Perspective Psihologice In Cunoasterea Fenomenului Terorist
Introducere…………………………………………………………………………………………5
Capitolul I – Aspecte generale…………………………………………………………………………………7
1.1.Terorismul contemporan post 9/11 septembrie 2001……………….………….…..7
1.2.Fundamentalism și modernitate…………………………………………….…….11
1.3.Crima organizată și fenomenul terrorist……………………………………..……14
Capitolul II – Psihologia terorii………………………………………..…….19
2.1.Recrutarea și instruirea membrilor unei organizații teroriste……………….19
2.1.1.Aspecte generale………………………………………………….……..19
2.1.2 Recrutarea Luptătorilor……………………….…………………………19
2.2 Pregătirea viitorilor teroriști………………………………………..…………..22
2.2.1 Pregătirea psihologică……………………………………..…………….23
2.3 Tipologia terorismului……………………………………………………………24
2.3.1 Narcoterorismul………………………………………………………….26
2.3.2 Terorismul de stat………………………………………………………27
2.3.3 Terorismul religios…………………………………………………..…..28
2.3.4 Terorismul chimic si biologic……………………………………………30
2.3.5 Terorismul nuclear ……………………………………………..……..31
2.4 Teroristul sinucigaș………………………………………….……………..…..32
2.4.1 Aspecte generale………………………………………………….……32
2.4.2 Tipologia teroristului sinucigaș……………………………………..32
2.4.3 Profilul psihologic…………………………………….………….…38
2.5 Psihologia teroriștilor. Speranță și disperare………………………….….42
Capitoul III – Cercetare…………………………………………………54
3.1. Obiectivele cercetării…………………………………………………..……54
3.2. Ipotezele cercetării……………………………………………………….….55
3.3 Operaționalizarea conceptelor………………………………………………..55
3.4 Metoda de cercetare……………………………………………………..…..56
3.5 Tehnici utilizate…………………………………………………….….…….56
3.6 Instrumente utilizate……………………………………………….………..57
3.7 Interpretarea datelor…………………………………………………..…….57
Capitolul IV – Concluzii………………………………………….………73
Bibliografie ………………………………………………..……….…….…74
Introducere
Terorismul, ca fenomen, și grupările teroriste, alcătuite la nivel de rețea sau acționând ca entități independente, constituie una dintre cele mai grave amenințări ale acestui început de secol la adresa multor națiuni ale planetei, în raport cu atât de fragila securitate pe plan internațional.
Analiștii prevăd o dezvoltare din ce în ce mai amplă a grupărilor teroriste care funcționează drept mișcare de eliberare națională sau se grefează pe acțiunea acesteia (Cecenia, Filipine, Salvador, Kosovo, Macedonia sau Somalia).
Orice strategie de luptă împotriva terorismului trebuie să reflecte însă nu numai înțelegerea motivelor și obiectivelor terorismului ci și o înțelegere a avantajelor pe care unele trăsături ale lumii moderne le oferă celor care se implică în activități teroriste.
În primul rând, internaționalizarea tot mai pronunțată a vieții economice și politice provoacă iritarea unor grupuri de populație, ale căror valori și stiluri de viață sunt afectate, oferindu-le tot mai multe ocazii de a acționa împotriva unor instituții.
În al doilea rând, capacitatea crescândă a unor grupări teroriste de a dobândi arme cu putere distructivă extraordinară, consecință a dezvoltării tehnologice, cât și slăbiciunea instituțiilor publice din unele țări, le oferă teroriștilor posibilitatea de a comite acte pe care nici nu le-ar fi putut concepe în trecut.
În al treilea rând, existența unei rețele mass-media cu extindere globală, care permite relatarea instantanee a unui eveniment oriunde pe glob, le conferă teroriștilor certitudinea că actele lor, oricât de oribile ar fi, nu vor avea un impact limitat, ci vor dobândi audiență mondială.
Pe de altă parte, însuși terorismul oferă o soluție, pe care societățile deschise o pot exploata fără a suferi transformări. Acestea pot lua măsuri de marginalizare a terorismului și de transformare aatitudinii populației față de acesta, astfel încât comiterea unor acte de terorism să devină mai puțin probabile.
Constituind amenințarea majoră la adresa societății umane și statelor lumii, asupra democrației secolului XXI, terorismul internațional continuă să reprezinte, la acest început de mileniu, un pericol deosebit de grav, atât pentru structura și coeziunea socială, cât și pentru securitatea statelor. Din perspectiva manifestărilor în etape succesive a terorismului, anul 2001 a reprezentat escaladarea, fără precedent, a acestui flagel dus la extremis. Astfel, la 11 septembrie, evenimentele tragice din Statele Unite ale Americii au evidențiat reorientarea terorismului spre ținte din aviația civilă, cu consecințe devastatoare asupra securității aeronautice. Totodată, se vorbește despre sfârșitul terorismului, nu ca fenomen, ci ca formă de manifestare. Terorismul nu are numai scop politic, ci devine un vector al violenței îndreptat împotriva unui presupus adversar cu scopul final de a-l distruge.
Începând cu 11 septembrie 2001, s-a marcat o nouă și sângeroasă etapă în evoluția și manifestările fenomenului terorist internațional. Statele Unite ale Americii au inițiat o serie de măsuri privind combaterea terorismului, luând ființă, astfel, coaliția menită să asigure riposta fermă împotriva acțiunilor organizației Al-Qaida, condusă de Osama Bin Laden, precum și împotriva țărilor sau a structurilor care sprijină, sub orice formă, terorismul.
Capitolul I
Aspecte teoretice generale
1.1.Terorismul contemporan post 9/11 septembrie 2001
Din punct de vedere al analiștilor politico-militari, 11 septembrie 2001 reprezintă și începutul primului ciclu strategic (Jean-Francois Poncet – 6, La guerre de futur, Arme’es d’aujourd’hui, Numero 287, Fevrier, 2004, pag. 30-31) , care caracterizează secolul al XIX-lea, și anume confruntarea asimetrică între “lumea industrializată” și terorismul desfășurat împotriva ei de către diverse organizații.
De asemenea, evoluțiile în planurile geopolitic și geostrategic din ultimii ani “au determinat o extindere permanentă a componentelor securității naționale”( Doctrina națională a informațiilor pentru securitate, Editată de Serviciul Român de Informații, 2004, pag. 3), relevând tendințele de globalizare a conceptului și implicit de restructurare a serviciilor de informații pentru securitate.
În țara noastră, documentul care furnizează elementele cadrului conceptual al activității sistemului securității naționale și vizează integrarea și coerența politicilor și strategiilor de securitate ale structurilor naționale de informații, inclusiv complementaritatea acestora cu esența, principiile și conceptele fundamentale pentru securitate, este doctrina națională a informațiilor pentru securitate. Acesta reprezintă în același timp și o parte a ofertei de securitate la patrimoniul strategic al Alianței. Ca membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, țara noastră activează în această direcție conform Doctrinei integrate de informații, contrainformații și securitate a N.A.T.O.( AJP_2 – Doctrina integrată de informații, contrainformații și securitate a N.A.T.O. ).
Terorismul contemporan a devenit amenințarea majoră a democrației sec. XXI, cel mai mare rău al lumii contemporane sau boala sec. XXI, după cum îl definește Putin, Bing Bangul unei noi ere istorice a omenirii, un pol al noii ordini mondiale(The New York Times (S.U.A.) noiembrie, 2001) , megaterorism, hiperterorism, adică o agresiune atât de mare încât nu i se poate da un nume (atentat, atac, act de război) și nimic nu ar mai fi ca înainte (Le Monde Diplomatique, Franța, decembrie 2001) , iar fiecare știe că marile crime din 11 septembrie 2001 „se vor repeta în altă parte, poate și în circumstanțe diferite, fără îndoială, dar se vor repeta"( Le Monde Diplomatique, Franța, decembrie 2001) .
S-a menționat numai câteva din caracteristicile fenomenului terorist contemporan, în special după evenimentele din 11 septembrie 2001, războaiele din Afganistan și Irak, însă analiza acestei maladii trebuie făcută în contextul schimbărilor care au avut loc în Europa și în lume în ultimul deceniu, al noii ordini mondiale pe cale a se instaura(The Economist , 23 aprilie 2003), al politicilor de securitate determinate de crima organizată, terorism, extremism politic, etc.
Scopul tactic sau obiectivul imediat al grupului terorist îl constituie crearea terorii, pe când scopul strategic îl constituie folosirea panicii, a dirijării nemulțumirii publice generate de starea de teroare pentru a obliga puterea politică să facă concesii (Gh. Arădăvoaice și colectivul, Terorism, antiterorism, contraterorism, Editura Antet, București, 1997, pag. 14), deci are nevoie de multă publicitate.
Clandestinitatea, violența, acțiunile în grup sau individuale, de regulă sinucigașe (așa zisele bombe umblătoare), precum și globalizarea sunt alte caracteristici ale fenomenului terorist contemporan care provoacă greutăți mari în combaterea cu succes a acestui flagel.
Întrucât se menționează tot mai des în literatura de specialitate „înainte și după Bin Laden", se va analiza în continuare ce au adus nou evenimentele din 11 septembrie 2001:
au reprezentat cea mai mare tragedie înregistrată vreodată pe teritoriul Statelor Unite, iar acea zi a terorii a înlocuit în simbolistica americană dezastrul care a avut loc la Pearl Harbour în anul 1941;
au constituit o lovitură puternică dată civilizației, lumii moderne în general și nu o ciocnire între civilizații și religii(Colectiv, Terorismul înainte și după Ben Laden, Editura Meridiană, București, 2001) , deși nu doar S. Huntington a susținut acest punct de vedere (vezi Argumentî Faktî -Rusia-2001);
au declanșat o ripostă antiteroristă fără precedent pe toate liniile (diplomatic, legislativ, servicii secrete, financiar, militar etc.). La început numai câțiva „cârcotași" au criticat coaliția, adică Franța, Rusia și China, pentru ca următoarea coaliție antiteroristă constituită împotriva Afganistanului să fie contestată de toți, iar în cazul Irakului, cu excepția Marii Britanii și a statelor din estul Europei, celelalte state nu au participat; Operațiunea Enduring Freedom lansată pe 7 octombrie 2001, formată din peste 90 de țări, va rămâne în istorie drept cea mai mare coaliție formată vreodată, până în prezent(Chicago Tribune, S.U.A., oct., 2001) ;
au reprezentat o înfrângere politică a lumii arabe, o discreditare a acesteia, în așa fel încât, chiar dacă se plăteau milioane de dolari tot nu se ajungea la aceste rezultate;
au determinat o amuțire a vocilor din Occident, care îndemnau la toleranță, înțelegere;
au determinat o reflecție profundă pentru arabi în sensul că „scopul nu mai scuză mijloacele";
a sosit vremea analizei profunde și pentru lumea modernă („așa nu se mai poate" iar poziția de profesor autoritar este depășită și, nu există valori universale);
s-a creat „mitul Osama Bin Laden", care va dăinui chiar dacă inițiatorul acestui fenomen va fi ucis, judecat etc., precum și „terorismul privat"; a însemnat eșecul marilor religii (frustrare, sărăcie, droguri etc.);
a însemnat pretexte pentru „statele problemă" de a-și crea acte teroriste (vezi Irakul, Indonezia etc.);
– au apărut noi puteri regionale în Asia;
– s-a produs o apropiere nesperată între S.U.A. – Rusia și S.U.A. – China;
– s-a produs „o prăpastie tehnologică"( Le Monde Diplomatique, ianuarie 2002) între S.U.A. – Europa, întrucât aceasta din urmă alocă numai 1,4% din PIB pentru înarmare (323 E/loc.), pe când S.U.A. alocă aproximativ 400 miliarde dolari (1029 E/loc.), adică de 23 de ori mai mult decât cele șapte state trecute pe “lista neagră” (Le Monde Diplomatique, ianuarie 2002) și se dorește crearea unei superiorități covârșitoare, fără să mai fie nevoie de sprijinul aliaților în rezolvarea unor probleme, precum cea din 11 septembrie 2001, iar Europa riscă să devină un partener nu prea credibil din acest punct de vedere ;
– au dus la consolidarea puterii S.U.A. ca fiind singura superputere mondială sau chiar hiperputere, iar paradigma Pentagonului a devenit: „dacă vrei pace, pregătește-te de război, dacă vrei într-o coaliție pregătește-te să lupți singur";
– a determinat o creștere a vânzărilor de arme și o consolidare a pozițiilor serviciilor secrete, deși cele din S.U.A. au comis erori grave în aprecierea pericolului terorist, după prestațiile deosebite în timpul războiului rece; vânzările de arme au depășit anul trecut cifra de 1000 mld. dolari, fată de 800 mld. dolari în anul 2001;
– au accentuat globalizarea terorismului dar și sărăcia profundă a mai mult de jumătate din populația Terrei; Produsul Intern Brut pe locuitor al statelor subdezvoltate, fără China și India, este de 300 dolari, în timp ce în țările dezvoltate depășește cifra de 25.000 dolari; în consecință, Kofi Annan și Colin Powel atrag foarte serios atenția asupra decalajului bogați-săraci, a efectelor dezastruoase ale globalizării și mai ales ale creării condițiilor propice de recrutare a teroriștilor;
– extremismul fundamentalist s-a transformat într-un pericol transnațional, iar radicalii islamici dispun de bani, arme, mijloace de comunicare ultramoderne, specialiști școliți în Occident, mii de adepți și o tot mai mare priză la populația sărăcită;
– au consolidat tipurile de teroriști; astfel liderii grupurilor sunt persoane cu o pregătire superioară, uneori educați în Occident sau S.U.A., dedicați „cauzei", buni organizatori, carismatici, autoritari, în timp ce executanții sunt recrutați, de regulă, din rândul celor vulnerabili: săraci, fanatici, ușor de manipulat, gata oricând de sacrificiul suprem „pentru a putea ajunge în paradis", dominați de un țel, o credință oarbă, labili psihic;
– teroristul din trecut se caracteriza printr-o planificare riguroasă a loviturii ce urma să aibă loc, spera să se bucure de succes, să nu fie omorât ori reținut de autorități; țintele teroriștilor erau în special suveranii, oamenii politici, personalități ale vieții politice și sociale; în prezent țintele au început să fie tot mai des victime nevinovate, nepersonificate, o masă amorfă, teroriștii urmărind să producă de fapt teroare pentru a impresiona (Oklahoma, New York);
– violența reprezintă un obiectiv strategic, care să implice costuri și beneficii calculabile, iar ideologia un teren de testare pentru aderare a teroriștilor; trăsătura comună a teroriștilor o constituie tendința de a-și justifica eșecurile personale prin fapte externe care nu depind de ei, însă pentru a le înțelege comportamentul se impune studiul psihologiei grupurilor, unde căutarea identității prin aderarea la grup facilitează adoptarea unei gândiri radicale; amenințarea poate fi transformată într-o criză de către mijloacele mass-media, într-o adevărată boală sociogenă de masă (vezi cea declanșată în S.U.A., referitoare la tema antrax); Al Qaida este o organizație perfect adaptată globalizării, mai bine decât instituțiile statului, îndrituite prin lege să combată terorismul, să apere cetățeanul;
– combaterea terorismului pe cale militară nu mai este singura soluție, cea mai eficientă metodă este progresul economic (vezi Conferința internațională privind terorismul – Singapore – 2001).
„Războiul împotriva câtorva teroriști, dar fără reforme de fond, ar fi cum ai omorî câțiva țânțari, iar mlaștina va rămâne"( International Harold Tribune, oct. 2001).
1.2.Fundamentalism și modernitate
Războiul de idei este mai important acum, contracararea ideologiei extremiste, discreditarea acesteia, așa cum a fost cu cea comunistă, deci adevărata confruntare este între fundamentalism și modernitate.
au determinat apariția rețelelor stat, stat – individ;
au bulversat datele geopoliticii;
au demonstrat că NATO a devenit o organizație fără putere;
cine va stăpâni linia: Europa, Turcia, Afganistan, Pakistan, Coreea va domina lumea;
securizarea centralelor nucleare și a frontierelor naționale a devenit o problemă deosebită;
actele comise au însemnat un test dur pentru guvernul S.U.A. și serviciile sale secrete, determinând critici vehemente la adresa variantei oficiale în ce privește surprinderea realizată prin atacul terorist;
au determinat o solidaritate și un patriotism greu de imaginat ale cetățenilor S.U.A., întrucât au fost atacate simbolurile naționale, adică Pentagonul – puterea militară; Gemenii – puterea economică și Casa Albă – puterea politică(El Pais ,Spania , 4 oct., 2001) ;
au grăbit sprijinul cvasitotal dat liderilor moderați din Turcia, Indonezia, Pakistan, Malaesia, în lupta împotriva fenomenului terorist;
au condus la concluzia potrivit căreia nici o țară nu poate lupta singură împotriva terorismului (nici măcar S.U.A., deși au amenințat deseori că va merge mai departe, chiar și fără aliați);
reprezintă debutul revizuirii relațiilor mondiale între state și al formării de noi alianțe pe baza intereselor reciproce; în ceea ce privește asigurarea securității, se va acorda o atenție sporită angajamentelor de neproliferare a armelor de nimicire în masă, pentru a restrânge posibilitatea procurării acestora de către teroriști;
organizațiile teroriste au renunțat în acțiunile lor, la orice interdicție de ordin umanitar, producând cu intenție asasinate în masă, chiar dacă paradoxal se acționează de cele mai multe ori în numele unor comandamente religioase / morale;
Al Qaida a încercat să obțină antrax și toxina botulinică din spațiul ex-sovietic, dar nu a reușit, însă în „bazarurile" unor state se găsesc destule „bombe nucleare", iar conform estimărilor unor servicii secrete „s-au pierdut" până în prezent aproximativ 10 ÷ 25.000 focoase nucleare, iar unele organizații teroriste au cumpărat cu sume imense de bani virusul variolei, marcând astfel o formă nouă a terorismului, bioterorismul(Los Angeles Times .S.U.A. , 01 oct. 2001) ;
au apărut chiar manuale de pregătire teroristă (vezi Manualul Osama Bin Laden);
centrul terorismului internațional s-a mutat în Orientul Mijlociu și sudul Asiei, (deși în anul 2002 cele mai multe acțiuni teroriste au avut loc în Europa) unde S.U.A. au identificat 5 state (din șapte) care sprijină terorismul și unde jumătate din grupările teroriste cele mai periculoase își au sediul; conform estimărilor serviciilor secrete, principalele ținte ale terorismului internațional vor rămâne tot S.U.A. și aliații lor; mai periculoase decât grupările tradiționale pe viitor sunt formațiunile constituite ad-hoc care nu au o identitate organizațională bine definită, cu o autonomie totală sau independente, iar după atentate trec granițele, ori se dizolvă în mulțime;
războiul antiterorist (asimetric) va fi de lungă durată și va consta într-o împletire a mijloacelor convenționale cu cele neconvenționale, cu folosirea unor metode și mijloace care să reducă la minim așa-numitele pierderi colaterale, întrucât uciderea de oameni nevinovați este la fel de condamnabilă ca și în cazul acțiunilor teroriste, iar efectele pot deveni dezastruoase (pentru forțele antiteroriste);
au determinat aplicarea conceptului de „război preventiv" împotriva terorismului de către S.U.A. (conform concepției sale de securitate), dorindu-se în același timp și o justificare a acțiunilor în forță desfășurate pe plan global;
au dus la transformarea conceptului de „stat terorist" într-un concept de „regim politic cu potențial terorist". Prin aceasta se încearcă crearea unei breșe în legislația internațională existentă, făcând posibilă intervenția armată pe teritoriul național al unor „regimuri politice indezirabile, nu al unor state";
au demonstrat cât de vulnerabile sunt statele cu o democrație avansată;
securitatea comunității sociale a devenit mai importantă decât libertatea individuală și se conturează redefinirea însuși a conceptului clasic de democrație și de ordine publică;
au cristalizat și au determinat adoptarea de către majoritatea statelor lumii a unor principii riguroase de luptă împotriva terorismului:
nici o concesie în fața teroriștilor și nici un acord cu aceștia;
aducerea teroriștilor în fața justiției pentru crimele comise;
izolarea și exercitarea de presiuni asupra statelor care sponsorizează terorismul pentru a le determina să-și schimbe comportamentul;
au determinat puterea politică a S.U.A. să constituie un program de recompense de peste cinci milioane dolari pentru orice informație care ar conduce la determinarea oricărei operațiuni financiare teroriste; mai mult de 166 de țări au emis ordine blocând mai mult de 121 milioane de dolari din bunurile financiare care au legătură cu teroriștii(Ministerul de Externe al Statelor Unite, Op. cit., p. V) .
Data de 11 septembrie 2001 reprezintă un moment de cotitură pentru geopolitica începutului de mileniu și a scos la lumină noul inamic al lumii și noul tip de amenințare – terorismul.
În concluzie, apreciem că „terorismul" a devenit un nou pol al ordinii mondiale, având legături strânse cu crima organizată, drogurile, comerțul cu arme, spălarea banilor etc.
Nu întâmplător Afganistanul a fost în ultimii ani producătorul mondial numărul unu de heroină (6.400 t), iar Osama Bin Laden a sustras (prin mijloace dintre cele mai inteligente) până în prezent, mai mult de jumătate din fondurile de ajutorare trimise Bosniei de către state musulmane.
1.3.Crima organizată și fenomenul terorist
Legătura între crima organizată și fenomenul terorist a fost demonstrată de mai mult timp.
Crima organizată domină economiile unor state puternice. De exemplu în Federația Rusă acestea controlează: 40.000 întreprinderi de stat; 2/3 din firmele comerciale; 70-80% din societățile de afaceri ale acestei țări achită taxa de protecție; 407 de bănci, 697 de piețe bursiere etc. Alte state precum S.U.A., Canada, Germania, Japonia, etc. plătesc, de asemenea, un tribut greu crimei organizate.
Analistul american Douglas Menarchie releva impactul “crimei strategice” asupra contactului social cetățeni – stat, acesta ducând la pierderea încrederii cetățenilor în guvern. Dacă oamenii ajung să creadă că statul nu poate asigura securitatea față de crima organizată strategică, atunci fundamentele democrației sunt subminate definitiv cu consecințe dramatice pentru statul respectiv, pentru civilizația umană.
De asemenea, se poate formula concluzia potrivit căreia evenimentele din 11 septembrie 2001 au deschis era conflictelor asimetrice, un altfel de război care nu se derulează după regulile științei militare și unde nu se respectă dreptul internațional.
Războiul asimetric este caracterizat printr-o confruntare între David și Goliat, unde diferența de potențial al unei părți este anihilată de un adversar cu mijloace teoretic neglijabile, ce speculează la maxim slăbiciunile adversarului, ale sistemului mai sofisticat. Loviturile teroriste din 11 septembrie 2001 au demonstrat că supertehnica determină și apariția unor puncte slabe.
„Inamicul" în această nouă formă de luptă este în general ascuns, răspândit pe suprafețe imense, dotat cu mijloace de luptă avansate, convenționale sau nu, practicând forme de luptă neconvenționale. Edificatoare în acest sens sunt "bombele umblătoare", acele detașamente formate din grupuri de femei kamikaze, "văduvele negre" de la ceceni, care îmbracă cu ușurință centura de explozibil sau conduc spre țintele alese mașini de trotil. Tot în această regiune devastată de război și nu numai, se aplică metoda lichidării prin orice mijloace a militarilor ruși, a reprezentanților altor instituții ai statului pentru a semăna teama, spaima, neîncrederea. Se impun deci și pentru forțele antiteroriste, pentru coaliția antiteroristă, forme noi, flexibile, în care țările să-și asume niveluri de acțiune și responsabilități diferite.
Dacă în secolul trecut terorismul era în general menținut sub control, la acest început de secol el s-a internaționalizat, profitând de noile cuceriri în domeniul tehnicii de luptă, comunicațiilor, chiar al respectării drepturilor omului de către lumea modernă.
A început să fie concretizat mai bine „adversarul" în lupta antiteroristă, adică organizațiile teroriste, grupările implicate și chiar statele care sponsorizează acest fenomen.
De asemenea, remarcăm o particularitate a acțiunilor teroriste „reușite" și anume, sacrificarea luptătorilor în cursul executării atacului, ceea ce crează noi probleme, uneori fără răspuns din partea forțelor specializate antiteroriste.
Se caută o nouă strategie pe Terra și nu a fost găsită, precum și o nouă Ordine Mondială în Marea Dezordine care s-a instaurat după terminarea războiului rece.
Lumea are nevoie de o strategie multi-fațetată care să delegitimeze atacurile asupra civililor ca formă de organizare a conflictului, să descurajeze statele care furnizează adăpost și resurse teroriștilor, să întărească paza obiectivelor din interiorul statelor, să împiedice accesul la armele de nimicire în masă a teroriștilor, să reducă stimulentele recursului la terorism.
Se impun noi reguli de luptă antiteroristă, inclusiv prin studierea atentă a celor folosite de unele state care se confruntă de mai mulți ani cu acest flagel, precum Spania, Turcia, Marea Britanie, Rusia, Israel etc.
De exemplu, în Turcia, Ministerul de Interne a elaborat recent o nouă metodologie de luptă împotriva terorismului și a crimei organizate. Principalele prevederi se referă la interceptarea convorbirilor telefonice, introducerea de tehnică mobilă de ascultare, folosirea informațiilor, a agenților, infiltrarea lor în diferite grupări de tip mafiot sau teroriste, protecția martorilor, perfecționarea pregătirii unităților antiteroriste.
Cotidianul Izvestia și radioul Vocea Rusiei au abordat de mai multe ori noile reguli de luptă împotriva teroriștilor, făcând referire la Programul antiterorist al Rusiei recent aprobat cu o largă aplicare în C.S.I.
De remarcat sunt și metodele utilizate cu succes de Germania în lupta antiteroristă în perioada anilor '70 când a mobilizat mijloacele civile, populația, posturile de radio și TV, toată mass-media pentru acest obiectiv.
Interesante sunt metodele de răspuns la amenințări asimetrice propuse de S.U.A., precum descurajarea nucleară, războiul psihologic la nivel strategic, operațiile informaționale, acțiunile preventive etc..
Doctrina de luptă împotriva terorismului a fost îmbogățită și prin noua „Concepție de apărare împotriva terorismului" elaborată de NATO, care conține măsuri antiteroriste și contrateroriste bine definite.
Din punct de vedere militar, în Afganistan a fost câștigat războiul, fiind arestați peste 1000 din membrii sau aliații grupării Al Qaida, dar multe celule au continuat lupta, la fel cum s-a întâmplat și în Irak, unde succesul militar a fost orbitor, dar nu o lovitură de grație dată terorismului. Câștigarea păcii se va dovedi o provocare cu mult mai dificilă și greu de realizat.
Terorismul și antiterorismul sunt forme complementare de luptă armată(El Pais , februarie 2002) care trebuie analizate cu multă atenție.
Literatura de specialitate apreciază că terorismul nu poate fi niciodată învins atât timp cât persistă sau chiar se adâncesc cauzele care îl determină. Nimic nu va mai fi ca înainte, iar terorismul este „umbra întunecată" a societăților occidentale și ne va urmări încă mult timp.
Terorismul s-a globalizat, iar după pregătire adepții lui devin niște „roboți disciplinați" și eficienți.
Nu suntem adepții unor idei fataliste, influențați de Nietzsche ori Sartre, așa cum sunt unii extremiști care văd în violență „o eliberare", așa cum sunt educați unii din teroriștii moderni, după cum nici cum prevedea Bucheman ori alții în Der Spiegel, care susțin „teza sfârșitului istoriei" și al omenirii.
Terorismul poate fi combătut, dar ca fenomen nu poate fi desființat, însă trebuie trecut de la vorbe la fapte, întrucât până în prezent s-au adoptat peste l.600 de rezoluții O.N.U. care în cea mai mare parte nu s-au respectat.
Combaterea terorismului presupune: închiderea canalelor de finanțare, servicii de informații puternice, presiuni diplomatice, economice și politice împotriva statelor care finanțează ori simpatizează cu terorismul și o propagandă deosebită pentru a determina implicarea populației în această luptă grea.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin Rezoluția 1271/2002, aprecia că noul conflict apărut după actele teroriste din 11 septembrie nu poate fi calificat ca război conform dreptului internațional, din moment ce nu a fost o declarație de război și că nu s-a putut dovedi că un stat a fost făptuitorul acestor acte. Intervențiile în Afganistan și apoi în Irak nu s-au îndreptat împotriva unui stat ci a unei organizații teroriste. De asemenea, statele membre ale Consiliului Europei ar trebui să respecte prevederile Convenției Europeane a Drepturilor Omului în cadrul luptei antiteroriste(El Pais , februarie 2002), inclusiv în ce privește pedeapsa capitală aplicată teroriștilor.
Capitolul II
Recrutarea și instruirea membrilor unei organizații teroriste
2.1.1. Aspecte generale
Atât recrutarea cât și pregătirea viitorilor militanți, se desfășoară după reguli bine stabilite. Recrutarea se face, în funcție de necesitățile organizaționale, după adevărate profesiograme nescrise dar care și-au câștigat viabilitatea de-a lungul activității organizației teroriste. În ceea ce privește pregătirea, acesta se face pe mai multe planuri și caută să formeze viitorului luptător acele calități care sunt necesare ducerii la îndeplinire a sarcinilor pentru care a fost recrutat.
2.1.2.RECRUTAREA LUPTĂTORILOR
Majoritatea organizațiilor teroriste cu experiență nu caută să recruteze oameni cu carențe de socializare, ci, dimpotrivă, persoane credincioase care își închipuie că fac parte dintre cei „aleși”. Atunci când, prin intermediul mass-media aflăm despre un act terorist, actorii acestuia sunt prezentați ca fiind instabili psihic, cu un comportament care nu se încadrează în limitele stabilite de societate. Realitatea a infirmat aceste teorii, nici o grupare teroristă neasumându-și riscul înregimentării unor indivizi instabili, călirea psihică și îndoctrinarea ocupând spațiu important în etapele instruirii.
Procesul de recrutare se desfășoară în mai multe etape, similare recrutării informatorilor serviciilor secrete, ținându-se cont și de aptitudini. Astfel, unii vor fi folosiți pentru confecționarea de documente de acoperire, alții pentru spălarea banilor proveniți din activitățile ilegale de finanțare iar alții în fabricarea unor dispozitive explozive ori atacul direct, armat.
Caracteristicile urmărite la recrutarea unui luptător:
Să fi fost membru al unor grupări radicale, protestatare;
Să fie tânăr (între 15 și 27 ani);
De obicei necăsătorit;
Să provină dintr-o familie săracă sau cu venituri medii;
Să aibă studii liceale încheiate;
Posibil student în centre religioase;
Să aibă o pregătire militară prealabilă;
Să prezinte resentimente față de țara sau populația „țintă”.
Alte tehnici de recrutare vin să infirme chiar mitul voluntariatului, aplicându-se metode de șantaj și intimidare:
Ademenirea cu sume mari de bani, pe care nu i-ar putea câștiga prin muncă cinstită și obligarea semnării unui angajament de aderare la mișcarea militantă. Sumele plătite ulterior sunt mult mai mici;
Separarea temporară a tinerilor de părinți sub diferite pretexte (studii în străinătate, burse etc.), perioadă în care tinerii sunt amenințați cu represalii dure împotriva familiilor lor, în cazul unui refuz;
Părinților li se solicită sume mari de bani pentru răscumpărarea tinerilor „răpiți” de militanți, sume pe care aceștia nu le pot plăti. Astfel, părinții sunt obligați să accepte alăturarea lor la mișcarea militantă;
Tinerilor li se fac fotografii – sub amenințarea armei – în care apar înarmați și îmbrăcați în echipamentul de luptă al militanților. Apoi sunt șantajați, atât ei cât și familiile lor că, în cazul unui refuz sau încercării de evadare, aceste fotografii vor fi trimise forțelor de securitate care îi vor aresta și vor lua măsuri represive împotriva familiilor lor.
Întrucât aceste măsuri sunt adesea aplicate în mod combinat, este extrem de dificil pentru tinerii și familiile lor – adesea semi-analfabeți și foarte săraci – să reziste presiunilor.
Analiștii fenomenului au încercat să înțeleagă dinamica personalității teroristului și rolul său în grup. Trei tipuri de personalități au fost studiate cu atenție.
Conducătorul – teoretician antrenat, cu o personalitate puternică, se consideră unic, dotat cu o abilitate superioară, indispensabil. Cu toate că este puternic atașat cauzei, el nu ajunge totuși la nivelul de totală dependență, asemenea personalităților paranoice ale grupului. Conducătorul gândește mai mult singur, este inteligent și bine pregătit, este un bun organizator, știind foarte bine să împartă responsabilitatea, să pregătească și să dirijeze acțiunile planificate. Dacă este prins, de obicei, conducătorul nu face mărturisiri, cel mult se lansează într-o lungă și întortocheată discuție despre teoria istorică a conspirației.
Executantul – persoană antisocială, de regulă un oportunist, prezintă multe similitudini cu sociopații. Gradul lui de inteligență este variabil, putând uneori să ajungă la comanda grupului. Luând în considerare înclinația sa spre comportament agresiv, experiența, de multe ori criminală și orientarea sa antisocială, este bine pregătit în vederea asumării responsabilității. Are un mod de exprimare greoi și este cel mai ușor de convertit la noua ideologie.
Idealistul – de obicei, un student întârziat sau un funcționar obscur, aflat toată viața în căutarea adevărului. El refuză perceperea realității. Numai ce-i spune conducătorul lui are valoare și este adevărat. Idealistul este soldatul grupului, el este cel care face recunoașterea clădirilor în care se vor amplasa bombe, îl va urma pe executant în atacuri, îndeplinește misiuni de curier. Este cel care păzește ostatecii și le aduce hrana.
2.2.Pregatirea viitorilor teroriști
În general, viitori teroriști sunt pregătiți pe trei planuri: militar, ideologic și psihologic. Ca element de specificitate, organizațiile fundamentalist-islamice pun un accent deosebit pe pregătire religioasă, în cadrul căreia, „învățăceilor”, li se aduc la cunoștință, printre altele, decretele religioase (fatwa) prin care se motivează activitatea organizației. De asemenea sunt învățați să evite moscheile și îmbrăcămintea care ar putea sugera vreo legătură cu islamul.
În cadrul pregătirii militare, tinerii învață:
mânuirea armamentului ușor de infanterie;
utilizarea explozivilor artizanali în distrugerea unor elemente cheie din infrastructura unor obiective de importanță economică, socială etc. de pe teritoriul statului-țintă;
utilizarea mijloacelor de telecomunicații;
lupta corp la corp;
principii ale culegerii de informații în clandestinitate;
tehnici de supraveghere și de deghizare în turiști etc.;
utilizarea frauduloasă a cărților de credit;
cum să supraviețuiască fără un sprijin financiar extern și să acționeze la primul semnal;
cum să obțină o slujbă și să se comporte onorabil astfel încât să nu atragă atenția asupra lor.
În cadrul pregătirii militare, viitori teroriști primesc misiuni ușoare de antrenament, situații în care sunt studiați cu privire la eficiența, modul de acțiune și comportarea în situații speciale.
Pregătirea ideologică presupune inițierea în preceptele de bază ale organizației. În acest punct tinerii fac cunoștință cu principalele justificări ale activității organizației. În general, ideologia este principalul suport al activității prin funcția justificatoare a acesteia.
2.2.1.Pregătirea psihologică
Transformarea unor persoane socializate în combatanți dedicați unei cauze nu se face printr-o alterare a sistemului de personalitate al acesteia ci, mai degrabă, printr-o restructurare a valorii de a ucide. Pentru a se ajunge la „performanța” de a ucide persoane nevinovate, ca formă de atacare sau influențare a unui regim sau pentru atingerea unui scop, este necesar un antrenament psihologic de eliberare morală. Acest antrenament se face, în general, concomitent cu pregătirea ideologică, de care este strâns legat.
Studiile de specialitate identifică o serie de mecanisme utilizate, menite să contribuie la eliberarea morală:
Justificarea morală – ceea ce este culpabil poate deveni onorabil printr-o reinterpretare cognitivă. Comportamentul distructiv devine acceptabil, atât la nivel social cât și personal, prin faptul că se află în slujba unor principii morale;
Denumirile eufemistice – în cadrul pregătirii viitorilor teroriști, se pune un accent deosebit pe puterea dezinhibitorie a limbajului prin intermediul metaforelor și de funcția sa de configurare a unui anumit model de comportament (oamenii se lasă adesea călăuziți în acțiunile lor de felul în care acestea sunt denumite). Astfel, teroriștii vor deveni „luptători pentru libertate”, atentatele – „intervenții chirurgicale” iar civilii uciși – „pierderi colaterale”;
Comparația avantajoasă – prin intermediul acestui mecanism se urmărește influențarea modului de percepție a acțiunilor teroriste. Asasinatele executate de teroriști vor fi minimalizate chiar considerate nesemnificative în comparație cu cruzimile la care sunt supuși membrii grupării. De asemenea, în fața simpatizanților, actele teroriste vor fi percepute ca acte de eroism și martiraj;
Deplasarea responsabilității – în general se urmărește invocarea unei autorități supreme care să preia responsabilitatea actului terorist care ar fi dictat de aceasta și nu de voința proprie. Această distorsionare a relației cauză-efect permite evitarea unor posibile reacții auto-prohibitoare;
Dispersarea responsabilității – autocenzura slăbește considerabil atunci când responsabilitatea este dispersată prin diviziunea muncii (împărțirea sarcinilor) sau luarea deciziilor în grup. Cu alte cuvinte, atunci când toți sunt responsabili, nimeni nu se simte răspunzător;
Distorsionarea consecințelor – este relativ ușor să faci rău unor persoane nevinovate, atât timp cât suferința nu este vizibilă iar cauzele sunt îndepărtate de efecte, atât spațial cât și temporal. Sistemele moderne de activare de la distanță a explozivilor permit aceste depersonalizări ale acțiunilor;
Dezumanizarea – perceperea unei persoane ca pe o făptură omenească, generează relații empatice cu aceasta, astfel încât, datorită similitudinilor, este dificil să o maltratezi. O dată dezumanizate, victimele devin obiecte „subumane”, ființe „sălbatice”, „spirite satanice” ș.a., fiind considerate insensibile la acțiuni non-violente, capabile să fie influențate doar prin violență;
Atribuirea vinei celuilalt – imputarea vinei opozantului poate servi ca element de eliberare morală. Conduita violentă poate fi considerată ca răspuns la o provocare, fiind motivată de instinctul de autoprotecție sau de disperare.
2.3.Tipologia terorismului
In abordarea terorismului trebuie ținut cont de patru caracteristici cu rol important in definirea acestuia și anume: violența ,criminalitate,clandestinitate și faptul ca este practicat de persoane necombatante.
Gruparile teroriste se formeaza „pe criterii subnaționale , in vederea realizarii unor scopuri subnaționale, motive pentru care loialitatea fața de stat sau națiune este practic inexistentă la nivelul acesta de organizare.De regula teroriștii provin din reprezentanții minorităților naționale, sociale, religioase, lingvistice sau de altă factură ,care urmaresc atingerea țelurilor lor prin mijloace violente ,acoperite (clandestine ) si criminale acționand independent de orice națiune-stat, chiar dacă dispun de un sponsor important din aceasta categorie.”(Simileanu,2004,pag.127)
Astfel radiografiată personalitatea teroristului, analiștii au construit portretul robot al acestuia.
În general, individul tânăr intră în rândurile teroriștilor pe două căi: una ține de spiritul contestatar – este tot timpul anti, împotriva realităților, pe care le respinge prin orice metode; a doua ține de caracterul violent – dorește să iasă în evidență prin acțiuni violente.
Teroristul poate fi recunoscut, generalizând, prin: are o poziție anti față de orice valoare recunoscută; prezintă tendința spre violență; citește lucrări marxiste, leniniste, maoiste, anarhiste; motivația care îl împinge la terorism este plictiseala, inactivitatea; disprețul față de o viață normală; crezul lui este acum și aici; acțiunea distructivă; orientarea lui politică este confuză; se distinge prin nevoia de a ieși în evidență; se conduce după marxism-leninism, fără însă a-l accepta în întregime. Cei mai mulți tineri care ajung teroriști, dacă supraviețuiesc, ajung să renunțe la activitatea teroristă atunci când se maturizează și de multe ori, devin filantropi ori trec la extrema dreaptă.
Principalele trăsături psihice, identificate, ale teroristului, sunt: este un om dominat de ură; se crede în avangarda unei revoluții, dar este incapabil să-i mobilizeze pe cei în numele cărora pretinde că ar lupta, fiind în situația de a acționa izolat; este profund antidemocrat; este caracterizat de o sete nepotolită de violență; nu face distincție între combatanți și necombatanți; are o părere extrem de bună despre sine, se consideră brațul înarmat, exponentul voinței poporului; este egoist; este o ființă care trăiește în afara realității; are o gândire veleitară; poate fi inteligent, activ, dar nu este un individ creativ, întrucât viața lui este goală; caracteristica teroristului este nerăbdarea, el vrea totul și imediat; are idei fixe; vrea să arate că are personalitate, că are curaj, că ar avea un ideal, dorește să dovedească putere de sacrificiu, consideră că își poate atinge scopurile prin violență; gândirea lui este îngustă, dogmatică, închisă, schematică, organizată.
Teroristul resimte acut nevoia de a se distinge, de a fi remarcat; aceasta îi dă legitimitatea. Dacă nu se face remarcat, rămâne un simplu infractor de drept comun. El se va simți util numai dacă societatea îi recunoaște lupta ca fiind justificată politic.
În mintea teroriștilor, remarcarea este asociată sau chiar se confundă cu declanșarea acțiunilor lor. Ei doresc cât mai multă reclamă în jurul acțiunilor pe care le întreprind pentru a impresiona și a atrage atenția asupra lor. Vor ca lumea să-i audă, să-i vadă, să se teamă de ei. De aceea, ei nu vizează un rezultat concret, material, ci mai ales unul psihologic. Se poate spune că teroristul este o formă neconvențională a războiului psihologic prin care se urmărește distrugerea moralului inamicului.
Atunci când discutăm despre psihologia teroristului trebuie subliniate două aspecte esențiale, care fac din grupurile teroriste, redute greu de combătut și distrus. Primul este acela că teroristul, în general, are o foarte puternică motivație și forța acestei motivații este principalul instrument care îi îngăduie să ucidă și să se sinucidă în acțiuni kamikaze. Al doilea este că teroriștii acționează în mod obișnuit în grupuri bine închegate, care întăresc motivațiile și încurajează tendințele agresive ale membrilor, înlăturând sentimentele de vinovăție pe care unii le-ar putea încerca pentru consecințele acțiunilor întreprinse.
Înțelegerea modului de gândire și acțiune a teroriștilor permite guvernelor și programelor de ordine să promoveze în limite acceptabile conduita acestora și, în consecință, să adopte strategii potrivite în tratativele cu ei. Cu o parte dintre teroriști, capabili să reacționeze relativ normal, este posibil să se trateze cu ei, ba chiar să fie determinați să-și modifice convingerile, să accepte falsitatea modului lor de gândire, absurditatea ideilor după care s-au călăuzit.
2.3.1.Narcoterorismul
Se defineste ca „utilizarea traficului de droguri pentru propagarea obiectivelor anumitor guverne si organizatii teroriste ”(Simileanu,2004,pag 127), in aceasta categorie putând fi incluse tări precum Cuba, Nicaragua,Columbia si Peru, unde au fost necesare infințarea unor structuri specealizate care sa lupte impotriva acestui fenomen.De asemenea un rol important in propagarea acestuia il joacă progresul tehnologic care a dus la micșorarea instalațiilor de producere si rafinare a substanțelor stupefiante si fenomenul de globalizare care faciliteaza trasportul rapid si eficient.
Cauzele consumului de droguri sunt multiple,fie pentru a face față situațiilor mai dificile din viața cotidiană, avand speranța că drogurile vor oferi soluții mai facile,de aseamenea această categorie reprezintă si principala piață pentru traficanți.
O alta cauză o reprezintă nevoia de stimulare , drogurile au anumite efecte care lasă impresia ca sporesc performanțele dar și probleme de adaptare socială.
2.3.2.Terorismul de stat
Reprezintă o formă de terorism clasic care are ca obiectiv inlocuirea unor persoane politice de stat autohtone sau de origine straină,cu urmari la nivel diplomatic dar si in cazul securității și stabilițatii regionale si globale.
La nivelul analistilor politici si militari se apreciaza ca terorismul a cunoscut o dezvoltare rapidă și pentru că a beneficiat de suport logistic si financiar din partea unor state cu interes de ași valoriza rezervele de armament și tehnologiile militare.
Acest fapt reprezintă o contradicție in comparație cu masurile de lupta impotriva terorismului folosite in momentul actual , deoarece una dintre pricipalele masuri folosite in combaterea terorismului de catre regimurile democratice este limitarea accesului la tehnologii militare acestea reprezentând o resursă importantă.
Există si state care au „profitat” de pe urma acestor măsuri si au aprovizionat gruparile extremist-teroriste ,printre aceste state numarandu-se Irak , Afganistan, Coreea de Nord ,Iran,unde s-a folosit ca principală masură de interventie presiunea la nivel international dar ajungandu-se si la interventie tip militar in cazul Irakului si Afganistanului.
Rețelele teroriste au un caracter schimbator și cererea acestora pentru armament de distrugere in masa trebuie sa constitue un indicator atât pentru statele care facilitează accesul acetora la aceste resurse cat și statelor democratice care lupta impotriva acestui flagel .
La momentul actual legislatia internatională interzice folosirea armelor de distrugere in masă iar comunitatea internatională cu ajutorul organismelor sale incearca identificarea și neutralizarea acestora ,un rol important având in acest caz serviciile de informații.
2.3.3.Terorismul religios
Acest tip de terorism a inceput sa fie cunoscut mai ales la finalul celui de-al doilea razboi mondial odată cu modificarea granițelor si apariția unor noi unițati teritoriale ,acest fapt avand la baza principiul „divide et impera”(divide și cucerește).
Trasarea granitelor dupa cele două razboaie modiale ale secolului trecut și formarea unor structuri supradimensionate cum ar fi URSS ,China ,Irak dar si nașterea unor formatiuni entice artificiale ca Kosovo,Transnistria,Republica Uzbecă au produs conflicte care nu s-au incheiat nici pană la momentul actual, un rol important având și situatia economiei la nivel mondial.
Un alt factor decisiv este aparitia pe fond religios a organizațiilor și sectelor cu caracter fundamentalist-religios care au ca scop in cele mai multe situații producerea de acte criminale,militand impotriva inglobării de tip social,național,regional si mondial.
Un caz aparte il reprezintă lumea arabă ,aici susținerea financiară a grupărilor de tip islamist se face cu ajutorul organizațiilor non-profit prin intermediul donațiilor pentru scolile coranice ,dar și de guvernele care sprijină aceste grupări.
Ca specific aceste organizații teroriste vor impunerea legii islamice(Șaria) tuturor țarilor musulmane si crearea de structuri suprastatale specifice , avand aversiune față de civilizația occidentală și tot ce reprezintă ea.
Terorismul religios are o anume audiență, spre deosebire de alte forme de terorism. Teroriștii obișnuiți apelează la simpatia membrilor comunităților ale căror interese susțin că le apără sau ale oamenilor în numele cărora cred că vorbesc, acționând în cadrul limitat al sistemului existent, la a cărui îmbunătățire își închipuie că vor contribui prin mijloacele proprii de manifestare. Teroriștii ale căror acțiuni sunt inspirate de precepte religioase se consideră angajați în ceea ce ei numesc război total, acționând în afara unui sistem pe care nu-l recunosc, iar cei care nu împărtășesc aceleași orientări religioase pot fi socotiți o țintă legitimă.
De altfel, violența și amploarea acțiunilor acestora din urmă depășesc ceea ce îndeobște, considerăm a fi act terorist, așa cum atentatele din 11 septembrie, din America, au dovedit-o cu prisosință. Extremiștii cu convingeri religioase profunde îi socotesc inferiori pe cei care nu aparțin comunității de la care ei se revendică. În consecință, îi descriu, în mod deliberat, în termeni denigratori care dezumanizează , numindu-i necredincioși, câini, copii ai lui Satan sau socotindu-i necurați sufletește. Autoritățile clericale – fie ayatollahi sau mollahi, preoți sau rabini, pastori sau reverenzi – își îngăduie să recitească, în manieră proprie, pentru uzul credincioșilor, textele sacre oferind interpretarea care justifică, din punct de vedere religios, violența.
Serge Moscovici observa, pornind de la aprecierile părintelui psihologiei mulțimilor, Gustave Le Bon, care socotea că toate credințele mulțimii au o formă religioasă, că intensitatea credinței și exaltarea sentimentelor, tendința de a-i socoti dușmani pe aceia care le refuză și prieteni pe cei care le împărtășesc, sacrificiile de vieți omenești cerute și obținute de toți marii fondatori ai celor mai vaste credințe și caracterul cvasi-divin cu care oamenii simpli i-au investit pe aceștia, conduc la supunere oarbă (Serge Moscovici, Epoca maselor, Institutul European, Iași, 2001, p.120-122). Cultul personalității, pe care regimurile totalitare ale secolului al XX-lea l-au experimentat din plin, reprezintă una dintre formele – laicizate – ale unei asemenea supuneri necondiționate.
Teroriștii care acționează în virtutea credințelor religioase rămân impredictibili, tăria convingerilor proprii oferindu-le capacitatea de a semăna moartea în rândul comunităților umane la o scară ridicată.
2.3.4.Terorismul chimic si biologic
Odată cu sporirea riscurilor este necesară gasirea unor noi soluții care sa fie in acord cu cerințele securitații la nivel global pentru crearea cadrului legislativ, care sa susțină suportul necesar aigurării securitații globale deoarece mecanismele O.N.U. au aratat ca sunt destul de limitate in menagementul cnflictelor, atat inainte cat și după terminarea acestora.
Faptul ca organizațiile teroriste nu iși pot produce propriile substanțe chimice si biologice care sa fie folosite in comiterea de atentate teroriste reprezintă o concepție eronată deoarece nu se poate garanta ca grupările teroriste nu pot avea acces la aceste substanțe.
Sursele din care se pot obține aceste substante pot fi:
laboratoare proprii;
specealisti, membri ai gruparilor teroriste care au acces la aceste substante;
instalații de poducere a substanțelor stupefiante aflate sub controlul acestor grupări;
instalații artizanale (mici laboratoare proprii);
Cel mai cunoscut caz in care s-au folosit aceste substanțe a fost in martie 1995 cand secta japoneză A.U.M. a imprastiat gaz Sarin la metroul din Tokio ,bilantul fiind de 12 morti si 6532 de răniți.
Tipologia substanțelor chimice si biologice care pot fi folosite in comiterea de atacuri teroriste este extrem de variată, din această categorie facând parte substanțe ușor accesibile, cum ar fi metale grele,virusi,etc., acest fapt mărind probabilitatea ca aceste substanțe să fie mai des folosite in atacuri teroriste in viitor.
2.3.5.Terorismul nuclear
Poate fi definit ca acțiune teroristă asupra unor ținte civile cu armament radioactiv și este cea mai puternică expresie de manifestare a “violenței” decoperită pana in prezent.
Dezvoltarea armamentului nuclear nu se restrange doar in cazul țarilor care au tradiție in deținerea acestor capacități și despre care se știe că sunt susținatoare ale organizațiilor teroriste(Siria,Corea de Nord,Algeria), ea fiind raspandită și in cazul unor puteri aflate in conflict (India-Pakistan);dar și țări care prin dezvoltatrea acestor tehnologii caută să devină autoritate la nivel mondial (SUA,Rusia).
De asemenea raspandirea acestor tehnologii in țări cu sistem politic radical constitue un factor de risc la nivel mondial si regional.
2.4. Teroristul sinucigaș
2.4.1.Aspecte generale
Conceptul de terorist sinucigaș a apărut pentru prima dată în secolul al XI-lea, când celebrii Asasini au adoptat această strategie pentru a promova Islamul în nordul Persiei. Practica a reapărut apoi în secolul al XV-lea, în rândul musulmanilor din India și Filipine. În ultimele două decenii teroriștii sinucigași au devenit un adevărat flagel în Orientul Mijlociu. Între anii 1983 și 2000, au fost documentate 286 de astfel de atentate în Liban, Israel și Turcia. Metoda a fost utilizată, însă, și în Sri Lanka, în timpul războiului civil, de către Tigrii Tamili.
Atentatele sinucigașe sunt în prezent arme predilecte ale teroriștilor islamici și prezintă o serie de importante avantaje. Nu este nevoie de un plan de fugă și nu include o eventuală operațiune de salvare. Nu există riscul ca făptașul să fie capturat de autorități și să divulge informații secrete. În plus, opinia publică este întotdeauna șocată. Oricine pare vulnerabil.
Cele mai multe astfel de atentate au avut loc în Israel, unde ele au devenit aproape ceva banal. De aceea, nu este de mirare că tot aici se găsesc și cei mai mulți specialiști în psihologia teroriștilor sinucigași.
2.4.2.Tipologia teroristului sinucigaș
Experții israelieni au întocmit portretul-robot al teroristului sinucigaș tipic. Acesta este în general foarte tânăr și nu are nimic de pierdut. Este extrem de sărac și nu are familie. Este, practic, analfabet, extrem de credul și foarte ușor de manipulat. I se promite că, după moarte, va ajunge direct în Rai, unde va fi întâmpinat de 70 de fecioare răpitor de frumoase, care îl vor desfăta pentru eternitate. Dacă are totuși părinți, i se dau asigurări că aceștia vor beneficia de ajutoare bănești substanțiale pentru tot restul vieții.
Amintește-ți de bătălia Profetului împotriva necredincioșilor, în timp ce clădea statul islamic. Vei intra în paradis. Vei avea parte de viață veșnică, plină numai de fericire. Jură să mori și reînnoiește-ți jurământul … Amintește-ți de tot ceea ce promite Allah martirilor. Roagă-te în timpul nopții și imploră-l pe Allah să-ți dea victorie, putere și control … E ultima noapte … Lasă liniștea să te înconjoare pentru că a mai rămas puțin până la nunta ta în ceruri. Vei începe apoi viața fericită, în tovărășia profeților și a martirilor, iar Allah va fi mulțumit de tine. Când va sosi ora cea mare, primiți moartea cu bucurie căci cei ce mor pentru Allah nu sunt morți, ci trăiesc.
Acestea sunt o parte din instrucțiunile cuprinse într-o scrisoare în limba arabă, de patru pagini, scrisă de mână, cu ultimele recomandări pentru teroriștii care au deturnat cele patru avioane americane angajate în misiunea sinucigașă deasupra Americii. Documentul, dat publicității de FBI, a fost descoperit în bagajul unuia dintre cei 19 teroriști, Mohamed Atta, despre care se crede că s-ar fi aflat la comenzile aparatului Boeing 767 al companiei American Airlines care s-a izbit, la 11 septembrie 2001, de turnul nordic al complexului World Trade Center. Scrisoarea dezvăluie mai degrabă o cu totul altă raportare la realitate decât aceea a fiecăruia dintre noi, care, într-un fel sau altul, ne naștem și evoluăm într-o societate cu norme bine stabilite, la care ne raportăm în permanență. Acest document ne îngăduie să putem descifra motivațiile extremiștilor sinucigași și pregătirea psihică extraordinară la care au fost supuși într-un melanj de precepte religioase, ura paroxistică și glorificarea morții martirilor aflați în slujba unei cauze socotite sfinte.
Față de aceste fapte, Rolph Tophoven, specialist american, analizează terorismul postmodern pe care îl plasează în contextul mai larg al mutațiilor suferite de formele războiului și conflictelor, dominate, în prezent, de altfel de actori, cu alte intenții și cu alte scopuri decât cele caracteristice conflictelor clasice. Comparativ cu terorismul clasic (ce avea ca ținte reprezentanți ai statului și economiei și își urmărea atingerea obiectivelor evitând asasinatul în masă), terorismul postmodern pune pe prim plan numărul victimelor.
Terorismul mileniului trei este asemuit unui război nedeclarat, fără un dușman precis, fără o confruntare și fără linii de front clar marcate. Este condus de o masă amorfă de indivizi fanatizați, care operează în celule mici ce ies la suprafață brusc, după o existență anonimă normală, sinucigându-se și omorând oameni nevinovați.
Teroriștii folosesc tot mai frecvent mediile electronice, când atacul devine mesaj către opinia publică șocată sau atacă sistemele de calculatoare pentru paralizarea instituțiilor.
Altă caracteristică periculoasă a terorismului postmodern este fenomenul kamikaze (care a luat o amploare deosebită în rândul grupărilor teroriste islamice). Acest mod de operare este aproape imposibil de împiedicat, provoacă victime și daune materiale, atingându-și ținta aproape în mod garantat, șansele de apărare fiind nule.
Noul tip de război este denumit, în limbajul experților militari, război de mică intensitate („low intensity war”) și este definit drept „un conflict purtat de către grupuri non-statale”, cum ar fi PKK, Hamas, gruparea lui Osama bin Laden, secta japoneză Aum, cartelul drogurilor din Tokyo ori grupările paramilitare din Bosnia.
De obicei – iar în ultimul timp terorismul a fost identificat la nivelul mentalului colectiv cu lumea arabă și, implicit, cu islamismul, ceea ce este profund greșit – motivațiile religioase sunt aduse în prim plan ca explicații socotite suficiente pentru atentatele teroriste. Nu am regrete, spunea Yigal Amir, tânărul evreu care l-a asasinat, în noiembrie 1995, pe premierul israelian Yitzhak Rabin. Am acționat singur și în baza ordinelor primite de la Dumnezeu. Inspirație divină? Vorbe ale unui terorist zelos sau ale unui terorist nebun? Teroriștii arabi judecă în termeni similari. Teroriștii islamici Hamas, responsabili de valul de atentate cu bombe din Israel în anii 90, nu sunt departe de explicațiile lui Amir. Și ei sunt motivați întru Allah și inspirați în acțiunile lor, de preceptele religioase. În Orientul Mijlociu, potrivit celor angajați în conflictul de durată arabo-israelian prin acțiuni teroriste, fiecare Dumnezeu pare a-și inspira credincioșii în acest sens. Dar cât de religioase sunt, până la urmă, convingerile celor care, în fapt, acționează pentru îndeplinirea unor obiective politice sau cât de interesate sunt ambele părți în a transforma un conflict, eminamente politic, într-unul cu substrat religios, pentru motivarea luptătorilor?
Terorismul cu fundamentare religioasă rămâne valabil și pentru alte coordonate geografice. Reprezentanții sectei japoneze Aum Shinro-kyu (Aum Adevărul Suprem), responsabil cu atacul cu sarin în metroul din Tokyo, din martie 1995, invoca precepte religioase, chiar dacă acestea țin de un alt orizont cultural-religios. În toate aceste cazuri, teroriștii par să fie convinși că îndeplinesc voința lui Dumnezeu și că vor grăbi izbăvirea omenirii.
Originile terorismului religios sunt îndepărtate și ele se regăsesc atât în Orientul Mijlociu, cât și în India. Potrivit istoricilor, comandourile sinucigașe de astăzi se bazează pe o veche tradiție ce amintește de Hassan BinSaba, un învățat din Alamut (sat din nord-vestul Teheranului), care și-a creat o armată de temut din tineri cărora le oferea droguri (calea de acces spre Paradis), în schimbul îndeplinirii unor misiuni teroriste.
Fenomenul comandourilor sinucigașe uimește, deoarece Islamul condamnă hotărât sinuciderea. Pentru extremiști însă, acțiunile sinucigașe nu sunt asimilate suicidului, ci reprezintă lucrări plăcute lui Dumnezeu, scopul lor fiind înlăturarea necredincioșilor și eliberarea orașelor sfinte de sub dominația acestora. Ideea este susținută în special de Yusuf Al-Qaradawi, egiptean, profesor de drept islamic la Universitatea din Qatar, cel care a propagat ideea comandourilor sinucigașe în Statele Unite. Motivele unor astfel de acte cuprind o sferă largă, frecvente fiind cele materiale (asigurarea unei vieți prospere pentru familie) și cele ideologice (întâlnite în special în lumea islamică). Pentru oamenii simpli, acțiunile kamikaze sunt singurele mijloace de luptă împotriva dușmanilor, în fața comandourilor sinucigașe aceștia neavând nici o armă, nici o putere, nici o posibilitate de apărare. În Afganistan, cultul martirilor a fost dezvoltat de combatanții arabi. Mujahedinii sunt călăuziți de credința că moartea îi va transforma în martiri și le va asigura accesul în Paradis alături de cele 72 de fecioare.
Aceste idei pot fi regăsite în scrierile lui Abdullah Azzam și discursurile lui Tamil Al-Adnani (decedat în Florida, 1990, în urma unui atac de cord). Acesta din urmă, în călătoriile efectuate în America în scopul recrutării musulmanilor pentru Jihadul din Afganistan, promitea răsplata divină pentru faptele martirilor, răsplată obținută ușor, nu trebuie decât să te lași împușcat cu o bucățică de plumb. Sau cu o bombă, sau, dacă vrei, cu o rachetă. Asta e tot și trece repede. Răsplata însă va ține o eternitate.
De-a lungul secolului trecut, terorismul a îmbrăcat forme etnice, naționaliste sau ideologice, însă se observă o recrudescență a terorismului religios, deși puține organizații teroriste pornesc, în acțiunile lor, de la motivații exclusiv religioase. În 1968, de pildă, nici unul din cele 11 grupuri teroriste identificabile nu erau religioase. Astăzi se cunosc aproape 50 de astfel de grupuri, dar numai un sfert dintre ele au motivații religioase. Pe de o parte, unele organizații se revendică de la convingeri religioase – precum catolica IRA sau grupările protestante paramilitare din Irlanda de Nord -, dar aspectele naționaliste sau separatiste sunt predominante, iar pe de altă parte sfârșitul războiului rece și prăbușirea sistemului comunist sovietic au însemnat pentru lumea musulmană eșecul unuia dintre cele mai generoase proiecte de emancipare – marxismul. O resurecție a fundamentalismului apărea, în aceste condiții, ca fiind inevitabilă.
Atunci când, prin intermediul mass-media, aflăm de acte teroriste, mai totdeauna cei care le săvârșesc sunt prezentați ca fiind instabili psihic, cu un comportament care iese din limitele firești. Marea majoritate a teroriștilor nu sunt nici pe departe instabili psihic, psihopați sau cu un comportament predominant violent. Astfel de oameni ar reprezenta un pericol pentru însăși organizația care i-ar accepta ca membri.
Rațiunile pentru care anumite persoane se alătură grupărilor teroriste sunt importante pentru felul în care acestea acționează ulterior, numai câțiva sunt implicați în plasarea bombelor și luarea de ostatici. Mare majoritate sunt angajați în crearea rețelei în măsură să pună la cale atentatele teroriste. Ei sunt aceia care oferă sau strâng, prin fundații, sume importante de bani, simpatizanții care își pun la dispoziție casele, observatorii atenți care furnizează informații, specialiștii care fac bombele sau chiar politicieni implicați direct în acțiunile teroriste sau care se transformă în purtători de cuvânt. Deși motivațiile pentru care fiecare din aceste categorii acționează sub umbrela unei organizații teroriste sunt diferite, ele sunt în măsură, împreună, să pună la punct o rețea eficientă, funcțională, capabilă să-și îndeplinească, prin mijloace specifice, obiectivele.
Vârsta tipică pentru teroriști este sub 30 ani, profilul lor psihomoral cuprinzând trăsături care adesea exprimă o maturizare, socializare incompletă, ceea ce, pe scurt înseamnă: deprinderi morale labile, neconsolidare; trebuințe resimțite puternic dar, neînsoțite de capacitatea de autocontrol, de amânare, de renunțare, specifică oamenilor normali; manifestă tendință spre acțiune imediată de tip violent spre cruzime, spre contestarea societății în care trăiesc. Se adaugă existența unor idealuri nebuloase despre schimbarea radicală a lumii, o înțelegere simplistă a fenomenelor politice și a celor social-economice, o pronunțată sensibilitate față de suferințele poporului, lipsa obligațiilor familiale.
La nivelul executanților, organizațiile teroriste se bazează prioritar pe tineri, maturii rezervându-și, în general, rolul de organizatori, de conducători din umbră.
Unii teroriști sunt nemulțumiți de ceea ce societatea le oferă sau sunt convinși că sunt mult mai capabili decât îi consideră cei din jurul lor. Unul dintre aspectele importante ale motivației umane este nevoia de afiliere, necesitatea de relaționare, de obținere a unor aprecieri pozitive de la cei din jur. În lipsa acestora, se nasc frustrările, iar necesitatea de a găsi un vinovat, responsabil de toate neajunsurile personale, determină afilierea la un grup care identifică un același țap ispășitor. Decizia de a utiliza violența nu este așa de ușor de luat. Dar, pentru un individ care a devenit dependent din punct de vedere emoțional de un grup, nu mai este atât de dificil să aleagă între a utiliza metodele pe care grupul le preconizează și a-l părăsi. O puternică nevoie de apartenență la grup și persistența rațiunilor care i-au îndrumat pașii spre acesta îl pot determina, în cele din urmă, să accepte violența și crima.
Un prim pas este eliberarea completă de ideea că oameni nevinovați pot să-și piardă viața ca urmare a acțiunilor în care teroristul este implicat. Cum scopul organizației este mai important, iar la îndeplinirea acestuia poate contribui și el, chiar în mod decisiv, sentimentul utilității și impresia că este o persoană a cărei autoritate trebuie respectată, își fac cu ușurință loc. În plus, liderii grupului terorist dezumanizează viitoarele victime, acuzându-le de crime și alte fărădelegi, mai mult sau mai puțin imaginare, iar unele ținte sunt identificate doar ca structuri și organizații, abstracții depopulate de ființe umane care își au propria existență.
Se acceptă, în general, că factorii emoționali devin semnificativi după ce indivizii obțin statutul de membri ai grupului terorist. Acesta le oferă noilor sosiți o contracultură centrată în jurul propriilor norme și valori menite să contribuie la îndoctrinare. El tinde să izoleze pe membri de societate (informațiile sunt filtrate sau contracarate), să controleze cu strictețe pe fiecare în parte, asigurând coeziunea necesară, uniformizarea și deplina obediență față de centru.
Grupul se întemeiază pe o anumită omogenitate din perspectiva ideilor politice și/sau religioase împărtășite, a valorilor și obiectivelor stabilite, ceea ce îi determină pe membrii săi să-și perceapă propriul viitor numai în cadrul acestuia, teama de a fi abandonați, din diferite motive, fiind una dintre spaimele lor majore.
2.4.3.Profilul psihologic
Majoritatea teroriștilor nu dovedesc o psihopatologie gravă. Deși nu există un singur tip de personalitate, se parte că persoanele agresive și orientate spre acțiune, care depind, peste limita normală, de mecanismele psihologice de externalizare și diviziune, sunt foarte bine reprezentate în rândul teroriștilor. Datele indică faptul că majoritatea teroriștilor nu au avut vreun succes pe plan personal sau educațional.
La puțin timp după atentatele de la 11 septembrie 2001, revista „Newsweek” a publicat un articol pe baza unei anchete întreprinse în mai multe țări ale lumii și a mărturiilor unor militanți fundamentaliști aflați în închisoare datorită participării la acțiuni teroriste, despre modul în care sunt pregătiți viitorii teroriști kamikaze, fanaticii pătrunși de ură, care nu pregetă să-și sacrifice viața pentru a o distruge pe a altora.
Cei care recrutează teroriștii nu se află în nici un caz în căutarea unor oameni cu mintea rătăcită, ci, dimpotrivă, musulmani credincioși care se închipuie în avangarda celor aleși. Unii urmează a sluji cauza prin confecționarea de documente false sau plimbarea banilor dintr-un loc într-altul pentru a fi spălați. Alții vor fi instruiți în mânuirea armelor sau în fabricarea dispozitivelor explozive. Numai un număr redus sunt pregătiți pentru a se lăsa sfârtecați în atacuri sinucigașe împotriva americanilor și aliaților lor.
Cei recrutați fac instrucție cu arme și muniții, învățând cum să arunce în aer uzine electrice și de gaze, aeroporturi, căi ferate, mari corporații sau hoteluri cu săli de conferințe, învață să utilizeze gaze toxice la gurile de aerisire ale clădirilor corporațiilor sau ale blocurilor de locuințe, deprind tehnici de supraveghere și cum să se deghizeze în turiști care fotografiază, cum să folosească fraudulos cărțile de credit, cum să obțină o slujbă și să se comporte onorabil pentru a nu atrage atenția asupra lor. Li se sugerează să evite moscheile și îmbrăcămintea care ar putea să sugereze vreo legătură cu islamul. Li se dă să citească numeroase fatwa (decrete religioase) care justifică atacurile împotriva americanilor și a intereselor lor peste tot în lume, ei fiind învățați să supraviețuiască fără un sprijin financiar din afară și să acționeze (independent unii de alții) la primul semnal primit.
În mod sigur alte celule continuă să existe pe teritoriul unor state, pozând în turiști sau oameni cumsecade care luându-și locuințe cu chirie, se poartă politicos cu vecinii și așteaptă momentul marii confruntări.
În ultimii ani, întreaga lume a fost marcată de schimbări politice fundamentale. Aceste mutații, dar mai ales actele teroriste din 11 septembrie 2001 s-au resimțit în mod special în ceea ce privește politica de securitate, determinând ca problemele majore ale securității interne să se structureze în jurul evoluțiilor alarmante ale crimei organizate, terorismului, cu tot cortegiul de amenințări și implicații negative care derivă din acestea.
Profilul psihologic al celor 19 teroriști sinucigași care au acționat la 11 septembrie 2001, în SUA, nu se potrivește aproape deloc cu ceea ce știau experții. Executanții celui mai groaznic atentat din istorie nu au în comun cu teroriștii sinucigași clasici decât puține elemente: fanatismul până la acceptarea martirajului și ura endemică pentru o anumită societate sau cultură.
Atentatele sinucigașe din Marțea neagră, răstoarnă toate teoriile de până acum cu privire la profilul psihologic al terorismului sinucigaș.
Primul aspect care este evidențiat pentru oricine este nivelul superior de instrucție.
Aspectul care sfidează statisticile este și acela că mulți dintre teroriștii implicați în atacul asupra Americii au petrecut o bună parte din timp în SUA. Cu multe luni sau chiar ani înainte de a-și da viața „pentru Islam”, au reușit să treacă perfect neobservați, păreau asimilați stilului și modului de viață american și nimeni nu a intuit fanatismul acestora. Ancheta preliminară a FBI, argumentează cu martori că, numai cu o săptămână înainte de atentat, cel puțin unul dintre teroriști fusese văzut bând alcool și jucând jocuri pe calculator, lucru interzis de morala islamică. Explicația acestui comportament total nepotrivit pentru un fanatic religios poate fi găsită în manualul pentru teroriști descoperit cu prilejul investigațiilor cu bombă asupra a două ambasade americane în Africa (1998): Când vă aflați printre necredincioși trebuie să vă purtați ca ei, să vă îmbrăcați ca ei, să vă prefaceți că sunteți ca ei.
Acum teroriștii sunt departe și de modelul anterior, al îndoctrinării imediat înainte de atentat printr-un stagiu intens de îndoctrinare religioasă, când treceau imediat la acțiune fără a mai avea timp să se răzgândească sau să vorbească despre intențiile lor. Iese astfel din tipar și timpul lung (luni de zile) în care teroriștii și-au păstrat neclintită decizia de a merge la moarte, cu toate că erau departe de mediul fanatic care îi determinase să meargă la moarte și să devină martiri ai credinței. Explicația pare a fi în deosebirea față de lupii singuratici și spiritul de echipă al atentatorilor din 11 septembrie, când au acționat în grupuri și nu izolat, ca până atunci. Ceea ce a menținut ideea sinucigașă a fost acțiunea complexă în grupuri restrânse, faptul că aceștia se cunoșteau foarte bine, iar solidaritatea lor era similară cu cea a soldaților dintr-un pluton care face ca ei să continue lupta pentru că nu-și pot dezamăgi camarazii.
Departe de analfabeții tradiționali, la 11 septembrie 2001, cei care au deturnat cele patru avioane și le-au condus spre cele patru ținte-simbol al culturii și civilizației occidentale nu erau nici proști, nici săraci. Cel puțin o parte dintre ei aveau studii superioare; au fost capabili să utilizeze cele mai noi tehnologii (aeronave de ultimă generație, computere și programe capabile să monitorizeze activitatea mai multor aeroporturi etc. /așa cum s-a dovedit ulterior, cel puțin doi dintre teroriști aveau studii superioare).
Al doilea aspect care contravine vechiului portret este vârsta teroriștilor sinucigași. Este cert că aceștia nu erau adolescenți debusolați (cel mai tânăr avea 25 de ani, iar cel mai în vârstă 41 de ani, pe când, potrivit statisticilor anterioare, media de vârstă a teroriștilor sinucigași din Orientul Mijlociu nu depășește 22 de ani).
Altă nepotrivire constă în starea civilă a participanților direct la atac – cei mai mulți aveau familii și păreau să ducă o viață perfect normală (anterior, un studiu pe 74 de cazuri de atentate sinucigașe în Israel și în Liban, releva că dintre teroriști nici unul nu era căsătorit sau implicat sentimental într-o relație stabilă). Abdulaziz al-Omari, unul dintre teroriștii din avionul care a lovit turnul din nord al World Trade Center, potrivit anchetatorilor FBI, locuia cu soția și cei patru copii într-o vilă confortabilă din Florida, în apropierea școlii de pilotaj ale cărei cursuri le absolvise. Mohamad Atta (33 ani), fiul unui prosper avocat egiptean, părea un om perfect echilibrat și a locuit în ultimele luni tot în Florida, într-o zonă rezidențială. Sărăcia disperată nu a fost motivul care i-a împins la gestul sinucigaș; nivelul de trai sau de statut social al teroriștilor nu este o cauză veritabilă a comportamentului lor.
Aspectul care sfidează statisticile este și acela că mulți dintre teroriștii implicați în atacul asupra Americii au petrecut o bună parte din timp în SUA. Cu multe luni sau chiar ani înainte de a-și da viața „pentru Islam”, au reușit să treacă perfect neobservați, păreau asimilați stilului și modului de viață american și nimeni nu a intuit fanatismul acestora. Ancheta preliminară a FBI, argumentează cu martori că, numai cu o săptămână înainte de atentat, cel puțin unul dintre teroriști fusese văzut bând alcool și jucând jocuri pe calculator, lucru interzis de morala islamică. Explicația acestui comportament total nepotrivit pentru un fanatic religios poate fi găsită în manualul pentru teroriști descoperit cu prilejul investigațiilor cu bombă asupra a două ambasade americane în Africa (1998): Când vă aflați printre necredincioși trebuie să vă purtați ca ei, să vă îmbrăcați ca ei, să vă prefaceți că sunteți ca ei.
Acum teroriștii sunt departe și de modelul anterior, al îndoctrinării imediat înainte de atentat printr-un stagiu intens de îndoctrinare religioasă, când treceau imediat la acțiune fără a mai avea timp să se răzgândească sau să vorbească despre intențiile lor. Iese astfel din tipar și timpul lung (luni de zile) în care teroriștii și-au păstrat neclintită decizia de a merge la moarte, cu toate că erau departe de mediul fanatic care îi determinase să meargă la moarte și să devină martiri ai credinței. Explicația pare a fi în deosebirea față de lupii singuratici și spiritul de echipă al atentatorilor din 11 septembrie, când au acționat în grupuri și nu izolat, ca până atunci. Ceea ce a menținut ideea sinucigașă a fost acțiunea complexă în grupuri restrânse, faptul că aceștia se cunoșteau foarte bine, iar solidaritatea lor era similară cu cea a soldaților dintr-un pluton care face ca ei să continue lupta pentru că nu-și pot dezamăgi camarazii.
2.5. Psihologia teroriștilor. Speranță și disperare.
Terorismul sinucigaș nu e un fenomen nou. Are o istorie care a început acum sute de ani. De exemplu, în sec. XII, o sectă islamică numită Ismal’ili Shi’ites a lansat o campanie teroristă folosind atacatori care se sinucideau. Omorând cu pumnale, asasinii se sacrificau în atacuri împotriva liderilor și a nobililor din acele timpuri (Rapoport, 1990). Îngroziți de dorința neîndurătoare de a-și lua propriile vieți, cercetătorii au clasificat acest comportament drept anormal.
Ideea că gruparea Ismal’ili Shi’ites folosește cantități mari de droguri înainte de a porni la atac s-a răspândit repede. Astfel, secta arabă a devenit cunoscută sub numele de Hashiyan (cei care mănâncă hașiș). Dar poveștile despre folosirea drogurilor nu erau adevărate, ci mai degrabă zvonuri răuvoitoare și propagandă nefavorabilă din partea dușmanilor sectei care nu puteau să înțeleagă disponibilitatea atacatorilor de a-și sacrifica propria viață.
În zilele noastre, zvonurile și aluziile domină în continuare percepția opiniei publice despre teroriștii care se sinucid. Într-adevăr, în Israel o parte din presă continuă să avanseze ideea că atacatorii palestinieni cu bombe iau droguri sau beau alcool înainte de a porni într-o misiune. Ca și în cazul Hashiyan-ilor aceste povești sunt totuși neadevărate. Institutul de medicină legală din Israel a făcut numeroase teste pe rămășițele corpurilor teroriștilor, iar directorul institutului, Jehuda Hiss, a declarat fără nici o urmă de îndoială că teroriștii care se sinucid sunt perfect lucizi în momentul morții.
El mai spune că „în urma testelor, nu s-a depistat în sângele teroriștilor nici o urmă de alcool sau de droguri cunoscute nouă. Noi îi testăm pentru cannabis, cocaină, amfetamină, opiu și altele. Sunt motivați psihologic înainte de atac” (Goldenberg, 2002).
Este tulburător să afli că nu există nici un indiciu cum că acei teroriști care se sinucid suferă de tulburări psihologice sau sunt bolnavi mintal. Din contră, personalitățile lor sunt chiar stabile și nu ies în evidență cu nimic (cel puțin în contextul lor cultural). Într-adevăr, Nasr Hassan, o cercetătoare care a trăit și a lucrat în teritoriile palestiniene timp de mai bine de 4 ani (și care, probabil, a avut mai mult contact cu teroriștii sinucigași decât orice alt cercetător) spune că, în opinia sa, există mici diferențe între teroriștii sinucigași și cei care participă la atacuri teroriste fără intenția de a se sinucide.
Este recunoscut din ce în ce mai mult faptul că e o greșeală să consideri teroriștii sinucigași drept simpli pioni cu creierul spălat, cu atât mai puțin să îi pui într-o singură categorie pe toți. Așa cum există o mare variație în ceea ce privește membrii organizațiilor teroriste, tot astfel există o variație în ceea ce privește profilul indivizilor care sunt pregătiți să ia parte la atacuri sinucigașe.
În mod tradițional, profilul teroristului sinucigaș (care era de cele mai multe ori bărbat) era următorul: tânăr, în vârstă de 16-28 ani, cu un trecut marcat de sărăcie și o educație limitată. Totuși, acest stereotip a început să fie depășit de realitățile din ultimii ani. De exemplu, teroriștii care au deturnat avioanele pe 11 septembrie aparțineau clasei mijlocii, erau mai în vârstă decât se aștepta, și mulți dintre ei aveau studii universitare.
În cadrul grupurilor palestiniene s-a pus aceeași problemă a teroriștilor venind dintr-un mediu social sărac și fără educație. Desigur Hassan (2002) este împotriva unei asemenea păreri. Ea spune că deși teroriștii sinucigași sunt bărbați tineri (cu câteva excepții) ei nu vin din mediile sărace. Dimpotrivă, majoritatea teroriștilor vin din clasele de mijloc ale Palestinei. Cei mai mulți atacatori au terminat cu succes liceul, iar o parte dintre ei erau studenți la momentul atacului. Într-adevăr, în cadrul societății palestiniene cei care au cea mai mare toleranță față de atacurile sinucigașe sunt cei care au absolvit o facultate, și cei care fac parte din clasa de mijloc (Shiqaqi, 2001).
Numai bărbații ajung teroriști – iată un alt stereotip! Deși cea mai mare parte a teroriștilor sinucigași sunt bărbați, un număr surprinzător de mare de femei au luat parte la atacuri teroriste. De exemplu, 15% din atacurile sinucigașe din Liban au fost conduse de către femei, în Sri Lanka între 30 și 40% dintre teroriștii sinucigași erau femei, în timp ce în Turcia peste 66% din atacurile teroriste au implicat și femei. Acest fenomen ar putea avea următoarea explicație: avantajele pe care le are folosirea femeilor în cadrul misiunilor.
Femeile atrag mai puțină suspiciune decât bărbații și pot evita măsurile de siguranță mai ușor prefăcându-se că sunt gravide, cu explozibilul în jurul taliei (Schweitzer, 2001).
Un grup terorist care pare a-și fi constrâns membrii să participe la acțiuni sinucigașe este Partidul Muncitorilor din Kurdistan (Kurdistan Worker’s Party) sau PKK. PKK a fost implicat într-o violentă campanie pentru crearea unui teritoriu kurd și din 1984 grupul a comis atacuri teroriste în Turcia. Acesta a fost un conflict sângeros, care s-a soldat cu 35.000 de morți. În anii 90 autoritățile turce, sprijinite de USA, au început o ofensivă de proporții împotriva extremiștilor kurzi. Ca rezultat, PKK a încercat să își mențină campania de atacuri. În 1993, autoritățile turce au înregistrat 4.198 de incidente puse pe seama PKK, incluzând focuri de arme, bombe, răpiri, jafuri armate și demonstrații. Dar până în 1997 nivelul a scăzut dramatic la 1.456 de incidente, mare parte din ele fiind neviolente (ex.: distribuirea de fluturași).
În încercarea de a stopa acest declin, un conducător kurd disperat a început să exploreze posibilitatea de a folosi atacatori sinucigași, și în 1995 a avut loc primul atac sinucigaș al grupului. În următorii 5 ani gruparea a mai avut alte 15 atacuri sinucigașe, care în total au omorât 19 oameni (în special polițiști și soldați) și au rănit alți 138 de oameni. PKK a mai avut alte 6 încercări de atacuri sinucigașe dar acestea au fost interceptate înainte de a ajunge la țintă (Schweitzer, 2001).
Trebuie spus, totuși, că implicarea PKK în atacuri sinucigașe a fost oarecum ambivalentă. Liderul organizației, Abdullah Ocalan, este de părere că atacurile sinucigașe sunt o avertizare serioasă pentru cei din afară, în ceea ce privește seriozitatea cu care membrii grupului perseverează și îndură toate obstacolele pe care le întâlnesc pentru a-și atinge scopul. Totuși, adevărul este că liderii PKK nu agreau această tactică la fel ca grupurile palestiniene și libaneze din sud. În primul rând, atacurile sinucigașe ale PKK nu erau în mod special încununate de succes. În medie un atac PKK omora un om (în afară de cel cu bomba) și rănea 10 oameni, în comparație cu media grupurilor palestiniene care era de 7 morți și 30 de răniți. Chiar și cele mai de succes atacuri ale PKK, nu atingeau nivelul celor palestiniene, iar acest „record” nu îi satisfăcea pe membrii PKK. Efectul așteptat al atacurilor era prea mic.
Dogu Ergil, psiholog politic de la Universitatea din Ankara, a spus că numai unul din cei 21 de membri ai PKK s-a oferit să ia parte într-un atac sinucigaș (Ergil, 2001). Pentru a-i face pe membri să accepte astfel de misiuni, psihologul spune că erau folosite măsuri severe. El descrie cazul Leyla Kaplan, o tânără femeie care a participat la atacul sinucigaș cel mai de succes al PKK, atunci când a declanșat bomba pe care o avea asupra ei într-o circă de poliție omorând 3 polițiști și rănind alți 12. Potrivit lui Ergil, Leyla nu era voluntar, dar fusese constrânsă să accepte misiunea. Această misiune îi fusese dată, inițial, altei femei, membră a PKK, Turkan-Adiyaman, care a refuzat. În urma refuzului, ea a fost executată, chiar în fața Leyliei Kaplan, care nu a mai avut altă soluție decât să accepte.
Deci nu toți teroriștii sinucigași sunt voluntari. Ar fi, într-adevăr, surprinzător dacă toți teroriștii sinucigași ar accepta să moară încrezători și siguri de ceea ce fac.
Urme de îndoială și nesiguranță există, dar nu ar trebui supraestimate. Practicile pe care le adopta PKK, așa cum le descrie Ergil, sunt diferite față de celelalte grupări teroriste care s-au ocupat de cea mai mare parte a atacurilor teroriste din ultimii zece ani. Astfel de nivele de constrângere și intimidare nu sunt trăsături ale unor grupuri ca Hamas, Hezbollah și Tamil Tigers – Tigrii Tamili – și nici modul în care ele își pregătesc membrii să participe la operațiuni sinucigașe.
În cele mai multe cazuri, teroristul s-a oferit să ia parte la misiune sau a acceptat cu plăcere, atunci când i-a fost oferită șansa.
Potențialii atacatori cu bombe au avut, aproape întotdeauna, un prieten apropiat sau o rudă care a fost omorât, mutilat sau maltratat de inamici (Kushner, 1996). Acești indivizi se alătură grupurilor teroriste fiind furioși sau din dorința de a se răzbuna, având deja intenția de a lua parte în acțiuni sinucigașe. Grupările nu îi constrâng să accepte acest lucru.
Din nou cercetările lui Nasr Hassan sunt de mare folos. Când a fost întrebată despre psihologia teroriștilor sinucigași, ea a răspuns: „Ceea ce este înfricoșător nu este anormalitatea celor care participă la atacuri sinucigașe, ci normalitatea lor. Sunt absolut normali pentru comunitățile din care fac parte” (Hassan, 2002). Aceasta este și părerea prietenilor și a familiilor lor. Mama unui terorist sinucigaș a spus despre fiul său: „Părea normal. Nu am simțit niciodată că ar avea astfel de înclinații. Dar din punct de vedere religios trebuie să acceptăm că el e un martir și să-i mulțumim lui Dumnezeu” (Kushner, 1996, p. 335).
Este din ce în ce mai acceptat faptul că există un spectru larg de personalități ale celor implicați în atacuri sinucigașe, și nici un tip de personalitate a sinucigașilor nu poate fi explicat cu ușurință.
În mare, deci, aproape toți teroriștii sinucigași sunt voluntari care au ales să participe la acțiuni sinucigașe, chiar și atunci când alte metode de violență erau disponibile. Într-adevăr, în comunitățile din care provin teroriștii sinucigași, ideea că le-ar fi spălat creierul sau ar fi îndoctrinați pentru a accepta astfel de misiuni este una ridicolă. Dimpotrivă, liderii grupurilor teroriste sunt adesea instruiți să-i facă pe tinerii care vor să ia parte la atacuri sinucigașe să se răzgândească. Un vechi membru al Jihadului islamic spune: „Unii tineri insistă să meargă în astfel de acțiuni … Ordinele mele sunt împotriva participării lor, ca să îi testăm. Dacă insistă în continuare, sunt aleși”. (Kushner, 1996, p. 332). Ca să faci oamenii să participe la atacuri sinucigașe, spune Nasr Hassan (2002), „nu trebuie să îi înveți, nu trebuie să le speli creierul, nu trebuie să-i constrângi, se întâmplă prin osmoză”.
Unele surse au sugerat că teroriștii sinucigași ar putea suferi de o slabă încredere în ei înșiși și un număr mare dintre ei vin din familii destrămate (Israeli, 1997). O slabă încredere de sine poate conduce la o apreciere mai mare a sacrificiului suprem pentru a-și dovedi valoarea în proprii ochi. Toate acestea combinate cu pierderile suferite din cauza eventualilor inamici ar putea furniza energia emoțională și hotărârea de a duce la bun sfârșit un atac sinucigaș. Cu siguranță, slaba încredere în sine a făptașilor, este ceva ce forțele de securitate israeliene descriu în rapoartele despre atacurile sinucigașe. Totuși, această idee este susținută doar de câteva interviuri cu teroriști sinucigași înainte de a-și duce la bun sfârșit misiunea.
Nasr Hassan, care s-a întâlnit cu teroriștii și a discutat cu ei ani de zile, chiar și cu cei care erau în misiuni sinucigașe, nu e de acord cu ideea că teroriștii sinucigași, în general, au o slabă încredere în ei înșiși. În opinia ei, erau indivizi model în comunitățile lor, foarte generoși și gata să ajute mereu. Erau, în mod invariabil, elevi buni. Tot în mod invariabil aveau în ei o furie.
Hassan își amintește cum îi spuneau: „Vezi cum trăim?” ei vorbeau frecvent de umilințele zilnice pe care le îndurau, dar Hassan spune că asta nu le producea o reducere a încrederii în sine, ci o mare furie și un profund simt de nedreptate.
Ideea că ei vin din familii destrămate poate fi, de asemenea, pusă sub semnul întrebării. Mulți dintre teroriștii sinucigași vin din familii stabile, sunt înconjurați de părinți iubitori, frați, soții și copii. Într-adevăr, suferința membrilor familiei poate fi un factor care să încurajeze oamenii să devină teroriști sinucigași. Așa spunea un tânăr, simpatizant al grupării Tigrii Tamili: „Mă gândesc să mă alătur lor (grupării Tigrii Tamili). Hărțuiala la care am fost supus eu și familia mea mă face să mă răzbun. Este o problemă de mândrie de a face parte din gruparea Tamil, mai ales după atâta sacrificiu. Nu poți să scapi. Nu poți să renunți acum”.
Fratele lui murise într-un atac sinucigaș, și alți doi frați muriseră pentru Tigrii Tamili. Tatăl băiatului a spus despre moartea fiilor săi: „A fost sfâșietor, dar știam că s-au dus pentru o cauză, pentru țară, pentru popor. Mă împac cu tristețea știind că au făcut un lucru necesar” (Joshi, 2000).
Aceasta este o idee întâlnită și la familii din alte regiuni. De exemplu, în iunie 2001 Ismail al-Masawabi a murit în timpul unui atac sinucigaș, în care au mai murit și doi sergenți ai armatei israeliene. Ismail a participat la atac cu câteva zile înainte de a absolvi facultatea. Mai târziu, într-un interviu acordat unui ziar, mama lui a spus despre moartea fiului: „Am fost foarte fericită când am auzit ce s-a întâmplat. E ceva să fii martir. Foarte puțin oameni pot să facă așa ceva. Îi mulțumesc lui Dumnezeu. În Coran scrie că martirii nu mor. Știu că fiul meu este aproape de mine. Aceasta este credința noastră” (Lelyveld, 2001, p. 48).
O astfel de mândrie trebuie să contrabalanseze de adevărata suferință pe care o simt familiile după aceea. Cu toate că pot înțelege decizia teroristului sinucigaș, apropiații ar prefera ca aceștia să fie în viață. Experiența lui Maha Ghandour este relevantă. Maha s-a căsătorit cu soțul ei Salah în 1990, știind că el e membru Hezbollah. În 1995, Salah a condus o mașină plină cu explozibil într-un convoi izraelian în Liban, sinucigându-se și omorând 12 soldați și rănind alți 35. Maha și Salah aveau trei copii mici.
„Cu două săptămâni înainte am simțit că acest calvar avea să fie iminent. În duminica de dinainte mi-a spus să am grijă de mine și de copii. A fost ultima dată când l-am văzut. Am simțit cum mi se frânge inima. Pentru prima dată l-am rugat să se mai gândească. Mi-a spus furios: «Ai știut de la bun început că voi fi un martir.» Apoi s-a liniștit. «Copiii vor fi crescuți bine și tu vei fi mereu protejată.» A spus că ne iubește, dar că visul lui era să devină martir. Nu am avut de ales; știam că nu pot să-i stau în cale. Am încercat să mă conving că e mai bine să mori martir decât într-un accident de mașină, pentru că gestul lui cel puțin îi va încuraja pe israelieni să-și retragă trupele din Liban. Ar trebui să fiu mândră. Când ne-am sărutat și ne-am luat la revedere nu puteam să-mi iau ochii de la el. Am vrut să șterg imaginea lui din mintea mea.
În timp ce traversa parcarea fiul meu l-a strigat de la balcol. S-a întors și ne-a sărutat pe toți încă o dată. Când a plecat a doua oară, fiul meu l-a strigat iar, dar de data asta Salah a continuat să meargă. Cred că plângea” (Taylor, 2002, p.103-105).
Ultimele cuvinte și scrisori ale multor teroriști sinucigași reflectă un sentiment de suferință pentru familiile care rămân în urmă și sunt îngrijorați de impactul pe care îl va avea gestul lor asupra celor dragi.
Un terorist sinucigaș, Hisham Ismail Abd-El Rahaman Hamed, a scris în scrisoarea lui de adio: „Dragă familie, dragi prieteni, scriu această scrisoare cu lacrimi în ochi și cu tristețe în suflet. Vreau să vă spun că plec și vă cer iertare pentru că m-am hotărât să-l văd pe Allah astăzi și această întâlnire este mult mai importantă decât traiul pe acest pământ” (Ganor, 2001, p. 138).
E același sentiment care amintește de cuvintele piloților kamikaze din cel de-al doilea război mondial. Ichizo Hayashi, un pilot kamikaze de 23 de ani, a scris mamei lui: „Sunt onorat să fi fost ales drept membru al forțelor speciale de atac care urmează să pornească la luptă; dar nu mă pot abține să nu plâng, atunci când mă gândesc la tine, mamă. Când mă gândesc la speranțele pe care le aveai … sunt foarte trist că voi muri fără să fi făcut ceva care să îți aducă bucurie” (Powers, 2002).
Membrii familiilor teroriștilor sinucigași nu iau în considerare ideea că unul din apropiații lor s-ar putea gândi să participe la atacuri sinucigașe. Faptul că Maha Ghandour era conștientă că soțul său urma să participe la un atac sinucigaș nu e des întâlnit. Cel mai adesea familiile nu au nici cea mai mică idee că astfel de acțiuni extreme sunt atât de aproape. Deși înțeleg de ce grupările teroriste folosesc atacuri sinucigașe, multor familii le este greu să încerce să intervină dacă ar ști că cineva apropiat lor participă la o astfel de misiune.
Nasr Hassan a întrebat-o pe mama unui terorist sinucigaș ce ar fi făcut dacă ar fi știut de dinainte ce urma să facă el: „Aș fi luat un cuțit uriaș, mi-aș fi despicat inima și l-aș fi ascuns acolo ca să fie în siguranță” (Hassan, 2002).
Maha Ghandour are aceeași dorință de a-și proteja copiii, ca aceștia să nu urmeze calea tatălui lor Salah. La 5 ani de la moartea lui, copiii au crescut, iar Maha spune cu regret: „Fiul meu cel mare vrea să fie un martir, ca tatăl său și Salah mi-a spus să-l încurajez. Dar încerc să-l îndrept spre o facultate, pentru că educația poate, de asemenea, să fie o armă” (Taylor, 2002).
Totuși, nu toate familiile încearcă să stea în calea unui potențial terorist sinucigaș. În iunie 2002, Hamas a difuzat o ultimă înregistrare cu Mahmoud al-Obeid, un student de 23 de ani, care tocmai participase la un atac sinucigaș. Mahmoud a murit într-un atac într-o zonă evreiască omorând doi soldați israelieni. În mod anormal, mama lui, Naima, apărea cu el în înregistrarea video și părea a ști foarte bine ce plănuia fiul său. În înregistrarea video, Naima îi spunea: „Cu ajutorul lui Dumnezeu vei reuși. Fie ca fiecare glonț să-și atingă ținta și fie ca Domnul să te martirizeze. Aceasta este cea mai frumoasă zi din viața mea”. Mahmoud i-a răspuns: „Îți mulțumesc că m-ai crescut” (Guerin, 2002).
Chiar dacă Naima și-a încurajat fiul, aceasta nu înseamnă că această consimțire la actul lui sinucigaș ar trebui interpretată drept indiferență față de moartea lui. Într-un interviu, de după moartea fiului său, Naima a spus unui jurnalist: „Nimeni nu vrea să-i moară fiul. Am vrut întotdeauna să aibă o viață bună. Dar teritoriul nostru e ocupat de israelieni. Ne sacrificăm fiii pentru a ne căpăta libertatea” (Guerin, 2002).
Mulți observatori se așteaptă ca religia să aibă un rol important pentru teroriștii sinucigași. Această așteptare izvorăște mai ales din legătura religiei islamice cu terorismul sinucigaș. De fapt, teroriștii islamici nu sunt cei care au folosit această tactică cel mai mult în ultimele decenii. Teroriștii hinduși au avut cel mai mare număr de atacuri sinucigașe în ultimii 20 de ani, mai mult decât toate celelalte grupări teroriste la un loc.
Totuși, mai ales în lumea vestică, se crede că terorismul sinucigaș este mai ales un fenomen islamic și că, pentru teroriști, credința islamică are un rol major în disponibilitatea lor de a se sinucide. De ce este Islamul identificat cu acest fenomen?
Există cu siguranță o istorie a extremiștilor islamici care arată înclinația lor pentru tacticile sinucigașe. Faptul că, în mod tradițional, islamismul a fost o religie extrem de tolerantă de-a lungul istoriei a fost trecut cu vederea (Armstrong, 2001).
În secolele XVIII și XIX, extremiștii islamici au folosit tactici sinucigașe în atacurile teroriste din India, Indonezia și Filipine (Dale, 1988). Într-adevăr, cu mult înainte de apariția Al-Qaeda, trupele americane din Filipine erau angajate în lupte crâncene cu atacatorii islamici sinucigași. Începând cu 1990 controlul american al insulelor din sudul Filipinelor a fost contestat de triburile Moro. Trupele americane au câștigat detașat toate luptele convenționale împotriva triburilor Moro, dar apoi au fost confruntați cu atacuri individuale din partea așa numiților amoks și juramentados, luptători Moro care au atacat trupele americane, înarmați de cele mai multe ori doar cu o sabie (Woolman, 2002).
Rezistența triburilor Moro s-a încheiat în 1913, dar de curând grupurile islamice au adus din nou în atenția țărilor occidentale tacticile sinucigașe. În Beirut, în 1983, Hezbollah a atacat ambasada SUA, centrul marinei americane și baza militară franceză, omorând peste 360 de oameni și rănind alte sute. În replică, guvernele american, francez și italian și-au retras în grabă forțele armate din țară. În anii 90 teroriști islamiști sinucigași, membri ai Al-Qaeda au atacat clădiri americane și personalul aferent în Orientul Mijlociu și în Africa, omorând 300 de oameni și rănind alți 5.000. Asta a asigurat o conștientizare mai mare, din partea țărilor occidentale, a pericolului islamist, iar punctul culminant a fost 11 septembrie 2001.
În mintea occidentalilor, teroriștii sinucigași au devenit, în mod incontestabil, legați de Islam. Există idei preconcepute cum că Islamismul este o religie înclinată să producă extremiști sinucigași.
Este demnă de notat părerea lui Ariel Merari, un veteran cercetător izraelian și unul dintre puținii psihologi care au intervievat cu adevărat teroriști sinucigași, conform căruia religia este „relativ neimportantă în cadrul fenomenului terorismului sinucigaș” (Merari, 1990, p. 206).
E adevărat, totuși, că unii teroriști islamici cred că o persoană care moare în timpul unui atac sinucigaș va deveni un martir, un shahid, termen care înseamnă „martor” și se referă la cineva a cărui existență este o dovadă vie, chiar și după moartea ei sau a lui (Palazzi, 2001, p. 69). Cei care sunt considerați shahid vor merge în Rai cu mult onor și vor fi doar cu un pas în spatele profeților Moise și Abraham. Totuși statutul onorabil pe care îl au shahid-iții în viața de dincolo a aprins unele speculații senzaționale cu privire la caracterul potențialilor atacatori.
Zvonul că cei care devin shahid sunt întâmpinați de 72 de virgine cu ochii negri în paradis a atras multă atenție. Occidentalii, la auzul zvonului că tinerii teroriști se așteaptă să se trezească în paradis înconjurați de virgine, cred și în poveștile conform cărora potențialii atacatori cu bombe sunt tineri frustrați sexual și obsedați, tineri bărbați care nu au avut nici o relație cu femei și care au fost ademeniți să ducă la bun sfârșit aceste atacuri. Pentru știrile de senzație acesta este un subiect interesant, dar puțini oameni din occident realizează că cele 72 de virgine nu sunt acolo pentru a face sex nelimitat cu shahid-iții. Dimpotrivă, virginele rămân caste în continuare (Hassan, 2002).
Un alt punct, care scapă de obicei celor din afară, este faptul că doar să participi la un atac sinucigaș nu e de ajuns să devii martir. Atacul trebuie dus la capăt în primul rând pentru Allah. Dacă o faci pentru motive personale, pentru răsplățile pe care le primesc familiile atacatorilor, valoarea sacrificiului se diminuează. Așa spune un atacator: „Dacă unul dintre noi se sinucide pentru glorie, nu va fi acceptat ca martir de Allah” (Hassan, 2002). Atacurile pentru reîntregirea Palestiniei sau cele de răzbunare împotriva israelienilor sunt considerate ca având loc din motive vechi și acțiunea nu e considerată ca fiind una religioasă, astfel încât teroristul sinucigaș nu va intra în paradis datorită faptelor sale.
Aceasta este o diferență subtilă, dar e una care delimitează de multe ori pe teroriștii Hamas (care au acordat, în mod tradițional, un loc important aspectului religios) de cei aparținând Brigadei Martirilor al-Aqsa, care sunt legați mai mult de vechile concepții.
În cele din urmă, Islamul nu merită asocierea puternică cu terorismul sinucigaș. Cu secole înainte ca Islamismul să apară ca religie, extremiștii evrei lansau atacuri sinucigașe împotriva legiunilor Imperiului Roman. În secolul XIX, creștini ruși anarhiști au lansat un atac sinucigaș încercând să-l omoare pe țar, în timp ce extremiștii Shinto și cei budiști din Japonia se sacrificau pentru a înlătura regimul Shogunilor și pe cel al puterilor occidentale (Silke, 1997). În secolul XX, extremiștii Sikh, creștini, budiști, shintoiști și hinduși au participat la atacuri sinucigașe, câteodată cu implicații religioase, dar de cele mai multe ori nu.
De exemplu, în timp ce gruparea care folosește cel mai frecvent tacticile sinucigașe, Tigrii Tamili, are rădăcini hinduse, organizația în sine este una seculară. Membrii care fac parte din unitățile de teroriști sinucigași ai Tigrilor Tamili nu cred că sunt martiri religioși și nici că vor fi răsplătiți în viața de apoi pentru participarea la atacuri sinucigașe. Totuși, chiar și fără un stimulent religios, membrii Tigrii Tamili au surclasat cele mai extinse campanii ale teroriștilor sinucigași din ultima perioadă.
În vara lui 2000, Ariel Merari a fost invitat să vorbească în fața unei comisii speciale a congresului american despre terorismul sinucigaș. Fiind unul dintre puținii cercetători care a intervievat teroriști sinucigași (mai ales în închisorile israeliene), Merari a înlăturat imediat ipoteza că atacatorii ar fi nebuni sau că s-ar fi implicat în atacuri sinucigașe din motive religioase.
„Pe scurt”, el a spus, „terorismul sinucigaș este un fenomen organizațional … o organizație care a decis să folosească această tactică, care a găsit persoanele potrivite, le-a antrenat și le-a trimis în misiune la timpul și în locul pe care organizația le alesese” (Merari, 2000, p. 10).
Pe lângă antrenamentul necesar, grupurile teroriste încearcă să ofere și alte lucruri atractive pentru potențialii atacatori sinucigași. Grupările caută potențialii candidați. Acest lucru merge dincolo de a-i elimina pe cei care nu sunt hotărâți sau care n-au stabilitatea psihologică necesară. Multe organizații examinează potențialul impact al morții unui terorist sinucigaș asupra familiei sale. Numai fiilor teroriștilor sinucigași, de exemplu, nu li se permite să fie voluntari, pentru că moartea lor ar fi prea mult pentru părinți. Într-adevăr, grupurile sunt conștiente, în general, de nevoile familiei care rămâne în urmă. Cele mai multe organizații pun la dispoziție pensii pentru familiile teroriștilor sinucigași. Hamas plătește o sumă de 300 $ lunar familiilor acestora, o sumă considerabilă în zonele defavorizate din Gaza și West Bank. Grupul își asumă de asemenea responsabilitatea să construiască familiei o casă nouă, în cazul în care armata israeliană le-o demolează ca răspuns la atacul sinucigaș. Există donații și din alte surse. Saddam Hussein, de exemplu, dădea donații în valoarea de 25.000 $ familiilor teroriștilor sinucigași, o avere, având în vedere circumstanțele, lucru care i-a asigurat multă bunăvoință din partea poporului palestinian.
Din fericire cei mai mulți dintre noi nu trăiesc în astfel de circumstanțe și nu sunt obligați să aleagă dintre astfel de opțiuni.
Terorismul e o problemă veche și persistentă, iese la suprafață mereu pentru că natura umană este mereu aceeași, iar circumstanțele care îl produc continuă să apară de-a lungul timpului. De obicei, terorismul violent este simptomul unor probleme fundamentale. O apreciere bună a psihologiei teroriștilor, poate, totuși, să deschidă căile pentru o pace durabilă. Putem doar spera că evenimente precum cele din 11 septembrie vor încuraja o apreciere mai mare a informațiilor pe care le avem, și vor duce la o clarificare a miturilor și zvonurilor care au dominat până acum.
Capitolul III – Cercetare
3.1. Obiectivele cercetării
Lucrarea de față are ca obiectiv determinarea modului in care este influențată personalitatea teroristă de anumiți factori dar și de a determina tpologia in care aceasta se incadrează , avem urmatoarele obiective:
1.Personalitatea teroristă este in permanenta adaptare in funcție de goepolitică si lupta pentru resurse.
2.Teroristul prezintă personalitate psihopată sau face parte din categoria persoanelor indoctrinate religios.
3.2. Ipotezele cercetării
1. Se presupune ca geopolitica are o infuentă mai mare asupra personalității teroriste decat lupta pentru resurse .
3.3. Operaționalizarea conceptelor
Personalitatea – “se defineste ca un ansamblu de caracteristici , emotionale ,dinamice ,relative stabile și generale , ale felului de a fi al unei persoane in modul in care reactionează la anumite situații in care se gaseste”(Dicționar Larousse).
Personalitatea psihopată – se defineste ca o persoană cu anumite dezabilitați afectiv-emotionale , prin lipsa empatiei ca o experiență interioară și lipsa de emoții exprimata catre alții; astfel incat ajung sa nu aibă remuscari pentru acțiunile lor ,fiind lipsiți de capacitatea de exprimare emotională; superficialitate ridicată ;tendințe de grandomanie ; iresponsabilitate ridicată ; lipsa de busolă morală interioară care conduce către un comportament impulsiv și in majoritatea cazurilor dezvoltă un comportament anti-social.(Conform DSM- 5)
Geopolitica – doctrină social-politică neștiințifică retrogradă, care în explicarea fenomenelor sociale și politice atribuie un rol primordial factorilor geografici și demografici, interpretați în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste a spațiului vital și al rasismului, studiul bazelor geografice ale problemelor politice și economice .
Persoane indoctrinate religios – persoane care prezinta un zel excesiv pentru o anumita religie ,atasament exagerat pentru o convingere, o idee , o dogmă, prezentată din punct de vedere religios cu o totală intoleranță față de adversari, manifestarea oamenilor care exprimă tendința oamenilor catre fanatism ,haos, dezastru sau control .
3.4. Metoda de cercetare
Lucrarea se bazează pe un tip de cercetare calitativ in care metoda folosită va fi studiul de caz.
Studiul de caz – este definit ca ”o investigație concretă, care cercetează un fenomen contemporan în contextul de viață real, unde frontierele dintre fenomen și context nu sunt clar delimitate. Din analiza de caz, nu lipsește un fragment de istoric a fenomenului, reconstituit pe bază de documente, materiale de arhivă, relatări personale, dar acestea constituie doar un traseu limitat al evenimentului sau individului.” (http//www.mirelazivari.ro/studiul-de-caz-psihologie-experimentala/).
Vom utiliza studiul de caz multiplu pentru a intelege modul cum este influențată personalitatea teroristă dar și tipologia din care aceasta face parte .
3.5. Tehnici utilizate
Tehnica utilizată este analiza documentelor datorită avantajelor pe care aceasta le prezintă precum stabilitatea, intrucat documentele pot fi accesate in mod repetat , exactitatea , deoarece documentele contin numele exacte , referințe si detalierea evenimentelor.
Un alt avantaj il reprezintă aria de acoperire a evenimentelor și situațiilor intr-un interval de timp mare.
3.6. Instrumente utilizate
Documente necifrice scrise oficiale și neoficiale ale personajelor publicate in reviste de specealitate și articole din presa scrisa.
Documente nescrise audiovizuale : documentare audiovideo televizate.
3.7. Interpretarea datelor
1. Rețeaua proliferatoare condusă de A.Q. KHAN
A.Q. Khan a condus programul nuclear al Pakistanului timp de 25 ani fiind considerat tatăl bombei nucleare pakistaneze. După ce a studiat în Europa, Khan a lucrat în cadrul unei instalații de îmbogațire a uraniului din Olanda. În 1976, acesta a obținut din Olanda și Germania planurile de proiectare ale centrifugelor pentru uraniu pe care le-a adus în Pakistan. Pe baza acestor proiecte, Khan a construit o instalație de îmbogațire a uraniului în cadrul Laboratoarele de Cercetare Khan, care au permis Pakistanului să producă suficient uraniu îmbogațit pentru producerea, în anul 1998, a primei arme nucleare. Khan a exploatat în toată această perioadă o rețea de furnizare de echipamente pentru susținerea programului nuclear pakistanez, precum și pentru a vinde aceste componente sau tehnologii anumitor state din regiune cunoscute că dezvoltă progrme de proliferare a armelor de distrugere în masă.
Date cunoscute
În anii 90 au existat informații conform cărora A.Q. Khan a purtat negocieri pentru vânzarea de tehnologii nucleare către state sensibile din punct de vedere al proliferării armelor de distrugere în masă. La începutul anilor 2000, informațiile obținute au confirmat faptul că acestea nu au fost evenimente izolate, fiind clar că Khan constituie creierul unei rețele proliferatoare. Un document irakian, descoperit cu ocazia unei inspecții internaționale a A.I.E.A. în anul 1995, indică faptul că Khan a oferit asistență nucleară Irakului în anul 1990. Acesta a oferit spre vânzare proiectul unei arme nucleare și s-a oferit să obțină materiale privind programul de îmbogățire a uraniului din Europa de Vest. În acest document, Khan preciza faptul că orice material care provine din Europa va fi transmis prin intermediul unei companii deținute de acesta în Dubai, intermediarul afacerii fiind o companie din Grecia. Investigațiile desfășurate în anii 90 nu au fost concludente nereușind să stabilească autenticitatea documentului.
La mijlocul anilor 90, Khan a început să efectueze vizite în Coreea de Nord unde a primit asistență tehnică pentru dezvoltarea rachetelor Ghauri, o adaptare a rachetei nord-coreene No Dong. Până la descoperirea oficială a rețelei de proliferare din 2006, Khan a desfășurat 13 vizite de lucru în Coreea de Nord, scopul acestora fiind de a obține date și informații de natură tehnică cu pivire la tehnologiile nucleare și de fabricare a rachetelor. Acesta a fost însoțit de personal militar din cadrul Laboratorului propriu, aceștia având rolul de a eluda prevederile specifice controlului exporturilor și de a transfera tehnologiile respective în Pakistan, având în vedere faptul că programele derulate de Ministerul Apărării sunt derulate fără aplicarea standardelor privind controlul exporturilor.
În aprilie 2000, serviciile de informații au identificat un client din Orientul Mijlociu care avea legături cu rețeaua condusă de Khan. Până în septembrie 2000 s-a stabilit faptul că rețeaua era interesată în producerea la scară mare a cascadelor de centrifuge necesare în procesul de îmbogațire a uraniului.
În cursul anului 2001, serviciile de informații occidentale au continuat monitorizarea activităților derulate de rețeaua Khan. În martie 2002 a fost realizată o evaluare a tuturor informațiilor cu privire la activitățile ilicite ale lui A.Q. Khan. Concluziile acestei evaluări au reliefat mărimea rețelei Khan și faptul că acesta și-a mutat sediul la Dubai. Totodată, informațiile au arătat că acesta și-a creat propriile instalații de producere în Malaiezia. Acesta a fost ajutat de o rețea de asociați și furnizori, unul din aceștia dovedindu-se a fi omul de afaceri sri lankez BSA Tahir.
În iulie 2002, serviciile de informații au concluzionat că rețeaua Khan alimentează programul libian de dezvoltare a armelor nucleare. Datorită faptului că A.Q. Khan a avut acces la proiectarea armelor nucleare și a fost implicat în programul de dezvoltare a rachetelor pakistaneze, riscul cel mai mare era de transfer a tehnologiilor de îmbogațire a uraniului, dar și cel legat de posibilitatea construirii de focoase nucleare pretabile pentru rachete.
Informațiile obținute au reușit identificarea persoanelor din lanțul de distribuție, metodele de finanțare și transport, inclusiv detalii privind băncile utilizate din diverse state, precum și companiile transportatoare. Până în ianuarie 2003, serviciile de informații au oferit date prin care se arătau îngrijorate de progresele realizate de Libia pe baza asistenței primite de la rețeaua A.Q. Khan.
Activitățile pentru stoparea activității rețelei Khan au fost amânate până la începutul anului 2003 pentru a permite serviciilor de informații să obțină informații suplimentare despre toată rețeaua proliferatoare. Aceste informații au permis o înțelegere mai bună a programelor de înnarmare nucleară derulate de statele care au fost alimentate de rețeaua Khan. În acest moment s-a apreciat faptul că activitățile desfășurate de Khan puteau deveni periculoase și s-a decis destrămarea rețelei.
La nivel tactic, acțiunile desfășurate s-au concentrat pe interzicerea furnizării de componente de la fabrica din Malaiezia în Libia. Pe diferite momente lanțul de furnizare a fost monitorizat și s-au întocmit mai multe rapoarte în acest sens. În octombrie 2003, BBC China – vas înregistrat în Germania care transporta părți de centrifuge cu gaz a fost interceptat în apele teritoriale ale Italiei, acțiunea fiind desfășurată cu sprijinul autorităților germane și italiene. Pe baza documentelor confiscate de la bordul BBC China, în luna noiembrie 2003, guvernele SUA și Marii Britanii au solicitat autorităților malaieziene să investigheze compania manageriată de BSA Tahir. În conformitate cu raportul poliției din Malaezia implicarea acestuia (Tahir)…a început în 1994/1995. În acel an (numele unui expert pakistanez) a solicitat lui BSA Tahir să trimită două containere cu unități de centrifuge din Pakistan către Iran. BSA Tahir a organizat transbordarea celor două containere din Dubai în Iran utilizând un vas comercial deținut de o companie iraniană. BSA Tahir a afirmat faptul că plata celor două containere cu centrifuge, în valoare de 3 milioane USD, a fost realizată în drahme EAU de către iranieni. Plata a fost realizată cash în două valize.
La nivel strategic, acțiunea s-a realizat în cooperare cu președintele Pakistanului – Musharraf care a contribuit la stoparea activităților derulate de Khan.
Khan a apărut la televiziunea națională pe data de 4 februarie 2004 pentru a exprima cele mai sincere regrete și scuze către o națiune traumatizată…
Validarea datelor
Principalii pioni din cadrul rețelei au oferit verificarea datelor informative (ex. comunicatul de presă din 20.02.2004 al inspectorului general al Poliției Regale Malaieziene după investigarea activităților desfășurate de BSA Tahir). Descoperirea părților de pompe centrifuge la bordul BBC China a demonstrat acuratețea datelor referitoare la lanțul de furnizare a acestor echipamente. Cooperarea cu autoritățile libiene, după decizia colonelului Qhadafi de a abandona programul de înnarmare nucleară a adus dovezi clare prin care s-a dovedit corectitudinea datelor referitoare la rețeaua proliferatoare condusă de A.Q. Khan.
Interpretarea datelor
Desi A.Q. Kahn nu a condus o retea teroristă care sa comita atentate ,el joacă un rol important pentru ca a oferit asistență si materialele necesare unor regimuri care susțineau grupari teroriste și care ar fi putut intra in posesia acestora .
S-a folosit de cunostințele si experiența dobandite in strainatate pentru a produce bomba nucleară pentru Pakistan , dar s-a ocupat si de coordonanarea unei rețele care a colaborat cu regimuri cunoscute ca sustinatoare ale organizațiilor teroriste carora le-a furnizat tehnologie și materiale pentru producerea bombei nucleare.
Descoperirea și dezmembrarea acestei rețele a fost meritul serviciilor de informații. Analizând cauzele care au condus la acest succes se bazează pe următoarele argumente. În primul rând a fost meritul unei echipe de experți care pe o perioadă de ani a adunat toate piesele necesare pentru stoparea activității rețelei Khan. Această operațiune a fost rezultatul unei strategii clare, implementate meticulos, care a inclus identificarea membrilor cheie ai rețelei și a constat într-o muncă susținută împotriva activităților desfășurate de această rețea. În al doilea rând, un element important care a asigurat succesul operațiunii a constat în cooperarea și coordonarea serviciilor de informații din SUA și Marea Britanie.
Totodată, a existat o bună cooperare între serviciile de informații și agențiile responsabile cu aplicarea legii, permițând ca acțiunile efective să se desfășoare la momentele optime. Această acțiune s-a dovedit a fi condusă de o manieră eficientă, rezultatul fiind destrămarea întregii rețele proliferatoare. Pentru realizarea acestui obiectiv au fost dispuse următoarele măsuri: interzicerea transporturilor; cooperarea cu autoritățile pakistaneze; luarea de poziție împotriva beneficiarilor produselor furnizate de A.Q. Khan, în special asupra Libiei; luarea de măsuri legale împotriva membrilor rețelei Khan.
2. Libia
La 19 decembrie 2003, Guvernul Libiei a declarat faptul că …Libia a luat decizia ca un exemplu pentru statele din întreaga lume, în special cele din Orientul Mijlociu, Africa și lumea a treia să abandoneze programele de dezvoltare a armelor de distrugere în masă…
Schimbarea coordonatelor politice ale colonelului Quadhafi trebuie analizată în contextul deciziei acestuia de a se reapropia de Occident și de a rezolva problema Lockerbie. Principalul motiv al schimbării de optică a colonelului Quadhafi a fost de natură economică, apreciind că Libia are nevoie de investiții occidentale în economia libiană, în principal ale SUA.
Un alt argument important îl constituie factorul Irak care se apreciază a fi decisiv în schimbarea atitudinii colonelului Quadhafi. În plus, între anii 90 și 2003, colonelul Quadhafi a adoptat o poziție duală, pe de o parte acționând pentru apropierea de Occident și pe de altă parte pentru dezvoltarea programelor de dezvoltare a armelor nucleare, chimice, biologice, radiologice și a rachetelor. În timp, acesta a realizat faptul că cele două obiective sunt incompatibile luând decizia să renunțe la programele de înnarmare neconvențională.
În anul 1997, A.Q. Khan a început să livreze Libiei componente pentru centrifuge, acest stat primind 20 de pompe centrifuge tip P-1 și componente pentru fabricarea a încă 200 de bucăți pentru construirea unei instalații pilot, rețeaua condusă de dr. Khan continuând să livreze acest tip de componente până la sfârșitul anului 2003.
În septembrie 2000, Libia a a primit două centrifuge tip P-2 ca modele demonstrative și a lansat o ofertă fermă pentru 10.000 bucăți pentru crearea unei cascade de centrifuge. Fiecare centrifugă conținea aproximativ 100 părți, implicând un total de aproximativ 1.000.000 componente necesare pentru realizarea unei cascade de îmbogățire a uraniului.
La sfârșitul anului 2001 sau începutul anului 2002, Libia a primit documentația tehnică pentru realizarea armei nucleare. Aceste documente este posibil să fie de origine China, având în vedere că adnotările de pe marginea lor erau realizate în limba chineză. În acest document se precizează faptul că « bomba lui Munir este mai mare », posibil făcându-se referire la Munir Ahmad Khan din cadrul PAEC, care l-a concurat pe A.Q. Khan la dezvoltarea bombei nucleare pakistaneze.
În octombrie 2003, vasul german BBC China a fost interceptat în drum spre Libia, găsindu-se la control componente pentru 1.000 de centrifuge de gaz, acestea fiind fabricate de compania malaieziană SCOPE și tranzitate prin Dubai.
Ca urmare a acestui eveniment, Libia a anunțat în decembrie 2003 că renunță la programul de înarmare nucleară și a demarat procesul de furnizare către A.I.E.A. a documentelor referitoare la acest program, inclusiv declararea tuturor furnizorilor externi de echipamente și componente.
Date cunoscute
Evaluările serviciilor de informații realizate în perioada 1998-2003 a arătat progresele realizate de Libia în programele de înarmare nucleară și a rachetelor de livrare la țintă a armelor neconvenționale. În anul 2003, după înțelegerea modului de operare a rețelei Khan, s-a dovedit faptul că Libia a fost principalul client al acesteia și a primit cele mai multe echipamente, materiale și tehnologii de natură nucleară. Ca o concluzie a acestor evaluări a fost faptul că Quadhafi a desfășurat acțiuni pentru achiziționarea și dezvoltarea de arme de distrugere în masă.
Informațiile obținute despre programul nuclear libian s-au dovedi a fi precise și detaliate.
Folosirea informațiilor
Folosirea informațiilor în cazul libian au permis interceptarea produselor cu dublă utilizare destinate programului dezvoltat de Libia. Aceste acțiuni au implicat activități derulate la nivel vamal, în cooperare cu partenerii europeni, precum și cu alte guverne.
Un exemplu important îl constituie interceptarea navei BBC China. Descoperirile făcute au permis guvernelor SUA și Marii Britanii să se confrunte cu oficialii libanezi cu privire la probele privind procurarea echipamentelor nucleare.
Validarea informațiilor
Declarația publică a ministrului de externe libian Shalgam din 19 decembrie 2003 a precizat fără echivoc decizia Libiei de a elimina …materialele, echipamentele și programelor care conduc la producția de arme interzise la nivel internațional… și de …a restricționa rachetele în conformitate cu standardele stabilite de MTCR (Regimul de Control al Tehnologiilor pentru Rachete – Missile Technology Control Regime)…
Guvernul libian a validat informațiile deținute de serviciile de informațiile prin declararea deținerii de arme nucleare și chimice, rachete balistice și instalații aferente acestora. Procesele de inspecție pentru validarea informațiilor au fost desfășurate de organizațiile internaționale și experții SUA și Marii Britanii, în cooperare cu partea libiană. Aceste informații care au condus la descoperirea programelor libiene de dezvoltare a armelor de distrugere în masă au fost utile pentru inspectori din alt motiv: aceștia au demonstrat libienilor cât de mult cunosc despre programele ilicite dezvoltate și a condus la convingerea acestora de a coopera.
În iunie 2004, în raportul anual al Comitetului de Intelligence și Securitate se precizează următoarele: informațiile detaliate despre Libia și activitățile de procurare, colectate de Marea Britanie și SUA din toate sursele într-o perioadă semnificativă de timp, au permis Marii Britaniei și SUA de a demonstra faptul că autoritățile libiene cunoșteau programele de dezvoltare a ADM. Astfel, când inspectorii au sosit în Libia, autoritățile libiene au încercat să ascundă anumite detalii, însa informațiile deținute nu au permis ca aceștia să disimuleze aceste date.
Interpretarea datelor
In urma analizei acțiunilor Libiei incepanad cu anii 1980 putem observa tendința acestui stat cu privire la sprijinirea organizațiilor teroriste prin comiterea de atacuri pe teritoriul statului Marea Britanie ,pentru uciderea a doi dizideți libieni.
Un alt fapt il reprezintă refuzul de ai extrada pentru a fi cercetați pe cei doi atacatori responsabili cu prabusirea aeronavei Pan Am ,in localitatea Lockerbie , din Scoția.
Aceste fapte conduc la concluzia ca Libia sub conducerea lui Muammar Quadhafi a fost un stat care a sprijinit organizațiile teroriste.
De asemenea Libia sub conducerea lui Muammar Quadhafi a incercat obținerea de materiale pentru fabricarea armamentului nuclear prin colaborarea cu reteaua condusă de A. Q. Khan , acest plan esuând datorita datelor descoperite de serviciile de informații, dar si datorita faptului ca in această perioada regimul libian iși dorea și o apropiere fată de occident care sa duca la ridicarea sancțiunilor internaționale și reluarea exportului de petrol.
In final Muammar Quadhafi a ales cooperarea cu organismele internaționale fapt care a dus la dezmembrarea rețelei condusă de A.Q.Khan .De asememea este de precizat rolul important al serviciilor de informații care au oferit date valoroase.
In urma unui protest inceput pe 15 februarie 2011, transformat in razboi civil, regimul condus de Muammar Quadhfi a fost inlaturat de la conducerea Libiei.
3. Iran
Iranul a fost atacat de Irak la debutul razboiului Iran/Irak din 1980, înregistrându-se un număr enorm de victime, utilizându-se la scară mare rachetele balistice. Totodată, Iranul a fost afectat serios prin folosirea de către Irak a armelor chimice pe câmpul de luptă, în special în timpul capturării Peninsulei Fao la începutul anului 1988.
În timpul războiului Iran/Irak, Iranul a lansat un program de dezvoltare a armelor chimice și a investit foarte mult în dezvoltarea capacităților pentru fabricarea de rachete balistice, deținând în prezent o industrie dezvoltată de producere a acestor echipamente. De mai mulți ani acest stat a demarat un program pentru dezvoltarea unui întreg ciclu combustibil nuclear, despre care afirmă că are ca destinație scopurile pașnice, însa este posibilă obținerea de a produce materiale fisionabile care permit dezvoltarea de arme nucleare.
În pofida angajamentelor recent asumate de Iran în fața A.I.E.A., unele state sunt îngrijorate de potențialul pericol generat de combinația capacităților de rachete balistice cu activitățile desfășurate în cadrul ciclului nuclear.
Specialiștii Centrului pentru Controlul Armamentului și Neproliferare din S.U.A. apreciază faptul că Iranul pentru a fabrica arma nucleară trebuie să realizeze întreg ciclul combustibil nuclear, fapt care nu este realizat în prezent.
Totodată, Iranul desfășoară activități intense de cotraspionaj care au ca scop păstrarea secretului cu privire la programul nuclear dezvoltat. Astfel, la data de 20.03.2004, ministrul iranian al informațiilor – Ali Younessi – a declarat că a arestat 10 spioni, din care trei lucrau în cadrul Organizației Iraniene pentru Energie Atomică care proveneau din CIA și Mossad.
Ultimul raport al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică de la Viena confirmă faptul că nu au fost găsite dovezi clare privind programul de înarmare nucleară al Iranului, însă pe de altă parte critică lipsa de cooperare a autorităților iraniene privind clarificarea unor documente care au fost furnizate Agenției de către serviciile de informații occidentale, care atestă derularea unui program de înarmare nucleară desfășurat de Iran până în anul 2003.
Iranul a realizat în ultima perioadă progrese rapide în perfecționarea tehnologiei de îmbogățire a uraniului, prin fabricarea centrifugelor de ultimă generație IR-2 și IR-3 care dezvoltă viteze de rotație de cinci ori mai mari decât cele ale pompelor P-1, acestea fiind deja instalate în cadrul Instalației de Îmbogățire a Uraniului de la Natanz. Datorită performanțelor superioare ale centrifugelor mai sus-menționate este posibil obținerea mult mai rapidă a uraniului îmbogățit.
În ultima propunere adresată Uniunii Europene, Iranul a precizat că este pregătit să negocieze suspendarea programelor de îmbogățire a uraniului pentru o perioadă fixă de timp, acest aspect constituind un important pas pentru soluționarea pe cale pașnică a diferendului.
Date cunoscute
Pentru majoritatea statelor, cea mai mare îngrijorare este generată de dezvoltarea de către Iran a materialelor fisionabile (care pot fi utilizate pentru fabricarea de arme nucleare) și a rachetelor balistice.
Iranul a achiziționat rachete Scud B din Siria (de proveniență sovietică) și din Coreea de Nord (producție indigenă). După războiul Iran/Irak, Coreea de Nord a vândut Iranului tehnologiile de producție pentru primele Scud B, iar ulterior pentru rachetele Scud C (o versiune modernizată de Coreea de Nord cu o rază de acțiune de 500 km), precum și un număr de rachete complete din ambele tipuri.
La mijlocul anilor 90, Iran a cumpărat câteva exemplare din ultimele tipuri de rachete nord-coreene, cunoscute în Occident sub denumirea de No Dong 1 care au o rază de acțiune de 1.300 km. Din acel moment, Iranul a dezvoltat propria versiune a rachetei No Dong 1, denumită Shahab 3. Shahab 3 are o rază de acțiune care include capitalele din Orientul Mijlociu și Apropiat; Pakistan; Asia Centrală și Turcia și părți din India. Anumite sisteme cu rază lungă sunt reprezentate ca lansatoare spațiale mai mult decât rachete balistice.
Activitățile desfășurate de Iran în cadrul ciclului combustibil nuclear sunt:
– exploatarea depozitelor indigene de uraniu situate lângă Yazd pentru producerea de yellowcake din minereu;
– construirea unei instalații de conversie la Esfahan care are ca scop convertirea yellowcake în hexafluorură de uraniu (materia primă necesară pentru centrifugele de gaz);
– construirea unei mari construcții subterane la Natanz pentru o instalație pilot de îmbogațire a uraniului, utilizând tehnologia de centrifuge cu gaz;
– angajarea în fabricarea centrifugelor de gaz P-1 (activitate care a condus la îmbogațirea uraniului, activitate care nu a fost declarată la A.I.E.A. la momentul respectiv) și a centrifugelor de gaz P-2;
– primirea de asistență în programul de producere a centrifugelor de gaz din diferite surse externe. Din studierea documentației tehnice a centrifugei de gaz P-2, experții A.I.E.A. consideră că originea acestora provine din aceiași sursă ca cea care a oferit documente tehnice Libiei.
A.I.E.A. a raportat faptul că Iranul:
– are în intenție să producă un reactor de cercetare având ca moderator apă grea;
-a finalizat instalația de producere a apei grele care va furniza apa grea necesară în cadrul ciclului combustibil nuclear;
– are în intenție producerea unei instalații pentru fabricarea de combustibil nuclear;
– a experimentat în trecut separarea plutoniului, fără a declara aceste activități la A.I.E.A.;
Totodată, A.I.E.A. a ridicat suspiciuni cu privire la preocupările Iranului privind procesul de îmbogațire a uraniului prin metode laser și prin utilizarea Poloniului – 210.
Validarea informațiilor
Franța, Germania și Marea Britanie (cunoscute ca EU3) au conlucrat pentru sprijinirea activității desfășurate la nivelul A.I.E.A. Informațiile au suplimentat datele pe care Marea Britanie le deținea de la A.I.E.A. iar formularea de politici în domeniu s-a realizat ținând cont de ambele surse de informare. De la publicarea Consiliului Național de Rezistență al Iranului, în august 2002, a datelor care au evidențiat elemente secrete privind facilitățile nucleare (instalația de îmbogațire de la Natanz și instalația de producere a apei grele de la Arak), A.I.E.A. a avut o mai bună imagine a activităților nucleare din trecut și prezent. Totodată s-a solicitat Iranului să respecte obligațiile stipulate în sistemul de garanții cuprinse în Protocolul Adițional și totodată ca măsuri de creștere a încrederii să suspende anumite activități din domeniul nuclear.
Cu privire la programul de dezvoltare a armelor chimice lansat în perioada războiului Iran/Irak, Iranul a semnat și ratificat Convenția privind interzicerea armelor chimice (CWC), în anul 1993, respectiv 1997. În conformitate cu prevederile acestei convenții, Iranul a declarat două foste instalații de producere a armelor chimice. Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice (O.I.A.C.) a verificat, în conformitate cu prevederile CWC, faptul că aceste instalații de producere a armelor chimice au fost distruse.
Interpretarea datelor
In urma analizei activitaților statului Iran se constată ca acesta desfasoară un program de producere a combustibilului nuclear ,folosit in opinia acestora numai pentru alimentatea instalațiilor de producere a energiei.
Faptul care produce ingrijorare la nivel mondial il reprezintă achiziția de catre Iran a rechetelor de provenientă coreeană cu o raza lungă de acțiune.
Aceste acțuni indica faptul ca Iranul planuia construcția unei rachete nucleare cu raza lungă de acțiune.
În octombrie 2003, Marea Britanie, Franța și Germania au jucat un rol important în a convinge Iranul să răspundă la solicitările adresate de Consiliul Guvernatorilor al A.I.E.A. de a face declarații complete cu privire la programele nucleare prezente și derulate în trecut și de a semna Protocolul Adițional și de a suspenda toate activitățile de îmbogațire și reprocesare a uraniului.
În urma acestor demersuri, Iranul a semnat Protocolul Adițional care impune garanții nucleare suplimentare și declarații suplimentare, dar nu l-a ratificat înca. Recent, Iranul a decis să suspende producerea de componente și piese pentru mașinile centrifuge sub supravegherea A.I.E.A.
Un rol important in acest caz il au serviciile de informatii care au oferit in date valoroase , cu ajutorul carora s-a exercitat o presiune la nivel international , fapt care a dus la respectarea acordurilor internationale cu privire la neproliferarea armelor nucleare.
4. Coreea de Nord
Coreea de Nord constituie o amenințare nucleară nu numai pentru vecinii acestui stat, dar și la nivel global. Acordurile din anii 90 de a suspenda programul Coreei de Nord de producere a plutoniului în schimbul ajutorului economic au fost încalcate de acest stat, dezvoltând în continuare un program secret de îmbogațire a uraniului.
În decembrie 2002, sub presiunea abandonării acestui program, Coreea de Nord a evacuat inspectorii A.I.E.A. care monitorizau suspendarea activității instalațiilor de producere a plutoniului, după care a declarat retragerea statului din Tratatul de Neproliferare Nucleară. Este posibil ca în prezent acest stat să dispună de cantități suficiente de suficient plutoniu, din cadrul programelor derulate anterior, pentru producerea unei arme nucleare. Reprocesarea stocurilor de combustibil ars poate conduce la producerea de plutoniu pentru mai multe arme nucleare. Programul de îmbogațire poate conduce la producerea de uraniu îmbogațit care poate fi folosit la producerea de arme nucleare. În același timp, Coreea de Nord s-a angajat în dezvoltarea unui program important de dezvoltare a rachetelor, bazându-se pe proiectele celor de producție sovietică. În anul 1998, Coreea de Nord a testat un sistem de rachetă cu trei trepte care avea posibilitatea de a atinge teritoriul Japoniei.
Având în vedere faptul că acest tip de rachetă cu încarcatura nucleară nu poate depășii o rază medie, Coreea de Nord intenționează să dezvolte un sistem de rachete care să fie capabile să transporte încarcaturi nucleare în SUA și Europa.
Date cunoscute
Coreea de Nord constituie un pericol datorită disponibilității acestui stat de a vinde rachete balistice oricui poate plătii în valută convertibilă. Având în vedere faptul că vânzarea de rachete balistice nu este ilegală, oferirea acestora către state care dezvoltă programe de înnarmare nucleare crește amenințarea folosirii acestui tip de arme. Din acest motiv monitorizarea rolului Coreei de Nord de furnizare a sistemului de rachete constituie o prioritate a serviciilor de informații înca din anul 1991.
Din evaluarea serviciilor de informații rezultă faptul că industria de rachete este controlată de stat și se autofinanțează, fiind capabilă să refinanțeze producția pe baza fondurilor provenind din exportul de astfel de echipamente. Până în prezent, Orientul Mijlociu a constituit zona de destinație preferată de Coreea de Nord, însa există informații că acest stat intenționează vânzarea la nivel global a rachetelor balistice.
Într-o evaluare din anul 1992 se prezenta faptul că acest stat era un exportator important de rachete balistice existând interesul inclusiv de a comercializa tehnologiile de producție a acestora. Vânzarea tehnologiei constituia o soluție pe termen scurt dar, într-o perspectivă globală, alimentarea circuitelor de proliferare conduce ca beneficiarii tehnologiilor nord coreene să devină producători și să-și dezvolte propriile programe de export.
În anii 90, informațiile obținute au identificat un export de rachete din Coreea de Nord către un stat din lumea a treia. Suplimentar față de rachetele Scud B și C, care au fost vândute împreuna cu tehnologia aferentă, Coreea de Nord oferă pentru export și racheta cu rază lungă de acțiune No Dong 1. În 2001, informațiile colectate au demonstrat faptul că acest stat încearca să ofere spre vânzare rachete tip Taepo Dong cu rază de acțiune de 15.000 km. Evaluarea realizată în anul 2003 a reliefat continuarea programului de export de rachete de către Coreea de Nord, acest stat căutând noi clienți și oferind programe de modernizare clienților tradiționali.
Validarea informațiilor
În pofida interdicțiilor, fotografiile rachetelor pakistaneze Ghauri relevă faptul că acestea sunt aproape identice cu tipul No Dong, confirmând informațiile conform cărora acestea se bazează pe tehnologia nord coreeană. Accesul la datele privind programul libanez de producere a rachetelor confirmă informațiile conform cărora Coreea de Nord a sprijinit Libia pentru dezvoltarea unei rachete Scud cu raza de acțiune de 800 km.
Interpretarea datelor
Din analiza fluxului de informații privind activităților de proliferare ale Coreei de Nord rezultă faptul că acest stat constituie o țintă dificilă datorită controlului foarte strict exercitat de către stat. Pentru depășirea acestei dificultăți, serviciile de informații au cooperat foarte strâns, prin corelarea încrucișata a informațiilor obținute, obținând un rezultat final care este mai bun decât suma părților. Agențiile de intelligence au aplicat cu răbdare și pricepere o serie de tactici ingenioase pentru a creea o imagine reală a activității Coreei de Nord în acest domeniu deosebit de sensibil.
Informațiile continuă să contribuie la acțiunile specifice împotriva exportului de rachete în contextul Proliferation Security Initiative (PSI), program lansat, în anul 2003, de S.U.A., care oferă cadrul pentru cooperarea internațională care are ca scop stoparea intențiilor proliferatoare ale statelor precum Coreea de Nord. În acest context, se apreciază faptul că furnizarea de informații este foarte importantă pentru eficiența și succesul PSI.
Capitolul IV – Concluzii
Obiectivele acestei cercetari au constat in a demonstra daca personalitatea terorisă este in permanenta adaptare in funcție de geopolitică și lupta pentru resurse, cât și dacă teroristul prezintă personalitate psihopata sau face parte din categoria persoanelor indoctrinate religios.
Așa cum reiese din analiza celor patru cazuri prezentate , personalitea terororistă este un concept complex cu o particularitate aparte in funcție de fiecare caz, teroriști având capacitatea de a se adapta in funcție de mediul și condițiile in care iși desfasoara activitatea.
Ipoteza se confirmă conform datelor analizate, dar personalitatea teroristă este mult mai complexă decât s-a demonstrat in aceasta cercetare.
De asemenea este de subliniat importanța datelor furnizate de serviciile de informații care au contribuit decisiv la ințelegerea și gestionarea acestor cazuri, iar rolul lor in este vital in combaterea si prevenirea actelor teroriste viitoare.
Cu privire la faptul ca tipologia teroristului prezinta tendințe psihopate, inclinate spre agresivitate și violență , comportamentele lor nu sunt identice ,asemanatoare celor prezentate de psihopați , ei fiind capabili sa-și adapteze comportamentul in funcție de situație pentu a-și atinge obiectivele stabilite; aceste obiective interne sunt strans legate de motivație iar factorul reglator este in stransă legatură cu voința lor.
Terorismul este un fenomem complex care nu poate fi stopat ci doar combatut ,un rol important avand in acest caz acțiunea, atat la nivel educațional dar și la nivel economic.
Bibliografie
Legislatie
XXX, Legea 51/1991, privind siguranța națională a României, în, http://www.cdep.ro/plslegis/legis
XXX Legea 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, în, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis.
XXX Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe, în, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis.
XXX, Legea nr. 191/1998, privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază, în, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis
XXX, Legea 415/27 iunie 2002, privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, în, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis
XXX, Legea nr. 535/25 noiembrie 2004, privind prevenirea și combaterea terorismului, în, „ Monitorul Oficial”, partea I, nr. 1161 / 08.12.2004, cap. II, secțiunea 1
XXX, Hotărârea nr. 30/1993, privind organizarea și funcționarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații, în, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis
XXX, Hotărârea nr. 36/2001 a Parlamentului României privind adoptarea Strategiei de securitate națională a României, în, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis
XXX, Hotărârea C.S.A.T. nr. 36/2002, privind Strategia națională de prevenire și combatere a terorismului, în, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis
II. Autori
ANDREESCU, A (2000), Riscuri și amenințări neconvenționale la adresa securității naționale, Editura Artprint, București.
ANDREESCU, A. (2002). 11 septembrie 2001 – provocarea secolului XXI în materie de terorism, Editura Artprint, București.
ANDREESCU, A (2003). Terorismul – războiul viitorului. Discurs. Asociația Oamenilor de Știință din România, București.
ANGHEL, G., (2005), Jihadisti pe internet, in, www.romanialibera.ro
ANTIPA, M., (2004), Securitatea și terorismul, prevenirea și combaterea acțiunilor extremist-teroriste pe teritoriul României, Editura Celsius, Bucuresti.
ANTIPA, M.; PREDA, I., (2005). Activitatea de informații în prevenirea acțiunilor extremist-teroriste, în, Buletin U.N.A.P. “Carol I”, nr. 1.
ARĂDĂVOAICEI, GHE., DUMITRU, I.,.NIȚĂ, L. Terorism, Antiterorism, Contraterorism, – Istoric, Actualitate, Perspective, Ed. Antet, Bucuresti.
BARNA, C., Occident vs. Islam: globalizarea războiului sau a păcii?, în, “Cadran Politic”, nr.43, 2007.
BEAUMONT, R.A., (1974), Military Elites, The Bobbs – Merril Company, New York.
BURGESS, M., DELCEA, EVA, ILDIKO., Problematica definirii terorismului, în, „Terorismul Azi”, vol IV – VI, an 1, oct. – dec, 2006.
CHIESA, G., Zero, De ce versiunea oficiala despre 11 septembrie este un fals., Ed. Saptamana Financiara, Bucuresti, 2008.
COHEN, E.A., (1978). Commandos and Politicians, Elite Military Units in Modern Democraties, Published by the Center for International Affairs, Harvard University.
COLLINS, J.M., (1987). Green Berets Seals & Spetsnaz : U.S. & Soviet Special Military Operations, Pergamon – Brassey's, USA.
COȘCODARU, I., (2004), Neoterorismul și implicațiile acestuia asupra acțiunilor militare, în “Sesiunea anuală de comunicări științifice. Vectori ai amenințărilor la adresa securității naționale în noul context geopolitic și geostrategic”, vol. III, București, Serviciul de Protecție și Pază.
CRETU, GABRIEL, (2011). Globalizarea formelor și căilor de manifestare a terorismului și implicațiile asupra apărării valorilor fundamentale ale democrației, Teza de doctorat, Universitatea Nationala de Aparare ”Carol I”, Bucuresti.
CUCU. I., Terorismul economic, in, Revista Crima Organizată și Terorismul Azi, vol. 43, an VI, 2010 .
DEFLEZ, G., (1979), La Brigade des Missions Impossibles, Grancheur, J. Editeur, Paris.
DELANGE, C., (2001), La guerre contre le terrorisme, in, www.fr.strategie.org
DELCEA C., Psihologia terorismului. Cine devine terorist și de ce?“ , Ed. Cartipex, Cluj-Napoca, 2003.
DOLAN, A., (2004), Perspectivele N.A.T.O. și U.E. privind securitatea frontierelor – Seminar WMD, București.
ECOBESCU, N., MICU, N., VOICU, I., (2003), Fightfing Terrorism, Institutul Român de Studii Internaționale „Nicolae Titulescu”, Bucuresti.
ECOBESCU, N., FRUNZULICA, D., VOICU, I., (2003), Fightfing Organized Crime, Institutul Român de Studii Internaționale „Nicolae Titulescu”, Bucuresti.
FRUNZETTI, Th., (2005). Viitorul interventiei militare coercitive, revista “Monitor Strategic” nr 3-4, Institutul pentru Studii Politice de Aparare si Istorie Militara, Bucuresti.
FULGA, GHE., (2004), Combaterea terorismului internațional și acriminalității organizate transfrontaliere. Consolidarea parteneriatului S.I.E. cu serviciile de informații din statele N.A.T.O.și U.E., în, www.sie.ro .
NGUDACU, S., (2006), Evoluția Jandarmeriei Române, Teză de doctorat, U.N.A.P. “Carol I”.
FILIP, T., (1999), Secretele U.S.L.A., Ed. Obiectiv, Craiova FRUNZETI, Th., (2002). Rolul armatei în combaterea terorismului,București, în, „Revista de Științe Militare”, nr. 1.
GOGOAȘA, M., (2007), Internetul și terorismul, Prelegere, Masterat,Academia Națională de Informații.
MABE, J., (2004). Combaterea terorismului : politică și tendințe – Seminar WMD, București, în, www.sie.ro.
MADUGNO, E., 11 septembrie si warfare. Capodopera lui Bush, in, CHIESA, G., Zero, de ce versiunea oficiala despre 11 septembrie este un fals, Ed. Saptamana Financiara, Bucuresti, 2008.
MAIOR, G.C., Despre „Islamul politic si democratia”, Prefata, MATEI, M., Islamul politic si democratia. Intre reforma, interpretare si jihad, Ed RAO, Bucuresti, 2011.
MAXIM, I (1989), Terorismul – Cauze, efecte și măsuri de combatere, Ed. Politică, Bucuresti.
MILLER, D., RIDEFORT, G. (2002). The new illustrated guide to modern elite forces, Ed. Spa Books, London.
MIKKELSEN, R., (2004). Le terrorisme de demain risque d'etre nucleaire ditBush a L'oivu.
OLTEANU, S., (2008). Implicatiile terorismului asupra structurilor de forta. Teza de doctorat, Universitatea Nationala de Aparare „Carol I”, Bucuresti.
PAVEL, Fl., (2008). Planificarea actiunilor de interventie, in, Disertatie, Master, Academia de Politie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucuresti.
PAUL, V.; COȘCODARU, I., (2003). Centrele de putere ale lumii, București.
PAUL-IVAN, I., (2001). De nouvelles formes de guerre, în, www.fr.strategie.org
PICARD, G., (1990). Gendarmerie. Unites Specialisees, Ed.Herme, Paris.
POHLY M., DURAN K., Osama bin Laden și terorismul internațional, Editura Axel Springer, București, 2002.
POPESCU, M., (2002). Implicații ale terorismului asupra acțiunilor militare, București, „Revista de Științe Militare”, nr. 1.
POROJAN, D., (2008). Structuri antiteroriste, Disertatie, Masterat, Academia de Politie „ Alexandru Ioan Cuza”, Bucuresti.
PREDESCU, George, Flaviu, Editorial, in, Intelligence, nr 5, 2012 .
QUAIRE, B., (1990). Special Forces. The Apple Press, London.
RADU, N., (1999). Luptătorul antiterorist – un profil psihomoral, în, Revista „Spirit Militar Modern”, vol. 3, 20 – 23.
RADU, T., (2002). Brigada Antiteroristă își extinde cooperarea în lupta împotriva teroismului, în, „Jane's Intelligence Review”.
SEGER, K., (1990). The antiterrorism handbook, Ed. Presido, SUA.
SIMILEANU, V., Consecintele geopolitice ale Ddjihadului, in, revista „Geopolitica”, Bucuresti, 2006.
STANCIU, I., A., (2005). Terorismul international. Implicatii strategice asupra securitatii statului. Teza de doctorat, Universitatea Nationala de Aparare „Carol I”.
STĂNCILĂ L, BURGHELEA I, (2005). Războiul fără fronturi si fără frontiere, Editura F&F International, Gheorgheni.
STEVEN, E.; ALAN, C., (25 iulie 2011). „Norway suspect hints that he did not act alone” , in, The New York Times.
STOINA, N., (2006), Evoluția fenomenului terorist și implicațiile acestuia asupra acțiunilor militare, în, www.actrus.ro
VĂDUVA, Ghe., Non erubescit. Terorismul intre realitate, imagine si cuvant, in, Terorismul Azi", vol XI – XIII, an II, 2007.
VIȘAN, GHE., și colaboratori, (2003). Forțele speciale. Dosar SMM, în, Revista „Spirit Militar Modern”, vol. 8.
WHITE, T. (2004). The making of the world’s elite forces, ed. Sidgwick&Jackson Limited, London.
WALTON, P., (1992). DST – nouă ani în brigada antiteroristă, Ed.Șansa, București.
III. Pagini web
*** http://www.sri.ro
*** http://www.spp.ro
*** http://www.foreignaffairs.org/home/terrorism.asp
*** http://www.janes.com/index.shtml
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Perspective Psihologice In Cunoasterea Fenomenului Terorist (ID: 165877)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.