Perspective Psihanalitice Asupre Visului

=== Cuprins_capitolul_1 ===

Cuprins capitolul 1

Capitolul 1. Istoria generală a interpretării viselor

I.I. Istoria religioasă a interpretării viselor

I.II. Perspective filozofice asupra viselor

=== Cap_1 ===

Capitolul 1. Istoria generală a interpretării viselor

I.I. Istoria religioasă a interpretării viselor

Interpretarea simbolurilor din vise a fost dintotdeauna o preocupare a omenirii, deoarece fiecare om visează și fiecare om caută sens în ceea ce i se întâmplă. Interpretarea viselor a fost integrată în modelul cultural dominant al timpului. De exemplu, pentru egipteni, visele reprezentau o apariție a lucrurilor care există, dar nu pot fi percepute în viața de zi cu zi (MacKenzie, 1965). Ei foloseau incantațiile și unguente considerate magice pentru a-și provoca vise în care să vorbească cu spiritele. Se considera că spiritele din vise pot oferi sfaturi, avertizări, indicații despre viitor, despre recuperarea sănătății sau cel puțin experiența plăcută de a avea contact cu lumea necunoscutului. De asemenea, exista credința potrivit căreia zeii înșiși se arătau în visele celor aleși. Pentru a genera vise de acest tip, existau templele viselor, unde oamenii mergeau și se rugau, întinzându-se în paturile viselor și așteptând să le apară în vis zeii, care să ofere sfaturi, confort sau sănătate.

Tot din cultura egipteană datează Cartea egipteană a viselor, care include o serie de exemplificări și interpretări ale simbolurilor onirice. În acest document exista o valență acordată viselor, în sensul că ele puteau fi vise bune sau vise rele. Valența acordată viselor reprezenta acordul sau dezacordul cu principiile morale ale timpului, egiptenii conferind o importanță sporită respectării cutumelor. Astfel, acțiunile și imaginile dintr-un vis reprezentau capacitatea visătorului de a se conforma cerințelor socio-religioase ale epocii (Shushan, 2006). Se considera, de exemplu, că persoanele care aparțineau castei religioase visează mai des aparițiile zeităților, iar mesajele transmise de către aceștia au legătură cu principiile morale care trebuiau menținute, comparativ cu egiptenii care nu erau oamenii templului. Astfel, visele erau utilizate ca ghidaj moral pentru comportamentul oamenilor, dar și pentru capacitatea de a prezice evenimente din viitorul apropiat. Majoritatea interpretărilor de vise avea conotație religioasă (Shushan, 2006). O simbolistică elaborată și respectarea ierarhiei socio-religioase erau esențiale pentru interpretarea viselor la egipteni.

Mesopotamia reprezintă prima cultură despre care se crede că își documenta visele. Epopeea lui Ghilgameș cuprinde o serie de vise ale eroului din Uruk, interpretate (Hall, 1992). Nu doar interpretarea atrage atenția asupra epopei, ci și faptul că abordarea mesopotamiană a viselor precede în mod surprinzător perspectiva modernă asupra analizei viselor (Hall, 1992) prin:

a. afirmațiile lui Ghilgameș utilizează limbajul simbolic și metaforic;

b. descrierea viselor dintr-o serie implică apariția diferitelor metafore pentru același conținut de profunzime;

c. visele fac referire la procesul de individuație al celui care le visează.

Aceste trei componente care apropie viziunea antică de viziunea modernă de analiză a viselor adaptează interpretarea visului la caracteristicile visătorului: vârstă, gen, statut social, preocupări, istoria de viață (Hoffman, 2004). Astfel, visele nu sunt doar mesaje de la zei, ci și reflectarea personalității celui care visează.

Regele Demuz al Urukului a oferit prima transcriere a unui vis din istorie. Visul lui se referă la figurile divine Inana și Ereșkigal, adică la regina lumii de deasupra și cea a lumii de dedesubt (Hoffman, 2004). Visele regale erau în general interpretate pentru a prevedea viitorul, în ceea ce privește reușitele poporului sau nenorocirile pe care zeii le trimit ca încercări. Se acționa în concordanță cu mesajele descifrate din interpretarea viselor conducătorilor (Hoffman, 2004), de aceea nu e surprinzătoare prezența zeităților în vis. Acestea ofereau prestanță visului și încredere că se poate acționa pe baza acestuia.

Tehnicile utilizate în interpretarea antică a viselor în Mesopotamia erau: analogia, asociația liberă, inversiunea. Acestea se utilizau pentru a descifra visul ca și cum ar fi fost un puzzle de simboluri și semnificații. La interpretarea viselor se adăugau și caracteristicile reale ale visătorului, cum ar fi starea sa de sănătate și evenimente recente la care a fost expus.

Fig 1. Frescă reprezentând un fragment din visul regelui Demuzi

La fel ca mesopotamienii și egiptenii, grecii acordau o importanță majoră interpretării viselor în care apăreau zeități. În cărțile de vise grecești, este frecvent scenariul în care un zeu apare în vis și îl instruiește pe visător cum să acționeze. Visele au astfel un conținut profetic (Shushan, 2006). O temă importantă în visele grecești o reprezenta moartea, cei care visau ritualuri de înmormântare sau moarte considerându-se ca fiind atinși de semne ale prosperității și norocului din partea zeilor (Shushan, 2006). De asemenea, grecii se foloseau de anumite ritualuri înainte de adormire, purificându-se pentru a atrage visele bune. Cei care mergeau la templul lui Apollo din Delphi, de exemplu, se abțineau de la mâncare, alcool și activități sexuale cu câteva zile înainte, iar în unele situații se duceau ofrande sau sacrificii zeului vizat. În vis se descopereau și leacurile bolilor și suferinței, de obicei prin apariția unui zeu care dicta remediile. La greci, funcția terapeutică a viselor este evidențiată. Visul nu reprezenta doar comunicarea cu divinitățile, ci oferea și modalități practice de rezolvare a problemelor de zi cu zi. O persoană care suferea de o boală, de exemplu, trebuia să urmeze anumite proceduri de incubare a viselor, apoi îi apărea în vis zeul care indica remediul. Persoana mergea la statuia zeului, aducea un sacrificiu, de regulă un animal, și astfel era vindecată. La oracolul Oropus, oamenii mergeau să sacrifice un berbec, după ce postiseră o zi întreagă, apoi dormeau pe pielea animalului sacrificat și ceea ce visau era interpretat de un preot al templului.

Pentru greci, nu doar conținutul religios era relevant. Cărțile de vise aparținând lui Ptolemeu indică un interes științific pentru interpretarea viselor. Filozofii greci au făcut primele încercări de interpretare științifică a viselor. Aristotel (secolul al IV-lea înainte de Hristos) a sugerat că visele nu pot fi mesaje de la zei, deoarece și animalele visează, iar zeii nu s-ar arăta decât oamenilor. El a accentuat rolul pe care imaginația îl are în procesul de visare, considerând că visele sunt extensii ale realității diurne în viața nocturnă. Modificările nerealiste din timpul viselor sunt, potrivit filozofului, produse ale imaginației. Ca discipol al lui Platon, Aristotel a fost interesat de rolul rațiunii în personalitatea și acțiunile individului. El consideră că visele apar în timpul somnului, deoarece individul se află într-o stare în care nu mai este preocupat de procesele fiziologice ale homeostaziei. În timpul somnului, simțurile nu sunt complet blocate, însă nici nu au același nivel de activitate ca în timpul zilei. Individul, preocupat de activitățile cotidiene, acordă mai puțină importanță în timpul zilei emoțiilor și senzațiilor sale, în timp ce pe perioada nopții acestea devin predominante. Potrivit lui Aristotel, realitatea falsă din timpul viselor este creată prin acțiunea emoțiilor și a percepțiilor restante din timpul zilei în sistemul senzorial. Visul este confundat cu realitatea și trăit ca realitate atâta timp cât persoana nu este conștientă că doarme, iar acest lucru se întâmplă deoarece în timpul somnului, conștiința propriei stări este suspendată.

Tot Aristotel a manifestat un interes științific pentru visarea lucidă sau în stare de veghe. Importanța sa pentru o filosofie a viselor este remarcabilă, deoarece el este primul care a subliniat rolul factorilor personali și de imaginație în producția viselor și a diminuat aspectul profetic în interpretarea viselor. De asemenea, Aristotel a oferit și primele sugestii cu privire la supraeul freudian, în sensul în care multe aspecte ale visului reprezintă internalizarea regulilor sociale (Ullman, 1999).

O altă figură a filosofiei grecești care s-a ocupat de producțiile onirice ale creierul a fost Artemidorus. El a publicat Oneirocritica, cinci volume de sinteză și interpretare a viselor, în care se regăsesc o serie de simboluri comune viselor și interpretarea lor. Abordarea lui Artemidorus, chiar dacă a inspirat, se pare, intepretarea freudiană a viselor, nu era diferită în esență de cea a preoților din oracole. El a subliniat capacitatea viselor de a prezice viitorul, dar și-a argumentat ideea cu fapte care s-au întâmplat înainte de a scrie el interpretarea (Hall, 1992). La fel ca și Aristotel, a subliniat importanța caracteristicilor personale ale visătorului pentru interpretarea viselor: vârsta, starea de sănătate, evenimente marcante din viața persoanei etc. Visul este o experiență subiectivă, astfel că visătorul trebuie întrebat de către interpret care este starea lui față de ceea ce a visat și ce alte informații poate adăuga. Această tehnică se apropie de asocierea liberă, așa cum este ea cunoscută din psihanaliză. Visele pot fi luate așa cum sunt ele, caz în care sunt teoramatice sau pot fi considerate ca simbolice, caz în care sunt alegorice. Tributar culturii în care a trăit, Artemidorus evidențiază importanța viselor profetice, trimise de zei. Oneirocritica este considerată fundamentală pentru începuturile unei interpretări științifice a viselor. În perioada contemporană, sunt insule grecești în care tradiția de interpretare a viselor conform Oneirocriticii este respectată (Papamichael și Teochari, 2008).

Perspectiva creștină asupra viselor conține elemente culturale similare cu cele enunțate deja. Visele profetice și referitoare la inspirația divină sunt evidențiate. Dumnezeu apare în vis și îi transmite instrucțiuni visătorului sau îi expune ceea ce se va petrece în viitor (Coolidge, 2006). De exemplu, Biblia relatează visul lui Iosif, care a fost vizitat în somn de un înger, acesta spunându-i ce să facă cu Maria și cu pruncul Iisus și ce se va întâmpla (op.cit., p. 22). În timp ce Iisus Hristos era închis de oamenii lui Pillat, soția acestuia a visat un mesaj de la Dumnezeu, potrivit căruia Iisus ar trebui eliberat (idem, p 23). Un alt vis creștin celebru este cel al Ioanei D'Arc, cărei sfinții i-au spus în vis că va învinge armata engleză.

Gânditorii creștini au dezbătut problema viselor nu doar pentru profețiile pe care acestea le-ar cuprinde, ci și pentru ilustrarea relației trup-suflet. Unii au considerat că dacă trupul este doar o unealtă prin care se exprimă sufletul, în timpul somnului există o separație între cele două. Visele sunt o creație a lui Dumnezeu, a naturii sau a diavolului, ele nefiind create de suflet, ci trimise de una dintre aceste entități. Ele sunt o expresie a unei realități asupra căreia omul nu are control (McCrudy, 1946).

Grigorie din Nissa se încadrează în viziunea grecească asupra visului ca eveniment natural în cursul vieții umane, însă el rezervă un loc special aparițiilor divinității în vis. El consideră că visele divine le apar celor care merită și că nu apar în starea de veghe deoarece omul, folosindu-și rațiunea, ar putea găsi explicații naturale pentru ele. Bizareria conținutului viselor este dovada faptului că rațiunea nu este activă în timpul somnului. Cu toate că afirmă independența sufletului față de corpul fizic, atunci când face observații cu privire la visele suferinzilor, Grigorie din Nissa arată că bolnavii, de multe ori, indică în visele lor durerile și suferințele lor fizice și psihice, iar medicul poate folosi visele ca indicatori.

O serie de vise se refereau la concepție, sarcină și nașterea copiilor. Davis (2005) citează istoria unei femei bătrâne care își dorea copii, ea a visat că avea un clopot de biserică în piept, iar când l-a scos acesta a sunat. Interpretarea oferită de înțeleapta satului a fost că acea femeie va avea o fiică și pentru că va primi acest dar de la Dumnezeu, trebuie să își ofere copilul Bisericii. La nașterea copiilor sfinți, mulți oameni din împrejurimea locului nașterii au declarat că au avut viziuni care cuprindeau foc sau lumină (Davis, 2005). De obicei, aceste vise erau interpretate de către primii creștini ca fiind semne divine sau modalitatea prin care Dumnezeu transmite că se va petrece un miracol.

În mod similar, la moartea/ trecerea în neființă a unui sfânt, oamenii aveau viziuni referitoare la foc sau lumină (un glob de foc părăsește corpul sfântului). O altă categorie de vise este cea în care sfântul însuși își visează moartea. De multe ori însă, se face mențiunea că aparițiile din visele sfinților sunt viziuni în starea de veghe, ele neapărând ca visele obișnuite, în timpul somnului. Davis consideră că aceste relatări sunt, de fapt, încercări mediate de limbaj (cultură) de a descrie o experiență considerată supranaturală (2005).

Altă experiență supranaturală descrisă în vise este cea a vieții de dincolo. Cel mai mulți indivizi care au o astfel de experiență susțin că au fost luați de către un sfânt și ghidați prin rai sau/și iad. Catolicii include purgatoriul în lista locurilor visate. În perioada medievală, aceste relatări erau utilizate pentru a fundamenta ideea existenței purgatoriului și iadului. Unii credeau însă că aceste călătorii onirice reprezentau încercarea diavolului de a-i abate pe credincioși de la calea cea bună (Davis, 2005). Asemenea vise întăreau credința în diavol, cum ar fi cel al unui om care se visase în iad, unde un diavol aruncase un om arzând către el, rănindu-i mâinile și fața. Când s-a trezit, visătorul avea urme pe brațe și pe față (Davis, 2005). Experiența unei vieți de dincolo de moarte nu este specifică doar creștinismului, ea putând fi regăsită în majoritatea religiilor. Subiecții au vise referitoare la acest aspect modelate în funcție de cultura proprie, dar având în esență același pattern.

O categorie particulară de vise este cea a călugărilor. Aceștia, dedicați vieții stricte, fie în mănăstiri, fie izolați în peșteri, diferențiau visele de viziunile divine. În primele erau de obicei chinuiți de diavoli sau tentați să comită păcate (duși în ispită), reușind să scape de tentație prin apelul la un obiect sfânt sau la un ritual. Un vis similar este cel în care visătorul este anunțat de către un sfânt că viața sa se va schimba (Davis, 2005).

În cultul iudaic precreștin, visele jucau un rol important în construirea și fundamentarea ideilor, acțiunilor și carierelor oamenilor. Se considera că forțele supranaturale comunicau prin vis și ghidau pe cei aleși. Se spune că Galenus, la vârsta de 17 ani, a avut un vis care l-a convins să studieze medicina. Moise din Coucy, la începutul mileniului al șaselea, a primit instrucțiuni în vis să scrie o carte cu porunci religioase în două părți. Astfel a apărut volumul Semag. Altor autori evrei le-au apărut în vis cărțile pe care le-au scris (Gershon Hiskiya, Menasseh B. Israel).

Problemele legale își găseau de multe ori rezolvarea în vis. Isaac din Regensburg, rabinul care permisese consumul de sturion ca fiind kosher, și-a schimbat decizia în urma unui vis. Meir din Rottenburgului, contrar regulilor impuse de ceilalți primari și a propriei decizii inițiale, a micșorat taxele după ce i s-a cerut în vis acest lucru. Jacob Halevi, în secolul al XIII-lea, a scris o carte referitoare la regulile de comportament și civilizație care i s-au arătat în vis: cum trebuie să se facă tunsul și bărbieritul, când trebuie făcute anumite rugăciuni, dacă laptele poate fi consumat după o masă de carne, cum trebuie sacrificate animalele ritualice etc. Pentru gândirea contemporană, aceste probleme pot părea triviale, însă pentru persoanele dedicate cultului iudaic și imersate în credință, erau lucruri de maxim interes. Același Jacob afirma că stăpânul viselor i-ar fi confirmat în somn faptul că sintagma „zeii țării străine” (Deut 31:16) este echivalentul matematic al numelor Iisus și Maria, pomenite deci în Vechiul Testament. În acea perioadă, visele erau răspunsurile la multe din întrebările, nelămuririle și preocupările oamenilor.

În perioada medievală, visele reprezentau o realitate constantă în viața de zi cu zi a oamenilor, iar linia de demarcație dintre realitatea fizică și lumea spirituală care guverna visele era imprecisă și fluctuantă. În 1637, judecătoria orașului a declarat legitim un copil născut după ce mama a jurat că soțul ei, care lipsea de patru ani, a avut relații cu ea în vis. Un decret de excomunicare comunicat în timpul unui vis era respectat ca și cum ar fi fost declarat în realitate, ba chiar era considerat mai demn de încredere: pentru a fi pus la îndoială, decretul din vis trebuia infirmat de o congregație de zece oameni, în timp ce unul pronunțat în realitate avea nevoie doar de de trei. Explicația pentru această stare de fapt era dată de impresia că dacă în vis o zeitate a pronunțat excomunicarea, visătorul nu poate fi eliberat atât de ușor.

La fel ca în cazul culturilor antice, funcția cea mai importantă a viselor era profeția și previziunile despre viitor. În perioada medievală, gânditorii creștini și evrei aveau aceeași părere, și anume că informațiile despre viitor pot fi transmise din lumea supranaturală către cea pământeană prin intermediul viselor. O afirmație precum „Nimic nu apare pe pământ fără să fi apărut întâi într-un vis” era comună în epocă. De asemenea, se credea că nimic nu poate avea loc în viața unui om fără să i se fi arătat întâi într-un vis. Pentru a ilustra puterea acestui dicton, următoarea anecdotă este edificatoare:

Un bărbat a visat femeia cu care se va căsători, însă când a mers să îi ceară mână, a fost refuzat. Dilema sa era următoarea: dacă s-ar fi căsătorit cu altă femeie, ar fi condamnat-o la moarte prematură, fiindcă visul său oricum s-ar fi îndeplinit. Înțeleptul la care a căutat sfaturi i-a spus că visele nici nu te coboară, nici nu te ridică și omul trebuie să-și urmeze propriile decizii, însă omul a fost greu de convins să nu mai aștepte ca mireasa sa să se răzgândească. La vremea respectivă, convingerea că visele devin realitate era fermă (și astăzi se păstrează). Solomon Almoli, în Interpretarea viselor, dezbate logica acestei realități, pe care nu o consideră superstiție. El susține că mesajele lui Dumnezeu apar în vis deoarece în timpul somnului puterile fizice sunt slăbite, iar cele mentale sunt întărite.

Nu toate visele erau mesaje de la Dumnezeu, supranaturale, deci nu toate visele avea aceeași pondere de semnificație. Mulți își dădeau seama că visele au o legătură cu stimulii fizici. Se considera, de exemplu, că mâncărurile grele provocau vapori care se ridicau la creier și se aranjau într-o imagerie fantasmagorică. Nevoile și trebuințele fizice, temperatura prea scăzută sau prea ridicată, experimentate în timpul somnului, pot afecta mintea, astfel că visul să posede o similitudine cu stimulii din realitate: Când cuiva îi este prea cald noapte, poate să viseze că se încălzește în fața unui foc sau că face o baie fierbinte; dacă îi este prea frig, visează gheață și zăpadă. Aceste vise erau considerate lipsite de valoare.

O altă sursă pentru imaginile din vis erau considerat gândurile din timpul zilei. Dacă o persoană se concentrează în timpul zilei asupra unei probleme, puterea gândului de a cuprinde anumite imagini rămâne activă în timpul nopții, se considera. La fel ca și visele din prima categorie, nici acestea nu meritau prea multă atenție. Un vis aparent similar însă, produs de vigoarea sufletului (hozek hanafesh), merita studiat, deoarece reprezenta o profeție miniaturală. Menaḥem Ẓiyuni descria acest tip de vis astfel: facultatea imaginației reîncadrează în timpul nopții percepțiile care au fost imprimate în mintea cuiva în timpul zilei; în timpul somnului, când simțurile sunt mai pasive, imaginația pune stăpânire asupra minții, astfel că viziunea mentală pare la fel de reală ca atunci când ea chiar are loc. Acest vis este important în măsura în care analogiile din el au forță; persoana care visează nu s-a gândit înainte la subiectul visului, dimpotrivă, acesta îi apare mai degrabă neobișnuit. Aceste vise constituie profeții în miniatură pe care le au, după cum spun rabinii, mai mult imbecilii și copiii, deoarece inteligența lor nu este dezvoltată, iar capacitatea lor de apercepție este limitată. Prin urmare, sensul pe care imaginația îl dă percepțiilor de peste zi este clarificat în timpul somnului și permite vizualizarea lucrurilor adevărate, care se vor întâmpla”.

Această viziune asupra visului, corespondentă celei susținute de teologii creștini, are la bază asumpția potrivit căreia sufletul este individualizat față de trup, mai înțelept, și are capacitatea de a prevedea viitorul, în timp ce trupul este limitat de timp și spațiu. În timp ce trupul este adormit, sufletul își poate părăsi închisoarea pământeană și poate rătăci peste tot prin lume, în trecut și viitor, iar la întoarcere transmite experiențele sale minții celui adormit. Când cineva visează că și-a întâlnit un prieten aflat la mare distanță, ce s-a petrecut de fapt este că sufletele celor doi au intrat în contact. Îi visăm pe cei morți pentru că sufletele lor sunt nemuritoare și le-au întâlnit pe ale noastre. Însă gânditorii medievali atrăgeau atenția că animalele nu au suflet, deci nu putem visa un animal mort sau sacrificat. Eliezer Nathan a fost vizitat în vis de profesorul și socrul său, care i-a corectat o eroare de decizie în ritualul său. Rabinul Meir din Rothenburg l-a ajutat în vis pe un student care nu îl întâlnise niciodată în realitate să descifreze un pasaj din Talmud. Rashi i-a arătat nepotului său, Samuel, pronunția corectă a Tetragramatonului. Conform unei legende populare, în a treia noapte de când fusese torturat mortal, rabinul Amnon of Mainz i-a apărut în vis profesorului său și i-a dictat o rugăciune pe care o compusese în timp ce se chinuia de durere. De obicei oamenii visau ancestorii lor, datorii neîmplinite ale rudelor față de ei sau ale lor față de rude care au murit, lucruri rămase nerezolvate, neterminate (Trachtenberg, 1939).

În concluzie, visele care derivau din cauze naturale, stimulare fizică sau mentală, nu erau relevante, iar cele care apăreau ca urmare a călătoriilor sufletului puteau fi sau nu utile. Visele cu adevărat semnificative erau cele trimise de Dumnezeu (în mod evident, cel care interpreta visul stabilea dacă acesta este sau nu semnificativ; toate visele semnificative erau trimise de Dumnezeu). Talmudul era utilizat ca argument pentru semnificația divină a unor vise: Chiar dacă mi-am ascuns fața de Israel, o să păstrez legătura cu acesta prin vise, ar fi spus Dumnezeu. Atât în perioada antică, cât și în cea medievală, această afirmație era tratată ca atare, cu toată seriozitatea.

Menasseh b. Israel făcea distincție între două tipuri de inspirație divină în vis:

Providențială, care se putea arăta oricui, era rezultatul milei lui Dumnezeu față de toate creaturile sale. Visele conțineau aspecte minore ale existenței omenești, cum ar fi: oamenii răi primeau avertizări în vis cu privire la faptele lor, în timp ce oamenii buni aveau profeții de mică anvergură sau primeau asigurări cu privire la fericirea lor. Autorul exemplifica prin propriile vise, care au indicat moartea unor rude, adeverită. Imageria și simbolismul din aceste vise este, de obicei, imposibil de înțeles de către omul de rând, care merge la rabin pentru interpretare.

Profetică. Acest tip de vise sunt apanajul spiritelor binecuvântate și reprezintă comunicarea directă cu Dumnezeu. (Trachtenberg, 1939)

Cei mai mulți gânditori medievali considerau că viziunile trimise de Dumnezeu apar prin intermediul îngerilor. Uneori, era vorba despre un înger special pentru vise, numit stăpânul viselor, alteori era vorba de memuneh, care se infiltrează în gândurile omului atunci când acesta doarme pentru a-i transmite voința lui Dumnezeu. Uneori, singurul lucru pe care îl face îngerul este să organizeze gândurile de peste zi în altă formă, însă când o istorie bizară și diferită este introdusă în acest flux, visul capătă semnificație.

Visele pot fi trimise și de diavoli, nu doar de îngeri. Dacă un bărbat, afirmă Sefer Hasidim, are deodată vise cu o femeie cu care niciodată nu a avut relații, și nici măcar nu a dorit-o în mod conștient, un astfel de vis este cauzat de un demon…Acesta nu se regăsește neapărat între gândurile visătorului, ci mai degrabă îi șoptește în ureche, provocând vise cu tematica pasiunii și păcatului.

Caracteristica fascinantă a visului, atât pentru oamenii de rând, cât și pentru gânditori, este obscuritatea sa. „În vis, este ca și cum omul se regăsește în mijlocul unei mulțimi a cărei limbă nu o înțelege și cu care poate comunica doar prin limbajul semnelor”. Prin urmare, ca orice cod, este nevoie de cineva care să cunoască descifrarea lui. Principiile de bază ale descifrării viselor se regăsesc în Talmud: Toate visele se îndeplinesc, așa cum sunt interpretate, așa se vor întâmpla. Un vis neinterpretat este ca o scrisoare necitită, deci nu are nici implicații bune, nici rele, ca și cum nici nu ar fi fost trăit.

Rabinii au încercat să utilizeze implicațiile psihologice ale acestei recomandări din Talmud și să sugereze că interpretarea viselor trebuie făcută cu precauție sau nu ar trebui făcută deloc. Cei mai înțelepți urmau întocmai sfaturile Talmudului și se reprimau de la a-și cauza singuri nenorociri: este mai bine ca omul să nu-și relateze visele, nici măcar celor apropiați. Gemara relatează povestea unui bărbat care a primit mai multe interpretări pentru visul său și toate s-au dovedit a se îndeplini. Mohzor Vitry însă recomandă ca prima interpretare, spontană, să fie considerată cea autentică.

Solomon Almoli avea altă perspectivă decât Talmudul. Autorul unei faimoase cărți de interpretare a viselor, acesta credea că respectarea cuvântului rabinilor ar elimina complet voința lui Dumnezeu exprimată în vise, reprezentând astfel chiar un afront la adresa divinității. De fapt, conflictul dintre cele două orientări rezidă în stabilirea rolului de expert în interpretarea viselor. Unii susțineau că aceasta este o calitate dobândită la naștere, în timp ce alții, precum Almoli, insistau pe ideea unui antrenament pentru a obține expertiza. Unii nu se îndepărtau de litera cărților de vise, în timp ce alții își foloseau inteligența și intuiția pentru interpretări personalizate. A fi un interpret de vise inteligent înseamnă să știi să înțelegi mediul și circumstanțele de viață ale celui care a visat, să diferențiezi și să nuanțezi diferitele semnificații ale simbolurilor din vis, să evidențieze elementele semnificative și să ignore balastul inconsecvent din vis. Doar amatorii erau induși în eroare de informația redundantă și complicată și pierdeau din vedere esențialul semnificativ.

Astfel evreii erau cunoscuți pentru abilitățile lor de a interpreta vise, fiind adesea solicitați de către creștini. Datorită zicalei conform căreia interpretarea viselor se adeverește mereu, evreii ar fi fost trași la răspundere în Rai, în cazul în care ar fi interpretat visul unui creștin în termenii cultului creștin. De exemplu, dacă i-ar fi spus unui preot că este destinat să devină episcop, acesta s-ar fi axat din ce în ce mai mult pe îndatoririle sale clericale pentru ca visul să se îndeplinească. Ar fi fost aceasta o influență nedorită din partea interpretului sau îndeplinirea firească a visului?

Majoritatea persoanelor erau familiarizate cu metodele profesionale de interpretare din cărțile de vise, mai mult datorită celor care le prezentau și le foloseau. Acest tip de cărți, atât de populare printre creștini, evrei și mahomedani, reprezentau versiuni, în diferite limbi, ale unei tradiții comune. Conținutul lor este în general similar la bază, interpretările fiind diferite în funcție de nuanța culturală inerentă. O astfel de carte este Pitron Halomotof, de Solomon b. Jacob Almoli, considerata o referință în domeniul interpretării viselor. Este împărțită în trei părți: prima parte are ca obiect clasificarea viselor și principiile generale ale interpretării acestora, a doua parte conține un adevărat glosar de simboluri ale viselor, iar în final a treia parte este dedicată elucidării metodelor de stopare a efectelor viselor de rău augur. Prima parte a cărții conține instrucțiuni referitoare la opt aspecte: 1. definiția viselor și diferite tipuri de vise; 2. dacă ne putem baza sau nu pe vise; 3. distincția dintre vise valide și vise invalide; 4. descrierea elementelor obișnuite și a elementelor extraordinare dintr-un vis; 5. principii de bază pe care trebuie să le respecte interpretul; 6. maniera în care interpretul trebuie să ia în calcul circumstanțele personale ale visătorului; 7. dacă interpretarea are un impact asupra efectului visului; 8. când se va întâmpla evenimentul prezis în vis.

Referitor la tehnica de interpretare a viselor, Biblia oferă diferite exemple clasice de interpretare a viselor: simbolice, în cazul viselor faraonului, iar cele ale lui Nebuchdnezzar – alegorice. Din perspectiva Talmudului, dacă visai ceva ce urma să se întâmple în luna Nisan-ului însemna ca erai ferit de tentație, iar în cazul în care visul avea legătură cu un verset biblic, atunci versetul era cel care ii indica înțelesul. În timpul Evului Mediu metodele favorite de interpretare a viselor erau cele prin analogii sau antiteză.

Principiile după care un interpret își gestiona propriile ipoteze erau foarte diverse. Era necesară o evaluare a credibilității visului, care presupunea studierea stelelor, a personalității celui care visa, de asemenea mâncarea pe care acesta o consuma înainte de a adormi, ziua lunii sau a săptămânii, ora, de asemenea ajutau la determinarea gradului de încredere. Similar, dacă imaginile care îi apăreau visătorului îl lăsau agitat, visul era demn de interpretat. Insă dacă visul nu își punea amprenta asupra visătorului, visul putea fi neglijat. Una dintre cele mai avansate reguli vizează momentul în care visul apare. Astfel dacă visezi la începutul nopții, înainte ca procesul de digestie să fi început, atunci visul nu însemna nimic sau are legătură cu trecutul, sau dacă visul începe în mijlocul nopții, în timp ce mâncarea a fost digerată, atunci poate avea sau nu importanță. Dar de obicei visele care încep dimineața, când procesul de digestie s-a terminat, devin realitate.

Criterii similare au fost aplicate și pentru a determina cât durează până când visul se îndeplinește. Personalitatea unei persoane poate determina durata acestei perioade. De exemplu, dacă persoana respectivă este una riguroasă, trebuie să treacă o anumită perioadă de timp până când ceva se întâmplă, astfel ei având mai mult timp să se pregătească.

Regula generală este că majoritatea viselor se îndeplinesc într-o perioadă scurtă de timp, de obicei în aceeași sau în următoarea zi; ocazional înfăptuirea unui vis poate întârzia, dar nu mai mult de douăzeci și doi de ani (regula bazată pe spusele Talmudului).

Cât despre procesul concret de interpretare a viselor, nu exista nimic care să înlocuiască cunoașterea limbajului viselor. Almoli spune că exista o singură regulă care trebuie ținută minte, aceea că același simbol poate avea diferite conotații pentru diferite persoane. El dă ca exemplu cazul în care o persoană a avut un vis în care calul sau a reușit, cu dificultate, să depășească o flacără tumultuoasă. Dacă visătorul este un om studios, atunci calul semnifica ințelepciune, iar visul arata că cunoștințele dobândite îl vor ajuta să treacă peste situații dificile; în cazul în care visătorul nu este un om învățat, calul semnifica putere, iar visul prevestește implicarea sa într-o activitate fizică din care va ieși victorios (Trachtenberg, 2004).

In perioada Evului mediu a apărut o nouă tehnică de prezicere a viselor care însă nu se bucura de aprobarea bisericii.

În concordanță cu concepțiile despre originea viselor despre moarte și spirite în general acestea erau cele invocate de obicei pentru a ajuta la ghicirea viitorului.

Existau diverse ritualuri comune între evrei și creștini care asigurau vizita unei persoane de pe lumea cealaltă. Unul dintre ele consta din jurământul făcut de un om aflat pe patul de moarte, care promite că după moartea sa se va întoarce și va răspunde la orice întrebare care îi este adresată. Alt ritual este cel în care doi prieteni își fac promisiunea ca cel ce va muri primul se va întoarce într-un vis în care va picta pentru celălalt o imagine cu lumea ce va veni.

In cazul în care cel mort nu apărea, contrar convocărilor celor vii, era necesară prezența unui vrăjitor. Se relatează cazul unei femei care murise fără a lăsa un testament în care să indice unde ascunsese averea sa. Fiul femeii a angajat o vrăjitoare pentru a invoca spiritul mamei sale. Aceasta a utilizat un ritual cu un cuțit, iar noaptea a visat un demon care-și împlânta lama unui cuțit în inimă. Ea nu a fost impresionată și i-a cerut să afle ascunzătoarea banilor, demonul s-a întors cu spiritul femeii moarte, care a spus adevărul. Fiul femeii a aflat astfel unde erau banii, însă mama s-a întors să îl blesteme în vis.

Pe de altă parte, îngerilor și spiritelor le era invocată prezența în vise prin metodele obișnuite. Jacob Halevi era cunoscut pentru capacitățile sale de divinație, el intra de obicei într-o transă și avea o formulare simplă și directă prin care îi cerea Domnului și stăpânului său să îi permită accesul la comunicarea cu spiritele de dincolo.

Este interesat de remarcat faptul că acești divinatori primeau răspunsurile pe care le așteptau, iar când răspunsurile nu erau chiar satisfăcătoare, obișnuiau să-și repete cererea până când acestea deveneau.

De vreme ce atât visele plăcute cât și cele neplăcute se îndeplinesc, se credea că era posibilă anularea în avans a unui vis, iar efectele acestuia să fie de asemenea evitate. Acest lucru consta în recitarea unor rugăciuni înainte de culcare. Câteva dintre aceste rugăciuni conțineau simboluri ce se refereau la vii și măslini, fiind considerate de către Talmud favorabile și benefice pentru îndepărtarea coșmarurilor.

Odată ce un vis a fost deja visat, alte măsuri trebuie adoptate pentru a-i împiedica consecințele. Ca în cazul unei boli, un vis poate fi vândut, iar efectele sale pot fi transferate cumpărătorului. O astfel de tranzacție este relatată de către Sefer Hasidim, care povestește cum o anumita Gentile care a visat cum călărea un cal roșu a fost cuprinsă de disperare când un interpret de vise i-a spus că acest vis îi prevestește iminenta moarte. Interpretul s-a oferit sa îi cumpere visul pentru prețul unei băuturi. Clienta a acceptat cu bucurie aceasta propunere. Ziua următoare interpretul a murit, iar autorul, cât și martorii credeau că nu băutura, ci mai degrabă visul interpretat a fost responsabil de moartea interpretului.

Cele mai folosite metode de a contraataca efectele unui coșmar, instituite pe vremea Talmudului, erau postul de vise, ritualul de transformare a visului într-unul bun și „eliberarea” de o obligație dobândită în timpul visului (o promisiune). Un vis cu mesaj negativ putea fi un semnal de la Dumnezeu că omul respectiv nu era destul de pios, de aceea recomandarea de a posti după acel vis era ferm respectată.

Perspectivele spirituale asupra viselor denotă o implicare a credințelor, ritualurilor și superstițiilor în interpretarea viselor, însă subliniază și rădăcinile abordării științifice a viselor. Majoritatea culturilor iau în considerare contextul în care se află visătorul, pentru a interpreta în mod personalizat visele sale, pentru că visele unui om spun mai multe despre acel om, în primul rând și sunt reflexia vieții sale interioare. De asemenea, există ideea că visele reflectă și cutumele sociale și ierarhice, dar și că prin vise divinitatea comunică oamenilor.

I.II. Perspective filozofice asupra viselor

Nu doar oamenii religioși au fost preocupați de rolul și interpretarea viselor. Primii filosofi, aflați la granița dintre spiritualitate și știință, au pus bazele interpretării moderne a viselor.

Din punct de vedere filosofic, patru mari teme se referă la vis (Flanagan, 2000):

Cum putem ști că toată viața nu e de fapt un vis?

Putem fi imorali în vis?

Sunt visele experiențe conștiente care apar în somn?

Ce rol evoluționar au visele?

Metoda carteziană a lui Descartes, care punea la îndoială existența oricărui atribut pentru a observa ce rămâne sigur, s-a aplicat și viselor. El nu a fost primul filosof care și-a pus întrebarea: De unde știu că nu visez tot ceea ce mi se întâmplă? Această întrebare subliniază senzația subiectivă de realitate pe care o avem în timp ce visăm. Însă Descartes a fost primul care a încercat să răspundă metodic la această întrebare. El consideră că iluzia senzorială pe care o experimentăm în vise ne poate face să credem că simțurile noastre nu sunt de încredere nici atunci când suntem în stare de veghe. Visul este utilizat de Descartes pentru a susține ipoteza sceptică potrivit căreia tot ceea ce credem că este adevărat ar putea fi fals și generat de un vis. Filosoful a observat că visele, pe care toți oamenii le au în mod frecvent, sunt aspecte ale experienței similare cu cele din timpul zilei. Visătorul nu își dă seama, în timpul visului, că el visează, ci este ca și cum ar trăi cu adevărat ceea ce visează. Astfel, consideră Descartes. experiența visului nu este cu nimic diferită de experiența trăitului. Prin urmare, prin echivalență matematică, nu putem fi siguri că viața întreagă nu este, de fapt, un vis. Nici un om nu poate fi sigur, potrivit lui Descartes, că ceea ce trăiește el este real, deoarece simțurile nu sunt de încredere, de vreme ce percep la fel experiența vie și experiența din vis. Pentru că visătorul nu își dă seama că visează în timp ce visează, cum ar putea cineva spune cu certitudine că trăiește ceea ce trăiește și nu visează de fapt?

Descartes a fost contrazis de o serie de alți gânditori. Hobbes considera că absența absurdului din experiențele vieții reale face diferența între vis și realitate (Hobbes, 1951). Este adevărat că, atunci când doarme, individul nu poate da seama de absurdul visului său, dar odată ce este treaz, el realizează comparând absurditatea visului cu lipsa de bizarerie a vieții obișnuite. Locke a propus compararea durerii reale cu durerea visată, considerând o diferență între a fi ars de flăcări și a visa că ești ars în flăcări (Locke, 1690). În mod clar, argumentul lui Locke a fost deconstruit de dovezile empirice existente la vremea actuală, însă în epoca sa, acesta era argumentul care contrazicea ideea lui Descartes că visul poate replica orice experiență senzorială din realitate.

O altă încercare de a diferenția visul de experiențele din starea de veghe a fost principiul coerenței (Malcolm, 1959). Dacă putem conecta experiența noastră aici și acum cu tot restul vieții noastre, înseamnă că suntem treji și nu visăm. principiul coerenței ne face să gândim critic și clar. Deși în vise exista tendința spre bizarerie și pierderea simțului critic, este totuși posibil ca experiența prezentă a visului să poată fi conectată cu cursul complet al vieții individului.

Sosa consideră că dezbaterea este falsă, deoarece în vis noi nu credem nimic, doar simulăm că credem. Visele conțin scenarii, care sunt imaginare, nu ne dezamăgesc niciodată, neimplicând credințe care să se năruie sau să nu reziste argumentelor. Luând exemplul lui Descartes, dacă eu, în timp ce visam, nu am crezut niciodată că eram în fața focului în loc să fiu în pat dormind, visul meu nu a zguduit nici una din credințele mele din viața din stare de veghe. Ichikawa (2008) consideră că în vise imaginăm scenarii, însă că ele nu pot fi diferențiate, ca experiență subiectivă, de stările de veghe. visătorul nu poate spune care este diferența dintre cele două tipuri de experiențe, pentru că, în mod subiectiv, ambele sunt trăit ca fiind reale. Fie că este vorba despre credință, fie că este vorba despre imaginație, ambele sunt trăite de către subiect cu aceeași convingere.

Filosofii sunt de asemenea preocupați dacă noțiunile de bine și rău se aplică în vise la fel ca în viața reală.

Sfântul Augustin a pornit în investigarea eticii viselor de la propriile neliniști cu privire la dorințele sexuale pe care le visa (el fiind cast și dedicat acestui principiu după convertire). În Confesiunile sale, apar mărturisiri către Dumnezeu în care se îngrijorează cu privire la lipsa de control pe care o are asupra a ceea ce se petrece în vis. Sfântul Augustin se întreabă retoric: Oare nu sunt eu în timpul viselor? Pentru a rezolva dilema controlului, filosoful încearcă să diferențieze între experiența din vis și experiența din starea de veghe. Distincția pe care o face el este între întâmplare/eveniment și acțiune. În vise, nu acționăm, ci suntem personaje într-o întâmplare în care nu am ales să fim. Nefiind agenții propriilor acțiuni, nu suntem responsabili pentru ceea ce se întâmplă în vise (Flaganan, 2000). Astfel, noțiunile morale, de păcat sau păcătos, nu se pot aplica evenimentelor dintr-un vis. Omul este responsabil moral pentru acțiunile sale, dar nu și pentru întâmplările în care nu a ales să fie implicat. Convingerea Sfântului Augustin este că visele nu cuprind nici o acțiune în care omul să fie agentul. Perspectiva sa este contrazisă însă de visul lucid sau în stare de veghe, în care procesele decizionale și acționale pot controla și schimba cursul visului.

Pentru filosofi, visul este o parte a subiectului fanteziei, care pune dileme în ceea ce privește moralitatea. Fantezia, care apare dar nu afectează comportamentul, poate fi supusă judecății morale? Acțiunile din vis ne fac responsabili morali să nu acceptăm anumite gânduri, chiar dacă gândurile acelea nu ne afectează acțiunile reale și nu fac rău nimănui? Gândurile, fanteziile violente sau absurde sau terifiante sunt scuzabile comparativ cu traducerea lor în acțiune, adică comportamente violente, absurde sau terifiante? Referitor la aceste întrebări, există două perspective: consecvențialismul și teoria deontologică.

Prima orientare evaluează o acțiune prin intermediul consecințelor pe care le are aceasta. Din punct de vedere empiric, ne putem întreba dacă visele, fanteziile pot avea loc fără nici o consecință asupra comportamentului. Din punct de vedere etic, atât timp cât se poate dovedi că visele nu determină comportamentul ulterior al visătorului, nu este condamnabil din punct de vedere moral să îi rănească sau folosească pe ceilalți în timpul visului. Mai mult, această libertate acordată în timpul visului este benefică. Presupunând că în vis, visătorul se răzbună pe persoane din viața sa, el poate în viața reală să se poarte chiar mai amabil cu persoanele în cauză, deci consecința visului este pozitivă.

Consecvențialiștii consideră că visele reprezintă de cele mai multe ori persoane cu care visătorul se cunoaște -familie, prieteni etc., deci conținutul lor este singular, nu general. Cu toate acestea, rareori simbolistica unui vis este transparentă, în așa fel încât a face rău unui prieten în vis traduce neapărat dorința de a-i face rău în realitate.

Teoriile deontologice, în contrast, consideră că avem obligația ca ființe umane să gândim și să simțim într-un anume fel, indiferent de consecințele pe care aceste acțiuni le au asupra celorlalți. Din punct de vedere morală, am obligația să mă abțin de la anumite gânduri, nu pentru că ar face rău celorlalți, ci pentru că în sine este rău. indivizii sunt scopuri în sine și nu mijloace pentru a menține un status quo moral. Prin urmare, ar trebui să mă abțin de la a visa că fac rău unei persoane, deoarece a face rău cuiva este imoral în sine, chiar dacă nu îi face rău în realitate. Această viziune consideră că visătorul care simulează că face un rău este imoral, deoarece astfel se depersonalizează pe sine. Totuși, adepții acestei teorii n iau în calcul caracterul pasiv al visatului, în sensul că visătorul nu alege ce să viseze, dacă conținutul visului să fie moral sau imoral, care sunt personajele visului etc.

O altă abordare morală a visului este caracterială, în sensul că nu are importanță acțiunea singulară dintr-un vis, dintr-o fantezie sau alta, ci caracterul și cursul general al vieții omului spune mai multe despre valoarea sa morală. Această abordare etică se apropie oarecum de viziunea psihanalitică, deoarece visele ne pun în contact cu inconștientul și ne oferă sugestiile cu privire la motivațiile și stilul de viață: În vis, inconștientul își arată dinamica sa puternică, prin care forțele sale se combină sau se luptă pentru a produce atitudini, idealuri, credințe și compulsii care stau la baza comportamentelor noastre. Odată ce devenim atenți la visele noastre, vom observă că orice dinamică prezentă într-un vis se manifestă într-un fel și în viața cotidiană, în acțiunile noastre, în relații, în decizii, automatisme, nevoi și sentimente (Johnson, 2009: p.19).

Visele pot avea funcția de a ne indica speranțele și motivațiile ascunse, de a ne pregăti pentru ne confrunta fricile, de a ne încuraja să fim atenți la noi înșine și să oferim mai mult loc creativității (Blackmore, 2004). O astfel de abordare filosofică este la fel de controversată ca și utilizarea analizei viselor în psihoterapie. Din punct de vedere științific, nu există fundament pentru aceste metode, însă atât etica, cât și psihoterapia au o latură artistică și creativă suficient de clară. În mod clar, puțină atenție acordată vieții interioare, așa cum se manifestă ea în vise, fantezii și dorințe nu poate aduce decât beneficii. De exemplu, urmărirea viselor longitudinal relevă patternul de gândire al persoanei respective, pattern care poate fi îmbunătățit prin visarea lucidă, de exemplu. Prin urmare, realitatea din vis și lumea reală nu sunt separate, prima relevând o serie de informații despre aspectele necunoscute ale celei din urmă, în timp ce aceasta influențează și modifică viața onirică.

O altă preocupare a filosofiei, care se regăsește și în gândirea religioasă discutată anterior, este natura experienței onirice. În ce fel de stare a conștiinței ne aflăm atunci când visăm

Filosofi precum Descartes și Augustin consideră cu visul este o secvență experiențială care are loc în somn. aceasta se petrece în timp real și nu durează doar câteva secunde. Dacă un vis este reamintit cu succes, atunci conținutul său echivalează cu ceea ce ne amintim din el imediat după trezire. Deci raportarea narativă a unui vis este visul. Rezultă că nu există posibilitatea de a avea amintiri eronate referitoare la un vis, erorile de memorie fiind mai degrabă omisiuni. Este posibil să nu îmi amintesc toate detaliile unui vis, dar nu voi adăuga informații la vis atunci când îl voi povesti.

În vis, apar aceleași acțiuni de care suntem capabili și în viața reală, tot ceea ce putem face în realitate, este posibil și în vis. Putem avea stări mentale similare celor din realitate. Putem crede, putem să conversăm, putem să ne certăm, putem să avem aceleași circumstanțe ca în viața reală. Dacă într-un vis simțim teamă, înseamnă că în somn, la fel ca și în stare de veghe, avem capacitatea de a simți teamă.

Datele de laborator și relatările visătorilor obișnuiți confirmă această viziune asupra visului. Oamenii în general consideră visul ca fiind o experiență mentală care apare în timpul somnului și există un consens atât în mentalitatea populară, cât și în cea științifică, în ceea ce privește acest fapt.

O viziune diferită are Malcolm. El consideră mai multe aspecte:

1. relatările despre vise nu pot fi verificate;

2. somnul și visul au definiții contradictorii;

3. comunicarea și judecățile nu pot să apară în timpul somnului.

Conform lui Malcolm, relatările cu privire la vise nu sunt suficiente pentru a considera că visele apar în mod conștient în timpul somnului. Utilizând introspecția după somn pentru a ne examina memoria episodică și transpunând relatarea visului în cuvinte ne îndepărtează de experiența concretă a visului. Ele nu sunt echivalente cu visul însuși. Nu există nici un alt tip de informație care să susțină afirmația că visul a fost trăit conștient în timpul somnului. Singurul criteriu după care stabilim dacă un om a visat, adaugă Malcolm, este impresia lui (adică o amintire aparentă) că a visat. Nimeni nu poate garanta că visul în sine corespunde cu relatarea visătorului. În mod concret, conținutul relatat nu poate fi verificat, deși activitatea creierului în timpul visului poate fi verificată prin metode fiziologice. Prin urmare, simpla relatare este insuficientă pentru a decide că visătorul are conștiința experienței sale din timpul visului.

Wittgenstein (1953) aduce în discuție aceeași problemă: cum putem avea încredere în relatarea unei persoane despre care știm că are o memorie proastă? Dar de ce am avea încredere în orice relatare despre vise, atât timp cât știm că memoria umană umple golurile informaționale, sintetizează și sistematizează informația, nu o reproduce întocmai, fără modificări?

Malcolm (1956) susține că psihologii încă nu pot decide dacă visele au loc în timpul somnului sau chiar în momentul trezirii, astfel că întrebarea „Când anume în timpul nopții a visat?” este lipsită de sens. De asemenea, nu există un criteriu pentru durata viselor. Timpul relatării și timpul visului nu sunt identice. Prin urmare, se pune întrebarea: în ce spațiu și în ce timp au loc visele? Malcolm consideră că amestecul dintre impresiile de la trezire și utilizarea limbajului pentru descrierea experienței ne-a condus la impresia că visele apar în timpul somnului. Dar visele, în acest context, nu se pot referi decât la relatarea de la trezire (iluzii gramaticale, cf. Wittgenstein).

Somnului îi lipsește conținutul experiențial și intenția comportamentală, în timp ce visul este definit prin analogie cu comportamentul obișnuit și considerat ca implicând o experiență conștientă. Experiența per se implică un nivel de conștiență. În această situație, cum ar putea o experiență (conștiință) să aibă loc într-o stare de lipsă de conștiință? Cele două definiții se contrazic, prin urmare visele nu sunt verificabile. Trebuie ținut cont că autorul se referă la somnul ca exemplu paradigmatic, adică somnul în care persoana nu arată că ar fi conștientă de mediul din jur și nu prezintă nici un comportament.

Din punctul de vedere al lui Malcolm, comunicarea este un mod clar de a verifica dacă o stare mentală are sau nu are loc. În timpul somnului, subiecții nu pot comunica sau emite judecăți, deci visele lor sunt incomunicabile pe loc. Un om care doarme nu poate spune conștient: Dorm, afirmația ar fi falsă (autorul nu se referă la vorbitul în somn). Ori este conștient de ceea ce spune, ori doarme, nu pot avea loc ambele. Prin urmare, comunicarea dintre un individ care doarme și unul care este treaz este imposibilă. Toate relatările cu privire la vise sunt post factum, pentru că este imposibil ca un om să fie conștient și adormit în același timp. Comunicabilitatea dă sens experiențelor, prin urmare existența unei stări mentale pe care doar individul o poate trăi și înțelege este nulă.

Spre deosebire de Descartes, Malcolm neagă că visul este o secvență experiențială similară celor din realitate: dacă omul nu poate avea gânduri atunci când doarme, el nu poate amăgit în timpul somnului (1956, p.22). Dacă suntem conștienți că suntem în stare de veghe înseamnă că nu dormim, deci nici nu visăm, iar realitatea ni se prezintă așa cum este.

Putnam consideră că separarea făcută de Malcolm în ce privește definiția somnului și a viselor este artificială. Faptul că știința a adăugat noi metode de investigare a viselor nu înseamnă că somnul și visele investigate sunt altele decât cele de până atunci, ci că metodele științifice au evoluat (Putnam, 1962).

Rosenthal adaugă o serie de termeni pentru a rafina concepția despre conștiența din timpul visului. Conștiința creaturii se referă la starea unui om sau animal atunci când este treaz și receptiv la stimuli externi. Inconștiența creaturii este starea prezentată atunci când omul sau animalul nu este receptiv la stimulii externi. Starea de conștiință, în schimb, se referă la starea mentală pe care o trăiește cineva atunci când este subiectul unei experiențe. Fie că subiectul are o experiență reală sau imaginară, această stare este cea care o conține. Subiectul poate fi conștient față de stimuli interni, dar total nereceptiv la stimuli externi. Această stare de fapt poate fi, de fapt, somnul cu vise (omul are o stare de conștiință fiind incoștient ca și creatură). Experiența mentală a unui vis poate fi atât de intensă, încât să depășească rațiunea critică a unui individ și să îl facă pe acesta să creadă că trăiește o experiență reală. Multe mișcări din somn nu au legătură cu mediul extern, ci sunt răspunsuri la stimularea internă. Unii stimuli externi, la care persoana nu răspunde corporal, sunt integrați în vis, deci visul este creat în timpul somnului.

Dennett propune un nou model al visării. El consideră că în timpul visului conștiința nu este prezentă, ci apare un proces de uploading al conținutului inconștient. În acest proces, o serie de amintiri sunt împletite și „urcate” în atenția visătorului, creând conținuturi mentale noi, care vor fi rememorate la trezire ca și cum ar fi fost create în timpul somnului. Dennett face conexiunea dintre experiențele trăite și stocate ca amintiri, narațiunea visului și emoția rezultată din amestecul de conținuturi.

Chiar dacă există o concordanță între conținutul relatat al visului și o serie de reacții fiziologice din timpul somnului, acest lucru nu înseamnă că persoana, în timp ce visează, este conștientă de conținutul visului.

O parte din filosofi consideră că visele sunt doar opera imaginației. Experiențele din timpul somnului sunt mai degrabă imagistice decât perceptive. Visul este o metaforă pentru blocarea senzorială față de stimulii din mediul înconjurător și concentrarea asupra interiorului. În vise, nu ne folosim simțurile, cunoaștem toate personajele, cunoaștem mediul în care suntem fără a vedea, fără a atinge, deja știm. Această viziune subliniază un simț al controlului, cel puțin ca selecție, pe care oamenii îl au în vis.