Perspective ale Dezvoltarii Institutiei Probatiunii In Romania
Teză de doctorat
Perspective ale dezvoltării instituției probațiunii în România
Cuprins
Introducere
Probațiunea este o instituție încă tânără în România, cu un sistem în curs de cristalizare. Legea care a instituit serviciile de probațiune în țara noastră a fost promulgată la 29 august 2000. Înainte de această dată, timp de 4 ani, au fost experimentate o serie de activități din sfera probațiunii atât la nivelul sistemului penitenciar, cât și în comunitate, creându-se astfel premisele unui început instituțional. În prezent, în România există 41 de servicii de probațiune, câte unul la nivelul fiecărui județ, în plan fiind dublarea acestui număr.
În această lucrare, conceptul de probațiune este înțeles în trei sensuri: ca instituție de drept penal, ca activități realizate de personal specializat în cadrul sistemului de justiție penală sau ca sistem de servicii. Lucrarea prezintă o analiză a probațiunii, înțeleasă în toate cele trei sensuri, din perspectiva paradigmei sociologice funcționaliste. La baza metodologiei lucrării stă protocolul de analiză dezvoltat de sociologul american Robert K. Merton [1949](1968), care pleacă de la premisa că funcțiile pe care le îndeplinesc instituțiile sociale sunt specifice fiecărui sistem de referință, iar pentru a le putea distinge cercetătorul trebuie să înceapă cu descrierea clară a subiectului analizat.
Astfel, lucrarea este structurată în patru mari capitole:
Devianță și mecanisme de control social;
Probațiunea ca instituție, activitate și sistem;
Sistemul de probațiune în România;
Cercetări în domeniul probațiunii în România.
Primul capitol tratează problema devianței, ca formă particulară de acțiune umană care contravine normelor sociale general acceptate într-o societate. Probațiunea este un mecanism specific de control social, care are ca obiect un tip particular de devianță, și anume delincvența. În acest context, primul capitol pune bazele perspectivei sociologice de înțelegere a devianței, normativității sociale și mecanismelor de control social. Sunt tratate aspecte particulare precum:
Potențialitatea omului de a face bine și rău;
Conceptele de ordine socială, normă socială, devianță, delincvență;
Teorii funcționaliste care explică devianța: Durkheim, Park și Burgess, Merton, Cohen;
Conceptele de control social, sancțiuni, pedeapsă;
Funcțiile tradiționale ale pedepsei: retribuție, descurajare, incapacitare, reabilitare;
Caracteristicile filosofiilor penale și implicațiile pentru politica și practica penală.
În ceea ce privește potențialitatea omului de a face bine și rău, ideea principală este aceea că sunt o multitudine de acțiuni ale omului care, deși în sinea lor pleacă de la rațiuni pozitive și sunt privite la nivel social ca fiind lăudabile, ajung într-un final să producă rău fie persoanelor care le inițiază, fie celor asupra cărora se răsfrâng. Ca atare, acceptarea sau neacceptarea socială a acțiunilor umane nu duce în mod explicit și la explicarea sau chiar prevenirea producerii unui „rău”. De aceea, există o oarecare limită în studierea devianței din perspectiva unilaterală a normativității sociale. Lyman arăta că sociologia studiază răutatea ascunzându-se în spatele unei „moralități stânjenitoare și neutre a devianței” [1978](1989, 3), raportându-se de cele mai multe ori în mod neutru la structura normativă a unei societăți și prezumând că nu există standarde morale relevante prin intermediul căruia să analizeze răutatea socială. Această atitudine a științei despre societate este o consecință a pozitivizării realității, a încercării de obiectivizare a unei lumi subiective.
Perspectiva sociologică tradițională de conceptualizare a actelor cu consecințe negative pentru mediul social este realizată prin intermediul conceptelor de ordine socială, valori sociale, norme sociale, devianță și delincvență. Între aceste concepte există rapoarte de interdependență. Ordinea socială este expresia măsurii în care membrii unei societăți înțeleg să respecte normele sociale. În esență, normele sociale prescriu reguli de conduită pe baza cărora indivizii își ghidează activitățile. Toate acțiunile umane care se abat de la etalonul normelor sociale sunt subscrise ideii de devianță, iar formele cele mai acute de devianță, adică acelea care aduc atingere celor mai importante valori sociale, sunt subscrise conceptului de delincvență.
Principalele teorii sociologice de orientare funcționalistă care explică fenomenul de transgresare a normelor sociale sunt expuse în continuare. Pentru sociologul francez Émile Durkheim ordinea socială este posibilă datorită faptului că indivizii, în reglarea propriului comportament, se raportează la un set comun de valori. Fără această constrângere, indivizii nu ar face decât să urmărească satisfacerea propriilor nevoi, fără considerarea nevoilor celorlalți. Durkheim numește acest set comun de valori conștiință colectivă. Criminalitatea este în fapt un indicator pentru slăbirea mecanismului de menținere a ordinii sociale. În cadrul sociologiei de origine americană, reprezentanții Școlii de la Chicago au corelat devianța cu principalele fenomene de dezorganizare socială care au avut loc imediat după Primul Război Mondial: migrația, urbanizarea și industrializarea. Doi reprezentanți ai acestei școli, Robert E. Park și Ernest W. Burgess au plecat de la premisa că devianța, și în particular criminalitatea, au în substrat mai degrabă surse de natură socială decât surse individuale. Criminalitatea în fapt denotă disfuncționalități la nivelul organizării comunitare, prin aceasta înțelegând diferitele instituții sociale precum biserica, școala, instanțele de judecată și relațiile formale care se formează în interiorul acestora. Aceste disfuncționalități sunt rezultatul proceselor de urbanizare, migrație și industrializare. Sociolog american Robert K. Merton, care a preluat de la Durkheim conceptul de anomie, analizează comportamentul deviant plecând de la premisa că echilibrul social se datorează consensului general asupra unui set de valori. Două structuri sociale sunt centrale în explicarea conduitelor deviante: scopurile definite cultural și mijloacele instituționalizate pentru atingerea acestora. Între cele două structuri sociale nu există o relație constantă, putând exista societăți în care să fie permise o multitudine de mijloace pentru atingerea scopurilor și societăți în care aspirațiile generale sunt uitate, devenind centrală ideea de respectare a mijloacelor limitate puse la dispoziție. Între aceste două extreme există o diversitate de tipuri de societăți, cu un echilibru mai mare sau mai mic între cele două structuri sociale. Astfel că, uneori se nasc discrepanțe care fac loc comportamentului aberant, definit de Merton drept „un simptom al disocierii dintre aspirațiile prescrise cultural și căile structurate sociale pentru atingerea acestor aspirații” [1938](1968, 188). Albert K. Cohen, în dezvoltarea conceptului de subcultură delincventă, a plecat de la aceeași premisă ca și Merton în teoria sa privind tensiunile sociale, și anume că delincvența este generată de frustrarea acumulată de indivizi ca urmare a presiunilor impuse de anumite valori sociale. Particularitatea teorie lui Cohen este că, spre deosebire de Merton, nu vede ca sursă principală dorința de acumulare materială. Ideea de bază a teoriei lui Cohen este că delincvența este un răspuns colectiv, nu un răspuns individual la imposibilitatea de a atinge scopurile definite cultural, așa cum susținea Merton. Comportamentul delincvent se naște ca reacție la valorile clasei de mijloc și ca urmare a unor valori proprii culturii grupului din care persoana face parte.
Comportamentele antisociale aduc prin natura lor dezaprobare socială, materializată de multe ori în aplicarea unor măsuri reactive. Mecanismul care are rolul de a face respectate modelele permise de conduită la nivel de individ este cel al controlului social. În literatura de specialitate (Banciu, 1995; Vlăsceanu, 1998; Popescu, 1998) se vorbește de mai multe tipuri de control social: pozitiv și negativ, formal și informal, coercitiv și psihosocial. Important pentru lucrarea de față este situarea probațiunii între instituțiile juridice care asigură ordinea sociale. Principalul mijloc de control la îndemâna instituțiilor juridice este constrângerea, materializată prin diferite tipuri de sancțiuni negative organizate, denumite pedepse.
Modelul tradițional de înțelegere funcțională a pedepsei identifică patru mari funcții: retribuția, descurajarea, incapacitarea și reabilitarea. Principala caracteristică a funcției de retribuție a pedepsei este accentul pus pe proporționalitatea dintre crimă și pedeapsă, infracțiuni asemănătoare trebuind să fie pedepsite în mod similar, iar pedeapsa trebuind să se afle în echilibru cu gravitatea crimei. Principala caracteristică a funcției de descurajare este accentul pus nu atât pe alterarea abilității de a comite crime, cât pe modificarea înclinațiilor unor persoane pentru comiterea crimelor. La fel ca descurajarea, incapacitarea este orientată către viitor, cu scopul de a reduce rata criminalității, însă spre deosebire de descurajare, această perspectivă se focalizează mai degrabă pe infractor ca individ, decât pe infractorii potențiali. Cea de-a patra funcție tradițională a pedepsei, reabilitarea, a prins teren în ultimii 70 de ani, fiind deseori denumită și tratament ori reeducare. Pe lângă aceste patru orientări tradiționale, în ultimele decenii s-a născut o nouă filosofie penală, cel mai des formulată prin termenul de justiție restaurativă. Funcția principală a pedepsei penale, conform paradigmei acestei orientări, este repararea, aducând în scenă – alături de societate și infractor – victima infracțiunii, în încercarea de a identifica modalitatea ideală de restabilire a echilibrului existent înaintea crimei.
Al doilea capitol tratează cele mai importante aspecte care descriu probațiunea în lume:
Conceptul de probațiune;
Natura probațiunii și activitățile clasice de probațiune;
Originile și dezvoltarea probațiunii în lume;
Tendințe moderne în probațiune;
Câteva modele de sisteme de probațiune din lume.
La nivel conceptual, așa cum am arătat la început, probațiunea este văzută ca instituție de drept penal (pedeapsă sau modalitate de individualizare a unei pedepse), ca o gamă largă de activități desfășurate de-a lungul fazelor procesului penal, precum și ca o rețea de servicii specializate, organizate și administrate în interiorul sistemului de justiție penală. Înțeleasă ca pedeapsă ori modalitate de executare a pedepsei, probațiunea este caracterizată atât prin elementul constrângător al pedepsei, cât și prin cel de ajutor al asistenței. Înțeleasă ca activitate în cadrul procesului penal, probațiunea a suferit de-a lungul anilor o modificare de viziune: s-a remarcat pe plan internațional o deplasare a accentului de pe lucrul exclusiv cu infractorul în faza de executare a pedepsei, pe activități diverse, identificabile de-a lungul întregului proces penal, care îi implică pe toți cei afectați în mod direct sau indirect de infracțiune. În ceea ce privește probațiunea ca sistem de administrare a pedepselor în comunitate, fiecare țară în parte a înțeles să o dezvolte în funcție de filosofia penală pe care o promovează sau de contextul infracțional cu care s-au confruntat la un moment dat. Putem spune că există tot atâtea sisteme de probațiune câte țări sunt.
Deși nu există două sisteme de probațiune care să dezvolte aceeași gamă de servicii, se pot identifica trei tipuri de activități, cu un grad relativ de generalitate, care se regăsesc în majoritatea sistemelor de probațiune, și anume: referatele de evaluare (care includ și evaluarea nevoilor și a riscului), supravegherea și asistența și consilierea. În aproape toate sistemele de probațiune din lume, consilierii de probațiune îndeplinesc activitatea de evaluare în toate etapele procesului penal. Serviciile de probațiune realizează referatele de evaluare la cererea diferitelorferitelor instituții (poliție, procuratură, instanțe de judecată, comisii de liberare condiționată, etc.), precum și ca parte integrantă a activității generale de probațiune. Referatele ajută în procesul de luare a deciziei. Privită din perspectiva funcțiilor tradiționale ale pedepsei, activitatea de supraveghere a obligațiilor și măsurilor impuse de instanță îndeplinește funcția de control. De cele mai multe ori, supravegherea este impusă de instanță în momentul condamnării, desfășurându-se pe perioada executării sentinței. Activitatea de asistență și consiliere este cea care răspunde nevoilor infractorului, ajutându-l în procesul de reintegrare socială. În funcție de problemele cu care infractorul se confruntă, asistența și consilierea poate fi acordată fie de consilierii de probațiune, fie de diverși specialiști.
Probațiunea, ca instituție, activitate și sistem de administrare a sancțiunilor comunitare, este rezultatul modificărilor care au avut loc de-a lungul timpului în filosofia penală. Probațiunea își găsește originile în sistemul de drept anglo-saxon, la începutul anilor 1800, având la bază o serie de practici și tradiții comunitare întâlnite sub forma angajamentului și încredințării pe garanție. Angajamentul consta în lăsarea în libertate a infractorilor pe baza unei promisiuni prin care se obligau să se comporte corect și să nu mai comită noi fapte antisociale. În cadrul acestui sistem nu era prevăzută nici un fel de supraveghere. Încredințarea pe garanție implica existența unei terțe părți care își asuma responsabilitatea supravegherii comportamentului infractorului în comunitate, în mod voluntar.
În ceea ce privește evoluția probațiunii, reglementările internaționale sunt cele care de cele mai multe ori aduc elementele de noutate în practica penală a unei țări. Sancțiunile și măsurile comunitare au fost pentru prima oară reglementate în cadrul instrumentelor universale de protecție a drepturilor omului în anul 1990, prin adoptarea de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite a Regulilor și standardelor minime pentru măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo). Această reglementare internațională pune la dispoziția autorităților naționale următoarele măsuri din care pot alege: sancționare verbală cum ar fi admonestare, mustrare, avertisment; renunțare condiționată la învinuire; sancțiuni economice și amenzi; confiscare sau decizie de expropriere; restituire; suspendare sau amânare a pronunțării hotărârii; probațiune sau supraveghere judiciară; muncă în folosul comunității; arest la domiciliu; orice alt tratament non-instituțional; combinarea măsurilor anterioare. La nivel european, sancțiunile și măsurile comunitare își găsesc expresia normativ-juridică în recomandările adoptate de Consiliului Europei, Regulile Europene cu privire la sancțiunile și măsurile comunitare. Regulile Europene dau pentru prima dată o definiție a termenului de sancțiuni și măsuri comunitare, delimitând astfel granițele până la care legiuitorul poate merge în aplicarea acestora. Printre caracteristicile de bază ale sancțiunilor și măsurilor comunitare enunțate de Regulile Europene se numără: precizarea clară a duratei acestora; proporționalitatea naturii și a duratei acestora cu gravitatea delictului și luarea în calcul a particularităților fiecărui caz; conformarea naturii și modului de executare al acestora cu toate drepturile omului garantate pe plan internațional; neaccentuarea caracterul lor dureros. Anexa Regulilor Europene arată că sancțiunile și măsurile comunitare se referă la acele sancțiuni și măsuri „care îl mențin pe infractor în comunitate și implică o oarecare îngrădire a libertății sale prin impunerea de condiții și / sau obligații, acestea fiind puse în executare de organe desemnate în acest scop prin lege. Termenul desemnează orice sancțiune impusă de o instanță sau de un judecător și orice măsură luată înainte de sau în locul unei hotărâri privind o sancțiune, precum și modalitățile de executare a unei pedepse cu închisoarea în afara unui penitenciar”.
Al treilea capitol al lucrării tratează probațiunea în România, acoperind aspecte specifice precum:
Noțiuni introductive privind sistemul penal din țara noastră;
Istoricul probațiunii în România;
Organizarea și funcționarea serviciilor de probațiune;
Etica în activitatea de probațiune.
În privința noțiunilor introductive privind sistemul penal din țara noastră, sunt prezentate pe scurt codurile penale ale țării noastre (1865, 1937, 1969), precum și principalele instituții de drept penal (infracțiunea, răspunderea penală, pedeapsa și măsurile educative). De asemenea, sunt trecute în revistă instituțiile de drept penal de referință pentru activitatea de probațiune: suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, măsura educativă a libertății supravegheate și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau control.
Istoricul probațiunii în România începe cu o analiză a legislației, practicii și instituțiilor existente la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, cu referire specială la societățile de patronagiu. Perioada experimentală este prezentată cronologic (Ministerul Justiției, 2002). În anul 1996 a început derularea unui proiect-pilot de probațiune în cadrul Penitenciarului Arad, prin implicarea Ministerului Justiției în parteneriat cu fundația “Europa pentru Europa” și cu asistență tehnică din partea fondului Know How al Guvernului Marii Britanii. Din punct de vedere legislativ, prima reglementare în acest sens a fost Ordinul nr. 510 din 18 aprilie 1997 al Ministerului de Justiție prin care a fost autorizată înființarea la Penitenciarul Arad a unui compartiment specializat în aplicarea activităților specifice de probațiune. În luna mai a anului 1997 a demarat proiectul-pilot de la Centrul de Reeducare Găiești, având la bază modelul Arad. Următorul centru de probațiune deschis a fost la Focșani în august 1997, în parteneriat cu Serviciul Social Vrancea, majoritatea activităților fiind desfășurate în Penitenciarul Focșani. În același an au fost puse bazele centrului de la Penitenciarul Gherla, în parteneriat cu organizația neguvernamentală Prison fellowship și cu Universitatea Babeș-Bolyai. În vara anului 1998 a fost lansat proiectul-pilot de la Dej, activitatea de probațiune desfășurându-se în cadrul Spitalului Penitenciar Dej sub formă de voluntariat. La scurtă perioadă a fost înființat Centrul Experimental de Probațiune Iași, în urma unui parteneriat încheiat între Ministerul Justiției, Penitenciarul Iași și asociația “Alternative Sociale”. În anul 1999, ca urmare a unui parteneriat dintre Grupul pentru Apărarea Drepturilor Omului (GRADO) și Ministerul Justiției, s-a înființat proiectul experimental din Pitești, autorizat să desfășoare activități specifice de probațiune în județele Argeș și Dâmbovița. Centrul experimental de la Târgoviște și-a început activitatea în mai 1999 cu doi consilieri de probațiune. Partenerul principal al acestui proiect a fost tot GRADO. La Timișoara, centrul experimental de probațiune și-a demarat activitatea în toamna anului 1999, cu susținerea Asociației Umanitare “Sf. Petru și Pavel”. Centrul experimental de probațiune București s-a înființat în noiembrie 2000 în baza unui protocol încheiat între MJ, GRADO, Fundația pentru Ocrotirea Familiei și Copilului, Tribunalul București și Judecătoriile sectoarelor 3 și 5. Proiectul a fost finanțat de Comitetul Helsinki-Olanda prin Ministerul Afacerilor Externe din Olanda, de Fundația Terres des Hommes din Elveția (pentru sectorul 3) și de Fundația Maurice et Ute Genoyer (pentru sectorul 5). În vara anului 2000 a fost întocmit un proiect de ordonanță, care a fost adoptat la sfârșitul lunii august 2000, prin aceasta instituindu-se cadrul legislativ și organizațional de funcționare a serviciilor de probațiune din România. Ne referim aici la Ordonanța nr. 92 din 29 august 2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, prin intermediul căreia au fost înființate servicii de probațiune și în celelalte județe ale țării.
Serviciile de probațiune din România sunt servicii publice în subordonarea Direcției de probațiune din cadrul Ministerului Justiției. Acestea sunt înființate pe lângă tribunale dar trebuie să deservească și instanțele inferioare – judecătoriile din jurisdicția acestora. Serviciile sunt subordonate administrativ președinților de tribunale, dar pe linie profesională Direcției de probațiune din Ministerul Justiției. Fiecare serviciu de probațiune este condus de către un șef de serviciu. Principalele activități realizate de serviciile de probațiune din țara noastră sunt:
Întocmirea referatelor de evaluare;
Supravegherea în comunitate a infractorilor;
Asistența și consilierea infractorilor;
Consilierea psihologică a victimelor;
Intervenția serviciilor de probațiune în cazul minorilor care nu răspund penal.
Dinamica volumului acestor activități depinde factori precum legislația penală în vigoare, practica la nivelul instanțelor de judecată sau specificul infracționalității la nivel de județ. Lucrarea prezintă o analiză a evoluției volumului acestor activități ținând cont de factorii menționați anterior. În ceea ce privește etica în activitatea de probațiune, în anul 2005, prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 510/C/4.04.2005, a fost adoptat Codul Deontologic al consilierilor de probațiune, care reglementează standarde de conduită profesională a personalului din acest domeniu.
Ultimul capitol al lucrării prezintă rezultatele a trei cercetări realizate de autor în perioada 2006-2009:
O analiză funcțională a sistemului de probațiune din România;
Un studiu asupra opiniilor judecătorilor cu privire la munca în folosul comunității;
Un studiu asupra opiniilor și atitudinilor actorilor sociali față de măsurile alternative la pedeapsa închisorii și aplicarea acestora în cazul minorilor delincvenți.
În urma analizei funcționale au fost identificate trei mari funcții ale probațiunii în România: funcția de „anexă” a judiciarului; funcția de control; funcția de suport. Prima dintre funcții este supradimensionată în serviciile cu personal mai puțin numeros și în care există o colaborare strânsă cu instanțele de judecată și cu procurorii. De asemenea, dimensionarea acestei funcții depinde și de rata infracționalității din zona aflată în competența teritorială a serviciului, de practica judiciară sau de nivelul de încredere cu care este investită activitatea realizată de consilierii de probațiune. Cea de-a doua funcție, cea de control, este uneori „externalizată” organelor de poliție fie datorită supradimensionării funcție de „anexă”, fie datorită subdimensionării capacităților de îndeplinire a acesteia de către serviciile de probațiune. Cel mai adesea însă funcția de control se suprapune cu funcția de suport, în special datorită procedurilor greoaie prin care poate fi acordată asistarea și consilierea. De asemenea, serviciile de probațiune au început să raționalizeze funcția de suport (vezi conceptul de inovație funcțională) prin perfecționarea, din proprie inițiativă, a modalităților de acordare a asistării și consilierii. În acest sens, au fost dezvoltate și implementate o serie de programe individuale și de grup în vederea motivării persoanelor supravegheate pentru schimbare comportamentală.
În ceea ce privește studiul asupra opiniilor judecătorilor privind munca în folosul comunității, câteva concluzii principale pot fi enumerate. Judecătorii sunt de părere că munca în folosul comunității are un caracter punitiv relativ scăzut în comparație cu alte sancțiuni penale, însă suficient de ridicat pentru a fi considerată o pedeapsă penală. În acest sens, munca în folosul comunității poate fi aplicată fie ca modalitate distinctă de executare a pedepsei penale, fie ca pedeapsă principală. Pentru judecători munca în folosul comunității îndeplinește mai multe funcții penale: retributivă, de descurajare, de reeducare și de reparare. Munca în folosul comunității este văzută de judecători ca o alternativă reală în beneficiul comunității (prin faptul că se prestează o activitate utilă acesteia), a sistemului penal (prin costurile reduse pe care le implică și impactul pe care îl poate avea asupra scăderii numărului de deținuți), precum și al infractorului (prin menținerea acestuia în comunitate, evitarea încarcerării și încadrarea într-o activitate lucrativă). Cu toate acestea, dezavantajele pe care le implică nu sunt ignorate, cei mai mulți dintre judecători aducând în discuție dificultățile care pot apărea în procesul de supraveghere și evaluare a executării muncii în folosul comunității ori necesitatea unui cadru instituțional specializat. În acest sens, în lucrare este prezentată o modalitate efectivă de implementare a acestui tip de sancțiune – atelierele de muncă în folosul comunității.
În ceea ce privește studiul asupra opiniilor și atitudinilor actorilor sociali față de măsurile alternative la pedeapsa închisorii și aplicarea acestora în cazul minorilor delincvenți, câteva concluzii pot fi trase. Măsurile alternative nu ar trebui să fie „alternative”, subiacente pedepsei cu închisoarea. Mai degrabă, acestea ar trebui să devină pedepse de sine stătătoare, folosite cu prioritate și în favoarea infractorului. Pedepsele privative de libertate ar trebui folosite în proporții mai reduse datorită consecințelor disruptive pe care executarea de către minor a unei astfel de sentințe le are asupra șanselor de reintegrare pe plan social, familial și profesional. Majoritatea specialiștilor au încredere în eficiența măsurilor alternative la pedeapsa închisorii în cazul minorilor. Pedeapsa penală ar trebui să urmărească în principal educarea, respectiv reeducarea minorilor delincvenți și în plan secundar descurajarea potențialilor delincvenți, prevenirea comiterii de noi infracțiuni sau retribuția. În ceea ce îi privește pe minori, pe timpul sentinței ar trebui să se pună accent pe activitățile de educare, asistență și consiliere, ar trebui înființate instanțe de judecată specializate pentru minori, ar trebui ca pedepsele penale aplicate minorilor să fie în acord cu specificul vârstei, nevoilor și dezvoltării acestora iar pedepsele să fie mai mici. Serviciile de probațiune reprezintă pentru judecători, procurori și specialiștii din domeniul social o primă opțiune în ceea ce privește instituția responsabilă cu aplicarea efectivă și supravegherea măsurilor alternative la pedeapsa închisorii. Importante pentru reintegrarea socială a minorului delincvent sunt: sprijinul familiei, continuarea școlii, orientarea vocațională și profesională, consilierea psihologică și participarea la programe pentru conștientizarea consecințelor infracțiunii. Măsurile alternative au fost considerate de majoritatea actorilor ca oferind șanse mai mari de reintegrare socială. Cu toate acestea, măsurile alternative au dezavantajele de a fi dificil de supravegheat, riscul recidivei și menținerea contactului cu factorii care au facilitat comiterea infracțiunii. Printre pedepsele considerate de către judecători, procurori, specialiști din domeniul social și consilieri școlari a fi cele mai potrivite pentru un minor care a săvârșit o infracțiune cu grad de pericol social scăzut se numără munca în folosul comunității, supravegherea în comunitate de către serviciile de probațiune, participarea în programe de conștientizare a consecințelor infracțiunii, mustrarea și repararea daunei sau despăgubirea victimei.
La finalul lucrării sunt prezentate o serie de perspective ale dezvoltării instituției probațiunii în România, rezultatul muncii de cercetare realizată de autorul lucrării pe parcursul perioadei de doctorat.
Capitolul I
Devianță, criminalitate și mecanisme de control social
Acest capitol este rezervat unei discuții în plan sociologic asupra obiectului sistemului de justiție penală – criminalitatea, ca formă particulară de devianță socială. Modalitatea de structurare a informației este influențată de două considerente. Prima influență este premisa de la care plecăm, și anume că deși în general în sociologie se operează cu etalonul normativității în discursurile despre devianță și criminalitate, viața socială concretă include și o latură morală în catalogarea comportamentelor individului. A doua influență este aceea a alegerii făcute pentru utilizarea paradigmei funcționaliste în analiza sistemului de probațiune, alegere care automat se răsfrânge și asupra selectării teoriilor explicative ale devianței și criminalității. Și nu în ultimul rând, așa cum se va vedea, analiza de tip funcționalist se va reflecta și în discuția despre sancțiune și pedeapsă ca tipuri de reacții sociale la devianță și criminalitate.
I.1. Despre potențialul omului de a face bine și rău
Așa cum am arătat mai sus, majoritatea discursurilor sociologice despre devianță și sancțiune nu caută să explice adevăratele înțelesuri ale realității, ci mai degrabă să le construiască, plecând de la perspectiva unilaterală a normelor sociale general acceptate. Ori, sunt o multitudine de acțiuni ale omului care, deși în sinea lor pleacă de la rațiuni pozitive și sunt privite la nivel social ca fiind lăudabile, ajung într-un final să producă rău fie persoanelor care le inițiază, fie celor asupra cărora se răsfrâng. Ca atare, acceptarea sau neacceptarea socială a acțiunilor umane nu duce în mod explicit și la explicarea sau chiar prevenirea producerii unui „rău”. Această idee duce către un orizont mai puțin căutat – cel al sociologiei răutății.
Există puțină literatură sociologică al cărei discurs să se axeze pe analiza ideii de „răutate socială”, arată Lemert (1997). Acesta consideră că sărăcia literaturii pe această temă este o consecință directă a dorinței celor mai mulți sociologi de a defini spațiul dintre principiile morale și acțiunea umană, fapt care a îndreptat automat sociologia către conceptele de normativitate socială și devianță. De asemenea, procesul comtian de pozitivizare a „științei despre societate” a dus nemijlocit către încercarea de înțelegere obiectivă a realității exterioare individului și descoperirea acelor legități care o guvernează. Alexander [1996](2001) arată că, până în prezent, „răutatea” a fost tratată de către științele sociale ca o realitate sui-generis, iar de către sociologie doar prin intermediului așa-ziselor surse care îl generează: „(…) se prezumă că existența binelui și a răului este naturală, iar efortul științelor sociale este devotat nu explicării modalității în care au fost stabilite aceste categorii, ci mai degrabă explicării modalității în care s-au născut manifestările particulare ale acestor categorii” (idem, 153-154). Pozitivizarea sociologiei a dus la preocuparea pentru studiul formelor pe care le ia răutatea socială și mai puțin pentru explicarea existenței acesteia. Pentru Alexander, răutatea este o realitate socială care nu va dispărea, indiferent de reformele sociale care au loc. Pentru noi, interacțiunea omului cu lumea exterioară reprezintă un perpetuum mobile aprioric între „bine” și „rău”, astfel că încercarea de a descoperi, prin intermediul științei, sursele răutății sociale în vederea diminuării acesteia este un efort asemănător cu cel al lui Sisif. Credem că este necesară o abordare sociologică frontală a fenomenului de „răutate socială”. Înțelegând-o, o putem accepta ca pe o realitate prezentă în viața fiecăruia dintre noi, ca parte integrantă din ceea ce numim „viață socială”.
Sociologul american Edward Alsworth Ross, fost președinte al Asociației Americane de Sociologie, a fost printre primii care au discutat despre „răutate” ca fenomen social. Ross a definit „răutatea” în conexiune cu „păcatul”, fiind pentru el acea „conduită care aduce atingere altuia” (1907, 90) și care, spre deosebire de viciul personal, se naște din relațiile cu cei din jur. Ori, dacă așa ar sta lucrurile, vom putea oare să ne ferim de el din moment ce omul este eminamente social? Conform ideilor lui Ross, răutatea este întreținută de dezvoltarea socială prin acceptarea propagării de noi conduite păcătoase. Ross consideră că păcatul, spre deosebire de viciul personal, poate fi limitat prin organizare socială și prin tratament, adică prin administrarea a ceea ce el numește „antiseptic social” (1907, 93), pe scurt moralitatea și principiile acesteia. Sociologul american face diferența între două tipuri de oameni: criminalii (cei care încalcă legile penale) și criminaloizii (cei care fac rău, fără însă a atrage asupra lor oprobiul public). Această diferențiere este interesantă prin faptul că aduce în prim plan ideea mai sus menționată conform căreia acceptarea socială a unor acțiuni umane nu oferă neapărat și garanția preîntâmpinării producerii unui „rău social”. Pentru Ross, persoanele care se înscriu în tiparul criminaloid sunt uneori, conform legii, vinovate de faptele lor, însă nu și în ochii publicului, astfel că „atitudinea lor spirituală nu este cea a unui criminal” (1907, 48). De altfel, arată Ross, acești oameni au grijă „să treacă toate testele convenționale” (1907, 62). Aceștia practică un mimetism al bunătății umane și simulează religiozitatea. Sunt bine văzuți în comunitate, chiar dacă acțiunile lor se nasc ca urmare a unei insensibilități morale. Au aceleași dorințe cu cele ale oamenilor de rând, însă nu le pasă de mijloacele prin care și le pot îndeplini. Nu sunt antisociali, ci dimpotrivă, sunt integrați în comunitate și virtuoși în familie, chiar dacă nu aplică aceeași virtuozitatea și în afaceri. De asemenea, fac parte din grupuri legitimate social și de fiecare dată când sunt în nevoie apelează la aceste relații pentru a se proteja. În fapt, susține sociologul american, tiparul criminaloid este cel care „trasează granița dintre bine și rău” (1907, 58) în orice societate. Bineînțeles, pentru a înțelege mai bine sociologia lui Ross trebuie să îl încadrăm timpului și spațiului său, cu toate că, dacă privim la România zilelor noastre, putem identifica cu ușurință oameni care se înscriu descrierii de mai sus. Teoria construită de Ross se bazează pe critica vremii sale, arătând că răutatea omului depășește limitele legilor, că persoane respectate, ale căror acțiuni sunt încurajate la nivelul comunității pot face și rău prin acțiunile lor.
Ideea conform căreia fiecare dintre noi are în sinea sa potențialul de a face bine sau rău o regăsim și în discursul psihologului american Ervin Staub. Deși teoria pe care a dezvoltat-o este tributară psihologiei, se pot identifica pe alocuri construcții explicative de natură sociologică. Astfel, într-un studiu privind originile genocidului, Staub [1989](1992) explică mecanismele de dezvoltare a răutății sociale prin intermediul fenomenelor născute din violența de masă. Ideea de răutate, arată psihologul american, este „parte a unui patrimoniu cultural uman larg împărtășit” [1989](1992, 25). Deși acceptă faptul că răutatea nu este încă un concept științific asupra căruia să se fi căzut de acord, Staub este de părere că vom putea găsi esența lui în procesul de deconstrucție al ființelor umane, referindu-se aici la condițiile pe care societatea le-a creat în favoarea erodării demnității omului și capacității acestuia de a-și acoperi nevoile existențiale.
Ca și Edward Alsworth Ross, Staub definește răutatea prin intermediul consecințelor pe care le are acțiunea umană și menționează că, la nivel științific, nu ne putem încrede în intenționalitățile conștiente ale omului. De cele mai multe ori, spune Staub, oamenii pornesc în acțiunile lor cu intenția „de a crea o lume mai bună, dar în cursul acestei acțiuni nu iau în considerare bunăstarea și distrug viețile ființelor umane” [1989](1992, 25). Cu timpul, cei mai mulți dintre noi ajungem să ascundem adevăratele intenții ale acțiunilor noastre și să justificăm consecințele lor negative prin intermediul unor idealuri. Aici ne permitem să ne întrebăm: Oare nu se poate spune același lucru despre sancțiunile organizate pe care le aplicăm acelora dintre noi care greșesc? Oare sancțiunea nu are drept consecință producerea unui rău celui care a greșit din punct de vedere normativ? Oare nu cumva în spatele idealului de a menține ordinea socială se naște mecanismul controlului social ale cărui intenții sunt producerea unui bine social, iar ale cărui consecințe sunt producerea unui rău social? Răutatea urmează o dinamică proprie, explică Staub (1999): dacă facem un rău celor de lângă noi (chiar și atunci când se spune că acel rău este meritat datorită încălcării normelor general acceptate, adăugăm noi), atunci răspunsul acestora se va materializa prin tendința de a dezvolta caracteristici care măresc potențialitatea producerii unui nou rău. Au fost realizate o multitudine de studii (printre care Stemen, 2007; Florian, 2006; Camp și Gaes, 2005; Rhodes, 2005; Pattillo, Weiman și Western, 2004) care pot să confirme justețea acestei afirmații: a trimite pe cineva la închisoare, un tip de sancțiune organizată folosită cel mai frecvent în prezent în întreaga lume, echivalează cu diminuarea șanselor de reintegrare socială a deținuților după liberare. A răspunde unui rău cu un alt rău nu face decât să intensifice potențialitatea propagării continue a răutății sociale. După cum spunea și liderul spiritual indian Mahatma Gandhi – „ochi pentru ochi face ca întreaga lume să orbească”. Încercarea de a stăpâni răutatea socială, nu face decât să o intensifice. Stanford Morris Lyman, profesor american de științe sociale și sociologie politică, arăta că răutatea socială este non-umană și se află în afara controlului nostru:
„Omul a creat mărețe automate corporatiste, le-a împuternicit cu bani, le-a dotat cu tărie și potență, și le-a eliberat de responsabilitate personală, socială sau morală (…) aceste mașinării corporatiste au devenit stăpânii omului (…) au neutralizat păcatul, eliberând omul de obligațiile față de ceilalți.” [1978](1989, 4)
Lyman împărtășește viziunile lui Ross și ale lui Staub despre „răutate”, în sensul că aceasta se originează în progresul social și consecințele sale: alienarea individului și a grupurilor sociale de noile instituții și structuri corporatiste, „amorfozarea” sinelui și de-responsabilizarea individului față de societate sau inegalitățile inevitabile de putere dintre indivizi. Într-un fel, arată Lyman, în timp ce unii oameni au pierdut capacitatea de a dirija propriile existențe, alții au dobândit capacitatea de a exploata mediul cu sau fără intenția de a produce un rău social. Spre deosebire însă de Ross, modalitatea de relaționare conceptuală a răutății cu păcatul este diferită la Lyman. Acesta din urmă spune că, în modernitate, omul „pare să fie copleșit de răutate și cu toate astea îndepărtat de păcat” [1978](1989, 269). Diferența față de trecut este o brumă de responsabilitate și vină față de propriile acțiuni și față de ceilalți, este drama absurdului, a contemporaneității. În tot acest tablou, mai spune Lyman, sociologia studiază răutatea ascunzându-se în spatele unei „moralități stânjenitoare și neutre a devianței” [1978](1989, 3), raportându-se de cele mai multe ori în mod neutru la structura normativă a unei societăți și prezumând că nu există standarde morale relevante prin intermediul căruia să analizeze răutatea socială. Această atitudine a științei despre societate este o consecință a pozitivizării realității, a încercării de obiectivizare a unei lumi subiective.
I.2. Perspectiva sociologică clasică asupra normativității sociale
Sociologia ca știință s-a orientat către un tip de discurs pozitiv, obiectiv, care a condus către sfera normativității sociale, lăsând la o parte discuția despre bine și rău, care se încadrează cu prioritate într-un tip de discurs moral. Astfel că, principalele concepte cu care operează sociologia în această arie sunt cele de ordine socială, normativitate, devianță și delincvență, control social, sancțiune și pedeapsă. Fixăm în continuarea doar primele patru concepte, urmând să reluăm discuția despre control social, sancțiune și pedeapsă în ultima partea a acestui capitol.
Coeziunea, stabilitatea și funcționarea societății se întemeiază pe un ansamblu de norme, valori, reguli, drepturi și obligații care împreună alcătuiesc ordinea socială. Putem spune că acest ansamblu de norme și reguli sociale reprezintă “o mapă” care orientează conduitele umane. Măsura în care comportamentele indivizilor se încadrează în reglementările normative acceptate și recunoscute determină gradul de ordine socială existent în societate la un moment dat.
Însă, pentru că societatea este un sistem dinamic, nu se poate vorbi de o ordine socială permanentă, ci de o “persistență relativă” a ordinii sociale sau a unora dintre elementele care o compun, arată Banciu (1995, 75). Factorii în funcție de care se configurează ordinea socială într-o societate, arată același autor, sunt destul de diverși (idem, 75-77): gradul de constrângere socială, interesele punctuale ale diferitelor grupuri sociale, consensul asupra valorilor și normelor sociale, precum și însăși inerția cu care se perpetuează ordinea socială.
Valorile sociale stau la baza oricărei societății, acestea fiind expresia culturii acelei societăți. Valorile se grupează în credințe și atitudini față de diferite situații de viață și se regăsesc transpuse în normele sociale, care la rândul lor prescriu modele comportamentale indivizilor, grupurilor, organizațiilor și colectivităților sociale. Astfel, normele sociale prescriu, în esență, reguli de conduită pe baza cărora indivizii își ghidează activitățile, asigurând într-o ultimă instanță “sociabilitatea indivizilor, ca și predictibilitatea comportamentelor și acțiunilor sociale”, arată Banciu (1995, 78). Sferele activităților umane dau naștere la categorii diferite de norme – morale, religioase, economice, politice, juridice etc.
În ceea ce privește normele juridice (categorie în care sunt incluse și normele penale), acestea sunt reguli obligatorii de conduită, aplicate prin intermediul forței coercitive. Normele juridice stabilesc, prin natura lor, un anumit spațiu de permisivitate al conduitelor și acțiunilor indivizilor. Voinea (2000, 152), numește acest spațiu „puncte de tolerare sau permisivitate” și arată că, datorită caracterului general și impersonal al normelor juridice, permisivitatea nu este clar delimitată, lăsând posibilitatea desfășurării unor manifestări de transgresare a normelor care, în funcție de anumite criterii, pot lua forme de devianță sau delincvență. Nerespectarea normelor juridice atrage aplicarea unor sancțiuni negative de către o autoritate legală și legitimă.
Conceptul de devianță are la bază ideea de încălcare a acelor norme, valori și reglementări general acceptate de majoritatea membrilor colectivității, într-un cuvânt – neconformitatea. Plecând de la această premisă, se poate spune că devianța se află la limita dintre „drept sau nedrept, moral sau imoral, licit sau ilicit, legal sau ilegal” (Voinea, 2000, 152). Astfel, devianța cuprinde o gamă largă de comportamente, de la cele care încalcă normele culturale ale grupului sau ale colectivității, până la cele care încalcă reglementări instituționale. Devianța include deci toate tipurile de comportamente care se abat de la așteptările sociale, formale sau informale. Acest tip de comportament determină reacție socială atât din partea celorlalți membri ai societății, precum și din partea instituțiilor statului. Reacția socială se manifestă prin impunerea de sancțiuni sociale indivizilor în cauză. Astfel, există o legătură directă între gravitatea devianței, natura normelor încălcate și reacția socială față de abatere. Cu cât valoarea socială a normei încălcate va fi mai mare, cu atât reacția socială față de faptă va fi mai puternică, iar devianța va fi calificată ca depășind nivelul de permisivitate.
În funcție de natura sa, devianța are trei sensuri general acceptate (Rădulescu, 1998, 27):
devianță negativă, prin aceasta înțelegându-se acele comportamente care încalcă valorile, normele și legile unui grup social, în această categorie fiind incluse infracțiunile;
devianță pozitivă, care include acele acte de eludare a normelor, dar a căror finalitate aduc beneficii, precum inovația și invenția;
și devianță neutră, manifestată prin acte care depășesc într-o oarecare măsură nivelul de permisivitate, dar care sunt tolerate de către grup, aici fiind cazul bizareriilor, excentricității sau noncomformismului.
Devianța neutră a mai fost numită și devianță tolerată, acest concept fiind întâlnit în câmpul de studiu al psihologiei sociale. Boncu (2000, 7) subscrie conceptul de devianță tolerată în „raportul dintre două tipuri fundamentale de influență socială, obediența și conformismul”. Astfel, tolerarea actelor de devianță este văzută de autor în contextul presiunilor simultane și de sens contrar la care este supus individul de către autoritatea exterioară și de către grupul de apartenență. Tolerarea actelor de devianță este în fapt rezultatul conformării individului la normele grupului, care sunt contrare normelor impuse de autoritatea exterioară.
Pe un continuu, unde primul pol îl reprezintă normalitatea socială, iar al doilea pol reprezintă devianța acută, cele trei sensuri ale devianței sunt ordonate începând cu cea pozitivă, urmată de cea neutră și sfârșind cu cea negativă. Cei doi poli pot fi reprezentați și de gradul de reacție socială față de comportamentele deviante sau de importanța valorilor și normelor încălcate prin aceste conduite.
Deși ar putea părea contradictoriu, „devianța negativă” îndeplinește mai multe funcții în societate, având nu doar un caracter distructiv, ci și unul constructiv, arată Voinea (2000). Printre funcțiile identificate de acest autor se numără:
promovarea conformității sociale, ca urmare a reacției socială negative față devianță;
dezaprobarea unui act de natură deviantă are ca efect conturarea unei norme (idee dezvoltată și de E. Durkheim);
marginalizarea celor care comit acte de devianță duce la consolidarea coeziunii sociale;
o rată mare a încălcării unei anumite norme indică faptul că aceasta trebuie revizuită și / sau adaptată la realitatea socială.
Forma cea mai gravă de devianță socială este criminalitatea. Denumită și delincvență sau infracționalitate, criminalitatea, văzută ca fenomen social, are efecte disruptive la nivelul ordinii sociale în momentul în care atinge cote ridicate. Actele de natură devianță subscrise acestui concept încalcă cele mai importante valori sociale apărate de normele juridice. Reacția socială față de comportamentele criminale este organizată și constă în sancțiuni negative, respectiv pedepse penale, care sunt puse în aplicare de către instituții specializate în controlul social negativ.
I.3. Devianța și criminalitatea din perspectiva sociologiei problemelor sociale
Analiza criminalității, ca formă particulară de devianță socială cu efecte dintre cele mai disruptive la nivelul ordinii sociale, nu poate ocoli perspectiva sociologiei problemelor sociale. Asta pentru că, în fapt, criminalitatea este privită în general ca un tip particular de problemă socială: una care nu poate fi rezolvată, dar care necesită o acțiune continuă a sistemului social.
Dar ce se înțelege prin conceptul de problemă socială? O definiție comună a problemei sociale este aceea de a fi “un factor, proces, stare socială sau naturală care afectează negativ funcționarea societății și/sau condiția umană” (Zamfir, 2007, 455). Bineînțeles, există o multitudine de probleme sociale care nu sunt neapărat stări negative, ci pozitive, arată Zamfir, exemplificând prin apariția unor oportunități de dezvoltare care nu pot fi accesate ca urmare a deficitului de resurse. Nu este însă cazul criminalității, care se subscrie stărilor negative cu efecte disruptive la nivelul funcționării sociale, mai ales atunci când depășește limitele de tolerabilitate. La această definiție a problemei sociale, în mod clasic, se adaugă alte patru condiții pentru ca un fenomen social să poată fi considerat „problemă socială” (Ritzer, [1975]1986; Rubington și Weinberg, 1995):
perceperea fenomenului ca fiind problematic: pentru a fi definit ca problemă socială este necesar ca, la nivelul populației, fenomenul să fie perceput ca având consecințe negative;
incompatibilitate față de valori: fenomenul respectiv trebuie să se afle în contradicție cu valorile pe care persoanele le consideră importante;
afectarea unui număr semnificativ de oameni: cu privire la acest criteriu au existat o multitudine de discuții, care s-au axat în general pe întrebări de tipul „Câte persoane reprezintă un număr semnificativ?” sau „Sunt unele persoane mai semnificative decât altele?”;
necesitatea acțiunii sociale: pentru ca fenomenul să fie considerat problematic, oamenii trebuie să întreprindă acțiuni în direcția remedierii situației.
Aplicând aceste criterii la cazul criminalității, putem spune cu siguranță că acest fenomen reprezintă o problemă socială. Cei mai mulți dintre noi percepem actele de delincvență ca având, mai mult sau mai puțin, consecințe negative la nivel social. De asemenea, prin definiție actele antisociale se află în opoziție cu cele mai importante aspecte ale vieții noastre: adevărul, libertatea, proprietatea, etc. Tocmai de aceea, față de actele criminale se întreprind o serie de acțiuni sociale de prevenire și combatere.
În ceea ce privește explicarea cauzelor și a consecințelor pe care le au problemele sociale, în domeniul sociologiei fiecare dintre cele trei paradigme clasice au creionat o viziune diferită asupra fenomenelor sociale de această factură, în funcție de poziția de analiză pe care o ocupă (a se vedea tabelul următor).
Paradigme sociologice de explicare a problemelor sociale
Sursa: Macionis, John J. [2001] (2005). Social Problems. 2nd edition. : Pearson Education Inc. 15.
Principalele teorii care se subscriu paradigmei structural-funcționaliste (solidaritatea socială și funcțiile crimei – E. Durkheim, dezorganizarea socială – Școala de la Chicago, tensiunile sociale – R.K. Merton, subculturile delincvente – A. Cohen) pleacă de la premisa că problemele sociale reflectă disfuncții ale sistemului social, atingând cote maxime în momente de schimbare socială. Aplicat la problema criminalității, teoriile funcționaliste identifică sursele acesteia la nivelul interacțiunii deficitare dintre diferitele instituții sociale, structuri sociale sau grupuri.
La polul opus, teoriile integrate în paradigma conflictualistă (conflictul de clasă – K. Marx, realitatea socială a crimei – R.A. Quinney, lege, ordine și putere – W.J. Chambliss, putere și conflict de clasă – R. Dahrendorf, genealogia puterii – M. Foucault) pleacă de la premisa că problemele sociale au ca sursă principală inegalitatea sistemică. Adoptarea comportamentului criminal este o modalitate supraviețuire. De asemenea, cei care se află în poziții de putere definesc care comportamente sunt criminale și care nu.
Al treilea mare grup de teorii, care se concentrează pe procesele micro-sociale, sunt cele subscrise paradigmei interacționismului simbolic. Aceste teorii (asocierile diferențiale – E.H. Sutherland, etichetarea socială – H.S. Becker, devianță primară și secundară – E.M. Lemert, atașamentul social – T. Hirschi, tehnicile de neutralizare – G. Sykes și D. Matza) pleacă de la premisa că structurile macro-sociale sunt cadre în care se desfășoară viața socială. Criminalitatea este văzută ca un comportament care se învață sau care este definit prin interacțiunile dintre indivizi.
Fiecare paradigmă oferă o perspectivă unică asupra sferei vieții sociale. În prezent, nu se mai poate spune că o singură teorie oferă cele mai bune răspunsuri la o problemă studiată. Însă, ca în orice demers științific, cercetătorul are o poziție. În demersul nostru am optat pentru paradigma funcționalistă, plecând de la premisa că modalitatea în care înțeleg să se organizeze sistemele sociale influențează reintegrarea socială a infractorilor. Prezentăm în continuare patru dintre teoriile de bază ale paradigmei funcționaliste care ne-au influențat în mare măsură viziunea asupra reacției sociale față de devianță și criminalitate.
I.4. Perspective sociologice funcționaliste de explicare a devianței și criminalității
I.4.1. Solidaritatea socială și funcțiile crimei – Émile Durkheim
Sociologul francez Émile Durkheim (1858-1917) este unul dintre principalii reprezentanți ai perspectivei structural-funcționaliste în sociologie. Pentru acesta problematica ordinii sociale este centrală în teoria mai largă despre evoluția societății. Durkheim este interesat cu precădere de explicarea mecanismelor prin intermediul cărora este posibilă funcționarea societăților. Acesta teoretizează plecând de la realitatea sa socială – cea a sfârșitului de secol XIX și început de secol XX – când cea mai mare parte a societăților europene occidentale treceau prin procese puternice de urbanizare și industrializare.
Conform teoriei lui Durkheim, ordinea socială este posibilă datorită faptului că indivizii, în reglarea propriului comportament, se raportează la un set comun de valori. Fără această constrângere, indivizii nu ar face decât să urmărească satisfacerea propriilor nevoi fără considerarea nevoilor celorlalți. Durkheim numește acest set comun de valori conștiință colectivă și o definește ca fiind “ansamblul credințelor și sentimentelor comune majorității membrilor unei aceleiași societăți [care] formează un sistem determinat, care are viața sa proprie” [1893](2001, 97). Conștiința colectivă se subscrie conștiinței sociale.
În studiul său asupra evoluției societății, Durkheim corelează mecanismul de menținere a ordinii sociale cu două tipuri de solidaritate socială – mecanică și organică. În societățile pre-industriale, în care diviziunea muncii este mai redusă, indivizii îndeplinesc funcții asemănătoare, tind să aibe credințe similare și să se raporteze cu prioritate la tradiții. Acest tip de societate are la bază ceea ce Durkheim numește solidaritate pe bază de asemănare – adică solidaritatea mecanică. Spre deosebire de societățile pre-industriale, în cele moderne diviziunea muncii este mult mai ridicată, indivizii specializându-se în sfere din ce în ce mai diferite ale vieții sociale, ceea ce duce la interdependență. Complementaritatea muncilor pe care le desfășoară indivizii în societățile industriale are ca rezultat un alt tip de solidaritate – solidaritatea organică. Deși Durkheim face această diferențiere între cele două forme de solidaritate socială, din teoria sa reiese și că nu se poate vorbi de o clasificare simplistă a tipurilor de societăți. Mai degrabă se poate vorbi de tendințe către o formă sau alta de solidaritate socială și de grade de raportare a indivizilor la conștiința colectivă. Cu cât raportarea indivizilor la setul comun de valori este mai puternică, raportare specifică societăților pre-industriale datorată unui grad redus de diviziune a muncii, cu atât solidaritatea socială întâlnită într-o societate tinde către cea de tip mecanic. De asemenea, cu cât individualismul indivizilor este mai pregnant și raportarea la conștiința colectivă mai laxă ca urmare a complementarității funcțiilor pe care aceștia le îndeplinesc, cu atât solidaritatea socială tinde către cea de tip organic.
Integrându-se în teoria sociologică durkheimiană, noțiunile de crimă și pedeapsă iau în Diviziunea muncii sociale valori conexe, inseparabile, prima având caracterul de cauză, iar a doua de efect.
Într-o primă fază, Durkheim susține că o crimă este “orice act care, într-un grad oarecare, determină împotriva autorului său această reacție caracteristică pe care o numim pedeapsă” [1893](2001, 87). Deși de diferite specii, crimele au toate ceva în comun, acel ceva reprezentând reacția pe care o provoacă din partea societății, sau a organului care a preluat această funcție, și anume pedeapsa. De asemenea, Durkheim introduce în analiză ideea de ofensă a sentimentelor regăsite în conștiințele oamenilor, crima fiind cea care o produce. Cu toate acestea se poate spune că există sentimente colective care pot fi ofensate fără a se produce însă o crimă. Astfel, Durkheim distinge între crimă și alte acte în primul rând prin aceea că sentimentele atinse de prima “nu numai că sunt gravate în toate conștiințele, dar sunt puternic întipărite acolo”, în timp ce următoarele sunt “veleități ezitante și superficiale” [1893](2001, 95). Argumentul principal al acestor afirmații este unul de ordin istoric, și anume faptul că dreptul penal a cunoscut și încă mai cunoaște o evoluție lentă, fiind refractar la schimbare, spre deosebire de dreptul civil, comercial sau administrativ care cunosc inovații de la un secol la altul. În al doilea rând, sentimentele pe care crima le atinge sunt precise și clare, fiind definite în legile penale. După cum arată Durkheim, aceste sentimente “neputând fi înțelese în moduri diferite, sunt peste tot aceleași” [1893](2001, 96), ceea ce îl duce pe acesta la redefinirea noțiunii de conștiință colectivă sau comună și a celei de conștiință socială. Astfel, conștiința comună reprezintă se subscrie conștiinței sociale – viața psihică a societății – reprezentând o parte mică sau mai mare din aceasta, în funcție de gradul de dezvoltare al societății. În societățile dezvoltate conștiința colectivă este doar o mică parte a conștiinței sociale, aici existând o mai mare diviziune a muncii și implicit o mai mare solidaritate a funcțiilor sociale.
În continuare, Durkheim definește crima sau actul criminal drept acela care ofensează stările puternice și definite ale conștiinței colective. Astfel, este important de remarcat faptul că actul criminal are acest caracter pentru că ofensează, iar nu ofensează pentru că este criminal. Distincția între cele două afirmații nu este una de nuanță, ci de esență. Caracterul criminal al unui act este dat atâta timp cât aduce atingere unor sentimente puternice ale conștiinței colective și suscită din partea acesteia o reacție. Putem spune că Durkheim introduce elementul cultural al crimei, anume acela că un act considerat crimă într-o societate poate fi catalogat normal în alta. Crimele nu au deci acest caracter prin natura lor, ci îl dobândesc în funcție de sentimentele atinse și de valoarea lor pentru conștiința colectivă. După cum arată Durkheim, “dacă sentimentele corespunzătoare sunt abolite, actul cel mai funest pentru societate va putea fi nu numai tolerat, ci onorat și propus ca exemplu” [1893](2001, 99). Intrând într-o analiză și mai amănunțită, Durkheim remarcă faptul că în societate există totuși acte care deși nu aduc o atingere prea mare conștiinței colective, nesuscitând oprobiul opiniei publice, sunt catalogate drept crime și pedepsite destul de aspru: “se întâmplă chiar ca actul pedepsit să nu afecteze direct nici un sentiment colectiv” [1893](2001, 100). În astfel de cazuri deci, caracterul criminal al actului nu derivă din ofensarea sentimentelor conștiinței colective, ci din atingerea valorilor și normelor impuse de puterea guvernamentală, organ director al vieții sociale. Explicația constă în faptul că statul devine cu timpul simbolul conștiinței comune, acestuia fiindu-i transmisă viața care există în această conștiința, “așa cum înțelesurile ideilor se transmit cuvintelor care le reprezintă” [1893](2001, 101). Crima deci nu reprezintă doar o ofensă a sentimentelor conștiinței colective, ci și atingerea adusă statului. Transgresând într-o oarecare măsură teoria lui Durkheim, facem o paralelă cu dreptul penal român, arătând că în teoria acestuia o infracțiune aduce în primul rând atingere statului, acesta fiind victima principală, și apoi individul în particular. Lăsând însă la o parte aparenta dualitate a cauzei crimei, anume aceea a ofensei adusă sentimentelor colective și a atingerii valorilor apărate de stat, în punctele esențiale crima este aceeași, determinând același efect, și anume pedeapsa.
În cadrul analizei naturii pedepsei Durkheim introduce noțiunea de “reacție pasională”. Pedeapsa este deci o reacție a societății oarecum instinctuală, bazată pe sentimente. Pasiunea este sufletul pedepsei, de aceea pedeapsa nu este “nici justă, nici utilă” [1893](2001, 103). Pentru că nu este controlată, pedeapsa are tendința de a depăși în gravitate crima, atingând de cele mai multe ori și persoanele apropiate criminalului. Această tendință va fi ulterior remarcată și de filosoful francez Michel Foucault. Scopul principal al pedepsei era în trecut răzbunarea, Durkheim ajungând într-un final la concluzia că deși în perioada în care el a trăit se spunea că pedeapsa nu mai este dată pentru a răzbuna, ci pentru a apăra societatea, elementul de răzbunare era încă menținut. Pentru a înțelege mai bine rațiunea celor spuse de el trebuie menționat faptul că el a trăit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind deci contemporan cu ideile reformatorilor. După cum arată și Foucault mai târziu, multe dintre conceptele introduse de reformatori nu fuseseră implementate, trecerea greutății de pe pedepsirea crimei pe cea a criminalului făcându-și cu greu loc în cadrul sistemului penal. Durkheim remarcă faptul că “natura pedepsei nu s-a schimbat esențial” [1893](2001, 107), chiar dacă nevoia de răzbunare este mai bine direcționată. “Mult mai clarificată, pasiunea se răspândește mai puțin la întâmplare, n-o mai vedem întorcându-se împotriva celor nevinovați, chiar când acționează pentru a satisface. Ea rămâne cu toate acestea sufletul penalității. Putem deci să spunem că pedeapsa constă într-o reacție pasională de intensitate graduală”, arată Durkheim [1893](2001, 107).
În ceea ce privește locul din care emană pedeapsa, Durkheim este de părere că aceasta emană de la societate, chiar dacă există și cazuri în care execuția pedepselor ținea de voința indivizilor. Un astfel de caz este cel al vendettei, dar chiar și aici există conexiuni sociale, fiind vorba în definitiv de deciziile luate de un clan. Principalul argument adus de Durkheim în favoarea societății este faptul că dreptul penal “era, la origine, în mod esențial religios. (…) Or, religia este un lucru esențialmente social” [1893](2001, 109). În multe societăți primitive cele mai aspru pedepsite crime erau cele împotriva religiei și a autorității, deci împotriva societății, aceasta din urmă reacționând prin impunerea unei pedepse.
O ultimă caracteristică a pedepsei analizată de Durkheim este cine o aplică. Acesta conchide că în toate societățile există o formă organizată, o instituție de aplicare a legii reprezentată de tribunal. Principalul aspect care trebuie reținut este acela că în momentul în care “reacția colectivă are ca intermediar un organ definit, încetează de a fi difuză: ea este organizată” [1893](2001, 114). Recapitulând, Durkheim ajunge la o definiție finală a pedepsei, aceasta constând “în mod esențial într-o reacție pasională, de intensitate graduală, pe care societatea o exercită, prin intermediul unui corp constituit, asupra acelora dintre membrii săi care au violat anumite reguli de conduită” [1893](2001, 114).
De remarcat este metoda în care Durkheim își construiește teoria. Aceeași metodă lucru este folosită și în Regulile metodei sociologice, lucrare care analizează conceptele de față dintr-o perspectivă diferită. Cu toate acestea, ideile de bază ale teoriei durkheimiene sunt promovate în continuare, printre acestea numărându-se existența conștiinței colective și dimensiunea culturală a crimei și patologicului. Astfel, în lucrarea mai sus menționată, Durkheim [1895](2002) recurge la analiza faptelor sociale acestea reprezentând pentru el și obiectul de studiu al sociologiei. Faptul social are caracterul de a fi obiectiv și de a exista în afara indivizilor, a priori acestora. El se dezvoltă exterior conștiințelor individuale, formând așa numita conștiință colectivă. O mică parte din această conștiința colectivă există în fiecare individ, dar nu va exista niciodată în întregime în nici o conștiință individuală. Faptul social nu numai că este exterior indivizilor, dar are o putere coercitivă asupra acestora. Constrângerea este resimțită de indivizi în momentul în care aceștia acționează sau încearcă să acționeze contrar regulilor general acceptate în societate. Caracterul constrângător al faptului social este explicat de Durkheim prin aceea că, fiind exterior indivizilor nu poate pătrunde în conștiință decât prin impunere. Durkheim atrage atenția că faptele sociale trebuie văzute și analizate ca lucruri, prin lucruri înțelegând mai mult decât substratul material, și anume obiceiurile, dreptul, monumentele, curentele sociale, tot ceea ce depășește subiectivismul individului și îmbracă o formă obiectivă. Faptele sociale există independent de manifestările individuale ale fiecărei persoane, fiind rezultatul conștiinței colective și formând sistemul instituțiilor. În acest sens este analizată crima – ca fapt social.
Trecând la analiza distincției dintre normal și patologic, principalul criteriu enunțat de Durkheim este acela al generalității faptului social în populație. Aprofundând, acesta arată că singura modalitate validă prin care sociologul poate distinge între faptele sociale normale și cele patologice este frecvența cu care acestea se manifestă în rândul populației. Atâta timp cât unele tipuri de fapte se regăsesc la majoritatea indivizilor, înscrise între anumite limite, acestea pot fi catalogate drept normale, și invers, cu cât faptele sociale sunt excepționale, deci se întâlnesc la o minoritate, acestea sunt catalogate drept patologice. Abstractizând, Durkheim introduce ideea unui tip mediu de fenomen, care reunește caracteristicile cele mai des întâlnite în rândul populației. Tipul mediu, astfel creat, se suprapune cu tipul normal de fenomen social, iar orice abatere de la acest etalon se înscrie în termenul de patologic. În realitate însă tipul normal este susceptibil variațiilor între anumite limite peste care, dacă se trece, se instalează patologia. De asemenea, Durkheim arată că nu putem califica un fenomen drept normal sau patologic decât în raport cu o specie dată. Prin specie acesta înțelege un anumit tip de societate, aflată pe o anumită treaptă a scării evoluției. Astfel, ceea ce înseamnă patologic pentru o societate poate foarte bine însemna normal pentru o alta. Un exemplu elocvent dat de acesta este comparația dintre sălbatic și civilizat, cu analogie pentru diferite tipuri de societăți, și anume: “(…) ceea ce este normal pentru sălbatic nu este întotdeauna și pentru civilizat, și reciproc” [1895](2002, 93). De remarcat repetarea ideii susținute și în Diviziunea muncii sociale, conform căreia o crimă se definește în funcție de societatea în care este săvârșită.
Un al doilea criteriu prin care Durkheim distinge între un fenomen normal și unul patologic este legătura dintre acesta și condițiile care l-au determinat. Explicația stă în faptul că societățile nu sunt statice, ci în continuă schimbare. Normalitatea unui fenomen poate fi constatată numai atunci când condițiile care l-au determinat în trecut se regăsesc și în prezent. În cazul în care condițiile care au determinat generalitatea fenomenului (și deci normalitatea lui) sunt încă prezente, fenomenul poate fi tratat ca normal. Invers, în momentul în care condițiile care au determinat generalizarea unui fenomen au încetat să existe, acesta se înscrie în sfera patologicului, oricât de general ar fi el.
O altă idee introdusă de Durkheim în explicarea normalității fenomenelor sociale este cea de utilitate. Raportul dintre utilitate și normalitate este acela de incluziune, în sensul că tot ce este normal este și util (adică fenomenele care s-au generalizat în specie sunt mai utile decât cele care au rămas excepții), dar nu tot ceea ce este util este neapărat și normal.
Particularizând toate aceste idei, Durkheim analizează crima ca fapt social. Astfel, autorul pleacă de la premisa incontestabilității caracterului patologic al crimei. Conform primului criteriu, însă, se poate constata cu ușurință că fenomenul crimei, chiar dacă își schimbă forma, se regăsește în orice tip de societate. O primă concluzie ar fi că, dacă nu depășește anumite limite, crima reprezintă un fenomen normal în orice societate. Un argument în favoarea acestei afirmații este imposibilitatea existenței unei societăți fără crime. Crima este definită de autor, la fel ca în Diviziunea muncii sociale, printr-un “act care ofensează unele sentimentele colective, dotate cu o energie și cu o claritate particulare” [1895](2002, 104-105). Pentru a exista o societate fără crime, fiecare individ ar trebui să se declare împotriva actelor criminale și ar trebui să resimtă în întregime sentimentul colectiv al moralității. Iar cum conștiința colectivă nu poate fi cuprinsă niciodată în conștiința individuală și cum “este imposibil ca toată lumea să se asemene perfect” [1895](2002, 107), o societate fără crime este nu numai utopică, dar și imposibilă. Durkheim merge mai departe arătând că fenomenul crimei este necesar, și util în același timp, prin faptul că este legat de condițiile fundamentale ale vieții sociale în ansamblul său. O primă condiție pentru evoluția unei societăți este diversitatea conștiințelor individuale. Cu cât o societate este mai diversificată, cu atât este mai flexibilă și deschisă schimbării, permițând astfel forțarea limitelor normalului și încercând teritorii noi. Astfel, ceea ce astăzi forțează aceste limite, trecând uneori în patologic, poate deveni mâine normal prin generalizare și utilitate socială. După cum spunea Durkheim, crima nu este uneori “decât o anticipare a moralei viitorului, o orientare către ce va fi” [1895](2002, 109). Criminalul apare, astfel, în poziția de reglator al vieții sociale. Sintetizând, putem spune că Durkheim introduce crima în categoria fenomenelor normale ale societății, iar criminalul ca un instrument de echilibrare a societății. Acesta susține de fapt și în Diviziunea muncii sociale că “adevărata funcție a pedepsei este aceea de a menține intactă coeziunea socială, menținând întreagă vitalitatea conștiinței comune” [1893](2001, 125). Aceeași idee este repetată de Durkheim și mai târziu în Regulile metodei sociologice, sub o altă formă însă: “(…) afirmând despre crimă că este un fapt normal al sociologiei, nu înseamnă că nu trebuie să o urâm. Durerea, nici ea, nu are nimic dezirabil individul o urăște, cum societatea urăște crima, și totuși ține de fiziologia normală. Nu numai că derivă în mod necesar din constituția însăși a oricărei ființe vii, ci joacă un rol util în viață, pentru care nu poate fi înlocuită” [1895](2002, 110).
I.4.2. Dezorganizarea socială – Școala de la Chicago
Imediat după Primul Război Mondial, sociologia americană s-a orientat către studiul migrației, urbanizării și industrializării, fenomene care au luat amploare și au avut numeroase efecte disruptive la nivel social. Astfel s-a născut perspectiva dezorganizării sociale, care a însemnat pentru sociologie și etapa în care s-a pus un accent important pe cercetarea empirică. Originea acestei perspective o regăsim în lucrările primului Departament de Sociologie din Statele Unite ale Americii, fondat de către profesorul Albion Small la Universitatea din Chicago în anul 1892. Printre cei mai importanți reprezentanți ai Școlii de la Chicago se numără William I. Thomas, Florian Znaniecki, Robert E. Park, Ernest W. Burgess, Charles Horton Cooley și William F. Ogburn. Studiile acestor sociologi s-au axat în principal pe analiza vieții orașului Chicago, un oraș care a cunoscut într-un timp relativ scurt schimbări dramatice la nivelul structurilor sociale. Străzile din Chicago au devenit pentru acești sociologi în anii ’20-’30 un adevărat laborator pentru testarea teoriilor.
În ceea ce privește legătura dintre devianță și dezorganizare socială, cercetările realizate de Park și Burgess sunt reprezentative. Aceștia au plecat de la premisa că devianța, și în particular criminalitatea, au în substrat mai degrabă surse de natură socială decât surse individuale. În celebra lor lucrare – The City: Suggestions for Investigation of Human Behavior in the Urban Environment – Park și Burgess privesc orașul ca un organism viu, care reprezintă mai mult decât o mulțime de oameni, o colecție de convenții sociale sau un sistem de instituții și proceduri administrative. Pentru Robert E. Park orașul reprezintă un produs al naturii umane, care „se implică în procesele vitale ale oamenilor ce îl compun” [1925](1984, 1). De asemenea, orașul reprezintă pentru omul civilizat habitatul său natural și o zonă în care se dezvoltă și respiră un anumit tip de cultură. În această arie urbană își găsesc originile obiceiurile oamenilor care o locuiesc, putându-se deci vorbi și de o organizare morală a orașului, nu doar de o organizare geografică a sa. Criminalitatea în fapt denotă disfuncționalități la nivel de organizare comunitară, prin aceasta înțelegând diferitele instituții sociale precum biserica, școala, instanțele de judecată și relațiile formale care se formează în interiorul acestora. Iar aceste disfuncționalități sunt rezultatul proceselor de urbanizare, migrație și industrializare.
Reluând ideile pe care le-a dezvoltat în anul 1915 într-un articol publicat în American Journal of Sociology, Park distinge în lucrarea The City: Suggestions for Investigation of Human Behavior in the Urban Environment între relații sociale primare și secundare și arată că odată cu expansiunea orașului relațiile secundare (indirecte) tind să fie înlocuite de cele primare (directe, față în față). De asemenea, orașul afectează relațiile inter-umane prin crearea de distanțe între membrii grupului primar. Nu de puține ori, părinții și copiii locuiesc în zone diferite ale orașului și se întâlnesc destul de rar, legătura fiind destul de greu de păstrat. Se poate întâmpla chiar ca un individ să locuiască o perioadă lungă de timp într-o zonă, fără să-și cunoască vecinii. Instituții tradiționale precum școala, biserica și familia își modifică rolul – de exemplu, școala preia o parte din funcțiile familiei, în timp ce biserica încearcă fără succes să se repoziționeze. În acest context, comportamentele deviante (exemplificate de Park prin viciu și criminalitate) sunt rezultatul „diluării atașamentelor locale și slăbirii constrângerilor și inhibițiilor grupului primar, sub influența mediului urban” [1925](1984, 25).
O altă conexiune pe care Park o face între viața orașului și criminalitate este explicată prin intermediul „regiunilor morale”, acestea fiind definite ca zone în care se întâlnesc indivizi cu plăceri comune (artă, sport, relații sexuale). Ca urmare a acestui proces de organizare a vieții sociale, „populația tinde să se segrege singură, nu doar conform cu propriile interesele, ci și conform cu propriile gusturi și temperamente. Este foarte probabil ca rezultatul distribuției populației să fie destul de diferit față de distribuția făcută de interesele ocupaționale sau condițiile economice”, arată Park [1925](1984, 43). În regiunile morale nu se locuiește în mod neapărat, aceste zone putând fi destinate exclusiv satisfacerii diferitelor plăceri – parcuri, așa numitele districte roșii, galerii, străzi cu multe baruri și restaurante, etc. Segregarea populației are loc în paralel cu procesul de „contagiune socială” – săracii, vicioșii și infractorii tind să se separe de restul populației ca urmare a suportului moral pe care îl găsesc în aceia care sunt asemănători. Park vede aceste „regiuni morale” drept o consecință naturală, chiar normală, a vieții în oraș. De altfel, prin „regiuni morale” acestea nu înțelege zone în care inevitabil există criminalitate, ci mai degrabă „regiuni în care prevalează un cod moral divergent” [1925](1984, 45) ca urmare a pasiunilor sau intereselor comune ale indivizilor care le frecventează. Spre deosebire de comunitățile mici, orașul oferă indivizilor mai multe oportunități de satisfacere a pasiunilor, astfel că se pot distinge mai clar între diferitele tipuri de caractere umane – „orașul arată binele și răul din natura umană în exces”, conchide Park [1925](1984, 46).
Burgess construiește mai departe teoria cercurilor concentrice, bazându-se în analiză pe procesele de expansiune a orașului și de mobilitate a populației. Sociologul american arată că orașul are tendința de a se extinde într-un mod radial, referindu-se nu în mod obligatoriu la modalitatea în care s-a extins Chicago sau New York, ci la ceea ce el numește „o construcție ideală a tendințelor oricărui oraș de a se extinde radial” [1925](1984, 50). Astfel, Burgess distinge între 5 zone principale ale orașului, care se dezvoltă radial, începând cu prima zonă, numită de acesta buclă, aflată în centrul orașului. Această zonă este în mod tradițional cea în care se fac afacerile (a se vedea graficul „Expansiunea orașului”). Plecând de aici urmează o zonă de tranziție în care afacerile se îmbină cu mica manufactură. În a treia zonă – locuințele de muncitori – găsim acea categorie de muncitori în industrie, care își doresc să locuiască în afara zonei industriale, însă destul de aproape de aceasta. A patra zonă, și cea mai îndepărtată de centrul orașului, este cea rezidențială, în care se găsesc locuințele apartamente ori cartiere private ale clasei de sus. În afara limitelor orașului, Burgess identifică și o ultimă zonă – cea a navetiștilor – în aceasta incluzând zonele suburbane și orașele satelit. Bineînțeles, această schemă de organizare a celor cinci zone urbane nu se suprapune perfect peste harta niciunui oraș, ca urmare a diferitelor condiții particulare fie de natură geografică, fie de altă natură, ca de exemplu: rutele feroviare, localizarea istorică a industriei, rezistența comunităților la expansiune, etc.
Expansiunea orașului implică patru procese, care uneori sunt complementare, alteori se contrazic, arată Burgess. Enumerându-le schematic, aceste procese sunt [1925](1984, 50-52):
extinderea: se referă la creșterea naturală a oricărui oraș dinspre centru spre periferie.
succesiunea: în strânsă legătură cu extinderea, aceasta se referă la expansiunea radială a orașului. De exemplu, zonele care la început erau rezervate cartierelor rezidențiale se transformă treptat, odată cu procesul de extindere, în zone de locuire pentru muncitori iar mai apoi în zone de tranzit sau industriale.
concentrarea: se referă la tendința naturală a oricărui oraș de a forma în centrul său noduri de transport importante în jurul cărora se dezvoltă cele mai importante instituții (publice sau private), precum gările, primăria, alte instituții ale autorităților publice, centrele comerciale, clădirile de birouri, marile hoteluri, teatrele și muzeele, etc. Astfel, viața economică, politică și culturală se concentrează în așa-zisa „buclă”.
descentralizarea: este rezultatul expansiunii peste măsură a orașului. Astfel, în marile metropole există tendința de a se dezvolta centre secundare la periferie. Acestea ajung să radieze în jurul orașului, formând bucle satelit, metropola devenind o aglomerație de orășele mai mici dominate de bucla centrală.
Procesul de expansiune, mai arată Burgess, se referă la creșterea fizică a orașului, adică la dezvoltarea infrastructurii și a instituțiilor care fac posibilă viața în acest areal. Viața urbană implică deci un anumit tip de conviețuire în comun, fără de care nu ar fi posibilă. Toți locuitorii sunt dependenți de sistemele care asigură transportul, apa potabilă sau electricitatea. Însă aceste sisteme sunt mecanizate și au o însemnătate redusă în organizarea socială. Ceea ce ar putea avea consecințe însemnate asupra organizării sau dezorganizării sociale este rata de expansiune a orașului. Pentru a preveni dezorganizarea socială este nevoie ca schimbările sociale să aibă loc controlat, inadecvarea reajustării organizării sociale putând avea consecințele negative. Cu toate acestea, dezorganizarea socială nu este neapărat un proces cu consecințe negative. „Atâta timp cât dezorganizarea duce la reorganizare și contribuie la o ajustare eficientă, dezorganizarea trebuie percepută nu ca patologică, ci ca normală”, spune Burgess [1925](1984, 54). Altfel spus, înainte de a se face ordine, se face dezordine și reorganizare.
În ceea ce privește rata naturală de expansiune a unui oraș, Burgess [1925](1984) o vede ca fiind diferența dintre numărul nașterilor și numărul deceselor. Plecând de la premisa că individul devine parte organică a unui oraș încă de la naștere prin intermediul procesului de enculturație, dezorganizarea este consecința sosirii în oraș a noilor locuitori care, în mod natural, trec printr-o perioadă de adaptare și de tranziție către noi obiceiuri. Nu de puține ori, procesul de adaptare la cultura orașului este însoțită de conflicte interioare puternice și de sentimente de pierdere, care însă pot avea ca rezultat emanciparea și interiorizarea noilor aspirații. Prin procesul de expansiune, indivizii sunt grupați și regrupați în funcție de grupul de apartenență, de ocupație și de rezidență, făcându-se astfel diferențieri între zone ale orașului după pattern-ul cercurilor concentrice.
Burgess [1925](1984) a aplicat ideile sale orașului Chicago, demonstrând astfel că teoria cercurilor concentrice și schema procesului de expansiune a orașului se verifică. După cum se poate vedea în graficul „Zone urbane – Chicago”, în interiorul buclei regăseam la începutul secolului centrul economic, politic și cultural al orașului (care există și în zilele noastre). Imediat la periferia acestuia, unde începe așa-zisa zonă de tranziție, erau mahalalele și cartierele rău famate, în care locuiau cei săraci, bolnavi și mai puțin privilegiați. Rata criminalității cea mai ridicată era în această zonă. De asemenea, aici îi găseam pe chiriași, coloniile de imigranți (ghetoul, Mica Sicilie, cartierul chinezesc) și așa-numita „centură neagră” (afroamericani) care străbătea orașul până la periferia cartierelor rezidențiale. Cu toate că zona de tranziție era văzută ca una a decăderii, aici locuiau radicaliști și regăseam coloniile de artiști, care militau pentru o lume nouă, mai bună. Următoarea zonă era locuită de muncitorii din industrie sau manufactură și de a doua generație de imigranți. Burgess o descrie ca fiind zona în care se refugiau cei care ieșeau din mahalale și aspirau la o viață mai bună, dar care doreau să fie cât de cât aproape de locul de muncă. La marginea ghetoului se regăsea Germania, o zonă a cărei denumire a fost dată de locuitorii care încercau să imite standardele de viață din această țară europeană. Cei mai mulți dintre locuitorii acestei zone aspirau să locuiască la un moment dat în viața lor în cartierele rezidențiale cu iluminat public, în apartamente sau în buclele satelit care se dezvoltau în afara periferiilor orașului.
Acest tip de organizare a orașului are ca rezultat segregarea grupurilor, accentuarea caracteristicilor populației, atragerea indivizilor asemănători și mai departe diferențierea. Este de fapt un cerc vicios: diferențierea grupurilor duce la segregare, care la rândul său accentuează diferențierea. De asemenea, mai arată Burgess, deși dezorganizarea socială poate facilita procesul de reorganizare, în cazul în care expansiunea orașului este mult prea rapidă, aceasta va fi automat însoțită de fenomene precum criminalitate, dezordine socială, vicii, probleme de sănătate și sinucidere – „indicatori bruți ai dezorganizării sociale” [1925](1984, 57). Procesul de migrație (cu referire strictă la imigranți) este cel care influențează rapiditatea cu care are loc procesul de expansiune. Studiile realizate de Burgess și colegii săi au arătat că zonele în care sosesc cei mai mulți imigranți sunt și cele în care se regăsesc fenomene precum „delincvența juvenilă, găștile de cartier, criminalitate, sărăcie, abandonul familia, divorțialitate, abandonul copiilor, vicii” [1925](1984, 59). Sociologul american consideră astfel că cel mai bun indicator pentru măsurarea stării de organizare sau dezorganizare a unui oraș este cel care privește gradul de mobilitate a individului.
Teoria cercurilor concentrice a fost preluată câțiva ani mai târziu de Clifford R. Shaw și Henry D. McKay, alți doi reprezentanți ai Școlii de la Chicago. Aceștia au studiat fenomenul delincvenței juvenile în corelație cu ideile lui Burgess (dar și ale lui Park), demonstrând că ratele delincvenței juvenile variază în funcție de zonele concentrice. Conform profesorului american de sociologie Bruce Hoffman (2008), Shaw și McKay au analizat rata arestării minorilor în perioadele 1900-1906, 1917-1923 și 1927-1933 în comparație cu mișcările de mobilitate a imigranților dinspre centrul orașului către suburbii, ajungând la concluzia că pattern-ul delincvenței juvenile corespunde cu zonele descrise de Burgess. Mai exact, cea mai ridicată rată a delincvenței juvenile se suprapune cu zona de tranzit, în care dezorganizarea socială este maximă ca urmare a procesului migratoriu. De asemenea, cei doi au constatat că rata delincvenței rămâne constantă în timp, indiferent de imigranții care locuiesc în acea zonă, fapt care contrazice celebra teză a criminologului italian Cesare Lombroso conform căreia delincvența se corelează cu factori biologici. Mai degrabă, conform cu rezultatele la care au ajuns Shaw și MacKay, delincvența juvenilă se corelează particularitățile mediului în care aceasta se produce, arată Hoffman (2008). Într-o recenzie făcută asupra lucrării Juvenile Delinquency and Urban Areas, publicată de Shaw și MacKay în anul 1942 împreună cu alți membrii ai Școlii de la Chicago, sociologul american Edwin H. Sutherland (1943) arată că studiile prezentate de cei doi sunt rezultatul a mai mult de 100.000 de cazuri preluate din 21 de orașe ale SUA. Concluziile studiilor arată că variațiile în ratele de delincvență juvenilă se corelează cu variații ale altor indicatori precum șomajul, proprietatea privată, condițiile improprii de locuire, închirierea, scăderea populației, proporția populației născute în afara granițelor țării, mortalitatea infantilă, probleme de sănătate și mentale, etc. Sutherland adaugă faptul că „ratele de delincvență sunt o funcție a vieții comunității și în relație dinamică cu aceasta” (1943, 100). Tot în lucrarea Juvenile Delinquency and Urban Areas, Shaw și McKay reiau o idee din anul 1932 conform căreia delincvența juvenilă poate fi și efectul dezintegrării instituției familiei și a comunității locale ca agent de control. Conform cu Sutherland (1943), această idee este esențială pentru teoria sa privind asocierile diferențiale.
I.4.3. Tensiunile sociale – Robert K. Merton
Ideea lui Émile Durkheim conform căreia crima este rezultatul slăbirii mecanismului de menținere a ordinii sociale a fost preluată mai târziu de o serie de sociologi, printre care și Robert K. Merton. Mai mult, acesta a dezvoltat legătura dintre conceptul durkheimian de anomie și cel de crimă. Astfel, teoria tensiunilor sociale a lui Merton mai este cunoscută și sub numele de teoria anomiei. De asemenea, ca și în perspectiva de analiză durkheimiană, Merton analizează comportamentul deviant din punct de vedere funcționalist, plecând de la premisa că echilibrul social se datorează consensului general asupra unui set de valori.
În lucrarea de referință Social theory and social structure, Merton își propune să descopere cum „anumite structuri sociale exercită o presiune definită asupra anumitor persoane în cadrul societății pentru a se angaja în conduite mai degrabă non-conformiste decât conformiste” [1938](1968, 186). Două structuri sociale sunt centrale în explicarea conduitelor deviante: scopurile definite cultural și mijloacele instituționalizate pentru atingerea acestora. În ceea ce privește scopurile, Merton spune că acestea sunt integrate în viața socială și ierarhizate în funcție de valorile atribuite de indivizi. Orice membru al unei societăți ar trebui să poată la un moment dat să își orienteze acțiunile plecând de la acest cadru de referință. Scopurile, arată Merton, sunt „lucruri pentru care merită să luptăm” [1938](1968, 187) și care nu sunt în mod automat legate de nevoile biologice. Scopurile definite cultural sunt deci acele aspirații în funcție de care ne orientăm acțiunile în viață. Cea de-a doua structură socială are rolul de a defini, reglementa și controla modalitatea în care indivizii încearcă să atingă aceste scopuri. Astfel, societatea este cea care spune ce mijloace sunt acceptabile prin intermediul normelor sociale. Aceste mijloace legitime sunt mai mult sau mai puțin limitate și depind de prescrierea socială.
Bineînțeles, între cele două structuri sociale nu există o relație constantă. Întotdeauna vor exista societăți în care să fie permise o multitudine de mijloace pentru atingerea scopurilor și societăți în care aspirațiile generale sunt uitate, devenind centrală ideea de respectare a mijloacelor puse la dispoziție. Între aceste două extreme există o diversitate de tipuri de societăți, cu un echilibru mai mare sau mai mic între cele două structuri sociale. Astfel că, uneori se nasc discrepanțe care fac loc comportamentului aberant, definit de Merton drept „un simptom al disocierii dintre aspirațiile prescrise cultural și căile structurate sociale pentru atingerea acestor aspirații” [1938](1968, 188). Însă un anumit tip de societate îi atrage atenția lui Merton – aceea în care se pune un accent puternic pe atingerea scopurilor definite cultural, fără a se aduce în prim plan și mijloacele corespondente. Este acel tip de societate în care normele sociale nu sunt integrate îndeajuns cu acele scopuri care se situează în vârful ierarhiei valorice. Ca urmare a acestui dezechilibru, instrumentul cel mai eficient pentru îndeplinirea obiectivului impus, deși nelegitim, devine preferat în locul mijloacelor legitime. În momentul în care procesul de erodare a importanței normelor sociale se cronicizează, societatea evoluează către ceea ce Durkheim numește anomie (lipsă a normelor), arată Merton. Atitudinea individului care trăiește într-o astfel de societate este aceea de a câștiga cu orice preț. Merton dă ca exemplu societatea americană în care importanța mare atribuită acumulării de bogăție ca simbol al succesului a dus la de-instituționalizarea mijloacelor propuse social. „Frauda, corupția, viciul, crima, pe scurt tot catalogul de comportamente interzise devine din ce în ce mai comun în momentul în care accentul pe scopurile-succes induse cultural se separă de accentul coordonat instituțional” arată Merton (1938, 675, accentuare originală). Importanța acestei idei stă în faptul că sociologul american atribuie comportamentului antisocial o sursă externă, non-biologică, care izvorăște din valorile culturale.
Plecând de la aceste variații culturale, Merton construiește un cadru de analiză a modalității în care indivizii se adaptează la variațiile celor două structuri sociale, rezultând cinci tipuri primare de adaptare individuală: conformismul, inovația, ritualismul, retragerea și rebeliunea. Merton [1938](1968) atrage atenția că aceste categorii se referă la comportamente pe care indivizii le pot avea în diferite sfere ale vieții sociale, și nu la tipuri de personalitate. Indivizii pot trece de la un tip de adaptare la altul în funcție de aria în care își îndeplinește rolul social. Aceste categorii sunt mai degrabă tipuri de răspunsuri ale indivizilor la diferitele variații ale scopurilor definite cultural și mijloacele instituționalizate (vezi graficul următor).
Este de așteptat ca cel mai larg întâlnit tip de adaptare în societate să fie conformismul. Majoritatea indivizilor se vor conforma în cazul în care există un echilibru între scopurile definite cultural și mijloacele instituționalizate necesare pentru a le atinge. Fără o largă conformare a indivizilor, nu s-ar putea menține ordinea socială. În această categorie nu se poate vorbi despre comportamente deviante. Mai degrabă, regula este cea a comportamentului convențional orientat către respectarea valorilor de bază ale grupului. Datorită acestui consens general asupra normelor și aspirațiilor se poate vorbi de un „agregat uman care cuprinde un grup sau o societate”, arată Merton (1938, 677).
Următoarele patru tipuri de adaptare individuală – inovație, ritualism, retragere și rebeliune – sunt în fapt tipuri de comportamente deviante, toate fiind cauzate de un dezechilibru între cele două structuri sociale: scopuri și mijloace.
În ceea ce privește primul tip devianță – inovația – aceasta are loc în momentul în care individul asimilează într-o măsură mai mică mijloacele pentru atingerea scopurilor definite cultural. Răspunsul „inovativ” al individului în fața imposibilității de a se alinia aspirațiilor generale, poate duce la optarea pentru mijloace nelegitime social. Pentru Merton [1938](1968), acest tip de adaptare ar trebui să ridice în rândul sociologilor întrebări privind acele caracteristici ale structurilor sociale care predispun indivizii din anumite straturi sociale către acest tip de devianță. Sociologul american, într-o analiză critică a societății americane, atrage atenția asupra faptului că deși statisticile indică o rată mai mare a criminalității în păturile sărace, există studii care au dovedit că adaptarea inovativă a indivizilor la dezechilibrul dintre scopuri și mijloace este destul de comună și în păturile sociale medii și ridicate, însă nu este înregistrată. De asemenea, presiunea cea mai mare către adaptarea inovativă este exercitată de fapt asupra acestor pături sărace prin mecanisme de stigmatizare, marginalizare și excluziune socială. Acesta arată:
„În primul rând, stimulentele pentru succes sunt asigurate prin intermediul valorilor definite cultural, iar în al doilea rând, mijloacele disponibile pentru a atinge acest scop sunt în mare parte limitate de structura de clasă (…). În ciuda ideologiei persistente privind deschiderea față de clasă, atingerea idealului de a avea succes este destul de rară și destul de dificilă pentru cei cu mai puțină educație formală și mai puține resurse economice.” [1938](1968, 199-200).
Merton [1938](1968) susține că, de fapt, central în adoptarea comportamentului deviant nu este accentul prea mare care se pune pe câștigul material sau lipsa oportunităților, ci mai degrabă rigiditatea structurii de clasă care nu permite accesul unora la mijloace legitime. Scopurile definite cultural transcend limitele de clasă, însă accesibilitatea mijloacelor legale este limitată tocmai de modalitatea de organizare socială care permite diferențierea de clasă. Aceste realități sociale predispun indivizii către recurgerea la practici inovative care contravin normelor. De asemenea, mai arată Merton, discrepanța între interiorizarea corectă a scopurilor definite cultural și interiorizarea deficitară a mijloacelor instituționalizate este rezultatul unui proces imperfect de socializare.
Al doilea tip de adaptare deviantă la variațiile celor două structuri sociale – ritualismul – este într-un fel opusul inovație, în sensul că procesul de socializare are ca rezultat pe de o parte abandonarea scopurilor definite cultural, iar pe de altă parte respectarea strictă a mijloacelor instituționalizate. Cu alte cuvinte, indivizii ritualiști nu își doresc succes și avuție, însă respectă cu rigoare normele și accesează doar acele mecanismele sociale legale care le conferă un echilibru în viață. Acești indivizi își limitează voluntar orizontul și resping ceea ce Merton numește „obligația culturală de a fi în frunte în lume” [1938](1968, 204). Ritualismul nu este văzut în general ca o problemă socială, ci mai degrabă ca o opțiune personală, iar indivizii care adoptă acest comportament sunt de multe ori compătimiți. Acest tip de adaptare devine deviantă în momentul în care mobilitatea pe scara socială devine un imperativ, fapt întâlnit de obicei în societățile de tip competitiv. Ritualismul este rezultatul „anxietății acute de status”, arată Merton (ibidem). De asemenea, este de așteptat ca acest tip de răspuns să fie adoptat de indivizii care fac parte din așa-zisa pătură de mijloc, urmare a unei educații înalt moralizatoare cel mai des întâlnită în rândul claselor muncitoare. Însă, așa cum am menționat anterior, Merton atrage atenția asupra faptului că de multe ori indivizii trec prin diferite tipuri de adaptări. Astfel, un ritualist acerb care respectă cu sfințenie regulile și procedurile poate să fi fost în fapt în trecut un inovator, rigurozitatea acestuia fiind deci rezultatul unui proces de conștiință și al sentimentelor de vinovăție. De asemenea, este posibilă și trecerea bruscă de la ritualism la inovație, urmată apoi de supra-conformism.
Al treilea tip de adaptare deviantă, diametral opusă conformismului, este cea a retragerii. Aceasta constă atât în respingerea scopurilor definite social, cât și în respingerea mijloacelor instituționalizate pentru atingerea acestora. Acest tip de „adaptare” este cel mai puțin întâlnită în societate, iar Merton o numește maladaptare. Indivizii care adoptă această poziție pot fi considerați ca făcând parte din societate doar într-un sens fictiv, pentru că în fapt aceștia nu împărtășesc cadrul comun axiologic. Printre ei Merton enumeră „psihoticii, autiștii, paria, proscrișii, vagabonzii, golanii, prostituatele, bețivii cronici și toxicomanii” [1938](1968, 207). Bineînțeles, în unele cazuri, sursele reacției lor maladaptative pot fi chiar structurile sociale pe care le resping. De asemenea, procesul de evadare față de cerințele sociale are loc ca urmare a unui eșec competițional, a unui conflict între ceea ce se prescrie (scopuri și mijloace) și ceea ce individul reușește. Într-un final, se ia decizia retragerii într-o zonă marginală a vieții sociale. Spre deosebire de ritualiști și inovatori, mai arată Merton, indivizii care aleg să se retragă nu se vor bucura de recompensele sociale, însă nici nu vor suferi de pe urma frustrărilor acumulate în timpul vânătorii de recompense.
Ultimul tip de adaptare deviantă la variațiile celor două structuri sociale este rebeliunea. Spre deosebire de retragere, rebeliunea are ca rezultat ieșirea individului din cadrul social, acesta construindu-și viața în jurul propriilor aspirații și mijloace pentru a le îndeplini. Merton face distincție între rebeliune și revoltă, aceasta din urmă neimplicând în fapt nicio schimbare axiologică. „În timpul revoltei, individul condamnă ceea ce în secret râvnește”, spune Merton [1938](1968, 210). Rebeliunea, în mod contrar, presupune o transformare veritabilă la nivelul valorilor, individul renunțând cu totul la vechile aspirații și mijloace în favoarea unora noi. Astfel, poate reprezenta un răspuns adaptativ în momentul în care sistemul social face tot posibilul să împiedice legitimarea unor noi obiective culturale și mijloace pentru a le atinge.
Prin urmare, meritul lui Merton este de a aduce în discursul sociologic despre devianță o nouă modalitate de a analiza influența structurilor sociale asupra comportamentul individului. Pentru acesta, funcția cea mai importantă a structurii sociale este „de a asigura o bază pentru predictibilitatea și regularitatea comportamentului social” [1938](1968, 213), funcție a cărei eficiență este limitată în momentul în care scopurile definite cultural se disociază de mijlocele stabilite instituțional pentru atingerea lor. „La extremă, predictibilitatea este minimizată și intervine ceea ce se poate numi în mod normal anomie sau haos cultural”, adaugă Merton [1938](1968, 214). Lipsa normelor sau anomia este în fapt rezultatul integrării deficitare dintre structura culturală (setul de valori normative care regularizează comportamentul individului) și structura socială (setul de relații sociale organizate instituțional).
I.4.4. Subculturile deviante – Albert K. Cohen
Sociologul și criminologul american Albert K. Cohen, în dezvoltarea conceptului de subcultură delincventă, a plecat de la aceeași premisă ca și Merton în teoria sa privind tensiunile sociale, și anume că delincvența este generată de frustrarea acumulată de indivizi ca urmare a presiunilor impuse de anumite valori sociale. Particularitatea teorie lui Cohen este că, spre deosebire de Merton, nu vede ca sursă principală dorința de acumulare materială. Critica adusă teoriei lui Merton de a nu explica decât infracțiuni de tip patrimonial, a dus la conturarea acestei noi explicații privind comportamentul delincvent, dar și a altora. Infracțiuni, precum cele de vandalism sau vătămări corporale, pot fi explicate prin teoria subculturilor delincvente.
Albert K. Cohen s-a axat în teoria sa pe studiul grupurilor de tineri delincvenți ai căror părinți făceau parte din așa-numita „clasă muncitoare”. Lucrarea de referință în care a dezvoltat conceptul de subcultură delincventă este Delinquent Boys, publicată în anul 1955. Ideea de bază este aceea că delincvența reprezintă un răspuns colectiv, nu un răspuns individual la imposibilitatea de a atinge scopurile definite cultural, așa cum susținea Merton. Comportamentul tânărului delincvent se naște ca reacție la valorile clasei de mijloc și ca urmare a unor valori proprii culturii grupului din care acesta face parte. Drumul spre delincvență, arată Cohen, urmărește un pattern specific:
„delincvența nu este nici o dispoziție înnăscută, nici ceva născocit de copil singur; copiii învață să devină delincvenți prin a deveni membri în grupuri în care comportamentul delincvent este deja stabilit ca ‘ceea ce trebuie făcut’; nu este nevoie ca un copil să fie ‘diferit’ de alți copii, nu are nevoie să aibă predispoziții sau defecte de personalitate sau inteligență pentru a deveni delincvent.” (1955, 11-14, apud Marsh, 2006, 105)
Într-un articol publicat zece ani mai târziu, Cohen reia ideea de mai sus și subliniază faptul că devianța „este parte a unei activități sociale colaborative, în care lucrurile pe care ceilalți oameni le spun și le fac dau sens, valoare și influență propriului comportament” (1965, 8, subliniere originală). Pentru Cohen deci, delincvența este mai degrabă o reacție de grup, decât o reacție individuală. Este o reacție care se transmite prin mecanisme sociale grupale de interiorizare a valorilor.
I.5. Controlul social al devianței și criminalității
Am prezentat până acum o serie de explicații funcționaliste asupra criminalității ca formă de devianță socială. În continuare discutăm despre reacția socială în fața acestui fenomen din perspectiva clasică a controlului social. Această secțiune are menirea de a poziționa instituția probațiunii în cadrul mecanismelor clasice de control social și de a schița funcțiile tradiționale ale pedepsei ca mijloc de control social și implicațiile acestora pentru practica penală.
I.5.1. Mecanisme clasice de control social
Comportamentele antisociale aduc prin natura lor dezaprobare socială, materializată de multe ori în aplicarea unor măsuri reactive. Mecanismul care are rolul de a face respectate modelele permise de conduită la nivel de individ este cel al controlului social. În sens larg, controlul social este definit ca fiind “procesul prin care o instanță (persoană, grup, instituție, asociație sau organizație) reglementează, orientează, modifică sau influențează comportamentele sau acțiunile altei instanțe, ce aparține aceluiași sistem, cu ajutorul unor mijloace materiale sau simbolice, în vederea asigurării conformității și păstrării echilibrului specific sistemului”, arată Vlăsceanu (1998, 137). Astfel, putem vedea controlul social drept un mecanism, formal sau informal, prin intermediul căruia se menține ordinea socială. Conform aceluiași autor, controlul social îndeplinește o triplă funcție: de prevenție, de limitare și de eliminare a comportamentelor care transgresează normele existente în societate la un moment dat.
În ceea ce privește formele controlului social și mijloacele prin care se realizează, Banciu (1992, 13-15), distinge în funcție de gradul de permisivitate între control social pozitiv sau negativ, și în funcție de instanțele care îl emană între control social formal (organizat și instituționalizat) sau informal (neorganizat și neinstituționalizat):
controlul social pozitiv presupune direcționarea individului către internalizarea valorilor, normelor și regulilor de conviețuire socială, prin motivare către respectarea normelor din convingere; mecanismul implică recompense și stimulente cu caracter moral și material, până la recunoașterea socială a conduitelor și acțiunilor dezirabile.
controlul social negativ se întemeiază pe teama individului de pedeapsă în cazul în care încalcă normele și regulile sociale; implică sancțiuni organizate, dar și dezaprobare sau respingere a deviantului de către comunitate prin izolare, excludere sau ridiculizare.
controlul social formal este realizat prin intermediul unor organisme specializate, precum poliția, biserica, armata, justiția; se întemeiază pe legi sau prescripții de natură juridică sau administrativă.
controlul social informal este realizat de grupurile de apartenență, precum comunitatea, grupul de prieteni, grupul de muncă și familia sau de indivizi care acționează spontan și difuz; se bazează pe transmiterea de obiceiuri și tradiții de la o generație la alta.
Vlăsceanu (1998, 137-138) realizează o altă clasificare a tipurilor de control social în funcție de mijloacele, instrumentele utilizate și instituțiile sociale care îl aplică (a se vedea și schema anterioară). Astfel, se diferențiază între:
a) control social coercitiv, realizat de instituțiile juridice prin intermediul impunerii autorității. Acest tip de control social se exercită asupra comportamentelor delincvente care aduc atingere valorilor cele mai importante ale societății;
b) control psiho-social, care reglementează conduitele și acțiunile indivizilor prin mijloace de convingere, acționând la nivelul atitudinilor, ideilor și opiniilor indivizilor. Această formă de control poate fi la rândul ei formală sau informală:
– control psiho-social formal, realizat la nivel instituțional, este cel care impune norme impersonale, cuprinse în regulamente sau coduri, de regulă scrise de către asociații sau organizații sociale, încercând astfel o standardizare a conduitelor. În general, controlul formal face tranziția de la controlul coercitiv înspre controlul informal;
– control psiho-social informal este rezultatul socializării și învățării sociale, având ca rezultat internalizarea sistemului de norme, a modelelor comportamentale și a atitudinilor tipice dintr-o societate, realizat în familie sau grupuri de prieteni.
Interesant în privința acestei clasificări, din punctul nostru de vedere, este situarea instituțiilor de control social. În ceea ce privește lucrarea de față, importantă este localizarea instituțiilor juridice care asigură ordinea de drept, în această categorie integrându-se și probațiunea, alături de alte instituții din sfera dreptului penal. Principalele mijloace de control la îndemâna acestui tip de instituție sunt forța fizică și forța simbolică, materializate prin diferite tipuri de sancțiuni organizate.
În sens larg, sancțiunile sunt reacții sociale față de diferite modele comportamentale, dezirabile sau indezirabile. Literatura de specialitate (Banciu, 1995; Popescu, 1998) atribuie conceptului de sancțiuni atât valențe pozitive, cât și valențe negative, în categoria sancțiunilor de tip negativ fiind incluse pedepsele de natură socială sau juridică, în timp ce în categoria sancțiunilor pozitive fiind incluse recompensele. Maunnier (apud Voinea, 2000, 121-122) a clasificat sancțiunile sociale în patru categorii, acordând deosebită importanță mecanismelor neorganizate de presiune socială. Astfel, sancțiunile sociale iau următoarele forme: sancțiuni mistice, religioase, întemeiate pe forța credinței, a miturilor și a dogmelor; sancțiuni juridice, întemeiate pe forța statului, a dreptului și a administrației; sancțiuni morale, reprezentate de tradiții, cutume, obiceiuri, modă și obișnuințe colective; sancțiuni satirice, întemeiate pe forța ridicolului și manifestate prin bârfă, ironizare, zeflemea, critică, etc.
I.5.2. Scopul și funcțiile tradiționale ale pedepsei
Noțiunile de sancțiune și pedeapsă nu se suprapun, ci mai degrabă prezintă o relație de incluziune, în sensul că sancțiunile pot fi impuse cu variate scopuri, printre care: a pedepsi, a trata, a proteja publicul, a descuraja sau a reeduca. Scopul și funcțiile pedepsei penale, definită ca „singura sancțiune penală menită să asigure restabilirea ordinii de drept încălcată prin săvârșirea unei infracțiuni” (Mitrache, 1994, 208), au însă implicații asupra întregului mecanism penal care urmează sau precede impunerii unei pedepse, aici fiind incluse și alte tipuri de sancțiuni și măsuri, ghidând filosofia penală a sistemului de justiție în raport cu opțiunea pentru o anumită funcție sau alta.
În ceea ce privește discuția pe marginea funcțiilor tradiționale ale pedepsei, majoritatea teoreticienilor fac referire la patru orientări, în raport cu care este formulată reacția socială împotriva infracțiunii, și anume:
retribuția;
descurajarea;
incapacitarea;
reabilitarea.
De asemenea, pe lângă aceste patru orientări tradiționale, în ultimele decenii s-a născut o nouă filosofie penală, cel mai des formulată prin termenul de justiție restaurativă. Funcția principală a pedepsei penale, conform paradigmei acestei orientări, este repararea, aducând în scenă – alături de societate și infractor – victima infracțiunii, în încercarea de a identifica modalitatea ideală de restabilire a echilibrului existent înaintea crimei.
I.5.2.1. Principalele caracteristici ale marilor filosofii penale
Pot fi identificate diferențe semnificative între cele patru filosofii penale tradiționale, existând însă posibilitatea grupării acestora și în funcție de viziunea asupra scopului pedepsei. Astfel, așa cum arată Harris (1986, 3-4), descurajarea, reabilitarea și incapacitarea pot fi considerate ca aparținând perspectivei utilitariste, având în comun faptul că fiecare dintre acestea încearcă să identifice „binele” care ar putea rezulta după aplicarea unei sancțiuni penale, respectiv descurajarea potențialului criminogen, reeducarea infractorilor pentru a evita comportamentul criminal sau împiedicarea săvârșirii unor viitoare crime de către cei predispuși. Spre deosebire de acestea, perspectiva retributivă nu este orientată spre viitor, ci mai degrabă se focalizează pe „răul” produs în trecut de comportamentul criminal, susținând simplul fapt că persoanele care comit infracțiuni merită să fie pedepsiți. Însă pe lângă distincția utilitarism / retribuție au fost identificate și alte diferențe.
Astfel, prima dintre funcțiile enumerate mai sus – retribuția – dar și cea mai veche, ar putea fi caracterizată foarte bine prin fraza biblică ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, sau chiar prin ideea, atribuită filosofului german Immanuel Kant, conform căreia „infractorii ar trebui pedepsiți în mod automat, pur și simplu pentru că au comis o infracțiune” (apud Bohm și Haley, 2002, 372). În aceeași ordine de idei, Harris (1986, 4-5) arăta că dacă un teoretician al orientării retributive ar fi întrebat De ce pedepsim?, acesta ar răspunde simplu: Pentru că așa este meritat. Reformulând ideile anterioare, principala caracteristică a funcției de retribuție a pedepsei este accentul pus pe proporționalitatea dintre crimă și pedeapsă, infracțiuni asemănătoare trebuind să fie pedepsite în mod similar, iar pedeapsa trebuind să se afle în echilibru cu gravitatea crimei.
Cea de-a doua funcție tradițională a pedepsei – descurajarea – mai este întâlnită și sub denumirile de prevenire generală ori intimidare colectivă, făcând referire în speță la „efectul inhibitor al sancțiunilor penale asupra persoanelor, altele decât delincvenții condamnați” (Bocancea și Neamțu, 1999, 200). Această perspectivă a fost susținută acum două secole de Beccaria și alți teoreticieni clasici, care considerau că „singurul motiv legitim al pedepsei este prevenirea sau descurajarea infracțiunii” (Bohm și Haley, 2002, 373), pedeapsa impusă pentru simplul motiv de răzbunare reprezentând un exercițiu inutil. Astfel, principala caracteristică a funcției de descurajare este accentul pus nu atât pe alterarea abilității de a comite crime, cât pe modificarea înclinațiilor unor persoane pentru comiterea crimelor (Harris, 1986, 5).
A treia funcție a pedepsei – incapacitarea – a mai fost numită și neutralizare, constrângere preventivă, izolare sau controlul riscului. Scopul urmărit de acest tip de abordare al pedepsei este unul utilitar – privarea de libertate și / sau de alte drepturi pentru un anumit timp împiedică delincventul să mai comită noi infracțiuni. Se face însă distincția între neutralizare prin izolare (pedeapsa cu închisoarea) și eliminarea fizică (pedeapsa capitală). La fel ca descurajarea, această perspectivă este orientată către viitor, cu scopul de a reduce rata criminalității, însă spre deosebire de descurajare, incapacitarea se focalizează mai degrabă pe infractor, decât pe infractorii potențiali. De asemenea, incapacitarea încearcă să modifice oportunitățile, iar nu înclinațiile (Bocancea și Neamțu, 1999, 201).
Cea de-a patra funcție tradițională a pedepsei, și ultima – reabilitarea – a prins teren în ultimii 70 de ani, fiind deseori denumită și tratament ori reeducare. Această perspectivă accentuează activitatea de „corectare a personalității și comportamentului infractorului, prin tratament educațional, profesional sau terapeutic” (Bocancea și Neamțu, 1999, 201), urmărind în principal diminuarea înclinațiilor infractorilor de a mai comite crime în viitor. Unii teoreticieni au argumentat însă că între pedeapsă și reabilitare există o relație de incompatibilitate, cea din urmă neputând fi obținută prin izolarea infractorului într-un mediu carceral. Cu toate acestea, reabilitarea a continuat să fie una din funcțiile tradiționale ale pedepsei penale, regăsindu-și expresia legală și în Codul penal al României. Astfel, conform art. 52, alin. 1, pedeapsa este „măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni” [subliniere proprie].
Trebuie să menționăm însă că, în practică, nu există o pedeapsă penală care să îndeplinească o singură funcție din cele patru. În cele mai multe cazuri acestea coexistă în proporții mai mult sau mai puțin diferite, legiuitorul și practicienii dreptului penal fiind cei care dau orientarea politicii și practicii în funcție de cum pun accentul pe una sau alta din funcții. Aceasta este și ipoteza de la care pleacă analiza de față, și anume aceea că se poate determina orientarea politicii penale a unui stat în raport cu proporția diferitelor scopuri sau funcții ale pedepselor penale reglementate prin lege.
I.5.2.2. Implicațiile diferitelor filosofii în politica și practica penală
Într-o monografie asupra scopurilor sancțiunilor comunitare, Kay Harris (1986) a construit un cadru teoretic privind implicațiile diferitelor filosofii sau funcții ale pedepsei în politica și practica penală. Astfel, Harris a plecat de la întrebarea „Cum ar arăta un sistem de sancțiuni comunitare dacă s-ar folosi ca bază unică de analiză oricare dintre cele patru filosofii tradiționale?”, apoi a enunțat 6 criterii în funcție de care se poate construi acest sistem, și anume:
baza pentru determinarea sancțiunii;
informațiile utilizate pentru determinarea sancțiunii;
actorii cheie care determină natura sancțiunii;
momentul stabilirii sentinței;
principalele caracteristici ale sancțiunii;
opțiuni sancționatoare corespunzătoare filosofiei.
În urma corelării celor 6 criterii mai sus enumerate cu cele 4 funcții tradiționale ale pedepsei, Harris a construit tabelul următor.
Sursă: Harris, Kay M. (1986). The goals of community sanctions. US Department of Criminal Justice, . 12-13.
Urmând indicatorii fiecărui tip de filosofie penală, se pot astfel creiona caracteristicile generale a patru tipuri-ideale de sisteme de sancționare, fiecare punând accentul pe câteva aspecte centrale. Astfel, arată Harris (1986), un sistem bazat pe retribuție ar avea în plan central gravitatea faptei comise, sancțiunile fiind aplicate conform principiului proporționalității. Legea penală ar prescrie sancțiuni precise pentru fiecare infracțiune, iar judecătorul ar avea un rol destul de simplu. De asemenea, rolul unor instituții precum probațiunea s-ar limita la evaluarea consecințelor pe care le-a avut infracțiunea, alte informații privind infractorul, nevoile sale ori contextul de viață fiind redundante. În ceea ce privește sancțiunile aplicabile, acestea ar fi standardizate și cu o posibilitate de individualizare redusă. Exemple de astfel de sancțiuni sunt amenzile, prestarea unei munci, perioade fixe de limitare a timpului liber sau de privare de libertate, precum și alte condiții punitive impuse. Un sistem bazat pe descurajare, conform modelului propus de Harris (1986), pentru a da naștere la teama de a comite infracțiuni, ar pune mai degrabă accent pe consecințele aplicării unei sancțiuni. În acest sens este necesară o cunoaștere prealabilă a calculelor pe care indivizii le fac înaintea comiterii unei infracțiuni, rolul științei fiind deci unul ridicat. De asemenea, ar trebui ca severitatea să fie mai mare în cazul sancționării acelor fapte ce se doresc a fi descurajate. Un sistem care se axează exclusiv pe incapacitare, susține Harris (1986), ar avea nevoie să plece de la cunoașterea riscurilor care predispun indivizii către comiterea de noi infracțiuni, precum și a modalităților cele mai eficiente de control a comportamentului. Astfel că, sancțiunile ar trebui să se modeleze în funcție de progresul realizat de infractor pe parcursul executării, presupunând în general o monitorizare apropiată a evoluției comportamentului acestuia. Rolul principal nu este jucat de prevederile legislative, ci de persoanele care lucrează îndeaproape cu persoana condamnată (consilieri de probațiune, asistenți sociali, psihologi, psihiatri, etc.). Criteriul principal în selectarea sancțiunii ar trebui să fie deci eficiența pe care o are în controlul comportamentului individului, ca de exemplu interzicerea unor drepturi, detenția la domiciliu, monitorizarea electronică, încarcerarea. Centrarea unui sistem pe funcția de reabilitare, conform cadrului metodologic folosit de Harris (1986), ar avea drept consecință tot focalizarea pe comportamentul individului. Însă spre deosebire de modelul axat pe incapacitare, cel al reabilitării ar folosi tipuri diferite de sancțiuni pentru a atinge obiectivul schimbării comportamentale. Astfel că, sancțiuni clasice care se orientează către reabilitare sunt supunerea la diferite tratamente sau includerea în programe educative ori psihosociale.
Cunoașterea implicațiilor diferitelor orientări are consecințe directe asupra structurării, organizării și funcționării sistemelor penale. Acest lucru este în special valabil când se dorește reformarea sistemului prin introducerea de noi instituții, precum cea a probațiunii. De preferat este să se cunoască ab initio către ce formulă se dorește a se dezvolta sistemul și să nu se folosească principiul imitației altor sisteme. Dozarea metodologiilor de lucru prin utilizarea de caracteristici ale fiecărei orientări creează premisa dezvoltării unui sistem echilibrat.
Capitolul II
Probațiunea ca instituție, activitate și sistem social
Până acum am vorbit despre obiectul care face atenția reacției sociale materializată sub forma sancțiunii negative sau a pedepsei. În continuare discutăm despre o formă particulară de reacție socială, care se adresează unui anumit tip de criminalitate (cea care nu prezintă un risc ridicat pentru siguranța socială) și care se orientează cu precădere către funcțiile tradiționale de reabilitate și de incapacitare – probațiunea. Aceasta este analizată dintr-o perspectivă tripartită, fiind deopotrivă considerată o instituție socială parte a sistemului de justiție penală și a sistemului social mai larg, o gamă de activități realizate pe parcursul etapelor procesului penal, și un sistem de servicii, cu propriile cerințe funcționale. De asemenea, structurarea informației se realizează urmărind principiul metodologic al descrierii, recomandat de protocolul analizei funcționale dezvoltate de Robert K. Merton. Astfel că, se acoperă aria delimitării conceptuale, cea a originii practicii în diferite sisteme de drept, poziționarea față de instituția penitenciarului, precum și tendințele de viitor în plan internațional. Nu în ultimul rând, capitolul prezintă pe scurt patru dintre cele mai moderne sisteme de probațiune, pentru a puncta câteva idei legate de posibilele aranjamente instituționale ale unui astfel de sistem social.
II.1. Conceptul de probațiune
II.1.1. Definirea probațiunii
Cum se întâmplă de cele mai multe ori în cazul conceptelor cu un grad ridicat de complexitate, nu se ajunge la un consens privind definirea, fapt care se aplică și în cazul conceptului de probațiune. Cercetarea de față a plecat de la o definire pe trei niveluri a acestui concept. Astfel, probațiunea este văzută deopotrivă ca:
instituție penală (de exemplu: pedeapsă definită ca atare în Codul penal; modalitate de executare a pedepsei);
paletă de activități (diferite tipuri de activități desfășurate de-a lungul etapelor procesului penal, începând cu etapa urmăririi penale și până la executarea pedepsei, care au ca obiectiv reintegrarea socială a infractorului);
sistem (o rețea de servicii, organizate și administrate în interiorul sistemului de justiție penală).
O definiție clasică a probațiunii a fost enunțată de Cartledge (1981 apud Harris, [1995]2005, 3-4):
“[probațiunea este] …o metodă de sancționare cu bază socio-pedagogică, caracterizată de o combinație între supraveghere și asistare. Această metodă este aplicată într-un sistem liber (fără taxe) infractorilor selectați în conformitate cu personalitatea infracțională, tipul infracțiunii și receptivitatea de care dau dovadă și în relație cu un sistem al cărui scop este de a-i oferi infractorului șansa modificării atitudinii sale față de viața în societate și oportunitatea de a se integra în mediul social fără riscul de a încălca din nou normele sociale și penale”.
Cu timpul, termenului de probațiune i-au fost subscrise și alte înțelesuri, acesta devenind un concept mai larg. Dacă privim spre exemplu probațiunea ca instituție penală, aceasta există în anumite țări sub formă de pedeapsă definită ca atare în Codul penal, iar în altele ca modalitate de individualizare a pedepsei. Însă întotdeauna va cuprinde elementele de bază enumerate mai sus, și anume: infractori special selectați, supravegheați în comunitate și asistați în vederea îndreptării. Putem spune că acesta reprezintă nivelul de bază prin care putem defini probațiunea.
Dacă abordăm probațiunea din perspectiva activității, de-a lungul timpului o gamă tot mai largă de activități au fost subscrise acesteia: diferite tipuri de evaluări (pentru organele de urmărire penală, pentru instanță sau pentru comisii de liberare condiționată), asistență acordată infractorului și familiei acestuia, diferite tipuri de supraveghere a infractorului (intensivă ori monitorizare electronică), asistență acordată deținuților sau celor liberați condiționat, etc. Pentru că în timp s-a simțit nevoia diversificării activităților de lucru cu infractorii, tot ceea ce s-a suprapus cu obiectivul inițial al probațiunii a fost trecut în atribuția acestor servicii, fără însă o redefinire a conceptului în sine. În momentul de față putem înțelege probațiunea atât ca instituție de drept penal, cât și ca activitate desfășurată cu scopul de a reintegra infractorul în comunitate. În unele țări (de exemplu Cehia), alături de activitățile desfășurate împreună cu infractorul au fost adăugate și activități realizate împreună cu victima (asistarea și consilierea victimei) sau cu ambii actori (medierea victimă-infractor, cercuri restaurative, etc.).
Abordarea probațiunii din perspectiva unui sistem reprezintă ultimul nivel de dezvoltare al acestui concept. Un sistem de probațiune trebuie să îndeplinească o serie de criterii pentru a fi definit ca atare. Hamai și alții ([1995]2005, xvii) au rezumat aceste criterii după cum urmează:
organizație distinctă: administrarea sistemului de probațiune trebuie făcută separat în sistemul de justiție penală;
funcție juridică: probațiunea trebuie să aibă o funcție juridică bine definită în cadrul sistemul de justiție penală, iar plasarea unei persoane în probațiune trebuie să fie rezultatul unei decizii juridice;
dispoziție legală: probațiunea trebuie să se bazeze pe o dispoziție legală;
supraveghere: plasarea în probațiune trebuie să implice supravegherea infractorului;
comunitate: probațiunea nu trebuie doar să controleze infractorii, ci și să-i ajute să se reintegreze în comunitate.
De asemenea, de multe ori, în momentul în care se face referire la probațiune din perspectiva unui sistem, serviciile specializate din cadrul acestuia au în atribuție, pe lângă activitățile propriu-zise de probațiune, și administrarea altor tipuri de instituții penale, întâlnite sub forma conceptului mai larg de sancțiuni și măsuri comunitare.
II.1.2. Natura probațiunii
După cum am arătat în capitolul privind definirea probațiunii, putem înțelege acest concept prin intermediul a trei perspective:
instituție de drept penal;
o gamă mai largă de activități desfășurate de-a lungul fazelor procesului penal;
sistem de servicii specializate în administrarea sancțiunilor și măsurilor comunitare.
Înțeleasă ca pedeapsă ori modalitate de executare a pedepsei, probațiunea este caracterizată atât prin elementul constrângător al pedepsei, cât și prin cel de ajutor al asistenței. De asemenea, probațiunea a reorientat funcția retributivă a pedepsei către cea de reabilitare, și mai nou, odată cu dezvoltarea paradigmei restaurative, către cea de refacere a echilibrului perturbat prin comiterea infracțiunii. În ceea ce privește funcția de incapacitare, care în mod tradițional a fost pusă în practică prin izolarea infractorilor de restul comunității, probațiunea o îndeplinește prin dezvoltarea de capacități, altele decât cele infracționale, care să ofere infractorilor oportunități legale de integrare în comunitate.
La fel, probațiunea înțeleasă ca activitate în cadrul procesului penal a suferit o modificare de viziune – s-a remarcat pe plan internațional o deplasare a accentului de pe lucrul exclusiv cu infractorul în faza de executare a pedepsei, pe activități diverse, identificabile de-a lungul întregului proces penal, care îi implică pe toți cei afectați în mod direct sau indirect de infracțiune. Dintre aceste activități, exemplificăm:
asistența timpurie a învinuiților sau inculpaților;
medierea între victimă și infractor;
rapoarte de anchetă socială;
evaluarea nevoilor infractorului sau a riscului pentru sine ori pentru societate;
activități de supraveghere înainte și după condamnare;
asistența și consilierea victimei, a infractorului (în timpul sau după executarea pedepsei) ori a familiei acestuia etc.
În ceea ce privește probațiunea ca sistem de administrare a pedepselor în comunitate, fiecare țară în parte a înțeles să o dezvolte în funcție de filosofia penală pe care o promovează. De asemenea, evoluția diferitelor sisteme de probațiune a cunoscut o dinamică relativ ridicată și în funcție de orientarea reglementărilor internaționale în materie de administrare a justiției penale, principalele valori pe care probațiunea le promovează în prezent fiind (CEP, 2000 apud Haines, 2000, 60):
respectul pentru persoane, valoarea umană, integritate și intimitate;
echitatea, deschiderea și responsabilitatea;
principiul minimei intervenții – nu trebuie utilizată mai multă forță și constrângere decât sunt necesare;
principiul normalizării – condițiile asigurate infractorilor trebuie să corespundă celor asigurate persoanelor aflate în afara sistemului de justiție penală;
principiul intervenției oportune – pentru a asigura o reacție eficace la infracționalitate și pentru a se obține succes în intervenția cu infractorul, ofițerul de probațiune trebuie să aibă acces la infractori în toate fazele procesului penal;
principiul continuității intervenției;
preocuparea pentru cooperare cu alte organizații.
II.1.3. Probațiunea ca instituție intermediară
Fiecare țară în parte a înțeles să dezvolte, în funcție de filosofia penală pe care o promovează sau de contextul infracțional cu care s-a confruntat la un moment dat, propriul sistem de probațiune. Putem spune că există tot atâtea sisteme de probațiune câte țări sunt. Cu toate acestea, cel puțin la nivel european, se pot identifica o serie de sarcini comune tuturor serviciilor de probațiune (Kalmthout, 2004): să asiste judecătorii în pronunțarea sentințelor prin evaluarea contextului de viață al infractorilor; să implementeze eficient măsurile și sancțiunile comunitare; să sprijine social și psihologic infractorul pe parcursul contactului acestuia cu sistemul de justiție penală; să prevină recidiva, în înțelesul cel mai larg posibil; să contribuie la siguranța societății; să implice comunitatea în planificarea și conducerea proiectelor de probațiune; să acorde asistență infractorilor și familiilor lor. Acest tablou, mai mult sau mai puțin succint, de sarcini ale serviciilor de probațiune europene descrie un tip hibrid de instituție penală – pe de o parte anexă a aparatului judiciar, iar pe de altă parte mecanism, complementar închisorii, de executare a pedepselor neprivative de libertate. Hill (2006) arată că instituția probațiunii s-a aflat întotdeauna la granița dintre reabilitare și pedeapsă, încercând să creeze acel teritoriu de mijloc dintre simpla amendă și încarcerare adecvat pentru infractorii serioși, însă nu foarte periculoși. Este un tip de „instituție intermediară”, o alternativă constructivă pentru cei care pot fi pedepsiți în comunitate prin diferite restricții ale drepturilor și libertăților, urmărind reabilitarea infractorilor prin evitarea consecințelor negative, inevitabile, ale încarcerării.
II.1.4. Probațiune vs. penitenciar
Există studii efectuate în țară și în străinătate (Pattillo, Weiman și Western, 2004; Camp și Gaes, 2005; Rhodes, 2005; Florian, 2006; Stemen, 2007) ale căror rezultate indică faptul că penitenciarul este un mediu criminogen care diminuează șansele de reintegrare socială a deținuților după liberare și nu contribuie semnificativ la scăderea ratelor criminalității. De asemenea, în cazul infractorilor primari care au săvârșit fapte cu un grad de pericol social scăzut (categorie de persoane care reprezintă de exemplu cea mai mare parte a totalului infractorilor în România), închisoarea s-a dovedit a fi o pedeapsă ineficientă, neatingând scopul declarat de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni, ci mai degrabă împingând persoanele încarcerate către o carieră infracțională. Închisoarea nu reprezintă în prezent soluția optimă pentru prevenirea criminalității.
Resursele aparatului penal pot fi administrate mai judicios prin dezvoltarea unor noi modalități de executare a pedepselor penale cu ajutorul cărora individualizarea să se realizeze într-un mod eficient. Instituția probațiunii, prin aceasta înțelegând sistemul de servicii specializate, organizate în interiorul unui sistem de justiție penală, cu funcții și atribuții în administrarea pedepselor neprivative de libertate, reprezintă o alternativă care presupune costuri mai scăzute decât închisoarea, minimizează consecințele pe termen lung ale unei condamnări asupra infractorului și familiei sale, evită efectele negative ale încarcerării și promovează reabilitarea infractorului prin menținerea unor raporturi normale cu familia acestuia și comunitatea.
II.1.5. Activități clasice de probațiune
După cum am arătat și în secțiunile anterioare, nu există două sisteme de probațiune care să dezvolte aceeași gamă de servicii, însă putem identifica trei tipuri de activități, cu un grad relativ de generalitate, care pot fi regăsite în majoritatea sistemelor de probațiune, și anume:
referatele de evaluare, care includ și evaluarea nevoilor și a riscului;
supravegherea;
asistența și consilierea.
În aproape toate sistemele de probațiune din lume, consilierii de probațiune îndeplinesc activitatea de evaluare în toate etapele procesului penal. Excepție de la această regulă este de exemplu sistemul de probațiune din Japonia (Hough, [1995]2005), care are la bază principiul conform căruia orice activitate de probațiune începe după pronunțarea unei condamnări. În afara acestor excepții, majoritatea serviciilor de probațiune realizează referate de evaluare la cererea diferitelor instituții (poliție, procuratură, instanțe de judecată, comisii de liberare condiționată, etc.), precum și ca parte integrantă a activității generale de probațiune. Referatele ajută în procesul de luare a deciziei. O activitate conexă referatelor este cea de evaluare a nevoilor infractorului și / sau a riscului de recidivă, în unele țări, precum SUA, Canada, Anglia și Țara Galilor, existând instrumente validate de evaluare.
Privită din perspectiva funcțiilor tradiționale ale pedepsei, activitatea de supraveghere a obligațiilor și măsurilor impuse de instanță îndeplinește funcția de control. De cele mai multe ori, supravegherea este impusă de instanță în momentul condamnării, desfășurându-se pe perioada executării sentinței. Însă, în unele sisteme penale, ca de exemplu în Australia (Hamai și Villé, [1995]2005a), supravegherea poate fi impusă fără a fi pronunțată condamnarea, în acest sens îndeplinind un rol de deviere.
Activitatea de asistență și consiliere este cea care răspunde nevoilor infractorului, ajutându-l în procesul de reintegrare socială. În funcție de problemele cu care infractorul se confruntă, asistența și consilierea poate fi acordată fie de consilierii de probațiune, fie de diverși specialiști. De asemenea, infractorii pot fi incluși în programe speciale, dezvoltate pentru probleme precum: dependența de substanțe (droguri, alcool, medicamente, etc.), agresivitate, diferite probleme mentale care nu înlătura răspunderea penală etc.
II.1.5.1. Referatele de evaluare
Referatul de evaluare este un nume generic dat activității de raportare pe care o îndeplinește serviciile de probațiune. Acest document poate avea diferite titulaturi, pe lângă cea de „referat de evaluare”: rapoarte pre-sentențiale, anchete sociale, rapoarte de informare, rapoarte psihosociale, rapoarte consultative (Kalmthout și Durnescu, 2008). Indiferent însă cum se numește, referatul de evaluare îndeplinește un dublu rol:
de a evalua contextul de viață al infractorului la momentul comiterii faptei și pe perioada procesului penal în vederea identificării nevoilor cu care acesta se confruntă și a riscurilor pe care le poate avea față de propria persoană sau comunitate;
de a evalua evoluția nevoilor și a riscului de recidivă al persoanei condamnate pe perioada supravegherii, precum și progresele pe care le-a făcut ca urmare a participării în diferite programe sau a tratamentului urmat.
În funcție de instituția care solicită realizarea referatului de evaluare, acesta consemnează informații despre trecutul persoanei, factorii care au influențat sau care pot influența în viitor comportamentul infracțional, nevoile și problemele cu care persoana se confruntă, situația familială, educațională, ocupațională, starea de sănătate, stilul de viață, riscul de recidivă, riscul de sinucidere și de autovătămare, perspectivele de reintegrare socială și eventualele progrese înregistrate pe perioada probațiunii. De calitatea, obiectivitatea și acuratețea datelor consemnate în referat depinde buna desfășurare a celorlalte activități de probațiune. Iar pentru a atinge aceste standarde în redactarea referatului, consilierul de probațiune trebuie să „evalueze infractorul cu o acuratețe imparțială, indiferent cât de șocantă este infracțiunea”, arată Keve (1954, 17).
În ceea ce privește procesul de evaluare, se pot distinge trei tipuri de evaluări, de-a lungul procesului de intervenție a serviciilor de probațiune (Boboș, Drăgotoiu și Filip, 2004, 10):
Evaluarea inițială – care are două finalități distincte: întocmirea unui referat de evaluare și schițarea unui plan de intervenție, sub forma unui plan de supraveghere sau a unui plan de reintegrare socială.
Evaluarea continuă – folosită pe perioada intervenției, cu scopul revizuirii planului de supraveghere în funcție de dinamica nevoilor infractorului și de progresele obținute în activitatea de asistență. Acest tip de evaluare are loc periodic, ca parte integrantă a activității generale de probațiune, fără a fi necesară solicitarea vreunei instituții. Se realizează atât pentru persoanele aflate în supravegherea serviciilor de probațiune, cât și pentru persoanele aflate în custodia unei instituții (de exemplu: penitenciar, centru de reeducare, etc.) sau pentru persoanele liberate condiționat.
Evaluarea finală – este realizată la încheierea supravegherii și urmărește pe de o parte identificarea modului în care infractorul a îndeplinit obligațiile impuse în sarcina sa de către instanță, iar pe de altă parte eficiența metodelor și tehnicilor utilizate de personalul de probațiune în activitățile de supraveghere și asistență.
Cea mai mare parte a informațiilor necesare pentru întocmirea unui referat de evaluare pot fi identificate fără folosirea unor instrumente speciale. Unele țări însă au dezvoltat instrumente de evaluare a nevoilor și a riscului de recidivă, fiecare tip de evaluare urmărind obiective diferite. Astfel, Thigpen și Keiser (2003, 9) disting între evaluarea nevoilor criminogene și evaluarea riscului de recidivă:
evaluarea în vederea determinării nevoilor criminogene ajută serviciile de probațiune să dezvolte strategii de intervenție adecvate, care să reducă probabilitatea recidivei și să asigure un tratament adecvat și suport în vederea îmbunătățirii șanselor de succes;
evaluarea în vederea determinării riscul de recidivă este un instrument important care contribuie la promovarea siguranței publice și ajută serviciile de probațiune să focalizeze resursele în jurul persoanelor care necesită mai multă supraveghere.
Thigpen și Keiser (2003) mai arată că multe sisteme de probațiune care au dezvoltat astfel de instrumente sunt puternic focalizate pe risc, în timp ce altele includ atât elementele de risc, cât și elemente de nevoi. Echilibrul dintre aceste două elemente depinde de factori interni și de prioritățile serviciilor, dar reflectă și disponibilitatea serviciilor de a răspunde.
Din punct de vedere istoric, instrumentele de evaluare au cunoscut o evoluție dinamică, de la simplu la complex, criticile aduse pe parcurs ducând la îmbunătățirea lor. Bonta (1996, apud Durnescu, 2001, 16-19) a clasificat instrumentele de evaluare pe trei generații, criteriile de diferențiere între acestea fiind gradul de obiectivitate, modalitatea de structurare, indicatorii pe care îi iau în analiză și relevanța pentru activitatea de reintegrare socială:
Prima generație. Instrumentele din această generație includ analize subiective și nestructurate, care depind în mare măsură de modul în care persoanele interpretează contextul de viață al infractorului, motivațiile comiterii faptei sau dorința acestuia de schimbare. De cele mai multe ori persoane diferite estimează riscuri diferite de recidivă aceluiași infractor.
A doua generație. Aceste instrumente de evaluare s-au dezvoltat ca urmare a cercetărilor empirice din anii ‘30 realizate pe diferite populații de infractori. În urma acestor cercetări au fost identificați mai mulți factori care se regăsesc numai în populația de infractori recidiviști, factori care au fost apoi incluși într-o scală. Exemple de scale de evaluare a riscului de recidivă: Salient Factor Score (SUA, 1975), Offender Group Reconviction Scale (Marea Britanie, 1996). Criticile principale aduse acestor instrumente se referă la axarea exclusivă pe factori statici (numiți și actuariali) care țin de istoria infracțională a persoanei, la folosirea populațiilor de deținuți cu relevanță scăzută pentru infractorii care nu ajung în detenție și la faptul că acest tip de evaluare nu indică și strategiile care trebuiesc urmate pentru prevenirea comportamentului infracțional.
A treia generație. Aceste instrumente evaluează în paralel atât riscul față de propria persoană și comunitate, cât și nevoile criminogene ale persoanei. Premisa de la care se pleacă este că rezolvarea nevoilor duce la diminuarea riscului de recidivă sau a riscului de autovătămare. Un exemplu de instrument care se bazează pe evaluarea riscului și a nevoilor este Level of Service Inventory – revised (LSI-r) din Marea Britanie.
Elaborarea unui instrument de estimare a riscului de recidivă sau de autovătămare și a nevoilor criminogene trebuie deci să țină cont atât de factorii statici, cât și de factorii dinamici și protectivi. De asemenea, trebuie reținut faptul că cea mai mare parte a activității de evaluare este continuă, de ea depinzând în mare măsură succesul intervenției.
II.1.5.2. Supravegherea
Așa cum am arătat anterior, de cele mai multe ori activitatea de supraveghere începe după ce instanța a condamnat persoana la o pedeapsă neprivativă de libertate. Supravegherea îndeplinește funcția de control sau de monitorizare a respectării obligațiilor și / sau măsurilor impuse de instanță. Important de reținut este faptul că supravegherea are ca obiect măsura în care persoana respectă aceste obligații și / sau măsuri, iar nu persoana. Printre obligațiile și măsurile pe care instanța le poate impune persoanei condamnate se numără: obligația persoanei condamnate de a veni la întrevederi periodice la serviciul de probațiune, interzicerea frecventării anumitor locuri, anunțarea oricărei schimbări ce poate avea loc în viața sa (stare civilă, domiciliu, educație, loc de muncă, etc.), obligația de a primi tratament în cazul unei boli, a dependenței de drog sau alcool, urmarea unui curs de calificare sau recalificare, prestarea unei munci în folosul comunității, etc.
Activitățile care se subscriu supravegherii pot varia în funcție de natura faptei comise, de riscul de recidivă și de problemele / nevoile cu care se confruntă persoana condamnată sau de contextul de viață al acesteia (de exemplu, domiciliu, loc de muncă, obligații familiale, etc.). Supravegherea se poate realiza prin întrevederi periodice cu consilierul de probațiune, prin vizite (anunțate sau neanunțate) la domiciliul persoanei condamnate, prin contactarea acesteia la locul de muncă sau în instituția de învățământ, etc. În unele țări, cum este și România, consilierii de probațiune au posibilitatea de a apela la poliție pentru a verifica dacă persoana condamnată își respectă obligațiile și măsurile. În alte țări, spre exemplu Japonia, Suedia, Papua Noua Guinee (Hough, [1995]2005; Hamai și Villé, [1995]2005c), verificarea respectării obligațiilor se face cu ajutorul unei rețele de voluntari.
O formă specială de supraveghere este monitorizarea electronică. În Europa, Anglia și Țara Galilor a introdus pentru prima oară, începând cu septembrie 2004, un sistem de monitorizare electronică prin satelit (Lehner, 2005). În această țară, monitorizarea electronică se aplică atât persoanelor cărora instanța le-a impus ordine comunitare, cât și deținuților liberați condiționat (McCarva, 2008). Monitorizarea electronică urmărește cu precădere restricționarea libertății, prevenirea comiterii de noi infracțiuni, întreruperea paternului infracțional și asigurarea unei evidențe clare a respectării obligațiilor de către persoana aflată în supraveghere.
Indiferent de forma de supraveghere (simplă sau electronică), consilierii de probațiune au obligația de a raporta instanței nerespectarea de către persoana supravegheată a oricărei obligații sau măsuri care i-a fost impusă sau, și mai grav, comiterea unei noi infracțiuni. De la caz la caz, instanța poate permite persoanei să își continue executarea pedepsei în libertate sau o poate sancționa printr-o pedeapsă mai aspră, ca de exemplu închisoarea. De asemenea, consilierii de probațiune au obligația de a informa periodic instanța cu privire la evoluția supravegherii.
II.1.5.3. Asistarea și consilierea
Pe lângă funcția de control sau monitorizare a măsurii în care persoanele aflate în supraveghere respectă obligațiile și măsurile impuse de către instanța de judecată, serviciile de probațiune mai îndeplinesc și funcția de suport în vederea reintegrării sociale a acestor persoane. Principalul obiectiv pe care trebuie să îl urmărească fiecare consilier de probațiune este „să atingă maximul de reabilitare”, arată Keve (1954, 194). Această funcție nu ar putea fi îndeplinită fără activitățile de asistare și consiliere. Kalmthout și Durnescu (2008, 25) subscriu acestor activități furnizarea de informații, sprijin în rezolvarea problemelor, medierea cu diferite instituții, stabilirea de contacte, referirea către alte instituții, oferirea de tratament și terapie, etc.
Acordarea de asistare și consiliere urmărește cu precădere restabilirea „funcționalității sociale” a persoanelor aflate în supraveghere. Conceptul de funcționalitate socială este central pentru înțelegerea specificului muncii de asistare socială. Sheafor și colaboratorii săi ([1988]1998, 6) consideră că funcționalitatea socială se referă la „armonia dintre nevoile și capacitățile unui individ cu oportunitățile și cerințele mediului său social”, asistența socială având rolul de a îmbunătăți funcționalitatea socială a individului sau de a preveni disfuncționalitatea socială. În acest context, mai arată Sheafor, munca de asistare socială se realizează în beneficiul acelor persoane care fie nu au capacitatea de a funcționa normal în comunitate, fie datorită acțiunilor sale și-au limitat această capacitate. Activitatea de asistare în probațiune se referă la ambele categorii de persoane, specificul fiind limitarea nevoilor criminogene, a riscului de a comite noi infracțiuni și redobândirea funcționalității sociale, sau altfel spus, reintegrarea socială.
Este necesar însă să distingem între cele două activități: asistare și consiliere. Conform definiției date funcționalității sociale, am putea spune asistarea este menită acelor persoane care nu au capacitatea de a accesa oportunitățile mediului social, în timp ce activitatea de consiliere s-ar subscrie categoriei de persoane ale căror acțiuni împiedică accesarea oportunităților mediului social. Groza, Ghedeon, Albu și Dima (2004, 74) sunt de părere că relația dintre cele două activități este una de gen-specie, adică „noțiunea de consiliere este specie în cadrul noțiunii gen asistare”. Mai concret, acești autori au diferențiat între (idem, 73):
asistare – văzută ca un tip de activitate realizată de personal specializat prin care se acordă ajutor unei persoane care, temporar sau permanent, se află în imposibilitatea de a rezolva o serie de probleme; ajutorul se concretizează prin facilitarea accesului la diferite resurse disponibile în comunitate.
consiliere – văzută ca metodă de lucru prin intermediul căreia personalul specializat ușurează persoanei aflate în nevoie cunoașterea, dezvoltarea, și mobilizarea optimă a resurselor interioare cu scopul soluționării problemelor specifice și luării deciziilor cele mai eficiente.
Atât asistarea, cât și consilierea implică însă o finalitate comună – aceea a restabilirii funcționalității persoanei prin reintegrarea sa socială. Pentru a realiza această finalitate, metodele de lucru specifice folosite de consilierii de probațiune în asistare și consiliere trebuie să se ghideze după patru principii fundamentale (Underwood, 2007; Ghedeon și Groza, 2008):
principiul nevoii criminogene: programele de intervenție eficiente sunt orientate către factorii de risc care au legătură directă cu infracțiunea;
principiul riscului: este necesară o corelare între nivelul riscului și intensitatea și durata programului de intervenție;
principiul responsivității: programele de intervenție sunt eficiente pe măsură ce persoana asistată se implică activ;
principiul integrității: intervenția este eficientă în măsura în care există coerență între resursele investite și rezultatele furnizate, precum și între teorie și design.
Nerespectarea acestor principii poate avea ca rezultat o intervenție lipsită de eficiență. Obiectivele activității de asistare și consiliere, și anume cele de prevenire a recidivei și de reintegrare socială a persoanei condamnate, pot să nu fie atinse fără implicarea activă a acesteia în planificarea și desfășurarea intervenției și fără o corelare a tipului de intervenție cu specificul nevoilor criminogene ale persoanei.
Activitatea de asistare și consiliere poate fi rezultatul colaborării mai multor specialiști (asistent social, psiholog, pedagog, psihiatru, etc.), în funcție de specificul problemelor care necesită rezolvare. De asemenea, în unele țări, de exemplu în Olanda (Kalmthout și Tigges, 2008) și în Belgia (Szabo, 2006a), se practică externalizarea serviciilor de natură psiho-socio-medicală către ale instituții, publice și / sau neguvernamentale.
II.2. Originile și dezvoltarea probațiunii în lume
Așa cum am mai arătat, probațiunea, ca instituție, activitate și sistem de administrare a sancțiunilor comunitare, este rezultatul modificărilor care au avut loc în filosofia penală. Mișcările sociale de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, au creat premisele dreptului penal modern pe continentul european, în America de Nord și în zonele de influență. Se poate vorbi de o adevărată „revoluție a pedepsei între 1780 și 1850”, arată istoricul de origine canadiană Michael Ignatieff (1981, 158). Perioada care a precedat Revoluția Franceză de la 1789 a fost caracterizată de câteva tendințe în planul penologiei și a încrederii acordate instituțiilor totale. Ignatieff, spre deosebire de Foucault, pune accent pe ideea că la baza nașterii închisorii a stat încercarea de umanizare a pedepselor, iar nu dorința noului regim de control. Aceste tendințe în planul penologiei pot fi sumarizate prin (idem, 159-164):
declinul pedepselor corporale și al pedepselor executate în public;
folosirea închisorii ca pedeapsă etalon pentru cele mai grave infracțiuni;
punerea speranței în închisoare pentru reconcilierea unor viziuni contrare: descurajarea vs. reformă, asprime vs. umanitate;
înlocuirea durerii provocate intenționat cu durerea provocată prin neglijență și prin relaxarea regulamentelor de ordine interioară în închisori;
înlocuirea medicinei și a perspectivei administrative cu religiozitatea;
mărirea distanței sociale dintre instituția închisorii și comunitate.
Încrederea în puterea de reformare a justiție prin folosirea închisorii ca pedeapsă etalon a scăzut spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în cele mai multe țări europene înregistrându-se o creștere a recidivei, ceea ce a aruncat o urmă de îndoială asupra principiul proporționalității pedepsei cu fapta, arată Harris [1995](2005b, 43). De asemenea, mai arată Harris, această perioadă este și cea în care criminologia pozitivistă a devenit un vector de influență în condamnarea infractorilor, dar și în propagarea informațiilor cu privire la experimentele de înlocuire a închisorii cu alte forme de pedepse necustodiale care au loc în diferite țări. De fapt, unii autori (Vanstone, 2008; Kalmthout și Durnescu, 2008) susțin că elementul comun împărtășit de majoritatea țărilor lumii care au dezvoltat forme incipiente de probațiune la sfârșitul secolului al XIX-lea este faptul că în acea perioadă s-a pierdut din încrederea în beneficiile închisorii.
În privința elementelor care diferențiază nașterea probațiunii în lume, se poate vorbi de două tradiții distincte – cea a dreptului anglo-saxon și cea a dreptului romano-germanic – însă diferențele sunt notabile doar până în prima parte a secolului XX. După cel de-al doilea Război Mondial, arată Harris [1995](2005b), cele două tradiții converg, diferențele dintre acestea servind cel mult pentru a explica o serie de tensiuni caracteristice acelei perioade: „relația dintre reabilitare și control, locul discreționismului și individualismului în opoziție cu legalismul în justiția penală, impactul infracționalității asupra drepturilor cetățenești și funcțiile regerative în comparație cu cele represive în justiția penală” (idem, 25-26). Originile probațiunii trebuie deci înțelese prin raportarea la un context socio-politic mai larg, care a facilitat răspândirea practicilor neprivative de libertate, prin opoziție cu pedeapsa închisorii. Aceste practici comunitare, deși destul de diferite la origini, au pus bazele unor idealuri comune de la care s-a continuat în trepte procesul de dezvoltare. O cronologie parțială a originilor probațiunii în țările lumii a fost realizată de Vanstone (2008, 737-738), și include următoarele etape: 1873 (Massachusetts), 1885 (Michigan), 1886 (Noua Zeelandă și Queensland), 1887 (Australia de Sud și Victoria), 1888 (Belgia), 1889 (Canada), 1891 (Ceylon), 1892 (Luxemburg), 1893 (New York, Portugalia, Franța), 1894 (Maryland, Norvegia), 1895 (Germania), 1897 (Missouri, Australia de Vest), 1898 (Vermont, Tasmania, Mauritius), 1899 (Minnesota, Illinois), 1900 (Rhode Island, cinci cantoane din Elveția), 1901 (Olanda, New Jersey), 1903 (New York, Bulgaria), 1905 (Danemarca, California, Connecticut, Michigan, Maine), 1906 (Cape Colony, Suedia), 1907 (Italia), 1908 (Spania, Ungaria, Marea Britanie), 1910 (Suedia), 1911 (Grecia), 1916 (Uruguay).
Așa cum vom vedea în continuare, principalul aspect care diferențiază între cele două tradiții – anglo-saxonă și romanică – este modalitatea în care a luat naștere ceea ce înțelegem astăzi prin probațiune. Astfel, așa cum arată și Harris (1997, 40), dacă în sistemele de drept anglo-saxon probațiunea s-a născut mai întâi din practici comunitare sau din cutumă pentru a fi mai apoi încorporată în legislația penală, în sistemele de drept romanic a avut loc un proces invers, supravegherea infractorilor în comunitate de către diferite organizații private grefându-se pe o legislație deja existentă care reglementa suspendarea executării unei sentințe.
II.2.1. Originile și dezvoltarea probațiunii în sistemele de drept anglo-saxon
Există numeroase versiuni istorice care relatează modul în care a luat naștere probațiunea. Fiecare versiune conține elemente de adevăr, însă așa cum arată Raynor și Vanstone (2002, 14) „probabil nu există o singură origine”. Tindem să fim de acord cu cei doi autori, și cu toate acestea să spunem că ceea ce au aceste versiuni în comun este faptul că fac referire la țări cu sistem de drept anglo-saxon. Astfel, putem origina primele practici de sancționare în comunitate în sistemele de drept anglo-saxon la începutul secolului al XIX-lea. Unii autori (Harris, [1995]2005b; Balahur, 2002) arată că cele mai utilizate practici comunitare în sistemele anglo-saxone de la acea vreme erau angajamentul (în engleză recognisance), care consta în lăsarea în libertate a infractorilor, fără a fi supravegheați, însă trebuind să promită că nu vor mai comite alte infracțiuni și încredințarea pe garanție, care presupunea asumarea în mod voluntar a responsabilității de a supraveghea comportamentul infractorului de către o persoană.
Câteva nume sunt legate de originile probațiunii în aceste sisteme de drept, cu referire specială la Anglia și Țara Galilor și la Statele Unite ale Americii, la începutul anilor 1800: Matthew Davenport Hill, Edward Cox, Peter Oxenbridge Thacher, John Augustus, Frederick Rainer, Curch of England Temperance Society (CETS) și Vincent Howard. Există o literatură vastă care acoperă relatări privind originile probațiunii în aceste țări: Keve (1960), Harris [1995](2005b), Klaus (1997), Harris (1997), Brownlee (1998), Balahur (2002), Haines (2002), Raynor și Vanstone (2002), Stănișor (2002), Chui și Nellis (2003), Holman și Brown (2004), Immarigeon (2004), Vanstone (2004), Whitehead și Thompson (2004), Easton și Piper [2005](2008), Nellis (2007), Whitehead (2007), Globokar (2008), McCarva (2008), Kalmthout și Durnescu (2008), Travis și Simpson Beck (2008), Vanstone (2008), etc. În continuare prezentăm o sinteză, conform acestor surse, privind originile probațiunii în sistemele de drept anglo-saxon și făcând referire la numele mai sus menționate:
Matthew Davenport Hill și Edward Cox sunt primii judecători din Anglia și Țara Galilor care au folosit sistematic practicile comunitare ca mijloace de reformare a infractorilor. Hill a început să aplice sistematic practica angajamentului și a încredințării pe garanție în 1841 la Judecătoria din Birmingham, după ce în anii 1820 a folosit împreună cu alți colegi de la Judecătoria din Warwickshire practica încredințării supravegherii tinerilor infractori către diferiți membri ai comunității. Hill a introdus o serie de proceduri printre care și folosirea unui registru de evidență a persoanelor aflate în supraveghere, realizarea de anchete post-supraveghere și semnarea unei declarații de asumare a responsabilității supravegherii de către persoanele în grija cărora se aflau infractorii. Deși a încercat să promoveze aceste practici, ele nu au fost răspândite pe scară largă decât în 1876, când s-a implicat în munca de reformare a infractorilor CETS. În ceea ce îl privește pe Cox, judecător în Portsmouth și președinte al Curții din Middlesex în perioada 1870-1879, acesta s-a apropiat și mai mult de ceea ce înseamnă probațiunea modernă prin utilizarea unui ofițer specializat în realizarea de anchete.
Peter Oxenbridge Thacher, fost judecător în perioada 1823-1843 la Tribunalul Municipal din Boston, Massachusets, este cunoscut ca fiind primul magistrat din SUA care a folosit, în anul 1830, practica angajamentului pentru pedepsirea infractorilor. În anul 1837, în statul Massachusets a fost dată o lege prin care se permitea folosirea angajamentului împreună cu o garanție financiară (cauțiune) și cu supravegherea infractorului în comunitate. Cu toate acestea, până în 1841, când intră în scenă John Augustus, nu s-a instituționalizat o practică generală de aplicare a acestor noi tipuri de sancțiuni.
John Augustus (1784-1858), un cizmar din Boston și promotor al principiilor filantropice, este văzut ca fiind primul ofițer de probațiune din lume. În anul 1841, în timp ce lucra pentru Washington Total Abstinence Society, acesta a început să depună cauțiune pentru o serie de infractori aflați în arestul Poliției din Boston și să îi ia în supraveghere pentru o perioadă de 30 de zile. Augustus este văzut și ca persoana care a folosit pentru prima oară termenul de „probațiune” și care a avut ideea întocmirii rapoartelor presentențiale, instituirii de condiții pentru supraveghere și revocării probațiunii. Acesta a instituit și criterii de selecție a persoanelor luate în supraveghere, în speță adulți cu probleme legate de consumul de alcool, copii delincvenți și tinere prostituate. Metodele pe care le folosea în reformarea acestor persoane constau în câștigarea încrederii, căutarea unui loc de muncă sau sprijin acordat familiei. Însă munca depusă de John Augustus nu a fost văzută într-o lumină pozitivă de mulți oficiali din arestul Poliției de la acea vreme. Abia când și-a extins munca la Tribunalul Municipal din Boston, a primit mai mult suport. În toată activitatea pe care a depus-o din anul 1841 și până la moartea sa în 1858, John Augustus a sprijinit în reabilitare peste 1900 de infractori, bărbați și femei, adulți și minori deopotrivă. După moartea sa, autoritățile statutului Massachusets au decis să adopte acest tip de muncă, numită în continuare „probațiune”, pentru minorii infractori.
Frederick Rainer, un tipograf din Hertfordshire, Anglia și Țara Galilor, după o experiență trăită într-una din sălile de judecată, s-a decis în anul 1876 să îi scrie o scrisoare prietenului său Canon Ellison, Președintele CETS, prin care îl ruga să extindă activitățile organizației și în tribunale în vederea acordării de sprijin infractorilor alcoolici. CETS era o organizație care promova abstinența și antrena misionari în diferite activități caritabile. După primirea scrisorii și a unei donații din partea lui Rainer, această organizație a decis să numească începând cu 1 august 1876 un prim misionar pe nume George Nelson la instanțele din Southwark și Lambeth. Până în anul 1894 un număr de 70 de misionari (în engleză Police Court Missionaries) au fost numiți de către CETS. Munca acestora consta în supravegherea informală a persoanelor eliberate pe o perioadă de probă și avea o puternică orientare morală și religioasă îndreptată către reformare spirituală și menținerea abstinenței. După anul 1894, un nou tip de muncă a început să fie promovat de către Howard Association și anume aceea bazată pe experiența lui John Augustus din Boston, Massachusets.
Cu toate că au contribuit într-o măsură semnificativă la crearea unui context social pozitiv pentru implementarea practicilor comunitare, inițiativele de la începutul secolului al XIX-lea din Anglia și Țara Galilor (în speță cele ale lui Hill, Cox, Rainer și CETS) nu și-au găsit expresie și în legislație, lipsindu-le sprijinul politic. Persoana căreia se datorează legiferarea probațiunii în această țară este Vincent Howard, primul Director al Diviziei de Investigații Penale al Scotland Yard, care după o vizită în statul Massachusets unde s-a familiarizat cu practica inițiată de John Augustus, a propus crearea unui cadru legal pentru implementarea probațiunii. Astfel, în anul 1887, după un an de deliberări cu privire la oportunitatea supravegherii infractorilor de către poliție, a fost promulgată Probation of First Offenders Bill, care însă nu prevedea reguli privind numirea și plata supraveghetorilor și se putea aplica doar în cazul infractorilor primari. Cei mai mulți magistrați au avut rezerve în aplicarea acestor prevederi și puține secții de poliție și-au asumat rolul de supraveghere, continuându-se folosirea practicii angajamentului. Abia în anul 1907, după ce organizația CETS s-a oferit să preia rolul supravegherii în comunitate și după presiunile organizației Howard Association, Parlamentul Angliei și Țării Galilor a promulgat o nouă lege, Probation of Offenders Act, care prevedea posibilitatea suspendării pedepsei și chiar renunțarea la aplicarea pedepsei pentru acei infractori care erau de acord să își ia angajamentul de a nu mai comite infracțiuni, fiind lăsați în libertate pentru o perioadă de probă între 1 și 3 ani în supravegherea unei persoane numită „ofițer de probațiune”. Noua măsură putea fi aplicată pe scară largă, nefiind impuse restricții privind vârsta, cazierul sau infracțiunea comisă. Deși ulterior amendată, această lege continuă să reprezinte legea care a pus bazele sistemului național de probațiune în Anglia și Țara Galilor.
La aceste relatări privind originile probațiunii, se adăugă o altă perspectivă analizată pe larg de Raynor și Vanstone (2002) – aceea a contextului social, cultural și politic de la mijlocul secolului al XIX-lea. Această perioadă, arată cei doi autori, a fost caracterizată de o trecere de la acțiuni umanitare către profesionalism, și de la retribuție și reformare către reabilitare și tratament. De asemenea, este o perioadă în care sărăcia, consumul de alcool, prostituția și alte comportamente care încălcau morala deveniseră principalele probleme pe agenda publică. În acest context, practicile de sancționare comunitară a infractorilor au prins teren prin îndeplinirea unui dublu rol – pe de o parte au promovat îngăduința față de precaritatea morală, iar pe de altă parte au asigurat controlul social al acelor infractori care doreau să se schimbe și care erau lăsați în libertate. Astfel, ceea ce susțin de fapt Raynor și Vanstone (2002) este faptul că probațiunea s-a dezvoltat datorită unui context social, cultural și politic favorabil, fără de care recunoașterea importanței sale ca practică alternativă de sancționare a infractorilor ar fi fost cu mult întârziată.
Un ultim aspect care merită menționat în ceea ce privește originile probațiunii în sistemele de drept anglo-saxon, este faptul că practicile comunitare dezvoltate în Anglia și Țara Galilor au fost preluate și în alte zone de influență precum Noua Zeelandă (în anul 1886), Canada (în anul 1889), Australia (în anul 1901) și India (în anul 1923).
II.2.2. Originile și dezvoltarea probațiunii în sistemele de drept romanic
La fel ca în statele cu sistem de drept anglo-saxon, probațiunea a apărut în statele Europei continentale cu sistem de drept romanic la începutul secolului al XIX-lea pe fondul unor mișcări sociale care promovau drepturile cetățenești, reforma legislativă și umanizarea pedepselor. Ceea ce însă diferențiază evoluția probațiunii în statele Europei continentale este faptul că nu s-a născut din cutumă, așa cum s-a întâmplat în Anglia și Țara Galilor și în celelalte state anglo-saxone, ci prin introducerea în dreptul penal a instituției suspendării executării pedepsei (în franceză sursis). Această instituție este deci punctul de pornire pentru ceea ce s-a dezvoltat ulterior și este cunoscut drept „probațiune” în țările Europei continentale.
La origini, suspendarea executării pedepsei (sau sursis) nu presupunea supravegherea infractorilor în comunitate, asemănându-se cu practica angajamentului. Harris (1997, 39) susține că la acea vreme „a adăuga supraveghere la sursis ar fi însemnat o gravă încălcare a drepturilor omului” [subliniere originală], acest lucru reflectând „grija Franței post-revoluționare de a introduce un principiu de strictă legalitate în Codul penal”. Supravegherea infractorilor pe perioada suspendării executării pedepsei nu se regăsește nici printre principalele caracteristici atribuite de Cartledge (1981 apud Harris, [1995]2005b, 42) acestei instituții:
pronunțarea mai întâi a unei sentințe;
luarea deciziei de a suspenda executarea sentinței, impunând condiția ca infractorul să nu mai comită alte infracțiuni pe perioada suspendării;
revocarea suspendării în cazul încălcării condiției impuse;
reabilitarea infractorului în cazul în care acesta îndeplinește obligațiile impuse.
Făcând referire la forma inițială a suspendării executării pedepsei, Harris [1995](2005b, 42) arată că „principiul central nu era, precum în statele anglo-saxone, acordarea de sfaturi și îndrumare, ci chiar suspendarea”, astfel că ceea ce se subsuma conceptului de probațiune în țările Europei continentale nu era supravegherea infractorului în vederea îndreptării acestuia, ci suspendarea executării unei sentințe, adică un fel de „iertare condiționată”. Această formă de probațiune a luat pentru prima oară naștere în legislația belgiană, prin Legea Lejeune, la data de 31 mai 1888 (Basler-Pierson și Screvens, 1980; Valck, 2000; Lauwers, 2008). Conform lui Vanstone (2008, 739), Jules Lejeune, Ministrul de Justiție al Belgiei la acea vreme și persoana care a propus spre promulgare această lege, considera că infractorii nu au nevoie de supraveghere (sau de patronaj, cum se spunea în franceză) pentru a se reforma, ci de o oportunitate, caz în care reformarea are loc în mod natural. Franța a fost următoarea țară în care s-a legiferat suspendarea executării sentinței, la data de 26 martie 1891, prin Legea Bérenger, după numele senatorului francez René Bérenger (Pelissier și Perrier, 2008; Vanstone, 2008). Instituția suspendării executării sentinței introdusă de Belgia și Franța în legislația lor penală a fost preluată în anii următori și de alte state ale Europei continentale, Harris [1995](2005b, 45) enumerând printre acestea: Luxemburg, Portugalia, Norvegia, Olanda, Bulgaria, Italia, Suedia, Spania, Ungaria, Grecia, Finlanda și cantoanele elvețiene Geneva, Vaud, Wallis, Tessin, Fribourg, Neuchâtel, Basle Town, Basle Land, Lucerne și Schaffhausen.
Abia la începutul secolului XX a început să fie acceptată supravegherea ca o opțiune suplimentară pentru suspendarea executării pedepsei, iar acest fapt, susține Harris [1995] (2005b, 46), s-a datorat creșterii în importanță a expertizei profesioniștilor. Astfel, suspendarea executării sentinței sub supraveghere (sau în franceză sursis avec mise à l’épreuve) a fost introdusă gradual în majoritatea țărilor Europei continentale: Danemarca – în anul 1905 (Harris, [1995]2005b; Heine, 2008); Ungaria – pentru infractorii minori în 1908 (Kerezsi, Hatvani, Kóta și Bogschütz, 2008); Olanda – în 1910 (Kalmthout și Tigges, 2008); Finlanda – în 1918 (Harris, [1995]2005b); Cehoslovacia – în 1918 (Ourednickova, Stern și Doubravova, 2008); Suedia – în 1918 (Lindholm și Bishop, 2008); Norvegia – în 1919 (Faeste, 2000); Polonia – pentru infractorii minori în 1919, iar pentru adulți în 1965 (Wilamowska, 2008); Austria – instituția „supravegherii protejate” în 1920 (Koss, 2008); Iugoslavia – în Codul penal din 1922 (Rajic și Babic, 2008); Lituania – în 1928 (Deveikyte, 2008); Italia – pentru infractorii minori în 1934, iar pentru adulți în legea penitenciarelor din 1975 (Gandini și Zinna, 2008); Elveția – în 1942 (Harris, [1995]2005b); Malta – în 1944 (Scicluna, 2008); Germania – în 1953 pentru infractorii tineri și în 1954 pentru infractorii adulți (Mutz, 2008); Franța – legea probațiunii din 1958 (Pelissier și Perrier, 2008); Luxemburg – în 1959 (Biancalana, 2008); Belgia – legea probațiunii din 1964 (Lauwers, 2008); Slovenia – în 1977 (Novak, 2008); Portugalia – în Codul penal din 1982 (Antunes, 2008); România – în 1992 (Legea nr. 104/1992); Spania – Codul penal din 1995 (Pérez Pablo, 2000; Espartero, 2008).
Bineînțeles, activitățile caritabile ale diferitelor organizații private realizate în beneficiul infractorilor aflați în detenție sau proaspăt liberați au contribuit la construirea contextului social favorabil reformei legislative prin care a fost acceptată supravegherea infractorilor în comunitate. Prima organizație cu un astfel de rol din Europa continentală a fost înființată în Olanda, în anul 1823, la inițiativa a trei comercianți și s-a numit „Societatea pentru Reformarea Morală a Deținuților” (Kalmthout și Tigges, 2008). La baza ideii înființării acestei organizații a stat exemplul lui John Howard, pe care l-am menționat anterior. Interesant este faptul că Howard Association a fost înființată în Anglia și Țara Galilor abia în anul 1866, aproximativ 40 de ani mai târziu decât această societate olandeză. Contribuția adusă de „Societatea pentru Reformarea Morală a Deținuților” a constat în suportul moral și material acordat deținuților și liberaților din închisoare, principalul obiectiv al voluntarilor fiind acela de a reforma infractorii prin educație și credință. Organizația se finanța din donațiile cetățenilor care credeau în reformarea infractorilor.
Alte organizații au fost ulterior înființate în celelalte țări ale Europei continentale și au servit în egală măsură la crearea contextului social favorabil dezvoltării probațiunii. Spre exemplu, în Germania organizațiile private au fost cele care au oferit asistență și suport deținuților și liberaților, cele mai importante dintre acestea fiind „Societatea pentru Sprijinul Închisorilor din Rhine-West” înființată în anul 1826 și „Societatea pentru Sprijinul Deținuților Liberați din Württemberg” înființată în anul 1830 (Wegener, 2000; Mutz, 2008). În Danemarca prima organizație care a oferit suport deținuților liberați a fost înființată în anul 1843 (Heine, 2008). În Norvegia, prima organizație privată care a oferit asistență foștilor deținuți a fost înființată în anul 1849 la Oslo (Faeste, 2000; Ploeg, 2008). În Finlanda, originile probațiunii se regăsesc în munca realizată de „Asociația Finlandeză a Închisorilor”, înființată în anul 1870 și care își centra activitățile pe derularea de programe umanitare atât în beneficiul deținuților, în vederea ameliorării condițiilor de detenție, cât și al celor liberați din închisoare, în vederea găsirii unui loc de muncă și a unei locuințe (Vogt-Airaksinen, 2000; Linderborg, 2008). În Franța, după 1885, s-au înființat diferite organizații private sau cluburi, numite „societăți de patronaj”, care ofereau asistență și supravegheau foștii deținuți (Gilly, 2004; Pelissier și Perrier, 2008). O astfel de organizație a fost înființată și în România în anul 1907, despre care vom vorbi pe larg în capitolul următor.
Pe lângă munca de reformare depusă de voluntari în aceste organizații private, conform mai multor surse (Radzinowicz, 1962, 1999; O’Brien, 1978; Voigt, Thornton, Barrile și Seaman, 1994; Morrison, 1995; Harris, [1995]2005b, 1997; Crutchfield și Kubrin, 2000; Whitehead și Thompson, 2004; Luckenbill și Miller, 2006; Vanstone, 2008), o influență importantă asupra dezvoltării probațiunii și realizării reformelor legislative în statele Europei continentale la începutul secolului XX a avut-o mișcarea pozitivistă prin care s-a născut criminologia ca știință de explicare a etiologiei crimei și criminalității. Pozitivismul, arată Harris [1995](2005b, 57), „a oferit o nouă paradigmă pentru înțelegerea crimei, ceea ce a dat legitimitate probațiunii ca intervenție socială și psihologică”. Criminologii pozitiviști de la acea vreme – Cesare Lombroso, Raffaele Garofalo, Enrico Ferri – promovau ideea determinismului de natură biologică și psihologică în comiterea faptelor antisociale și ca atare considerau că reformarea se poate realiza prin tratament și nicidecum prin pedeapsă. Ceea ce trebuia judecat era omul, iar nu infracțiunea, lucru care a dus la diferențiere între infractori cu aceleași fapte și la individualizarea pedepsei. Primele categorii de infractori care au început să primească tratament diferențiat, arată în Harris [1995](2005b), au fost minorii și persoanele cu probleme mintale, iar mai apoi tinerii și femeile. Premisele criminologiei pozitiviste au dus la reforme nu numai în țările Europei continentale, ci și în țările anglo-saxone, în special Anglia și Țara Galilor și Statele Unite ale Americii, unde s-a suprapus cu dezvoltarea unei alte noi științe – psihologia.
II.3. Tendințe moderne în probațiune
II.3.1. Reglementări internaționale privind sancțiunile și măsurile comunitare
Unul dintre argumentele introducerii în analiză a reglementărilor internaționale în materie de sancțiuni și măsuri comunitare este cel al pluralismului socio-juridic. Așa cum arată Balahur, „varietatea formelor în care sunt practicate, în diferite sisteme penale, sancțiunile neprivative de libertate – începând de la probațiunea tradițională, până la arestul la domiciliu și supravegherea electronică, etc. – este efectul concertat al acțiunii unei multitudini de surse (izvoare) socio-juridice” (2000, 18-19). Fiecare dintre aceste surse au un anumit impact asupra practicii administrării sancțiunilor comunitare, reglementările internaționale în materie de drepturile omului fiind însă sursa cu impactul cel mai puternic asupra practicii, în principal datorită faptului că stabilesc „în mod expres limitele, natura, obiectivele, durata [și] specificul intervenției” (ibidem). În altă ordine de idei, reglementările internaționale sunt cele care de cele mai multe ori aduc elementele de noutate în practica penală a unei țări, dar care și impun o standardizare a politicilor penale, societatea modernă fiind una globală, caracterizată de intensificarea relațiilor transnaționale. Un alt argument privind introducerea în analiză a reglementărilor internaționale este unul de ordin constituțional, tratatele internaționale ratificate de România făcând parte din dreptul intern. În consecință, omiterea acestora ar putea duce la o analiză incompletă.
Sancțiunile și măsurile comunitare au fost pentru prima oară reglementate în cadrul instrumentelor universale de protecție a drepturilor omului în anul 1990, prin adoptarea de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite a Regulilor și standardelor minime pentru măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo). Scopul principal al acestor standarde, arată Symonides și Volodin (2001, 445-446), a fost promovarea utilizării la o scară cât mai largă a alternativelor la încarcerare, sau cu alte cuvinte a măsurilor non-custodiale, și crearea unei protecții legale minime a persoanelor supuse acestora. Astfel, Regula 1.4. stipulează că statele membre, în momentul implementării Regulilor de la Tokyo, „se vor strădui să asigure un echilibru just între drepturile infractorilor, drepturile victimelor și preocuparea societății pentru securitatea publică și prevenirea criminalității”. De asemenea, Regulile de la Tokyo promovează un sistem de justiție penală care să asigure o gamă cât mai largă de sancțiuni și măsuri comunitare, pentru a permite o mai mare flexibilitate, în concordanță cu menținerea capacității de sancționare fermă. Această reglementare internațională pune la dispoziția autorităților naționale următoarele măsuri din care pot alege:
sancționare verbală cum ar fi: admonestare, mustrare, avertisment;
renunțare condiționată la învinuire;
sancțiuni economice și amenzi;
confiscare sau decizie de expropriere;
restituire;
suspendare sau amânare a pronunțării hotărârii;
probațiune sau supraveghere judiciară;
muncă în folosul comunității
arest la domiciliu;
orice alt tratament non-instituțional;
combinarea măsurilor de mai sus.
Așa cum remarca și Balahur (2000, 40), aceste reglementări nu au un caracter abstract, ci fac referire directă la nevoile personale ale infractorului și la circumstanțele socializării acestuia, unul dintre efectele acestui caracter fiind apropierea dreptului de viața individului, a grupurilor și a comunităților. Am putea spune chiar că filosofia care stă în spatele acestor alegeri este una care se îndepărtează de funcțiile tradiționale ale pedepsei (cel puțin de retribuție, descurajare și incapacitare), plasându-se în sfera a ceea ce numim reabilitare, sau chiar restaurare a echilibrului existent înaintea săvârșirii crimei.
La nivel european, sancțiunile și măsurile comunitare își găsesc expresia normativ-juridică în recomandările adoptate de Consiliului Europei, Regulile europene cu privire la sancțiunile și măsurile comunitare fiind elaborare cu scopul de a stabili un set de standarde care să permită atât legiuitorilor la nivel național, cât și practicienilor „asigurarea unei aplicări juste și eficiente a sancțiunilor și măsurilor comunitare, precum și garanții împotriva încălcării drepturilor infractorilor supuși unor asemenea sancțiuni și măsuri” (Symonides și Volodin, 2001, 193-194). De asemenea, Regulile Europene dau pentru prima dată o definiție a termenului de sancțiuni și măsuri comunitare, delimitând astfel granițele până la care legiuitorul poate merge în aplicarea acestora. Deși Regulile Europene nu și-au propus în mod expres să promoveze utilizarea sancțiunilor și măsurilor comunitare, acestea au indirect un asemenea efect. Giles (2000, 159) argumenta că aceste tipuri de sancțiuni „ar trebui să ocupe un loc esențial în spectrul represiunilor penale, dat fiind că ele prezintă avantaje în comparație cu sancțiunile ce presupun privarea de libertate”. Cu toate acestea, Regulile Europene, spre deosebire de Regulile de la Tokyo, nu dau exemple clare de sancțiuni și măsuri comunitare, ci mai degrabă nuanțează natura pe care acestea ar trebui să o aibă. Printre caracteristicile de bază ale sancțiunilor și măsurilor comunitare enunțate de Regulile Europene se numără:
precizarea clară a durata acestora;
proporționalitatea naturii și duratei acestora cu gravitatea delictului și luarea în calcul a particularităților fiecărui caz;
conformarea naturii și modului de executare al acestora cu toate drepturile omului garantate pe plan internațional;
neaccentuarea caracterul lor dureros.
De asemenea, trebuie să menționăm faptul că scopul sancțiunilor și măsurilor comunitare, așa cum a fost enunțat de Regulile Europene, este „dezvoltarea simțului responsabilității infractorului față de comunitate în general, precum și față de victimă (victime) în particular”, pentru adaptarea corespunzătoare a infractorului la societate și la normele care o guvernează. Ca și în cazul Regulilor de la Tokyo, putem spune că Regulile Europene promovează o politică utilitaristă de reabilitare a infractorului, cu tendință către aplicarea unei justiții restaurative, reprezentând în esență un set de principii în funcție de care statele membre ar trebui să-și ghideze politica penală în materie de sancțiuni și măsuri comunitare. Cu toate acestea, în urma unui studiu realizat de Comitetul European privind Problemele Penale s-a arătat că statele membre au întâmpinat probleme în implementarea Regulilor Europene, fiind necesare explicații și interpretări suplimentare ale unor prevederi conținute de acestea. În consecință, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a considerat necesară adoptarea unei noi recomandări care să vină în completarea Regulilor Europene. Astfel, la data de 29 noiembrie 2000, Comitetul a adoptat Recomandarea Rec (2000) 22 privind îmbunătățirea implementării Regulilor Europene asupra sancțiunilor și măsurilor comunitare. Aceasta cuprinde un set de principii pentru atingerea unei cât mai largi și eficiente utilizări a sancțiunilor și măsurilor comunitare, prevăzând încă din art. 1 al Anexei 2 la Recomandare un număr de nouă exemple de astfel de sancțiuni, după cum urmează:
alternative la detenția pre-proces, precum obligația infractorului învinuit să locuiască la o anumită adresă, să fie supravegheat și asistat de o agenție numită de autoritatea judiciară;
probațiunea ca sancțiune independentă impusă fără pronunțarea sentinței închisorii;
suspendarea executării pedepsei cu închisoarea cu impunea unor condiții;
munca în folosul comunității;
compensarea victimei / reparația / medierea victimă-infractor;
ordine de tratament pentru infractorii consumatori de droguri sau alcool sau pentru cei care suferă de tulburări mentale în relație directă cu comportamentul criminal;
supravegherea intensivă pentru categorii aparte de infractori;
restrângerea libertății de mișcare prin ordine de restricție de circulației sau monitorizare electronică, impusă cu respectarea Regulilor 23 și 55 ale Regulilor Europene;
liberarea condiționată din închisoare urmată de supraveghere post-liberare.
De asemenea, noua recomandare precizează expres folosirea sancțiunilor și măsurilor comunitare atât ca alternativă la încarcerare, cât și ca sancțiune de referință pentru anumite categorii de infracțiuni. Pe lângă aceasta, statelor membre li se recomandă să își revizuiască și să reducă prevederile legale care ar putea împiedica utilizarea sancțiunilor și măsurilor comunitare în cazul infractorilor periculoși sau recidiviști. Recomandarea (2000) 22 îndeamnă la reducerea folosirii pedepsei cu închisoarea, la extinderea folosirii sancțiunilor și măsurilor comunitare, precum și la asigurarea compensațiilor pentru victimele infracțiunilor. Evitarea folosirii pedepsei cu închisoarea poate fi făcută prin definirea unor circumstanțe atenuante care să permită autorităților judiciare impunerea unei sancțiuni sau măsuri comunitare în locul acesteia. Misiunea serviciilor de implementare a sancțiunilor și măsurilor comunitare, așa cum sunt prevăzute de noua recomandare, urmează direcția:
întăririi încrederii autorităților judiciare în utilitatea sancțiunilor și măsurilor comunitare;
asigurării siguranței publice;
îmbunătățirii situației personale și sociale a infractorilor.
De asemenea, art. 17 al Recomandării precizează expres că o funcție importantă a sancțiunilor și măsurilor comunitare este reintegrarea infractorilor în comunitate.
În ceea ce privește filosofia care stă în spatele prevederilor Recomandării (2000) 22, conchidem că aceasta păstrează linia Regulilor Europene de orientare către reabilitarea infractorilor, incluzând însă și elemente ale funcțiilor de incapacitare și retribuție prin enunțarea unor măsuri precum obligația infractorului învinuit să locuiască la o anumită adresă, munca în folosul comunității, restrângerea libertății de mișcare sau supravegherea intensivă. Reglementările țării noastre în materie de sancțiuni și măsuri comunitare ar trebui să se alinieze acestui cadru normativ-juridic.
II.3.2. Sancțiuni și măsuri comunitare
Așa cum am arătat anterior, termenul de sancțiuni și măsuri comunitare a fost consacrat în legislația internațională a drepturilor omului la data de 14 decembrie 1990, în momentul în care Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Regulile și standardele minime pentru măsuri neprivative de libertate, pe scurt Regulile de la Tokyo. Acestea au pus bazele cadrului normativ-juridic internațional în ceea ce privește:
sancțiunile și măsurile comunitare;
implementarea și administrarea acestora;
standardele de pregătire a personalului din acest domeniu;
politicile de implementare a sancțiunilor și măsurilor comunitare;
cooperarea internațională în privința cercetării, prevenirii infracționalității și tratamentului infractorilor.
Mai târziu, sancțiunile și măsurile comunitare au făcut obiectul unor instrumente regionale de protecție a drepturilor omului, cel mai relevant pentru România fiind Recomandarea R (92) 16 referitoare la Regulile europene cu privire la sancțiunile și măsurile comunitare, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la data de 19 octombrie 1992. W. Rau (1997, apud Balahur, 2000, 46) sublinia că, prin elaborarea acestor Reguli, Consiliul Europei a încercat să își aducă aportul la reconstrucția sistemelor penale ale țărilor membre prin promovarea unui echilibru între drepturile societății, victimei și infractorului. Astfel, opțiunea pentru termenul de sancțiuni și măsuri comunitare nu a fost întâmplătoare, ci specială, pe de o parte datorită unei mai mari transparențe în semnificații a termenului față de sintagmele măsuri alternative sau măsuri neprivative de libertate, iar pe de altă parte datorită referirii mai sugestive la natura acestora, opusă sancțiunilor privative de libertate.
În ceea ce privește compoziția acestora, Harris (1986, 2-3) a identificat, într-o monografie realizată pentru Departamentul de Justiție al Statelor Unite, unele elemente care ar putea duce la confuzii în momentul folosirii conceptului de sancțiuni comunitare. Astfel, Harris a arătat că termenul de sancțiune are o semnificație mai largă decât cel de sentință, în sensul că include și programe, precum liberarea condiționată sau munca în folosul comunității, care fac parte din răspunsul justiției penale împotriva comportamentului delincvent, dar care nu sunt văzute în general ca sentințe. De asemenea, acest termen este mai neutru decât cel de pedeapsă, sancțiunile putând fi impuse cu variate alte scopuri (tratamentul, protecția publicului, descurajarea, etc). Termenul de comunitate în contextul corecțional ar putea fi folosit în sensul de mediu nesecurizat, servicii asigurate de personal non-corecțional, cantitatea și tipul de libertate permis unui condamnat, gradul de implicare al cetățenilor sau alte caracteristici ale unor astfel de programe. În sensul lucrării de față, vom folosi termenul de comunitate pentru a desemna toate acele programe care exclud plasarea într-o instituție de detenție. Conceptul de sancțiuni comunitare, în accepțiunea lui Harris (1986), face deci referire la ceea ce numim în mod generic, și cu rezervele de rigoare, pedepse în comunitate sau alternative la încarcerare.
Urmând același fir logic, Anexa Regulilor Europene arată că acest concept se referă la:
„… sancțiunile și măsurile care îl mențin pe infractor în comunitate și implică o oarecare îngrădire a libertății sale prin impunerea de condiții și / sau obligații, acestea fiind puse în executare de organe desemnate în acest scop prin lege. Termenul desemnează orice sancțiune impusă de o instanță sau de un judecător și orice măsură luată înainte de sau în locul unei hotărâri privind o sancțiune, precum și modalitățile de executare a unei pedepse cu închisoarea în afara unui penitenciar”.
Aceeași Anexă ține să menționeze și faptul că sancțiunile și măsurile comunitare nu se referă la sancțiuni financiare, prin aceasta înțelegând și amenzile sub forma zilelor-amendă care se regăsesc în noua reglementare penală a țării noastre, însă „orice activitate de supraveghere sau de control întreprinsă pentru a asigura executarea acestora” se încadrează în conceptul de sancțiuni și măsuri comunitare.
II.3.3. Justiția tradițională vs. justiția restaurativă
Primii pași pe care comunitatea europeană i-a făcut spre abordarea justiției penale din perspectivă restaurativă a fost, așa cum arată Balahur (2000), înființarea în anul 1979, la propunerea Consiliul Europei, a Consiliilor de reabilitare, care urmau să integreze activitatea de supraveghere din probațiune în cadrul mai larg al serviciilor comunitare. Se urmărea astfel o mai bună reintegrare socială a infractorilor prin implicarea comunității și în special a victimei în procesul justiției penale.
Paradigma justiției restaurative pune în prim plan relațiile sociale dintre toate părțile implicate în infracțiune: infractorul, victima și comunitatea. Implicarea victimei este un element esențial în procesul de justiție. Sintagma „justiție restaurativă” arată scopul unei astfel de filosofii: „refacerea echilibrului perturbat prin comiterea unei infracțiuni” (Balahur, 2000, 28). Atât filosofia penală tradițională (represivă), cât și cea restaurativă, pornesc de la premise diferite în ceea ce privește cauzalitatea infracțiunii, rolul victimei în procesul penal și prevenirea criminalității. Tabelul următor schematizează pe scurt premisele de la care pleacă cele două paradigme.
Sursa: J. Klaus. (1998). apud Balahur, Doina. (2000). „Pluralismul socio-juridic și reglementarea probațiunii: standarde legislative universale și europene”. În Durnescu, Ioan. (coord). Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere. Craiova: Editura Themis. 27
În ciuda faptului că cele două paradigme – tradițională și restaurativă – pornesc de la supoziții diferite, acestea nu se elimină una pe alta. De altfel, putem spune că paradigma justiției restaurative reprezintă o încercare de dezvoltare a unei teorii necesare măsurilor comunitare. Așa cum arată Balahur (2000, 29), această paradigmă a venit ca un răspuns la lipsa cadrului teoretic-conceptual în privința pedepselor neprivative de liberate, oferind obiective penale și o misiune a intervenției.
Justiția restaurativă diferă de cea tradițională prin faptul că privește infracțiunea mai degrabă ca o daună produsă unei persoane decât ca o încălcare a legii, iar scopul justiției este mai degrabă repararea decât o simplă pedepsire. Principiul pe care justiția restaurativă îl subliniază este responsabilitatea infractorilor față de daunele produse, focalizându-se pe medierea conflictului dintre victimă și infractor. Obiectivul acesteia, arată Ness (1998) este reintegrarea cu succes atât a victimei, cât și a infractorului ca membrii productivi ai unor comunități sigure.
Din punct de vedere procedural, programele restaurative pun valoare pe participarea activă a victimelor, a infractorilor și a comunităților, deseori prin întâlniri directe, cu scopul de a identifica (Balahur, 2000, 27): dauna produsă; pașii care trebuie făcuți pentru a o corecta; acțiuni care pot reduce posibilitatea unor infracțiuni viitoare. Miller și Blackler (1998, apud Miers, 2001, 4) arată că termenul de justiție restaurativă este folosit pentru a face referire la „o gamă extraordinar de largă și diversă de intervenții formale și informale”, care includ:
întâlniri între victime și infractori în cadrul procesului penal;
inițiative de rezolvare a conflictelor între membrii unei comunități;
workshop-uri pe teme de rezolvare a conflictului în organizații;
ședințe de team building pentru dezvoltarea profesională a angajaților;
servicii de consiliere și asistență maritală;
consiliere parentală și activități de prevenire în cazul adolescenților cu probleme;
recunoașterea comportamentelor deviante.
Justiția restaurativă poate fi privită deci ca un „proces pentru atingerea unor rezultate mai bune în cazul anumitor conflicte” (Miers, 2001, 4), de la comportamente predelincvente până la infracțiuni. De multe ori, susținătorii justiției restaurative pun accentul pe acordarea unor compensări victimelor în urma întâlnirilor cu infractorul, fără alte constrângeri viitoare pentru infractor. Procesul în sine poate fi caracterizat printr-o varietate de interacțiuni între părți, printre care cele mai dese exemple sunt întâlnirile de grup și medierea victimă-infractor. Ca proces, arată Miers (2001), medierea este deseori folosită în contexte care, deși au potențialul declanșării unui nou conflict, nu implică în nici un fel repararea. Mulți dintre cei care pledează pentru dezvoltarea paradigmei restaurative la nivel de justiție penală pun valoare pe proces în sine și sunt indiferenți fie față de orice alt rezultat viitor, fie față de elementele acestuia, cu condiția ca procesul să nu fie disfuncțional. Pentru alții, succesul justiției restaurative depinde de identificarea și acordarea victimelor a unor rezultate tangibile, cu o valoare materială care să permită infractorilor recompensarea / repararea a ceea ce victimele au pierdut în urma daunei.
Datorită creșterii numărului de programe restaurative la nivel internațional, s-a intensificat atenția asupra felului în care s-ar putea structura un sistem de justiție restaurativă, arată Miers (2001). Inițial, s-au pus întrebări privind modalitatea în care justiția restaurativă s-ar putea încorpora în abordările tradiționale, dar mai recent acestea au luat forma explorării măsurii în care valorile justiției restaurative s-ar putea implementa în întregul proces penal. Rezumând, putem spune că justiția restaurativă reprezintă un nou model de gândire, oferind o nouă înțelegere asupra infracțiunii din perspectiva tuturor actorilor implicați direct sau indirect în urma comiterii acesteia – infractorul, victima și comunitatea.
Ness a identificat trei principii fundamentale care ghidează procesul restaurativ, după cum urmează (1998, 2-3):
Principiul 1: Dacă infracțiunea reprezintă mai mult decât o încălcare a legii, atunci justiția trebuie să lucreze cu victimele, infractorii și comunitățile care au fost prejudiciate de infracțiune.
Principul 2: Dacă infracțiunea reprezintă mai mult decât o încălcare a legii, atunci victimele, infractorii și comunitățile ar trebui să aibă șansa unei implicări active în procesul de justiție cât mai din timp și cât mai mult cu putință.
Principiul 3: Dacă infracțiunea reprezintă mai mult decât o încălcare a legii, atunci trebuie să regândim rolurile și responsabilitățile statului și ale comunității. În termeni largi, am putea spune că în promovarea justiției statul are responsabilitatea de a menține o ordinea socială, iar comunitatea de a menține înțelegerea între oameni.
Pe lângă aceste trei principii, Ness identificat alte patru valori fundamentale pe care programele restaurative trebuie să le urmeze pentru a-și atinge obiectivele (ibidem):
1. Întâlnirea. Programele restaurative pun foarte mare accent pe „întâlnirea” dintre cei afectați de comiterea unei infracțiuni – infractorul, victima sau comunitatea. Spre deosebire de momentul întâlnirii în sala de judecată, unde părțile nu au șansa de a interacționa, întâlnirile restaurative sunt (cel puțin la figurat) „față în față”. În timpul întâlnirii fiecare are șansa de a vorbi, de a spune propria viziune asupra infracțiunii. Părțile au posibilitatea de a spune ceea ce îi frământă, pot deveni emoționali, scopul întâlnirii fiind ca acestea să dezvolte o înțelegere completă a infracțiunii, a celorlalte părți implicate și a pașilor care trebuie făcuți pentru restabilirea echilibrului. De asemenea, întâlnirea vizează încheierea unui acord privind disputa, realizabil de către părți. Dauna produsă nu poate fi niciodată îndreptată în totalitate, dar pot fi făcuți pași pentru repararea acesteia.
2. Repararea. „Reparare” înseamnă compensare / despăgubire și poate fi realizată prin plata unei sume de bani, realizarea unui serviciu, înapoierea sau înlocuirea proprietății sau orice altă formă asupra cărora părțile au căzut de acord în cursul întâlnirii. Desigur, repararea completă nu este posibilă, însă scopul acesteia nu este de a da timpul înapoi, ci de a plăti datoria. Un program restaurativ este mai degrabă preocupat de repararea prejudiciului decât de sancțiune, care ignoră nevoia și obligația de a repara răul produs. De asemenea, încearcă să reducă probabilitatea unor daune viitoare. Repararea este impusă de obicei în cazuri mai puțin grave, în care sentința ar fi oricum neprivativă de libertate sau complementară sentințelor cu închisoarea, dar cu un accent mai redus pe retribuție.
3. Reintegrarea. Prin reintegrare se înțelege „reintrarea” unei persoane – care poate fi victimă sau infractor – în viața comunității ca o persoană de sine stătătoare și productivă. Acest lucru implică mai mult decât o simplă tolerare a prezenței persoanei, necesitând stabilirea unor relații caracterizate prin respect, angajament și intoleranță pentru, dar înțelegere a comportamentului deviant sau irațional. De obicei, când vorbim de reintegrare ne gândim la nevoile infractorilor, însă aceștia nu sunt singurele persoane care au nevoie de reintegrare. Și victimele s-ar putea afla în această situație. Chiar dacă nevoile acestora sunt diferite, la fel ca și poziția lor morală față de infracțiune, deseori ambele părți – victima și infractorul – împărtășesc problema comună a stigmatizării.
4. Participarea. O caracteristică esențială a programelor restaurative este participarea directă a tuturor părților cu scopul de a ajunge la un acord. În acest context, identificarea modului în care infracțiunea a afectat victima devine o chestiune relevantă, ajutând la măsurarea gravității daunei produse. Identificarea motivelor pentru care infractorul a comis crima este în același sens relevant pentru că răspunde la întrebări pe care victima le-ar putea avea, ajutând toată lumea să înțeleagă ce anume a dus la comiterea infracțiunii și deci care sunt pașii indicați pentru a ajunge la reconciliere. De asemenea, identificarea perspectivelor reprezentanților comunității sau membrilor familiei devine o chestiune relevantă pentru că și aceștia sunt afectați de infracțiune, fiind persoane care vor juca roluri cheie în procesul de reintegrare.
Fiecare sistem de probațiune are o anumită poziție față de încorporarea în interiorul său a conceptului de justiției restaurativă și a practicilor restaurative. Sunt țări, ca de exemplu Cehia (Ourednickova, Stern și Doubravova, 2008), în care practicile restaurative sunt parte integrantă a sistemului de probațiune. În schimb, în alte țări, cum este și cazul României, practicile restaurative se subsumează unui sistem instituțional și legislativ distinct care poate sau nu să opereze în cadrul sistemului de justiție penală.
II.4. Sisteme de probațiune – patru modele
Această secțiune este rezervată prezentării a patru modele de sisteme de probațiune, cu un istoric îndelungat și care, pentru a ajunge în acest punct, au trecut atât prin transformări de concept, cât și prin transformări instituționale. Două dintre modele (Anglia și Țara Galilor și Statele Unite ale Americii) sunt de orientare anglo-saxonă, în timp ce celelalte două (Franța și Olanda) sunt de orientare romanică. Selectarea lor nu este întâmplătoare, fiecare fiind structurate într-un mod cu totul diferit.
II.4.1. Anglia și Țara Galilor
În anul 2000, Ministerul de Interne (Home Office) a restructurat în întregime serviciul de probațiune din Anglia și Țara Galilor, transformându-l într-un serviciu național, finanțat în întregime din fonduri guvernamentale. În anul 2004 sistemul de administrare a justiției penale din această țară a trecut printr-o nou proces de reorganizare, managementul serviciului penitenciar și al celui de probațiune fiind trecut în atribuția unei singure instituții – Serviciului Național de Management al Infractorilor (National Offender Management Service). În anul 2007, odată cu înființarea Ministerului de Justiție, întregul sistem de probațiune a trecut în subordinea acestuia, împreună cu sistemul penitenciar.
A. Organizare instituțională
În momentul de față, probațiunea ca sistem de administrare a măsurilor și sancțiunilor comunitare se desfășoară sub administrarea Ministerului de Justiție. McCarva (2008) arată că sistemul de probațiune din această țară este organizat din 42 de arii de probațiune, fiecare având un coordonator (Chief Officer) și un comitet director (Probation Board). Resursele umane se află în responsabilitatea comitetelor directoare, cu excepția coordonatorilor, care sunt numiți de către un Secretar de Stat. De asemenea, în momentul de față, serviciile de probațiune colaborează cu Serviciului Național de Management al Infractorilor (National Offender Management Service) în domeniul evaluării performanțelor. NOMS este alcătuit din 9 birouri regionale care au în responsabilitate monitorizarea performanțelor ariilor locale de probațiune. De asemenea, arată McCarva, se dorește ca în viitor, birourile regionale ale NOMS să aibă puterea de a decide nivelul bugetelor alocate ariilor de probațiune și să cumpere servicii de probațiune de la furnizori publici, privați sau non-profit. În ceea ce privește organizarea internă a serviciilor de probațiune, fiecare comitet director este compus dintr-un președinte și până la 12 membri numiți de Secretarul de Stat, arată McCarva (2008). Fiecare arie are un coordonator și un judecător de legătură. Cele 42 arii de probațiune au bugete diferite, precum și un număr diferit de angajați. Fiecare arie funcționează în baza cadrului general dezvoltat de NOMS.
B. Servicii oferite
Baza legală pentru desfășurarea activităților de probațiune se regăsește, în cea mai mare parte în Criminal Justice and Court Services Act 2000, care asigură cadrul de organizare a serviciilor de probațiune și a comitetelor directoare, și în Criminal Justice Act 2003, care prevede tipurile de sancțiune penale care pot fi aplicate în domeniul justiției pentru adulți (cu vârsta peste 18 ani) în această țară (McCarva, 2008). Conform NOMS (2007), principalele activități ale serviciilor de probațiune includ:
realizarea rapoartelor presentențiale (pre-sentence report): acestea sunt întocmite cu scopul de a furniza instanței informații despre infractor și infracțiunea comisă, precum și de a asista instanța în identificarea celei mai potrivite sancțiuni (custodiale sau comunitare). PRS este cerut în orice cauză penală, cu excepția celor în care instanța nu îl consideră a fi necesar. PRS poate fi prezentat instanței sub formă orală sau scrisă, cel din urmă putând fi cerut în regim de urgență, caz în care personalul de probațiune nu va evalua și riscul de recidivă.
supravegherea unui ordin comunitar (community order) și a condițiilor acestuia: ordinul comunitar este impus adulților care au comis infracțiuni, nu poate fi mai mare de 3 ani și este obligatorie impunea în paralel a cel puțin uneia din cele 12 condiții enumerate mai jos. Condițiile ordinului comunitar pot fi combinate numai dacă sunt compatibile între ele, sunt potrivite pentru infractor, nu contrazic religia infractorului, programul acestuia de muncă sau de educație, iar restrângerea libertății este proporțională cu gravitatea faptei. Condițiile car pot fi impuse sunt următoarele:
muncă neremunerată;
realizarea unei activități;
includerea într-un program;
interzicerea unei activități;
interdicția de a ieși din casă după o anumită oră (curfew);
interdicția de a frecventa anumite locuri (exclusion);
internarea într-un centru rezidențial (residence);
tratament psihologic;
tratament privind consumul de droguri;
tratament privind consumul de alcool;
supraveghere;
frecventarea unui centru de zi.
supravegherea unui ordin custodial suspendat (custody minus): suspendarea unui ordin custodial se poate face pe o perioadă între 6 luni și 2 ani. Pe perioada suspendării instanța impune una sau mai multe condiții dintre cele 12 care pot fi atașate ordinului comunitar. Cu toate acestea, legea prevede ca în cazul suspendării unui ordin custodial condițiile impuse să fie mai severe decât în cazul unui ordin comunitar.
derularea de programe: principalele programe oferite se referă la dezvoltarea abilităților cognitive (Enhanced Thinking Skills), a abilităților de rezolvare a problemelor (Think First, One to One), programe adresate femeilor (Women’s Programme), de reducere a agresivității (Aggression Replacement Training, Controlling Anger and Learning to Manage it), pentru prevenirea recidivei în cazul infracțiunilor sexuale (Community–Sex Offender Group Programme, Thames Valley – Sex Offender Groupwork Programme, Internet Sex Offender Treatment Programme), pentru prevenirea recidivei în cazul infracțiunilor de trafic (Drink Impaired Drivers), pentru consumatorii de substanțe interzise (Addressing Substance Related Offending, Offender Substance Abuse Programme, Personal Reduction in Substance Misuse), de consiliere a victimelor (Community Domestic Violence Programme, Integrated Domestic Abuse Programme).
C. Justiția restaurativă
Conform Biroului pentru Reforma Justiției penale din Anglia (Office for Criminal Justice Reform, 2005), justiția restaurativă pentru adulți poate fi folosită în această țară pentru o largă arie de conflicte, de la comportamente antisociale cu un grad redus de pericol social, până la cele mai grave infracțiuni. Astfel, justiția restaurativă își găsește implementarea în următoarele faze ale procesului penal:
pre-urmărire penală: avertismentele date de poliție sau programele comunitare de prevenire a infracționalității;
pre-sentențial: programele de justiție restaurativă pot fi implementate înainte de condamnare (sentința poate fi suspendată);
post-sentențial: la cererea victimei sau infractorului (programele sunt asigurate de serviciile de probațiune sau de penitenciare).
De asemenea, conform NOMS (2007), elemente de justiție restaurativă se aplică și în cadrul ordinelor comunitare. Spre exemplu, dacă se impune de către instanță condiția de a desfășura o activitate, aceasta poate să fie o reparație față de victimă sau față de persoanele afectate de infracțiune.
II.4.2. Franța
Evoluția sistemului de probațiune din Franța a fost caracterizat de unii autori “un paradox original” (Wywekens, 1998, apud Gilly, 2004, 97) datorită faptului că serviciile de probațiune au în atribuții implementarea unei sancțiuni penale cu obiectivul de a reintegra în societate infractorul. Acest paradox a stimulat mișcarea reformei penale din anul 1999 aducând mai aproape actorii implicați în administrarea probațiunii prin crearea unui singur Serviciu penitenciar de reabilitare și probațiune (Service penitentiaire d’insertion e de probation).
A. Organizare instituțională
Activitatea de probațiune se realizează în cadrul unei rețele cu trei actori principali: judecătorul de ședință, judecătorul specialist și SPIP. Vom prezenta în continuare succint care este rolul fiecărui actor, conform lui Gilly (2004).
Judecătorul specialist este primul element din rețeaua activității de probațiune, acesta având rolul de a impune măsura prin sentință. Tradițional, activitatea de probațiune are un caracter foarte restrictiv, acoperind următoarele tipuri de sancțiuni (Gilly, 2004, 100):
suspendarea combinată cu probațiunea;
amânarea pronunțării pedepsei combinată cu probațiune;
munca neremunerată în folosul comunității (travail d’interet general) ca pedeapsă principală sau complementară, sau ca o condiție a suspendării, liberării condiționate, interdicției de a frecventa anumite locuri, asistenței post-penale.
Judecătorul specialist (juge d’application des peines) este cel care are rolul de a supraveghea implementarea sentinței, totodată stabilind și planul de tratament individual pentru fiecare infractor. De asemenea, JAP are responsabilitatea de a stabili orientarea generală a măsurii de probațiune supravegheată de SPIP, de a evalua detaliile practice ale acesteia și de a realiza aceste sarcini în strânsă cooperare și consultare cu judecătorul care a impus măsura și cu SPIP. Cu toate acestea, arată Gilly (2004, 103) judecătorul specialist nu are autoritate administrativă și de organizare a practicii asupra .
SPIP sunt structuri unificate care cuprind atât serviciile socio-educative din penitenciare, cât și comisiile de probațiune care existau înaintea reformei din anul 1999, arată Gilly (2004, 98). Serviciile se află în subordonarea Administrației Penitenciare. La nivel național sunt înființate un număr de 101 servicii. Fiecare serviciu are un birou central cu câte trei tipuri de unități de lucru: de mediu închis, de mediu deschis și mixte care combină mediul închis cu cel deschis.
B. Servicii oferite
Obiectivul general pe care îl urmăresc SPIP este de a oferi infractorilor, în mod continuu și eficient, sprijin, îngrijire și servicii de reabilitare, într-un regim de tratament care acoperă atât mediul închis, cât și mediul deschis, și care combină obiectivele anterioare ale serviciilor socio-educative și ale comisiilor de probațiune. SPIP are definite următoarele atribuții (Gilly, 2004, 101):
în mediul deschis:
controlează și supraveghează toate condițiile aplicate de judecătorul de ședință, în special în următoarele cazuri: suspendarea executării pedepsei combinată cu probațiune, liberare condiționată cu muncă în folosul comunității, interdicția de a frecventa anumite locuri, amânarea combinată cu probațiunea;
pe durata investigațiilor asigură realizarea de rapoarte de anchetă;
implementează măsurile de reintegrare socială a infractorilor în parteneriat, dacă este necesar, cu alte organizații publice sau private;
asistă deținutul liberat provizoriu, la solicitarea acestuia;
în mediul închis:
previne destrămarea familiei și a rețelelor comunitare ca rezultat a încarcerării;
menține relațiile sociale și familiale;
asistă și pregătește deținutul pentru liberare.
generale, aplicabile atât mediului închis, cât și celui deschis:
tratamentul individual și supravegherea infractorilor;
dezvoltarea și implementarea rețelei de parteneriat;
dezvoltarea unor inițiative concentrate pe:
reintegrarea socială și accesul la drepturile sociale ale infractorilor;
prevenirea recidivei;
organizarea de cursuri profesionale, educative și de ocupare a unui loc de muncă;
accesul la cultură și educație în vederea prevenirii analfabetismului;
tratament medical și activități sportive în vederea prevenirii abuzului de droguri și informării asupra sănătății.
suport judiciar, întocmirea de rapoarte pentru asistarea deciziei și implementarea și dezvoltarea inițiativelor de supraveghere.
C. Justiția restaurativă
Activitatea de mediere între victimă și infractor a fost introdusă în Franța printr-o serie de amendamente din anii 1993 și 1999 la Codul de procedură penală, decrete, circulare departamentale și declarații de practică făcute de Institutul Național de Asistență a Victimelor și Mediere (Institut national d’aide aux victimes et de mediation), arată Miers, (2001). Codul de procedură penală, care a intrat în vigoare in 1993, prevede că procurorul poate decide, înainte de trimiterea în judecată, „deschiderea unei activități de mediere dacă este de părere că un asemenea pas ar asigura repararea daunei cauzate victimei, ar rezolva problemele survenite în urma săvârșirii infracțiunii și ar putea duce la reabilitarea infractorilor” (Miers, 2001, 28). Rezultatul medierii se comunică procurorului pentru a lua fie decizia de trimitere în judecată, fie cea de încetare a urmăririi penale. Efectul de deviere a medierii se aplică doar în etapa de urmărire penală.
II.4.3. Olanda
Din anul 1823, când a fost înființată ca o instituție privată Asociația Olandeză pentru Ameliorarea Morală a Deținuților (Society for the Moral Improvement of Prisoners), sistemul olandez de probațiune s-a dezvoltat prin înființarea mai multor organizații a căror activitate s-a focalizat pe diferite arii. Principala caracteristică acestui sistem de probațiune este faptul că se bazează foarte mult pe aportul sectorului non-profit.
A. Organizare instituțională
În anul 2001, pe fondul unei creșteri a ratei recidivei, Guvernul olandez a cerut Ministerului Justiției să dezvolte o nouă strategie pentru combaterea acesteia. Pentru a rezolva problema, Ministerul Justiției, împreună cu Serviciul Închisorilor din cadrul Agenției Naționale a Instituțiilor Corecționale (Dienst Justitiële Inrichtingen) și organizațiile olandeze de probațiune și-au unit forțele pentru a lucra în domeniul reintegrării foștilor deținuți și reducerii ratei recidivei (DJI, 2004). Astfel a fost creată o nouă strategie națională, care s-a numit lanțul justiției penale și care implică pe rând poliția, procuratura, sistemul judiciar, Agenției Naționale a Instituțiilor Corecționale, iar în final organizațiile de probațiune.
În prezent, conform Agenției Naționale a Instituțiilor Corecționale, activitatea de probațiune este asigurată prin intermediul a trei organizații neguvernamentale, finanțate din bugetul Ministerului Justiției, care funcționează la nivel național (DJI, 2004):
Fundația Olandeză de Probațiune și Asistență Post-penală (Stichting Reclassering Nederland), care acoperă aproximativ 70% din clienți. Aceasta are un Director General, 5 filiale de district și 54 de unități administrative, și funcționează pe baza Regulilor de Probațiune promulgate de statul olandez în anul 1995. Fundația are responsabilitatea de a se asigura că în fiecare jurisdicție de district activitățile de probațiune sunt furnizate de agențiile de probațiune.
Departamentul de Probațiune al Armatei Salvării (Salvation Army), care acoperă aproximativ 10% din clienți. Acesta are 2 filiale de district și 7 unități, iar activitățile desfășurate sunt focalizate pe lucrul cu persoanele lipsite de adăpost (homeless).
Fundația Olandeză pentru Tratamentul Adicțiilor (Stichting Verslavingszorg Nederland), care acoperă aproximativ 20% din clienți. Aceasta are 16 instituții afiliate care operează prin intermediul a 50 de unități, iar activitățile sunt specializate în programe pentru persoane consumatoare de droguri.
Pe lângă lanțul justiție penale, Ministerul Justiției și Agenției Naționale a Instituțiilor Corecționale (DJI, 2004) au pus la punct un al doilea tip de strategie numit lanțul de tratament, care se focalizează pe infractorii cu probleme mentale. Actorii implicați în acest circuit includ pe rând poliția, procuratura, Centrul de Observare Psihiatrică a Ministerului Justiției (Pieter Baan Centre), sistemul judiciar, Serviciul Închisorilor și Departamentul de Probațiune al GGZ Olanda (Organizația Olandeză de Îngrijire a Sănătății Mentale). GGZ Olanda este o asociație care include un număr mare de organizații care activează în domeniul sănătății mentale, 16 filiale ale acesteia desfășurând activități de probațiune, arată Ploeg (2004). Aceste filiale se organizează într-un Departament de Probațiune, care are ca grup țintă persoanele care au comis infracțiuni în relație cu diferite dependențe (pentru alcool, droguri sau alte substanțe).
O a treia strategie dezvoltată de Ministerul Justiției și Agenției Naționale a Instituțiilor Corecționale (DJI, 2004) este lanțul justiției pentru minori, în interiorul căruia se poate distinge între două tipuri de abordări: justiția civilă și penală.
B. Servicii oferite
Unul dintre principalele obiective urmărite de sistemul olandez de probațiune, arată Kalmthout și Tigges (2008, 691), este de a „reduce riscul de recidivă prin reintegrarea cu succes a infractorilor în societate”. Aceștia mai arată că multe dintre activitățile pe care le desfășoară personalul de probațiune nu sunt stipulate în reglementările legale, fiind în principal axate pe acordarea de suport și asistare în vederea restabilirii funcționalității sociale. De exemplu, îi ajută să își găsească un loc de muncă, să își continue studiile, să își găsească o locuință sau să își dezvolte abilități folositoare pentru menținerea unor relații sociale pozitive. În Olanda, probațiunea ia forma unor condiții în cazul suspendării unei pedepse cu închisoarea, a căror supraveghere este în responsabilitatea serviciilor. Astfel, arată Kalmthout și Tigges (2008, 693), principalele atribuții pe care le are personalul de probațiune sunt:
înainte de judecată:
realizarea de anchete sociale;
realizarea de referate presentențiale;
acordarea de asistență timpurie;
supravegherea și asistarea infractorilor:
în cazul amânării trimiterii în judecată;
în cazul suspendării condiționate a arestului preventiv;
supravegherea și organizarea:
muncii în folosul comunității;
proiectelor educaționale și de formare;
supravegherea:
programelor de tratament privind dependența de drog și alcool;
sentințelor suspendate;
măsurilor speciale pentru consumatorii de droguri.
pe perioada judecății și a executării sentinței:
realizarea de anchete sociale;
realizarea de referate presentențiale;
realizarea de rapoarte privind amnistia sau grațierea;
supravegherea și organizarea:
muncii în folosul comunității;
proiectelor educaționale și de formare;
supravegherea:
programelor de tratament privind dependența de drog și alcool;
sentințelor suspendate;
infractorilor cu probleme mintale;
măsurilor speciale pentru consumatorii de droguri;
ordinului combinat de probațiune și închisoare.
post-liberare:
realizarea de anchete sociale;
realizarea de rapoarte privind amnistia sau grațierea;
supravegherea:
infractorilor cu probleme mintale;
măsurilor speciale pentru consumatorii de droguri;
liberaților condiționat;
acordarea de asistență și suport persoanelor amnistiate sau grațiate.
C. Justiția restaurativă
În anul 2001 existau patru programe de justiție restaurativă care funcționau în Olanda: programul Halt pentru minori, Justiția in comunitate (Justice in the neighbourhood), medierea în vederea compensării și medierea restaurativă. Le prezentăm pe scurt în continuare, conform lui Miers (2001, 39-40):
Programul Halt este o măsură de deviere pentru minori. Este orientară atât pe victime, cât și pe infractori, și oferă minorilor care au încălcat legea o alternativă la procesul penal. Medierea între victimă și infractor urmărește realizarea unei înțelegeri prin care infractorul prestează o muncă neremunerată sau ia parte la un proiect educațional. Înțelegerea poate să presupună și compensarea victimei sau repararea daunei produse.
Justiția în comunitate (JiB) este un program de reconciliere implementat de cele mai multe ori în cartiere mai sărace. Activitatea se desfășoară prin intermediul biroului procurorului și privește în principal infracțiuni ușoare. Pentru că de cele mai multe ori infractorii și victimele se cunosc sau trăiesc în aceeași comunitate, pot fi invitați la centrul JiB pentru o întâlnire de mediere. Intenția, în asemenea cazuri, este ca părțile să cadă de acord în ceea ce privește relația lor viitoare. Este posibil ca infractorul să acorde o compensație victimei. O mediere de succes va avea de obicei ca rezultat devierea.
Medierea în vederea compensării, care poate avea și o natură de deviere, este orientată în principal pe victimă. Singurul obiectiv pe care îl urmărește este ca infractorul să acorde o compensație victimei și este aplicabilă în principal oricărui tip de infracțiune. Poate avea loc în faza de urmărire penală. O mediere de succes urmată de plata compensatorie către victimă poate duce, în cazul infracțiunilor mai ușoare, la renunțarea la acuzații. În cazul infracțiunilor mai grave, succesul medierii poate fi luat în considerare în momentul alegerii sentinței.
Medierea restaurativă are loc numai după impunerea unei sancțiuni. Este orientată atât către victimă, cât și către infractor și este aplicabilă mai ales în cazul infracțiunilor mai grave, precum tâlhăria, omorul sau violul. Spre deosebire de medierea în vederea compensării, medierea restaurativă are ca obiectiv reconcilierea “non-materială” între infractor și victimă sau familia victimei.
II.4.4. Statele Unite ale Americii
A. Organizare instituțională
În SUA, justiția penală poate fi considerată mai degrabă un non-sistem decât un sistem din cel puțin două motive, arată Bohm și Haley (2003, 17): nu există un sistem unic, ci o federație cu peste 50.000 de instituții la nivel federal, statal și local; între instituțiile sistemului de justiție penală există interacțiune, dar în general ele funcționează independent, deseori intrând în conflict. În ceea ce privește administrarea probațiunii, autorii arată că aceasta este realizată în diferite moduri (idem, 495): guvernul federal își administrează propriul sistem de probațiune prin intermediul Administrative Office of the Courts, în timp de fiecare stat are responsabilitatea de a determina cum să-și administreze propriile activități de probațiune.
B. Servicii oferite
Probațiunea face parte dintr-o gamă mai largă de sancțiuni comunitare, alături de instituțiile devierii, recompensării, liberării condiționate, centrelor de tranzit “de la jumătatea drumului” (halfway houses) și diferitelor prevederi de liberare temporară din penitenciar sau închisoarea locală. Ca sentință, probațiunea există sub cinci forme (Bohm și Haley, 2003, 494):
probațiunea directă – infractorul este condamnat numai la probațiune, fără încarcerare sau altă formă de plasament rezidențial.
probațiunea prin suspendarea sentinței – judecătorul dă o sentință cu executarea ei în penitenciar sau închisoarea locală pe care apoi o suspendă cu condiția ca infractorul să se comporte bine pe perioada probațiunii.
sentință împărțită – judecătorul împarte o singură sentință într-o perioadă petrecută în închisoarea locală și urmată de supraveghere în probațiune.
probațiunea de șoc – include două sentințe. Infractorul este mai întâi condamnat la penitenciar, iar la scurtă perioadă (după aproximativ 120 zile) este rechemat în instanță și plasat în probațiune.
probațiunea rezidențială – presupune plasamentul infractorului aflat în probațiune într-un centru de tranzit “de la jumătatea drumului”. De obicei, o persoană aflată în probațiune rezidențială își petrece prima perioadă într-un centru de tranzit, iar după liberare în comunitate.
Agențiile de probațiune realizează trei activități principale (idem, 498-502):
ivestigația presentențială (pre-sentence investigation) este realizată de personalul de probațiune la cererea judecătorului, de obicei în perioada dintre stabilirea concluziilor sau pledoariei de vinovat și stabilirea sentinței. PSI cuprinde date despre persoana inculpatului, despre trecutul și starea prezentă a acestuia, cu scopul de a estima riscul pentru comunitate și nevoile sale de tratament.
supravegherea și asistența – pentru că nu toate persoanele plasate în probațiune necesită același volum și tip de supraveghere și asistență, o sarcină importantă este de a determina ceea ce este adecvat pentru fiecare client. În ultimii ani această sarcină a fost facilitată de dezvoltarea unor instrumente de evaluare a riscului și a nevoilor. Odată realizată această evaluare, serviciul de probațiune poate elabora planuri de supraveghere și tratament pentru clienții săi, în acestea specificându-se detaliat condițiile probațiunii și ceea ce se așteaptă de la persoanele plasate în probațiune.
C. Justiția restaurativă
Este foarte dificil să generalizăm numeroasele inițiative de justiție restaurativă care au fost introduse în SUA în ultimii 30 de ani, și este imposibil să rezumi cantitatea imensă de cercetări care au fost realizate. Focalizându-se numai pe una dintre formele de programe restaurative, și anume medierea victimă-infractor, Umbreit și Greenwood (apud Miers, 2001, 73) au identificat într-o cercetare realizată în anul 1996, un număr de 289 programe de mediere pe tot cuprinsul Statelor Unite. Din acestea, 116 au participat la un sondaj național realizat de Biroul pentru Victimele Infracțiunilor din cadrul Departamentului de Justiție al Statelor Unite. Un număr de 103 programe au declarat că lucrează numai cu infractorii minori, 48 atât cu minorii, cât și cu adulții, și doar 9 numai cu infractorii adulți. În ceea ce privește momentul în care are loc medierea, numai 1/3 din programe aveau caracterul de deviere pre-proces. Medierea pre-condamnare a fost identificată în 28% dintre programele restaurative, în timp ce 10% din acestea au indicat că medierea are loc în diferite momente ale procesului penal și, pentru un număr mic dintre ele, înainte de orice formă de judecată. Umbreit și Greenwood au mai arătat și că cea mai mare parte a programelor care au participat în sondaj erau agenții non-publice. Cea mai mare categorie (43%) din programele restaurative era reprezentată de agențiile comunitare, urmată de o a doua mare categorie (22%) reprezentată de programe religioase. De asemenea, existau programe de mediere în serviciile de probațiune, în serviciile pentru victime, în birourile procurorilor și în centrele corecționale. Autoritățile de stat și locale finanțau cea mai mare parte a programelor, fundațiile fiind cea de-a treia sursă frecventă de finanțare, urmată de biserici, contribuții individuale și guvernul federal. Multe programe se bazau pe mai multe surse de finanțare.
Capitolul III
Sistemul de probațiune în România
Acest capitol este rezervat discuției despre sistemul de probațiune în țara noastră. Folosind principiul trecerii de la general la particular, mai întâi introducem câteva noțiuni de bază cu care se operează în justiția penală. O secțiune distinctă este cea care privește istoricul probațiunii în țara noastră, putându-se astfel face o paralelă cu practicile altor țări europene de la finalul secolului al XIX-lea. În ceea ce privește sistemul de probațiune actual, acesta este descris plecând de la modalitatea de organizare și funcționare, activitățile de probațiune, principiile etice pe care acestea se bazează și finalizând cu o analiză asupra datelor statistice în contextul practicii penale mai largi. De asemenea, pentru a facilita analiza funcțională ulterioară și structurarea perspectivelor de dezvoltare instituțională, sunt prezentate succint și cele mai recente proiecte de modificare a reglementărilor penale din țara noastră.
III.1. Noțiuni introductive privind sistemul penal din țara noastră
III.1.2. Evoluția legislației penale
Începutul dreptului penal român modern a fost marcat de elaborarea Codului penal de la 1865, adoptat la scurt timp după formarea statului unitar român din 1859. Acest cod a fost scris, în cea mai mare parte, după modelul Codului penal francez de la 1810, preluând însă și unele instituții penale ale Codului prusian de la 1851. Codul penal de la 1865 a reflectat principiile școlii clasice de doctrină penală, și anume (Mitrache, 1994, 24): legalitatea incriminării și a pedepsei; egalitatea în fața legii; vinovăția ca temei al pedepsei; responsabilitatea morală a infractorului înzestrat cu liberul arbitru; umanizarea pedepselor. Acest cod nu prevedea pedeapsa cu moartea, confiscarea averii și nici pedepsele corporale, însă prevedea pedeapsa muncii silnice pe viață. Dongoroz (1992, apud Mitrache, 1994, 24) a apreciat că, datorită acestor caracteristici, Codul penal de la 1865 a fost cea mai blândă lege penală din Europa de la acea dată.
Codul penal de la 1936, numit și Codul penal Carol al II-lea, arată Mitrache (1994, 24), a fost scris cu scopul de a asigura unitatea legislativă după realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Acest cod a marcat un progres incontestabil, fiind elaborat pe baza principiilor democratice și progresiste promovate de școlile clasice, pozitiviste și neoclasice. Codul prevedea introducerea, alături de pedeapsă, a măsurilor de siguranță și a măsurilor educative pentru minori, însă pedepsele erau mai aspre decât cele din codul de la 1865. Începând cu anul 1938, odată cu venirea la putere a lui Carol al II-lea, acestui cod i-au fost aduse unele modificări, după cum urmează (Mitrache, 1994, 25): a fost introdusă pedeapsa cu moartea pentru unele infracțiuni contra statului; a fost coborâtă limita răspunderii penale de la 14 ani la 12 ani; în anul 1949 a fost introdusă infracțiunea prin analogie, ulterior abrogată (1956) pe motiv de incompatibilitate cu principiile legalității incriminării și pedepsei.
Codul penal de la 1969, deși elaborat sub influența ideologiei marxiste, cuprinde principii de politică penală modernă, întâlnite în toate legislațiile contemporane: principiile incriminării și pedepsei, precum și a răspunderii penale personale întemeiate pe vinovăție (Mitrache, 1994, 25). Acest cod este încă în vigoare, însă prin modificările și completările aduse, în special după decembrie 1989, a suferit îmbunătățiri substanțiale.
III.1.2. Instituții de drept penal: infracțiunea, răspunderea penală și pedeapsa
Codul penal în vigoare este structurat, în linii mari, în jurul a trei instituții fundamentale, și anume: infracțiunea, răspunderea penală a infractorului și pedeapsa.
Infracțiunea este definită, conform art.17 din Codul penal în vigoare, ca fiind „fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală, fiind singurul temei al răspunderii penale”. Trei trăsături esențiale sunt necesare pentru ca o faptă să fie considerată infracțiune, arată Mitrache (1994):
să prezinte pericol social: relevă aspectul material și social al infracțiunii; fapta trebuie să aducă atingere unor valori sociale importante pe care legea penală le apără, și anume suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept.
să fie săvârșită cu vinovăție: reflectă aspectul subiectiv al infracțiunii și cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta săvârșită și de urmările acesteia; vinovăția presupune o atitudine conștientă, în sensul că făptuitorul își dă seama, are reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, ale rezultatului acestora, și săvârșește cu voință aceste acțiuni sau inacțiuni, antrenând energia sa fizică spre realizarea rezultatelor urmărite.
să fie prevăzută de legea penală: această trăsătură decurge din principiul fundamental al legalității incriminării, care exprimă regula că întreaga activitate în domeniul penal se desfășoară în baza legii și în conformitate cu aceasta; abia după ce a fost constatată prevederea în legea penală este justificată cercetarea celorlalte trăsături esențiale ale infracțiunii.
Rezultatul întrunirii celor trei trăsături esențiale ale infracțiunii, mai arată Mitrache (1994), este dobândirea de către faptă a unui caracter penal sau infracțional. Întrucât caracterul penal al faptei este stabilit prin lege, stările sau împrejurările care duc la excluderea acestuia, prin nerealizarea unei trăsături esențiale a infracțiunii, nu pot avea acest efect decât dacă sunt prevăzute de lege. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice și reprezintă consecința încălcării dispoziției normei juridice penale. Caracterul inevitabil al răspunderii penale nu trebuie însă înțeles în sens absolut, susține Mitrache (1994), fiind posibil, în anumite situații, stări sau împrejurări, reglementate prin lege, să fie înlăturată răspunderea penală pentru fapta săvârșită ori să fie înlocuită cu altă formă de răspundere juridică, dacă se apreciază că restabilirea ordinii de drept este mai eficientă în acest fel.
Cel de-al treilea pilon al sistemului de drept penal este pedeapsa. Alături de infracțiune și răspunderea penală, aceasta are menirea de a asigura restabilirea ordinii de drept. Conform Codului penal în vigoare, pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare, aplicată de instanță infractorului în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni. Legea penală prevede trei tipuri de pedepse: pedepse principale, pedepse complimentare și pedepse accesorii. Pentru orice faptă incriminată de legea penală există obligatoriu prevăzută o pedeapsă principală aplicabilă. Aceasta poate fi aplicată singură, fără a fi condiționată de aplicarea altor sancțiuni de drept penal, arată Mitrache (1994). Pedepsele complimentare sunt aplicabile numai pe lângă o pedeapsă principală, iar pedepsele accesorii decurg din pedepsele principale, fiind pentru acestea un accesoriu. Legea penală reglementează trei tipuri de pedepse principale, în funcție de gravitatea faptei comise:
detențiunea pe viață;
închisoarea;
amenda.
Pedeapsa poate fi adaptată nevoilor de apărare socială, în raport cu gravitatea infracțiunii, cât și cu periculozitatea infractorului, pentru a se asigura îndeplinirea funcțiilor și scopurilor acesteia. Acest proces poartă denumirea de individualizare a pedepsei. Conform lui Mitrache (1994), în individualizarea pedepsei se ține cont de stările, situațiile sau împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii infracțiunii și care reliefează un grad mai ridicat sau mai scăzut de pericol social al faptei sau de periculozitate a infractorului. Aceste stări sau împrejurări au fost denumite de legiuitorul român circumstanțe atenuate ori circumstanțe agravante care însoțesc răspunderea penală față de fapta comisă. În funcție de ele, de limitele de pedeapsă fixate de lege, de gradul de pericol social al faptei săvârșite și de persoana infractorului, instanța realizează individualizarea pedepsei. De asemenea, mai arată Mitrache (1994), legea dă posibilitatea instanței să individualizeze și modul în care pedeapsa urmează să fie executată. Astfel, instanța poate dispune, motivat, executarea pedepsei în alt mod decât cel care este propriu naturii acesteia. Una dintre modalitățile de individualizare a executării pedepsei este „suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”, introdusă în Codul penal român în anul 1992. Este forma juridică principală sub care întâlnim probațiunea în legislația penală a țării noastre.
Pe lângă pedepsele penale, sistemul român de drept penal mai prevede și alte tipuri de sancțiuni, și anume măsurile educative. Acestea au un rol preponderent preventiv-educativ, arată Mitrache (1994), distincția față de pedepse fiind că acestea din urmă sunt singurele care îndeplinesc un rol complex de constrângere, reeducare și prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni. Măsurile educative sunt sancțiuni care se iau împotriva minorilor care au săvârșit fapte penale și care răspund penal. Răspunderea penală a minorilor este diferită de cea a adulților. Astfel, minorii care au vârsta sub 14 ani nu răspund penal, iar minorii cu vârsta între 14 și 16 ani răspund penal numai dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ. Minorii care au împlinit vârsta de 16 ani au răspundere penală deplină. Legea penală prevede următoarele tipuri de măsuri educative: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ. În ceea ce privește instituția probațiunii în țara noastră, în sarcina acestor servicii cade măsura libertății supravegheate.
III.1.3. Instituții de drept penal de referință pentru activitatea de probațiune
Înainte de a arăta cum a apărut probațiunea în România și care sunt prevederile sale în materie de legislație, vom prezenta câteva instituții penale care sunt de referință pentru munca serviciilor de probațiune.
III.1.3.1. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o modalitate prin care instanța are posibilitatea să individualizeze procesul de executare a pedepsei. A fost introdusă în legislația penală română prin Legea nr. 104/1992. Această instituție este echivalentul a ceea ce am numit anterior sursis avec mise à l’épreuve. Ca atare, așa cum am arătat mai sus, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este forma juridică principală pe care o ia instituția probațiunii în țara noastră.
Conform art. 861, alin. 1 din Codul penal, instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani, infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an și se apreciază, ținând seama de persoana condamnatului și de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta și, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârși infracțiuni. Termenul de încercare, conform art. 862, alin. 1, se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp, stabilit de instanță, între 2 și 5 ani.
În ceea privește sarcinile efective ale serviciilor de probațiune din țara noastră, acestea au în atribuție supravegherea măsurilor și / sau obligațiilor pe care instanța le poate dispune pe durata termenului de încercare și sesizarea instanței în caz de neîndeplinire a acestora. Conform art. 863, alin. 1 din Codul penal condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanță;
să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;
să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;
să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existentă.
Conform art. 863, alin. 3 instanța poate să impună condamnatului respectarea uneia sau a mai multora din următoarele obligații:
să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învățământ ori de calificare;
să nu schimbe domiciliul sau reședința avută ori să nu depășească limita teritorială stabilită, decât în condițiile fixate de instanță;
să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
să nu intre în legătură cu anumite persoane;
să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;
să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
Conform art. 864, alin. 2 din Codul penal, dacă persoana condamnată nu îndeplinește măsurile de supraveghere prevăzute de lege ori obligațiile stabilite de instanță, aceasta poate să revoce suspendarea executării pedepsei dispunând executarea în întregime a pedepsei, sau să prelungească termenul de încercare cu cel mult 3 ani. De asemenea, conform art. 866, dacă persoana condamnată nu a săvârșit din nou o infracțiune pe durata termenului de încercare și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării executării pedepsei în baza art. 864, este reabilitată de drept.
III.1.3.2. Măsura educativă a libertății supravegheate
Măsura educativă a libertății supravegheate este forma juridică pe care o ia în țara noastră probațiunea în cazul minorilor. Această măsură educativă constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supraveghere. Conform art. 103, alin. 1 din Codul penal, supravegherea poate fi încredințată, fie părinților minorului, fie celui care l-a înfiat sau tutorelui. În cazul în care aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța dispune încredințarea supravegherii minorului, pe același interval de timp, unei persoane de încredere, de preferință unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor.
La fel ca în privința suspendării executării pedepsei sub supraveghere, sarcinile efective ale serviciilor de probațiune din țara noastră constau în supravegherea obligațiilor pe care instanța le poate dispune pe durata termenului de încercare și sesizarea instanței în caz de neîndeplinire a acestora. Conform art. 103, alin. 3 din Codul penal, instanța poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora dintre următoarele obligații:
să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
să nu intre în legătură cu anumite persoane;
să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță, cu o durată între 50 si 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de scoală, în zilele nelucrătoare și în vacanță.
Conform art. 103, alin. 6, dacă pe durata termenului de încercare minorul se sustrage de la supraveghere sau săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, instanța revocă libertatea supravegheată și ia față de minor măsura internării într-un centru de reeducare. Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie infracțiune, instanța ia măsura internării sau aplică o pedeapsă.
III.1.4.3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau control
Așa cum am arătat anterior, în ceea ce privește sancționarea minorului infractor, legea penală din țara noastră prevede posibilitatea instituirii unei măsuri educative sau a unei pedepse. În cazul în care minorul este pedepsit cu închisoare sau amendă, la fel ca în cazul adulților, instanța poate individualiza modalitatea de executare a acestei pedepse prin suspendarea executării sub supraveghere sau control. Conform art. 1101, alin. 1, instanța poate încredința supravegherea minorului unei persoane sau instituții dintre cele enumerate la măsura educativă a libertății supravegheate (art. 103). De asemenea, conform aceluiași articol, instanța poate stabili pentru minor, pe durata termenului de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, una sau mai multe obligații dintre cele prevăzute la măsura educativă a libertății supravegheate. După împlinirea vârstei de 18 ani, instanța poate impune acestuia respectarea măsurilor sau obligațiilor prevăzute în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 86).
Conform art. 1101, alin. 3, ca și în cazul celorlalte instituții analizate anterior, sustragerea minorului de la îndeplinirea obligațiilor impuse de instanță poate atrage revocarea suspendării. De asemenea, în cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere ori a obligațiilor stabilite de instanță după împlinirea vârstei de 18 ani, se aplică în mod corespunzător dispozițiile revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
III.2. Istoricul probațiunii în România
Această secțiune este împărțită în două perioade: cea a patronagiului infractorilor (1874-1936) și cea experimentală (1996-2000). De asemenea, se va vorbi pe scurt și de perioada regimului comunist, însă doar ca premisă pentru descrierea situației actuale a sistemului de probațiune din țara noastră.
III.2.1. Patronagiul infractorilor și alte măsuri de asistare
A doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX a reprezentat pentru Țările Române, ca și pentru celelalte țări europene, o perioadă de reforme în plan penal, precum și una marcată de intense discuții pe marginea metodelor cele mai eficiente de „reformare morală a infractorilor”. Spre exemplu, în cadrul unui Congres de Patronaj de la Anvers, ținut între 16 și 21 iulie 1911, s-au făcut următoarele recomandări:
asistența prin muncă trebuie să devină modul cel mai serios și cel mai sigur al patronajului liberaților din închisori;
folosirea principiului liberării condiționare pentru a ușura reintegrarea delincvenților;
stabilimentele destinate primirii, cu titlu provizoriu sau definitiv, a copiilor delincvenți, cerșetori sau vagabonzi, trebuie organizate ținând cont de caracteristicile psihologice și fiziologice ale acestor copii;
înființarea de tribunale pentru copiii delincvenți;
acțiunea represivă împotriva cerșetoriei și vagabondajului adulților trebuie înlocuită cu cea preventivă;
necesitatea organizării patronajului persoanelor cu probleme de sănătate mintală.
În Țările Române, prima reglementare cu însemnătate pentru începuturile asistării infractorilor este Legea asupra regimului închisorilor de la 1874, care prevedea instituirea „societăților de patronagiu”, a „comisiunilor de priveghere” și a „liberării înainte de termen din casele de educațiune corecționale a nevârstnicilor”. Pentru multe dintre țările Europei occidentale, aceste trei instituții au pus bazele dezvoltării probațiunii moderne. Legea asupra regimului închisorilor de la 1874 prevedea înființarea societăților de patronagiu și a comisiilor de supraveghere în următoarea formă:
„Pe lêngă fie-care închisóre se vor înființa comisiunĭ de priveghiare și se vor putea admite orĭ ce societățĭ de patronare libere, ce s’ar presenta spre a lucra la reformarea morale a condamnaților.
Ministru de interne va judeca timpul oportun când asemenea instituțiunĭ vor putea fi înființate.
Atribuțiunile comisiunilor de priveghere și admiterea societăților de patronagiŭ se vor regula printr’un regulament de administrațiune publică.
Pot fi drept membri unor asemenea comisiunĭ: președintele și procurorele general al curțeĭ de casațiune și primarele capitaleĭ, pentru închisorile din capitală. Pentru închisorile aședate prin districte: președințiĭ curților de apel, procurorele tribunaluluĭ, duoĭ membri din consiliul general al județuluĭ și primarul orașului.
În județele carĭ nu sunt reședința curților de apel, vor fi de drept membri comisiunilor de priveghere, președințiĭ tribunalelor de județe.”
(Art. 5 din Legea nr. 169 din 26 ianuarie 1874 asupra regimului închisorilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 26 din 1(13) februarie 1874)
În ceea ce privește instituția liberării condiționate a minorilor din casele de corecție, aceasta era prevăzută de aceeași lege după cum urmează:
„După un óre-care timp de ședere în stabiliment, copii carĭ se vor fi purtat bine, vor putea fi aședațĭ la învĕțătură pe lêngă cultivatorĭ saŭ meseriașĭ, oferind tóte condițiunile de moralitate dorite, păstrând și administrația dreptul de a priveghia pe aceștĭ copiĭ, de a’ĭ retrage și de a hotărî reaședarea lor în casa de corecțiune, déca purtarea lor saŭ a patronilor lor o va motiva.” (Art. 26, idem)
Aceste prevederi au întârziat însă să fie aplicate, prima și singura societate de patronagiu din Țările Române înființându-se abia la finele anului 1907 și având o activitate redusă. Cât privește prevederile privind comisiile de supraveghere și instituția liberării condiționate a minorilor, acestea nu au mai fost aplicate, deși necesitatea lor a fost formulată de autorii vremii (Niculescu, 1912, Constantinescu-Mion, 1912). Spre exemplu, despre pregătirea pentru liberare a minorului care a executat pedeapsa carcerală, Constantinescu-Mion relatează:
„la noi, nici nu se poate vorbi de o preparare pentru liberare (…) când se împlinește termenul de pedeapsă ori de deținere a vre unui minor, se cheamă în cancelarie, i se face socoteala cum stă cu capitalul – dacă are ceva – și se trimite îmbrăcat, ori cu hainele vărgate de pușcăriaș corecțional, până la destinație, în județul unde a fost condamnat, de acolo acasă dacă are familie, dacă nu… în lume ! Și ne mirăm că recidiva crește !” (Constantinescu-Mion, 1914a, 357-358).
Același autor subliniază despre liberarea condiționată a minorului următoarele:
„în starea în care s’a găsit și se găsește casa noastră de educație corecțională pentru minori, nu s’a putut și n’a trebuit să se aplice această dispoziție bună [n.n. face referire la art. 26 din Legea asupra regimului închisorilor de la 1874], care la noi ar fi dat rezultate rele, – căci deținutul nu ar fi fost nici preparat pentru această libertate, nici mai bun decât a intrat, ci dacă i se dădea drumul, sigur că ar fi vătămat societatea chiar în timpul când era pedepsit (…) o singură parte bună ar fi avut liberarea condițională: aceia că împiedica continuarea unei corupțiuni mai desăvârșite.” (idem, 359-360) [subliniere originală]
Cauzele neaplicării prevederilor de la 1874 privind liberarea condiționată a minorilor, a pregătirii acestora pentru liberare și a instituirii comisiilor de supraveghere au fost identificate de Constantinescu-Mion (1914b) ca fiind lipsa de interes din partea Ministerului de Interne și a Ministerului de Finanțe, bugetul caselor corecționale fiind limitat și nepermițând amenajarea stabilimentelor conform cu prevederile legale existente (de exemplu, lipsa clasificării copiilor la intrarea în instituție, nesepararea copiilor după vârstă, lipsa bibliotecilor, etc.). Același autor mai arată că în 35 de ani au fost schimbați 33 de directori de la conducerea serviciului închisorilor.
În ceea ce privește societățile de patronagiu, Gr. I. Dianu (1900), fost director al serviciului închisorilor, într-un discurs pe care l-a ținut la Ateneul Român, a promovat înființarea acestor instituții, arătând că ele existau în Europa încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Dianu vorbește chiar de o Uniune internațională de patronagiu care cuprindea toate societățile înființate în țările Europei la acea vreme. Scopul acestor societăți era:
„Să ajuți pe ceĭ slabĭ, să îngrijeștĭ pe ceĭ părăsițĭ, să împedicĭ pe ceĭ ce sunt gata să săvîrșască fapte rele și pedepsite de lege, să contribueștĭ la amendarea celor răĭ și să-ĭ opreștĭ de a cădea în recidivă !” (Dianu, 1900, 6)
Dianu mai arăta că majoritatea societăților de patronagiu din Europa colaborau cu instanțele de judecată, având rezultate pozitive în reabilitarea infractorilor. Acesta considera că societățile de patronagiu înființate în Belgia au reprezentat modelul după care s-au dezvoltat astfel de instituții și în alte țări europene. În discursul său se atestă existența a aproape 70 astfel de societăți în Anglia, care colaborau cu alte 680 de organizații caritabile. În Franța, numărul acestora se situa la aproape 80, în timp ce în Germania, Olanda, Italia, Elveția și alte state europene numărul lor era în creștere.
La 10 noiembrie 1907 ia ființă și în Țările Române Societatea Generală de Patronagiu, „în urma stăruinței depusă de fostul Subdirector al închisorilor, d-l C. Rădulescu”, arată Constantinescu-Mion (1912, 86-87). C. Rădulescu a fost Secretarul General al instituției până în 1913. Societatea Generală de Patronagiu a primit personalitate juridică prin Legea nr. 809 din 24 martie 1908. Conform statutului Societății, activitățile erau orientate către asistarea și reformarea morală a celor care au comis infracțiuni sau se află în riscul de a comite infracțiuni. Astfel, statutul Societății prevedea următorul scop:
„A infiltrà în sufletul copiilor abandonați moralmente noțiunea binelui, a cinstei și a iubirii de muncă.
A îndulci vieața acelor pe cari natura sau întâmplarea i-a făcut improprii muncii.
A readuce la obiceiurile unei vieți morale pe cei căzuți sub rigoarea legilor penale, și pentru cari nu se poate considerà ca pierdută orice speranță de îndreptare.
A da concursul și mijloacele necesare oricărei ființe în suferință.”
(Art. 2 din Statutul Societății Generale de Patronagiu, votat la 10 noiembrie 1907, anexat Legii nr. 809 din 24 martie 1908, publicat în M.Of. nr. 287 din 28 martie 1908)
Conform aceluiași statut din anul 1907, Societatea Generală de Patronagiu își propunea să se împartă în cinci secțiuni:
Secțiunea pentru copiii moralmente abandonați;
Secțiunea pentru arestații din penitenciare;
Secțiunea pentru liberații din închisori;
Secțiunea pentru alienați, vagabonzi și cerșetori;
Secțiunea pentru binefacere.
Ulterior, în anul 1913, prin modificarea statutului Societății, s-a renunțat la secțiunea binefacerilor, extinzându-se regulamentul pentru celelalte patru secțiuni. Un recensământ asupra instituțiilor de asistență socială și ocrotire din România, realizat de Institutul Central de Statistică în anul 1936, atestă existența unei filiale a Societății Generale de Patronagiu, înființată în anul 1908, în județul Brăila. Filiala avea în administrare un azil pentru ocrotirea copiilor orfani cu 40 de locuri și a unui azil pentru adăpostirea bătrânilor infirmi și nepuntincioși cu 45 de locuri. Această filială este atestată și de o emisiune de timbru fiscal datată de Cojocar (2006, 274) în anul 1920.
Necesitatea dezvoltării de filiale în fiecare județ a fost subliniată de Constantinescu-Mion (1912) într-o prezentare succintă a activității și scopului societăților de patronagiu din Europa și din Țările Române. Acesta arăta că prin construirea unei rețele de societăți se poate „cu mai multă izbândă răspunde scopului pentru care au fost create” (1912, 91). Însă, așa cum vom vedea în continuare, Societatea Generală de Patronagiu nu a mai înființat alte filiale și a trebuit să își restrângă cu timpul activitatea. Despre această problemă relatează Starse în anul 1914, la aproape șapte ani după înființarea Societății Generale de Patronagiu:
„Mi-aduc aminte cu cât entuziasm și cu ce elan s’au pus bazele înființărei societăților de patronaj dela noi. Era o însuflețire indescriptibilă și toți oamenii de bine, conștienți de rolul acestor societăți de prezervare socială, s’au grăbit într’un suflet să-și dea obolul încurajând și cu vorba și cu fapta inițiativa luată. In curând însă încurajarea acordată cu atâta bunăvoință acestor societăți a început să scadă și azi activitatea lor este foarte anemiată; aproape că nu se mai aude nimic despre activitatea ce desfășoară, deși inaugurarea lor s’au făcut sub auspicii așa de frumoase” (Starse, 1914, 141-142)
În ceea ce privește prima secțiune propusă de Societatea Generală de Patronagiu – secțiunea copiilor moralmente abandonați – recensământul amintit anterior (ICS, 1938) arăta că instituția a deschis imediat după înființare un centru în București în care putea interna până la 40 de băieți, cu vârste cuprinse între 7 și 14 ani. Conform art. 34 din Regulamentul publicat în anul 1913, pentru „copiii moralmente abandonați”, adică pentru „aceia cari, din cauza infirmității, neglijenței, sau vițiului părinților lor, sau din orice altă cauză, se găsesc părăsiți la voia soartei sau lipsiți de orice educațiune”, societatea își lua sarcina „de a-i crește, întreține, învățà carte și meserie, căpătuindu-i în locul părinților lor”. Făcând referire la asistarea acestor copii, Constantinescu-Mion (1912, 89) spunea că prevenirea infracționalității era preferabilă tratării prin pedeapsă – „e mai bine să cheltuiască câteva sute de mii de lei anual cu reformarea, decât să cheltuiască înzecit cu pedepsirea acelora pe care-i putea abate din calea răului” – principiu care a rămas valabil până în zilele noastre. Cei mai mulți dintre copiii care ajungeau în închisori își începeau cariera infracțională pe stradă, cerșind și vagabondând, astfel că prevenirea unei asemenea vieți părea logică. Dianu (1900, 19), în discursul său ținut la Ateneul Român sublinia că „cea mai mare parte a făcătorilor de rele se recrutează dintre copiiĭ vagabonzĭ și cerșetorĭ; și lucrul este foarte firesc, căcĭ cînd un copil îșĭ face o viață din cerșetorie și vagabondagiŭ se înțelege foarte lesne ce se maĭ poate aștepta de la dînsul, dacă se va lăsa să’și urmeze această viață și nu se va lua măsurĭ de protecțiune pentru el”.
Conform art. 35 al Regulamentului Societății, principalele măsuri imaginate pentru a preveni infracționalitatea în rândul copiilor moralmente abandonați erau:
„întreținerea în aziluri speciale” (regimul din aceste stabilimente presupunea învățarea religiei și a moralei, urmarea a patru clase primare și învățarea unei meserii);
„angajarea la patroni particulari” (după împlinirea vârstei de 18 ani și trecerea unui examen înaintea unei bresle care să ateste cunoașterea unei meserii; în cazul neînvățării meseriei și continuării comportamentelor antisociale, șederea acestora în azil se putea prelungi după vârsta de 18 ani);
„înrolarea în armată”;
„încredințarea spre infiere la familii” (se preferau familiile din mediul rural, încredințarea fiind făcută doar după realizarea unei anchete sociale prealabile care să indice gradul de moralitate și condițiile materiale ale familiei).
Starse (1914) susține că secțiunea copiilor moralmente abandonați funcționa din fonduri alocate de Ministerul de Interne și Primăria București și că activitatea centrului era destul de redusă. De asemenea, numărul de locuri era insuficient pentru a face față numărului crescând de copii vagabonzi care „inundă toate străzile Capitalei, dedându-se la tot felul de rele” (Starse, 1914, 142). O informare făcută de Societatea Generală de Patronagiu asupra activității sale pe parcursul anului 1914 arăta că „a redat societăței pe 4 tineri, culeși depe străzile orașului vagabondând” și că „s’a hotărât facerea unei loterii pentru a se mări fondurile societăței”.
Pe lângă acest centru al Societății Generale de Patronagiu, recensământul ICS din 1936 atestă existența a încă 9 instituții care ofereau asistare și ocrotire copiilor aflați în risc de a comite acte de natură penală, distribuite după cum urmează (în statistică este inclus și centrul Societății Generale de Patronagiu):
după regiune: 5 în Muntenia, 2 în Moldova și câte 1 în Bucovina, Transilvania și Crișana-Maramureș;
după administrare: 5 de stat și 5 private;
după finanțare: 600 de locuri ale Ministerului Sănătății și Ocrotirii Sociale și 149 de locuri private.
Câteva exemple dintre aceste 9 instituții menționate de ICS (1938) sunt:
Școala de Corecție Giulești din București (pentru toate categoriile de copiii cu probleme);
Căminul pentru Ocrotirea Minorelor din București (înființat în 1922, 90 de locuri pentru minore cu vârsta mai mare de 10 ani care cerșesc, vagabondează și se prostituează);
Refugiul pentru reeducarea minorelor al Asociației „Amicele tinerelor fete” din Gara de Nord, București (înființat în 1931, 14 locuri pentru minore care se prostituează);
Școala de îndreptare de la Copou a Societății „Ocrotirea Copiilor” din Iași (înființat în 1932, pentru băieți cu vârsta până în 14 ani care au comportamente antisociale);
Așezământul de ocrotire și educație „Principele Nicolae” din București (înființat în 1932, 410 locuri pentru băieți cu vârsta până în 15 ani care vagabondează, cerșesc, mint, fură);
Căminul Societății de Cruce Roșie din Arad (înființat în 1934, 35 de locuri rezervate copiilor care vagabondează și cerșesc).
Constantinescu-Mion (1912, 88-89) arată că în Europa occidentală existau astfel de „școli de îndreptare pentru copii” încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dând ca exemple:
Belgia – „Casele de binefacere” (instituții de stat care urmăreau refacerea morală a copiilor delincvenți);
Anglia, Franța și Germania – „Casele de prezervare și educațiune corecțională” (cele mai numeroase la număr);
Italia – „Reformatoarele morale” (instituții care primeau finanțare atât din partea statului, cât și din partea organizațiilor private pentru îndreptarea și moralizarea copiilor delincvenți).
În anul 1913 Societatea Generală de Patronagiu își propusese să înființeze în cadrul secției pentru copiii moralmente abandonați o sub-secție pentru copiii din aresturi. Conform recensământului ICS din 1936, această sub-secție nu a mai fost înființată ca urmare a problemelor de natură financiară. În schimb, ICS atestă funcționarea mai multor stabilimente publice și private al căror obiect de activitate era asistarea minorilor delincvenți, atât în capitală, cât și în restul teritoriilor românești, câteva exemple fiind:
Biroul pentru asistența delincvenților minori și Adăpostul temporar cu 4 locuri pentru minorele fără domiciliu din București (înființate în anul 1934 la inițiativa Școlii Superioare de Asistență Socială „Principesa Ileana”);
Serviciul de asistență a delincvenților minori din Penitenciarul Văcărești și Serviciul de asistență a minorilor delincvenți pe lângă Tribunalul Ilfov (primul înființat în 1934, iar al doilea în 1935 la inițiativa Asociației pentru Progresul Asistenței Sociale);
Institutul preventiv de minori de la Gherla (înființat în anul 1913);
Institutul de reeducare pentru delincvenții minori (înființat la Cluj).
Necesitatea acestor servicii de asistare era evidentă dacă ne uităm la procentul ridicat de minori și tineri care executau la sfârșitul secolului al XIX-lea diferite sentințe în închisorile centrale și aresturile preventive din Țările Române (a se vedea tabelul următor). Conform acestor date statistice, în perioada 1893-1897, în cele 16 închisori centrale din Țările Române, un procent de 13,39% din totalul populației carcerale era reprezentat de minori și tineri cu vârste între 15 și 20 de ani, iar în cele 28 de aresturi preventive aceștia reprezentau 11,51% din totalul populației carcerale. Mai mult, Dianu (1900, 10) a adăugat în timpul discursului său susținut la Ateneul Român că, în perioada cât a fost directorul general al serviciului închisorilor, a întâlnit în închisoarea Văcărești „un număr de minorĭ în vîrsta cea maĭ fragedă, uniĭ din eĭ abia de 12 anĭ, carĭ îșĭ fac aproape viața în închisoare, fiind condamnațĭ pentru furturĭ de buzunare și alte diferite delicte”.
Populația carcerală pe grupe de vârstă și tipuri de închisori în perioada 1893-1897
Sursă: Dianu, Grigore I. (1901). Istoria închisorilor din România. Studiu comparativ. Legi și obiceiuri. Cu 18 planșe și 2 tabele statistice. Edițiunea a III-a. Bucuresci: Tipografia Curții Regale, F. Göbl Fiĭ. 112 și 117.
Pe lângă asistarea copiilor delincvenți, Societatea Generală de Patronagiu își propusese înființarea unei secții pentru arestații în penitenciare. Conform art. 51 din Regulamentul publicat în anul 1913, activitățile întreprinse de Societate în închisori și aresturi ar fi trebuit să constea în „conferințe morale”, „educațiune culturală”, „asistența în justiție”, „desvoltarea lucrului” și „ameliorarea regimului penitenciar”. Chiar și așa, ceea ce își propunea Societatea era suficient pentru a îmbunătăți calitatea vieții în detenție, din moment ce singurele metode folosite la acea vreme pentru reformarea morală a deținuților erau „învățătura de carte, instrucțiunea morală și religioasă, [și] lucrul în ateliere” (Dianu, 1900, 29). În multe dintre țările Europei occidentale, organizațiile de binefacere asistau deținuții încă de la începutul secolului al XIX-lea. Inclusiv Dianu amintește de munca depusă de John Howard în Anglia și arată că societățile de patronagiu „fac vizite prin închisorĭ, într’un mod metodic și potrivit împrejurărilor în carĭ se află fie-care categorie de deținuțĭ, și fie-care deținut în parte, dîndu-le sfaturĭ, consolîndu-ĭ, încurajindu-ĭ interesîndu-se de soarta lor și ascultîndu-le toate intimitățile și durerile” (1900, 30). În privința rolului societății noastre de patronagiu în închisori și aresturi, Constantinescu-Mion (1912, 89) spunea că acesta „e mărginit, din cauza izolării și marelui număr de închisori” și propunea preluarea activității de reeducare a deținuților de către comisiile de supraveghere pe care le prevedea Legea asupra regimului închisorilor de la 1874, dar care nu au mai fost înființate.
Față de nivelul activității în închisori și aresturi preventive, Societatea Generală de Patronagiu a avut rezultate mai bune în domeniul asistării liberaților. Regulamentul publicat în anul 1913 propunea adăpostirea liberaților în azilul-refugiu înființat de Societate, acordarea unui ajutor în bani pentru îmbrăcăminte și asistența în vederea identificării unui loc de muncă sau, în cazul în care nu găsesc, folosirea lor într-un atelier al Societății pentru a putea acoperi cheltuielile de ședere în azil. Conform unei informări făcute de Societate asupra activității sale pe parcursul anului 1914, aceasta a acordat ajutoare liberaților în valoare de 3.000 lei.
În anul 1912, Constantinescu-Mion arăta că Societatea Generală de Patronagiu nu putea răspunde tuturor solicitărilor de asistare din partea liberaților. Mulți dintre aceștia ajungeau să recidiveze ca urmare a faptului că integrarea lor în comunitate este prea puțin facilitată de stat și de organizațiile de caritate. Dianu (1900), pe perioada cât a fost director al serviciului închisorilor, a remarcat faptul că situația liberaților din închisoare era destul de vitregă: cei care aveau casă și familie erau trimiși în județul de domiciliu, în timp ce aceia care nu aveau casă sau familie erau lăsați „fără nicĭ un căpătîiŭ” (1900, 34). Unii dintre ei își pierdeau locuința și pământul pe perioada cât se aflau în detenție, erau părăsiți de familie și nu erau angajați de nimeni pentru că făcuseră închisoare. De asemenea, erau urmăriți de „siguranța – așa zic eĭ agenților secrețĭ aĭ polițieĭ” (1900, 35) sau erau persecutați de consăteni și alungați din comunitate. Unii dintre ei se întorceau la închisoare pentru a cere ajutor, în timp ce alții se întorceau în calitatea de deținuți recidiviști după comiterea unor diferite infracțiuni. Pentru îmbunătățirea acestei situații, Constantinescu-Mion (1912, 90) recomanda „suprimarea punerii sub privigherea poliției, ajutorarea familiilor, ridicarea prin muncă”, pe lângă înființarea de aziluri cum era cel propus de Societatea Generală de Patronagiu.
În alte țări europene problematica reintegrării sociale a liberaților din închisoare era tratată cu mai mult interes, existând înființate o paletă mai largă de instituții cu un astfel de scop. Astfel, arăta Dianu (1900, 37), „sunt azile permanente, sunt stabilimente anume, unde eĭ sunt adăpostițĭ și pușĭ la lucru”. De asemenea, societățile de patronagiu erau cele „care se interesează de soarta condamnaților liberațĭ, îl urmăresc de îndată ce sunt liberațĭ din închisoare, intervin pentru eĭ, caută să fie internațĭ în aceste azile, stabilimente saŭ coloniĭ, se informează de purtarea lor, și sfîrșesc prin a le găsi de lucru, dîndu-le recomandațiunĭ pe la diferite fabricĭ, pe la diferițĭ industriașĭ și persoane particulare” (Dianu, 1900, 37-38). La noi în țară, Societatea Generală de Patronagiu a prevăzut toate acestea în regulamentul de organizare și funcționare a secției pentru liberații din penitenciare, însă, așa cum am arătat anterior, lipsa filialelor a dus la restrângerea activității în zona capitalei.
În ceea ce privește al patrulea domeniu de activitate propus în Statutul și Regulamentul Societății Generale de Patronagiu – asistarea vagabonzilor, cerșetorilor și alienaților – trebuie menționate câteva aspecte despre politica statutului privind aceste persoane în secolele XVIII și XIX. O serie de porunci și acte domnești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea interziceau vagabondajul, asociindu-l cu infracționalitatea. Spre exemplu, conform consemnărilor făcute de Livadă-Cadeschi (2005, 155-158) într-o istorie a instituțiilor de asistare a săracilor, o poruncă din 1779 a domnului Țării Românești privind paza județelor împotriva infractorilor include printre suspecți și vagabonzii, în timp ce în anul 1803 se poruncește înscrierea într-un catastih a tuturor străinilor din capitală. În Moldova, un act domnesc de la 1783 interzicea vagabondajul în rândul țăranilor, iar în 1812 s-a trecut la măsura expulzării vagabonzilor. Astfel de măsuri continuă până la jumătatea secolului al XIX-lea, în încercarea statului de a menține sub control mișcarea populației. Livadă-Cadeschi asociază interzicerea vagabondajului și includerea acestuia în sfera infracționalității cu dorința boierimii de menținere a puterii fiscale asupra țărănimii:
„vagabondajul era incompatibil cu sistemul relațiilor sociale și fiscale din țările române. Obligațiile satelor față de boieri, ca și responsabilitatea fiscală colectivă a comunităților țărănești făceau ca ambii termeni ai relațiilor agrare să fie interesați în combaterea vagabondajului. Mai mult, el era adesea asociat tâlhăriei (…) măsuri împotriva tâlhăriei întâlnim, aproape fără excepție, în timpul tuturor domnilor fanarioți; ele vizau poate, în egală măsură, pe vagabonzi.” (Livadă-Cadeschi, 2005, 156-157)
Spre sfârșitul secolului însă, conform însemnărilor făcute de Dianu (1900), deși vagabondajul era prevăzut de lege, în realitatea nu se mai pedepsea penal. Vagabonzii străini erau ținuți în aresturi și apoi expatriați, iar vagabonzii români erau transportați dintr-un oraș în altul „pe cale administrativă” (idem, 25).
În ceea ce privește cerșetoria, aceasta nu era pedepsită de lege, dar se făcea distincția între cerșetoria de meserie și cea reală, adică între cei care practicau cerșetoria deși erau capabili să muncească, și cei care datorită vârstei sau infirmității trăiau din mila publicului. Astfel, arată Dianu (1900, 21), „nu trebue să fie combătută de cît numaĭ cerșetoria de meserie, adecă cerșetoria aceea care rezultă din dorința de a trăi comod fără a munci, dorință care face pe om să cadă în trándăvie, această mamă a tuturor viciilor”. Principalele măsuri luate pentru stoparea cerșetoriei de meserie erau tot de natură administrativă.
După înființarea Societății Generale de Patronagiu în anul 1907, aceasta și-a luat sarcina de a asista adulții vagabonzi și cerșetori, precum și pe cei care sufereau de diferite probleme mintale. Așa cum am arătat anterior, filiala deschisă în județul Brăila avea un azil în care puteau fi internați și asistați până la 45 de persoane cu vârste înaintate și inapți pentru muncă. În privința celor care puteau să muncească, conform Regulamentului publicat în anul 1913, Societatea incrimina cerșetoria de meserie și își propunea următoarele:
„Societatea va mijlocì pentru internarea celor declarați vagabonzi într’un loc ce se va determinà anume pentru aceasta de autoritățile publice și, în special, se va intervenì pe lângă Ministerul de Interne și de Culte spre a cedà în vre-un district al țărei, una sau mai multe mânăstiri, cu un perimetru de câteva hectare, cari se vor transformà în colonii agricole înzestrate și cu ateliere, și destinate a adăpostì nu numai pe vagabonzi și cerșetori, dar și pe alienații cronici și incurabili cari nu prezintă accese furioase sau impulsive.
Alienații, vagabonzii și cerșetorii vor fi ajutați de Societate, în prima linie, prin întrebuințarea lor la lucru și numai în care de absolută neputință de a lucrà, se vor dà mijloacele necesare de existență, fie într’un azil, fie la domiciliu, cum și ajutorul medical necesar.
Lucrul de care se vor găsì capabili aceste categorii de infirmi se va căutà pe cât mai mult posibil a fi în raport cu felul infirmităței individului, cu vârsta și sexul său și cu meseria lui.”
(Art. 65 din Regulamentul Societății Generale de Patronagiu publicat în 1913, împreună cu Statutul modificat în Adunarea Generală din 16 decembrie 1912)
Informarea făcută de Societate despre activitatea prestată în anul 1914 atestă faptul că aceasta avea în administrare două ateliere – unul „de cismărie” și altul „de hăinărie” – ambele producând în acel an bunuri în valoare de peste 19.000 de lei. Pe lângă aceste ateliere, recensământul realizat de Institutul Central de Statistică în anul 1936 mai atestă alte 18 instituții pentru asistența cerșetorilor și vagabonzilor cu 1549 de locuri. Distribuția acestor instituții în funcție de apartenența administrativă arată că 6 se aflau în grija comunelor (cu 310 locuri), 4 erau particulare (cu 319 locuri), iar 8 erau de stat (cu 920 de locuri). Activitatea acestor instituții era destul de diversă. Unele erau specializate în „depistarea vagabonzilor”, în timp ce altele se ocupau cu „trierea vagabonzilor”. O parte dintre acestea erau azile de noapte, însă cele mai multe erau instituții de reeducare cu internare pe termen lung, așa numitele „colonii de muncă”, care deși erau destinate adulților primeau și minori ca urmare a locurilor insuficiente din instituțiile pentru copiii moralmente abandonați. Aceste 18 instituții atestate de ICS (1938) sunt:
Adăpostul pentru trecătorii săraci din Mărculești (5 locuri, înființat de Societatea „Ezras Aniim” în anul 1906, în jud. Soroca);
Așezământul pentru asistența defectivilor din Șipote (colonie de muncă pentru copii și adulți cu 40 de locuri, înființată de stat în anul 1920, în jud. Iași);
Azilul comunal de noapte Tighina (adăpostirea oamenilor săraci);
Azilul de noapte Cetatea-Albă (37 locuri pentru adăpostirea oamenilor săraci, înființat comunal în anul 1918);
Azilul de noapte Hotin (5 locuri pentru adăpostirea săracilor străini, înființată de parohie în anul 1877);
Azilul de noapte al Municipiului Timișoara (120 de locuri pentru adăpostirea săracilor pe timp de iarnă, înființat comunal în anul 1931);
Azilul de noapte Cernăuți (300 de locuri pentru adăpostirea provizorie a persoanelor nevoiașe și lipsite de adăpost, fără restricții privind vârsta sau confesiunea, înființat de Societatea „Azilul” în anul 1924);
Biroul de triaj Iași (8 locuri pentru adunarea vagabonzilor și cerșetorilor bătrâni, infirmi și copiii pentru internare în colonii, înființat comunal în anul 1922);
Colonia de muncă Berzoaia (60 de locuri pentru reeducarea prin muncă a contravenienților la legea pentru înfrânarea vagabondajului și cerșitului, înființată de stat în anul 1926, în jud. Caraș);
Colonia de alienați și de muncă Balotești (100 de locuri pentru asistarea bolnavilor alienați, înființată de stat în anul 1934, în jud. Ilfov);
Colonia de muncă Bobești-Bălăceanca (180 de locuri pentru adăpostirea bătrânilor, înființată de stat în anul 1899, în jud. Ilfov);
Colonia de muncă Plevna (100 de locuri pentru reeducarea prin muncă a vagabonzilor și cerșetorilor, înființată de stat în anul 1924, în jud. Ialomița);
Colonia de muncă Galata (180 de locuri pentru înfrânarea vagabondajului și cerșetoriei, înființată de stat în anul 1855, în jud. Iași);
Colonia de muncă Răchitoasa (140 de locuri pentru adăpostirea bătrânilor și a infirmilor fără sprijin familiar, înființată de stat în anul 1885, în jud. Tecuci);
Colonia de muncă Taraclia (120 de locuri pentru reeducarea prin muncă și adăpostirea bătrânilor infirmi, înființată de stat în anul 1922, în jud. Tighina);
Colonia de reeducare Tarcia (80 de locuri pentru ocrotirea bătrânilor săraci și reeducarea vagabonzilor, înființată comunal în anul 1863, în județul Cluj);
Societatea filantropică „Azilul de noapte” din Iași (9 locuri pentru adăpostirea nevoiașilor, înființată în anul 1927);
Triajul de vagabonzi București (65 de locuri pentru depistarea și trierea vagabonzilor, înființată comunal în anul 1921).
Pe lângă aceste instituții, Dianu (1900) menționează încă 2 azile pentru cerșetori infirmi și bătrâni: unul în localitatea Brîncoveni, județul Romanați, administrat de Direcția Generală a Serviciului Sanitar, și un altul în Craiova, administrat de Biserica Madona Dudu. Despre ajutorul acordat de aceste instituții cerșetorilor și vagabonzilor care nu pot munci, Dianu (1900, 23) aprecia că „abia alină timporal mizeria, și lipsa și suferința încep din noŭ”. Această apreciere făcută în primul an al secolului XX pare veridică, din moment ce majoritatea instituțiilor atestate de ICS au fost înființate ulterior discursului ținut de Dianu la Ateneul Român. Chiar și așa, numărul de locuri asigurat de aceste instituții după anul 1930 – puțin peste 1500 – era insuficient pentru o populație a României recenzată de ICS la acea dată la peste 14 milioane (INS, 2007).
În Europa, asistarea vagabonzilor, a cerșetorilor și a persoanelor cu probleme mintale a început înainte de secolul al XIX-lea. Spre exemplu, conform consemnărilor făcute de Dianu (1900), legea belgiană de la 1891 care incrimina cerșetoria și vagabondajul dădea posibilitatea neaplicării unei pedepse dacă aceste persoane acceptau să fie internate în diferite stabilimente precum „Depozitul pentru cerșetorĭ” sau „Casa de refugiu pentru vagabondĭ” – „aci sunt supușĭ la lucru, învățînd cu modul acesta o meserie și agonisindu’șĭ și un capital” (Dianu, 1900, 22). În Germania fuseseră deja înființate colonii de muncă – Arbeiter-colonien – „unde lucrează și’șĭ cîștigă existența și oameniĭ liberĭ, carĭ n’aŭ de lucru” (idem, 37). De asemenea, societățile de patronagiu aveau o activitate intensă: identificau persoanele aflate în risc, interveneau pentru internarea acestora în diferite stabilimente, le motivau să muncească și le ofereau recomandări în vederea integrării în muncă. Prin intermediul acestor activități, societățile de patronagiu își aduceau contribuția la prevenirea infracționalității.
Acestea au fost principalele domenii de activitate ale Societății Generale de Patronagiu din țara noastră în perioada 1907-1936: asistarea minorilor infractori sau aflați în riscul de a comite, a adulților din penitenciare, a liberaților din închisoare, precum și a vagabonzilor, cerșetorilor și celor cu probleme mintale. După cum am putut vedea, aceste activități se înscriau în curentul de gândire european, însă slaba finanțare, sprijinul redus din partea ministerului de resort și a administrațiilor locale a împiedicat extinderea măsurilor de asistare acordate de Societate pe întregul teritoriu românesc.
Intrarea în vigoare a Codului penal Carol al II-lea în anul 1936 a însemnat noi reforme pentru sistemul penal din țara noastră. Atribuțiile privind executarea pedepselor au fost transferate de la Ministerul de Interne în subordinea Ministerului Justiției. De asemenea, au fost introduse noi instituții penale precum liberarea condiționată și măsura de siguranță a libertății supravegheate, în sfera cărora avea atribuții și Societatea Generală de Patronagiu. Astfel, art. 50 din noul Cod penal prevedea ca:
„Pe lângă fiecare tribunal va funcționa o societate de patronaj, sub supravegherea ministrului justiției, ajutat de consiliul central, în vederea reclasării sociale a condamnaților liberați și pentru îndeplinirea atribuțiunilor legale referitoare la minori. Aceste societăți vor fi conduse de magistrații instanțelor din localitate.”
(Art. 50 din Codul penal Carol al II-lea republicat în anul 1938, ediție oficială)
După liberare, fiecare condamnat avea obligația de a găsi un loc de muncă, putând fi asistați în acest sens de o societate de patronaj. Supravegherea liberaților în comunitate era asigurată de primărie sau de poliția localității. Cât privește minorii în vârstă de până la 12 ani și pe cei între 12 și 15 ani fără discernământ, potrivit art. 140 din acest Cod penal, instanța îi putea încredința unei societăți de patronaj în vederea reeducării. De asemenea, față de minorii cu vârsta între 12 și 15 ani care au avut discernământ la comiterea faptei, precum și a celor cu vârsta peste 15 ani, instanța putea lua măsura libertății supravegheate și încredința monitorizarea executării în sarcina unei societăți de patronaj. Aceste prevederi legislative au fost caracterizate de Murgeanu, Rachieru și Cheschebec (2005), într-o istorie a asistenței sociale din țara noastră, ca fiind de natură liberală, instituind principiul măsurii mai favorabile, adică de folosire cu prioritate a măsurilor de supraveghere și asistare în comunitate, lăsând ca o ultimă alternativă internarea minorului în închisorile corecționale.
Acestea sunt ultimele mențiuni în legislația penală din țara noastră privind societățile de patronagiu. Următorul Cod penal, intrat în vigoare în anul 1968 și care este încă în vigoare, nu face nicio precizare privind astfel de instituții. Măsurile de asistare a infractorilor se diminuează în perioada regimului comunist, ca de altfel majoritatea măsurilor de asistare socială. Pe perioada liberării condiționate, supravegherea condamnaților era realizată de poliție. În ceea ce privește minorii, o măsură legislativă cu însemnătate pentru asistarea infractorilor este Decretul nr. 218 din 1977 prin care pedeapsa cu închisoarea de până la 5 ani putea fi înlocuită cu munca, iar minorii între 14 și 18 ani erau încredințați „colectivelor în care aceștia muncesc sau învață” (art. 2). Abia după căderea regimului comunist, în anul 1992, a fost introdusă în Codul penal, prin Legea nr. 104, instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere, așa numitul sursis avec mise à l’épreuve despre care am vorbit anterior, și care reprezintă forma juridică de bază pentru instituția probațiunii în România și în cele mai multe state europene.
III.2.2. Perioada experimentală premergătoare instituirii probațiunii
Anul 1990 a reprezentat pentru România un nou început din toate punctele de vedere – social, economic, cultural și politic – chiar dacă schimbările au survenit uneori greu și ca rezultat al presiunilor sociale. În ceea ce privește probațiunea ca sistem de administrare a sancțiunilor în comunitate, primele încercări practice de implementare a unor elemente au avut loc tot în penitenciare (Sterian, 1998; Pașcu, 1998; MJ, 2002). Într-o anumită măsură, am putea spune că istoria s-a repetat, Societatea Generală de Patronagiu de la 1907 fiind înființată tot ca urmare a promovării făcute de către personalul aflat la conducerea serviciului închisorilor. Principalul argument adus de specialiști în sprijinul instituirii probațiunii a fost nevoia rezolvării problemei supraaglomerării cu care se confruntau penitenciarele românești la mijlocul anilor ‘90. În anul 1996 a început derularea unui proiect-pilot de probațiune în cadrul Penitenciarului Arad al cărui scop era aplicarea „unor metode și tehnici moderne de lucru cu infractorii minori și tineri, în vederea reabilitării lor sociale” (MJ, 2002, 16-17). Printr-un ordin al ministrului justiției din anul 1997 a fost autorizată înființarea la Penitenciarul Arad a unui compartiment specializat în aplicarea activităților specifice de probațiune. Succesul înregistrat de acest compartiment a creat premisele înființării, prin tot prin ordin al ministerului justiției, a încă zece centre experimentale de probațiune (a se vedea tabelul următor).
Centre experimentale de probațiune înființate în România în perioada 1996-2000
Sursă: Schematizare cronologică după Ministerul Justiției. (2002). Probațiunea în România. Anul 1, Nr. 1. Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere. București: Editura Didactică și Pedagogică. 17-31.
După cum se poate vedea, activitățile centrelor experimentale au fost destul de diverse, acoperind atât lucrul cu deținuții în penitenciare, cât și munca în comunitate și alături de instanțe. Coordonarea activității centrelor experimentale a început în anul 1998 prin înființarea Serviciul de probațiune în cadrul Ministerului Justiției. Acest serviciu a fost transformat în anul 2000 în Direcția de reintegrare socială și supraveghere, actuala Direcție de probațiune.
Paralel cu activitatea în centrele experimentale, la începutul anului 1997 s-a constituit o echipă de lucru la nivelul Direcției Generale a Penitenciarelor (actuala ANP) care a avut sarcina de a dezvolta baza legislativă necesară organizării și funcționării serviciilor de probațiune în țara noastră. Până în anul 2000 au fost realizate mai multe proiecte legislative care au fost supuse atenției Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei și Ministerului Justiției. Inițial, proiectul de lege reglementa probațiunea ca instituție, însă într-un final s-a decis ca acesta să reglementeze serviciile de probațiune „ca instituții specializate însărcinate cu supravegherea în comunitate a infractorilor” (MJ, 2002, 15). Motivul principal a fost nevoia de corelare cu reglementările penale aflate deja în vigoare. De asemenea, paleta de activități a serviciilor de probațiune a fost restrânsă de la un proiect la altul, într-un final excluzând intervențiile acestora pe perioada etapei de urmărire penală. Singura prevedere care a fost păstrată în toate proiectele de lege a fost cea privind organizarea serviciilor de probațiune ca organisme independente față de instanțe, parchete și penitenciare (Stănișor, 2003). În vara anului 2000 proiectul de ordonanță al Guvernului privind organizarea și funcționarea serviciilor de probațiune a fost adoptat, urmând ca astfel de organisme să se înființeze pe lângă fiecare tribunal din țară.
Durnescu (2008b), într-o istorie cronologică a nașterii probațiunii în țara noastră, împarte dezvoltarea instituției probațiunii în trei mari etape: etapa experimentală (1996-2000), etapa de dezvoltare a infrastructurii (2000-2007) și etapa de consacrare în sistemul sancționator (după 2007). Despre prima etapă am vorbit anterior. Despre etapa de dezvoltare a infrastructurii Durnescu arată că este etapa în care se definește statutul consilierului de probațiune, sunt clarificate activitățile clasice de probațiune (întocmirea de referate de evaluare, supravegherea măsurilor și obligațiilor impuse de instanță, asistarea și consilierea infractorilor în comunitate), dar sunt și lărgite atribuțiile serviciilor de probațiune (consilierea psihologică a victimelor, participarea în comisii penitenciare, etc.). În legătură cu ultima etapă, autorul susține că este o etapă proiectivă în care ar trebui să se regândească misiunea și atribuțiile serviciilor, să se reorganizeze sistemul ca o entitate de sine stătătoare, să se continue profesionalizarea sistemului și să se reformeze sistemul sancționator penal. Considerăm că ceea ce propune autorul legat de această ultimă etapă sunt mai degrabă deziderate, așa cum vor arăta în cercetările prezentate în ultimul capitol al lucrării, multe dintre ele întârziind să se cristalizeze.
III.3. Cadrul juridic actual al sistemului de probațiune
Baza legală după care se organizează și funcționează sistemul de probațiune din România a cunoscut o evoluție continuă, am putea spune etapizată. Pe lângă reglementările penale fundamentale – Codul penal și Codul de procedură penală – actele normative care stau la baza activității de probațiune sunt:
Ordonanța nr. 92 din 29 august 2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere;
Hotărârea nr. 1239 din 29 noiembrie 2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2000, modificată și completată prin Hotărârea nr. 747 din 9 iulie 2008;
Legea nr. 129 din 18 martie 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2000;
Legea nr. 211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor;
Ordinul nr. 3172/C din 26 noiembrie 2004 de aprobare a Codului deontologic al personalului de reintegrare socială și supraveghere;
Ordinul nr. 510/C din 5 aprilie 2005 al ministrului justiției de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al serviciilor de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor;
Legea nr. 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din serviciile de probațiune;
Legea nr. 327 din 14 iulie 2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune;
Ordinul nr. 2017/C din 3 august 2007 al ministrului justiției de aprobare a Regulamentului privind desfășurarea activității comisiei de disciplină pentru cercetarea abaterilor disciplinare ale personalului de probațiune;
Ordinul nr. 928/C din 03 aprilie 2007 al ministrului justiției de aprobare a Regulamentului privind criteriile și metodologia de evaluare a performanțelor profesionale ale personalului de probațiune;
Ordonanța de urgență nr. 78 din 18 iunie 2008 privind stabilirea competenței supravegherii executării obligației minorului de a presta o activitate neremunerată într-o instituție de interes public, prevăzută la art. 103 alin. 3 lit. c) din Codul penal;
Ordinul nr. 2355/C din 11 septembrie 2008 al ministrului justiției pentru aprobarea Procedurii privind supravegherea executării obligației persoanei condamnate sau minorului de a presta o activitate neremunerată într-o instituție de interes public impusă de instanța de judecată.
Ordonanța nr. 92/2000 reprezintă actul normativ fundamental al serviciilor de probațiune din țara noastră. Împreună cu regulamentul de aplicare, aceasta reglementează principiile generale, structura, modalitatea de organizare, atribuțiile și responsabilitățile serviciilor. Conform art. 2 al Regulamentului de aplicare a acestei ordonanțe, principiile fundamentale după care se ghidează activitățile de probațiune sunt:
respectarea legii și a hotărârilor judecătorești;
respectarea drepturilor omului și a demnității umane și evitarea discriminării pe orice temei;
sprijinirea și încurajarea permanentă a persoanelor supravegheate, asistate și consiliate, în vederea reintegrării lor în societate și în vederea asumării responsabilității propriilor acțiuni, prin formarea unei atitudini corecte față de muncă, ordinea de drept și regulile de conviețuire socială.
De asemenea, conform art. 4 al ordonanței, serviciile de probațiune au obligația să își desfășoare activitatea fără vreo discriminare pe temei de naționalitate, cetățenie, rasă, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie politică sau orice altă opinie, apartenență politică, avere, origine socială sau alte asemenea temeiuri. În ceea ce privește declarația de misiune a serviciilor de probațiune din România, aceasta este „de a se pune la dispoziția instanțelor și a publicului prin supravegherea infractorilor în comunitate în vederea reducerii criminalității, a costurilor și a consecințelor încarcerării inutile” (Durnescu, 2004, 280), dorindu-se astfel să devină o alternativă viabilă la pedeapsa cu închisoarea.
III.4. Organizarea și funcționarea serviciilor de probațiune
Serviciile de probațiune au fost definite legal în perioada 2000-2005 prin sintagma „servicii de reintegrare socială și supraveghere”, iar până în anul 2006 prin sintagma „servicii de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor”. În continuare, când se va face referire la serviciile care fac obiectul analizei de față se va folosi sintagma de „servicii de probațiune”, așa cum este reglementat prin art. 79 din Legea nr. 123/2006. Argumentul este de ordin practic – chiar dacă legislația aferentă perioadei 2000-2006 folosește o terminologie diferită, sintagma „servicii de probațiune” este sinonimă celorlalte sintagme și a fost folosită în analiza și descrierea instituției pe parcursul întregii lucrări.
III.4.1. Organizarea instituțională
Serviciile de probațiune sunt servicii publice în subordonarea tehnică a Direcției de probațiune din cadrul Ministerului Justiției înființată prin Ordinul nr. 2626 din 16 octombrie 2000. Acestea sunt înființate pe lângă tribunale, fiind subordonate administrativ acestora. La ora actuală funcționează un număr de 41 servicii de probațiune în țara noastră, fiind însă planificată dublarea acestora prin înființarea de sedii secundare în fiecare județ din țară, inclusiv județul Ilfov.
În ceea ce privește Direcția de probațiune din cadrul Ministerul Justiției, aceasta are în responsabilitate directă conducerea, coordonarea și controlul activității în domeniul probațiunii. Direcția de probațiune funcționează în subordinea unui secretar de stat și are ca principale atribuții:
coordonarea și controlul activității serviciilor de probațiune;
selectarea, recrutarea și pregătirea profesională a personalului de probațiune;
participarea în comisiile de examinare și verificare a lucrărilor la concursurile pentru ocuparea funcțiilor în sistemul de probațiune;
asigurarea punerii în aplicare a dispozițiilor legale privind activitatea de probațiune;
elaborarea metodologiilor necesare punerii în aplicare a legislației în vigoare și formulează standarde și modele de bune practici în domeniu;
coordonarea activității de colectare, centralizare și analiză a datelor referitoare la victime, inculpați și persoane condamnate aflate în evidența serviciilor de probațiune;
inițierea și asigurarea derulării eficiente a programelor interne și internaționale de asistență tehnică și financiară în domeniul probațiunii;
colaborarea cu diferite instituții guvernamentale și neguvernamentale;
elaborarea de materiale informative și de promovare a activității direcției și serviciilor de probațiune.
În cadrul Direcției de probațiune lucrează inspectori de probațiune, care au o vechime minimă în muncă de 4 ani. Acești specialiști au în atribuție, conform art. 18 din Legea nr. 123/2006 efectuarea de controale serviciilor de probațiune, propunerea de soluții directorului Direcție cu privire la rezolvarea aspectelor identificate cu ocazia efectuării inspecțiilor, efectuarea cercetărilor disciplinare prealabile a personalului din cadrul serviciilor, participarea la activitatea de recrutare, selecție și pregătire profesională a personalului de probațiune și evaluarea anuală a performanțelor profesionale a personalului din servicii. Conform art. 16 al aceleiași legi, inspectorii de probațiune sunt numiți ținându-se cont de calitățile profesionale, abilitățile de comunicare, tactul în relațiile de serviciu, integritate și obiectivitate, precum și de capacitatea de gestionare a situațiilor de criză.
Fiecare serviciu de probațiune este condus de către un șef de serviciu, numit de către ministrul justiției la propunerea directorului Direcției de probațiune. Conform art. 13 din Legea nr. 123/2006, propunerile de numire trebuie să țină cont de calitățile profesionale, de aptitudinile manageriale, îndeosebi de capacitatea de organizare și decizie, de integritate, de capacitatea de gestionare a situațiilor de criză, de abilitățile de comunicare, de lucru în echipă, de planificare, de autocontrol și de motivația pentru ocuparea funcției. Își pot depune candidatura de Șef serviciu oricare consilier cu cel puțin 1 an de vechime în specializare. Fiecare serviciu are între 3 și 22 de consilieri, cu șeful serviciului inclus. Schema de personal se decide la nivelul Ministerul Justiției, în funcție de nivelul activității serviciului. Conform „Regulamentului de ordine interioară”, în cadrul fiecărui serviciu sunt desemnați consilieri responsabili cu relațiile publice și cu colectarea, prelucrarea și interpretarea datelor statistice.
III.4.2. Atribuțiile serviciilor de probațiune
Atribuțiile serviciilor de probațiune s-au lărgit în cei 9 ani de existență ai instituției, însumând în prezent arii de activitate destul de variate, care pot fi prezentate sintetic după cum urmează:
supraveghează respectarea de către persoana condamnată a măsurilor prevăzute și obligațiilor impuse de instanță prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și a măsurii educative a libertății supravegheate;
întocmesc, la cererea parchetelor și a instanțelor de judecată, referate de evaluare cu privire la învinuiți, inculpați sau la persoanele mai sus menționate;
colaborează cu instituțiile publice în vederea executării de către minor a obligației de a presta o activitate neremunerată într-o instituție de interes public;
desfășoară, la cerere, activități de asistare și consiliere a infractorilor, individual și de grup;
inițiază și derulează programe speciale de protecție, asistență socială și juridică a minorilor și tinerilor care au săvârșit infracțiuni;
participă la comisii de individualizare a regimului penitenciar și comisii de liberare condiționată;
consilierea psihologică și asistarea victimelor infracțiunilor;
întocmesc rapoarte pentru minorii care au săvârșit o faptă penală și nu răspund penal;
participă la ascultarea sau confruntarea minorului învinuit pe perioada urmăririi penale sau la prezentarea materialului de urmărire penală;
inițiază și derulează, împreună cu voluntarii și reprezentanții societății civile, precum și cu organizații guvernamentale și neguvernamentale române și străine, programe de resocializare a persoanelor supravegheate care au solicitat să participe la aceste programe, pentru sprijinirea acestora în respectarea condițiilor impuse de instanța de judecată și pentru reintegrarea lor socială;
colaborează cu instituțiile publice și private, precum și cu persoanele fizice și juridice din raza lor de competență, în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor școlare, precum și a celor de calificare sau recalificare profesională;
împreună cu personalul specializat în asistență și consiliere din cadrul administrației penitenciarelor, pot derula programe privind activități lucrative, socio-educative, de instruire școlară și formare profesională pentru persoanele condamnate;
la cererea persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, a căror pedeapsă a fost grațiată total prin lege, precum și a minorilor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, față de care a fost înlăturată prin lege măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, serviciile de probațiune pot iniția și derula programe speciale de reinserție socială și, după caz, de identificare a locurilor de muncă disponibile, a locuințelor, precum și a unor cursuri de calificare sau recalificare profesională.
III.4.3. Activități de probațiune
În prezent, așa cum reiese din atribuțiile serviciilor, activitățile de probațiune sunt orientate către următoarele categorii de persoane:
învinuiții și inculpații;
persoanele condamnate la pedepse neprivative de libertate (adulți și minori);
persoanele condamnate la pedepse privative de libertate;
victimele infracțiunilor;
minorii care au comis fapte penale și nu răspund penal.
Cea mai mare parte a activităților de probațiune se axează pe învinuiți, inculpați și persoane condamnate la pedepse neprivative de libertate. Pentru a putea pune în aplicare atribuțiile mai sus menționate, personalul serviciilor de probațiune desfășoară o serie de activități clasice precum întocmirea de referatelor de evaluare, supravegherea, asistența și consilierea. Pe lângă acestea, serviciile de probațiune au și sarcina de a acorda consiliere psihologică victimelor infracțiunilor, de a participa la comisiile penitenciare și alte câteva activități în cazul minorilor care au comis infracțiuni dar nu răspund penal. Vom dezvolta pe rând în continuare aceste activități de probațiune.
III.4.3.1. Referatele de evaluare
Evaluarea este o activitate generalizată la nivelul tuturor serviciilor de probațiune din țară, fiind în anumite cazuri obligatorie prin lege. De asemenea, activitatea de evaluare a persoanelor în diferitele etape ale procesului penal (urmărire penală, judecată, executarea pedepsei) poate fi văzută ca fiind pilonul principal în funcție de care restul activităților de probațiune se structurează și se desfășoară. Inclusiv în condițiile în care o persoană condamnată ajunge în supravegherea serviciilor de probațiune fără să i se fi făcut în etapele anteriore un referat, consilierul va realiza nemijlocit o evaluare a contextului de viață al persoanei pentru a ști cum să structureze activitățile pe care le vor realiza pe perioada termenului de încercare.
Referatele reprezintă principala formă scriptică pe care o ia evaluarea în activitatea de probațiune. Acestea se întocmesc de către serviciile de probațiune fie la cererea instanței de judecată, fie la cererea parchetului. Persoanele pentru care aceste referate se întocmesc sunt atât adulți, cât și minori, aflați în etapa de urmărire penală, în cea de judecată sau în etapa de executare a pedepsei sub supravegherea serviciului de probațiune. Tabelul următor sintetizează situațiile în care aceste referate pot fi solicitate.
Situații în care pot fi solicitate referate de evaluare, cu modificări până în martie 2008
Sursă: Pop, Ioana și Badea, Marian. (2008). „Întocmirea referatului de evaluare”. În Schiaucu, Valentin și Canton, Rob. (coord). Manual de probațiune. București: Editura Euro Standard. 131.
Referatul de evaluare este un referat scris, cu caracter consultativ și de orientare, având rolul de a oferi instanței de judecată date privind persoana inculpatului sau, după caz, persoanele aflate în supravegherea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, nivelul instrucției școlare, comportamentul, factorii care influențează sau pot influența conduita generală, precum și perspectivele reintegrării sociale. Referatul de evaluare trebuie să fie obiectiv, concis, concret, clar și coerent. La întocmirea referatului de evaluare serviciul de probațiune poate colabora cu diferiți specialiști precum psihologi, cadre didactice, sociologi, medici sau alții desemnați de către autoritățile competente.
Consilierului de probațiune desemnat să întocmească referatul de evaluare are, conform legislației în vigoare, următoarele atribuții:
stabilește de îndată, dar nu mai târziu de 5 zile de la data primirii solicitării instanței de judecata, locul, data și ora primei întrevederi cu persoana pentru care s-a solicitat referatul de evaluare. Prima întrevedere cu persoana pentru care s-a solicitat referatul de evaluare trebuie sa aibă loc în termen de 7 zile de la data primirii solicitării instanței de judecată. În cazul minorilor consilierul de probațiune stabilește locul, data și ora întrevederii sau întrevederilor cu minorul, precum și cu părinții, cu cel care l-a adoptat, cu tutorele sau, după caz, cu persoanele sau cu reprezentanții instituțiilor cărora le-a fost încredințată supravegherea minorului;
contactează persoanele și instituțiile care ar putea furniza informații utile despre persoana evaluată, nivelul instrucției școlare, comportamentul acesteia, mediul social și familial;
consemnează, cu ocazia fiecărei întrevederi, datele necesare și utile pentru întocmirea referatului de evaluare;
propune șefului serviciului de probațiune, atunci când consideră necesar, luarea măsurii de desemnare a unor specialiști în vederea întocmirii referatului de evaluare;
întocmește referatul de evaluare pe baza informațiilor obținute și îl supune spre analiză și semnare șefului serviciului de probațiune;
înaintează referatul de evaluare instanței de judecată în termen de 14 zile de la primirea solicitării.
Important de reținut în ceea ce privește aceste atribuții sunt termenele referatului, care curg de la data primirii solicitării: 5 zile pentru stabilirea primei întrevederi, 7 zile pentru realizarea primei întrevederi și 14 zile pentru înaintarea referatului către instituțiile penale care l-au solicitat.
Forma referatului de evaluare este și ea definită de lege. Astfel, orice referat de evaluare întocmit de serviciile de probațiune, indiferent de către ce instituție îl solicită sau pentru ce persoane se realizează, va cuprinde următoarele (vezi și Anexa 2 pentru structură):
Introducere: se consemnează date referitoare la: numele și prenumele persoanei, data și locul nașterii, adresa, fapta / faptele, instanța de judecată care a solicitat referatul, numărul de dosar penal / numărul sentinței penale, termenul de judecată, perioada de supraveghere, numele și prenumele consilierului de probațiune desemnat cu întocmirea referatului de evaluare.
Surse de informații: sunt prezentate sintetic, avându-se în vedere atât persoanele cu care au avut loc întrevederi, cât și eventualele documente consultate. Pot fi cuprinse și precizări precum numărul de întrevederi avute și, după caz, refuzul de cooperare sau eventualele îndoieli privind acuratețea informațiilor, prezentate motivat, dar și sursele de informații la care nu a fost posibil accesul;
Date privind persoana pentru care a fost solicitat: se face diferențiat, după cum se referă la învinuiți / inculpați sau la persoanele aflate în supravegherea serviciilor de probațiune. Pentru învinuiți / inculpați, datele privind persoana se referă la: trecutul infracțional, mediul familial și social, nivelul instrucției școlare și al pregătirii profesionale, comportamentul persoanei înainte și după comiterea faptei, factorii care au favorizat comportamentul infracțional, dacă este cazul, modul în care au îndeplinit anterior obligațiile stabilite de instanța de judecată. În cazul inculpaților minori datele privind persoana acestora privesc și condițiile în care au crescut și au trăit, precum și modul în care părinții, cei care i-au adoptat sau tutorele își îndeplinește obligațiile ce îi revin. În cazul persoanelor aflate în supravegherea serviciilor de probațiune, datele privind persoana se referă la mediul familial si social, evoluția persoanei din punct de vedere educațional și profesional, comportamentul pe perioada supravegherii, precum și modul în care au executat obligațiile stabilite de instanța de judecata. În cazul minorilor aflați sub supraveghere datele privind persoana acestora privesc și modul în care părinții, cei care i-au adoptat sau tutorele își îndeplinește obligațiile ce îi revin, precum și, după caz, modul de colaborare dintre serviciul de probațiune și persoana sau instituția legal însărcinată cu supravegherea minorului sau cu instituția publică la care minorul execută obligația de prestare a unei activități neremunerate într-o instituție de interes public. Atunci când consideră necesar, consilierul include în referatul de evaluare date privind starea fizică și mintală, precum și dezvoltarea intelectuală și morală a persoanei, furnizate de specialiști desemnați în acest scop.
Factori care influențează sau pot influența conduita generală a persoanei: se referă atât la factorii de natură să inhibe dezvoltarea comportamentului infracțional, cât și la factorii de natură să accentueze dezvoltarea acestuia. În cazul persoanelor supravegheate acest capitol cuprinde și referiri privind riscul de săvârșire din nou a unor infracțiuni și riscul pentru siguranța publică, precum și riscul de sinucidere sau de autovătămare.
Perspective de reintegrare în societate: Perspectivele de reintegrare în societate sunt estimate după analiza factorilor cuprinși în referatul de evaluare și sunt prezentate pe scurt, obiectiv și motivat. De asemenea, se fac mențiuni cu privire la resursele individuale, familiale și comunitare ce pot fi utilizate în susținerea reintegrării sociale a persoanei. În cazul învinuiților și inculpaților nu se fac propuneri sau recomandări instanței de judecată privind soluția ce urmează să fie dată în cauză. În cazul persoanelor aflate în supravegherea serviciilor de probațiune, dacă se constată că șansele de reintegrare în societate sunt reduse, se face doar mențiune în acest sens, fără a se formula propuneri sau recomandări instanței de judecată privind măsura ce trebuie luată.
Calitatea referatului de evaluare depinde de măsura în care consilierul de probațiune reușește să contacteze sursele cele mai relevante pentru o descriere acurată a contextului în care trăiește persoana pentru care se realizează referatul. De asemenea, realizarea unui referat de calitate depinde și de gradul de obiectivitate al consilierul, precum și de metodele și tehnicile pe care le folosește în colectarea informațiilor. Astfel, arată Pop și Badea (2008), în procesul de realizare a referatului de evaluare, consilierul de probațiune trebuie să stăpânească o serie de metode și tehnici precum analiza documentelor, observația, interviul, precum și o serie de abilități precum formularea de întrebări productive, ascultarea activă, reflectarea, rezumarea, recunoașterea semnificațiilor și folosirea comportamentului non-verbal.
III.3.2. Supravegherea în comunitate a infractorilor
Supravegherea reprezintă una dintre cele două activități fundamentale subscrise probațiunii în țara noastră – cea de control a modului în care persoana condamnată la o pedeapsă neprivativă de libertate respectă măsurile și execută obligațiile pe care instanța de judecată i le-a impus în urma condamnării. Important de menționat este faptul că serviciile de probațiune nu au sarcina de a supraveghea persoana, ci măsura în care persoana respectă decizia impusă de instanță pe perioada termenului de încercare. Astfel că, în sensul strict al legii, este impropriu a ne referi la supravegherea în comunitate a infractorilor, deși în limbajul uzual această formulare este cel mai des folosită. În continuare, când spunem supravegherea infractorilor, ne vom referi de fapt la supravegherea modului de executare de către infractor a sentinței judecătorești.
Ceea ce se urmărește prin activitatea de supraveghere este „reabilitarea juridică și socială a persoanelor care au comis infracțiuni, scăderea riscului de a mai comite infracțiuni și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, protecția publicului și a victimelor / creșterea gradului de siguranță socială, repararea prejudiciului față de comunitate”, arată Dumitrașcu și Schiaucu (2008, 158). Toate acestea pot fi îndeplinite doar printr-o activitate de supraveghere care ține cont de contextul de viață al persoanei condamnate, de nevoile asociate infracțiunii, de motivația persoanei pentru menținerea unei vieți în afara legii și pentru schimbare, precum și de suportul oferit de consilier pe parcursul termenului de încercare. În cazul în care evaluarea inițială indică o multitudine de probleme în aceste sfere, este necesar ca supravegherea să fie completată cu activitatea de asistare și consiliere.
Activitatea de supraveghere realizată de serviciile de probațiune din țara noastră vizează în prezent trei categorii de persoane, clasificate în funcție de modalitatea de sancționare penală:
persoanele adulte pentru care instanța a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și care au de respectat:
măsurile prevăzute în art. 863, alin.1, lit. a)-d) din Codul penal;
una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute în 863, alin.1, alin.3, lit. a)-f).
minorii pentru care instanța a dispus măsura educativă a libertății supravegheate și care au de respectat una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute în art. 103, alin.3, lit. a)-c) din Codul penal;
minorii față de care s-a luat măsura suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau control și care:
până la împlinirea vârstei de 18 ani au de respectat una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute în art. 103, alin.3, lit. a)-c) din Codul penal;
după împlinirea vârstei de 18 ani au de respectat măsurile prevăzute în art. 863, alin.1, lit. a)-d) din Codul penal și una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute în 863, alin.1, alin.3, lit. a)-f).
Pentru fiecare persoană aflată în supraveghere, consilierul de probațiune responsabil de cazul are responsabilitatea de a întocmi un dosar de supraveghere. Acesta conține, conform art. 18 din regulamentul de aplicare al OG 92/2000, următoarele documente:
hotărârea instanței de judecată, în copie, sau un extras de pe aceasta;
procesul-verbal întocmit cu ocazia primei întrevederi;
planul de supraveghere;
referatul de evaluare întocmit înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești;
referatul de evaluare solicitat de instanță pe perioada supravegherii;
dovezi privind modul de îndeplinire a măsurilor și obligațiilor impuse de instanța de judecată persoanei aflate în supraveghere;
raportul final, întocmit la sfârșitul perioadei de supraveghere, care consemnează modul în care persoana a respectat măsurile de supraveghere și, după caz, obligațiile impuse de instanță, precum și estimarea riscului de a săvârși alte infracțiuni, a riscului pentru siguranța publică și a riscului de sinucidere sau de autovătămare, precum și orice alte informații relevante referitoare la comportamentul persoanei pe perioada supravegherii.
În ceea privește procedura de intrare în supraveghere, există un prim termen de maxim 3 zile lucrătoare de la data comunicării hotărârii judecătorești în care consilierul responsabil de caz are obligația de a stabili și de a comunica persoanei condamnate locul, data și ora primei întrevederi, și un al doilea termen de maxim 10 zile lucrătoare de la data comunicării hotărârii judecătorești în care trebuie efectiv să aibă loc prima întrevedere. În cadrul acestei prime întrevederi, conform art. 19 și art. 191 din regulamentul de aplicare al OG 92/2000, consilierul de probațiune are următoarele obligații:
să aducă la cunoștința persoanei supravegheate, în scris și verbal, explicându-i în ce constau scopul, obiectivele și modul de desfășurare a supravegherii, măsurile sau obligațiile impuse de instanță de judecata persoanei respective pe perioada supravegherii, precum și consecințele îndeplinirii sau neîndeplinirii acestora;
să îi pună în vedere persoanei supravegheate că trebuie să respecte regulile de conduita care se referă, în principal, la a nu avea un comportament violent sau agresiv ori o atitudine nepotrivită sau un limbaj necorespunzător, care ar putea prejudicia personalul de probațiune, precum și alte persoane aflate sub supraveghere;
să încunoștințeze persoana supravegheată despre posibilitatea de a înainta plângere șefului serviciului în cazul în care consideră că tratamentul aplicat de consilierul de probațiune pe perioada supravegherii este necorespunzător;
să aducă la cunoștința persoanei supravegheate posibilitatea de a solicita asistență și consiliere pe perioada supravegherii, explicându-i modalitățile practice în care poate fi sprijinită;
să consemneze aspectele aduse la cunoștință într-un proces-verbal, care se semnează de consilierul de probațiune și de persoana supravegheată;
să realizeze o evaluare inițială a situației persoanei supravegheate în vederea întocmirii planului de supraveghere, care vizează aspecte precum: comportamentul infracțional, situația familială, socială și economică și atitudinea persoanei față de aceasta, planurile de viitor pe termen scurt și mediu și indicarea modalităților concrete prin care persoana intenționează să le pună în practică, consumul în exces de anumite substanțe;
să consemneze într-o fișă de evaluare datele obținute în urma procesului de evaluare;
să comunice persoanei supravegheate data următoarei întrevederi.
După ce a avut loc prima întrevedere, consilierul de probațiune va trece la întocmirea planului de supraveghere al cărui conținut este redactat în concordanță cu obligațiile și/sau cu măsurile impuse de instanță. Planul de supraveghere se întocmește în scris și este revizuit ori de câte ori este necesar prin intermediul unor anexe. Planul este prezentat la următoarea întrevedere persoanei supravegheate, când îi este înmânată și o copie a acestuia. Conținutul planului de supraveghere, conform art. 21 din regulamentul de aplicare al OG 92/2000, este standardizat după următoarele capitole (vezi și Anexa 3 pentru structură):
introducere, care cuprinde numele, prenumele, data și locul nașterii persoanei, adresa de domiciliu, infracțiunea săvârșită, numărul hotărârii instanței de judecată, sancțiunea aplicată, perioada de supraveghere, menționându-se data începerii și încetării acesteia, numele și prenumele consilierului de probațiune responsabil;
măsurile și, eventual, obligațiile impuse de instanța de judecată, precum și mijloacele utilizate de consilierul de probațiune pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor și/sau a măsurilor stabilite de instanța de judecată în sarcina persoanei supravegheate;
nevoile criminogene și cele sociale ale persoanei supravegheate, precum și obiectivele stabilite în vederea diminuării acestora;
riscul săvârșirii de noi infracțiuni, riscul pentru siguranța publică, precum și riscul de sinucidere sau de autovătămare;
metode de intervenție propuse în vederea soluționării nevoilor identificate și a diminuării riscului;
data, locul și frecvența întrevederilor dintre consilierul de probațiune și persoana supravegheată, fixate pe perioada termenului de încercare;
conținutul programului care i-a fost impus prin hotărârea judecătorească, durata și modalitatea de derulare ale acestuia;
descrierea activității neremunerate impuse prin hotărârea judecătorească, locul de executare a acesteia și programul de lucru al persoanei condamnate.
Regulamentul de aplicare al OG 92/2000 reglementează de asemenea atribuțiile specifice serviciilor de probațiune în funcție de fiecare măsură și obligație de supraveghere care poate fi impusă de instanță în sarcina persoanei condamnate sau minorului, precum și procedura legală în cazul în care persoana supravegheată nu își îndeplinește obligațiile pe perioada termenului de încercare (art. 863 Cod penal) sau a supravegherii deosebite (art. 103 Cod penal).
III.4.3.3. Asistarea și consilierea infractorilor
A treia activitate de bază pe care o realizează consilierii de probațiune din țara noastră este acordarea de asistență și consiliere persoanelor aflate în supraveghere. Conform reglementărilor în vigoare, scopul acestei activități este de a reintegra persoanele în societate, de a întări gradului de siguranță socială și de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni. Acest scop este operaționalizat, conform art. 45 din regulamentul OG 92/2000, prin următoarele obiective specifice:
corectarea comportamentului infracțional prin conștientizarea consecințelor faptei săvârșite și asumarea responsabilității pentru aceasta;
motivarea persoanei în vederea dezvoltării responsabilității și autodisciplinei;
elaborarea și derularea de programe eficiente, în funcție de nevoile identificate;
sprijinirea persoanei în vederea satisfacerii nevoilor sociale referitoare la educație, pregătire profesională, loc de muncă, locuință sau altele asemenea.
Conform legislației acordarea de asistare și consiliere se realizează doar ca urmare a cererii scrise a persoanei supravegheate. În practică însă, așa cum vom vedea în următorul capitol, consilierii de probațiune din țara noastră acordă forme simple de asistență la fiecare întrevedere de supraveghere cu persoana. Însă în cazul în care primește o cerere scrisă din partea persoanei supravegheate, consilierul de probațiune are obligația de a întocmi un dosar de reintegrare socială și supraveghere. Acest dosar trebui să cuprindă, pe lângă documentele incluse în dosarul de supraveghere, următoarele documente specifice:
cererea scrisă privind asistența și consilierea;
planul de asistare;
referatele periodice, care conțin pe scurt informații cu privire la rezultatele înregistrate de către persoana asistată și care se întocmesc cel puțin o dată la 6 luni sau ori de câte ori se înregistrează o evoluție pozitivă ori negativă în procesul de reintegrare;
concluziile consilierului, care fac obiectul unui referat final, întocmit la expirarea perioadei de asistență, precizându-se în ce măsură persoana s-a reintegrat în societate.
Ca și în cazul supravegherii, consilierul de probațiune responsabil de caz este obligat să păstreze confidențialitatea informațiilor cuprinse în dosar. De asemenea, șeful serviciului de probațiune are obligația de a consulta fiecare dosar periodic sau ori de câte ori consideră necesar, pentru a verifica dacă se respectă programul de resocializare. Conform art. 46, alin. 5, din regulamentul de aplicare al OG 92/2000, în cazul în care consilierul de probațiune responsabil de caz este în imposibilitate permanentă sau temporară de a-și îndeplini atribuțiile în ceea ce privește întocmirea dosarului, șeful serviciului desemnează un alt consilier pe perioada amintită, care să preia responsabilitățile cazului respectiv.
Activitatea de asistență și consiliere se realizează pe baza planului de asistare, acesta fiind adaptat nevoilor individuale ale persoanei supravegheate (Willie, 2000). De asemenea, planul de asistare se va întocmi ținând cont de resursele implicate în desfășurarea activităților, estimându-se perioada de timp și măsura în care nevoile identificate pot fi acoperite numai prin intervenția serviciului ori în colaborare cu organizații neguvernamentale, instituții publice și / sau private ori cu persoane fizice sau juridice. În cazul în care este necesară accesarea resurselor comunitare, serviciul de probațiune poate încheia un protocol de colaborare cu instituții sau organizații care desfășoară activități de reintegrare socială.
III.4.3.4. Consilierea psihologică a victimelor
Așa cum am arătat anterior, conform Legii nr. 211/2004, începând cu data de 1 ianuarie 2005 serviciile de reintegrare socială și supraveghere au devenit servicii de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor, luând în responsabilitate activitatea de acordare gratuită și la cerere de consiliere psihologică victimelor infracțiunilor. Noua reglementare legislativă asigură protecția de bază a drepturilor victimelor infracțiunilor pe patru paliere: informare, consiliere psihologică, asistență juridică gratuită și compensații financiare. Consilierea psihologică a intrat în atribuțiile serviciilor de probațiune pentru victimele următoarelor tipuri de infracțiuni:
tentativă la infracțiunile de omor, omor calificat și omor deosebit de grav;
lovire sau alte violențe și vătămare corporală, săvârșite asupra membrilor familiei;
vătămare corporală gravă;
infracțiuni intenționate care au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei;
viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală și corupție sexuală;
rele tratamente aplicate minorului;
infracțiuni prevăzute de Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, cu modificările și completările ulterioare.
Consilierea psihologică gratuită asigurată de serviciile de probațiune se acordă pe o perioadă de cel mult 3 luni, iar în cazul victimelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, pe o perioadă de cel mult 6 luni. Cererea pentru acordarea consilierii psihologice gratuite se depune la serviciile de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripție domiciliază victima. Aceasta poate fi depusă numai după sesizarea organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată cu privire la săvârșirea infracțiunii.
Pe lângă consilierea psihologică asigurată de serviciile de probațiune, Legea nr. 211/2004 prevede, în scopul asigurării protecției victimelor infracțiunilor, reglementarea unor măsuri de informare a victimelor infracțiunilor cu privire la drepturile acestora, precum și de asistență juridică gratuită și compensație financiară de către stat a victimelor unor infracțiuni.
III.4.3.5. Intervenția în cazul minorilor care nu răspund penal
Noua legislație privind protecția și promovarea drepturilor copilului care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005 prevede o serie de reglementări cu privire la copiii care au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspund penal. În această categorie se regăsesc copiii cu vârsta sub 14 ani, și cei cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani care au săvârșit fapte penale fără discernământ. Legea nr. 272/2004 prevede că acești copii beneficiază, până la dobândirea capacității depline de exercițiu, de protecție specială din partea statului, care constă într-o serie de măsuri, prestații și servicii, în vederea protejării intereselor sale. Măsurile de protecție specială de care beneficiază copiii care au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspund penal sunt plasamentul și supravegherea specializată.
Plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială cu caracter temporar, pe durata căruia copilul va domicilia, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidențial care îl are în îngrijire. De asemenea, Legea nr. 272/2004 prevede că în cazul în care fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social Comisia pentru protecția copilului sau, după caz, instanța judecătorească dispune, pe perioadă determinată, plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial specializat. Măsura supravegherii specializate constă în menținerea copilului în familia sa, sub condiția respectării de către acesta a unor obligații, cum ar fi frecventarea cursurilor școlare, utilizarea unor servicii de îngrijire de zi, urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie, interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane. Atât măsura plasamentului, cât și măsura supravegherii specializate, sunt stabilite de către Comisia pentru protecția copilului, în situația în care există acordul părinților, sau de către instanța judecătorească, la cererea direcției generale de asistență socială și protecția copilului, atunci când nu există acordul părinților sau, după caz, al unuia dintre părinți, pentru instituirea acestei măsuri. Aceste măsuri de protecție specială trebuie monitorizate trimestrial de către Direcția generală de asistență socială și protecția copilului. De asemenea, Direcția generală de asistență socială și protecția copilului trebuie să întocmească, trimestrial sau ori de câte ori apare o situație care impune acest lucru, rapoarte privitoare la evoluția dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale a copilului și a modului în care acesta este îngrijit.
Este important să menționăm faptul că Legea nr. 272/2004 a introdus obligația ca în toate cauzele care privesc stabilirea, înlocuirea ori încetarea măsurilor de protecție specială stabilite pentru copilul care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal se va întocmi un raport și din partea serviciului de probațiune de pe lângă instanța judecătorească.
III.4.4. Date statistice privind activitățile de probațiune în context penal
În România atribuțiile sistemului de probațiune urmăresc tiparul european. Fiind însă cu precădere o instituție de executare a pedepselor, probațiunea se supune filosofiei penale a țării. Datele statistice indică faptul că România încă are o politică penală severă în comparație cu alte țări europene, deși ultimii ani au înregistrat o tendință de scădere a ratei de încarcerare – de la 200 de deținuți la 100.000 de locuitori în anul 2004 (Amariei, 2004), la 164 de deținuți în anul 2006 (Walmsley, 2007). Printre țările europene care au o rată a încarcerării mai mare decât a României se număra: Rusia – 611 în 2006 (deși o considerăm o extremă, la fel ca Statele Unite ale Americii), Belarus – 426 în 2006, Ucraina – 356 în 2006, Estonia – 333 în anul 2005, Letonia – 292 în 2006, Moldova – 247 în 2006 (cifră care nu include Transnistria), Lituania – 240 în 2006 și Polonia – 230 în 2006 (Walmsley, 2007). Aceste cifre indică faptul că politica penală a României încă este orientată către utilizarea cu preponderență a pedepsei cu închisoarea pentru o gamă destul de largă de infracțiuni, lucru comun multor țări fost comuniste. Wilkinson (2005) a arătat că ratele ridicate ale încarcerării se întâlnesc de obicei în societățile caracterizate de o mare inegalitate socială, în care relațiile comunitare sunt slabe și controlul social este ineficient. Suntem de părere că acest fapt caracterizează și România zilelor noastre, argumente în favoarea acestei afirmații fiind nenumărate. Un simplu exemplu în acest sens este procesul de accentuare, de diversificare și de reconfigurare a inegalităților în România post-comunistă (mai multe în Urse, 2003).
O cercetare realizată de Cavadino și Dignan (2006) asupra a 12 sisteme penale contemporane (Statele Unite ale Americii, Anglia și Țara Galilor, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Germania, Olanda, Franța, Italia, Suedia, Finlanda și Japonia) a reliefat existenta unei relații strânse între severitatea unui sistem de justiție penală, rata de încarcerare și politica economică promovată. Astfel, țările de tip neo-liberal, caracterizate printr-o politică socială reziduală, în care relații sociale sunt individualizate și atomizate și în care persistă o inegalitate extremă a veniturilor, tind să aibă o rată ridicată de încarcerare și o politică penală accentuată punitiv. În această categorie se încadrează țări precum Statele Unite ale Americii, Anglia și Tara Galilor, Noua Zeelandă, Australia și Africa de Sud. O politică penală mai puțin punitivă este caracteristică țărilor corporatist conservatoare (precum Olanda, Italia, Germania și Franța), urmate de țările social democrate (spre exemplu Suedia și Finlanda). Cele mai scăzute rate de încarcerare au fost înregistrate în țări corporatist orientale precum Japonia. Un factor care ar putea explica această corelație este modul în care societățile se raportează la persoanele care manifestă comportamente antisociale – mai inclusiv sau mai exclusiv. Astfel, cercetarea mai sus menționată (Cavadino și Dignan, 2006) a evidențiat faptul că țările cu rate scăzute ale încarcerării tind să se raporteze la aceste persoane într-un mod inclusiv și să fie dominate de ideologii penale orientate către reabilitarea / resocializarea infractorilor și justiție restaurativă. Instituția probațiunii urmează același tipar, în țările de tip neo-liberal aceasta fiind orientată mai degrabă către controlul și supravegherea infractorului, decât către asistarea și tratamentul acestuia. Dimpotrivă, în țările orientate preponderent către un tip de politică corporatist-conservatoare sau social-democrată instituția probațiunii tinde să se orienteze cu precădere către idealul reabilitării. Interesant este că România și alte țări din fostul bloc comunist, precum cele menționate anterior, nu sunt orientate către o politică de tip neo-liberal, astfel că explicația ratelor ridicate ale încarcerării trebuie găsite în istoria recentă a acestora.
Inclusiv evoluția nivelului de activitate al serviciilor de probațiune din țara noastră trebuie privită în acest context mai larg. Dinamica datelor statistice este influențată de factori precum legislația penală în vigoare, practica la nivelul instanțelor, specificul infracționalității la nivel de județ, etc.
În ceea ce privește legislația penală în vigoare, putem spune că este una dintre cele mai dure din Europa, pedepsele mari cu închisoarea fiind folosite în exces. Infracțiuni cu grad mediu sau scăzut de pericol social sunt sancționate sever de legislația penală în vigoare. Spre exemplu, furtul simplu poate fi pedepsit cu închisoare de la unu la 12 ani, iar furtul calificat cu închisoare de la 3 la 15 ani. Conform unui raport al APADOR-CH (2005), în anul 2003 dintr-un număr de 42.815 deținuți, 17.367 au fost condamnați pentru infracțiuni de furt simplu și furt calificat, adică un procent de 40,6%. În anul 2007, aceste tipuri de infracțiuni au atins un procent de 31,29% din totalul infracțiunilor pedepsite (INS, 2007). Aceste persoane ar fi putut fi condamnate prin diferite tipuri de sancțiuni și măsuri comunitare, în condițiile în care acestea ar fi existat în legea penală. Însă în condițiile legislației actuale, multe dintre persoanele care au comis astfel de infracțiuni nu pot ajunge sub supravegherea serviciilor de probațiune ca urmare a faptului că principalul mecanism existent, adică instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere, nu permite executarea sentinței în comunitate pentru pedepse cu închisoarea mai mari de 4 ani și pentru persoane condamnate anterior la pedepse cu închisoarea mai mari de un an. De asemenea, conform Administrației Naționale a Penitenciarelor, în anul 2006 dintr-un număr de circa 36.000 deținuți, aproximativ 24.000 erau recidiviști sau cu antecedente penale. În aceste condiții, legea penală din România limitează principalul mecanism existent prin care persoanele care au comis infracțiuni cu un grad scăzut sau mediu de pericol social pot fi condamnate la pedepse în comunitate.
Pentru instanțele de judecată pedeapsa cu închisoarea reprezintă o „pedeapsă-etalon”, din moment ce pentru a utiliza mecanismul suspendării executării sub supraveghere acestea trebuie mai întâi să condamne persoana la o pedeapsă cu închisoarea. Bineînțeles, pedeapsa cu închisoarea este necesară, însă pentru anumite tipuri de infracțiuni: cele cu un grad ridicat de pericol social. Costurile încarcerării în cazul acestor tipuri de infracțiuni sunt mai scăzute în comparație cu ceea ce societatea „ar cheltui” (economic și social) dacă persoana ar rămâne în comunitate și ar comite alte fapte penale. În ceea ce privește însă infracțiunile cu grad scăzut de pericol social, și aici putem include foarte bine furtul simplu și chiar furtul calificat, considerăm că închisoarea nu reprezintă pedeapsa cea mai potrivită. În anul 1991, conform INS, un procent de 43,25% din totalul populației carcerale reprezentau persoanele care executau pedepse mai mari de 5 ani era. În anul 2007, conform INS, acest procent se ridica la 52,61% din totalul populației carcerale.
De altfel, așa cum reiese din graficul de mai sus, anul 2007 a reprezentat pentru România momentul în care populația carcerală cu pedepse mai mari de 5 ani a depășit pragul de 50%, fapt care indică o tendință de reorientare a utilizării pedepsei cu închisoarea pentru infracțiuni cu un grad de pericol social mediu și ridicat și o creștere a numărului de persoane condamnate la pedepse neprivative de libertate. Cu toate acestea, cea mai mare parte a persoanelor care își execută pedeapsa în comunitate nu sunt trimise în supravegherea serviciilor de probațiune. Așa cum reiese și din următoarele grafice, practica judecătorească la nivel național indică tendința de utilizare cu precădere a instituției suspendării condiționate și mai puțin a instituției suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Spre exemplu, conform INS, în ceea ce privește condamnații majori, în anul 2006, un procent de 44,79% dintre aceștia au fost sancționați prin suspendare condiționată, și doar 2,53% prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În ceea ce privește condamnații minori, conform INS, în anul 2006, un procent de 39,53% dintre aceștia au fost sancționați prin suspendare condiționată, și doar 7,52% prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și 9,06% prin măsura educativă a libertății supravegheate.
Aceste două grafice mai arată că, atât în cazul majorilor, cât și în cazul minorilor, alternativa la pedeapsa închisorii cea mai des folosită de instanțele de judecată începând cu anul 2003 și până în anul 2006 a fost suspendarea condiționată. Această practică are drept consecință menținerea la un nivel relativ scăzut a numărului de persoane care intră în supravegherea serviciilor de probațiune. De exemplu, conform datelor INS și MJ, în anul 2005, numărul persoanelor care au intrat în supravegherea serviciilor de probațiune, adică 2.032 de persoane condamnate, a reprezentat un procent de 4,76% din totalul persoanelor condamnate cu sancțiuni comunitare. De asemenea, utilizarea cu prioritate a suspendării condiționate din paleta existentă de sancțiuni comunitare are drept consecință și polarizarea pe tipuri de pedepse. La un pol (unde supravegherea este maximă) se află pedeapsa cu închisoarea, iar la celălalt pol (unde supravegherea este minimă) se află suspendarea condiționată, respectiv amenda. Paleta de sancțiuni intermediare (aici incluzând suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și libertatea supravegheată), unde se poate vorbi de existența unei supravegheri și de o intervenție specializată în vederea reintegrării sociale a persoanei condamnate, rămâne folosită la minim.
Graficele următoare indică faptul că, în anul 2005, numărul persoanelor intrate în supravegherea serviciilor de probațiune este apropiat de numărul sentințelor neprivative de libertate impuse de instanțele de judecată, cu câteva excepții. Diferențele sunt date de faptul că o parte dintre sentințe sunt executate în alt județ decât cel în care a fost judecată cauza penală.
Datele statistice privind volumul activităților de probațiune indică în general o tendință de creștere constantă dar lentă. Evoluția a depins într-o mare măsură de forma și dinamica adoptării reglementărilor penale. Spre exemplu, la data de 1 aprilie 2007 au intrat în vigoare dispozițiile Legii nr. 356/2006 prin care se modifica art. 482 al Codului de procedură penală, introducându-se obligativitatea referatelor de evaluare în cauzele cu minori infractori în faza urmăririi penale. Ca urmare a acestei modificări, așa cum reiese și din graficul următor, volumul activității de întocmire a referatelor de evaluare s-a triplat în decursul unui singur an. Durnescu (2008b) arată că, în perioada aprilie 2007 – martie 2008, serviciile de probațiune au întocmit 18.508 astfel de referate, adică 73,56% din totalul referatelor de evaluare din anul 2007. Dispozițiile art. 482 au fost modificate prin Ordonanța de urgență nr. 31/2008, iar începând cu luna aprilie 2008 întocmirea referatelor de evaluare în cauzele cu minori pe perioada urmăririi penale a devenit facultativă.
Mai merită menționat faptul că în anul 2008, conform datelor statistice puse la dispoziție de Direcția de probațiune, 56,85% dintre referatele de evaluare solicitate au fost întocmite pentru persoane cu domiciliul în mediul urban, iar 43,15% pentru persoane din mediul rural. De asemenea, din totalul de 11.691 referate de evaluare întocmite în anul 2008, 50,71% au fost solicitate de organele de poliție, 18,84% de parchete și doar 30,44% de instanțele de judecată, în perioada ianuarie-martie 2008 fiind încă în vigoare fostele prevederi ale art. 482 Cpp. În ceea ce privește distribuția referatelor de evaluare în funcție de vârstă, 79,87% au fost întocmite pentru minori și doar 20,13% pentru adulți.
Volumul activității de supraveghere în comunitate a avut de asemenea o tendință de creștere constantă până în anul 2007. Indicatorul din graficul următor măsoară numărul de persoane aflate în evidența serviciilor de probațiune pe parcursul unui an de zile, de la 1 ianuarie până la 31 decembrie, incluzând deci atât persoanele care au intrat în evidența serviciilor, precum și persoanele care au rămas sau au ieșit din evidența serviciilor pe parcursul anului. Astfel că, nu putem spune cu exactitate cărui fapt se datorează descreșterea din anul 2008. Un indicator mai adecvat de măsurare a dinamicii activității de supraveghere ar fi cel al numărului de persoane intrate în evidența serviciilor. Conform datelor Direcției de probațiune putem însă spune că, în anul 2008, majoritatea persoanelor aflate în supravegherea serviciilor de probațiune au vârsta peste 18 ani – 83,85%, și domiciliază în mediul urban – 60,45%.
Într-un document intern al Direcției de probațiune (Badea, 2009), se arată faptul că între activitatea de întocmire a referatelor de evaluare și cea de supraveghere în comunitate se înregistrează o tendință de orientare către grupe de vârstă diferite. Astfel, cele mai multe referate se întocmesc pentru minori, în timp ce supravegherea vizează cu preponderență persoane adulte, existând riscul ca „metodele specifice lucrului cu persoanele minore (atât de numeroase, în fazele pre-sentențiale) să difuzeze, în mod nepotrivit, în lucrul cu persoanele majore (cele mai numeroase, dintre cele condamnate), și invers” (Badea, 2009, 2). De asemenea, în același document se mai arată faptul că cele mai multe dintre programele de asistare și consiliere utilizate de serviciile de probațiune din țara noastră au fost validate pe populații din medii urbane, existând riscul ca acestea să nu dea rezultatele scontate în cazul beneficiarilor care locuiesc în mediul rural (în anul 2008, un procent de 39,55% din totalul persoanelor aflate în supraveghere domiciliau în mediul rural).
Activitatea de asistare și consiliere, așa cum arată graficul anterior, se menține la un nivel scăzut, unul dintre motive, însă nu neapărat principalul, fiind faptul că acest tip de activitate se acordă la cererea persoanelor aflate în supraveghere. În practică, mulți consilieri de probațiune acordă forme simple de asistare cu ocazia fiecărei întrevederi de supraveghere, fără însă a întocmi dosare de reintegrare socială. Evoluția procentului de persoane aflate în supraveghere care au solicitat asistare și consiliere în scris este în scădere – dacă în anul 2003, un procent de 16,57% persoane supravegheate au depus cereri de asistare și consiliere, în anul 2007, procentul acestora a fost de doar 7,08%. Pentru anul 2008 nu avem date disponibile privind numărul cererilor de asistare și consiliere.
Consilierea psihologică a victimelor a intrat în atribuțiile serviciilor de probațiune la 1 ianuarie 2005. În ultimii doi ani această activitate a cunoscut cele mai mici niveluri (vezi graficul următor). În documentul intern al Direcției de probațiune citat mai devreme (Badea, 2009), se arată faptul că, în unele cazuri, lucrul cu aceste persoane s-a rezumat la acordarea de consiliere juridică. De asemenea, conform datelor Direcției de probațiune, distribuția statistică a victimelor pe tipuri de infracțiuni în anul 2008, arată faptul că, din cele 51 de victime consiliate, 33 au fost victime ale infracțiunii de viol. Alte tipuri de infracțiuni: lovire sau alte violențe (6 victime), corupție sexuală (6 victime), act sexual cu un minor (3 victime), trafic de minori (3 victime), tentativă de omor (2 victime), tentativă de omor calificat (2 victime) și perversiune sexuală (o victimă). Serviciul de probațiune din județul Suceava este cel care a avut activitatea cea mai intensă în anul 2008 în acordarea de consiliere psihologică acestei categorii de persoane, lucrând cu 15 dintre cele 51 de victime. Paradoxal este faptul că în acest județ nu activează niciun consilier cu profesie de bază psiholog, astfel că suntem în măsură să credem, așa cum a arătat și Direcția de probațiune, că activitatea s-a rezumat mai degrabă la diferite forme de consiliere socială și juridică.
În urma acestei scurte analize, am putea concluziona prin câteva aspecte care caracterizează dinamica activităților de probațiune. Volumul de activitate pe fiecare serviciu de probațiune depinde în mare măsură de factori precum practica judecătorească și structura persoanelor condamnate din județul de referință. De asemenea, volumul general de activitate la nivelul întregului sistem de probațiune este sensibil la schimbările reglementărilor penale, ca urmare a resurselor limitate (umane și de infrastructură) de care dispune. În prezent, resursele serviciilor de probațiune sunt canalizate în cea mai mare parte către întocmirea referatelor de evaluare și supravegherea respectării măsurilor și obligațiilor impuse de instanță, și într-o măsură mai mică către activitatea de motivare a persoanelor supravegheate în vederea solicitării de asistare și consiliere. Volumul scăzut al activității de asistare și consiliere se datorează și resurselor comunitare limitate pe care le poate accesa persoana supravegheată prin intermediul serviciului de probațiune.
III.4.5. Etica în activitatea de probațiune
În anul 2005, prin Ordinul nr. 510/C/4.04.2005, a fost adoptat Codul deontologic al personalului de reintegrare socială și supraveghere. Acesta reglementează comportamentele și atitudinile pe care personalul de probațiune are datoria să le adopte în cadrul activităților profesionale. Așa cum reiese din art. 2 al Codului deontologic, acesta:
„(…) reglementează standarde de conduită profesională a personalului din domeniul reintegrării sociale și supravegherii, pentru ca aceasta să fie conformă cu onoarea și demnitatea profesiei sale.” (Art. 2, Codul deontologic al personalului de probațiune)
Prin personal de probațiune se înțelege consilierii de probațiune, șefii serviciilor, precum și inspectorii de probațiune care activează la nivelul Ministerului Justiției. Conform acestui Cod, toate categoriile asimilate personalului de probațiune au o serie de îndatoriri de bază precum: respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Constituția și legile țării; nediscriminarea vreunei persoane; neimpunerea propriilor convingeri filosofice, religioase, morale sau de altă natură; respectarea demnității, a integrității fizice și morale a tuturor persoanelor; păstrarea confidențialității în legătură cu documentele pe care le dețin. De asemenea, personalul din probațiune are îndatorirea de a avea un comportament care să nu prejudicieze credibilitatea și imaginea instituției în care lucrează. Alte îndatoriri profesionale ale personalului de probațiune pe care le prevede Codul deontologic includ următoarele:
îndeplinirea sarcinilor de serviciu cu profesionalism, loialitate, corectitudine și conștiinciozitate;
abținerea de la fapte care ar putea aduce prejudicii instituției;
depunerea diligenței necesare în vederea îndeplinirii cu celeritate, cu respectarea termenelor legale, iar în cazul în care legea nu prevede, înăuntrul unor termene rezonabile, a lucrărilor care le revin;
impunerea ordinii și decenței în timpul desfășurării activităților specifice;
adoptarea unei atitudini echilibrate, demne și civilizate, față de persoanele aflate în evidența serviciului și de celelalte persoane cu care intră în contact în calitatea lor;
nedezvăluirea informațiilor pe care le obțin în calitatea pe care o au în alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei;
folosirea resurselor și mijloacelor materiale care le sunt puse la dispoziție conform destinației lor, exclusiv în interesul serviciului;
preocuparea pentru actualizarea cunoștințelor profesionale și menținerea la un nivel corespunzător de competență profesională.
Pe lângă aceste îndatoriri profesionale, Codul deontologic mai prevede pentru personalul de probațiune îndatoriri care privesc respectarea demnității și onoarei profesiei.
În ceea ce privește recunoașterea profesiei, menționăm faptul că la 10 martie 2008, prin Ordinul nr. 170 al Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, au fost introduse în COR ocupațiile de „consilier de probațiune” (cod 242206) și de „inspector de probațiune” (242207), în cadrul grupei de bază „magistrați”. Aceste două ocupații au fost inițial introduse în anul 2001 prin Ordinul nr. 76 al Ministerului Muncii și Solidarității Sociale în cadrul grupei de bază „asistenți sociali”, sub titulatura de „consilier de reintegrare socială și supraveghere” și de „inspector de reintegrare socială și supraveghere”. Mutarea acestor ocupații în sfera juridică poate fi interpretată ca având mai multe raționamente, pe care însă nu le vom discuta aici.
III.5. Atribuțiile serviciilor de probațiune în perspectivă – proiectele de legi penale
O încercare de modernizare a sistemului de justiție penală a fost încercată în anul 2004, prin adoptarea Legii nr. 301 privind Codul penal. Respectiva reglementare a fost însă prorogată în repetate rânduri datorită unor dificultăți în aplicare. În anul 2008 a fost elaborată o nouă serie de proiecte legislative din care sintetizăm în cele ce urmează câteva aspecte esențiale pentru structurarea pe viitor a sistemului de probațiune în țara noastră. Reglementările la care facem referire sunt proiectele de Cod penal, de Cod de procedură penală și de Lege privind executarea pedepselor, în forma în care au fost supuse dezbaterii parlamentare la începutul anului 2009. Conform acestor proiecte legislative, serviciului de probațiune îi vor reveni responsabilități mai ample în sfera executării sancțiunilor comunitare. Principalele instituții în sfera cărora va activa serviciul de probațiune sunt următoarele:
munca neremunerată în folosul comunității;
amânarea aplicării pedepsei;
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
liberarea condiționată;
stagiul de formare civică;
supravegherea;
consemnarea la sfârșit de săptămână;
asistarea zilnică.
Pe lângă aceste responsabilități, proiectele de legi penale mai prevăd în sarcina consilierilor din cadrul serviciilor de probațiune participarea în programele educativ-sociale și de asistare și consiliere derulate în penitenciare, în comisiile de liberare condiționată, în consiliile din centrele educative, în comisiile pentru stabilirea, schimbarea și individualizarea asistenței psihosociale din centrele de detenție, precum și în programele educative pentru minorii care execută o măsură educativă privativă de libertate.
Instituția muncii neremunerate în folosul comunității este prevăzută în proiectul de Cod penal ca alternativă în cazul în care persoana condamnată nu poate executa, total sau în parte, pedeapsa amenzii (art. 64). Serviciul de probațiune are în responsabilitate coordonarea executării acestei obligații, iar conform proiectului de Lege privind executarea pedepselor, are sarcina de a întocmi anual o listă a activităților în folosul comunității care pot fi executate în aria sa de competență teritorială, precum și sesizarea instanței în cazul în care persoana condamnată nu execută obligația în condițiile stabilite de instanță. Munca poate fi executată în cadrul serviciilor publice ale autorităților administrației publice locale, în cadrul instituțiilor publice locale, dar și în cadrul organizațiilor neguvernamentale de profil. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă. În ceea ce privește programul zilnic de muncă, acesta poate avea ore variabile, proiectul de Lege privind executarea pedepselor specificând doar maximul de ore ce pot fi executate într-o zi de muncă: 3 ore în cazul persoanelor angajate sau care urmează cursuri și 8 ore în cazul persoanelor care nu sunt angajate sau nu urmează cursuri. Proiectul de lege nu este clar cine are competența de a stabili numărul de ore incluse într-o zi de muncă și care sunt criteriile, putând da naștere la situații în care două persoane condamnate la același număr de zile de muncă, și care de exemplu nu sunt angajate și nu urmează cursuri, să execute un cuantum diferit de ore. De asemenea, conform unei analize realizare de APADOR-CH (2009) asupra acestui proiect de Cod penal, ar fi util ca munca neremunerată în beneficiul comunității să fie prevăzută ca pedeapsă principală și nu doar ca alternativă la executarea unei pedepse principale, în acest fel servind mai bine rolului de extindere a paletei de sancțiuni alternative la încarcerare. Subscriem acestui punct de vedere, pe care de altfel l-am susținut și noi cu alte ocazii (Szabo, 2006, 2007).
Următoarele două instituții enumerate mai sus – amânarea aplicării pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere – sunt modalități prin care instanța de judecată poate individualiza executarea unei pedepse cu închisoarea. În ambele cazuri, persoana condamnată are de respectat o serie de măsuri și obligații impuse de instanță pe perioada termenului de supraveghere. De asemenea, o serie de măsuri și obligații asemănătoare acestora sunt impuse de instanță și în cazul deținuților liberați condiționat din închisoare. Conform proiectelor de Cod penal și de Lege privind executarea pedepselor, supravegherea respectării acestor măsuri și obligații este în atribuția serviciului de probațiune, în colaborare cu poliția de proximitate. Serviciul de probațiune poate încredința executarea măsurilor și obligațiilor unei organizații neguvernamentale de profil, în acest sens întocmind anual o listă cu astfel de organizații. De asemenea, serviciul de probațiune poate acorda persoanelor condamnate asistare și consiliere la solicitarea acestora, pe durata termenului de supraveghere. Cu excepția liberaților condiționat, multe dintre atribuții sunt asemănătoare cu cele pe care serviciile de probațiune le desfășoară în prezent în cadrul activității de supraveghere. Se poate consulta în Anexa 4 a lucrării o situație comparativă a măsurilor și obligațiilor în cazul celor trei instituții penale.
Proiectul de Cod penal propune o reformă considerabilă în sfera minorității. Astfel, spre deosebire de Codul penal în vigoare, proiectul aflat în analiză propune reducerea limitei răspunderii penale la vârsta de 13 ani, aducând spre argumentare, conform expunerii de motive, două aspecte: creșterea faptelor penale săvârșite de minori cu vârsta sub 14 ani, precum și existența discernământului în aproximativ 90% din cazurile de minori cu vârste între 14 și 16 ani. De asemenea, conform proiectului de Cod penal se dorește renunțarea completă la aplicarea de pedepse în cazul minorilor, în favoarea măsurilor educative, privative și neprivative de libertate. În ceea ce privește ultimele patru instituții penale menționate anterior – stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică – acestea sunt măsuri educative neprivative de libertate. Supravegherea executării lor se află sub coordonarea serviciului de probațiune, la fel ca și obligațiile ce pot fi impuse minorului pe durata executării acestor măsuri educative. Serviciul de probațiune are și responsabilitatea de a întocmi un referat de evaluare în vederea asistării instanței în individualizarea măsurilor educative. Spre deosebire de situația actuală, în cadrul acestui referat de evaluare serviciul de probațiune face și propuneri motivate privind natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, dar și obligații pe care instanța ar fi necesar să le impună. Conform proiectului Legii privind executarea pedepselor, supravegherea măsurilor educative neprivative de libertate se poate realiza în colaborare cu părinții sau persoanele în grija cărora se află minorul, precum și cu instituții publice sau organizații neguvernamentale de profil.
Aceste proiecte legislative constituie un pas important în reforma justiției penale din țara noastră. Cu toate acestea, pentru a putea avea efectele scontate, sistemul de probațiune necesită o sincronizare din perspectiva resurselor alocate și o restructurare instituțională. Aceste aspecte, dar și altele, sunt analizate pe larg în următoarele pagini ale lucrării de față.
Capitolul IV
Cercetări în domeniul probațiunii în România
Acest capitol este rezervat prezentării a trei cercetări pe care le-am realizat în perioada 2006-2009. Prima cercetare prezentată, privind analiza funcțională a sistemului de probațiune în România, a fost realizată în perioada octombrie 2007 – martie 2009 și a fost finanțată prin intermediul Planului Național de Cercetare, Dezvoltare și Inovare – PN II, Programul Resurse Umane, Proiecte pentru Tineri Doctoranzi. A doua cercetare prezentată în acest capitol, privind implementarea muncii în folosul comunității, a fost realizată în perioada iunie – august 2006, în cadrul proiectului „Dezvoltarea democrației participative prin munca în folosul comunității” derulat de organizația Penal Reform International România. Ultima cercetare, privind alternativele la pedeapsa închisorii în justiția pentru minori, a fost realizată în perioada noiembrie 2006 – septembrie 2007 în cadrul proiectului „Promovarea măsurilor alternative la pedeapsa cu închisoarea. Mijloc de apărare a drepturilor omului în justiția juvenilă”, desfășurat de Centrul Român pentru Educație și Dezvoltare Umană, în parteneriat cu Direcția de probațiune din Ministerul Justiției. Rezultatele acestor cercetări au creat premisele pentru ultima parte a lucrării, cea în care sunt trasate o serie de perspective ale dezvoltării instituției probațiunii în România.
IV.1. Analiza funcțională a sistemului de probațiune în România
În analiza funcțiilor pe care le îndeplinește probațiunea în țara noastră s-a plecat de la descrierea instituției așa cum este cerută de protocolul de analiză dezvoltat de Merton [1949](1968). Datele necesare descrierii instituției au fost culese prin analiza cadrului legislativ care reglementează probațiunea în România, prin analiza datelor statistice, prin realizarea de interviuri cu specialiștii care activează în domeniu și prin administrarea unui chestionar la nivel național în cadrul serviciilor de probațiune.
IV.1.1. Cadrul metodologic al cercetării
Analiza funcțională a instituției probațiunii, ca subsistem în cadrul sistemului de justiție penală, necesită, înainte de toate, realizarea unei distincții între circumstanțele care au dus la dezvoltarea instituției (cauzele), ce și-a propus instituția să realizeze (scopul) și care sunt consecințele reale ale activităților derulate sub umbrela instituției (funcțiile). Realizarea unei astfel de distincții are la bază necesitatea de a preîntâmpina capcana teleologică în care pot cădea analizele de tip funcționalist.
Nu de puține ori funcționalismul, ca tip de analiză sociologică, a fost criticat pentru faptul că explicațiile rezultate sunt teleologii nelegitime. Aceste critici fac în special referire la utilizarea scopului în explicarea cauzelor care au dus la apariția unui fenomen social. Spre exemplu, Turner și Maryanski (1988, 116) arată că punctul sensibil al analizei funcționaliste este conceptul de cerință funcțională: explicațiile de acest tip ajung de multe ori la concluzia că o anumită nevoie a unui sistem duce la crearea subsistemului care satisface această nevoie. Deși Durkheim a arătat, în regulile sale privind explicarea faptelor sociale, că în analiza sociologică trebuie să se facă distincția între funcție, scop și cauză, unii funcționaliști, precum Raddcliffe-Brown, au căzut în capcana teleologiei, perpetuând în analize confuzii de acest gen (Turner și Maryanski, 1988). Astfel, Durkheim [1895](2002, 135) arăta:
„Când încercăm să explicăm un fenomen social, trebuie să cercetăm în mod distinct cauza eficientă care îl produce și funcția pe care o îndeplinește. Ne servim de cuvântul funcție mai curând decât cel de scop sau țel, tocmai pentru că fenomenele sociale nu apar în general în vederea rezultatelor utile pe care ele le produc.” [subliniere originală]
Cercetarea de față nu are ca obiectiv explicarea cauzelor sau a circumstanțelor care au condus la dezvoltarea instituției probațiunii. Mai degrabă ne interesează măsura în care funcțiile pe care le îndeplinește instituția probațiunii sunt concordante cu scopul propus instituțional și cu nevoile sistemelor la care se raportează (cel al justiției penale și cel social în general).
La nivel metodologic, distincția dintre conceptul de scop și cel de funcție este de maximă importanță. Conform lui Merton [1949](1968, 78), conceptul de scop se referă în mod explicit la „dispoziții subiective” (adică anticipări ale rezultatelor care s-ar dori să le aibă fenomenul social pentru sistemul din care face parte, din perspectiva participantului), în timp ce conceptul de funcție se referă la „consecințe obiectiv observabile” (adică rezultatul real al fenomenului social pentru sistemul din care face parte, din perspectiva neparticipantului). Scopul este deci ceea ce se propune, ceea ce se planifică, ceea ce se dorește să se realizeze, în timp ce funcția este ceea ce se realizează efectiv. Această perspectivă asupra scopului implică deci ideea de intenționalitate. Astfel că, Merton face distincția între funcții manifeste și funcții latente. Pe de o parte, funcțiile manifeste sunt definite ca fiind „acele consecințe obiective care contribuie la funcționarea sistemului și care sunt intenționate și recunoscute de participanți” (Merton, 1968, 105). Ca atare, funcțiile manifeste coincid cu anticipările subiective, adică cele care se suprapun cu scopul propus de către participanți. Pe de altă parte, funcțiile latente sunt definite ca fiind „acelea care nu sunt nici intenționate, nici recunoscute” (ibidem), și deci care nu coincid cu scopul propus. Problema recunoașterii consecințelor a fost scoasă ulterior din analiză de către Merton (vezi Isajiw, 1998, 78-80). Astfel că, analiza distanței dintre scop și funcții este în măsură să evidențieze existența sau inexistența unor funcții latente, adică a consecințelor neintenționate pe care le are un fenomen pentru sistemul său de referință.
Pe lângă distanța dintre scop și funcții, este util de identificat distanța dintre cerințele funcționale ale sistemului social și ale sistemului de justiție penală pentru sistemul de probațiune și funcțiile concrete pe care le îndeplinește probațiunea. O cerință funcțională este „o condiție obiectiv necesară funcționării sistemului” (Zamfir, 1999, 58), adică ceea ce un sistem necesită pentru a funcționa la parametri optimi. Spre exemplu, în cazul sistemului social în general, există nevoia ca membrii societății să contribuie la viața socială (adică să fie funcționali social), în timp ce în cazul sistemului de justiție penală există nevoia de cunoaștere a infractorului și a riscului pe care acesta îl prezintă pentru societate, ori nevoia de supraveghere a infractorului pe perioada executării pedepsei. În termeni sociologici, distanța dintre nevoile obiective ale sistemului și consecințele efective ale fenomenului social se subsumează conceptului de eficacitate. Zamfir (1999, 91) definește conceptul de eficacitate al unui sistem drept „gradul în care acesta îndeplinește o funcție, satisface o cerință funcțională specificată” și distinge între diferite tipuri de eficacitate (pozitivă – când sistemul satisface în diferite măsuri cerința funcțională; nulă – când sistemul nu are niciun efect asupra cerinței; negativă – când sistemul agravează deficiența), precum și între diferite grade de eficacitate (maximă – când sistemul satisface integral cerința funcțională; submaximală – când sistemul satisface cerința într-o măsură ce poate varia de la maxim la zero).
Ca atare, prin scop înțelegem ceea ce se propune, ceea ce se planifică, ceea ce dorește de la un fenomen social (în cazul nostru instituția probațiunii), iar prin cerință funcțională ceea ce este necesar, ceea ce este util sistemelor de referință (adică sistemul de justiție penală, respectiv sistemul social în general) pentru a funcționa la parametri optimi. Între cerința funcțională și scop vedem o relație ca de la real la ideal, cerința indicând o problemă ce necesită soluționare, iar scopul situația dezirabilă la care se dorește să se ajungă și în care problema este soluționată. Funcția este consecința pe care o are acțiunea de trecere de la cerință la scop.
Pentru a evita o posibilă capcană teleologică, am recurs la protocolul de analiză funcțională dezvoltat de Merton [1949](1968). Acesta pleacă de la premisa că funcțiile pe care le îndeplinesc faptele sociale sunt specifice fiecărui sistem de referință, iar pentru a le putea distinge cercetătorul trebuie să înceapă cu descrierea clară a subiectului analizat. Merton arată că este necesar ca descrierea faptului social studiat să fie cât mai „totală și precisă” (1968, 109), iar cercetătorul să-și urmărească colectarea de date despre: persoanele implicate, tipare caracteristice de acțiune, semnificațiile date de persoanele implicate acestor tipare de acțiune, motivațiile de confirmare sau deviere de la tipare, regularități neconștientizate. Din această perspectivă, descrierea are ca rezultat identificarea funcțiilor manifeste și latente, adică a consecințelor intenționate și neintenționate, precum și a disfuncțiilor. De asemenea, prin intermediul descrierii se distinge între scop, cauzele care au generat dezvoltarea instituției și funcțiile pe care le are.
Opțiunea pentru utilizarea analizei de tip funcționalist este de ordin pragmatic. În centrul atenției se află un subsistem social care a luat naștere recent, cel al probațiunii. Identificarea funcțiilor, a distanței dintre scop și funcții, precum și a disfuncțiilor acestei instituții servesc în trasarea ulterioară a perspectivelor dezvoltării sale. Acest tip de pragmatism științific ne-a îndreptat pașii către folosirea principiului triangulării în structurarea design-ul cercetării. Ca atare, am dezvoltat o metodologie mixtă în două faze (Creswell, 2003):
Faza calitativă: a urmărit explorarea subiectului în vederea clarificării itemilor concreți de analiză. A fost utilizată analiza legislației și a dinamicii activităților, precum și tehnica interviului semistructurat, cu teme construite prin operaționalizarea la tema probațiunii a protocolului de analiză funcțională dezvoltat de Merton [1949](1968). Principalele teme de discuție au fost:
Descrierea structurată a atribuțiilor serviciului de probațiune;
Descrierea relațiilor instituționale, a instituțiilor cu care serviciul de probațiune colaborează în mod regulat, rațiuni pentru colaborare;
Descrierea activităților realizate de specialist într-o săptămână tipică de muncă, ponderea fiecărei activități, rațiuni pentru ponderarea activităților;
Descrierea activității centrale realizate de specialist;
Descrierea activităților secundare realizate de specialist.
Au fost realizate 27 de interviuri cu specialiști din 5 județe ale țării. Selectarea județelor a ținut cont de volumul de muncă pe trei tipuri de activități (referate de evaluare, supraveghere și asistare și consiliere). În acest sens, fiecare județ a avut un specific unic, dar reprezentativ în tipicitatea serviciilor la nivel național. Selectarea specialiștilor care au fost intervievați a ținut cont de două criterii: experiența în munca de probațiune (14 cu experiență mai mare de 3 ani, 13 cu experiență mai mică de 3 ani) și profesia de bază (9 asistenți sociali, 8 juriști, 5 sociologi, 4 psihologi și 1 pedagog).
Faza cantitativă: a urmărit verificarea ipotezelor formulate după explorarea generală realizată în prima fază a cercetării. Ipotezele în jurul cărora am construit instrumentul de cercetare sunt:
Există un dezechilibru între ponderarea funcțiilor îndeplinite de probațiune, ca urmare a organizării instituționale;
Sistemul de probațiune a dezvoltat propriile cerințe funcționale – conceptul de inovație funcțională;
Perspectivele de dezvoltare sunt marcare de incertitudine funcțională;
Există un decalaj între scopul propus și funcțiile îndeplinite.
Pentru verificarea acestor ipoteze, s-a construit un chestionar (vezi Anexa 7), care a fost distribuit în toate cele 41 de serviciile de probațiune din țară. Au fost returnate 226 de chestionare, din 40 de servicii de probațiune. Numărul total al consilierilor din țara noastră, la data distribuirii chestionarului, era de 244 consilieri activi, ceea ce înseamnă că a existat o rată de răspuns de 92,62%. În continuare prezentăm interpretarea rezultatelor cercetării, folosind metoda tematică de analiză a datelor.
IV.1.2. Rezultatele cercetării
Circumstanțele care au dus la dezvoltarea instituției probațiunii în cadrul sistemului penal nu sunt aceleași cu ceea ce și-a propus ca subsistem prin declarația de misiune și nici cu realitatea consecințelor pe care le au activitățile derulate de serviciile de probațiune din țară. Circumstanțele dezvoltării instituției sunt strâns legate de climatul social și politic al anilor 1999-2000, în special de cerințele impuse de aderarea la Uniunea Europeană. Raportul de țară din 1999 al Comisiei Europene critica supraaglomerarea din penitenciare și încuraja dezvoltarea de alternative la detenție. După instituirea probațiunii în anul 2000 prin ordonanță de urgență, Comisia Europeană a punctat pozitiv în următorul raport de țară progresul făcut de România în acest sens. În ceea ce privește scopul instituției probațiunii, așa cum vom vedea în acest capitol, aceasta și-a asumat la nivel declarativ reintegrarea socială a infractorilor. În continuare, sunt analizate consecințele reale ale activităților derulate de serviciile de probațiune, plecând de la o încadrare în contextul penal mai larg.
IV.1.2.1. Funcțiile serviciilor de probațiune
Rezultatele acestei cercetări au indicat existența a trei mari funcții ale probațiunii în România:
funcția de „anexă” a judiciarului;
funcția de control;
funcția de suport.
Prima dintre funcții este supradimensionată în serviciile în care personalul este redus și există o strânsă colaborare cu organele judiciare. Dimensionarea acestei funcții mai depinde și de numărul persoanelor condamnate din aria aflată în competența teritorială a serviciului, de practica judiciară și de nivelul de încredere cu care este investită activitatea de întocmire a referatelor de evaluare. Cea de-a doua funcție – de control – este realizată în mare parte cu sprijinul organelor de poliție, fie ca urmare a supradimensionării funcție de „anexă”, fie ca urmare a subdimensionării capacităților proprii (resurse umane și materiale deficitare). Cel mai adesea însă funcția de control se suprapune cu funcția de suport, în parte datorită procedurilor prin care poate fi acordată asistarea și consilierea. De asemenea, serviciile de probațiune au început să raționalizeze funcția de suport (vezi conceptul de inovație funcțională) prin perfecționarea, din proprie inițiativă, a modalităților de acordare a asistării și consilierii. În acest sens, sistemul de probațiune a dezvoltat și implementat o serie de programe individuale și de grup în vederea motivării persoanelor supravegheate pentru schimbare comportamentală.
A. Funcția de „anexă” a judiciarului
De la înființarea, în anul 2000, a primelor servicii de probațiune din România, această instituție a trecut până în prezent prin mai multe procese de schimbare, atât în privința situației identitare, cât și în privința atribuțiilor care îi revin. Referindu-ne la situația identitară, probațiunea a fost inițial asimilată sintagmei de reintegrare socială și supraveghere, mai apoi (în anul 2004) sintagmei de protecția victimelor și reintegrarea socială a infractorilor, pentru ca într-un final (în anul 2006) să ajungă să fie denumită ca în aproape toată lumea – probațiune. Aceste schimbări succesive de titulaturi, dar nu numai, au avut drept consecință directă întipărirea cu greu în planul conștiinței judiciarului a rolului și locului exact pe care îl ocupă instituția în cadrul sistemului de justiție penală. Nu de puține ori, consilierii de probațiune au fost confundați cu alte profesii din cadrul sistemului penal, fapt care se justifică într-o anumită măsură în cazul oricărui proces de asimilare a funcțiilor pe care le îndeplinește o nouă instituție socială.
„…președintele secției de penal ne-a catalogat supraveghetori din start… ca și cum eram gardienii, gardienii din pușcării” (psiholog, exp. 8 ani)
La întârzierea clarificării locului exact al probațiunii în sistemul penal românesc a contribuit și modalitatea de organizare instituțională a serviciilor de probațiune. Așa cum arată schema următoare, de la înființare, serviciile de probațiune sunt subordonate din punct de vedere administrativ (logistică, resurse financiare) de tribunale. În plan tehnic (practică, metodologie, resurse umane, etc.) serviciile de probațiune sunt subordonate Direcției de probațiune din Ministerul Justiției. Ori de câte ori personalul de probațiune intră în contact cu diferite persoane sau instituții, aceștia se prezintă ca fiind de la Serviciul de probațiune de pe lângă un anumit tribunal, fapt are drept primă consecință identificarea serviciilor mai degrabă cu instituția judecătorească, decât cu o instituție de executare a pedepselor neprivative de libertate.
O altă consecință a acestei subordonări este dezvoltarea în rândul consilierilor de probațiune a unui sentiment de dependență față de instanțele de judecată. Dependența resimțită nu este numai de tip financiar – neavând personalitate juridică, toate cheltuielile aferente serviciului sunt incluse în bugetul tribunalului (aici referindu-ne la salarii, spațiu, consumabile, benzină, etc.) –, ci și în ceea ce privește volumul de activitate. Deși cea mai mare parte a atribuțiilor serviciilor sunt în plan execuțional penal (ne referim aici la activitățile de supraveghere, asistate și consiliere a infractorilor, participarea în comisii din penitenciar), prioritare pentru mulți consilieri de probațiune sunt referatele de evaluare. O relație bună cu instanța înseamnă deci mai multe referate de evaluare și mai mulți supravegheați. Bineînțeles, există și un motiv întemeiat, am spune obiectiv, al acestei prioritizări: faptul că referatele de evaluare întocmite de consilierii de probațiune trebuie să respecte termenele de judecată, fiind instrumente care ajută instanța în individualizarea pedepsei. Același lucru este valabil și pentru referatele de evaluare solicitate de procurori. Nerespectarea termenului pentru întocmirea unui referat de evaluare poate echivala cu prelungirea procesului penal și încălcarea principiului celerității.
„Mulți consilieri așa fac: și, ce-or zice judecătorii? Se gândesc și la chestia asta: că nu înțelege judecătorul sau că nu trebuie să… (asistent social, exp. 8 ani)
„Consider că este necesar ca referatul să fie depus la termen, astfel încât să se păstreze acea încredere a judecătorului în serviciul nostru, pentru că noi avem o colaborare foarte bună cu instanța, în general. De aceea, avem și un număr foarte mare de supravegheați” (asistent social, exp. 2 ani)
„…privind dacă e mai bine sau nu să fim legați de tribunal, sub autoritatea lor în ceea ce privește partea aceasta financiară, sunt discuții peste discuții… acum, într-adevăr, depinde foarte mult de tribunalul de care aparții, că dacă relația e proastă cu tribunalul, vai de capul celor care sunt… dacă președintele tribunalului nu vede nicio utilitate în probațiune, poate să… efectiv te tratează… adică de fapt nu te tratează deloc, te lasă în voia Domnului…” (psiholog, exp. 2 ani)
Putem spune că o funcție centrală pe care o îndeplinește probațiunea în sistemul penal este deci aceea de a fi „anexă” a judiciarului. Această funcție este supradimensionată în unele servicii de probațiune din țară, în special în serviciile mici. Așa cum arată graficul următor (asupra căruia vom reveni sub o altă formă în analiza celorlalte funcții) estimarea făcută de consilierii din serviciile mici asupra procentului pe care îl ocupă activitatea de întocmire a referatelor de evaluare din munca pe care o depun este de 39,35%. Diferențele între servicii este naturală. Lipsa de personal în serviciile mici face ca această activitate să fie mai solicitantă și duce inevitabil la prioritizarea ei. În serviciile cu personal mai numeros, ponderea acestei activități tinde să scadă în favoarea altora, ca urmare a împărțirii mai echitabile a acestei sarcini.
Estimarea medie la nivelul majorității serviciilor a procentului pe care îl ocupă activitatea de întocmire a referatelor de evaluare este de 34%, adică o treime din toate atribuțiile care sunt în sarcina consilierilor de probațiune. Diferențele de volum între serviciile de probațiune în privința acestei activități (adică numărul efectiv de referate solicitate) țin de o multitudine de factori, instrinseci sau extrinseci serviciilor de probațiune. Pe de o parte, numărul referatelor depinde de măsura în care serviciul de probațiune duce o politică de promovare în acest sens, iar pe de altă parte, depinde și de contextul infracțional din respectiva regiune ori de măsura în care judecătorii și/sau procurorii consideră acest instrument util în munca pe care o desfășoară. Pentru unele servicii de probațiune, activitatea intensă de întocmire a referatelor de evaluare se datorează și calității muncii prestate. S-ar putea spune că au căzut în „capcana propriului succes”, în sensul că au investit foarte mult în menținerea unei relații apropiate cu judiciarul, subdimensionând alte funcții, poate la fel de importante și mai apropiate de scopul instituțional.
„Din cauza relațiilor subiective, faptul că judecătorii mă cunosc de atâta timp, eu dacă mă duc și îi presez să ne dea mai multe referate sau să ne ajute cu treaba asta, numărul de referate crește.” (asistent social, exp. 8 ani)
„Vin din (…) unde numărul de referate de la instanță sunt mai puține, și-am putut să fac o diferență. E unul dintre lucrurile la care ei, de-acolo, trebuie să lucreze.” (psiholog, exp. 2 ani)
„Prestigiul ni l-am câștigat prin referatele de evaluare. A fost o muncă de Sisif să convingi, să zic așa, judecătorii de utilitatea lor.” (psiholog, exp. 8 ani)
Bineînțeles, practica nu este uniformă la nivel național, nu toate serviciile de probațiune sunt la fel de mult solicitate de această activitate. Am menționat mai sus factori care pot influența volumul activității de întocmire a referatelor de evaluare. Însă, numărul mediu lunar de referate de evaluare estimat a fi realizate în anul 2008 este destul de ridicat – 4,05 – cifră care se apropie de numărul real de 4,00. Această cifră trebuie însă privită cu rezerve, deoarece în primul trimestru al anului 2008 încă erau în vigoare fostele prevederi ale art. 482 Cpp. În perioada aprilie 2007 – martie 2008, cât a avut efecte respectiva formă a art. 482 Cpp, numărul referatelor de evaluare a crescut vertiginos. Făcând un mic artificiu, adică împărțind numărul total de referate realizate conform art. 482 (adică 18.508, conform Durnescu, 2008b), la numărul total de consilieri activi la finele anului 2008 (adică 244, conform datelor cercetării), și la numărul de luni ale respectivei perioade (adică 12 luni), putem aproxima că, pentru această perioadă, un consilier de probațiune a întocmit în medie lunar 6,32 referate în cauze cu minori inculpați sau învinuiți.
„Erau foarte multe referate, era activitatea principală și a fost problema numărul unu care s-a și ridicat la nivel național: că probațiunea a fost practic creată pentru supraveghere, asta se considera a fi activitatea principală, de bază… faptul că poliția ne-a solicitat referate ajunsese să fie prioritatea numărul unu… Ajungeai să faci uneori chiar și 20 de referate pe lună, ceea ce e foarte mult, și nu mai zic de calitate… era frustrant pentru tine, că știai că muncești… polițistul venea la tine și-ți spunea că are nevoie de referat pentru a închide dosarul, tu știai că nu ai când să-l faci pentru că mai aveai încă două înaintea ăluia… Vorbesc din practică, chiar au fost situații când se supăra polițistul, încercai să-i explici, omul știa că trebuie să-și termine dosarul că venea nu știu ce inspecție și-așa, și apărea… luam și-acasă și făceam, ceea ce chiar nu e normal și firesc.” (psiholog, exp. 2 ani)
Efectul principal al acestei schimbări legislative a fost blocarea întregului sistem de probațiune. Așa cum arată graficele de mai sus, atât calitatea activității de supraveghere, cât și cea a activității de asistare și consiliere, au fost afectate de către numărul referatelor de evaluare realizate conform fostului art. 482 Cpp. Cei mai mulți dintre consilierii care au răspuns la chestionar (86 la număr, adică un procent de 38,05%) au considerat că referatele realizate conform fostului art. 482 Cpp a afectat „în mare măsură” calitatea activității de supraveghere. În ceea ce privește activitatea de asistare și consiliere, consilierii au apreciat că a fost afectată într-o mai mică măsură, apreciere corectă ținând cont de faptul că această activitate ocupă o pondere mult mai mică din timpul de lucru săptămânal. Astfel că, în anul 2008 se prefigura riscul de extindere a funcției de „anexă”, cel puțin din perspectiva prioritizării activității datorită termenelor, nu neapărat și a sentimentului de dependență, către alte două instituții ale judiciarului – poliția și parchetul. Tabelele următoare prezintă o situație comparativă între cifrele reale și estimările consilierilor (estimări, de altfel, apropiate de realitate) privind distribuția referatelor de evaluare în anul 2008. Ceea ce putem vedea este faptul că aproape 80% dintre referate au fost realizate pentru cauze cu minori, și aproape 70% pentru poliție și parchet.
Referate de evaluare în anul 2008: comparație între realitate și estimare (%)
Există riscul extinderii funcției de „anexă” și odată cu intrarea în vigoare a noilor proiecte legislative. Spre exemplu, proiectul Codului de procedură penală prevede la art. 500 întocmirea referatelor de evaluare pentru minori, facultativ de către organele de urmărire penală și obligatoriu de către instanță, cu excepția cazului în care a fost solicitat anterior. Cel mai probabil este ca procentul să se încline în favoarea instanțelor, însă proporția minori-adulți ar putea să rămână neschimbată, din moment ce nu există prevederi în aceste proiecte privind întocmirea de referate obligatorii și pentru adulți. Mai este important să adăugăm faptul că estimarea realizată de consilierii de probațiune privind procentul de persoane trimise în supraveghere fără a avea un referat de evaluare realizat în etapele anterioare executării pedepsei este de 58,04%. În aceste condiții, reiterăm atenționarea făcută de Direcția de probațiune (Badea, 2009): între activitatea de întocmire a referatelor de evaluare și cea de supraveghere se prefigurează o tendință de orientare către grupe de vârstă diferite, adică mai mulți minori în cazul întocmirii referatelor de evaluare, și mai multe persoane adulte primite în supraveghere. Ori, ideal ar fi ca între această funcție, de sprijire a judiciarului, și celelalte funcții ale serviciilor de probațiune să existe o coerență. Ideea de coerență se aplică și în cazul în care serviciul de probațiune a întocmit referate de evaluare pentru persoanele care ajung în supraveghere. La nivel practic, rolul referatului realizat pentru instanțele de judecată este să asiste în individualizarea pedepsei. În unele cazuri însă, munca pe care consilierii o realizează în această etapă a procesului penal se reflectă sumar și în etapa executorie.
„…e ca și cum ai creiona un portret al inculpatului, cu contextul în care a trăit, ajutându-l pe judecător să-și formeze o părere și să individualizeze pedeapsa, pentru respectivul inculpat. Până la urmă, ăsta e rolul referatului, asta-i finalitatea.” (asistent social, exp. 2 ani)
„…uneori și prin motivarea pe care o vedeam în sentințe, mi se pare că a fost interpretat oarecum invers decât am scris noi” (asistent social, exp. 7 ani)
„…se anexează la dosarul penal și se presupune că-l citește judecătorul… Sunt cazuri în care tu, ca și consilier, nu vezi perspective de reintegrare, cu toată bunăvoința ta. Sunt cazuri în care este evident un patern infracțional. Se vede că el a avut… că n-are doar un patern infracțional, are și o evoluție. A plecat de la furt și a ajuns la tâlhărie. Deci, nu doar că nu a stopat comportamentul infracțional, dimpotrivă… Vine-n supraveghere… Și este genul pe care îl primești în supraveghere, încerci să-l contactezi, nu prea ai pe cine… De-asta spun că presupun că sunt citite…” (asistent social, exp. 2 ani)
„Până la urmă, referatul ar trebui să aibă o continuitate în supraveghere, sau nu.” (psiholog, exp. 2 ani)
Deși 86,73% dintre consilierii de probațiune au citit sentințe în care referatele de evaluare întocmite de ei au fost citate, aceștia apreciază că sentințele sunt prea puțin individualizate la contextul de viață al persoanei sau conform conținutului referatului. Graficele din pagina următoare indică o tendință clară de apreciere către polul negativ al scalei de evaluare, astfel că, am putea trage concluzia că funcția de „anexă” (de sprijinire a judiciarului) este mai degrabă grefată sistemului penal, decât să fie un răspuns la o cerință funcțională coerentă.
Bineînțeles, așa cum am mai arătat anterior, considerăm că acest lucru este natural în procesul de dezvoltare al oricărei instituții sociale noi, cum este probațiunea. În viitor însă ar fi necesară o evoluție către realizarea unei sinergii între instituțiile care conlucrează în cadrul unui sistem. Ceea ce înseamnă că, locul probațiunii în cadrul sistemului penal românesc necesită o definire mai coerentă atât din perspectiva complementarității cu celelalte instituții penale, cât și din perspectiva resurselor alocate pentru realizarea funcțiilor care i-au fost atribuite. Ca atare, problemele actuale de coerență definițională se datorează în mare parte modalității de organizare instituțională, care a dus la o dependență în plan administrativ și deci la o alocare deficitară a resurselor. Revenim asupra acestui aspect în secțiunea care introduce noțiunea de „incertitudine funcțională”. În continuare însă trecem la prezentarea celorlalte două funcții ale serviciilor de probațiune: funcția de control și funcția de suport.
B. Funcția de control
În plan execuțional, atribuția principală a serviciilor de probațiune este aceea de a supraveghea respectarea măsurilor și obligațiilor impuse de instanță persoanelor condamnate la pedepse neprivative de libertate. Ca atare, o a doua funcție a probațiunii este aceea de control. Ponderea activității de supraveghere este la fel de mare ca și cea de întocmire a referatelor de evaluare. La nivelul tuturor serviciilor procentul pe care îl ocupă această activitate este de 34,87%. Tabelul următor prezintă o comparație între servicii pe tipuri de activități (supraveghere, referate de evaluare și altele), care poate fi interpretat după cum urmează.
Comparație între servicii pe tipuri de activități în anul 2008
* Scală Likert, unde 1 este polul negativ („foarte mic”), iar 5 polul pozitiv („foarte mare”)
** Scală Likert, unde 1 este polul negativ („niciodată”), iar 5 polul pozitiv („întotdeauna”)
*** Scală Likert, unde 1 este polul negativ („în foarte mică măsură”), iar 5 polul pozitiv („în foarte mică măsură”)
În serviciile de rang mic (adică în cele cu până la 4 consilieri activi) funcția de control este subdimensionată în favoarea funcției de „anexă”. Activitatea de supraveghere ocupă o pondere mai mică (32,52%) decât cea de întocmire a referatelor de evaluare (39,35%). Deși în aceste servicii numărul mediu de persoane supravegheate pe consilier (29,91) este aproape la fel de mare ca în celelalte două tipuri de servicii (28,31, respectiv 30,59), numărul mediu de referate pe consilier este cel mai mare (5,25). Explicația stă în aceeași prioritizare necesară a referatelor de evaluare și în special a celor realizate conform fostului art. 482 Cpp (vezi indicatorul „afectarea supravegherii de referatele conform art. 482” – nivel de 3,73, adică o tendință către „foarte mare”). De asemenea, datorită numărului redus de personal, consilierii de probațiune din serviciile de rang mic sunt nevoite să se orienteze cu precădere către activitățile urgente (referate de evaluare, intrări în supraveghere, etc.). Serviciile de probațiune care au între 5 și 9 consilieri activi, adică serviciile de rang mediu, reușesc într-o mai mare măsură să se centreze pe funcția de control (35,54%), în special datorită numărului mai mic de referate pe care un consilier de probațiune trebuie să le realizeze lunar (3,91). Însă, funcția de „anexă” încă are o pondere importantă (32,82%) ca urmare a numărului redus de consilieri raportat la volumul de activitate. Abia în cazul serviciilor cu peste 10 consilieri activi, adică a celor considerate mari, se poate vorbi de o tendință de reorientare funcțională adecvată scopului propus instituțional. În aceste servicii, ponderea cea mai mare o ocupă activitatea de supraveghere (35,38%), urmată de alte activități (32,65%, din care 12,38% reprezintă activitatea de asistare și consiliere, iar 20,27% celelalte activități din fișa postului), iar la final întocmirea referatelor de evaluare (31,98%). Bineînțeles, ponderarea activităților în oricare tip de serviciu depinde de numărul și tipul beneficiarilor, pentru că în funcție de aceste criterii se iau deciziile privind numărul consilierilor. Însă, așa cum arată datele din tabelul anterior, schema de personal rămâne încă subdimensionată, ceea ce are ca efect direct prioritizarea activității de întocmire a referatelor de evaluare în detrimentul funcției de control în marea majoritate a serviciilor (cel puțin în 36 din cele 40 incluse în studiu). Acest lucru indică o nevoie stringentă de creștere a numărului consilierilor în serviciile considerate de rang mic și mediu.
Pentru a verifica măsura în care persoanele supravegheate respectă obligațiile impuse de instanță, legislația penală în vigoare prevede, pe lângă întrevederi la sediul serviciului, și vizite ale consilierului de probațiune la domiciliul persoanelor aflate în supraveghere și colaborarea cu o serie de instituții și persoane (vezi Anexa 4 a lucrării) precum: unități de învățământ, instituții de calificare profesională, poliția locală și alte instituții însărcinate cu asigurarea ordinii și liniștii publice, primăria locală, reprezentanții autorităților locale, unități sanitare, organizații, instituții sau specialiști în programe de recuperare a toxicomanilor sau alcoolicilor, familia persoanei supravegheate sau orice altă persoană fizică sau juridică care ar putea oferi informații. Cel mai adesea însă se apelează la organele de poliție, acestea reprezentând una dintre resursele externe principale pentru a compensa deficitul de resurse interne.
„Poliția, asta-i cea mai importantă… Se-ntâmplă ca supravegheați de-ai noștri să aibă obligația de a nu se întâlni cu anumite persoane, de a nu frecventa anumite locuri. În astfel de cazuri supraveghem și noi cât putem, ținem permanent legătura cu familia… Dar, în special, poliția ne poate furniza date.” (psiholog, exp. 2 ani)
„…poliția ne acordă, de exemplu, serviciile astea de muncă în teren. Dat fiind faptul că sunt mulți supravegheați, a supraveghea la fața locului, pentru a stabili o primă întrevedere cu el… ăsta mai trăiește, nu mai trăiește pentru că n-a răspuns la notificările mele…. atunci trimit poliția la el acasă, să-i facă o citare către serviciul de probațiune. Sau, dacă nu mai știu nimic, nu s-a mai prezentat de nu știu când la serviciul de probațiune, îi trimit un avertisment. E clar, că dacă i-l trimit prin poștă nu-l va ridica niciodată. Și-atunci i-l trimit prin poliție.” (jurist, exp. 8 ani)
„Se colaborează cu poliția foarte mult, e nevoie de ei în ceea ce privește obligațiile de a frecventa anumite locuri, de a intra în legătură cu anumite persoane. Noi nu putem face lucrul ăsta.” (psiholog, exp. 2 ani)
În ceea ce privește supravegherea prin intermediul întrevederilor și al vizitelor la domiciliul, principalul factor care perturbă desfășurarea acestor activități în condiții optime este chiar modalitatea de organizare instituțională a sistemului de servicii. Pe de o parte, există un singur serviciu în fiecare reședință de județ, fapt care face dificilă deplasarea la și de la sediul serviciului atât a consilierilor, cât și a persoanelor supravegheate. Pe de altă parte, lipsa personalității juridice, și deci a bugetului propriu, impune restricții în folosirea mașinii de serviciu (precaritatea benzinei), precum și în înființarea mai multor servicii în fiecare județ. De altfel, 50% dintre consilierii de probațiune au considerat că lipsa resurselor afectează negativ într-o măsură „mare” sau „foarte mare” activitatea de supraveghere. De asemenea, intervine și prioritizarea referatelor de evaluare.
„Nu am timp să mă duc în vizite de câte ori aș vrea, mai ales că, nu știu care este cazul colegilor mei, dar eu am foarte puțini supravegheați din municipiu. Am 5 persoane din 21 care locuiesc în localități foarte îndepărtate. De exemplu, și ieri am fost pe teren într-un sat izolat, foarte departe. Am încercat să mai ajung la aceste persoane de două ori înainte, dar nu am reușit pentru că o dată nu a mai fost benzină. Deși era drumul planificat n-am avut benzină pentru a merge până acolo și au prioritate referatele de evaluare cu termen de judecată, iar în altă zi persoanele au fost chemate pentru un proces civil pe care-l aveau pe rol și la fel n-am reușit să ajung…” (asistent social, exp. 2 ani)
„…ăsta este un lucru care pe viitor ar trebui dezvoltat… deci, nu ne putem duce [în vizită la domiciliu]… unu la mână, numărul de dosare, care este cât de cât mare și care nu-ți permite, plus, mai apar referatele care au termene și trebuie să le faci, și atunci le mai îmbinăm, când mai avem referate într-o anumită comună vedem…” (psiholog, exp. 2 ani)
„Benzina pe care o primim lunar trebuie distribuită în așa fel încât să se poată întocmi referatele de evaluare pentru termenele de judecată, acestea având prioritate, iar în cazul acesta cel mai bine e ca atunci când vrei să faci o deplasare pe teren la supravegheați, s-o faci atunci când ai și un referat în acea localitate și astfel e mai eficient dacă faci mai multe lucruri în aceeași zi, și ca timp și ca benzină consumată.” (asistent social, exp. 2 ani)
Pe lângă organizarea instituțională, un alt factor care influențează negativ calitatea acestei activități este numărul mare de persoane supravegheate raportat la numărul de consilieri care activează în sistem. Consilierii cu vechime în sistem ajung să aibă și până la 90 de persoane în supraveghere, iar angajarea de personal nou nu poate avea efecte imediate asupra reducerii numărului de dosare deoarece este necesară păstrarea continuității în relația consilier-beneficiar. Este nevoie să treacă o anumită perioadă de timp până când acest număr se diminuează pe cale naturală, adică prin ieșirea din supraveghere a persoanelor condamnate.
„Nu e normal să am 80 de persoane în supraveghere, sau 100 și câteva. Am avut maxim 120… nu îi poți supraveghea! Clar!… asta mi-a plăcut mie în Franța, unde fiecare consilier, educator cum se numeau ei, aveau 25 de măsuri în supraveghere. Iar măsuri nu însemnau persoane, pentru că o persoană poate avea două sau trei măsuri. Deci, măsuri! Eu mă gândesc că poate nici n-am apucat să ajung acasă în ultimul semestru la toți. Și așa, doar că vine să semneze… nu prea înseamnă nimic. Bine, există și un control, totuși, pe care probabil îl simte el. Dar altceva ar fi să am… măcar să zic că am 50” (jurist, exp. 7 ani)
„…schema ar trebui să fie de 2400 de oameni sau 1200… Noi suntem 300, aproape 300. În Anglia, raportul e de 1 la 6 judecători. La noi, câteva mii de judecători și 300 de consilieri. Ne așteptăm la aceleași rezultate…” (sociolog, exp. 7 ani)
„Ar fi bine dacă s-ar mai angaja personal, asta este clar! Pentru că suntem 12, părem așa mulți, dar e de muncă și cred că încă pe atâta chiar ar merge. Știu că se făcuse la un moment dat un studiu și ar fi trebuit să fie în țară cam 1000-1200 de consilieri, cam ăsta era idealul. Ori, din câte știu, suntem vreo 300?” (jurist, exp. 7 ani)
„…la început, munca pe supraveghere e puțin mai… într-o cantitate mai mare față de dosarul pe care-l ai deja activ…” (psiholog, exp. 2 ani)
În acest context, realizarea supravegherii prin intermediul vizitelor la domiciliu are loc cu o periodicitate variabilă, în funcție de data intrării persoanei supravegheate în evidența serviciul de probațiune (a se vedea graficul următor). Spre exemplu, în primul an de supraveghere se efectuează mai des vizite la domiciliu, decât la jumătatea executării pedepsei. Situația este oarecum naturală pentru că în prima parte a supravegherii se realizează evaluarea nevoilor și a riscurilor, se planifică sentința și se pun bazele relației consilier-beneficiar. În ceea ce privește primul an de supraveghere, cei mai mulți consilieri de probațiune (45,19%) reușesc să respecte o regulă mai veche de a realiza cel puțin două vizite la domiciliul persoanei supravegheate, iar 18,27% chiar mai des, o dată la 2-3 luni. Spre jumătatea perioadei de executare, vizita la domiciliu se realizează mai rar. Ponderea celor care realizează o vizită pe an crește de la 26,92% în prima parte a executării pedepsei, la 40,30% în a doua parte.
Lipsa resurselor este un aspect care ridică probleme în desfășurarea activității de supraveghere nu doar serviciilor de probațiune, ci și beneficiarilor acestei instituții atunci când trebuie să respecte măsurile și obligațiile impuse de instanță. Pentru o parte dintre persoanele supravegheate deplasarea la sediul serviciului de probațiune în vederea respectării programei întrevederilor este dificilă datorită situației financiare deficitare. Un alt motiv important al încălcării măsurilor și obligațiilor impuse de instanță de către persoanele supravegheate este incompatibilitatea dintre programul de la locul de muncă și programul serviciului de probațiune sau lipsa de înțelegere din partea angajatorului pentru acordarea de învoiri. Ori, păstrarea locului de muncă este un factor care contribuie semnificativ la reintegrarea socială a persoanei supravegheate. Pe lângă aceste cauze ale nerespectării măsurilor și obligațiilor, într-o oarecare măsură neimputabile, consilierii de probațiune au menționat și dezinteresul persoanei supravegheate, neînțelegerea consecințelor nerespectării măsurilor și obligațiilor, neatenția sau deplasările în străinătate. Conform estimărilor făcute de consilieri, în medie, un procent de 12,22% dintre persoanele aflate în supraveghere încalcă cel puțin odată măsurile și obligațiile impuse de instanță, iar un procent de 2,29% recidivează.
Un aspect interesant privind conținutul supravegherii este acela că activitatea presupune mai mult decât control, uneori distincția dintre controlul obligațiilor și sprijinirea persoanei fiind una artificială ca urmare a delimitării realizate de legislația în vigoare între supraveghere și acordarea de asistență și consiliere la cerere. Printre obligațiile impuse de instanță se numără urmarea de către persoana condamnată a unor cursuri de învățământ ori de calificare, urmarea de tratamente sau primirea de îngrijire în scopul dezintoxicării, precum și prestarea unei activități neremunerate, adică muncă în folosul comunității. Toate aceste obligații presupun în practică mai mult decât asigurarea de către consilier că sunt respectate. Presupun și sprijin și motivare în vederea respectării lor.
„Obligațiile se împart în două feluri: obligații în care o persoană este obligată să nu intre în legătură cu anumite persoane sau să nu frecventeze anumite locuri (aici e obligație unde persoana trebuie să se abțină, ca să zic așa – obligație pasivă i-aș spune eu), față de obligațiile active când fie trebuie să desfășoare o activitate neremunerată, fie să urmeze un curs de calificare. Și atunci, în cazul acestor obligații active, de obicei, atunci când constați că persoana nu are resursele necesare… nu știe cum să procedeze (că nu degeaba a primit acele obligații, ci pentru a dezvolta abilitățile astea), atunci încerc să mă implic și eu alături de ea fie spunându-i ce să facă, fie uneori chiar merg eu, dar, oarecum arătându-i și cum să procedeze și mergând un pic și pe motivația ei.” (psiholog, exp. 2 ani)
Astfel că, ceea ce este subsumat activității de supraveghere intră de multe ori sub incidența unei activități de asistare a persoanelor condamnate în vederea reintegrării lor sociale, deși mulți consilieri nu o raportează în statistica serviciului datorită inexistenței dosarului de reintegrare socială și supraveghere. În acest fel, am putea spune că funcția de control se suprapune, juridic și practic, cu a cea de-a treia funcție a probațiunii – aceea de suport – despre care discutăm în continuare.
C. Funcția de suport
Reintegrarea socială presupune înainte de toate funcționalitate individuală, care este realizabilă în cazul persoanelor condamnate doar prin acordarea de sprijin și prin motivare în vederea schimbării. Conform legislației în vigoare, asistarea și consilierea se acordă doar dacă persoana supravegheată depune o cerere scrisă la serviciul de probațiune, fapt care se întâmplă foarte rar. Datele statistice ale Direcției de probațiune din anul 2007 relevă faptul că doar 7,08% dintre persoanele supravegheate au solicitat în scris asistare și consiliere. Însă realitatea legislativă și scriptică diferă în mare măsură de realitatea concretă. Uneori, persoanele condamnate devin reticente când sunt informate cu privire la această procedură. Alteori, consilierii de probațiune sunt suprasolicitați în realizarea altor activități pentru a motiva îndeajuns persoana condamnată să urmeze această procedură. În alte cazuri, nevoia persoanei este punctuală, procedura necesitând mai mult efort și timp decât rezolvarea efectivă a problemei. Însă, de cele mai multe ori, persoanele supravegheate nu au suficiente resurse (financiare și de timp) pentru a se deplasa mai des la sediul serviciului. Astfel că, sprijinul este de multe ori acordat în timpul întrevederilor de supraveghere.
„Asistența și consilierea presupune o cerere, deschiderea unui dosar de asistență și consiliere, urmărirea, efectuarea unui plan… deci, e un pic mai multă birocrație dacă faci exact cerere de consiliere… putem să facem și lucrul ăsta, nu-i nicio problemă… dar, de cele mai multe ori, dacă nu sunt complicate lucrurile și nu identificăm mai multe nevoi, facem activitatea asta de sprijinire, într-adevăr de asistare, dar în cadrul supravegherii.” (psiholog, exp. 2 ani)
„…cam acordăm și fără… de exemplu, dacă vrea să se angajeze: el nu știe unde să se ducă și ce să facă, și ce acte îi trebuie. Îi oferi informațiile necesare. E o mică, mică formă de asistare.” (jurist, exp. 7 ani)
„Ne gândim cum să facem să reușim să-i aducem din localitățile lor care sunt destul de departe la noi, în primul rând pentru asistență și consiliere, pentru că mulți nu au bani de transport. Să vină să facem asistență și consiliere este o problemă. Este adevărat, este o sumă infimă la un mijloc de transport, dar aceștia chiar nu au bani și primăriile ne-au cam spus că nu prea au posibilitatea să-i susțină.” (jurist, exp. 2 ani)
„Practic se mai dă și pe lângă, fiindcă instituțional n-ai cum să lucrezi numai la cerere. Deci, din practică, mi s-a dovedit că deschid un dosar, vine omul cu o problemă la mine, îi deschis dosarul cum zice legea, îi fac toate hârtiile, le pun în dosar, el venind la mine l-am orientat unde are de dus, se duce, își rezolvă problema și uită să mai vină înapoi. Și eu rămân cu dosarul în aer. Și atunci, ca să nu mai rămân cu dosarele în aer, să mă chinui dup-aia să le închid, nu i-l mai fac deloc. Îl orientez și cu asta basta. Și nu mai am dosare deschise aiurea… te-ar ajuta în condițiile în care s-ar face într-adevăr, să zici, psihologii, nu știu ce asistență… Dar oricum, nu se poate face așa ceva. Una, nu sunt spații, nu-i personal, nu… Facem supraveghere și asta o facem în condițiile în care le facem.” (sociolog, exp. 7 ani)
„Oricum fac asistare și consiliere la…. nu la toți, că acuma să fim serioși, nu cu toți poți să… sunt unii care vin să respecte măsurile și atât. Dar cei care stau de vorbă, și vor să stea de vorbă, și vor să-ți spună ce probleme au, oricum se face asistare și consiliere. Deci, dacă au o problemă, fix, nu-i dau foaia: ia și scrie aicea că soliciți asistență și consiliere în vederea rezolvării conflictului cu mama. Adică nu… Dar asistență și consiliere se face… N-am avut până acuma niciun beneficiar cu care să fi făcut doar respectarea măsurilor, sau obligații dacă are.” (psiholog, exp. 2 ani)
„Reușim destul de greu să-i convingem să facă o cerere. Ei vin cu probleme stringente și imediate, dacă ai putea să le rezolvi atunci. Și majoritatea solicitau locuri de muncă… Dar n-au buletine. Au nevoie de certificat pentru copil sau chestii din astea și este absurd sau este stupid să te apuci să-i faci dosar, un ditamai dosar, care trebuie să conțină nu știu câte documente, pentru că i-ai făcut o adresă să-l ajuți la o instituție să îl ia în evidența lor. E o simplă adresă, doar atât, n-ai făcut decât să intermediezi.” (asistent social, exp. 8 ani)
Un alt aspect important este acela că serviciul de probațiune, ca instituție publică, deși prin statutul său urmărește reintegrarea socială a infractorilor, nu are ca specific acordarea de prestații și servicii sociale. Ca atare, pentru a acoperi nevoile clienților, acesta trebuie să colaboreze cu alte instituții publice sau private. Cu excepția zonelor urbane, unde eficiența colaborărilor este satisfăcătoare, rețeaua comunitară la care pot apela serviciile de probațiune în mediul rural este deficitară sau inaccesibilă comparativ cu nevoile și/sau resursele persoanelor aflate în supraveghere: fie nu există instituții care să ofere serviciul dorit, fie dacă există dispun de resurse insuficiente (de exemplu puține locuințe sociale, lipsa comunităților terapeutice pentru consumatorii de droguri) sau beneficiarii nu au resursele necesare pentru a le accesa (de exemplu plata cursurilor de calificare). În primii ani de funcționare, multe servicii de probațiune accesau serviciile sociale puse la dispoziție de organizațiile neguvernamentale. Față de instituțiile sectorului public, cel mai mare avantaj al programelor derulate de aceste organizații este faptul că pot dezvolta programe adaptate nevoilor specifice beneficiarilor. Acestea însă s-au dovedit a fi fluctuante, în special datorită finanțărilor pe termen scurt, astfel că, cele mai multe servicii de probațiune sunt acum orientate către colaborări în sectorul public. Acesta însă este un sector birocratizat, uneori reticent în a intra în contact cu persoane condamnate, cu resurse limitate raportat la numărul de cereri și cu o rețea dezvoltată cu prioritate în mediul urban.
„Se întocmesc protocoale, totul e OK, hârtii, da, da, da ne-ajutăm și nu știu ce. Dar, când ajungi efectiv să ceri ajutor… Referitor la fundația aceasta, au fost foarte încântați, totul a mers strună, au mers cu o persoană, acolo i s-a făcut o consultație medicală, dar când a venit vorba să-i ajute în continuare cu resurse materiale, cu… au zis că doar (…) pot să le ofere, pentru că nu au destule resurse.” (pedagog, exp. 2 ani)
„În 2000, când s-a înființat probațiunea, era o perioadă foarte bună, pentru că erau foarte multe ONG-uri, existau o serie de finanțări prin tot felul de programe Phare. Toată situația a continuat până prin 2001-2002, când deja finanțările au început să pună accentul pe instituții publice, și au început să fie retrase din sfera aceasta de ONG-uri, astfel încât mulți cu care colaboram în perioada aia au dispărut sau au fost nevoiți să își găsească alte domenii care sunt finanțate, care nu prea au de-a face cu probațiunea, sau alte modalități de finanțare. Și atunci s-a produs trecerea către… hai să lucrăm cu instituțiile publice, care la un moment dat au fost tot blamate că nu fac, că nu dreg. Dar, la un moment dat te trezești că n-ai ce face și că trebuie să lucrezi cu ei. Atunci lucrezi cu tot ce înseamnă instituție publică: primării, direcții generale de asistență socială, agenții locale de ocupare și formare profesională, școli, inspectorate școlare de sector, centre de evaluare anti-drog – CEPCA, spitale… Raționamentul este că ele sunt permanent finanțate… Deci, există o stabilitate, clar… fac ceea ce trebuie făcut, nu te poți trezi în multe situații cu refuzuri… cel mult cu o listă de așteptare.” (jurist, exp. 8 ani)
În aceste condiții, cei mai mulți dintre consilieri (un procent de 64,60%) consideră că, în unele cazuri, ar fi necesară acordarea de asistare și consiliere și fără formularea în scris a unei cereri explicite. S-ar da astfel posibilitatea să se decidă, la nivelul serviciului de probațiune sau în instanță, asistarea și consilierea obligatorie a unor persoane (vezi graficul următor). O situație de acest gen este aceea în care persoana aflată în supraveghere nu conștientizează faptul că are o nevoie sau că se confruntă cu o problemă. Este ceea ce se numește în limbaj de specialitate faza de precontemplare a modelului schimbării proiectat de Prochaska și DiClemente (1986). Ca atare, munca de motivare este considerată de o parte din consilieri ca fiind muncă ce intră sub incidența asistării și consilierii, nu neapărat care premerge această activitate. De asemenea, sunt consilieri care consideră necesară asistarea persoanelor fără cerere prealabilă dacă în procesul de supraveghere se identifică nevoi, în cazuri de criză, urgente sau punctuale, în cazul dependențelor sau a riscului crescut de recidivă. Un procent de 7,53% dintre consilierii care ar acorda asistare fără cerere consideră că această activitate este necesară în toate cazurile, plecând de la premisa că dacă respectiva persoană a comis o infracțiune, atunci în mod necesar există o serie de nevoi criminogene care necesită atenție deosebită.
Ca atare, există o multitudine de explicații pentru nivelul scăzut cererilor scrise de asistare și consiliere. Interesant este că cele mai multe explicații ale acestei stări nu sunt legate doar de necesitatea completării unei cereri (8,41% dintre consilieri au menționat această explicație), ci și de alte aspecte, pe care le-am putea grupa după cum urmează:
Graficul următor prezintă distribuția descendentă a acestor tipuri de explicații privind numărul scăzut al cererilor scrise de asistență și consiliere. În capul listei se află, așa cum am arătat anterior, lipsa resurselor persoanelor pentru deplasarea la sediul serviciului de probațiune (29,20%), urmată de neconștientizarea nevoilor și problemelor (19,47%) și de lipsa timpului ca urmare a programului de la locul de muncă (18,58%).
Ca urmare a acestor limite în desfășurarea activității de asistare și consiliere, serviciile de probațiune tind să își focalizeze resursele disponibile cu precădere în sensul prevenirii recidivei și mai puțin în sensul restabilirii funcționalității individului prin acoperirea nevoilor (a se vedea graficele următoare).
Funcția de suport este deci canalizată către acoperirea nevoilor criminogene, adică a celor care se află în directă legătură cu infracțiunea, și mai puțin către acoperirea nevoilor sociale mai largi ale persoanei supravegheate, deși legislația în vigoare (în speță HG nr. 1239/2000 cu modificările și completările făcute în anul 2008) prevede evaluarea și acoperirea prin asistare și consiliere a tuturor nevoilor persoanelor supravegheate.
IV.1.2.2. Inovația funcțională în probațiune
În prezent, serviciile de probațiune experimentează sub umbrela activității de asistare și consiliere o serie de programe individuale și de grup ce urmăresc schimbarea comportamentală a persoanelor condamnate. Legislația în vigoare prevede posibilitatea elaborării și derulării unor astfel de programe, însă fondurile alocate de la bugetul de stat cu acest scop au fost insuficiente. Cele mai multe programe au fost dezvoltate cu sprijin din străinătate (în special din Marea Britanie și Olanda), la inițiativa specialiștilor din probațiune. Inițiativa dezvoltării acestor programe se originează în interiorul sistemului de probațiune și nu reprezintă în mod necesar un răspuns al acestuia la cerințele sistemului penal. Astfel că, subscriem această arie a funcției de suport conceptului de inovație funcțională, prin care înțelegem perfecționarea, din inițiativă proprie, a capacităților tehnice și/sau organizatorice pe care le deține la un moment dat un sistem, în vederea raționalizării funcțiilor pe care le îndeplinește în cadrul sistemului mai larg din care face parte. Aplicat la situația probațiunii, prin intermediul conceptului de inovație funcțională putem explica modalitatea în care comunitatea consilierilor de probațiune încearcă, de la instituirea serviciilor în anul 2000, să își perfecționeze munca și să identifice soluții eficiente în vederea atingerii scopului de reintegrare socială a infractorilor. Până în prezent, cele mai eficiente programe de motivare în vederea schimbării au fost de tip individual. Programele de grup se aplică cu precădere în serviciile în care există consilieri de probațiune specializați și în care sunt suficienți beneficiari, întrucât criteriile de admitere în program reduc foarte mult șansele de participare. De asemenea, în unele servicii de probațiune din țară au existat inițiative de dezvoltare a unor programe axate pe nevoile specifice beneficiarilor.
IV.1.2.3. Incertitudinea funcțională în probațiune
În ceea ce privește viitorul apropiat, există semnale de reformă a cadrului juridic penal, în martie 2007 Ministerul Justiției propunând spre dezbatere publică ultimele proiecte de Cod penal și de Cod de procedură penală, iar în februarie 2009 Guvernul aprobându-le împreună cu proiectul Legii privind executarea pedepselor. Aceste proiecte legislative prevăd introducerea unor noi modalități de executare a pedepselor neprivative de libertate (spre exemplu, munca în folosul comunității), de individualizare a pedepselor (amânarea aplicării pedepsei, măsuri și obligații impuse liberaților condiționat), precum și de sancționare a minorului (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică) care lărgesc simțitor atribuțiile serviciilor de probațiune. Este de așteptat însă ca aceste noi atribuții să ducă la o dezvoltare irațională din punct de vedere funcțional în cazul în care nu se ține cont de modalitatea actuală de organizare a serviciilor și de resursele disponibile. În acest sens putem vorbi de o incertitudine funcțională, prin aceasta înțelegând acea stare în care nu se poate încă prezice rezultatul schimbărilor asupra funcțiilor pe care le îndeplinește un sistem social.
„Mă frământă, ce ți-am spus, intrarea unui nou Cod Penal, care deja este un lucru destul de inevitabil… nu vorbesc acuma de minori sau de amenzi, de treburi care sunt strict legate de probațiune. Vorbesc de suspendări, vorbesc de munca cu eliberații condiționați, care în probațiune nu se poate spune stai, că astea nu sunt specifice mie. Dacă minorii cu amenda penală e clar că și le poate oricând da la o parte, spunând că nu intră în activitățile ei, în ceea ce privește suspendarea executării pedepsei, supravegherea liberaților condiționat, reintegrarea lor socială, aicea e clar că e business-ul probațiunii… și dacă e să analizăm și cifrele de beneficiari care sunt generați de aceste noi modificări ale Codului Penal, mă tem că probațiunea chiar nu-i pregătită.” (psiholog, exp. 8 ani)
„…sunt foarte multe lucruri care ne privesc și pe noi și pe minori… dar, de exemplu, nimeni nu s-a gândit la pregătirea oamenilor care vor face lucrul ăsta, nimeni nu s-a gândit dacă oamenii ăștia într-adevăr pot face lucrul ăsta, dacă sunt ei suficienți să facă lucrul, pentru că, dacă te raportezi la numărul minorilor care comit infracțiuni și care ar trebui să fie pedepsiți
și la numărul celor care lucrează în probațiune și ce trebuie să facă cei din probațiune… nu fac doar lucrul cu minorii… e o mare discrepanță… și atunci, undeva se va întâmpla ceva. Nu știu, nu știu ce va fi dacă nu se vor lua măsuri, dacă nu se suplimentează personalul…” (psiholog, exp. 8 ani)
În contextul prezent de organizare instituțională, în care serviciile de probațiune sunt în subordinea administrativă a tribunalelor (deci fără un buget propriu), cu un singur serviciu disponibil pe raza unui județ (chiar și cu două, în perspectiva înființării sediilor secundare), cu schema de personal prezentă și cu lipsa de compartimentare pe tipuri de activități, cei mai mulți dintre consilierii de probațiune sunt incerți cu privire la posibilitatea de acoperire eficientă a cerințelor funcționare care se prevăd în viitorul apropiat. În acest caz există cel puțin două alternative în reorganizare:
înființarea de servicii la nivelul fiecărei judecătorii, acestea rămânând în subordinea administrativă a instanțelor de judecată;
înființarea unei Autorități Naționale de Probațiune, trecerea serviciilor de probațiune în subordinea administrativă a acesteia și mărirea rețelei de servicii.
Există avantaje și dezavantaje de partea ambelor alternative, însă analiza cost-beneficiu a acestora depășește spațiul și interesul rezervat acestei cercetări. Cel mult, putem imagina proiectiv o serie de riscuri pe care le pot ridica ambele alternative. Pe de o parte, în cazul înființării de noi servicii la nivelul judecătoriilor nu rezolvă dependența financiară care a generat probleme la nivelul tribunalelor (ne referim aici la problema spațiilor, a benzinei, etc.). Pe de altă parte, înființarea unei Autorități Naționale de Probațiune presupune începerea unui proces mai îndelungat de dezvoltare instituțională: construirea schemei organizaționale, a relațiilor ierarhice și a procedurilor de lucru, angajarea de personal pentru departamentele nou înființare (financiar-contabil, resurse umane, relații cu publicul, etc.), identificarea de spații pentru serviciile existente și pentru cele proiectate să se înființeze, compartimentarea serviciilor în funcție de noile atribuții, etc.
Există și riscul ca niciuna dintre aceste alternative de organizare, precum nici forma actuală de organizare, să nu ducă la soluționarea problemelor de natură practică în privința modalității în care serviciile de probațiune vor putea să își îndeplinească noile atribuții. Spre exemplu, proiectul Legii privind executarea pedepselor prevede că serviciile de probațiune „pot încredința executarea măsurilor educative neprivative de libertate prevăzute în Codul penal în cadrul organizațiilor neguvernamentale de profil” (art. 112, alin. 1). În ceea ce privește măsura consemnării la sfârșit de săptămână, același proiect legislativ prevede că supravegherea „se realizează de către serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărui rază teritorială locuiește minorul, prin vizite regulate sau inopinate ale consilierului de probațiune la domiciliul minorului” (art. 109, alin. 1). Și nu în ultimul rând, proiectul mai prevede ca supravegherea executării măsurii de asistare zilnică să fie realizată „de serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărui rază teritorială locuiește minorul” (art. 110, alin. 1). Sunt câteva probleme de subliniat aici. În primul rând, așa cum am arătat anterior, rețeaua disponibilă de ONG-uri este redusă în raport cu nevoile preconizate să se nască odată cu adoptarea acestor proiecte legislative. Este posibil ca numărul ONG-urilor să crească datorită prevederilor privind acordarea de subvenții de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, însă acest proces va dura. În al doilea rând, distanțele mari dintre sediile serviciilor de probațiune și domiciliile minorilor, precum și resursele deficitare pentru deplasare, sunt de așteptat să îngreuneze realizarea de vizite regulate sau inopinate în cazul consemnării la sfârșit de săptămână. De asemenea, conform Regulamentului actual de ordine interioară, programul de lucru al serviciilor de probațiune este de 5 zile pe săptămână (de luni până vineri), 8 ore pe zi. Astfel că, pentru a se da posibilitatea efectuării vizitelor în timpul orelor de muncă este necesară modificarea acestor prevederi. Iar în al treilea rând, proiectul Legii privind executarea pedepselor nu specifică suficient de clar dacă asistarea zilnică presupune menținerea contactului zilnic dintre consilierul responsabil de caz și minor, caz în care încă odată există problema datorată distanțelor mari dintre sediile serviciilor de probațiune și domiciliile minorilor, precum și resursele deficitare pentru deplasare.
În acest context, consilierii de probațiune au opinii diferite cu privire la instituția care ar trebui să aibă în atribuție supravegherea măsurilor educative neprivative de libertate ale minorului. Așa cum arată graficul anterior consilierii se împart în trei mari grupuri: cei care susțin că supravegherea acestor măsuri este de competența serviciilor de probațiune (39,38%), cei care susțin că minorii care răspund penal ar trebui să fie în grija sistemului de asistență socială (38,50%) și cei care consideră că este utilă o colaborare în diferite aranjamente (11,50%). Cele mai multe argumente aduse în favoarea serviciilor de probațiune sunt legate de personalul deja calificat în lucrul cu minorii delincvenți, dar și de experiența și metodologiile de lucru existente ori faptul că supravegherea acestor măsuri se subsumează scopului instituțional. Argumentele aduse pentru trecerea acestor măsuri în atribuția exclusivă a serviciilor publice de asistență socială țin de faptul că dispun de personal specializat și numeros, precum și de resurse materiale, de faptul că sunt mai apropiate de domiciliul minorului, cunosc deja contextul său de viață și pot realiza o monitorizare mai rapidă, de faptul că se evită contactul minorului cu mediul execuțional penal al adulților, precum și de faptul că serviciile publice de asistență socială au deja în atribuții măsurile de protecție specială a minorilor care comit fapte penale dar nu răspund penal. De asemenea, un alt argument în favoarea acestor instituții este adus prin comparație cu resursele serviciilor de probațiune: lipsa de resurse umane și materiale cu care se confruntă sistemul de probațiune va duce la o realizare ineficientă a unor astfel de atribuții. În ceea ce privește opțiunea privind colaborările inter-instituționale, o parte din consilieri au imaginat o multitudine de aranjamente, în funcție de specificul măsurii educative: fie serviciile de probațiune în colaborare cu serviciile publice de asistență socială, cu poliția și/sau cu ONG-urile, fie doar serviciile publice de asistență socială în colaborare cu ONG-urile și/sau poliția.
Percepția incapacității de a face față noilor atribuții de către cei mai mulți consilieri (un procent de 88,50%), precum și negarea de către aceștia a noilor atribuții ce se prevăd în privința măsurilor educative neprivative de libertate (un procent de 53,54%) sunt în măsură să confirme ipoteza incertitudinii funcționale. Deși este clară iminența intrării în vigoare a noilor proiecte legislative, cei mai mulți consilieri nu pot prezice măsura în care probațiunea ar putea face față noilor cerințe funcționale. Principalii factori care contribuie la această stare sunt legați de capacitatea instituțională (resurse umane și materiale deficitare) și structura organizatorică (gradul redus de acoperire în teritoriu).
IV.1.2.4. Distanța între scop, cerințe funcționale și funcții
Am discutat pe parcursul acestui demers de cercetare despre funcțiile pe care le îndeplinește această nouă instituție socială în țara noastră. Acum vom discuta despre distanța dintre aceste funcții și scopul propus instituțional, respectiv nevoile pe care le are de satisfăcut. Ne interesează deci în ce măsură instituția probațiunii produce efectele care i-au fost intenționate.
Au fost identificate în două surse formulări privind scopul sistemului de probațiune în România. Prima formulare se regăsește în legislația de organizare și funcționare a serviciilor de probațiune și propune în fapt două deziderate: reintegrarea socială a infractorilor și supravegherea acestora. A doua provine dintr-un document intern al Direcției de probațiune și propune de asemenea mai multe deziderate: asistarea instanțelor de judecată, supravegherea infractorilor, reducerea criminalității, reducerea costurilor și consecințelor încarcerării inutile.
„În vederea reintegrării sociale a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, menținute în stare de libertate, și a supravegherii executării obligațiilor stabilite de instanța de judecată în sarcina acestora, se înființează, sub autoritatea Ministerului Justiției, serviciile de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate…” (art. 1, OG nr. 92/2000)
„Rolul serviciului de probațiune românesc este să servească instanțele de judecată și publicul prin supravegherea infractorilor în comunitate în vederea reducerii criminalității, precum și a costurilor și consecințelor încarcerării inutile.” (Direcția de probațiune apud Durnescu, 2008a, 274)
Este necesară o remarcă în legătură cu aceste formulări. Din perspectiva finalității, supravegherea infractorilor nu poate reprezenta un scop în sine, ci mai degrabă o activitate prin intermediul căreia se dorește atingerea unei stări de dezirabilitate (spre exemplu aceea de minimizare a riscului de recidivă al persoanelor supravegheate) și se solicită acoperirea unei nevoi funcționale (aceea ce control al comportamentului individului pe parcursul executării pedepsei). Se creionează astfel o perspectivă de analiză a relației dintre scop, cerință funcțională, funcție și activitate pe care o putem vizualiza folosind schema următoare:
Această schemă pleacă de la premisa existenței unor cerințe ale sistemelor sociale ce necesită soluționare pentru a putea funcționa la capacitate optimă. Nevoile (sau cerințele funcționale) pot fi acoperite printr-o multitudine de alternative. În cazul nostru, cerințele sistemului social în ansamblul său, precum și cele ale sistemului penal pot fi acoperite prin intermediul sistemului de probațiune sau, dacă s-ar considera mai oportun, prin intermediul altor sisteme sociale alternative. Activitățile pe care le întreprinde sistemul de probațiune sunt orientate către un scop, care reprezintă starea de dezirabilitate. Structurarea și organizarea activităților pot avea consecințe intenționate, caz în care vorbim de îndeplinirea unor funcții manifeste care duc la îndeplinirea scopului propus, însă pot avea și consecințe neințenționate, care nu duc la starea de dezirabilitate, ci la alte stări mai mult sau mai puțin benefice. De asemenea, putem vorbi și de o realizare parțială a intenționalității.
Folosind această perspectivă, se prefigurează cu mai multă claritate itemii care conduc la analiza funcțională a sistemului de probațiune (vezi graficul următor). Putem structura acești itemi conform unui model ecologic de raportare a sistemului de probațiune la celelalte două sisteme (cel de justiție penală și cel social în ansamblul său). Primele cerințe funcționale pe care sistemul de probațiune trebuie să le îndeplinească sunt cele ale sistemului penal. Informațiile despre inculpat sunt asigurate prin intermediul activității de întocmire a referatelor de evaluare, în timp ce controlul executării sancțiunilor comunitare se realizează prin activitatea de supraveghere. Cele două tipuri de activități au drept consecință, așa cum am discutat în prima parte a acestei analize, asistarea judiciarului (respectiv funcția de „anexă”) și controlul comportamentului infractorului (respectiv funcția de control). Scopurile pe care le urmărește sistemul penal să le atingă prin intermediul sistemul de probațiune sunt de realizare a unei individualizări cât mai adecvate a sancțiunii penale și de minimizare a riscului de recidivă prin incapacitarea individului. Așa cum am arătat anterior, individualizarea reflectă într-o măsură destul de mică munca depusă de consilierii de probațiune (vezi discuția pe marginea funcției de „anexă”), în timp ce nivelul de recidivă în rândul persoanelor supravegheate este destul de scăzut. Se poate spune deci că, față de funcția de „anexă”, cea de control se suprapune mai bine din punct de vedere intențional cu scopul propus la nivel instituțional. La nivelul sistemului social ceea ce se cere sistemului de probațiune este să „producă” persoane care sunt apte să contribuie la viața socială (să aibă relații familiale pozitive, un loc de muncă, o profesie, etc.) și care au sistat cariera infracțională. Din perspectiva persoanei condamnate, putem vorbi de acoperirea unor nevoi sociale și a unor nevoi criminogene (cele care se află în legătură cu infracțiunea). Activitatea asociată îndeplinirii acestor cerințe funcționale este aceea de asistare și consiliere. Consecința intenționată a acestei activități este de suport al persoanei supravegheate în vederea acoperirii nevoilor sociale și criminogene, care însă, datorită factorilor discutați anterior contribuie doar parțial la reintegrarea socială a infractorilor.
„Noi ne gândim numai la statistici, le numărăm pe căprării, dar nu ne gândim la scopul pentru care e creată instituția asta. Deci, tot timpul avem în cap alte lucruri și alte categorii de măsurat, decât ăsta pentru care este înființată instituția: să reintegreze persoane care au săvârșit infracțiuni, să ajute la reintegrarea lor… dacă continuăm pe drumul pe care am apucat, suntem cât pe-aci să ne ratăm, ca să zic așa, menirea noastră ca instituție… suntem acoperiți în dosare, în lucruri de genul ăsta… riscăm să uităm care este practic etalonul eficienței sau etalonul obiectivului fundamental. Și anume, ca oamenii care au săvârșit infracțiuni să nu mai săvârșească o altă infracțiune, asta este pe de o parte, iar pe altă parte să se integreze din ce în ce mai bine și să-și continue viața în afara sistemului sancționator penal.” (asistent social, exp. 8 ani)
Important de menționat este faptul că, pentru acoperirea nevoilor funcționale ale sistemului social se apelează la o multitudine de alte instituții, serviciile de probațiune acționând mai degrabă ca mijlocitor decât ca furnizor direct de servicii sociale. Astfel că, am putea conchide că există un sistem de alternative funcționale care conlucrează la acoperirea cerințelor funcționale ale sistemului social. Ar fi utilă o cercetare separată care să se axeze pe măsura în care consecințele activităților celorlalte alternative funcționale conduc la atingerea scopului de reintegrare socială a acestor persoane. În final, revenind la formulările privind scopul sistemului de probațiune în România pe care le-am redat anterior, considerăm că ar fi necesară o cercetare separată pentru a vedea în ce măsură instituția probațiunii contribuie la reducerea criminalității și la reducerea costurilor și consecințelor încarcerării inutile. În privința „reducerii criminalității”, se prefigurează în primul rând necesitatea operaționalizării fenomenului pe tipuri de criminalitate pentru a putea delimita aria de influență a sistemului de probațiune. În ceea ce privește efectul sistemului de probațiune asupra „reducerii costurilor și consecințelor încarcerării inutile” se impune definirea conceptului de cost și identificarea consecințelor încarcerării pentru a putea concluziona asupra gradului său de utilitate socială. De asemenea, o cercetare în acest domeniu trebuie să țină cont de efectul „net-widening” (Austin și Krisberg, 1981), despre care spunem pe scurt că se referă la efectul secundar pe care îl are dezvoltarea unei rețele largi de sancțiuni comunitare: în loc să devină alternative la pedeapsa cu închisoare sau la probațiune, sancțiunile și măsurile comunitare devin suplimente ale pedepselor deja existente, ceea ce duce inevitabil la creșterea costurilor, deși ceea ce s-a urmărit a fost scăderea costurilor.
IV.1.3. Concluziile cercetării
Concluziile acestei cercetări pot fi trasate în câteva direcții. În primul rând, se poate spune că există un dezechilibru între ponderarea funcțiilor îndeplinite de probațiune, ca urmare a modului de organizare instituțională și a resurselor insuficiente. Funcția de asistare a judiciarului s-a transformat în mod neintenționat într-o funcție de „anexă” a acestuia ca urmare a dependenței pe linie administrativă a serviciilor de probațiune de tribunale. De asemenea, această funcție este supradimensionată în serviciile în care personalul este redus și cu toate acestea contribuie într-o măsură limitată la atingerea scopului propus instituțional. Cea de-a doua funcție, cea de control, este îndeplinită prin intermediul altor instituții sociale (poliție, primării, etc.), fie ca urmare a supradimensionării funcției precedente, fie datorită subdimensionării capacităților interne ale serviciilor de probațiune. De asemenea, funcția de control se suprapune cu funcția de suport, ca urmare a procedurilor prin care poate fi acordată asistarea și consilierea. O altă direcție de analiză este cea care privește ipoteza inovației funcționale. Serviciile de probațiune în care funcția de „anexă” este subdimensionată față de cea de control, au început să raționalizeze funcția de suport prin dezvoltarea și implementarea de programe individuale și de grup în vederea motivării persoanelor supravegheate pentru schimbare comportamentală. De asemenea, perspectivele de dezvoltare ale instituției sunt marcare de incertitudine funcțională, ca urmare a prefigurării unor noi cerințe care pot duce la o dezvoltare irațională în cazul în care nu se ține cont de modalitatea actuală de organizare a serviciilor și de resursele disponibile. Și nu în ultimul rând, ca urmare a modalităților de organizare instituțională și a deficitului de resurse, există un decalaj între cerințele funcționale ale sistemelor de referință, funcțiile pe care le îndeplinește sistemul de probațiune și scopurile propuse instituțional.
IV.2. Implementarea muncii în folosul comunității
Cercetarea pe care o vom prezenta în continuare a fost realizată în anul 2006, fapt de care trebuie să se țină cont pe parcursul lecturării. Analiza conceptuală, cadrul metodologic al cercetării, precum și rezultatele sunt strâns corelate cu realitatea legislativă care se prefigura a intra în vigoare în vara acelui an. Ne referim aici la Legea nr. 301/2004 care propunea intrarea în vigoare a unui Cod penal, altul decât cel pe care l-am prezentat în capitolul anterior. De asemenea, din 2006 și până în prezent, în sfera implementării muncii în folosul comunității au fost realizate o serie de progrese – dezvoltarea unei proceduri privind supravegherea muncii în folosul comunității (vezi Ordinul nr. 2355/2008) și a unor ateliere de muncă în folosul comunității (proiect a cărui dezvoltare s-a bazat pe rezultatele acestei cercetări și care va fi prezentat la finalul cercetării).
IV.2.1. Conceptul de muncă în folosul comunității
Într-un sens larg, munca în folosul comunității reprezintă o sancțiune neprivativă de libertate dispusă de instanță unei persoane condamnate pentru o infracțiune cu un grad redus de pericol social prin care se impune prestarea unei munci în comunitate ca alternativă la pedeapsa cu închisoarea (Penal Reform International, 2006, 5).
Conceptul de muncă în folosul comunității a fost consemnat pentru prima oară în reglementările internaționale în materie de drepturile omului la data de 14 decembrie 1990, în momentul în care Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Regulile și standardele minime pentru măsuri neprivative de libertate, pe scurt Regulile de la Tokyo. Munca în folosul comunității este enunțată la pct. 8.2, alături de alte măsuri neprivative de libertate. De asemenea, conceptul de muncă în folosul comunității se regăsește și în instrumentele regionale în materie de drepturile omului, cel mai relevant pentru România fiind Recomandarea R (92) 16 referitoare la Regulile europene cu privire la sancțiunile și măsurile comunitare, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la data de 19 octombrie 1992. Deși Regulile Europene nu definesc ca atare munca în folosul comunității, acestea descriu o serie de elemente pe care ar trebui să le îndeplinească:
munca nu trebuie să fie fără sens, ci trebuie să fie utilă social, să aibă o semnificație și să dezvolte pe cât posibil abilitățile condamnatului (pct. 66);
munca nu trebuie întreprinsă cu scopul realizării de profit (pct. 66);
condițiile de muncă trebuie să fie conforme cu reglementările privind sănătatea și securitatea la locul de muncă (pct. 67);
condamnații la muncă în folosul comunității trebuie asigurați împotriva accidentelor și a prejudiciilor care rezultă din executarea sancțiunii, precum și în materie de responsabilitate civilă (pct. 67).
În ceea ce privește țara noastră, o formă apropiată elementelor prevăzute de Regulile Europene se regăsește în Codul penal din 1969 republicat, aflat în vigoare și la această dată, și anume instituția executării pedepsei la locul de muncă. Conform prevederilor legale această instituție reprezintă o modalitate de individualizare a pedepsei cu închisoarea care nu depășește 5 ani. Între instituția executării pedepsei la locul de muncă și noțiunea general acceptată de muncă în folosul comunității există diferențe semnificative atât în scopul urmărit, cât și în modalitățile de executare. În sensul instituției reglementate de Codul penal în vigoare, adică executarea pedepsei la locul de muncă, aceasta se suprapune cu activitatea lucrativă remunerată a condamnatului, cu precizarea că pe durata acesteia contractul de muncă este suspendat, iar din totalul veniturilor cuvenite pentru munca prestată se reține o cotă de 15-40% în raport de cuantumul veniturilor și de îndatoririle condamnatului pentru întreținerea altor persoane, cotă care se varsă la bugetul statului. În sensul noțiunii de muncă în folosul comunității, pedeapsa nu se suprapune cu activitatea lucrativă remunerată a condamnatului, aceasta trebuind să se realizeze în timpul liber al acestuia, iar activitatea prestată nu trebuie realizată cu scopul de a realiza profit, ci în beneficiul comunității. O altă diferență semnificativă este aceea că pe timpul executării pedepsei la locul de muncă vechimea în muncă este întreruptă, în timp ce pe timpul executării muncii în folosul comunității condamnatul are dreptul să presteze în paralel o activitate lucrativă remunerată care contribuie la vechimea în muncă a acestuia.
O altă reglementare a Codului penal în vigoare mult mai apropiată de conceptul de muncă în folosul comunității este obligația minorului de a presta o activitate neremunerată pe perioada măsurii educative a libertății supravegheate. Spre deosebire de instituția executării pedepsei la locul de muncă, această activitate, după cum îi spune și numele, este neremunerată și trebuie executată după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță. În acest fel sentința nu afectează viața educativ-profesională a condamnatului și îi respectă dreptul de a munci și de a fi plătit pentru activitatea prestată.
Legea nr. 301/2004 privind Codul penal prin care se propunea înlocuirea Codul penal în vigoare, elimina instituția executării pedepsei la locul de muncă. Aceasta reglementa în schimb instituția muncii în folosul comunității, în sensul general acceptat de muncă neremunerată, întreprinsă fără scopul realizării de profit și care nu aduce atingere vieții educativ-profesionale a condamnatului. Inclusiv noul proiectul de Cod penal, aprobat de Guvern în februarie 2009, prevede instituția muncii în folosul comunității. Cercetarea fiind însă realizată în anul 2006, a ținut cont de prevederile Legii nr. 301/2004, iar conform acestor prevederi munca în folosul comunității putea lua mai multe forme:
pedeapsă principală pentru infracțiunile considerate delicte;
alternativă pentru pedeapsa cu închisoarea strictă ori închisoarea simplă, pentru pedeapsa amenzii sub forma zilelor amendă și pentru măsurile educative;
obligație pe timpul termenului de încercare impus prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
obligație impusă minorului (sub forma activității neremunerate) pe timpul termenului de încercare impus prin unele măsuri educative ori modalități de individualizare a pedepsei.
Menționăm faptul că deși proiectul de Cod penal din 2004 definea în partea generală munca în folosul comunității ca pedeapsă principală, aceasta nu mai era prevăzută în partea specială expres ca pedeapsă pentru nici o infracțiune. Astfel că, munca în folosul comunității putea fi impusă numai ca alternativă, în cazul în care pentru delictul comis era prevăzută în partea specială o pedeapsă cu închisoarea de cel mult 1 an ori închisoarea strictă de cel mult 3 ani. Durata minimă a muncii în folosul comunității era de 100 de ore și nu putea depăși 300 de ore în cazul în care instanța dispunea închisoarea de cel mult 1 an, ori 500 de ore în cazul în care instanța dispunea închisoarea strictă de cel mult 3 ani. Un alt element esențial la baza instituției muncii în folosul comunității era dispunerea doar prin consimțământul inculpatului.
În ceea ce privește modalitatea de executare a muncii în folosul comunității, Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor, care însoțea proiectul de Cod penal din 2004, prevedea că:
munca în folosul comunității se execută în domeniul serviciilor publice gestionate de autoritățile administrației publice locale, în cadrul instituțiilor publice la nivel local sau în cadrul asociațiilor și fundațiilor;
judecătorul delegat pentru executarea pedepselor stabilește anual lista activităților în folosul comunității care pot fi executate în circumscripția în care își exercită competența teritorială, pe baza comunicărilor efectuate de autoritățile administrației publice locale și instituțiile publice la nivel local, precum și a cererilor formulate de asociațiile și fundațiile abilitate;
supravegherea și controlul executării muncii în folosul comunității se va efectua de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor, direct sau prin intermediul consilierilor de probațiune și al persoanelor împuternicite în acest scop de unitățile de poliție în a căror circumscripție se execută munca în folosul comunității.
În sensul prezentei cercetări conceptul de muncă în folosul comunității a acoperit elementele definite prin Legea nr. 301/2004 privind noul Cod penal și Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Principalul motiv a stat în obiectivul cercetării, și anume de a identifica prin studiul opiniei judecătorilor unele elemente de practică necesare pentru implementarea cu succes a instituției muncii în folosul comunității în justiția penală. Cu toate acestea, cercetarea nu a putut să nu țină cont și de Codul penal în vigoare, în principal datorită faptului că practica penală se realizează în conformitate cu prevederile acestuia.
În cadrul studiului, conceptul de muncă în folosul comunității a luat următoarele forme:
pedeapsă principală: prin care se înțelege o pedeapsă de sine stătătoare, cu rol principal în sancționarea infractorului, care poate fi aplicată singură, fără să fie condiționată de aplicarea altor sancțiuni de drept penal;
modalitate distinctă de executare a pedepsei: prin care se înțelege o măsură de individualizare judiciară a executării pedepsei penale, condiționată de impunerea prealabilă a unei pedepse principale, prin care instanța de judecată poate dispune ca pedeapsa principală să se execute în alt mod decât cel care este propriu naturii acesteia; exemple de modalități de individualizare a executării pedepsei din Codul penal în vigoare: suspendarea condiționată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă, executarea pedepsei într-o închisoare militară, liberarea condiționată, înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea;
obligație pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: obligație pe care instanța de judecată o poate impune condamnatului pe durata termenului de încercare al suspendării executării pedepsei sub supraveghere;
măsură educativă: care reprezintă o sancțiune penală specială pentru infractorii minori, care spre deosebire de pedeapsa principală nu situează în prim plan caracterul coercitiv, ci pe cel educativ; de asemenea, spre deosebire de pedeapsa principală, măsura educativă nu creează consecințe penale sub forma antecedentelor;
obligație pentru măsura educativă a libertății supravegheate: obligație pe care instanța de judecată o poate impune condamnatului minor pe durata termenului de încercare al libertății supravegheate.
IV.2.2. Cadrul metodologic al cercetării
Studiul asupra opiniei judecătorilor privind aplicarea muncii în folosul comunității în justiția penală a presupus parcurgerea mai multor etape:
Documentarea pe marginea reglementărilor internaționale, a legislației naționale în vigoare și a proiectelor de legi care reglementează aplicarea muncii în folosul comunității în justiția penală. În această privință, repere fundamentale au constituit Codul penal în vigoare, Legea nr. 301/2004 privind noul Cod penal și Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Construirea instrumentului de lucru și testarea acestuia. Au existat două considerente care au influențat alegerea tipului de cercetare: dorința ca studiul să fie realizat la nivel național și punctualitatea elementelor cercetate. Acestea ne-au determinat să optăm pentru o cercetare de tip cantitativ realizată pe bază de chestionar autoadministrat (vezi Anexa 8). Pentru a împiedica erori în a treia etapă, instrumentul a fost testat în rândul judecătorilor din Tribunalul București, Secția Penală. Modalitatea de construire a eșantionului va fi prezentată la punctul „I.2 Eșantionare și criterii de stratificare”.
Cercetarea propriu-zisă, crearea bazei de date și interpretarea rezultatelor. Distribuirea și colectarea chestionarelor au fost realizate prin intermediul Asociației Magistraților din România. Crearea bazei de date și analiza statistică a datelor au fost realizate în programul SPSS.
Obiectivul a fost să se realizeze un studiu la nivel național asupra opiniei judecătorilor privind aplicarea muncii în folosul comunității în justiția penală. Drept urmare, populația cercetată a fost reprezentată de categoria profesională a judecătorilor care soluționează cauze penale. Pornind de la acest considerent eșantionul a fost construit pe baza a două criterii de stratificare, strâns legate de modalitatea în care este structurat și se organizează sistemul judiciar românesc: împărțirea administrativ-teritorială a țării pe județe și împărțirea pe instanțe judecătorești a sistemului judiciar român (curți de apel, tribunale și judecătorii). Este important de menționat faptul că în cadrul curților de apel și a tribunalelor funcționează secții sau complete specializate pentru diferite cauze, printre care și cauze penale, în timp ce în cadrul judecătoriilor se pot înființa, în funcție de natura și numărul cauzelor, secții sau complete specializate, însă acest lucru nu este neapărat necesar, cea mai mare parte a judecătoriilor din România funcționând fără secții sau complete specializate.
Eșantionul a fost selectat folosind listele de evidență nominală ale magistraților făcute publice de CSM (2006). Însă acestea includ toți judecătorii din România, indiferent de cauzele pe care le rezolvă. De aceea, pentru extragerea din listele de mai sus a judecătorilor care rezolvă doar cauze penale a trebuit să utilizăm un al doilea set de liste de evidență nominală (liste de control) făcute publice de Ministerul Justiției prin intermediul Portalului instanțelor de judecată. Acestea sunt structurate în funcție de organizarea pe secții și complete specializate a instanțelor de judecată, permițându-ne astfel să extragem o listă finală de evidență nominală. Fidelitatea acesteia față de numărul total al judecătorilor care rezolvă doar cauze penale din România este relativ ridicată din moment ce informațiile făcute publice de CSM erau actualizate la data de 8 iunie 2006.
Lista populației generale cercetate a inclus astfel un număr de 2193 judecători care rezolvă cauze penale (N). Volumul calculat necesar al eșantionului (aplicând corecția pentru populații finite) a fost de 718 persoane (nn). În vederea extragerii respondenților am optat pentru un tip de eșantionare probabilistă stratificată sistematică. Dispunând de populația totală (N=2193) și de dimensiunea eșantionului necesar (nn=718), intervalul de eșantionare calculat a fost de 3,05 (v=N/nn). Folosind apoi cele două criterii de stratificare enunțate mai sus am aplicat populației generale intervalul de eșantionare (v=3), rezultând un volum final al eșantionului de 785 de persoane (nf), număr care coincide cu cel al chestionarelor distribuite la nivel național.
Ținând cont de faptul că s-a optat pentru o cercetare de tip cantitativ realizată pe bază de chestionar autoadministrat, rata de răspuns a fost de 63,18%, ajungându-se la un volum final al respondenților de 496 de persoane. Aplicând pentru a doua oară corecția pentru populații finite, eroarea calculată de eșantion a fost de ± 3,9%, de care trebuie să se țină cont în citirea rezultatelor.
IV.2.3. Rezultatele cercetării
În continuare prezentăm rezultatele empirice obținute în urma analizei datelor colectate. Acestea au permis configurarea unui câmp relativ larg de interpretare în ceea ce privește modalitatea în care judecătorii văd implementarea muncii în folosul comunității în justiția penală.
A. Aspecte demografice
Ținând cont de faptul că judecătorii reprezintă o categorie profesională relativ omogenă, analiza demografică a respondenților a urmărit două criterii considerate a fi relevante pentru populația cercetată: distribuția pe categorii de vârste și pe sexe. În strânsă relație cu acestea se află distribuția respondenților pe instanțe, procentele ilustrate în Graficul 1 relevând o stare de fapt naturală a organizării sistemului judiciar, cea mai mare parte a cauzelor penale fiind de competența judecătoriilor.
În ceea ce privește distribuția pe categorii de vârstă (vezi Graficul 2), se observă faptul că aproximativ 50% din respondenți au vârsta mai mică de 35 de ani. Ținând cont că durata vieții profesionale a unui judecător poate atinge 40 de ani este de remarcat faptul că aproximativ jumătate din judecătorii care rezolvă cauze penale se află în primii 10 ani ai vieții lor profesionale.
Pe de altă parte, faptul că procentul de judecători cu vârste cuprinse între 31 și 35 de este mai mare decât cel al judecătorilor cu vârste între 25 și 30 de ani arată un proces mai puțin accelerat de întinerire a populației cercetate.
În urma corelării distribuției pe vârste a respondenților cu distribuția pe instanțe a acestora se evidențiază o repartizare inegală a judecătorilor. Astfel, se poate observa că cel mai ridicat procent al respondenților din judecătorii (90%) se regăsește la categoria de vârstă 25-30 de ani, în timp ce procentul cel mai ridicat al respondenților din curțile de apel (22,50%) se regăsește la categoria de vârstă 46-50 de ani (vezi Graficul 3). Considerăm că acest fapt reprezintă un fenomen natural specific acestei categorii profesionale.
În privința distribuției pe sexe se observă faptul că un procent de peste 65% din respondenți este reprezentat de populația feminină (vezi Graficul 4), posibile explicații putând fi identificate fie în structura demografică a populației țării, fie în natura intelectuală a profesiei.
De asemenea, corelarea distribuție pe sexe a respondenților cu repartizarea pe instanțe a acestora relevă un ușor decalaj, proporția persoanelor de sex feminin în judecătorii fiind mai mare decât proporția peroanelor de sex masculin. În ceea ce privește situația în curțile de apel, raportul se înclină în favoarea persoanelor de sex masculin.
B. Auto-percepția cunoștințelor despre noțiunea de muncă în folosul comunității
În urma analizei frecvenței auto-percepției cunoștințelor despre noțiunea de muncă în folosul comunității (MFC) cea mai mare parte a respondenților (40,52%) s-au situat în sfera opțiunii „Relativ bune”. Acest rezultat este unul așteptat datorită faptului că întrebarea a fost construită folosind o scală Likert cu 5 variante de răspuns. Experiența altor cercetări a evidențiat că acest tip de scalare predispune la o aglomerare a răspunsurilor în zona centrală a scalei, cea mai mare parte a respondenților preferând luarea unei atitudini neutre. De aceea, relevante pentru determinarea cu o mai mare fidelitate a orientării răspunsurilor sunt procentele înregistrate la extreme. În cazul de față, acestea indică o orientare clară către polul pozitiv, suma procentelor pentru variantele de răspuns „Foarte bune” și „Bune” fiind mai mare decât cea a procentelor pentru variantele „Foarte slabe” și „Slabe”.
C. Forme de aplicare a muncii în folosul comunității ca sancțiune penală
La întrebarea cu variante multiple „Sub ce formă ar trebui introdusă munca în folosul comunității în Codul penal” un procent de 52,22% dintre judecători au optat pentru varianta „modalitate distinctă de executare a pedepsei penale”, iar 41,33% pentru varianta „pedeapsă principală” (Graficul 7).
Cu toate că judecătorii au avut posibilitatea să opteze pentru mai multe variante de răspuns, un procent de 53,43% (vezi Tabelul 1) au optat pentru o variantă unică de răspuns, fapt care arată că cei mai mulți dintre aceștia au deja o opinie clar conturată despre forma sub care MFC ar trebui introdusă în Codul penal.
Așa cum reiese din Tabelul 1, structura răspunsurilor unice menține aceeași ordine a variantelor de răspuns ca și cea din Graficul 7. Cei mai mulți judecători care au dat răspunsuri unice (47,55%) sunt de opinie că MFC ar trebui introdusă în Codul penal sub forma unei modalități distincte de executare a pedepsei penale, în timp ce un procent apropiat dintre aceștia (38,11%) sunt de părere că MFC ar trebui să fie introdusă ca pedeapsă principală. De asemenea, menționăm că aceste două forme de aplicare a MFC au reținut atenția unui procent extrem de mare dintre judecătorii care au dat răspunsuri unice, numai 14,34% optând cumulativ pentru celelalte patru variante de răspuns, respectiv obligație pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, măsură educativă, obligație pentru măsura educativă a libertății supravegheate și altă formă.
Pe de altă parte, dacă analizăm structura răspunsurilor multiple din Graficul 7, putem observa că dintre cei 52,22% care sunt de opinie că MFC ar trebui să ia forma unei modalități distincte de executare a pedepsei penale, doar 16,22% au optat și pentru „pedeapsă principală” (vezi Tabelul 2). Răspunsul „modalitate distinctă de executare a pedepsei” se asociază într-o măsură mai mare cu opțiunile „obligație pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”, „măsură educativă” sau cu „obligație pentru măsura educativă a libertății supravegheate”.
Cât îi privește pe cei 41,33% care sunt de părere că MFC ar trebui introdusă în Codul penal sub forma unei pedepse principale (vezi Graficul 7), un procent de 20,49% dintre aceștia au optat și pentru varianta „modalitate distinctă de executare a pedepsei penale” (vezi Tabelul 3). Cu toate acestea, răspunsul „pedeapsă principală” se asociază într-o măsură mai mare cu opțiunile „suspendarea executării pedepsei sub supraveghere” ori cu „măsură educativă”.
Ca urmare a acestor corelații, putem spune că în ceea ce privește forma de aplicare a MFC există două tipuri de opinii clar conturate – MFC poate luat forma unei modalități distincte de executare a pedepsei penale ori a unei pedepse principale. De asemenea, mai putem spune că gradul de suprapunere al acestor opinii este relativ scăzut (doar 8,47% au optat pentru ambele variante), fiecare fiind asociate cu alte forme de aplicare a MFC – respectiv cu o obligație pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cu o măsură educativă sau cu o obligație pentru măsura educativă a libertății supravegheate.
În ceea ce privește corelația între formele de aplicare ale MFC și auto-percepția cunoștințelor despre aceasta putem observa (vezi Graficul 8) că judecătorii care sunt de opinie că MFC ar trebui introdusă în Codul penal sub forma unei modalități distincte de executare a pedepsei penale se percep ca având cunoștințe mai bune despre noțiunea de MFC decât cei care au optat pentru variantele „pedeapsă principală”, „obligație pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”, „măsură educativă” ori „obligație pentru măsura educativă a libertății supravegheate”.
Un alt element care se află în strânsă legătură cu opinia privind modalitatea de aplicare a MFC este pronunțarea de facto a unei sentințe care să includă această formă de sancționare penală. Un procent de peste 85% din judecătorii respondenți nu au pronunțat o sancțiune care să includă MFC. Menționăm faptul că, la momentul cercetării se află în vigoare Codul penal de la 1969 care prevede ca posibile forme ale MFC instituția executării pedepsei la locul de muncă și obligația minorului de a presta o activitate neremunerată pe perioada măsurii educative a libertății supravegheate. Dintre cei peste 7% care au răspuns afirmativ, 61,54% au pronunțat o sentință cu MFC pentru infracțiunea de furt, iar 48,72% pentru cea ce furt calificat. Printre alte tipuri de infracțiuni menționate se află tâlhăria, lovirea, distrugerea de bunuri, violul, vătămarea corporală, uciderea din culpă și alte infracțiuni pentru care se pot aplica instituția suspendării condiționate a executării pedepsei ori cea a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
O altă perspectivă de analiză este modalitatea în care judecătorii echivalează orele de MFC cu 1 zi de închisoare (vezi Tabelul 4 și Graficul 10). Aproximativ 60% dintre respondenți sunt de opinie că pentru infractorii minori 1 zi de închisoare ar trebui să echivaleze cu mai puțin de 5 ore de muncă în folosul comunității, iar mai mult de 27% cu 6-10 ore.
În cazul infractorilor adulți se observă că peste 65% dintre respondenți sunt de părere că 1 zi de închisoare ar echivala cu 6-10 ore de MFC. De asemenea, procentul celor care echivalează 1 zi de închisoare cu mai mult de 10 ore de MFC este mai mare în cazul infractorilor adulți decât în cazul celor minori.
În ceea ce privește limitele de ore între care un judecător poate impune o sancțiune de muncă în folosul comunității, au fost identificate două tendințe distincte (vezi Graficul 11). În timp ce limita minimă se situează în procent de aproximativ 53% sub 100 de ore, limita maximă înregistrează o distribuție sinusoidală, respondenții considerând că aceasta ar trebuie să se situeze astfel: până în 300 ore – 16,13%; între 300 și 500 de ore – 21,57%; între 500 și 900 de ore – 17, 54%; peste 900 de ore – 27,22% (limita maximă atinge și peste 5000 de ore).
Prin corelarea limitei maxime a MFC cu alte variabile precum vârsta respondenților, sexul acestora ori instanțele unde soluționează cauzele penale, putem crea un tablou care să explice mai bine această distribuție. Astfel, se poate observa (vezi Graficul A1, Anexa 8) un raport invers proporțional între severitatea pedepsei și vârsta respondenților. Persoanele mai înaintate în vârstă tind să situeze limita maximă a MFC mai aproape de limita minimă, în timp ce persoanele mai tinere par să fie mai punitive în sensul creșterii limitei maxime. De asemenea, persoanele de sex feminin (vezi Graficul A2, Anexa 8) tind să fie mai severe decât persoanele de sex masculin prin creșterea limitei maxime a MFC către limita de 800 ore. În ceea ce privește corelația limitei maxime cu distribuția pe instanțe (vezi Graficul A3, Anexa 8), se observă că judecătorii din tribunale tind să fie mai puțini severi decât cei din judecătorii ori curți de apel.
Principalele criterii de care judecătorii țin cont în momentul pronunțării unei sentințe cu munca în folosul comunității (vezi Graficul 12) sunt pericolul social al faptei (45,16%) și natura infracțiunii (34,68%). Acest lucru arată că în luarea unei decizii de condamnare mai importantă este fapta decât persoana ori contextul în care a fost săvârșită fapta.
În privința vârstei minime de la care ar trebui introdusă MFC în Codul penal (vezi Graficul 13) judecătorii au o opinie foarte clar formulată. Un procent de peste 76% dintre aceștia sunt de părere că vârsta minimă ar trebui să fie 16 ani și doar 5,65% – 14 ani, 6,85% – 15 ani, 1,01% – 17 ani și 6,05% – peste 18 ani. Ținând cont de faptul că cea mai mare parte dintre judecători sunt de părere că MFC ar trebui aplicată de la vârsta de 16 ani, putem spune că MFC este privită ca o sancțiune cu rol educativ pronunțat, supoziție confirmată de analiza opiniilor judecătorilor în ceea ce privește avantajele MFC, rolul educativ al acesteia fiind adus în discuție de peste 40% dintre respondenți (vezi Graficul 19).
De asemenea, mai putem spune că judecătorii privesc munca în folosul comunității și ca o sancțiune cu un grad scăzut de severitate. Graficul 14 evidențiază faptul că aproximativ 13% dintre judecătorii respondenți sunt de părere că MFC este aplicabilă în cazul infracțiunilor cu un grad de pericol social scăzut, peste 7% în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă și peste 6% în cazul acțiunilor directe (pentru care acțiunea penală începe doar la plângerea prealabilă a părților).
În privința naturii infracțiunilor, un procent de aproape 68% dintre judecători sunt de opinie că MFC ar trebui aplicată pentru infracțiunile contra patrimoniului, cele mai multe exemple date din această categorie fiind infracțiunile de furt, furt calificat și tulburare de posesie. Un procent la fel de ridicat (58,27%) este reprezentat de infracțiunile contra integrității corporale, cele mai multe exemple date de judecători fiind infracțiunile de lovire și de vătămare corporală.
Alte categorii de infracțiuni cu procente relativ ridicate pentru care judecătorii ar aplica o sancțiune cu MFC sunt: 38,31% – infracțiuni contra libertății persoanei (ex.: amenințarea), 25,81% – infracțiuni contra demnității (ex.: insulta și calomnia), 23,59% – infracțiuni contra familie (ex.: abandon de familie) și 21,77% – infracțiuni care aduc atingere relațiilor de conviețuire socială (ex.: cerșetoria, vagabondajul și prostituția).
D. Forme de executare a muncii în folosul comunității
Selectarea tipului de MFC este o sarcină care cade în responsabilitatea judecătorului delegat cu executarea pedepselor și se realizează după pronunțarea unei sentințe. Pentru aproape 40% dintre respondenți criteriul în funcție de care aleg o anumită activitate este pericolul social al faptei (vezi Graficul 15). Alte criterii relativ bine conturate de care aceștia țin cont în alegerea unui anumit tip de MFC sunt calificarea și abilitățile condamnatului (15,32%), vârsta acestuia (12,50%) și starea de sănătate (10,08%).
Menționăm că Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor, care va intra în vigoare împreună cu noul Cod penal, prevede că lista activităților în folosul comunității (ce conține natura acestora și numărul de persoane care le pot executa) se stabilește pe baza comunicărilor serviciilor și instituțiilor în care se prestează MFC. Cu toate acestea, doar 4,64% dintre judecători afirmă că un criteriu pentru modalitatea de selecționare a tipului de MFC este posibilitatea de punere în executare a acesteia.
În ceea ce privește domeniile în care ar trebui să se desfășoare activitățile în folosul comunității, aproape 92% dintre judecători sunt de părere că MFC ar trebui executată în domeniul serviciilor publice gestionate de autoritățile administrației publice locale (vezi Graficul 16). Procente relativ ridicate au fost înregistrate și pentru domeniul instituțiilor publice la nivel local (69,76%), respectiv pentru cel al asociațiilor și fundațiilor (53,43%). Un procent de peste 10% dintre respondenți au considerat că activitățile în folosul comunității ar putea fi prestate și în domeniul societăților cu capital privat, ceea ce constituie un semnal în privința deschiderii judecătorilor.
Cât privește natura activităților în folosul comunității, există trei categorii clar delimitate pentru care judecătorii ar opta dacă ar pronunța o sentință cu MFC (vezi Graficul 17):
curățenie în locuri publice / salubritate – 59,68%;
amenajare și întreținere spații verzi – 47,58%;
activități în folosul persoanelor aflate în dificultate – 35,89%.
Suntem de părere că aceste trei tipuri de activități au un element comun – acela al nevoii sociale. Pe de o parte acoperă nevoia comunității prin realizarea unor munci mai puțin valorizate social ori chiar stigmatizante (vezi curățenia stradală), iar pe de altă parte asigură nevoile unor categorii sociale aflate în risc de excluziune socială (vezi activitățile în folosul persoanelor aflate în dificultate).
De asemenea, o parte a activităților în folosul comunității sunt munci necalificate, ori care presupun un grad relativ scăzut de cunoștințe (vezi muncă agricolă – 10,08%; amenajări și întreținere a domeniului public – 11,29%; întreținere și reparații drumuri – 11,29%; curățenie în instituții publice – 6,05%). Cu toate acestea, alte activități propun prin natura lor o responsabilizare a infractorului față de viața în comunitate (vezi activități cu caracter gospodăresc – 6,05%) sau o îmbunătățire a atitudini acestuia față de muncă (vezi construcții și lucrări de interes public – 18,35%; activități cu caracter productiv – 4,84%).
În ceea ce privește instituțiile care ar trebui să supravegheze executarea MFC, 45,77% dintre judecătorii respondenți sunt de părere că această atribuție cade în responsabilitatea exclusivă a Serviciului de probațiune. Alți 40,73% sunt de opinie că supravegherea MFC trebuie să fie realizată de Judecătorul delegat cu executarea pedepselor, însă tot prin intermediul Serviciului de probațiune.
Astfel, am putea spune că peste 86% dintre judecători cred că supravegherea efectivă a executării MFC ar trebui realizată de către Serviciul de probațiune, și doar 8,87% de Judecătorul delegat cu executarea pedepselor.
În ceea ce privește procentul de 2,62% care au ales o altă instituție, cei mai mulți au dat ca exemplu instituția în care se desfășoară munca în folosul comunității.
E. Avantajele și dezavantajele muncii în folosul comunității
Punând în balanță numărul efectiv al răspunsurilor pentru acest subiect s-a putut observa că judecătorii respondenți au enumerat mai multe avantaje decât dezavantaje ale muncii în folosul comunității. De asemenea, în urma analizei frecvențelor s-a putut constata o paletă mai bine conturată de opinii în ceea ce privește avantajele MFC (vezi Graficul 19), față de polarizarea opiniilor judecătorilor în jurul unui singur item în ceea ce privește dezavantajele MFC (vezi Graficul 20).
Astfel, în opinia judecătorilor respondenți, principalele avantaje pe care MFC le are în comparație cu alte sancțiuni din Codul penal sunt:
rolul educativ și de resocializare – 40,73%;
costurile reduse pentru sistem – 29,84%;
menținerea condamnatului în comunitate – 26,61%;
activitate utilă comunității – 22,78%;
șanse mai mari de reintegrare socială – 22,38%;
evitarea încarcerării și a contactului cu deținuții – 21,37%.
În ceea ce privește dezavantajele MFC în comparație cu alte sancțiuni din Codul penal, opiniile judecătorilor polarizează în jurul dificultății de supraveghere și de evaluare a executării acesteia (32,46%).
IV.2.4. Concluziile cercetării
Pe baza datelor prezentate mai sus au putut fi conturate o serie de concluzii privind opiniile judecătorilor asupra aplicării muncii în folosul comunității în justiția penală.
Ca sancțiune penală, judecătorii sunt de părere că munca în folosul comunității poate fi aplicată fie ca modalitate distinctă de executare a pedepsei penale, fie ca pedeapsă principală. Este important de menționat că doar 8,47% dintre judecători au optat pentru ambele variante, ceea ce arată două opinii clar conturate, însă care nu se suprapun.
De asemenea, judecătorii sunt de părere că munca în folosul comunității are un caracter punitiv relativ scăzut în comparație cu alte sancțiuni penale, însă suficient de ridicat pentru a fi considerată o pedeapsă penală. Această concluzie reiese din faptul că deși vârsta minimă de la care munca în folosul comunității poate fi impusă este de 16 ani, iar infracțiunile pentru care ar trebui dată sunt cu un grad scăzut de pericol social, o mare parte a judecătorilor văd aplicarea acesteia sub forma unei pedepse penale.
Procesul prin care judecătorii iau decizia de impunere a unei sancțiuni cu munca în folosul comunității se bazează mai mult pe natura și gradul de pericol social al faptei și mai puțin pe persoana infractorului ori contextul în care a fost săvârșită fapta. În ceea ce privește procesul de selectare a tipului de activitate, judecătorii se bazează în principal tot pe gradul de pericol social al faptei, însă sunt luate în calcul și criterii precum abilitățile, calificarea, vârsta și starea de sănătate a condamnatului.
Pentru judecători munca în folosul comunității îndeplinește mai multe funcții penale:
retributivă: prin accentul pe care îl pune pe proporționalitatea dintre infracțiune și pedeapsă (ex.: aproape 68% dintre judecători sunt de părere că MFC ar trebui aplicată în cazul infracțiunilor contra patrimoniului);
de descurajare: în sensul că efectul stigmatizator, de exemplaritate și vizibilitate socială pe care îl au o parte din activitățile în folosul comunității (vezi salubritatea) ar putea împiedica comiterea de fapte penale de către potențiali infractori;
de reeducare: prin efectul de responsabilizare al unor munci (vezi activitățile în spitale, de protecție a mediului ori în folosul persoanelor aflate în dificultate);
de reparare: prin recuperarea daunelor și despăgubirea prin muncă.
Munca în folosul comunității este văzută de judecători ca o alternativă reală în beneficiul comunității (prin faptul că se prestează o activitate utilă acesteia), a sistemului penal (prin costurile reduse pe care le implică și impactul pe care îl poate avea asupra scăderii numărului de deținuți), precum și al infractorului (prin menținerea acestuia în comunitate, evitarea încarcerării și încadrarea într-o activitate lucrativă).
Cu toate acestea, dezavantajele pe care le implică nu sunt ignorate, cei mai mulți dintre judecători aducând în discuție dificultățile care pot apărea în procesul de supraveghere și evaluare a executării muncii în folosul comunității ori necesitatea unui cadru instituțional specializat. De asemenea, ceea ce poate fi un beneficiu pentru condamnat poate reprezenta un risc pentru societate, menținerea în comunitate implicând și riscul de a comite alte infracțiuni ori de neexecutare a pedepsei.
Alte opinii privind aplicarea muncii în folosul comunității în justiția penală s-au conturat în jurul următoarelor elemente:
infractorii minori ar trebui să execute mai puține ore de muncă în folosul comunității (1-5 ore – 59%) decât infractorii adulți (6-10 ore – 65,52%);
limita minimă de la care un judecător poate impune munca în folosul comunității este de până în 100 de ore (aproximativ 53%), în timp ce limita maximă poate atinge și valori de peste 900 de ore (aproximativ 27%);
vârsta minimă de la care ar trebui introdusă munca în folosul comunității în Codul penal este de 16 ani (aproape 77%);
infracțiunile pentru care ar trebui aplicată munca în folosul comunității sunt cele cu un grad de pericol social redus, precum furtul și tulburarea de posesie, lovirea și vătămarea corporală, amenințarea, insulta și calomnia, abandonul de familie, cerșetoria ori vagabondajul;
judecătorii au o grijă aparte pentru securitatea comunității prin faptul că atât în momentul pronunțării sentinței, cât și în momentul alegerii tipului de muncă în folosul comunității țin seama în primul rând de pericolul social al faptei;
activitatea în folosul comunității ar trebui executată fie în domeniul serviciilor și instituțiilor publice, fie în domeniul organizațiilor non-profit și implică munci conforme cu calificarea condamnatului ori munci necalificate;
supravegherea executării muncii în folosul comunității ar trebui să fie responsabilitatea Serviciului de probațiune (45,77%) ori a Judecătorului delegat cu executarea pedepselor prin intermediul Serviciului de probațiune (40,73%).
O concluzie majoră care s-ar putea trage în urma analizei de față este că există o relativă omogenitate la nivel național în ceea ce privește opiniile judecătorilor asupra muncii în folosul comunității atât în forma de aplicare ca sancțiune penală, cât și în modul de executare.
IV.2.5. Un model de implementare: atelierele de muncă în folosul comunității
În continuare prezentăm experiența organizației elvețiene VEBO (Asociația pentru Dezvoltarea Probațiunii în Europa de Est) și a Direcției de Probațiune din Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, în implementarea a două ateliere de muncă în folosul comunității în România. Atelierele de muncă în folosul comunității au fost văzute ca reprezentând o soluție pentru diminuarea problemelor identificate în studiul prezentat anterior. Proiectul are ca obiectiv creșterea încrederii judecătorilor în aplicarea unor astfel de sentințe și este dezvoltat plecând de la un model implementat de organizația elvețiană ZSGE care administrează un astfel de atelier în cantonul Zürich din anul 1998.
A. Munca în folosul comunității în Elveția
Elveția a fost printre primele țări din Europa Occidentală care a introdus munca în folosul comunității în Codul penal (Killian, Aebi & Ribeaud, 2000a). Această sancțiune a fost introdusă în anul 1971 pentru minori și a fost menținută în această formă până în anul 1990 când Guvernul Federal elvețian a introdus-o ca alternativă pentru executarea închisorii de scurtă durată fără probațiune. Conform articolului 397bis alin. 4 din Codul penal elvețian în vigoare la acea vreme, “pentru a îmbunătăți sistemul de executare a sancțiunilor comunitare, Consiliul Federal poate autoriza testarea, pentru o perioadă specifică, unor metode care nu sunt stipulate în acest Cod” (cf. Queloz & Bütikofer Repond, 2008). Astfel, acest articol din Codul penal a făcut posibilă experimentarea aplicării muncii în folosul comunității în mai multe cantoane din Elveția. În perioada 1993-1995, Killian, Aebi & Ribeaud (2000b) au realizat un experiment controlat, bazat pe selectare aleatoare de subiecți, în cantonul Vaud. Conform rezultatelor acestui experiment, munca în folosul comunității a avut o serie de avantaje în comparație cu închisoarea pe termen scurt: infractorii care au executat muncă în folosul comunității au avut o rată mai mică de recidivă și au dezvoltat mai puține atitudini negative față de sentință și față de sistemul de justiție penală.
Ca urmare a rezultatelor pozitive a experimentelor realizate începând cu anul 1990, Guvernul Federal din Elveția a decis să modifice legislația penală în anul 2007 în așa fel încât pedepsele cu închisoarea mai mică de 6 luni să fie înlocuite cu muncă în folosul comunității sau cu sancțiuni pecuniare. În prezent, munca în folosul comunității este reglementată în Elveția prin articolele 37-39 și 107 din Codul penal și poate fi impusă pentru crime și delicte sau pentru contravenții.
În cazul crimelor și delictelor, articolul 37 stipulează că judecătorul poate sancționa un infractor cu până la 720 ore de muncă în folosul comunității, în locul închisorii de până la 6 luni sau în locul unei sancțiuni pecuniare de până la 180 zile amendă. Conform articolului 34 din Codul penal elvețian, o zi amendă este de până la 3.000 franci. Instanța decide cuantumul zilei amendă, conform condițiilor personale și economice ale infractorului, însemnând nivelul de venituri, consumul zilnic, obligațiile familiale, etc. Consimțământul infractorului este necesar, iar munca este neplătită. Conform articolului 38, autoritatea executorie poate impune un termen de până la 2 ani pentru executarea muncii în folosul comunității. În cazul în care infractorul nu execută orele de muncă în folosul comunității sau nu respectă condițiile de executare, acesta va executa restul sentinței în închisoare. Articolul 39 stipulează că 4 ore de muncă în folosul comunității corespund unei zile de închisoare sau unei zile amendă. În sentința instanței se precizează câte zile de închisoare sunt echivalente cu amenda.
În cazul contravențiilor, conform articolului 107, judecătorul poate impune până la 360 de ore de muncă în folosul comunității ca alternativă la amendă, pentru acei infractori care beneficiază de protecție socială. De asemenea, consimțământul infractorului este necesar, autoritatea executorie putând impune un termen de până la un an pentru executarea orelor de muncă în folosul comunității. În cazul în care infractorul nu execută orele de muncă în folosul comunității sau nu respectă condițiile de executare, acesta va executa restul sentinței în închisoare.
Executarea muncii în folosul comunității, în ambele forme, este în responsabilitatea cantoanelor, conform articolului 375 din Codul penal elvețian. Această autoritate locală decide asupra naturii și formei muncii în folosul comunității. Două sau mai multe sentințe de muncă în folosul comunității pot fi executate împreună, astfel că un infractor poate munci în total mai mult decât limitele de ore prevăzute mai sus. Reglementările elvețiene privind securitatea la locul de muncă se aplică și în cazul executării muncii în folosul comunității.
Munca în folosul comunității trebuie să fie executată în beneficiul unor stabilimente sociale, în interesul public sau pentru persoane aflate în nevoie. Conform cu regulamentul pentru executarea muncii în folosul comunității (Comisia pentru Aplicarea Legii în Elveția de Est, 2006), autoritatea de la nivelul cantonului trebuie să realizeze o bază de date cu instituții publice și organizații non-profit care sunt de acord să primească infractori în executare. De asemenea, această autoritate trebuie să stabilească perioada în care infractorul trebuie să execute sancțiunea. În cantonul Zürich, există regula ca infractorul să muncească cel puțin 8 ore pe săptămână și trebuie să plătească cheltuielile personale care implică executarea sancțiunii (de exemplu transportul, hrana, etc.). Regulamentul mai stipulează că trebuie să fie semnat un acord scris între autoritatea locală de executare, instituția în care se execută munca în folosul comunității și infractor. Munca în folosul comunității poate fi revocată în cazul în care infractorul renunță pe parcurs, nu respectă condițiile de executare sau munca nu este realizată corespunzător.
Munca în folosul comunității a cunoscut o evoluție pozitivă în Elveția, așa cum arată și datele de la Biroul Federal de Statistică (2008). Numărul acestui tip de sentință a crescut de 4,5 ori din anul 1996 până în anul 2006. De asemenea, datele pentru anul 2006 arată că 86% din infractorii care au avut de executat muncă în folosul comunității erau bărbați, iar 61% aveau cetățenie elvețiană. Într-un studiu publicat de Killias (1997, p. 398), s-a arătat că, în conformitate cu datele din anul 1994 făcute publice de același Birou Federal de Statistică, munca în folosul comunității nu a fost impusă aproape de loc non-rezidenților, această categorie fiind de obicei “încarcerată în instituțiile de maximă siguranță mai mari, mai vechi și mai puțin atractive”. În anul 2006, 39% dintre infractorii care executau muncă în folosul comunității erau rezidenți străini. De asemenea, datele anului 2006 mai arată că 19% dintre infractorii care executau acest tip de sancțiune aveau vârsta mai mică de 25 ani, 30% aveau între 25 și 34 ani, 28% între 35 și 44 ani și 22% peste 44 ani. Tot în anul 2006, din totalul de 5.291 sentințe cu muncă în folosul comunității executate, 10% au fost întrerupte. Acest procent era în anul 1996 la un nivel de 7%. Și nu în ultimul rând, în anul 2006, un total de 494.210 ore de muncă în folosul comunității au fost executate în Elveția.
B. Experiența ZSGE privind atelierele de muncă în folosul comunității
Fundația din Zürich pentru Asistența Deținuților și Liberaților Condiționat (ZSGE) a fost înființată în anul 1855 mai întâi sub forma unei asociații, devenind fundație în anul 1976. Atelierul de muncă în folosul comunității funcționează din anul 1998 și este administrat de Fundația ZSGE independent de Autoritatea de Justiție din Zürich, însă sub controlul unui mandat de performanță.
Atelierul de muncă în folosul comunități al ZSGE asigură un număr de 33 locuri de muncă pe zi. Aproximativ 100 de infractori își execută săptămânal sentința în acest atelier și mai mult de 1.600 de infractori într-un an. Aceștia trebuie să muncească cel puțin 8 ore pe săptămână, însă cea mai mare parte dintre ei muncesc între 10 și 14 ore pe săptămână. Atelierul asigură executarea a aproximativ 52.000 ore de muncă în folosul comunității pe an. În anul 2008, un număr total de 41.200 ore au fost executate în atelierul ZSGE, cu o rată de întrerupere de aproximativ 15%.
Autoritatea de Justiție din Zürich plătește 90% din costurile necesare administrării atelierului de muncă în folosul comunității al ZSGE, ca urmare a faptului că persoanele trimise aici nu își pot executa sentința în mod obișnuit în instituții publice sau în organizații non-profit. Cea mai mare parte dintre infractori au probleme de adaptare (sunt persoane cu nevoi speciale, cu probleme mintale, dependenți de droguri, etc.). Ca atare, aceștia au nevoie de sprijin și supervizare din partea unor asistenți sociali. Autoritatea de Justiție din Zürich plătește pe oră de muncă în folosul comunității executată. Restul costurilor sunt acoperite de ZSGE prin activitate economică (a se vedea activitățile descrise mai jos) și prin donații.
Atelierul de muncă în folosul comunității al ZSGE are trei departamente:
Reciclarea de deșeuri: infractorii dezmembrează manual deșeuri electrice și electronice și colectează de la publicul larg;
Studioul recycling@rt: infractorii confecționează obiecte artistice din componentele care rezultă în urma procesului de dezmembrare manuală a deșeurilor electrice și electronice;
Map-bags: infractorii produc pungi și plicuri din hârtie reciclabilă rezultată din producția de hărți; de asemenea, aceștia primesc comenzi de poștă și împăturire reclame de la companii private sau organizații non-profit din orașul Zürich.
Produsele sunt vândute în magazine din întreaga Elveție, la târgurile care se țin în cantonul Zürich sau online la adresa www.recyclingart.ch. Infractorii sunt supravegheați de 8 asistenți sociali. Regulile atelierului interzic infractorului, pe perioada orelor de muncă, să facă trafic sau să consume droguri și alcool, să folosească armele de foc și să aibă un comportament violent. Fumatul și consumul de alimente nu sunt permise în perimetrul atelierului. De asemenea, există reguli stricte privind punctualitatea, controlul timpului și absențele.
C. Dezvoltarea atelierelor de muncă în folosul comunității în România
Proiectul din România a fost schițat în anul 2006, la o întâlnire din Lugano, Elveția, organizată de CEP, Organizația Europeană de Probațiune. În timpul acestei întâlniri, reprezentanți ai VEBO și ai Direcției de Probațiune din România, după ce au discutat despre munca în folosul comunității în țara noastră, au fost de acord că analizeze posibilitatea dezvoltării a două astfel de ateliere. A fost realizat studiul la nivel național prezentat anterior (Szabo, 2006c), rezultatele acestuia arătând că atelierele de muncă în folosul comunității ar putea fi un răspuns la supravegherea eficientă a executării acestui tip de sancțiune. Astfel, munca de dezvoltare și implementare a acestor ateliere a început.
În prezent, cele două ateliere de muncă în folosul comunității din România (primul dintre acestea a fost deschis în Brașov, locația celui de-al doilea urmând să se stabilească în cursul anului 2009) sunt sub directa responsabilitate a Fundației pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare, fondată în anul 2008 de organizația elvețiană VEBO. Direcția de Probațiune din cadrul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești acoperă 25% din costurile necesare administrării celor două ateliere. Restul de 75% din costuri sunt acoperite de VEBO, cu fonduri din Elveția. Atelierele sunt dezvoltate sub formă experimentală, iar dacă rezultatele vor fi pozitive, conform protocolului pe baza căruia s-a dezvoltat proiectul, la sfârșitul anului 2010 este planificat ca Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești prin Direcția de Probațiune să extindă proiectul, în parteneriat cu Fundația pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare.
Baza legală pentru funcționarea celor două ateliere este un protocol încheiat între organizația elvețiană VEBO și Direcția de Probațiune din cadrul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, precum și prevederile Codului penal în vigoare:
Art. 863, alin. 3, lit. a): obligația de a realiza o activitate, impusă de instanță persoanelor condamnate pe perioada termenului de încercare, conform cu prevederile suspendării executării pedepsei sub supraveghere;
Art. 103, alin. 3, lit. c): obligația de a realiza o activitate neremunerată într-o instituție de interes public impusă de instanță minorului pe perioada termenului de încercare, conform cu prevederile măsurii educative a libertății supravegheate;
Art. 1101: obligația minorului de a realiza o activitate neremunerată într-o instituție de interes public conform cu art. 103, alin. 3, lit. c) din Codul penal sau de a realiza o activitate după împlinirea vârstei de 18 ani conform art. 863, alin. 3, lit. a) din Codul penal pe perioada termenului de încercare, conform cu prevederile suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau control
De asemenea, prevederile noului Cod penal stipulează că serviciile de probațiune au în responsabilitate coordonarea executării sentințelor cu muncă în folosul comunității.
Un atelier din România poate să asigure 13 locuri de muncă pe zi, ceea ce înseamnă că într-un an se pot executa aproximativ 20.000 ore de muncă în folosul comunității. Pentru a evita contactul între minori și adulți, zilele din săptămână sunt împărțite în zile rezervate minorilor și zile rezervate adulților. Programarea numărului de ore de muncă în folosul comunității care se execută săptămânal se face de către serviciul de probațiune împreună cu infractorul, cu respectarea deciziei instanței de judecată. De asemenea, programarea zilelor din săptămână se face de atelier împreună cu infractorul și cu respectarea deciziei instanței de judecată.
Activitățile din atelier sunt orientate către protecția mediului prin participarea la procesul de reciclare a deșeurilor electrice și electronice. Principala activitate, la fel ca și în atelierul elvețian ZSGE, este dezmembrarea manuală a acestor deșeuri. Infractorii sunt instruiți de supraveghetori înainte de a începe activitatea privind regulile generale din atelier, metodele de lucru și protecția muncii. Între infractor, serviciu de probațiune și atelier se încheie un contract. Calitatea muncii este monitorizată de supervizori, împreună cu infractorii.
Munca este supravegheată de persoane instruite, cu pregătire de specialitate în domeniul social. În fiecare săptămână infractorii sunt supervizați și asistați de consilieri din cadrul serviciului de probațiune. Orele de muncă în folosul comunității executate de infractori sunt centralizate la sfârșitul fiecărei zile de muncă într-un tabel de evidență a orelor, care este semnat atât de infractor, cât și de supraveghetor. La sfârșitul fiecărei săptămâni atelierul trimite serviciului de probațiune un tabel săptămânal de evidență a numărului de ore executate de fiecare infractor. Deciziile privind ne-executarea orelor de muncă în folosul comunității conform cu planificarea inițială sunt luate de serviciul de probațiune și de instanța de judecată.
D. Beneficiile atelierelor de muncă în folosul comunității
Există o serie de beneficii a acestor ateliere de muncă în folosul comunității. Pentru sistemul de justiție penală, atelierele asigură supravegherea eficientă a executării acestei obligații. Executarea are loc într-un mediu organizat și special creat cu această destinație. Faptul că executarea orelor se realizează în interiorul unui atelier, permite evitarea stigmatizării infractorului, gândindu-ne în special la minori. De asemenea, astfel de ateliere implică mai puține costuri pentru sistemul de justiție. În aceeași ordine de idei, ateliere propun un model pentru executarea eficientă a muncii în folosul comunității, care poate duce într-un final la dezvoltarea de proceduri bazate pe argumente extrase din practică.
Dezmembrarea manuală de deșeuri electrice și electronice reprezintă o nevoie reală a comunității, nevoie care este în prezent acoperită insuficient de instituțiile publice și private. Acest tip de activitate aduce un beneficiu real comunității, iar pe termen mediu și lung, activitatea de reciclare aduce beneficii din perspectiva protecției mediului. Dezmembrarea manuală diminuează cantitatea de deșeuri ne-reciclabile care rezultă în mod obișnuit ca urmare a procesului de dezmembrare tehnologică. Este deci calitativ mult mai eficientă din punct de vedere ecologic. De asemenea, este un tip de activitate care nu este preferată de agenții economici, ca urmare a costurilor ridicate de personal. Ca atare, această activitate nu face concurență pe piața locurilor de muncă.
Din punctul de vedere al infractorului și a reintegrării sale sociale, activitățile întreprinse în atelierul de muncă în folosul comunității pot fi realizate de către persoane de orice vârstă și cu orice pregătire profesională. Dezmembrarea deșeurilor electrice și electronice nu necesită cunoștințe tehnice aprofundate și este relativ sigură de realizat din perspectiva protecției muncii. De asemenea, activitatea este suficient de diversă pentru a dezvolta un tip special de gândire – cel al „rezolvării de probleme”. Și nu în ultimul rând, munca în echipă, respectarea unui program și activitatea lucrativă pot duce la creșterea responsabilității sociale a infractorilor.
IV.3. Alternative la pedeapsa închisorii în justiția pentru minori
Cercetarea pe care o prezentăm în continuare a fost realizată, așa cum am menționat anterior, în cadrul proiectului „Promovarea măsurilor alternative la pedeapsa cu închisoarea. Mijloc de apărare a drepturilor omului în justiția juvenilă”, desfășurat de Centrul Român pentru Educație și Dezvoltare Umană, în parteneriat cu Direcția de probațiune din Ministerul Justiției. Prin derularea activităților proiectului s-a urmărit în mod specific creșterea numărului de sentințe alternative pronunțate în cadrul instanțelor din București, o mai bună protecție a drepturilor minorilor și tinerilor delincvenți și o creștere a comportamentului democratic al întregii societăți care va fi activ implicată în susținerea reformelor juridice. Cercetarea a servit pentru conturarea unei imagini mai clare privind opiniile actorilor sociali referitor la sancțiunile comunitare aplicate minorilor.
IV.3.1. Conceptul de alternative la pedeapsa închisorii
Conceptul de „măsură alternativă la pedeapsa închisorii” se află în asentimentul Regulilor de la Tokyo privind Standardul minim de reguli ale ONU pentru măsuri necustodiale, al Regulilor de la Beijing privind Standardul minim de reguli ale ONU pentru administrarea justiției juvenile, precum și al Regulilor europene privind sancțiunile și măsurile comunitare.
Este important de menționat că, în sensul cercetării de față, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare prevăzută de Codul penal în vigoare a fost asimilată conceptului de pedeapsă custodială. Ca urmare a acestui fapt nu a fost inclusă în conceptul de „măsură alternativă la pedeapsa închisorii”. O a doua mențiune importantă ține de decizia luată față de utilizarea conceptului de „măsură alternativă la pedeapsa închisorii” în locul celui de „măsură neprivativă de libertate” ori a celui de „sancțiune și măsură comunitară” folosit în prezent la nivel european. Au existat câteva argumente pentru alegerea făcută:
Închisoarea reprezintă o pedeapsă-etalon în justiție. Datele statistice din ultimii ani indică o utilizare intensă a acestui tip de pedeapsă atât în cazul persoanelor majore, cât și în cazul celor minore. România nu este singura țară europeană sau din lume care înregistrează această tendință.
Principalele măsuri alternative prevăzute de Codul penal în vigoare care sunt utilizate cu precădere de judecători se află în strânsă legătură cu principiul custodial. Aici ne referim pe de o parte la instituția suspendării sub supraveghere a executării pedepsei care presupune înainte de toate o condamnare la pedeapsa închisorii, iar pe de altă parte la măsura educativă a internării într-un centru de reeducare care presupune privarea de libertate.
Opinia publică în general consideră esențială pentru democrație pedepsirea aspră a infracțiunilor.
Actorii sociali vizați de cercetare au un grad ridicat de eterogenitate, mulți dintre aceștia nefiind familiarizați cu limbajul juridic penal de specialitate.
Astfel, ținând cont de toate argumentele menționate, am considerat că noțiunea de „măsură alternativă la pedeapsa închisorii” este cea mai adecvată pentru cadrul nostru de cercetare, fiind totodată apropiată din punct de vedere semantic de noțiunea mai familiară și mai frecvent utilizată de „închisoare”. În ceea ce privește conceptul de „minor delincvent”, cercetarea de față face referire la categoria de vârstă pentru care Codul penal în vigoare prevede existența răspunderii penale, și anume: minorul cu vârsta între 14 și 16 ani care a săvârșit o faptă penală cu discernământ și minorul cu vârsta între 16 și 18 ani.
IV.3.2. Cadrul metodologic
Cercetarea a urmărit, la nivel general, identificarea principalelor opinii și atitudini ale actorilor sociali față de măsurile alternative la pedeapsa închisorii și aplicarea acestora în cazul minorilor delincvenți. La nivel specific, cercetarea a urmărit să identifice:
gradul de familiarizare al actorilor sociali cu natura și filosofia măsurilor alternative la pedeapsa închisorii;
opinii privind și atitudini față de modalitățile concrete de aplicare a măsurilor alternative la pedeapsa închisorii în justiția juvenilă;
gradul de deschidere al actorilor sociali față de implicarea acestora în sistemul măsurilor alternative la pedeapsa închisorii.
Pentru a atinge obiectivele, cercetarea a fost orientată către patru tipuri distincte de actori sociali implicați sau care s-ar putea implica în sistemul măsurilor alternative:
Actori implicați în procesul de pronunțare a unei sentințe cu măsuri alternative:
Judecători;
Procurori;
Consilieri de probațiune.
Actori implicați sau care s-ar putea implica în procesul de executare a unei sentințe cu măsuri alternative:
Consilieri de probațiune;
Direcții de asistență socială și protecția copilului;
Organizații neguvernamentale în domeniu;
Licee: directori și consilieri școlari;
Instituții publice: cămine de bătrâni, cantine sociale, spitale, administrații ale domeniului public etc.
Biserici.
Minori delincvenți:
Care execută o pedeapsă privativă de libertate (închisoare, centru de reeducare);
Care execută o măsură alternativă.
Comunitatea (într-un sens restrâns din perspectiva minorilor):
Adolescenți – ca grup de asemănare.
Cercetarea s-a desfășurat în Municipiul București, o extindere și în alte zone alte țării fiind posibilă în cazul minorilor delincvenți care execută o pedeapsă privativă de libertate. În acest caz cercetarea a inclus cu precădere minori cu domiciliul în Municipiul București. Colectarea datelor s-a realizat pe o perioadă de cinci luni: a început în decembrie 2006 și s-a finalizat la sfârșitul lunii mai 2007. Cercetarea are o natură exploratorie. Gradul de complexitate al analizei este relativ ridicat datorită diversității actorilor sociali vizați precum și a obiectivelor specifice urmărite. Ca urmare a acestui fapt s-a optat pentru triunghiularizarea metodelor de cercetare cantitative cu cele calitative. Principalele metode și tehnici de cercetare utilizate au fost chestionarul (a se vedea Anexele 9-12), interviul semistructurat și focus-grupul.
IV.3.3. Rezultatele cercetării
IV.3.3.1. Interpretarea calitativă
În cele ce urmează am realizat o trecere în revistă a principalelor orientări de opinie și atitudine față de aplicarea măsurilor alternative la pedeapsa închisorii în justiția penală juvenilă. Acestea sunt rezultatul analizei a interviurilor și ficus-grupurilor realizate. Actorii sociali vizați sunt reprezentanți ai următoarelor instituții sau organizații: servicii specializate din cadrul Direcțiilor de asistență socială și protecție a copilului; ONG-uri care activează în domeniu; instituții publice din domeniul protecției sociale (cantină socială, cămin de bătrâni); instituții de învățământ preuniversitar – licee; spitale; Biserica Ortodoxă Română. Poziția persoanelor intervievate nu reprezintă în mod automat poziția instituțiilor pe care le conduc sau din care fac parte.
Actorii sociali la care face referire analiza de față au prezentat un grad relativ mediu și omogen de familiarizare cu natura măsurilor alternative. Cea mai mare parte au intuit la ce se referă conceptul de „măsură alternativă la pedeapsa închisorii” datorită înțelesului semantic pe care îl conferă expresia prin alăturarea cuvintelor „alternativă” și „închisoare”.
„Acea pedeapsă care nu presupune încarcerarea”; „Să-l lăsăm în mediul din care provine”; „Alte măsuri decât închisoarea”; „Deci, în afară de închisoare ce altceva pot să îi ofer?”; „Mă gândesc la a-l ține în libertate”; „Posibilitatea pe care ar acorda-o societatea, comunitatea de a nu ajunge la închisoare”; „Măsurile care nu presupun încarcerarea”; „Niște măsuri care să țină locul închisorii, deci să fie tot un fel de pedeapsă, dar nu atât de drastică”; „Un canon care se săvârșește fără privațiune de libertate”; „Adică să rămână în comunitate, dar să aibă ceva de făcut”; „Mă gândesc la faptul că acel minor nu trebuie scos din societate și blamat”.
De asemenea, o parte din persoanele intervievate au avut opinii punctuale despre principiile care ar trebui să guverneze politica penală în general. Astfel, după cum se poate vedea în fragmentele de mai jos, pedeapsa cu închisoarea ar trebui reprezinte pentru instanța de judecată o ultimă soluție în pedepsirea infractorului.
Conform acestei opinii, măsurile alternative care fac obiectul cercetării de față nu ar trebui să fie „alternative”, subiacente pedepsei cu închisoarea. Mai degrabă, acestea ar trebui să devină pedepse de sine stătătoare, folosite cu prioritate și în favoarea infractorului.
„Eu nu aș vedea aceste măsuri ca o alternativă la închisoare. Ar trebui sa fie o gradare, să se pornească de la aceste măsuri, ca o încercare de a te apropia de cineva, de a-l face să înțeleagă că nu-i bine să facă ceva rău, și apoi închisoarea, privarea de libertate, în ultimă instanță, dacă se consideră că nu se mai poate face nimic.” (preot)
„Până a se ajunge la închisoare ar trebui epuizate toate celelalte măsuri” (preot)
Aceeași viziune se regăsește în Regulile de la Beijing ale ONU pentru administrarea justiției juvenile care stipulează în Regula 19.1 că „plasarea unui minor într-o instituție este întotdeauna o măsură de ultimă instanță, iar durata ei trebuie să fie cât mai scurtă cu putință”. Regulile de la Beijing au fost amintite și de către una dintre persoanele intervievate, un accent deosebit fiind pus pe ideea înlocuirii pedepsei punitive cu activități de orientare și supraveghere a minorului delincvent.
„Un copil nu poate fi pedepsit. O țară care își pedepsește copiii înseamnă că are o problemă extraordinar de mare. Un copil trebuie îndreptat, trebuie adus pe drumul cel bun, trebuie reintegrat, reorientat… Chiar așa și e, chiar așa și trebuie, trebuie orientat… așa folosește și Beijing-ul… Copilul trebuie orientat și supravegheat de către adult.” (șef serviciu DPC)
O majoritate covârșitoare a actorilor sociali vizați de cercetare pledează pentru o frecvență cât mai redusă a utilizării pedepsei cu închisoarea în favoarea măsurilor alternative, neprivative de libertate. Principalul argument invocat de aceștia este construit în jurul consecințelor disruptive pe care executarea de către minor a unei pedepse în mediul privativ, fie el penitenciar sau centru de reeducare, le are asupra șanselor de reintegrare pe plan social, familial și profesional.
„Avantajul este că nu-l stigmatizezi, nu-l scoți din viața socială pe copil, nu-l închizi undeva unde poate să vină în contact cu alții care au făcut fapte și mai rele și de unde poate să învețe chestii și mai rele și… în sfârșit, să iasă de-acolo mai înrăit decât a intrat.” (repr. ONG)
„Închisoarea presupune o separare, o izolare de comunitatea și atunci cum mai e caracterul de reintegrare socială dacă tu îl izolezi un pic acolo? Să nu spun mai mult…” (șef serviciu DPC)
„…nu să-l închid în penitenciar cu deținuți care au comis fapte grave, folosesc un vocabular obscen, unde nu poate să vadă nimic bun. Și când iese de acolo e un individ mai degrabă pierdut, decât câștigat pentru societate. Pentru ca va avea nevoie de foarte mult timp și nici nu știu dacă va reuși să se integreze.” (director liceu)
„Dacă un tânăr este dus la închisoare, acolo pătrunde într-un mediu să zicem toxic. Nu numai că se duce cu relele pe care le-a făcut, dar acolo învață și alte lucruri rele, mult mai rele poate decât cele pentru care s-a dus și va ieși de acolo cu un bagaj de cunoștințe îmbogățit, după care se va întoarce acolo.” (preot)
„Dacă măsurile alternative sunt bine gândite și sunt aplicate de niște persoane cu responsabilitate și cu pregătire corespunzătoare, consider că sunt mult mai bine venite decât închisoarea… După părerea mea, în închisoare nu poate exista educație. E adevărat, din câte am înțeles și din ceea ce văd în mass-media se încearcă acum tot felul de programe în cadrul închisorilor, dar când persoana respectivă se vede îngrădită și nu are acea libertate, pe care este normal să o aibă la vârsta respectivă… Nu contest faptul, a greșit, dar greșelile, după părerea mea, pot fi corectate și prin alte metode decât închisoarea.” (director cămin de bătrâni)
„…e ca și o ruptură în momentul în care te eliberezi. Ai stat cinci ani închis, nu mai ști, se schimbă, mai ales în societatea în care trăim, totul se schimbă într-o viteză la care și nouă câteodată ne este greu să ne adaptăm, darămite cineva care a stat izolat.” (repr. ONG)
„Stând împreună cu alți infractori mai periculoși sau care au săvârșit fapte mult mai grave pot și cei care au săvârșit fapte mai ușoare să… pur și simplu să își schimbe personalitatea.” (preot)
„Evitarea contactului direct cu fauna infractorilor.” (director liceu)
„În cadrul penitenciarelor, de foarte multe ori și din ceea ce am auzit, din experiența mea de viață, pentru că am cunoscut și minori și persoane adulte care au săvârșit o infracțiune și au și efectuat o pedeapsa… din câte am observat nu se schimbă nimic, ba dimpotrivă, din experiența pe care o trăiesc în penitenciare devin mai violenți, mai agresivi, mai introvertiți, în nici un caz nu au de gând să-și găsească un loc de muncă, să se reabiliteze cum s-ar spune în societate, să relaționeze cu oamenii din societate, pentru că își dau seama că atâta timp cât au un cazier juridic trebuie să lupte foarte mult, căile legale sunt foarte complicate ca să poată fi angajați, ca să-și poată face relații, ca să poată fi acceptați de societate și atunci preferă tot așa prin mijloace ilegale să-și obțină veniturile. Știu clar ca obțin venituri mult mai mari decât prin mijloace legale și într-un timp foarte scurt și e mult mai convenabil.” (șef serviciu, cantină socială)
„În momentul în care încarcerăm o persoană îi reducem foarte mult șansele de reintegrare și șansele astea sunt cu atât mai mari cu cât vârsta persoanei e mai mică.” (repr. ONG)
„Delincvența se vindecă prin dragoste. E foarte simplu. Nici nu știți ce putere are dragostea și atitudinea autentică afectivă față de un copil în situația respectivă.” (șef serviciu DPC)
Desigur, pe lângă aceste atitudini clar orientate către folosirea cu precădere a măsurilor alternative în defavoarea pedepsei cu închisoarea, a existat în rândul actorilor sociali vizați de cercetare o recunoaștere a limitelor lor de aplicare. Pe lângă necesitatea dezvoltării unui sistem bine pus la punct și a personalului specializat, ideea cea mai frecvent invocată a fost aceea a lipsei susținerii de către opinia publică a măsurilor alternative din varii motive: fie sunt prea blânde, fie necesită un efort suplimentar din partea comunității.
„Mentalitatea generală a populației din România este punitivă față de această categorie de copii.” (șef serviciu DPC)
„[Referitor la măsurile alternative] …implică desigur efort din partea celorlalți. Ceea ce din păcate nu prea se mai întâmplă în societatea noastră și atunci fiecare consideră că celălalt este dator să facă lucrul acesta, cu toate ca toți suntem datori să facem lucrul acesta pentru că o infracționalitate nu afectează numai pe cel asupra căruia se săvârșește, ci afectează întreaga societate.” (preot)
În ceea ce privește măsurile alternative, exemple concrete la care persoanele intervievate fac în principal referire sunt după cum urmează:
muncă (în folosul comunității, voluntară sau chiar retribuită);
libertate supravegheată, supraveghere specializată, supraveghere în comunitate, suspendare a sentinței cu supraveghere;
probațiune de șoc;
centre semi-deschise și deschise, internate, școli speciale, campusuri cu activități supravegheate, case de tip familial;
amendă penală;
mediere penală;
programe de tratament și consiliere;
servicii sociale.
Față de măsura alternativă a „muncii” au existat opinii diverse. Prima dintre acestea se află în strânsă legătură cu discuția pe marginea posibilității aplicării acestei măsuri în privința minorilor. Cei mai mulți au considerat benefică o activitate de acest gen pentru dezvoltarea și integrarea socială a minorului delincvent, însă neaplicabilă sub vârsta de 15 ani datorită prevederilor Codului Muncii.
„Ce ne facem dacă avem un copil de 14 ani, cu răspundere penală? Conform Codului Muncii, capacitatea de a munci începe de la 15 ani, cu acordul reprezentantului legal al copilului. Iar capacitatea deplină de muncă începe de la 16 ani.” (șef serviciu DPC)
De asemenea, în rândul actorilor sociali vizați de cercetare există o atitudine clară de diferențiere între munca efectuată în acord cu vârsta, capacitățile și nevoile minorilor delincvenți și exploatarea acestora. Prestarea unei activități este văzută drept un element esențial, chiar necesar, în procesul de educare și dezvoltare normală a copilului în general și a minorului delincvent în particular.
„În familie acel copil poate să aibă anumite activități… La modul acesta cred eu că s-a pierdut mult la noi: faptul că încercăm să aplicăm o lege numai în litera ei, aceea de a nu exploata copiii, de a nu îi pune să muncească. S-a dus până la extremă lucrul acesta încât acum copiii noștri nu mai fac nimic, nici în familie, nici în școală, nici pe lângă biserică, ci așteaptă să facă altcineva. Totuși, eu cred că un minim de efort trebuie să facă și copilul, tocmai pentru a se deprinde cu munca. Tocmai pentru a înțelege rostul lucrului în sine.” (preot)
„Zic eu că n-ar fi rău, pe lângă joacă, pentru că sunt copii, să fie învățați să și muncească, nu în sensul de a exploata minorul, dar sunt anumite munci pe care minorul trebuie să le facă, le poate face. Știu eu… de curățenie, nu mai vorbesc curățenia corporală, dar curățenie în mediul în care el își desfășoară activitatea.” (repr. ONG)
O idee destul de des întâlnită în rândul persoanelor intervievate este aceea a remunerării muncii prestate de minorul delincvent. Remunerarea este privită ca o modalitate de stimulare motivațională a acestuia. Desigur, în esență, pedeapsa muncii în folosul comunității presupune neremunerarea delincventului pentru activitatea prestată, însă din perspectiva persoanelor intervievate în cazul minorilor delincvenți ar fi mult mai benefică o stimulare a acestora față de perspectiva pe care o oferă o viață conformă cu normele și regulile general acceptate de societate în care asigurarea mijloacelor de trai poate fi atinsă într-un mod legal.
„Dacă doar intră în contact cu alte persoane, muncește și el nu este remunerat, nu neapărat ca un alt salariat cu vechime care are calificare în domeniu… nici nu mi se pare normal să fie remunerat ca și celălalt, dar nici să nu fie oarecum premiat, stimulat într-un fel, pentru că altfel nu o să înțeleagă acest lucru decât tot ca pe o pedeapsă: Dacă muncesc, pentru ce muncesc? Nu vede câștigul personal din toată treaba asta. El trebuie să înțeleagă că poate să câștige și altfel, nu numai prin comitere de infracțiuni; muncește, este plătit, este respectat, este apreciat, își face colegi și atunci el vede viața altfel.” (șef serviciu cantină socială)
„Într-o primă fază să fie retribuit. Pentru că e posibil ca o dată, de două ori să nu fie conștient de ceea ce face. Poate chiar ar trebui sa realizeze cu câtă muncă se obține ceva ce el a obținut gratis, furând. Deci, să i se ofere aceasta ocazie, să lucreze și să fie plătit pentru asta.” (preot)
„[Referitor la măsuri alternative] …peste 16 ani e clar că trebuie să fie și ceva legat de a găsi un loc de muncă, de a lucra, de a desfășura o activitate care chiar dacă în momentul ăla nu e retribuită să zicem că e muncă voluntară, poate să devină una retribuită.” (șef serviciu DPC)
„Dacă fapta e gravă, muncă neplătită.” (director liceu)
În ceea ce privește serviciile care pot fi oferite sau activitățile în care s-ar putea implica minorii delincvenți ca parte din măsura alternativă la pedeapsa închisorii, persoanele intervievate au făcut următoarele referiri:
educație / școală: „educația este foarte importantă… majoritatea covârșitoare a celor care au intrat în acest fenomen sunt în stadiul de abandon școlar”;
consiliere psihologică, evaluarea nevoilor: „program de consiliere, întâlnire atât cu tineri din școli care nu au săvârșit infracțiuni, cât și cu tineri care au mai săvârșit infracțiuni si care au suferit pedepse… grupuri mixte și grupuri de consiliere, de terapie, să-și dea fiecare un punct de vedere”;
formare și integrare socio-profesională: „o formare profesională și după aceea, integrarea socio-profesională a minorului poate reduce cu mult recidiva, din cauză că dacă ar avea un loc de muncă ar putea eventual face rost de bani prin alte mijloace”;
activități care responsabilizează, ergoterapie: „asumarea unor responsabilități, satisfacția lucrului bine făcut de către copil conduc automat la o echilibrare extraordinară a lui și la o conștientizare asupra a ceea ce a făcut și asupra a ceea ce nu ar trebui să mai facă”; „activități în care să se simtă util și să aibă un rol”; „să încarce, să descarce marfă, să se simtă și utili, poate ca într-o oarecare măsură și retribuiți, nu le dai salariul, dar trebuie motivați”; „activități în folosul comunității: salubrizare”, „să meargă să planteze copaci într-o zonă verde sau să planteze flori”;
dezvoltarea abilităților: „[abilități de viață] organizarea timpului, cheltuirea banilor, relaționarea cu ceilalți, ascultarea celorlalți”; „trebuie văzut ce abilități are și dezvoltate aceste abilități. Poate… știu eu… știe să picteze, să deseneze, îi place să facă ceva”;
implicare voluntară în activități cu persoane defavorizate (copii din centre de plasament, persoane cu handicap, bătrâni): „ar putea face diferența”; „[legat de copii] să deseneze cu ei sau să le vorbească despre o mașină sau legat de un hobby de-al lui”; „activități gospodărești la căminele de bătrâni”; „diverse forme de voluntariat, nu știu… mă gândesc poate Agenția Naționala Antidrog organizează o campanie în zonele cu risc, să meargă și el acolo să ajute la ceva”;
activități fizice: sport, activități de descărcare a energiei, a furiei, antrenamente;
lucrul cu calculatorul: „curs de grafică”; „testare de jocuri”;
activități cultural-artistice (piese de teatru, pictură, muzică): „dacă-i dezvolți imaginația și capacitatea de a se exprima, atunci el o va face în sensul bun”; „sunt maeștri, vă spun, sunt actori desăvârșiți”;
excursii și tabere în zone montane: „trebuie să vă faceți de mâncare, să v-aduceți lemne, să păziți tabăra, să faceți instrucție militară… totul ca joacă”; „marcarea traseelor turistice”, „ecologizarea zonei de campare”, „montarea de bariere”;
activități de relaționare, în comunitate: „să participe la toate întâlnirile comunității… să se simtă un membru al comunității… deși, în România, comunitatea nu este foarte activă, în general… nu prea putem vorbi despre o comunitate”; „în general, orice activitate care presupune integrarea într-un colectiv, altul decât cel infracțional”; „activități care îi aduc în contact cu oamenii ca să le ofere… oportunitatea de a vedea viața și altfel… să învețe un mod de a vedea lumea, de a privi lumea diferit”;
activități aflate în conexiune cu infracțiunea săvârșită: „de exemplu, dacă a furat nu l-aș pune să coasă. Să zicem… l-aș implica un pic în ceva care să depindă de faptă… Poate că l-aș pune paznic, cum se zice lupul paznic la oi”; „ar trebui să fie implicat în proiecte care să-i demonstreze lui că poate dobândi de exemplu un bun, prin lucrul mâinilor lui, prin osteneala proprie, ca poate dobândi lucrul pe care l-a furat făcând el ceva”;
activități de conștientizare a consecințelor faptei săvârșite: „ar trebui să aibă ocazia să vadă cum e să fii în situația victimei lor, s-o înțeleagă mai bine. În situația unui furt de exemplu, cineva care este lipsit de ceva ce-i aparține, un lucru pe care l-a dobândit la un moment dat prin muncă. Probabil ca ar trebui pus și minorul să dobândească acel lucru sau ceva asemănător, să vadă cum se dobândește un lucru cinstit, să i se ofere posibilitatea asta, să poată obține prin muncă ceea ce a furat”; „o vizită la un penitenciar și să i se spună: dacă o să continui să faci, ajungi aici în locul acesta de unde nu mai pleci. Oricare ar fi confortul din penitenciar, cheile și toate ușile închise îți creează acel sentiment de constrângere”.
Deschiderea actorilor sociali vizați de această analiză față de implicarea lor în sistemul măsurilor alternative la pedeapsa închisorii în justiția penală juvenilă este relativ ridicată și omogenă. Trebuie însă menționat, așa cum am arătat anterior, că poziția acestora nu reprezintă neapărat poziția instituțiilor pe care le conduc sau din care fac parte. Cei mai mulți au considerat necesară crearea unor parteneriate cu Ministerul de Justiție și în particular cu Direcția de Probațiune. De asemenea, au considerat benefică implicarea și altor instituții publice (Ministerul Muncii, Ministerul Educației și Cercetării prin instituțiile de învățământ, primăriile, direcțiile de asistență socială și protecție a copilului), a Bisericii precum și a organizațiilor neguvernamentale.
IV.3.3.1. Interpretarea cantitativă
În cele ce urmează vom prezenta principalele opinii și atitudini față de aplicarea măsurilor alternative la pedeapsa închisorii în justiția penală juvenilă. Acestea sunt rezultatul analizei chestionarelor realizate. Actorii sociali vizați sunt: judecători; procurori; personal specializat din cadrul Direcțiilor de asistență socială și protecție a copilului și persoane care activează în ONG-uri (domeniul social); consilieri școlari; elevi de clasele IX-XII; minori delincvenți care își execută pedeapsa în închisoare. Datele cantitative confirmă rezultatele evaluării calitative. Toți specialiștii au încredere în eficiența măsurilor alternative la pedeapsa închisorii în cazul minorilor (vezi tabelul de mai jos), bineînțeles în diferite măsuri. Astfel, judecătorii au încredere mai mare în aceste măsuri decât procurorii, iar specialiștii din domeniul social au încredere mai mare decât consilierii școlari.
Cât privește scopul pentru care este dată o pedeapsă penală, în sfera sancționării minorilor delincvenți toate grupurile aflate sub analiză au opinat că pedeapsa ar trebui să urmărească în principal educarea, respectiv reeducarea acestora și în plan secundar descurajarea potențialilor delincvenți, prevenirea comiterii de noi infracțiuni sau retribuția. La aceste considerente putem adăuga rezultatele altei cercetări (Szabo, 2006b) privind orientarea politicii penale în țara noastră care au evidențiat faptul că măsurile alternative la pedeapsa închisorii incluse în unele propuneri legislative (de exemplu în Legea nr. 301/2004 privind noul Cod penal) pun mai degrabă accentul pe funcția de incapacitare a pedepsei penale și mai puțin funcția de reabilitare.
Atât judecătorii și procurorii, cât și specialiștii din domeniul social și consilierii școlari au fost de acord cu aplicarea unui tratament diferențiat minorilor delincvenți în comparație cu cei adulți (97,6% – judecătorii; 94,4% – procurorii; 95,2% – specialiștii din domeniul social; 92,9% – consilierii școlari).
Așa cum reiese din graficul anterior, grupurile vizate de analiză sunt de părere că în ceea ce îi privește pe minori, pe timpul sentinței ar trebui să se pună accent pe activitățile de educare, asistență și consiliere, ar trebui înființate instanțe de judecată specializate pentru minori, ar trebui ca pedepsele penale aplicate minorilor să fie în acord cu specificul vârstei, nevoilor și dezvoltării acestora iar pedepsele să fie mai mici. De menționat este faptul că nu durata pedepselor este importantă pentru grupurile analizate, ci mai degrabă modalitățile de executare a acestora și procedurile judiciare.
În ceea ce privește aplicarea efectivă a măsurilor alternative la pedeapsa închisorii, aproape toate grupuri vizate de analiză au considerat că Serviciilor de probațiune le-ar reveni această sarcină, cu excepția consilierilor școlari care sunt mai puțini familiarizați cu natura și funcțiile acestei noi instituții. Faptul că Serviciile de probațiune reprezintă pentru judecători, procurori și specialiștii din domeniul social o primă opțiune denotă creșterea încrederii, dar și a vizibilității instituției în mecanismul justiției penale. Alte opțiuni făcute de cele patru grupuri analizate sunt instanțele de judecată, direcțiile de asistență socială, organizațiile neguvernamentale care activează în acest domeniu, poliția și primăriile.
Organizațiile neguvernamentale reprezintă un posibil partener al instituțiilor publice în aplicarea măsurilor alternative la pedeapsa închisorii. De multe ori, acestea sunt flexibile în derularea unor programe noi ori experimentale, deși se confruntă cu probleme majore în ceea ce privește finanțarea.
La noi în țară domeniul non-profit suferă tocmai din cauza lipsei subvențiilor din partea statului, cea mai mare parte a programelor derulate de acestea găsindu-și resursele în fondurile europene. Acest fapt are repercusiuni majore asupra continuității serviciilor oferite și a importanței acordate de instituțiile statului în implicarea acestora în activitățile de aplicare a măsurilor alternative. Așa cum arată graficul următor, judecătorii sunt de părere că ONG-urile ar putea să se implice în acordarea de asistență, consiliere și servicii specializate și mai puțin în supravegherea minorilor, realizarea de anchete de evaluare a riscurilor și nevoilor sau medierea conflictului cu victima. Procurorii sunt cei mai neîncrezători în capacitatea de implicare a ONG-urilor în astfel de activități.
Persoanele care lucrează în domeniul social și consilierii școlari acordă o mai mare importanță implicării ONG-urilor în activitățile de asistență, consiliere, servicii specializate, dar și în realizarea de anchete de evaluare a riscurilor și nevoilor sau medierea conflictului cu victima. De asemenea, așa cum arată graficul de mai jos, aceste categorii de persoane sunt de părere că și instituțiile pe care le reprezintă și-ar putea aduce aportul în aplicarea măsurilor alternative la pedeapsa închisorii. Conform acestora, minorul delincvent ar putea fi implicat în diferite activități precum: ocuparea timpului liber (teatru, sport, jocuri), orientare școlară și vocațională, conștientizarea consecințelor infracțiunii comise, ajutorarea persoanelor aflate în dificultate, campanii de informare despre comportamentul infracțional, diferite activități în folosul instituțiilor (curățenie, grădinărit, curierat, secretariat, etc.).
Plasarea unui minor delincvent în instituțiile de asistență socială ori în cabinetele de orientare și consiliere vocațională este tolerată. În ceea ce privește implicarea personală în activități directe cu minorul delincvent, persoanele care lucrează în domeniul social și consilierii școlari sunt dispuși să îndrume minorul în activitatea pe care o derulează, să îl consilieze, să intervină în cazul în care acesta ar fi stigmatizat, să medieze conflictele dintre acesta și colegii de muncă. Acestea însă nu sunt la fel de dispuse să supravegheze în mod direct minorul ori să întocmească rapoarte pentru judecători. Chiar și așa, datele din graficul de mai jos reprezintă un argument important în favoarea posibilității dezvoltării unui traseu instituțional de aplicare a măsurilor alternative care să implice serviciile specializate de asistență socială, organizațiile neguvernamentale care activează în domeniu și cabinetele de orientare și consiliere vocațională din licee.
Este indisputabil faptul că săvârșirea unei infracțiuni are consecințe nefaste asupra vieții și viitorului unui minor. Este important însă să știm care sunt opiniile actorilor sociali asupra acestor consecințe pentru a putea identifica mai bine motivele pentru canalizarea resurselor disponibile în anumite direcții. Astfel, datele prezentate în graficul următor reliefează faptul că judecătorii, procurorii, specialiștii care activează în domeniul social și consilierii școlari consideră că săvârșirea unei infracțiuni de către un minor are consecințe negative asupra șanselor acestuia de a-și găsi un loc de muncă în viitor, îl predispune la comiterea de noi infracțiuni și ar putea duce la stigmatizarea și chiar excluderea acestuia din societate. De asemenea, actorii sociali vizați sunt de părere că săvârșirea unei infracțiuni nu ar trebui să îl împiedice pe minor să își continue studiile, nu îi reduce șansele de a-și întemeia o familie și nici de a-și găsi o locuință. Cu toate acestea, minorii delincvenți aflați în detenție sunt de părere că săvârșirea unei infracțiuni îi împiedică să își continue studiile și le reduce șansele de a-și întemeia o familie și de a a-și găsi o locuință. De asemenea, percepția stigmatizării și excluziunii sociale este mai acută în cazul acestora, lucru natural dacă ținem cont de sentimentele de vinovăție pe care aceștia le poartă și de faptul că ei sunt cei care suportă consecințele unei pedepse.
În opinia actorilor sociali vizați de cercetarea de față, importante pentru reintegrarea socială a minorului delincvent sunt: sprijinul familiei, continuarea școlii, orientarea vocațională și profesională, consilierea psihologică și participarea la programe pentru conștientizarea consecințelor infracțiunii. Judecătorii și procurorii au mai puțină încredere în medierea conflictului cu victima decât specialiștii din domeniul social și consilierii școlari. De asemenea, aplicarea unei pedepse privative de libertate nu este considerată opțiune care să ducă cu prioritate la reintegrarea socială a minorului.
Așa cum au arătat și datele calitative prezentate în capitolul anterior, actorii sociali vizați de cercetare au o atitudine pozitivă față de utilizarea pedepselor în comunitate. Judecătorii, specialiștii din domeniul social și consilierii școlari au o încredere mare în eficiența măsurilor alternative în cazul minorilor delincvenți. Procurorii sunt singurii rezervați în privința acestora. Pentru ca aceste măsuri să fie eficiente, minorul delincvent ar trebui să urmeze tratament și terapie în cazul dependențelor (medie: 84,43%), să primească asistență și consiliere (medie: 82,02%) și nu în ultimul rând să participe la programe de conștientizarea consecințelor infracțiunii (medie: 78,28%).
În comparație cu închisoarea, măsurile alternative au fost considerate de majoritatea actorilor ca oferind șanse mai mari de reintegrare socială. Printre alte avantaje ale măsurilor alternative mai importante s-au numărat: evitarea contactului cu mediul carceral (contaminarea morală), rolul educativ și menținerea contactului cu comunitatea.
Cu toate acestea, măsurile alternative au dezavantajele de a fi dificil de supravegheat, riscul recidivei și menținerea contactului cu factorii care au facilitat comiterea infracțiunii. Judecătorii și procurorii sunt de părere că aceste măsuri au un caracter represiv diminuat, în timp ce specialiștii din domeniul social și consilierii școlari sunt îngrijorați de reacția negativă a comunității față de contactul cu minorii delincvenți. Lipsa cadrului instituțional și riscul de neexecutare a pedepsei nu prezintă motive de îngrijorare foarte mari.
Printre pedepsele considerate a fi cele mai potrivite pentru un minor care a săvârșit o infracțiune cu grad de pericol social scăzut se numără, în ordinea preferințelor:
munca în folosul comunității;
supravegherea în comunitate de către serviciile de probațiune;
participarea în programe de conștientizare a consecințelor infracțiunii;
mustrarea;
repararea daunei sau despăgubirea victimei.
Important de menționat este faptul că, specialiștii din domeniul social și consilierii școlari au acordat importanță și stagiilor de formare civică, medierii conflictului cu victima și amenzii penale. Pe ultimele locuri în preferințele tuturor actorilor sociali s-au aflat monitorizarea electronică, consemnarea la domiciliu și internarea într-un centru de reeducare.
Din perspectiva minorilor care își execută pedepsele în mediul privativ de libertate, cele mai potrivite pedepse pentru săvârșirea unei infracțiuni cu grad de pericol social scăzut sunt amenda penală (21,54%) și munca în folosul comunității (18,46%). Spre deosebire de aceștia, judecătorii consideră că cele mai potrivite sancțiuni ar fi munca în folosul comunității (32,26%), programele de conștientizare a consecințelor infracțiunii (29,03%) și supravegherea în comunitate de către serviciile de probațiune. În ceea ce îi privește pe adolescenți ca grup de asemănare (elevi), aceștia consideră că un minor delincvent care a săvârșit o infracțiune cu grad de pericol social scăzut ar trebui pedepsit prin internarea într-un centru de reeducare (16,39%), medierea conflictului cu victima (14,75%), amendă penală (13,11%), programe de conștientizare a consecințelor infracțiunii sau despăgubirea victimei (12,30%). Astfel, se poate spune că părerile sunt destul de diferite între aceste trei grupuri de persoane.
Un alt aspect analizat de cercetarea de cercetarea de față este percepția actorilor sociali asupra severității pedepselor. Ne-a interesat în mod special să identificăm eventualele diferențe de percepție între judecători, minorii care își execută pedepsele în mediul privativ de libertate și elevi ca grup de asemănare. Astfel, cu câteva excepții s-a remarcat faptul că judecătorii, în comparație cu minorii aflați în detenție, percep a fi mai severe majoritatea pedepselor (vezi graficele de la paginile 22 și 23). De asemenea, cu excepția închisorii, elevii au perceput toate pedepsele ca fiind mai severe în comparație cu minorii aflați în detenție, rezultat ce poate fi explicat prin cultura carcerală asimilată de minorii delincvenți cu scopul vădit de supraviețuire într-un mediu contaminat moral. Această explicație se corelează cu faptul că numărul minorilor aflați în detenție care au declarat că au fost victimele unei infracțiuni este mai mare decât cel al elevilor.
S-a evidențiat și faptul că există o coerență între tendințele percepțiilor celor trei grupuri, astfel că cele mai severe pedepse au fost considerate a fi închisoarea, internarea într-un centru de reeducare și monitorizarea electronică (vezi graficul de la pagina 22). Aceeași coerență s-a putut remarca și față de percepția severității anumitor obligații (vezi graficul de la pagina 23), în special a celor care restricționează libertatea de mișcare: orar zilnic strict, control în activitățile de zi cu zi, interdicții privind frecventarea anumitor locații și interdicții privind întâlnirea anumitor persoane.
Un aspect interesant ce trebuie subliniat este faptul că judecătorii au considerat că minorii delincvenți ar percepe obligațiile și măsurile impuse mult mai sever decât le percep în realitate (vezi diferența între variabilele „percepție judecători” și „minori delincvenți”), identificându-se astfel o așa-zisă „amorțeală” a minorilor aflați în detenție. Același raport se menține în majoritatea cazurilor și față de percepția elevilor în ceea ce privește severitatea acestor obligații și măsuri. Excepție fac obligațiile de a strânge frunze uscate în parc, de a mătura pe stradă și de a nu se întâlni cu anumite persoane, explicația găsindu-se în specificitatea vârstei (nevoia de apreciere și de apartenență la grup). Pentru minorii aflați în detenție cele mai ușoare obligații sau măsuri care ar putea să le fie impuse de judecători și pe care nu le resimte ca pedepse sunt:
să facă piața pentru persoane în vârstă;
să vorbească cu un consilier / psiholog;
să urmeze cursuri de formare profesională;
să se prezinte în fața unui judecător;
să repare paguba produsă.
În ceea ce privește gravitatea infracțiunilor nu există diferențe foarte mari de percepție, în top aflându-se omorul, violul, tâlhăria și furtul calificat. Motivul pentru care în cazul judecătorilor procentul tâlhăriilor este mai mare decât cel al omorurilor stă în faptul că ținând cont de practică acestea sunt mai frecvente în rândul cauzelor cu minori delincvenți. Cât privește infracțiunile cu pericol social scăzut, frecvențele cele mai ridicate au fost înregistrate pentru loviri sau alte violențe, furt și amenințare. Trebuie menționat însă faptul că, spre deosebire de judecători și procurori, minorii aflați în detenție consideră furtul o infracțiune mai ușoară decât lovirile.
Mai putem menționa faptul că judecătorii și procurorii sunt de părere că măsurile alternative la pedeapsa închisorii ar fi mai eficiente în cazul infracțiunilor de: furt (16,7% din judecători, 20,3% din procurori), lovire sau alte violențe (13,9% din judecători, 16,5% din procurori) și amenințare (10,4% din judecători, 9,8% din procurori). Printre alte infracțiuni menționate de aceștia pentru care măsurile alternative ar fi eficiente în cazul minorilor delincvenți se numără distrugerea, abuzul de încredere, deținerea de droguri în vederea consumului și conducerea fără permis.
Motive invocate atât de minorii din detenție, cât și de elevi pentru comiterea de infracțiuni de către adolescenți sunt în principal legate de anturaj și de faptul că sunt forțați de contextul social în care trăiesc. Deși cercetările sociologice și datele statistice din penitenciare indică faptul că în numeroase cazuri mediul familial reprezintă un model pentru minorii delincvenți, acesta nu este menționat de majoritatea minorilor chestionați. Printre alte motive amintite de minorii delincvenți se numără consumul ori dependența de alcool și de droguri.
După comiterea infracțiunii majoritatea minorilor aflați în detenție au perceput o schimbare în atitudine a mediului din care provin. Astfel, cu excepția membrilor familiei care conform minorilor în proporție de 49% nu și-au schimbat atitudinea față de aceștia, prietenii, colegii de școală și profesorii îi văd mai rău după comiterea infracțiunii. Aceste date confirmă opinia judecătorilor, procurorilor, specialiștilor din domeniul social, consilierilor școlari, dar și a minorilor delincvenți conform căreia săvârșirea unei infracțiuni duce la stigmatizare și excluziune socială.
În ceea ce privește percepția minorilor aflați în detenție asupra pedepsei primite, majoritatea dintre aceștia sunt de părere că pedeapsa este incorectă (52,6%), meritată (63,3%), însă prea grea (77,8%). Majoritatea dintre aceștia primesc vizite (81,54%), în principal de la părinți (84,9%), însă și de la prieteni (50,9%), rude (49,1%), colegi de clasă (11,3%) și partenere ori profesori (28,3%).
Planurile de viitor ale minorilor aflați în detenție includ o posibilă angajare, finalizarea școlii ori chiar deschiderea unei afaceri. Cele 16,9% de răspunsurile „altceva” includ întemeierea unei familii și emigrarea în străinătate. De menționat este faptul că 33,8% dintre minorii intervievați au afirmat că înainte de comiterea infracțiunii pentru care execută în prezent o sentință au mai fost pedepsiți pentru cel puțin o alta, cele mai multe dintre acestea fiind infracțiuni contra patrimoniului (furt și tâlhării). Media pedepselor pentru care minorii intervievați se află în detenție este de 3,57 ani, în timp ce media pedepselor primite anterior de cei cu antecedente penale este de 2,47 ani.
Judecătorii și procurorii țin cont în momentul în care trebuie să ia o decizie privind sentința sau încadrarea în principal de pericolul social al faptei, natura infracțiunii și contextul în care a fost săvârșită fapta. Mai puțin importante sunt situația juridică, familială, școlară ori socio-profesională a minorului ori posibilitățile de punere în executare a pedepsei. Printre alte criterii folosite de judecători și procurori în astfel de decizii se numără atitudinea minorului pe parcursul procedurilor judiciare, gradul de conștientizare a faptei, natura și gravitatea prejudiciului adus victimei și perspectivele de reintegrare socială.
Judecătorii și procurorii sunt dispuși să colaboreze în deciziile pe care le iau în special cu serviciile de probațiune, însă și cu instituții precum Agenția Națională Antidrog (cu referire la Centrele de Prevenire, Evaluare și Consiliere Antidrog) și Consiliul de Mediere. Aceștia sunt mai puțin dispuși să colaboreze cu organizațiile neguvernamentale specializate. De asemenea, judecătorii sunt mai deschiși către colaborare decât procurorii, lucru firesc dacă luăm în considerare natura și funcțiile fiecărei profesii.
În ceea ce privește încrederea judecătorilor și procurorilor în îmbunătățirea sistemului de justiție pentru minori, aceasta se situează peste medie, deși sunt nemulțumiți de situația prezentă. Ambele categorii profesionale consideră că numărul și pregătirea personalului implicat în justiția juvenilă din România sunt insuficiente. De asemenea, logistica de care dispun instanțele de judecată și parchetele necesită îmbunătățire. Procurorii sunt mai mulțumiți decât judecătorii cu sancțiunile cuprinse de Codul penal în vigoare. În schimb, sunt mai nemulțumiți decât judecătorii de modalitatea în care se execută în prezent sancțiunile aplicare minorilor.
Atât judecătorii, cât și procurorii sunt de părere că sistemul de justiție penală pentru minori nu este adaptat la nevoile și la realitatea României de astăzi. Principalele direcții în care ar trebui să se axeze reforma justiției penale juvenile în țara noastră sunt de creare a unei rețele instituționale pentru aplicarea măsurilor alternative, de pregătire a unor complete de judecată specializate în cauze cu minori și de înființare a tribunalelor pentru minori. Schimbarea legislativă și la nivel de mentalitate a practicienilor sunt mai puțin o prioritate.
IV.3.4. Concluziile cercetării
Cercetarea a urmărit cunoașterea opiniilor instituțiilor privind măsurile alternative în vederea implicării acestora în rețeaua de sprijin comunitar necesară pentru implementarea acestora. La nivel general pot fi trasate următoarele linii în ceea ce privește atitudinea actorilor sociali față de măsurile alternative:
Măsurile alternative nu ar trebui să fie „alternative”, subiacente pedepsei cu închisoarea. Mai degrabă, acestea ar trebui să devină pedepse de sine stătătoare, folosite cu prioritate și în favoarea infractorului.
Pedepsele privative de libertate ar trebui folosite în proporții mai reduse datorită consecințelor disruptive pe care executarea de către minor a unei astfel de sentințe le are asupra șanselor de reintegrare pe plan social, familial și profesional.
Măsurile alternative trebuie să presupună implicarea minorului în diferite activități precum cele de educație/școală, consiliere psihologică și evaluarea nevoilor, formare și integrare socio-profesională, activități care responsabilizează, ergoterapie, dezvoltarea abilităților, implicare voluntară în activități cu persoane defavorizate, activități fizice, lucrul cu calculatorul, activități cultural-artistice, excursii și tabere în zone montane, activități de relaționare, în comunitate, activități aflate în conexiune cu infracțiunea săvârșită, activități de conștientizare a consecințelor faptei săvârșite.
Actorii sociali vizați de această cercetare sunt deschiși să se implice în dezvoltarea unui sistem de măsurilor alternative la pedeapsa închisorii în justiția penală juvenilă.
Majoritatea specialiștilor au încredere în eficiența măsurilor alternative la pedeapsa închisorii în cazul minorilor. Procurorii sunt singurii rezervați în privința acestora. Pentru ca aceste măsuri să fie eficiente, minorul delincvent ar trebui să urmeze tratament și terapie în cazul dependențelor, să primească asistență și consiliere și nu în ultimul rând să participe la programe de conștientizarea consecințelor infracțiunii.
Pedeapsa penală ar trebui să urmărească în principal educarea, respectiv reeducarea minorilor delincvenți și în plan secundar descurajarea potențialilor delincvenți, prevenirea comiterii de noi infracțiuni sau retribuția.
În ceea ce îi privește pe minori, pe timpul sentinței ar trebui să se pună accent pe activitățile de educare, asistență și consiliere, ar trebui înființate instanțe de judecată specializate pentru minori, ar trebui ca pedepsele penale aplicate minorilor să fie în acord cu specificul vârstei, nevoilor și dezvoltării acestora iar pedepsele să fie mai mici. De menționat este faptul că nu durata pedepselor este importantă pentru grupurile analizate, ci mai degrabă modalitățile de executare a acestora și procedurile judiciare.
Serviciile de probațiune reprezintă pentru judecători, procurori și specialiștii din domeniul social o primă opțiune în ceea ce privește instituția responsabilă cu aplicarea efectivă și supravegherea măsurilor alternative la pedeapsa închisorii. Organizațiile neguvernamentale se află pe locul patru, imediat după instanțele de judecată și direcțiile de asistență socială și protecția copilului.
Cu toate acestea, organizațiile neguvernamentale reprezintă un posibil partener al instituțiilor publice în aplicarea măsurilor alternative la pedeapsa închisorii. Judecătorii sunt de părere că ONG-urile ar putea să se implice în acordarea de asistență, consiliere și servicii specializate și mai puțin în supravegherea minorilor, realizarea de anchete de evaluare a riscurilor și nevoilor sau medierea conflictului cu victima. Procurorii sunt cei mai neîncrezători în capacitatea de implicare a ONG-urilor în astfel de activități. Persoanele care lucrează în domeniul social și consilierii școlari acordă o mai mare importanță implicării ONG-urilor în activitățile de asistență, consiliere, servicii specializate, dar și în realizarea de anchete de evaluare a riscurilor și nevoilor sau medierea conflictului cu victima.
Plasarea unui minor delincvent în instituțiile de asistență socială ori în cabinetele de orientare și consiliere vocațională este tolerată. În ceea ce privește implicarea personală în activități directe cu minorul delincvent, persoanele care lucrează în domeniul social și consilierii școlari sunt dispuși să îndrume minorul în activitatea pe care o derulează, să îl consilieze, să intervină în cazul în care acesta ar fi stigmatizat, să medieze conflictele dintre acesta și colegii de muncă.
Minorii delincvenți aflați în detenție sunt de părere că săvârșirea unei infracțiuni îi împiedică să își continue studiile și le reduce șansele de a-și întemeia o familie și de a a-și găsi o locuință. De asemenea, percepția stigmatizării și excluziunii sociale este mai acută în cazul acestora spre deosebire de judecători, procurori, specialiștii domeniului social și consilierii școlari.
Importante pentru reintegrarea socială a minorului delincvent sunt: sprijinul familiei, continuarea școlii, orientarea vocațională și profesională, consilierea psihologică și participarea la programe pentru conștientizarea consecințelor infracțiunii.
Măsurile alternative au fost considerate de majoritatea actorilor ca oferind șanse mai mari de reintegrare socială. Cu toate acestea, măsurile alternative au dezavantajele de a fi dificil de supravegheat, riscul recidivei și menținerea contactului cu factorii care au facilitat comiterea infracțiunii. Judecătorii și procurorii sunt de părere că aceste măsuri au un caracter represiv diminuat, în timp ce specialiștii din domeniul social și consilierii școlari sunt îngrijorați de reacția negativă a comunității față de contactul cu minorii delincvenți.
Printre pedepsele considerate de către judecători, procurori, specialiști din domeniul social și consilieri școlari a fi cele mai potrivite pentru un minor care a săvârșit o infracțiune cu grad de pericol social scăzut se numără munca în folosul comunității, supravegherea în comunitate de către serviciile de probațiune, participarea în programe de conștientizare a consecințelor infracțiunii, mustrarea și repararea daunei sau despăgubirea victimei.
Din perspectiva minorilor care își execută pedepsele în mediul privativ de libertate, cele mai potrivite pedepse pentru săvârșirea unei infracțiuni cu grad de pericol social scăzut sunt amenda penală și munca în folosul comunității.
Judecătorii, în comparație cu minorii aflați în detenție, percep a fi mai severe majoritatea pedepselor. De asemenea, cu excepția închisorii, elevii au perceput toate pedepsele ca fiind mai severe în comparație cu minorii aflați în detenție. Atât judecătorii, cât și minorii aflați în detenție și elevii au considerat că cele mai severe pedepse sunt închisoarea, internarea într-un centru de reeducare și monitorizarea electronică.
Pentru minorii aflați în detenție cele mai ușoare obligații sau măsuri care ar putea să le fie impuse de judecători și pe care nu le resimte ca pedepse sunt să facă piața pentru persoane în vârstă, să vorbească cu un consilier/psiholog, să urmeze cursuri de formare profesională, să se prezinte în fața unui judecător și să repare paguba produsă.
Nu există diferențe foarte mari de percepție între judecători, procurori, minori delincvenți și elevi în ceea ce privește gravitatea infracțiunilor, în top aflându-se omorul, violul, tâlhăria și furtul calificat. Cât privește infracțiunile cu pericol social scăzut, frecvențele cele mai ridicate au fost înregistrate pentru loviri sau alte violențe, furt și amenințare.
Judecătorii și procurorii sunt de părere că măsurile alternative la pedeapsa închisorii ar fi mai eficiente în cazul infracțiunilor de furt, lovire sau alte violențe și amenințare.
Motive invocate atât de minorii din detenție, cât și de elevi pentru comiterea de infracțiuni de către adolescenți sunt în principal legate de anturaj și de faptul că sunt forțați de contextul social în care trăiesc.
După comiterea infracțiunii majoritatea minorilor aflați în detenție au perceput o schimbare în atitudine a mediului din care provin. Astfel, cu excepția membrilor familiei care conform minorilor nu și-au schimbat atitudinea față de aceștia, prietenii, colegii de școală și profesorii îi văd mai rău decât înaintea comiterii infracțiunii.
Numărul minorilor aflați în detenție care au declarat că au fost victimele unei infracțiuni este mai mare decât cel al elevilor.
Minorii aflați în detenție percep pedeapsa primită ca fiind incorectă, meritată, însă prea grea.
Planurile de viitor ale minorilor aflați în detenție includ o posibilă angajare, finalizarea școlii ori chiar deschiderea unei afaceri. Pentru o mică parte viitorul înseamnă întemeierea unei familii și/sau emigrarea în străinătate.
Judecătorii și procurorii sunt destul de încrezători în îmbunătățirea pe viitor a sistemului de justiție pentru minori, deși sunt nemulțumiți de situația prezentă. Aceștia sunt de părere că sistemul de justiție penală pentru minori nu este adaptat la nevoile și la realitatea României de astăzi. Principalele direcții în care ar trebui să se axeze reforma justiției penale juvenile în țara noastră sunt de creare a unei rețele instituționale pentru aplicarea măsurilor alternative, de pregătire a unor complete de judecată specializate în cauze cu minori și de înființare a tribunalelor pentru minori.
În loc de concluzii
Perspective ale dezvoltării probațiunii în România
Probațiunea, ca activitate, instituție socială și sistem de servicii care activează în sfera sistemului justiției penale, a avut în mod tradițional în responsabilitate acel segment infracțional al cărui control se efectuează în comunitate, fie că vorbim de persoane care încă nu au fost condamnate, fie de persoane care se află în diferite etape sau forme ale executării penale. Cu toate acestea, considerăm că poziționarea instituției probațiunii în contrapunct față de instituția închisorii nu este utilă, fiind mai degrabă necesară considerarea unei perspective sinergice între acestea. Ambele instituții răspund în fapt acelorași cerințe funcționale din partea sistemului social în ansamblul său, și anume să redea societății persoane care sunt apte să participe la viața socială și au sistat cariera infracțională. Ceea ce diferă este modalitatea prin care răspund la aceste cerințe, ca urmare a faptului că grupurile țintă sunt diferite: probațiunea are ca beneficiari persoane care prezintă un risc mai scăzut pentru siguranța socială, în timp ce închisoarea este o instituție care se adresează infractorilor cu un risc mai mare față de comunitate. Ideea de sinergie este dată de viziunea pe care o avem asupra procesului penal românesc și care poate fi vizualizată conform schemei următoare:
În fapt, cerințele sistemului social de a include persoane care sunt apte să participe la viața socială și care nu vor mai comite infracțiuni sunt formulate pentru sistemul de justiție penală în ansamblul său. Deși fiecare instituție luată separat poate răspunde unor cerințe diferite din partea sistemului de justiție penală, este necesar ca în final funcțiile pe care le îndeplinesc să se apropie de dezirabilitatea comună a reintegrării sociale a infractorilor. Ca atare, procesul penal trebuie să fie unul integrat, continuu și coerent, iar funcțiile instituțiilor sociale din care este compus să fie complementare.
În momentul de față, instituția probațiunii se află într-o etapă importantă a dezvoltării sale, am putea spune decisivă pentru modalitatea în care va putea să răspundă cerințelor funcționale care se prefigurează din partea sistemului de justiție penală. Intrarea în vigoare a unor noi reglementări care extind atribuțiile acestei instituții este inevitabilă, indiferent dacă vor fi proiectele de lege prezentate în această cercetare sau altele. Ori, în condițiile prezente de organizare instituțională, nu este clar în ce măsură sistemul de probațiune este pregătit să facă față acestor noi atribuții.
Așa cum am arătat anterior, serviciile de probațiune sunt subordonate pe linie administrativă tribunalelor, nu au personalitate juridică și deci nici un buget propriu. Într-o situație similară este și Direcția de probațiune, care nu este ordonator de credite și este în directa subordonare a Ministerului de Justiție. Lipsa independenței financiare are un dublu efect. Pe de o parte, resursele existente (umane și materiale) sunt canalizate către realizarea activităților considerate a fi prioritare pentru bunul mers al serviciilor și, în sens opus, sunt subdimensionate alte activități care sunt în fapt prioritare pentru realizarea scopului propus instituțional. Ne referim aici în special la supradimensionarea funcției de „anexă” în serviciile cu 2 până la 4 consilieri activi în detrimentul funcției de control și a celei de suport, dar nici situația serviciilor cu până la 9 consilieri nu trebuie ignorată. Pe de altă parte, în rândul consilierilor de probațiune s-a dezvoltat un sentiment de dependență față de instanțele de judecată. Cu toate că cea mai mare parte a atribuțiilor serviciilor sunt legate de etapa executării hotărârilor judecătorești – adică supravegherea persoanelor condamnate, asistarea și consilierea acestora, etc. – pentru consilierii de probațiune sunt prioritare referatele de evaluare. Ne referim aici nu la necesitatea obiectivă de respectare a termenelor de judecată, ci la sentimentul că de relația cu instanțele de judecată depinde bunul mers al serviciului. În cazul în care probleme de natură organizatorică și financiară se mențin și în momentul intrării în vigoare a noilor proiecte legislative, este de așteptat ca decalajul existent dintre scopul propus și funcțiile îndeplinite să se mărească. Un aspect de așteptat este fluctuația personalului către zone care oferă o mai mare stabilitate funcțională și financiară: un procent de 49,56% dintre consilieri s-au gândul în ultimul an să își schimbe locul de muncă, cei mai mulți dintre aceștia având o experiență de peste 6 ani (50,47%). Plecarea din sistem a unui procent atât de ridicat de consilieri echivalează cu blocarea activității serviciilor pentru o perioadă de aproximativ un an, în timp ce plecarea consilierilor cu experiență echivalează cu scăderea calității muncii de probațiune și cheltuieli suplimentare pentru formarea personalului.
În aceste condiții este necesară o regândire a întregului sistem de probațiune în sensul unei reconfigurări instituționale mai adecvate atât privind atribuțiile existente, cât și a celor care se prefigurează să apară. Un prim aspect care necesită reflecție este cel legat de subordonarea administrativă a serviciilor și a Direcției de probațiune. Așa cum am arătat anterior, există mai multe alternative pentru reorganizare:
în privința Direcției de probațiune:
acordarea personalității juridice care implică existența unui buget propriu și deci posibilitatea de administrare independentă a resurselor disponibile; importantă aici este posibilitatea de dimensionare a schemei de personal și a rețelei instituționale; forma de organizare (autoritate, administrație, agenție, etc.) rămâne de stabilit în urma unei analize privind avantajele și dezavantajele fiecărei opțiuni.
în privința serviciilor de probațiune:
menținerea subordonării față de tribunale și lărgirea rețelei instituționale până la nivelul judecătoriilor; în acest fel se asigură o mai mare acoperire în teritoriu, însă nu se rezolvă problema dependenței financiare și tot ce decurge din aceasta;
transferarea serviciilor de probațiune în subordinea administrativă a noului organism independent, opțiune care poate să aibă avantaje în cazul existenței unui buget suficient, însă poate să aibă și dezavantaje în cazul precarității bugetare.
Bineînțeles, lista de alternative este deschisă, însă indiferent dacă pe viitor se optează pentru aceeași configurație instituțională, pentru una sau mai multe dintre cele enumerate anterior, ori pentru o alta nemenționată aici, important este ca rețeaua serviciilor de probațiune să țină cont de specificul țării noastre. România este o țară cu o arie geografică suficient de extinsă pentru ca distanțele dintre municipii și restul localităților dintr-un județ să fie mari. Acest fapt îngreunează deplasările la și de la sediile serviciilor de probațiune, atât a consilierilor, cât și a persoanelor aflate în supraveghere. În acest sens, se impune ca prioritate extinderea rețelei de servicii în așa fel încât să se atingă un grad optim de acoperire teritorială. Pentru ca extinderea rețelei de servicii să aibă consecințele intenționate este necesar să fie dublată de lărgirea schemei de personal și de o reconfigurare a schemei ierarhice dintre servicii.
Pe lângă extinderea rețelei de servicii, este necesară și împărțirea pe compartimente a serviciilor de probațiune. Experiența privind modificarea art. 482 Cpp, prin care referatele de evaluare deveneau obligatorii pentru minorii aflați în faza de urmărire penală, a arătat că lărgirea atribuțiilor serviciilor de probațiune va solicita la maxim resursele existente. Astfel că, odată cu intrarea în vigoare a proiectelor de Cod penal, de Cod de procedură penală și de Lege privind executare a pedepselor, serviciile de probațiune vor necesita o extindere a bazei de resurse umane, care poate crea premisele specializării consilierilor pe tipuri de activități. Majoritatea consilierilor de probațiune consideră „foarte utilă” sau „destul de utilă” compartimentarea serviciilor pe categorii de genul: supravegherea executării măsurilor educative neprivative de libertate ale minorului (61,06%); supravegherea executării muncii în folosul comunității (58,41%); supravegherea măsurilor și obligațiilor impuse în cazul amânării aplicării pedepsei și a suspendării executării pedepsei (57,08%); supravegherea liberaților condiționat (58,85%); întocmirea referatelor de evaluare (65,93%). În aceste condiții una dintre alternativele posibile este crearea de departamente care să țină cont de etapizarea procesului penal și de tipul de beneficiar, după cum urmează:
Avantajul compartimentării este acela că se creează premisele rafinării metodelor și procedurilor de lucru cu și ca atare de îmbunătățire a calității activităților de probațiune. De asemenea, datorită faptului că fiecare compartiment răspunde de o anumită etapă a procesului penal și de un anumit tip de beneficiar, sistemul de probațiune poate răspunde mai eficace la cerințele funcționale ale sistemului de justiție penală.
În ceea ce privește lucrul cu minorii, părerile specialiștilor care activează în sistemul de probațiune sunt împărțite, fiecare aducând argumente solide (vezi discuția privind incertitudinea funcțională). În ceea ce ne privește, considerăm că trebuie avută o atitudine pragmatică, care să țină cont de realitatea concretă. În prezent, legislația penală a țării noastre (fie că vorbim de cea în vigoare, fie că vorbim de proiectele legislative mai trecute sau mai prezente) are o poziție clară în ceea ce îi privește pe minorii care răspund penal. Aceștia sunt în responsabilitatea sistemului de justiție penală, iar nu în cea a sistemului de protecție socială. Transferul acestui tip de muncă în sfera sistemului de protecție socială presupune o reconfigurare doctrinară a dreptului penal, fapt care, deși ar fi oportun, nu știm în ce măsură este văzut ca opțiune la nivelul politicii penale. De asemenea, sfera de executare a sancțiunilor comunitare este în responsabilitatea sistemului de probațiune. Ca urmare, logica spune ca executarea sancțiunilor comunitare aplicabile minorului să fie în sarcina acestor servicii, iar nu a serviciilor care activează în domeniul protecției sociale. Important este deci să se identifice soluția cea mai optimă pentru ca lucrul cu minorii să se realizeze în condiții de eficacitate maximă. Iar cea mai bună soluție pare crearea unui departament de lucru cu minorii în cadrul fiecărui serviciu de probațiune, departament care să colaboreze cu toate instituțiile (publice sau private) capabile să ofere servicii și programe de calitate. De asemenea, rămâne valabilă și în această privință necesitatea extinderii rețelei de servicii pentru asigurarea unei acoperiri optime în teritoriu. Pe lângă aceste aspecte care țin de partea execuțională, considerăm a fi necesară și crearea de complete de judecată specializate în cauzele cu minori și înființarea tribunalelor pentru minori, idee mai veche care de altfel s-a încercat a se aplica în urmă cu câțiva ani. Chiar dacă opțiunea statului este de menținere a minorilor care comit infracțiuni în aria justiției penale, nu trebuie uitate particularitățile de vârstă ale minorilor. Este necesară menținerea unui contact cât mai redus între aceștia și zona criminalității adulte pe parcursul tuturor etapelor procesului penal.
Compartimentarea serviciilor de probațiune deschide și oportunitatea colaborării într-o mai mare măsură cu mediul privativ de libertate, asigurându-se o trecere mai lină a persoanei condamnate de la executarea pedepsei în închisoare către executarea ultimei părți de pedeapsă în comunitate. Am arătat în mai multe rânduri în capitolele anterioare că, la origini, probațiunea s-a adresat și deținuților care se liberau din penitenciare, atât în țările cu o tradiție îndelungată, cât și în România. În unele țări europene (vezi Franța, Danemarca, etc.), instituția probațiunii și cea a închisorii sunt parte a unui singur organism care are în responsabilitate executarea tuturor tipurilor de pedepse penale. Bineînțeles, astfel de organizări instituționale au dezavantajele lor, însă și aici se pleacă de la ideea sinergiei instituțiilor către atingerea unui scop comun – acela al reintegrării sociale a infractorilor. În acest sens, apropierea probațiunii și închisorii prin crearea de punți de legătură este în măsură să conducă la raționalizarea traseului instituțional al persoanelor care își execută pedeapsa în mediul privativ de libertate. Participarea consilierilor de probațiune la comisiile de individualizare a regimului penitenciar și la comisiile penitenciare, așa cum se întâmplă în prezent, nu este suficientă, din moment ce după liberate foștii deținuți nu sunt preluați în comunitate de către serviciile de probațiune sau de către alte instituții sociale pentru a li se facilita reintegrarea socială. În aceste condiții, participarea la astfel de comisii se prezintă deocamdată ca o cerință funcțională irațională pentru serviciile de probațiune tocmai datorită întreruperii procesului de asistare de la finalul executării sentinței.
În ceea ce privește acordarea de consiliere psihologică victimelor, și această atribuție se prezintă la acest moment ca o cerință funcțională irațională pentru serviciile de probațiune. În primul rând, conform filosofiei sistemului de justiție penală din țara noastră, serviciile de probațiune se axează cu precădere către lucrul cu infractorul, elementele ce țin de practicile restaurative fiind externe acestora (de exemplu, medierea victimă-infractor se realizează de către mediatori profesioniști). În al doilea rând, acest tip de consiliere poate fi acordată doar de către psihologi cu atestat de liberă practică. Dintre consilierii care activează în prezent în sistemul de probațiune, doar o mică parte sunt de profesie psiholog (aproximativ 13%), iar și mai puțini dintre aceștia au atestat de liberă practică. De asemenea, în unele servicii din țară nu activează niciun consilier de probațiune de profesie psiholog (de exemplu, Alba, Bistrița-Năsăud, Dolj, Harghita, Prahova, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Teleorman), însă Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri de protecție a victimelor infracțiunilor nu prevede vreo diferență între consilieri în funcție de profesie. Ca atare, toți consilierii de probațiune au în mod egal aceleași atribuții, inclusiv consilierea psihologică a victimelor. Pe lângă aceste aspecte, legea mai sus menționată prevede la art. 2 responsabilitatea instituțiilor statului de a asigura specializarea personalului care stabilește legături directe cu aceste persoane, însă până în prezent foarte puțini dintre consilieri (conform cercetării noastre aproximativ 15%) au participat la traininguri care să îi familiarizeze în lucrul cu victimele. Însă, aceste traininguri nu pot fi asimilate unei specializări conferite prin urmarea unor cursuri de lungă durată. Luând astfel în considerare toate aceste aspecte, serviciile de probațiune pot cel mult să acorde unele forme simple de asistare a victimelor și să le orienteze către alte instituții publice sau organizații neguvernamentale care pot oferi acest tip de serviciu specializat. Chiar și așa, acest tip de activitate nu servește atingerii scopului propus instituțional, și anume acela al reintegrării sociale a infractorilor.
Și un ultim aspect care merită atenție pentru dezvoltarea instituției într-o perspectivă viitoare este formarea comună a consilierilor de probațiune. În prezent, în cadrul sistemului de probațiune activează consilieri de profesii diferite: asistenți sociali, juriști, psihologi, sociologi, pedagogi. Astfel că, fiecare consilier are o serie de abilități și cunoștințe distincte în funcție de profesia de bază, chiar dacă atribuțiile sunt aceleași pentru toți. Inclusiv în cazul compartimentării serviciilor pe tipuri de activități în funcție de etapa procesului penal și a tipului de beneficiar, consilierii de probațiune vor trebui să aibă o bază comună de abilități și cunoștințe. Se prefigurează astfel necesitatea unei formări comune a consilierilor de probațiune. În cele mai multe țări europene consilierii de probațiune sunt licențiați în asistență socială (Austria, Danemarca, Irlanda, Irlanda de Nord, Italia, Luxemburg, Malta, Norvegia, Olanda, Scoția sau Spania) sau în alte domenii apropiate precum pedagogie socială, psihologie, drept sau teologie (Kalmthout și Durnescu, 2008). În Franța formarea personalului este asigurată prin Școala Națională a Administrației Penitenciare, singurul organism care oferă astfel de servicii pentru formarea specialiștilor din acest domeniu (Pelissier și Perrier, 2008). În Anglia și Țara Galilor, după o serie de controverse, începând cu 1998 au fost puse bazele unei noi scheme de formare a ofițerilor de probațiune care a însemnat renunțarea la formarea în asistență socială (Whitehead și Thompson, 2004). În partea de sud a Australiei, consilierii de probațiune sunt la bază asistenți sociali, însă aceștia participă și la cursurile de formare specializate dezvoltate de Centrul pentru Dezvoltarea Personalului Corecțional, în timp ce în Japonia de formarea inițială a personalului de probațiune este responsabil Institutul de Cercetare și Formare a Ministerului Justiției (Hamai și Villé, [1995]2005b). Se vede că aranjamentele sunt de multiple tipuri în fiecare parte a lumii. În ceea ce privește România, menținerea selecției din specializări diferite, concomitent cu realizarea acelorași tipuri de activități de către toți consilierii, are consecințe negative asupra muncii prestate. Așa cum un asistent social sau jurist nu poate desfășura programe de consiliere psihologică, nici un psiholog sau un asistent social nu va avea aceeași înțelegere ca un jurist asupra procedurilor penale. Astfel că, în cazul în care se menține o bază largă de selectare a personalului (adică din cele cinci profesii menționate anterior), se prefigurează nevoia formării inițiale comune a consilierilor de probațiune, fie prin intermediul instituțiilor academice prin programe post-universitare (caz în care este necesară acreditarea unui curriculum de bază prin ARACIS), fie prin intermediul unui mecanism intern instituțional (caz în care se prevede nevoia creării unui departament de formare a personalului și a unor proceduri de selecție de tipul stagiilor cu evaluări finale eliminatorii). O altă posibilă alternativă este de restrângere a bazei de selectare a personalului, care presupune apelarea la instituțiile universitare pentru formarea în primul ciclu (de licență) și acreditarea unui curriculum de bază prin ARACIS care să acopere nevoilor sistemului de probațiune. Această ultimă alternativă poate duce la licențierea într-o nouă profesie – cea de consilier de probațiune. Toate aceste alternative au avantajele și dezavantajele lor și înainte de implementare presupun realizarea unor studii de impact și analize cost-beneficiu. Se conturează însă destul de clar nevoia regândirii procesului de formare a personalului de probațiune în țara noastră.
În final se pot deci schița o serie de direcții ce trebuiesc urmate pentru o dezvoltarea coerentă din punct de vedere funcțional a instituției probațiunii în țara noastră:
reorganizarea instituțională care să permită o mai mare independență administrativă și financiară;
dezvoltarea rețelei de servicii pentru o acoperire mai optimă la nivel teritorial;
lărgirea schemei de personal pentru a permite orientarea cu prioritate către activitățile care influențează în mod direct procesul de reintegrare socială a infractorilor și deci atingerea scopului instituțional;
compartimentarea serviciilor de probațiune în funcție de etapa procesului penal și de tipul de beneficiar pentru a răspunde mai bine noilor cerințe funcționale care se prefigurează în viitorul apropiat;
identificarea unei scheme de formare a personalului care să permită însușirea unei baze comune de abilități și cunoștințe pentru toți consilierii de probațiune care activează în sistem sau care vor activa în viitor.
Încheiem această lucrare spunând că realizarea tuturor acestor aspecte creează premisele trecerii într-o nouă etapă a procesului de dezvoltare a instituției probațiunii în țara noastră, și anume aceea de integrare funcțională în sistemul justiției penale și în cel al sistemului social mai larg.
BIBLIOGRAFIE
A. Cărți, capitole din cărți, articole, studii, rapoarte
Administrația Națională a Penitenciarelor. (2006). Activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor în anul 2005. Raportul nr. 212.367/ 24.03.2006. Document disponibil on-line la adresa http://www.anp-just.ro/infogen/bilant2005.doc. Accesat la data de 12 martie 2008.
Administrația Națională a Penitenciarelor. (2008). Situația privind capacitatea de cazare a unităților și efectivele acestora la data de 03.06.2008. Disponibil on-line la adresa: http://www.anp-just.ro. Accesat la data de 20 iunie 2008.
Aebi, Marcelo F. și Delgrande, Natalia. (2008). Council of Europe Annual Penal Statistics. Space I. 2006. Strasbourg. Document PC-CP (2007)9 rev3. Disponibil la adresa: http://www.coe.int/t/e/legal_affairs/legal_co-operation/prisons_and_alternatives. Accesat la data de 12 martie 2008.
Alexander, Jeffrey C. [1996](2001). „Toward a Sociology of Evil: Getting Beyond Modernist Common Sense about the Alternative to ‘the Good’”. În Lara, Maria Pia. (ed.). Rethinking evil: contemporary perspectives. Reprinted Edition. : Press. 153-172.
Amariei, Răzvan. (2004). „Importing prisons”. În Transitions Online. 17 Mai.
Antunes, Isabel. (2008). „Portugal”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 833-868.
APADOR-CH. (2005). Sistemul penitenciar în România, 1995-2004. Raport disponibil on-line la adresa: http://www.apador.org/publicatii/10%20ani_ro-2005.pdf. Accesat la data de 12 martie 2008.
APADOR-CH. (2009). Comentariile APADOR-CH cu privire la proiectul de Cod penal. Document disponibil on-line la adresa: http://www.apador.org/pubs.php. Accesat la data de 15 martie 2009.
Austin, James și Krisberg, Barry. (1981). „Wider, Stronger, and Different Nets: the Dialectics of Criminal Justice Reform”. În Journal of Research in Crime and Delinquency. 18 (January). 165-196.
Badea, Marian. (2007). Pasajele instituțiilor intermediare. Iași: Editura Lumen.
Badea, Marian. (2009). Raport statistic privind activitatea serviciilor de probațiune în anul 2008. București: Direcția de probațiune, Ministerul Justiției. [Document intern nepublicat].
Balahur, Doina. (2002). „Pluralismul socio-juridic și reglementarea probațiunii: standarde legislative universale și europene”. În Durnescu, Ioan. (coord). Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere. Craiova: Editura Themis. 15-55.
Balahur, Doina. (2004). Probațiune și reintegrare comunitară. Impactul măsurilor și sancțiunilor alternative asupra tratamentului copiilor și tinerilor delincvenți în sistemul justiției penale. Ministerul Justiției, Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere. Anul III. Nr. 10/2004. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Banciu, Dan. (1992). Control social și sancțiuni sociale. București: Editura Hyperion XXI.
Banciu, Dan. (1995). Sociologie juridică (ipostaze și funcții sociale ale dreptului). București: Editura Hyperion XXI.
Basler-Pierson, Marie-Claire și Screvens, Raymond. (1980). La probation en Belgique. Premier bilan quinquennal. Bruxelles: Centre National de Criminologie. Publication no. 10.
Biancalana, Daniel. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 581-614.
Boboș, Mihaela Doina, Drăgătoiu, Mariana și Filip, Paula. (2004). „Întocmirea referatului de evaluare”. În Ministerul Justiției, Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere. Manual de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii. Anul III, Nr. 9. București: Editura Oscar Print. 9-42.
Bocancea, Cristian și Neamțu, George. (1999). Elemente de asistență socială. Iași: Editura Polirom.
Bohm, Robert M. și Haley, Keith N. (2002). Justiția penală – o viziune asupra modelului american. București: Editura Expert.
Boncu, Ștefan. (2000). Devianța tolerată. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
Brătuianu, Dan, Dominte, Ciprian, Durnescu, Ioan, Gâta, Lavinia și Poledna, Sorina. (2004). „Activitatea de asistență și supraveghere a persoanelor dependente de substanțe”. În Ministerul Justiției, Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere. Manual de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii. Anul III, Nr. 9. București: Editura Oscar Print. 247-292.
Brownlee, Ian. (1998). Community Punishment. A critical Introduction. : Addison Wesley Longman Limited.
Bujor, Ana Maria. (2007). „Întreținerea unui deținut costă contribuabilul 1.400 de lei pe lună”. În Curentul. 30 Octombrie. Disponibil la adresa http://www.curentul.ro/index.php/ Actualitate/Intretinerea-unui-detinut-costa-contribuabilul-1400-de-lei-pe-luna.html. Accesat la data de 12 martie 2008.
Camp, Scott și Gaes, Gerald. (2005). „Criminogenic effects of the prison environment on inmate behavior: Some experimental evidence”. În Crime & Delinquency. 51. 425-442.
Cavadino, Michael și Dignan, James. (2006). „Penal policy and political economy”. În Criminology and Criminal Justice. 6(4). 435–456.
Chui, Wing Hong și Nellis, Mike. (2003). „Creating the National Probation Service – New Wine, Old Bottles?”. În Chui, Wing Hong și Nellis, Mike. (eds). Moving probation forward: evidence, arguments and practice. : Pearson Longman. 1-18.
Cohen, Albert K. (1965). „The Sociology of the Deviant Act: Anomie Theory and Beyond”. În American Sociological Review. 30(1). 5-14.
Cohen, Albert K. (1966). Deviance and control. Cliffs: Prentice-Hall, Inc.
Cohen, Albert K. și Short, James F. Jr. (1961). „Juvenile Delinquency”. În Merton, Robert K. și Nisbet Robert A. (eds.) Contemporary Social Problems: An Introduction to the Sociology of Deviant Behavior and Social Disorganization. : Harcourt, Brace & World. 77-126.
Cojocar, Mihai. (2006). Catalogul timbrelor fiscale și vignetelor românești. 1856-2006. 150 de ani de timbru fiscal românesc. [f.l.] [f.e.].
Comisia Europeană. (1999). 1999 Regular Report from the Commission on Romania’s Progress Toward Accession. Document făcut public la data de 13 octombrie 1999.
Comisia Europeană. (2000). 2000 Regular Report from the Commission on Romania’s Progress Toward Accession. Document făcut public la data de 8 noiembrie 2000.
Consiliul Superior al Magistraturii. (2006). Evidența nominală a judecătorilor. Disponibil on-line la adresa: http://www.csm-just.ro/csm/index.php?cmd=080101. Accesat la data de 10 iunie 2006.
Constantinescu-Mion, I. (1912). „Societățile de patronare”. În Revista penitenciară și de drept penal. I (2, Martie-Aprilie). 86-91.
Constantinescu-Mion. (1914a). „Regimul educativ în închisorile de Minori”. În Revista penitenciară și de drept penal. III (10, Octombrie). 346-360.
Constantinescu-Mion. (1914b). „Regimul educativ în Închisorile de Minori (urmare)”. În Revista penitenciară și de drept penal. III (12, Decembrie). 430-436.
Creswell, John W. (2003). Research design: Qualitative, quantitative and mixed methods approaches. Second edition. Thousand Oaks: Sage Publications.
Crutchfield, Robert D. și Kubrin, Charis. (2000). „Criminology”. În Borgatta, Egdar F. și , Rhonda J.V. (eds). Encyclopedia of Sociology. Second Edition. 527-539.
Derks, Jack și Kalmthout, Anton M. van. (2000). „A palette of European Probation Service Systems”. În Kalmthout, Anton M. van și Derks, Jack T.M. (eds). Probation and Probation Services. A European Perspective. : Wolf Legal Publishers. 1-28.
Deveikyte, Eva. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 551-580.
Dianu, Grigore I. (1900). Societățile de patronagiu. Bucuresci: Institutul de Arte Grafice Carol Göbl.
Dianu, Grigore I. (1901). Istoria închisorilor din România. Studiu comparativ. Legi și obiceiuri. Cu 18 planșe și 2 tabele statistice. Edițiunea a III-a. Bucuresci: Tipografia Curții Regale, F. Göbl Fiĭ.
DJI. (2004). Open to reform. Annual Report.
Durkheim, Émile. [1893](2001). Diviziunea muncii sociale. București: Editura Albatros.
Durkheim, Émile. [1895](2002). Regulile metodei sociologice. Iași: Editura Polirom.
Dumitrașcu, Ligia și Schiaucu, Valentin. (2008). „Supravegherea în comunitate”. În Schiaucu, Valentin și Canton, Rob. (coord). Manual de probațiune. București: Euro Standard. 156-191.
Durnescu, Ioan. (2001). „Estimarea riscului de recidivă”. În Popescu, Mihai și Ștefan, Iulia. (coord). Prevenirea infracționalității și metode de lucru cu infractorii. Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului. 13-24.
Durnescu, Ioan. (2004). „România”. În Kalmthout, Anton M. van (ed). Reintegrarea socială și supravegherea infractorilor în opt țări europene. : Wolf Legal Publishers. 271-309,
Durnescu, Ioan. (2008a). „An exploration of the purposes and outcomes of probation in European jurisdictions”. În Probation Journal. 55(3). 273-281.
Durnescu, Ioan. (2008b). „O istorie a probațiunii în România”. În Schiaucu, Valentin și Canton, Rob. (coord). Manual de probațiune. București: Euro Standard. 8-25.
, Susan și Piper, Christine. [2005](2008). Sentencing and Punishemt: the quest for justice. : Press.
Espartero, Paloma. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 1001-1024.
Faeste, Einar. (2000). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Derks, Jack T.M. (eds). Probation and Probation Services. A European Perspective. : Wolf Legal Publishers. 411-439.
Fiscuci, Carmen și Deteșan, Alina. (2001). „Definirea riscului de recidivă”. În Popescu, Mihai și Ștefan, Iulia. (coord). Prevenirea infracționalității și metode de lucru cu infractorii. Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului. 25-29.
Florian, Gheorghe. (2006). Fenomenologie penitenciară. București: Editura Oscar Print.
Foucault, Michel. (1999). Anormalii. București: Editura Univers.
Gandini, Luisa și Zinna, Sebastiano. (2008). „Italy”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 487-521.
Ghedeon, Ramona și Groza Dalina. (2008). „Asistarea persoanelor condamnate”. În Schiaucu, Valentin și Canton, Rob. (coord). Manual de probațiune. București: Euro Standard. 192-217.
Giles, Graham W. (2000). Administrarea justiției în comunitate. Standarde și reglementări internaționale. București: Editura Expert.
Gilly, Thomas. (2004). „Franța”. În Kalmthout, Anton M. van (ed). Reintegrarea socială și supravegherea infractorilor în opt țări europene. : Wolf Legal Publishers. 93-126,
Globokar, Julie L. (2008). „Probation”. În Encyclopedia of Social Problems. Sage Publications. Disponibil on-line la http://sage-ereference.com/socialproblems/Article_n443.html. Accesat la data de 8 martie 2009.
Godwin, Tracy M., Seymour, Anne, Crowe, Ann și Macgargle, Brett. (1999). Promising Victim-Related Practices and Strategies in Probation and Parole. : American Probation and Parole Association, Office for Victims of Crime.
Gregory, Marilyn. (2007). „Probation Training: Evidence from Newly Qualified Officers”. În Social Work Education. 26(1). 53-68.
Groza, Daliana, Ghedeon, Ramona, Albu, Carmen și Csatlos Dima, Janina. (2004). „Asistența și consilierea în cadrul serviciilor de reintegrare socială și supraveghere”. În Ministerul Justiției, Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere. Manual de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii. Anul III, Nr. 9. București: Editura Oscar Print. 70-130.
Haines, Kevin. (2002). „Ce este probațiunea?”. În Durnescu, Ioan. (coord). Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere. Craiova: Editura Themis. 56-82.
Hamai, Koichi și alții. [1995](2005). „Editors’ introduction”. În Hamai, Koichi, Harris, Robert, Villé, Renaud, Hough, Mike și Zveikc, Ugljisa. (eds). Probation round the world: a comparative study. : Routledge. xii-xx.
Hamai, Koichi și Villé, Renaud. [1995](2005a). „Origins and purpose of probation”. În Hamai, Koichi, Harris, Robert, Villé, Renaud, Hough, Mike și Zveikc, Ugljisa. (eds). Probation round the world: a comparative study. : Routledge. 69-106.
Hamai, Koichi și Villé, Renaud. [1995](2005b). „Probation as a profession”. În Hamai, Koichi, Harris, Robert, Villé, Renaud, Hough, Mike și Zveikc, Ugljisa. (eds). Probation round the world: a comparative study. : Routledge. 129-155.
Hamai, Koichi și Villé, Renaud. [1995](2005c). „Volunteer probation personnel”. În Hamai, Koichi, Harris, Robert, Villé, Renaud, Hough, Mike și Zveikc, Ugljisa. (eds). Probation round the world: a comparative study. : Routledge. 171-186.
Harris, Kay M. (1986). The goals of community sanctions. US Department of Criminal Justice, .
Harris, Robert. (1997). „Developments in probation: an international perspective”. În Villé, Renaud, Zvekic, Ugljesa și Klaus, Jon F. (eds). Promoting probation internationally. : United Nations Interregional Crime and Justice Research Institute. Publication no. 58. UN Publications Sales No. E.98.III.N.1. 38-43.
Harris, Robert. [1995](2005a). „Studying probation. A comparative approach”. În Hamai, Koichi, Harris, Robert, Villé, Renaud, Hough, Mike și Zveikc, Ugljisa. (eds). Probation round the world: a comparative study. : Routledge. 3-24.
Harris, Robert. [1995](2005b). „Probation round the world. Origins and development”. În Hamai, Koichi, Harris, Robert, Villé, Renaud, Hough, Mike și Zveikc, Ugljisa. (eds). Probation round the world: a comparative study. : Routledge. 25-66.
Heine, Lisbet. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 231-254.
. (2006). The future of probation: making society safer. , : CEP Conference – 25th Anniversary of the CEP. 21-23 iunie. Disponibil on-line la http://www.cep-probation.org. Accesat la data de 16 martie 2008.
Hoffman, Bruce. (2008). The . II: Shaw & McKay „Social Disorganization Theory”. . Disponibil on-line la http://www.crimetheory.com. Accesat la data de 25 noiembrie 2008.
Holman, Barry R. și Brown, Robert A. (2004) „Beyond Bricks, Bars, and Barbed Wire: The Genesis and Proliferation of Alternatives to Incarceration in the ”. În Sumner, Collin. (ed). The Blackwell Companion to criminology. : Blackwell Publishing Ltd. 196-210.
NOMS. (2007). Probation Bench Guide. Information for Magistrates’ Courts in England and Wales. Ediția a 2-a. Document disponibil online la adresa http://www.probation. homeoffice.gov.uk/output/page84.asp. Accesat la data de 16 noiembrie 2007.
Hough, Mike. [1995](2005). „Variations in probation functions”. În Hamai, Koichi, Harris, Robert, Villé, Renaud, Hough, Mike și Zveikc, Ugljisa. (eds). Probation round the world: a comparative study. : Routledge. 157-169.
Ignatieff, Michael. (1981). „State, Civil Society, and Total Institutions: A Critique of Recent Social Histories of Punishment”. În Crime and Justice. 3. 153-192.
Immarigeon, Russ. (2004). „Probation”. În Encyclopedia of Prisons & Correctional Facilities. Sage Publications. Disponibil on-line la adresa http://sage-ereference.com/prisons/ Article_n290.html. Accesat la data de 8 martie 2009.
Institutul Central de Statistică. (1938). Instituțiunile de asistență socială și de ocrotire. Rezultatele recensământului Instituțiunilor de asistență socială și de ocrotire din 1 ianuarie 1936. București: Editura Institutului Central de Statistică.
Institutul Național de Statistică. (2006). Anuarul statistic al României. București: INS. Disponibil on-line la http://www.insse.ro. Accesat la data de 15 ianuarie 2008.
Institutul Național de Statistică. (2007). Bază de date TEMPO online. București: INS. Disponibil on-line la http://statistici.insse.ro. Accesat la data de 23 octombrie 2008.
Isajiw, Wsevolod W. (1998). Causation and Functionalism in Sociology. : Routledge.
Johnston, Barry V. (2003). „Sin and Sociology: The Loss and Potential Recovery of a Concept”. În The Catholic Social Science Review. VIII(I). Disponibil on-line la adresa: http://www.cssronline.org/CSSR/Archival/vol_viii.htm. Accesat la data de 15 noiembrie 2008.
Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (2008). „European Probation Service Systems. A comparative overview”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 1-42.
Kalmthout, Anton M. van și Tigges, Leo. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 677-723.
Kalmthout, Anton M. van, Roberts, Jenny și Vinding, Sandra. (eds.) (2004). Probation and Probation Services in the EU accession countries. : Wolf Legal Publishers.
Kemshall, Hazel. (2003). Understanding risk in criminal justice. : Open University Press.
Kerezsi, Klára, Hatvani, Erzsébet, Kóta, Tünde și Bogschütz, Zoltán. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 417-455.
Keve, Paul W. (1954). Prison, Probation or Parole? A Probation Officer Reports. : The Press.
Keve, Paul W. (1960). The Probation Officer Investigates. A Guide to the Presentence Report. : The Press.
Klaus, Jon F. (1997). Handbook on Probation Services. Guidelines for Probation Practitioners and Managers. : United Nations Interregional Crime and Justice Research Institute. Publication no. 60.
Koehn, Daryl. [1955](2005). The nature of evil. : Palgrave Macmillan.
Koss, Christoph. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 43-74.
Lauwers, Colette. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 75-108.
Lehner, Dominik.(2005). „Electronic Monitoring: Big Brother is now watching you in ”. În Probation in . Bulletin of the Conférence Permanente Européenne de la Probation. 35. December. 1-3.
Lemert, Edwin McCarthy. [1912](1997). The trouble with evil : social control at the edge of morality. : of Press.
Linderborg, Henrik. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 317-348.
Lindholm, Margareta și Bishop, Norman. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 1025-1046.
Livadă-Cadeschi, Ligia. (2001). De la milă la filantropie: instituții de asistare a săracilor din Țara Românească și Moldova în secolul al XVIII-lea. București: Editura Nemira.
Luckenbill, David F. și Miller, Kirk. (2006). „Criminology”. În 21st Century Sociology. Sage Publications. Disponibil la http://sage-ereference.com/sociology/Article_n39.html. Accesat la data de 8 martie 2009.
Lyman, Stanford M. [1978](1989). The Seven Deadly Sins: Society and Evil. Revised and expanded edition. Rowman & Littlefield.
Macionis, John J. [2001](2005). Social Problems. 2nd edition. Upper Saddle River, New Jersey: Pearson Education Inc.
Marsh, Ian. (ed.) (2006). Theories of crime. : Routledge.
McCarva, Roger. (2008). „ and ”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 255-294.
Merton, Robert K. (1938). „Social Structure and Anomie”. În American Sociological Review. 3(5). Octomber. 672-682.
Merton, Robert K. [1938](1968). Social Theory and Social Structure. Enlarged Edition. : The Free Press.
Miers, David. (2001). An International Review of Restorative Justice. Home Office: Crime Reduction Research Series Paper 10.
Miller, William R. & Rollnick, Stephen. (2002). (eds.). Motivational interviewing. Preparing people for change. 2nd edition. : Press.
Ministerul Justiției. (2002). Probațiunea în România. Anul 1, Nr. 1. Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Mitrache, Constantin. (1994). Drept penal român: partea generală. București: Casa de Editură și Presă Șansa.
Morris, Norval și Tonry, Michael. (1990). Between prison and probation. Intermediate punishments in a rational sentencing system. : Press.
Morrison, . (1995). Theoretical criminology: from modernity to post-modernism. : Cavendish Publishing Limited.
Munteanu, Marian. (2007). Folclorul detenției. Formele privării de libertate în literatura poporană. Studiu, tipologie, antologie de texte și glosar. București: Editura Valahia.
Murgescu, Mirela-Luminița, Rachieru, Silvana și Cheschebec, Roxana Lucia. (2005). Final Report of the Romanian Research Team for the “History of Social Work in Eastern Europe. 1900-1960” Project. Disponibil on-line la adresa http://www.sweep.uni-siegen.de/content/Results/Final_Reports_PDFs/Romania_Finalreport.pdf. Accesat la data de 15 noiembrie 2008.
Mutz, Jürgen. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 381-415.
Nellis, Mike. (1996). „Probation Training: The Links with Social Work”. În May, Tim și Vass, Antony A. (eds). Working with Offenders: Issues, Contexts, Outcomes. London: Sage Publications. 7-30.
Nellis, Mike. (2001). „The new probation training in England and Wales: realising the potential”. În Social Work Education. 20(4). 415-432.
Nellis, Mike. (2007). „Humanizing justice: the English Probation Service up to 1972”. În Gelsthorpe, Loraine și Morgan, Rod. (eds). Handbook of probation. : Willan Publishing. 25-58.
, Daniel W. van (1998). Restorative Justice: International Trends. , New : .
Niculescu, Sim. E. (1912). „Liberarea condițională”. În Revista penitenciară și de drept penal. I (3, Mai-Iunie). 195-200.
Novak, va. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 967-999.
O’Brien, Patricia. (1978). „Crime and Punishment as Historical Problem”. În Journal of Social History. 11(4).508-520.
Office for Criminal Justice Reform. (2005). Restorative justice: helping to meet local needs. Criminal Justice System. England and Wales. 10. Disponibil online la adresa http://www.homeoffice.gov.uk/documents/rj-local-needs-guidance. Accesat la data de 16 noiembrie 2007.
Ourednickova, Lenka, Stern, Pavel și Doubravova, Dagmar. (2008). „The ”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 203-230.
Park, Robert E. (1915). „The City: Suggestions for the Investigation of Human Behavior in the City Environment”. În American Journal of Sociology. 20(5). 577-612.
Park, Robert E. (1921). „Secondary Contacts and City Life”. În Park, Robert E. și Burgess, Ernest W., (eds.). Introduction to the science of sociology. : The Press. 311-315.
Park, Robert E., Burgess, Ernest W., MacKenzie, Roderick D. și Janowitz, Morris, (eds.), [1925](1984). The City: Suggestions for Investigation of Human Behavior in the Urban Environment. Edition: reprint. : Press.
Pașcu, Andrei. (1998). „Experimentul probațiunii – reformă a sistemului execuțional penal din România”. În Bârsan, Victor. (ed). Închisorile noastre. Etapa ‘98. București: Editura Pythagora. 190-201.
Pattillo, Mary, Weiman, David și Western, Bruce. (2004). Imprisoning : the social effects of mass incarceration. : Russell Sage Foundation Publications.
Pelissier, Bruno și Perrier, Yves. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 349-380.
Penal Reform International. (2006). „The Realities of Community Service: PRI’s Experience”. În Newsletter. No. 54. April. 5-7.
Pérez Pablo, Rosa Maria. (2000). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Derks, Jack T.M. (eds). Probation and Probation Services. A European Perspective. : Wolf Legal Publishers. 495-519.
Ploeg, Gerhard. (2004). „Olanda”. În Kalmthout, Anton M. van. (ed). Reintegrarea socială și supravegherea infractorilor în opt țări europene. Nijmegen: Wolf Legal Publishers. 127-160.
Ploeg, Gerhard. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 765-802.
Pop, Ioana și Badea, Marian. (2008). „Întocmirea referatului de evaluare”. În Schiaucu, Valentin și Canton, Rob. (coord). Manual de probațiune. București: Editura Euro Standard. 130-155.
Popescu, Ion-Andrei. (1998). „Sancțiune”. În Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr. (coord). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel. 513.
Radcliffe, Beverley și Călin, Cristina Felicia. „Lucrul cu victimele infracțiunilor produse cu violență – noțiuni de bază”. În Schiaucu, Valentin și Canton, Rob. (coord). Manual de probațiune. București: Euro Standard. 266-284.
. (1962). In Search of Criminology. : Press.
. (1999). Adventures in Criminology. : Routledge.
Rădulescu, Sorin. (1998). Sociologia devianței. București: Editura Victor.
Rajic, Sasa și Babic, Vesna. (2008). „Croatia”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 179-202.
Raynor, Peter și Vanstone, Maurice. (2002). Understanding community penalties: probation, policy and social change. Buckingham: Open University Press.
Raynor, Peter, Kynch, Jocelyn, Roberts, Colin și Merrington, Simon. (2000). Risk and need assessment in probation services: an evaluation. Home Office: Research, Development and Statistics Directorate.
Rhodes, Lorna. (2005). „Pathological effects of the supermaximum prison”. În American Journal of Public Health. 95 (10). 1692-1695.
Ritzer, George. [1975](1986). Social Problems. Rev.edition of: Social Problems / Rodney Stark. New York: Random House.
Ross, Edward Alsworth. (1907). Sin and Society: An Analysis of Latter-Day Iniquity. : Houghton Mifflin.
Rubington, Earl și Weinberg, Martin S. (1995). The Study of Social Problems. Seven Perspectives. 5th edition. New York: Oxford University Press.
Schneider, Chris. (2004). „Howard, John (1726–1790)”. În Encyclopedia of Prisons & Correctional Facilities. Sage Publications. Disponibil on-line la adresa http://sage-ereference.com/prisons/Article_n169.html. Accesat la data de 8 martie 2009.
Scicluna, Sandra. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 615-637.
Shaw, Clifford R. Și McKay, Henry D. (1932). „Are Broken Homes a Causative Factor in Juvenile Delinquency?”. În Social Forces. 10(4). 514-524.
Sheafor, Bradford W., Horejsi, Charles R. și Horejsi, Gloria A. [1988](1998). Techniques and Guidelines for Social Work Practice. 4th edition. : Allyn and Bacon.
Societatea Generală de Patronagiu. (1913). Statutele modificate în Adunarea Generală din 16 Decembrie 1912 și aprobate prin Jurnalul Consiliului de Miniștri No. 901 din 6 aprilie 1913 și Regulamentul Societății. București: Tipografia Profesională Dimitrie C. Ionescu.
Stănișor, Emilian. (2002). „Considerații despre probațiune”. În Revista de Asistență Socială. 1.
Stănișor, Emilian. (2003). (coord). Penologie. Ediția a III-a. București: Editura Oscar Print.
Starse. (1914). „Vagabondajul”. În Revista penitenciară și de drept penal. III (4, Aprilie). 140-145.
Staub, Ervin. (1999). „The Roots of Evil: Social Conditions, Culture, Personality, and Basic Human Needs”. În Personality and Social Psychology Review. 3(3). 179-192.
Staub, Ervin. [1989](1992). The Roots of Evil: The Origins of Genocide and Other Group Violence. : Press.
Stemen, Don. (2007). Reconsidering incarceration: new directions for reducing crime. : Vera Institute of Justice. Disponibil on-line la http://www.vera.org. Accesat la data de 27 iulie 2007.
Sterian, Dan. (1998). „Serviciile însărcinate cu punerea în executare a sancțiunilor și măsurilor comunitare – instituția probațiunii”. În Bârsan, Victor. (ed). Închisorile noastre. Etapa ‘98. București: Editura Pythagora. 184-189.
Sutherland, Edwin H. (1943). „Review: Juvenile Delinquency and Urban Areas: A Study of Rates of Delinquents in Relation to Differential Characteristics of Local Communities in American Cities. by Clifford R. Shaw; Henry D. McKay; Norman S. Hayner; Paul G. Cressey; Clarence W. Schroeder; T. Earl Sullenger; Earl R. Moses; Calvin F. Schmid”. În Americal Journal of Sociology. 49(1). 100-101.
Symonides, Janusz și Volodin, Vladimir. (eds). (2001). A Guide to Human Rights. Institutions, Standards, Procedures. United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization.
Szabo, Anamaria. (2006a). Sanctioning without imprisoning: analysis on . : Katholieke Hogeschool Zuid-West-Vlaanderen. [lucrare fără ISBN].
Szabo, Anamaria. (2006b). „Sistemul de sancțiuni și măsuri comunitare în România. Analiză asupra orientării politicii penale”. În Doctrină și Jurisprudență. Nr. 3. 133-151.
Szabo, Anamaria. (2006c). “Studiu asupra opiniei judecătorilor privind aplicarea muncii în folosul comunității în justiția penală”. În Serviciul Comunitar. Penal Reform International România. Septembrie. 33-53.
Szabo, Anamaria (2007a). „Aplicarea măsurilor alternative la pedeapsa cu închisoarea în justiția juvenilă”. Comunicare la Conferința Internațională Alternative Measures in Juvenile Justice. Meaning and Role. Centrul Român pentru Educație și Dezvoltare Umană și Direcția de Probațiune, Ministerul Justiției. București. 28-30 Octombrie 2007. [prezentare publică netipărită]
Szabo, Anamaria. (2007b). „Sancțiuni și măsuri comunitare în România: Opinii și atitudini”. În Colocviul Internațional de Științe Sociale ACUM 2007. Brașov: Editura Universității „Transilvania”. 344-362.
Szabo, Anamaria. (2008). „Funcțiile probațiunii în România: despre drumul până la reintegrarea socială a infractorilor”. În Colocviul Internațional de Științe Sociale ACUM 2008. Brașov: Editura Universității „Transilvania”. [în curs de publicare].
Szabo, Anamaria. (2009). „Ateliere de muncă în folosul comunității în România, plecând de la experiență elvețiană”. În Revista de Criminologie, de Criminalistică și de Penologie. [în curs de publicare].
Thigpen, Morris L. și Keiser, George. (2003). Topics in Community Corrections. Offender Assessment. US Department of Justice, National Institute of Corrections.
Travis, Lawrence F. și Simpson Beck, . (2008). „Probation, Parole, and Community Corrections: An International Perspective”. În Shoham, Shlomo Giora, Beck, Ori și Kett, Martin. (eds). International Handbook of Penology and Criminal Justice. : CRC Press, Taylor & Francis Group. 197-230.
Turner, Jonathan H. și Maryanski, Alexandra R. (1988). „Is ‘Neofunctionalism’ Really Functional?”. În Sociological Theory. 6(1). 110-121.
Umbreit, Mark S. și , Jean. (2000). Guidelines for Victim-Sensitive, Victim-Offender Mediation: Restorative Justice Trough Dialogue. US Department of Justice: Office for Victims of Crime.
Underwood. (2007). „Effective practice”. În Canton, Rob și Hancock, David. (eds). Dictionary of Probation and Offender Management. Devon: Willan Publishing. 112-115.
Urse, Laureana. (2003). Clase sociale și stiluri de viață în România (I). București: Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Academia Română. Dispnibil on-line la adresa http://www.iccv.ro. Accesat la data de 14 martie 2008.
Valck, Sabine de. (2000). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Derks, Jack T.M. (eds). Probation and Probation Services. A European Perspective. : Wolf Legal Publishers. 61-91.
Vanstone, Maurice. (2004). „ control: The origins of a humanitarian service”. În Probation Journal. 51(1). 34-47.
Vanstone, Maurice. (2008). „The International Origins and Initial Development of Probation. An Early Example of Policy Transfer”. În The British Journal of Criminology. 48. 735-755.
Vlăsceanu, Lazăr. (1998). „Control social”. În Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr. (coord). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel. 137-139.
Vogt-Airaksinen, Tiina. (2000). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Derks, Jack T.M. (eds). Probation and Probation Services. A European Perspective. : Wolf Legal Publishers. 175-200.
, Thornton, William E. Jr., Barrile, Leo și Seaman, Jerrol M. (1994). Criminology and Justice. New York: McGraw-Hill Inc.
Voinea, Maria. (2000). Sociologie generală și juridică. București: Editura Sylvi.153
Walmsley, Roy. (2007). World Prison Population List. Ediția a 7-a. : International Centre for Prison Studies, King’s College London. Disponibil on-line la http://www.prisonstudies.org. Accesat la data de 15 noiembrie 2008.
Ward, David și Spencer, Jon. (1994). „The Future of Probation Qualifying Training”. În Probation Journal. 41(2). 95-98.
Wegener, Hartmut. (2000). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Derks, Jack T.M. (eds). Probation and Probation Services. A European Perspective. : Wolf Legal Publishers. 235-259.
Whitehead, Philip și Thompson, Jamie. (2004). Knowledge and the Probation Service: Raising Standards for Trainees, Assessors and Practitioners. : John Wiley & Sons Ltd.
Whitehead, Philip. (2007). Modernising probation and criminal justice: getting the measure of cultural change. Crayford: Shaw & Sons.
Wilamowska, Barbara. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 803-832.
Wilkinson, Richard. (2005). The impact of inequality: how to make sick societies healthier. : Routledge.
Willie, Aurelia. (2000). „Elemente de legislație”. În Durnescu, Ioan. (coord). Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere. Craiova: Editura Themis.
Zamfir, Cătălin. (1999). Spre o paradigmă a gândirii sociologice. Iași: Editura Cantes.
Zamfir, Cătălin. (2007). “Probleme sociale”. În Zamfir, Cătălin și Stănescu, Simona. (coord.). Enciclopedia dezvoltării sociale. Iași: Editura Polirom. 455-464.
*** (1914). „De la societatea de patronaj”. În Revista penitenciară și de drept penal. III (12). 459-460.
*** (2006). „Un deținut ne costă mai mult de un salariu mediu”. În Evenimentul Zilei. 24 iulie. Disponibil on-line la adresa: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/401806. Accesat la data de 12 martie 2008.
B. Resurse on-line
Administrația Națională a Penitenciarelor, România: http://www.anp-just.ro.
Institutul Național de Statistică, Baza de date TEMPO online: http://statistici.insse.ro.
Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, România: http://www.just.ro.
Portalul instanțelor de judecată din România: http://portal.just.ro.
C. Legislație națională și internațională
Legea nr. 169 din 26 ianuarie 1874 asupra regimului închisorilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 26 din 1(13) februarie 1874.
Legea nr. 809 din 24 martie 1908 privind Societatea Generală de Patronagiu, publicată în Monitorul Oficial nr. 287 din 28 martie 1908.
Codul penal Carol al II-lea, Ediție oficială cuprinzând toate modificările și rectificările până la data de 1 N-vrie 1938, București: Atelierele de tipografie și cartonat Penitenciarul „Văcărești”.
Legea nr. 15 din 21 iunie 1968 privind Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997.
Legea nr. 29 din 12 noiembrie 1968 privind Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial nr. 78 din 30 aprilie 1997.
Decretul nr. 218 din 12 iulie 1977 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la sancționarea și reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, publicat în Buletinul Oficial nr. 71 din 17 iulie 1977.
Decretul nr. 64 din 25 martie 1981 pentru modificarea Decretului nr. 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la sancționarea și reeducarea prin muncă a unor persoane, publicat în Buletinul Oficial nr. 17 din 25 martie 1981.
Legea nr. 104 din 22 septembrie 1992 pentru modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedura penală și a altor legi, precum și pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 și a Decretului nr. 218/1977, publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din 1 octombrie 1992.
Ordonanța nr. 92 din 29 august 2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial nr. 423 din 1 septembrie 2000.
Ordinul nr. 2626 din 16 octombrie 2000 al ministrului justiției pentru modificarea structurii organizatorice a Direcției generale judiciare și coordonarea strategiei antiinfracționale, publicat în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 noiembrie 2000.
Hotărârea nr. 1239 din 29 noiembrie 2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial nr. 651 din 13 decembrie 2000.
Ordinul nr. 76 din 20 februarie 2001 al Ministerului Muncii și Solidarității Sociale privind completarea Clasificării ocupațiilor din România, publicat în Monitorul Oficial nr. 152 din 28 martie 2001.
Legea nr. 129 din 18 martie 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 20 martie 2002.
Ordonanța nr. 55 din 16 august 2002 privind regimul juridic al sancțiunilor prestării unei activități în folosul comunității și închisorii contravenționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 642 din 30 august 2002
Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 1 iulie 2003.
Legea nr. 211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 4 iunie 2004.
Legea nr. 213 din 27 mai 2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 492 din 1 iunie 2004.
Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23 iunie 2004.
Legea nr. 294 din 28 iunie 2004 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 591 din 1 iulie 2004.
Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 575 din 29 iunie 2004.
Hotărârea nr. 1437 din 2 septembrie 2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a comisiei pentru protecția copilului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 872 din 24 septembrie 2004.
Ordinul nr. 3172/C din 26 noiembrie 2004 al ministrului justiției de aprobare a Codului deontologic al personalului de reintegrare socială și supraveghere. Disponibil on-line la adresa http://www.just.ro.
Ordinul nr. 510/C din 5 aprilie 2005 al ministrului justiției de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al serviciilor de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor. Disponibil on-line la adresa http://www.just.ro.
Legea nr. 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din serviciile de probațiune, publicată în Monitorul Oficial nr. 407 din 10 mai 2006.
Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial nr. 441 din 22 mai 2006.
Legea nr. 275 din 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 627 din 20 iulie 2006.
Legea nr. 327 din 14 iulie 2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune, publicată în Monitorul Oficial nr. 624 din 19 iulie 2006.
Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr. 677 din 7 august 2006.
Hotărârea nr. 1897 din 21 decembrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 16 ianuarie 2007.
Ordinul nr. 2017/C din 3 august 2007 al ministrului justiției de aprobare a Regulamentului privind desfășurarea activității comisiei de disciplină pentru cercetarea abaterilor disciplinare ale personalului de probațiune, publicat în Monitorul Oficial nr. 570 din 20 august 2007.
Ordinul nr. 928/C din 03 aprilie 2007 al ministrului justiției de aprobare a Regulamentului privind criteriile și metodologia de evaluare a performanțelor profesionale ale personalului de probațiune, publicat în Monitorul Oficial nr. 256 din 17 aprilie 2007.
Ordonanța de Urgență nr. 31 din 19 martie 2008 privind modificarea art. 482 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 24 martie 2008.
Ordinul nr. 170 din 10 martie 2008 al Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse privind completarea Clasificării ocupațiilor din România, publicat în Monitorul Oficial nr. 219 din 21 martie 2008.
Ordinul nr. 915/C din 27 martie 2008 al ministrului justiției pentru stabilirea locațiilor în care se derulează activitatea serviciilor de probațiune, publicat în Monitorul Oficial nr. 596 din 11 august 2008
Ordonanța de urgență nr. 78 din 18 iunie 2008 privind stabilirea competenței supravegherii executării obligației minorului de a presta o activitate neremunerată într-o instituție de interes public, prevăzută la art. 103 alin. 3 lit. c) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 465 din 23 iunie 2008
Hotărârea nr. 747 din 9 iulie 2008 pentru modificarea și completarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial nr. 557 din 23 iulie 2008.
Ordinul nr. 2355/C din 11 septembrie 2008 al ministrului justiției pentru aprobarea Procedurii privind supravegherea executării obligației persoanei condamnate sau minorului de a presta o activitate neremunerată într-o instituție de interes public impusă de instanța de judecată, publicat în Monitorul Oficial nr. 669 din septembrie 2008.
Proiectul Legii privind Codul Penal, forma transmisă Parlamentului, făcut public de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești la data de 25 februarie 2009. Disponibil on-line la adresa http://www.just.ro. Accesat la data de 5 martie 2009.
Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul Penal. Disponibil on-line la adresa http://www.just.ro. Accesat la data de 5 martie 2009.
Proiectul Legii privind Codul de Procedură Penală, forma transmisă Parlamentului, făcut public de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești la data de 25 februarie 2009. Disponibil on-line la adresa http://www.just.ro. Accesat la data de 5 martie 2009.
Proiectul Legii de executare a pedepselor, forma transmisă Parlamentului, făcut public de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești la data de 25 februarie 2009. Disponibil on-line la adresa http://www.just.ro. Accesat la data de 5 martie 2009.
Regulile și standardele minime ale Națiunilor Unite pentru administrarea justiției juvenile, adoptate de Adunarea generală a Națiunilor Unite prin rezoluția 40/33 din 29 noiembrie 1985 (Regulile de la Beijing).
Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite la 29 noiembrie 1989, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990, ratificată de România prin Legea nr. 109 din 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 199 din 28 septembrie 1990.
Regulile și standardele minime ale Națiunilor Unite pentru măsuri neprivative de libertate, adoptate de Adunarea generală a Națiunilor Unite prin rezoluția 45/110 din 16 decembrie 1990 (Regulile de la Tokyo).
Recomandarea Nr. R (92) 16 privind Regulile Europene asupra sancțiunilor și măsurilor comunitare, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la data de 19 octombrie 1992.
Recomandarea Rec (2000) 22 privind îmbunătățirea implementării Regulilor europene asupra sancțiunilor și măsurilor comunitare, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la data de 29 noiembrie 2000.
Anexe
Anexa 1 – Doine din lumea detenției (1898 și 1914)
[Am fost, maică, arestat]
Foaie verde merișor,
Arde-te-ar focu’ Târgșori !
De când în tine-am intrat,
Toată lumea m-a uitat,
C-am fost, maică, arestat,
Șapte luni corecțiiii dat.
Și-o frunzuță matostatiii,
Spune-mi, puică, adevărat:
De când sânt eu arestat,
Câți flăcăi te-au sărutat?
– Eu la toți nu m-am lăsat,
Numai unu’ m-a-nșelat,
La un colțișor de gard!
Unu’ nalt și spâncenat,
Nici mustața nu i-a dat,
Cu trei semne de vărsat;
(…)
Ant. 1898, Muntenia, Argeș (Muscel), Beleți.
(Tocilescu – Țapu, MF, II, p. 199)
[Deasupra cu capac]
Foaie verde merișor,
Arde-te-ar focu’ Târgșor !
Din tălpi până-n căprior,
Să nu-ți mai văd zidurile!…
Zidul tău e prea nalt
Și deasupra cu capac,
Frică ’mi-e că nu mai scap…
C-am intrat tânăr, copil,
Și-acum sânt moșneag bătrân.
Barba-mi bate brațele,
Mustața urechile
Și ceafa călcâiele…
Foaie verde și-o lalea,
Regină, măria ta,
Mai deschide ședințaiv
Și citește pravilav…
Foaie verde și-o lalea,
Maică, măiculița mea,
Vinde maică ce-i avea,
Vinde maică testemelulvi
De plătește bărbierul
Ca să-mi taie perișorul;
Perișorul ondulat
Ce pe frunte mi-e lăsat…
Vinde maică și moșie
De mă scapă de urgie;
Vinde maică pe bălanivii
De mă scapă de dușmani!…
Ant. 1914, Oltenia, Dolj, Afumați.
(N.Dumitrașcu, în ȘEZ, vol. XIV, 10, 1914, p.149
i Referire la închisoarea militară din localitatea Târgșor (astăzi com. Târgșoru Vechi)
ii Pedeapsă corporală aplicată unui deținut; bătaie
iii Piatră semiprețioasă de culoare verde
iv Dezbatere a unei cauze în fața unei instanțe judecătorești
v Lege, dispoziție, regulament, hotărâre
vi Basma
Sursă: Munteanu, Marian. (2007). Folclorul detenției. Formele privării de libertate în literatura poporană. Studiu, tipologie, antologie de texte și glosar. București: Editura Valahia. 76-77.Anexa 2 – Referat de evaluare
MINISTERUL JUSTIȚIEI
Serviciul de probațiune de pe lângă
Tribunalul …………………… Strict confidențial
după completare
REFERAT DE EVALUARE
I. Introducere
____________________________________________________________________________
| Numele și prenumele inculpatului/persoanei condamnate/minorului: |____________________________________________________________________________| Data și locul nașterii:
|____________________________________________________________________________
| Adresa:
|____________________________________________________________________________
| Fapta/faptele pentru care subiectul referatului de evaluare este | inculpat/condamnat/sancționat cu o măsură educativă: |____________________________________________________________________________
| Instanța de judecată care a solicitat referatul de evaluare:
|____________________________________________________________________________
| Numărul dosarului penal/sentinței penale:
|____________________________________________________________________________
| Termenul de judecată: |____________________________________________________________________________
| Numărul și data adresei de sesizare din partea instanței de judecată:
|____________________________________________________________________________
| Perioada de supraveghere:
|____________________________________________________________________________
| Numele și prenumele consilierului de reintegrare socială și supraveghere:
|____________________________________________________________________________
II. Sursele de informații ……………………………………….
………………………………………………………………
III. Date privind persoana pentru care a fost solicitat referatul de evaluare ………………………………………………………….
………………………………………………………………
IV. Factorii care influențează sau care pot influența conduita generală a persoanei pentru care a fost solicitat referatul de evaluare ……………
………………………………………………………………
V. Perspectivele de reintegrare în societate ………………………
………………………………………………………………
Data întocmirii și Întocmit,
semnării referatului Consilier de reintegrare
………………… socială și supraveghere,
…………………..
Șef serviciu,
……………….
Sursă: Anexa 1 la Hotărârea nr. 1239 din 29 noiembrie 2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial nr. 651 din 13 decembrie 2000
Anexa 3 – Plan de supraveghere
MINISTERUL JUSTIȚIEI
Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul ……………
PLAN DE SUPRAVEGHERE
I. Introducere
Numele și prenumele persoanei condamnate/minorului:
Data și locul nașterii:
Infracțiunea săvârșită:
Numărul hotărârii instanței:
Sancțiunea aplicată persoanei condamnate/minorului:
Perioada supravegherii:
Data începerii:
Data încheierii:
Numele și prenumele consilierului de probațiune:
II. Măsurile și/sau obligațiile impuse de instanța de judecată și mijloacele utilizate pentru asigurarea îndeplinirii lor
III. Nevoile criminogene și sociale ale persoanei condamnate/minorului și obiectivele stabilite în vederea diminuării acestora
IV. Riscul săvârșirii din nou a unor infracțiuni/riscul de a pune în pericol siguranța publică și riscul de sinucidere sau autovătămare
V. Metodele de intervenție propuse în vederea soluționării nevoilor identificate și diminuării riscului
VI. Data, locul și frecvența întrevederilor dintre consilierul de probațiune și persoana condamnată/minor pe perioada supravegherii
VII. Descrierea programului de intervenție, stabilit ca obligație de către instanță (dacă este cazul)
VIII. Descrierea activității, a locului de executare și a programului de lucru, în cazul persoanei condamnate/minorului față de care s-a stabilit prestarea unei activități neremunerate într-o instituție de interes public (dacă este cazul)
Persoana condamnată/minorul a luat cunoștință de conținutul planului de supraveghere și înțelege să coopereze în executarea obligațiilor ce îi revin.
Data semnării planului de supraveghere ………………………
Consilier de probațiune,
……………………
Am luat cunoștință.
Persoana condamnată/minor,
……………………..
Sursă: Anexa 2 la Hotărârea nr. 1239 din 29 noiembrie 2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2000, modificată prin Hotărârea nr. 747 din 9 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 557 din 23 iulie 2008.
Anexa 4 – Instituții cu care colaborează serviciul de probațiune în activitatea de supraveghere
Anexa 5 – Date statistice în cifre absolute
A. Persoane majore condamnate definitiv de instanțele judecătorești pe tipuri de sancțiuni
Sursă: Institutul Național de Statistică
B. Persoane minore condamnate definitiv de instanțele judecătorești pe tipuri de sancțiuni
Sursă: Institutul Național de Statistică
B. Persoane minore condamnate definitiv de instanțele judecătorești pe tipuri de sancțiuni (continuare)
Sursă: Institutul Național de Statistică
Anexa 6 – Măsuri și obligații: proiectul de Lege privind Codul penal 2009
Anexa 7 – Chestionar servicii de probațiune
Anexa 8 – Chestionar muncă în folosul comunității și grafice
Anexa 9 – Chestionar alternative justiție juvenilă – domeniul social
Anexa 10 – Chestionar alternative justiție juvenilă – judecători
Anexa 11 – Chestionar alternative justiție juvenilă – minori în detenție
Anexa 12 – Chestionar alternative justiție juvenilă – elevi
BIBLIOGRAFIE
A. Cărți, capitole din cărți, articole, studii, rapoarte
Administrația Națională a Penitenciarelor. (2006). Activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor în anul 2005. Raportul nr. 212.367/ 24.03.2006. Document disponibil on-line la adresa http://www.anp-just.ro/infogen/bilant2005.doc. Accesat la data de 12 martie 2008.
Administrația Națională a Penitenciarelor. (2008). Situația privind capacitatea de cazare a unităților și efectivele acestora la data de 03.06.2008. Disponibil on-line la adresa: http://www.anp-just.ro. Accesat la data de 20 iunie 2008.
Aebi, Marcelo F. și Delgrande, Natalia. (2008). Council of Europe Annual Penal Statistics. Space I. 2006. Strasbourg. Document PC-CP (2007)9 rev3. Disponibil la adresa: http://www.coe.int/t/e/legal_affairs/legal_co-operation/prisons_and_alternatives. Accesat la data de 12 martie 2008.
Alexander, Jeffrey C. [1996](2001). „Toward a Sociology of Evil: Getting Beyond Modernist Common Sense about the Alternative to ‘the Good’”. În Lara, Maria Pia. (ed.). Rethinking evil: contemporary perspectives. Reprinted Edition. : Press. 153-172.
Amariei, Răzvan. (2004). „Importing prisons”. În Transitions Online. 17 Mai.
Antunes, Isabel. (2008). „Portugal”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 833-868.
APADOR-CH. (2005). Sistemul penitenciar în România, 1995-2004. Raport disponibil on-line la adresa: http://www.apador.org/publicatii/10%20ani_ro-2005.pdf. Accesat la data de 12 martie 2008.
APADOR-CH. (2009). Comentariile APADOR-CH cu privire la proiectul de Cod penal. Document disponibil on-line la adresa: http://www.apador.org/pubs.php. Accesat la data de 15 martie 2009.
Austin, James și Krisberg, Barry. (1981). „Wider, Stronger, and Different Nets: the Dialectics of Criminal Justice Reform”. În Journal of Research in Crime and Delinquency. 18 (January). 165-196.
Badea, Marian. (2007). Pasajele instituțiilor intermediare. Iași: Editura Lumen.
Badea, Marian. (2009). Raport statistic privind activitatea serviciilor de probațiune în anul 2008. București: Direcția de probațiune, Ministerul Justiției. [Document intern nepublicat].
Balahur, Doina. (2002). „Pluralismul socio-juridic și reglementarea probațiunii: standarde legislative universale și europene”. În Durnescu, Ioan. (coord). Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere. Craiova: Editura Themis. 15-55.
Balahur, Doina. (2004). Probațiune și reintegrare comunitară. Impactul măsurilor și sancțiunilor alternative asupra tratamentului copiilor și tinerilor delincvenți în sistemul justiției penale. Ministerul Justiției, Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere. Anul III. Nr. 10/2004. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Banciu, Dan. (1992). Control social și sancțiuni sociale. București: Editura Hyperion XXI.
Banciu, Dan. (1995). Sociologie juridică (ipostaze și funcții sociale ale dreptului). București: Editura Hyperion XXI.
Basler-Pierson, Marie-Claire și Screvens, Raymond. (1980). La probation en Belgique. Premier bilan quinquennal. Bruxelles: Centre National de Criminologie. Publication no. 10.
Biancalana, Daniel. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 581-614.
Boboș, Mihaela Doina, Drăgătoiu, Mariana și Filip, Paula. (2004). „Întocmirea referatului de evaluare”. În Ministerul Justiției, Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere. Manual de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii. Anul III, Nr. 9. București: Editura Oscar Print. 9-42.
Bocancea, Cristian și Neamțu, George. (1999). Elemente de asistență socială. Iași: Editura Polirom.
Bohm, Robert M. și Haley, Keith N. (2002). Justiția penală – o viziune asupra modelului american. București: Editura Expert.
Boncu, Ștefan. (2000). Devianța tolerată. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
Brătuianu, Dan, Dominte, Ciprian, Durnescu, Ioan, Gâta, Lavinia și Poledna, Sorina. (2004). „Activitatea de asistență și supraveghere a persoanelor dependente de substanțe”. În Ministerul Justiției, Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere. Manual de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii. Anul III, Nr. 9. București: Editura Oscar Print. 247-292.
Brownlee, Ian. (1998). Community Punishment. A critical Introduction. : Addison Wesley Longman Limited.
Bujor, Ana Maria. (2007). „Întreținerea unui deținut costă contribuabilul 1.400 de lei pe lună”. În Curentul. 30 Octombrie. Disponibil la adresa http://www.curentul.ro/index.php/ Actualitate/Intretinerea-unui-detinut-costa-contribuabilul-1400-de-lei-pe-luna.html. Accesat la data de 12 martie 2008.
Camp, Scott și Gaes, Gerald. (2005). „Criminogenic effects of the prison environment on inmate behavior: Some experimental evidence”. În Crime & Delinquency. 51. 425-442.
Cavadino, Michael și Dignan, James. (2006). „Penal policy and political economy”. În Criminology and Criminal Justice. 6(4). 435–456.
Chui, Wing Hong și Nellis, Mike. (2003). „Creating the National Probation Service – New Wine, Old Bottles?”. În Chui, Wing Hong și Nellis, Mike. (eds). Moving probation forward: evidence, arguments and practice. : Pearson Longman. 1-18.
Cohen, Albert K. (1965). „The Sociology of the Deviant Act: Anomie Theory and Beyond”. În American Sociological Review. 30(1). 5-14.
Cohen, Albert K. (1966). Deviance and control. Cliffs: Prentice-Hall, Inc.
Cohen, Albert K. și Short, James F. Jr. (1961). „Juvenile Delinquency”. În Merton, Robert K. și Nisbet Robert A. (eds.) Contemporary Social Problems: An Introduction to the Sociology of Deviant Behavior and Social Disorganization. : Harcourt, Brace & World. 77-126.
Cojocar, Mihai. (2006). Catalogul timbrelor fiscale și vignetelor românești. 1856-2006. 150 de ani de timbru fiscal românesc. [f.l.] [f.e.].
Comisia Europeană. (1999). 1999 Regular Report from the Commission on Romania’s Progress Toward Accession. Document făcut public la data de 13 octombrie 1999.
Comisia Europeană. (2000). 2000 Regular Report from the Commission on Romania’s Progress Toward Accession. Document făcut public la data de 8 noiembrie 2000.
Consiliul Superior al Magistraturii. (2006). Evidența nominală a judecătorilor. Disponibil on-line la adresa: http://www.csm-just.ro/csm/index.php?cmd=080101. Accesat la data de 10 iunie 2006.
Constantinescu-Mion, I. (1912). „Societățile de patronare”. În Revista penitenciară și de drept penal. I (2, Martie-Aprilie). 86-91.
Constantinescu-Mion. (1914a). „Regimul educativ în închisorile de Minori”. În Revista penitenciară și de drept penal. III (10, Octombrie). 346-360.
Constantinescu-Mion. (1914b). „Regimul educativ în Închisorile de Minori (urmare)”. În Revista penitenciară și de drept penal. III (12, Decembrie). 430-436.
Creswell, John W. (2003). Research design: Qualitative, quantitative and mixed methods approaches. Second edition. Thousand Oaks: Sage Publications.
Crutchfield, Robert D. și Kubrin, Charis. (2000). „Criminology”. În Borgatta, Egdar F. și , Rhonda J.V. (eds). Encyclopedia of Sociology. Second Edition. 527-539.
Derks, Jack și Kalmthout, Anton M. van. (2000). „A palette of European Probation Service Systems”. În Kalmthout, Anton M. van și Derks, Jack T.M. (eds). Probation and Probation Services. A European Perspective. : Wolf Legal Publishers. 1-28.
Deveikyte, Eva. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 551-580.
Dianu, Grigore I. (1900). Societățile de patronagiu. Bucuresci: Institutul de Arte Grafice Carol Göbl.
Dianu, Grigore I. (1901). Istoria închisorilor din România. Studiu comparativ. Legi și obiceiuri. Cu 18 planșe și 2 tabele statistice. Edițiunea a III-a. Bucuresci: Tipografia Curții Regale, F. Göbl Fiĭ.
DJI. (2004). Open to reform. Annual Report.
Durkheim, Émile. [1893](2001). Diviziunea muncii sociale. București: Editura Albatros.
Durkheim, Émile. [1895](2002). Regulile metodei sociologice. Iași: Editura Polirom.
Dumitrașcu, Ligia și Schiaucu, Valentin. (2008). „Supravegherea în comunitate”. În Schiaucu, Valentin și Canton, Rob. (coord). Manual de probațiune. București: Euro Standard. 156-191.
Durnescu, Ioan. (2001). „Estimarea riscului de recidivă”. În Popescu, Mihai și Ștefan, Iulia. (coord). Prevenirea infracționalității și metode de lucru cu infractorii. Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului. 13-24.
Durnescu, Ioan. (2004). „România”. În Kalmthout, Anton M. van (ed). Reintegrarea socială și supravegherea infractorilor în opt țări europene. : Wolf Legal Publishers. 271-309,
Durnescu, Ioan. (2008a). „An exploration of the purposes and outcomes of probation in European jurisdictions”. În Probation Journal. 55(3). 273-281.
Durnescu, Ioan. (2008b). „O istorie a probațiunii în România”. În Schiaucu, Valentin și Canton, Rob. (coord). Manual de probațiune. București: Euro Standard. 8-25.
, Susan și Piper, Christine. [2005](2008). Sentencing and Punishemt: the quest for justice. : Press.
Espartero, Paloma. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 1001-1024.
Faeste, Einar. (2000). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Derks, Jack T.M. (eds). Probation and Probation Services. A European Perspective. : Wolf Legal Publishers. 411-439.
Fiscuci, Carmen și Deteșan, Alina. (2001). „Definirea riscului de recidivă”. În Popescu, Mihai și Ștefan, Iulia. (coord). Prevenirea infracționalității și metode de lucru cu infractorii. Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului. 25-29.
Florian, Gheorghe. (2006). Fenomenologie penitenciară. București: Editura Oscar Print.
Foucault, Michel. (1999). Anormalii. București: Editura Univers.
Gandini, Luisa și Zinna, Sebastiano. (2008). „Italy”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 487-521.
Ghedeon, Ramona și Groza Dalina. (2008). „Asistarea persoanelor condamnate”. În Schiaucu, Valentin și Canton, Rob. (coord). Manual de probațiune. București: Euro Standard. 192-217.
Giles, Graham W. (2000). Administrarea justiției în comunitate. Standarde și reglementări internaționale. București: Editura Expert.
Gilly, Thomas. (2004). „Franța”. În Kalmthout, Anton M. van (ed). Reintegrarea socială și supravegherea infractorilor în opt țări europene. : Wolf Legal Publishers. 93-126,
Globokar, Julie L. (2008). „Probation”. În Encyclopedia of Social Problems. Sage Publications. Disponibil on-line la http://sage-ereference.com/socialproblems/Article_n443.html. Accesat la data de 8 martie 2009.
Godwin, Tracy M., Seymour, Anne, Crowe, Ann și Macgargle, Brett. (1999). Promising Victim-Related Practices and Strategies in Probation and Parole. : American Probation and Parole Association, Office for Victims of Crime.
Gregory, Marilyn. (2007). „Probation Training: Evidence from Newly Qualified Officers”. În Social Work Education. 26(1). 53-68.
Groza, Daliana, Ghedeon, Ramona, Albu, Carmen și Csatlos Dima, Janina. (2004). „Asistența și consilierea în cadrul serviciilor de reintegrare socială și supraveghere”. În Ministerul Justiției, Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere. Manual de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii. Anul III, Nr. 9. București: Editura Oscar Print. 70-130.
Haines, Kevin. (2002). „Ce este probațiunea?”. În Durnescu, Ioan. (coord). Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere. Craiova: Editura Themis. 56-82.
Hamai, Koichi și alții. [1995](2005). „Editors’ introduction”. În Hamai, Koichi, Harris, Robert, Villé, Renaud, Hough, Mike și Zveikc, Ugljisa. (eds). Probation round the world: a comparative study. : Routledge. xii-xx.
Hamai, Koichi și Villé, Renaud. [1995](2005a). „Origins and purpose of probation”. În Hamai, Koichi, Harris, Robert, Villé, Renaud, Hough, Mike și Zveikc, Ugljisa. (eds). Probation round the world: a comparative study. : Routledge. 69-106.
Hamai, Koichi și Villé, Renaud. [1995](2005b). „Probation as a profession”. În Hamai, Koichi, Harris, Robert, Villé, Renaud, Hough, Mike și Zveikc, Ugljisa. (eds). Probation round the world: a comparative study. : Routledge. 129-155.
Hamai, Koichi și Villé, Renaud. [1995](2005c). „Volunteer probation personnel”. În Hamai, Koichi, Harris, Robert, Villé, Renaud, Hough, Mike și Zveikc, Ugljisa. (eds). Probation round the world: a comparative study. : Routledge. 171-186.
Harris, Kay M. (1986). The goals of community sanctions. US Department of Criminal Justice, .
Harris, Robert. (1997). „Developments in probation: an international perspective”. În Villé, Renaud, Zvekic, Ugljesa și Klaus, Jon F. (eds). Promoting probation internationally. : United Nations Interregional Crime and Justice Research Institute. Publication no. 58. UN Publications Sales No. E.98.III.N.1. 38-43.
Harris, Robert. [1995](2005a). „Studying probation. A comparative approach”. În Hamai, Koichi, Harris, Robert, Villé, Renaud, Hough, Mike și Zveikc, Ugljisa. (eds). Probation round the world: a comparative study. : Routledge. 3-24.
Harris, Robert. [1995](2005b). „Probation round the world. Origins and development”. În Hamai, Koichi, Harris, Robert, Villé, Renaud, Hough, Mike și Zveikc, Ugljisa. (eds). Probation round the world: a comparative study. : Routledge. 25-66.
Heine, Lisbet. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 231-254.
. (2006). The future of probation: making society safer. , : CEP Conference – 25th Anniversary of the CEP. 21-23 iunie. Disponibil on-line la http://www.cep-probation.org. Accesat la data de 16 martie 2008.
Hoffman, Bruce. (2008). The . II: Shaw & McKay „Social Disorganization Theory”. . Disponibil on-line la http://www.crimetheory.com. Accesat la data de 25 noiembrie 2008.
Holman, Barry R. și Brown, Robert A. (2004) „Beyond Bricks, Bars, and Barbed Wire: The Genesis and Proliferation of Alternatives to Incarceration in the ”. În Sumner, Collin. (ed). The Blackwell Companion to criminology. : Blackwell Publishing Ltd. 196-210.
NOMS. (2007). Probation Bench Guide. Information for Magistrates’ Courts in England and Wales. Ediția a 2-a. Document disponibil online la adresa http://www.probation. homeoffice.gov.uk/output/page84.asp. Accesat la data de 16 noiembrie 2007.
Hough, Mike. [1995](2005). „Variations in probation functions”. În Hamai, Koichi, Harris, Robert, Villé, Renaud, Hough, Mike și Zveikc, Ugljisa. (eds). Probation round the world: a comparative study. : Routledge. 157-169.
Ignatieff, Michael. (1981). „State, Civil Society, and Total Institutions: A Critique of Recent Social Histories of Punishment”. În Crime and Justice. 3. 153-192.
Immarigeon, Russ. (2004). „Probation”. În Encyclopedia of Prisons & Correctional Facilities. Sage Publications. Disponibil on-line la adresa http://sage-ereference.com/prisons/ Article_n290.html. Accesat la data de 8 martie 2009.
Institutul Central de Statistică. (1938). Instituțiunile de asistență socială și de ocrotire. Rezultatele recensământului Instituțiunilor de asistență socială și de ocrotire din 1 ianuarie 1936. București: Editura Institutului Central de Statistică.
Institutul Național de Statistică. (2006). Anuarul statistic al României. București: INS. Disponibil on-line la http://www.insse.ro. Accesat la data de 15 ianuarie 2008.
Institutul Național de Statistică. (2007). Bază de date TEMPO online. București: INS. Disponibil on-line la http://statistici.insse.ro. Accesat la data de 23 octombrie 2008.
Isajiw, Wsevolod W. (1998). Causation and Functionalism in Sociology. : Routledge.
Johnston, Barry V. (2003). „Sin and Sociology: The Loss and Potential Recovery of a Concept”. În The Catholic Social Science Review. VIII(I). Disponibil on-line la adresa: http://www.cssronline.org/CSSR/Archival/vol_viii.htm. Accesat la data de 15 noiembrie 2008.
Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (2008). „European Probation Service Systems. A comparative overview”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 1-42.
Kalmthout, Anton M. van și Tigges, Leo. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 677-723.
Kalmthout, Anton M. van, Roberts, Jenny și Vinding, Sandra. (eds.) (2004). Probation and Probation Services in the EU accession countries. : Wolf Legal Publishers.
Kemshall, Hazel. (2003). Understanding risk in criminal justice. : Open University Press.
Kerezsi, Klára, Hatvani, Erzsébet, Kóta, Tünde și Bogschütz, Zoltán. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 417-455.
Keve, Paul W. (1954). Prison, Probation or Parole? A Probation Officer Reports. : The Press.
Keve, Paul W. (1960). The Probation Officer Investigates. A Guide to the Presentence Report. : The Press.
Klaus, Jon F. (1997). Handbook on Probation Services. Guidelines for Probation Practitioners and Managers. : United Nations Interregional Crime and Justice Research Institute. Publication no. 60.
Koehn, Daryl. [1955](2005). The nature of evil. : Palgrave Macmillan.
Koss, Christoph. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 43-74.
Lauwers, Colette. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 75-108.
Lehner, Dominik.(2005). „Electronic Monitoring: Big Brother is now watching you in ”. În Probation in . Bulletin of the Conférence Permanente Européenne de la Probation. 35. December. 1-3.
Lemert, Edwin McCarthy. [1912](1997). The trouble with evil : social control at the edge of morality. : of Press.
Linderborg, Henrik. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 317-348.
Lindholm, Margareta și Bishop, Norman. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 1025-1046.
Livadă-Cadeschi, Ligia. (2001). De la milă la filantropie: instituții de asistare a săracilor din Țara Românească și Moldova în secolul al XVIII-lea. București: Editura Nemira.
Luckenbill, David F. și Miller, Kirk. (2006). „Criminology”. În 21st Century Sociology. Sage Publications. Disponibil la http://sage-ereference.com/sociology/Article_n39.html. Accesat la data de 8 martie 2009.
Lyman, Stanford M. [1978](1989). The Seven Deadly Sins: Society and Evil. Revised and expanded edition. Rowman & Littlefield.
Macionis, John J. [2001](2005). Social Problems. 2nd edition. Upper Saddle River, New Jersey: Pearson Education Inc.
Marsh, Ian. (ed.) (2006). Theories of crime. : Routledge.
McCarva, Roger. (2008). „ and ”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 255-294.
Merton, Robert K. (1938). „Social Structure and Anomie”. În American Sociological Review. 3(5). Octomber. 672-682.
Merton, Robert K. [1938](1968). Social Theory and Social Structure. Enlarged Edition. : The Free Press.
Miers, David. (2001). An International Review of Restorative Justice. Home Office: Crime Reduction Research Series Paper 10.
Miller, William R. & Rollnick, Stephen. (2002). (eds.). Motivational interviewing. Preparing people for change. 2nd edition. : Press.
Ministerul Justiției. (2002). Probațiunea în România. Anul 1, Nr. 1. Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Mitrache, Constantin. (1994). Drept penal român: partea generală. București: Casa de Editură și Presă Șansa.
Morris, Norval și Tonry, Michael. (1990). Between prison and probation. Intermediate punishments in a rational sentencing system. : Press.
Morrison, . (1995). Theoretical criminology: from modernity to post-modernism. : Cavendish Publishing Limited.
Munteanu, Marian. (2007). Folclorul detenției. Formele privării de libertate în literatura poporană. Studiu, tipologie, antologie de texte și glosar. București: Editura Valahia.
Murgescu, Mirela-Luminița, Rachieru, Silvana și Cheschebec, Roxana Lucia. (2005). Final Report of the Romanian Research Team for the “History of Social Work in Eastern Europe. 1900-1960” Project. Disponibil on-line la adresa http://www.sweep.uni-siegen.de/content/Results/Final_Reports_PDFs/Romania_Finalreport.pdf. Accesat la data de 15 noiembrie 2008.
Mutz, Jürgen. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 381-415.
Nellis, Mike. (1996). „Probation Training: The Links with Social Work”. În May, Tim și Vass, Antony A. (eds). Working with Offenders: Issues, Contexts, Outcomes. London: Sage Publications. 7-30.
Nellis, Mike. (2001). „The new probation training in England and Wales: realising the potential”. În Social Work Education. 20(4). 415-432.
Nellis, Mike. (2007). „Humanizing justice: the English Probation Service up to 1972”. În Gelsthorpe, Loraine și Morgan, Rod. (eds). Handbook of probation. : Willan Publishing. 25-58.
, Daniel W. van (1998). Restorative Justice: International Trends. , New : .
Niculescu, Sim. E. (1912). „Liberarea condițională”. În Revista penitenciară și de drept penal. I (3, Mai-Iunie). 195-200.
Novak, va. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 967-999.
O’Brien, Patricia. (1978). „Crime and Punishment as Historical Problem”. În Journal of Social History. 11(4).508-520.
Office for Criminal Justice Reform. (2005). Restorative justice: helping to meet local needs. Criminal Justice System. England and Wales. 10. Disponibil online la adresa http://www.homeoffice.gov.uk/documents/rj-local-needs-guidance. Accesat la data de 16 noiembrie 2007.
Ourednickova, Lenka, Stern, Pavel și Doubravova, Dagmar. (2008). „The ”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 203-230.
Park, Robert E. (1915). „The City: Suggestions for the Investigation of Human Behavior in the City Environment”. În American Journal of Sociology. 20(5). 577-612.
Park, Robert E. (1921). „Secondary Contacts and City Life”. În Park, Robert E. și Burgess, Ernest W., (eds.). Introduction to the science of sociology. : The Press. 311-315.
Park, Robert E., Burgess, Ernest W., MacKenzie, Roderick D. și Janowitz, Morris, (eds.), [1925](1984). The City: Suggestions for Investigation of Human Behavior in the Urban Environment. Edition: reprint. : Press.
Pașcu, Andrei. (1998). „Experimentul probațiunii – reformă a sistemului execuțional penal din România”. În Bârsan, Victor. (ed). Închisorile noastre. Etapa ‘98. București: Editura Pythagora. 190-201.
Pattillo, Mary, Weiman, David și Western, Bruce. (2004). Imprisoning : the social effects of mass incarceration. : Russell Sage Foundation Publications.
Pelissier, Bruno și Perrier, Yves. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 349-380.
Penal Reform International. (2006). „The Realities of Community Service: PRI’s Experience”. În Newsletter. No. 54. April. 5-7.
Pérez Pablo, Rosa Maria. (2000). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Derks, Jack T.M. (eds). Probation and Probation Services. A European Perspective. : Wolf Legal Publishers. 495-519.
Ploeg, Gerhard. (2004). „Olanda”. În Kalmthout, Anton M. van. (ed). Reintegrarea socială și supravegherea infractorilor în opt țări europene. Nijmegen: Wolf Legal Publishers. 127-160.
Ploeg, Gerhard. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 765-802.
Pop, Ioana și Badea, Marian. (2008). „Întocmirea referatului de evaluare”. În Schiaucu, Valentin și Canton, Rob. (coord). Manual de probațiune. București: Editura Euro Standard. 130-155.
Popescu, Ion-Andrei. (1998). „Sancțiune”. În Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr. (coord). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel. 513.
Radcliffe, Beverley și Călin, Cristina Felicia. „Lucrul cu victimele infracțiunilor produse cu violență – noțiuni de bază”. În Schiaucu, Valentin și Canton, Rob. (coord). Manual de probațiune. București: Euro Standard. 266-284.
. (1962). In Search of Criminology. : Press.
. (1999). Adventures in Criminology. : Routledge.
Rădulescu, Sorin. (1998). Sociologia devianței. București: Editura Victor.
Rajic, Sasa și Babic, Vesna. (2008). „Croatia”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 179-202.
Raynor, Peter și Vanstone, Maurice. (2002). Understanding community penalties: probation, policy and social change. Buckingham: Open University Press.
Raynor, Peter, Kynch, Jocelyn, Roberts, Colin și Merrington, Simon. (2000). Risk and need assessment in probation services: an evaluation. Home Office: Research, Development and Statistics Directorate.
Rhodes, Lorna. (2005). „Pathological effects of the supermaximum prison”. În American Journal of Public Health. 95 (10). 1692-1695.
Ritzer, George. [1975](1986). Social Problems. Rev.edition of: Social Problems / Rodney Stark. New York: Random House.
Ross, Edward Alsworth. (1907). Sin and Society: An Analysis of Latter-Day Iniquity. : Houghton Mifflin.
Rubington, Earl și Weinberg, Martin S. (1995). The Study of Social Problems. Seven Perspectives. 5th edition. New York: Oxford University Press.
Schneider, Chris. (2004). „Howard, John (1726–1790)”. În Encyclopedia of Prisons & Correctional Facilities. Sage Publications. Disponibil on-line la adresa http://sage-ereference.com/prisons/Article_n169.html. Accesat la data de 8 martie 2009.
Scicluna, Sandra. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 615-637.
Shaw, Clifford R. Și McKay, Henry D. (1932). „Are Broken Homes a Causative Factor in Juvenile Delinquency?”. În Social Forces. 10(4). 514-524.
Sheafor, Bradford W., Horejsi, Charles R. și Horejsi, Gloria A. [1988](1998). Techniques and Guidelines for Social Work Practice. 4th edition. : Allyn and Bacon.
Societatea Generală de Patronagiu. (1913). Statutele modificate în Adunarea Generală din 16 Decembrie 1912 și aprobate prin Jurnalul Consiliului de Miniștri No. 901 din 6 aprilie 1913 și Regulamentul Societății. București: Tipografia Profesională Dimitrie C. Ionescu.
Stănișor, Emilian. (2002). „Considerații despre probațiune”. În Revista de Asistență Socială. 1.
Stănișor, Emilian. (2003). (coord). Penologie. Ediția a III-a. București: Editura Oscar Print.
Starse. (1914). „Vagabondajul”. În Revista penitenciară și de drept penal. III (4, Aprilie). 140-145.
Staub, Ervin. (1999). „The Roots of Evil: Social Conditions, Culture, Personality, and Basic Human Needs”. În Personality and Social Psychology Review. 3(3). 179-192.
Staub, Ervin. [1989](1992). The Roots of Evil: The Origins of Genocide and Other Group Violence. : Press.
Stemen, Don. (2007). Reconsidering incarceration: new directions for reducing crime. : Vera Institute of Justice. Disponibil on-line la http://www.vera.org. Accesat la data de 27 iulie 2007.
Sterian, Dan. (1998). „Serviciile însărcinate cu punerea în executare a sancțiunilor și măsurilor comunitare – instituția probațiunii”. În Bârsan, Victor. (ed). Închisorile noastre. Etapa ‘98. București: Editura Pythagora. 184-189.
Sutherland, Edwin H. (1943). „Review: Juvenile Delinquency and Urban Areas: A Study of Rates of Delinquents in Relation to Differential Characteristics of Local Communities in American Cities. by Clifford R. Shaw; Henry D. McKay; Norman S. Hayner; Paul G. Cressey; Clarence W. Schroeder; T. Earl Sullenger; Earl R. Moses; Calvin F. Schmid”. În Americal Journal of Sociology. 49(1). 100-101.
Symonides, Janusz și Volodin, Vladimir. (eds). (2001). A Guide to Human Rights. Institutions, Standards, Procedures. United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization.
Szabo, Anamaria. (2006a). Sanctioning without imprisoning: analysis on . : Katholieke Hogeschool Zuid-West-Vlaanderen. [lucrare fără ISBN].
Szabo, Anamaria. (2006b). „Sistemul de sancțiuni și măsuri comunitare în România. Analiză asupra orientării politicii penale”. În Doctrină și Jurisprudență. Nr. 3. 133-151.
Szabo, Anamaria. (2006c). “Studiu asupra opiniei judecătorilor privind aplicarea muncii în folosul comunității în justiția penală”. În Serviciul Comunitar. Penal Reform International România. Septembrie. 33-53.
Szabo, Anamaria (2007a). „Aplicarea măsurilor alternative la pedeapsa cu închisoarea în justiția juvenilă”. Comunicare la Conferința Internațională Alternative Measures in Juvenile Justice. Meaning and Role. Centrul Român pentru Educație și Dezvoltare Umană și Direcția de Probațiune, Ministerul Justiției. București. 28-30 Octombrie 2007. [prezentare publică netipărită]
Szabo, Anamaria. (2007b). „Sancțiuni și măsuri comunitare în România: Opinii și atitudini”. În Colocviul Internațional de Științe Sociale ACUM 2007. Brașov: Editura Universității „Transilvania”. 344-362.
Szabo, Anamaria. (2008). „Funcțiile probațiunii în România: despre drumul până la reintegrarea socială a infractorilor”. În Colocviul Internațional de Științe Sociale ACUM 2008. Brașov: Editura Universității „Transilvania”. [în curs de publicare].
Szabo, Anamaria. (2009). „Ateliere de muncă în folosul comunității în România, plecând de la experiență elvețiană”. În Revista de Criminologie, de Criminalistică și de Penologie. [în curs de publicare].
Thigpen, Morris L. și Keiser, George. (2003). Topics in Community Corrections. Offender Assessment. US Department of Justice, National Institute of Corrections.
Travis, Lawrence F. și Simpson Beck, . (2008). „Probation, Parole, and Community Corrections: An International Perspective”. În Shoham, Shlomo Giora, Beck, Ori și Kett, Martin. (eds). International Handbook of Penology and Criminal Justice. : CRC Press, Taylor & Francis Group. 197-230.
Turner, Jonathan H. și Maryanski, Alexandra R. (1988). „Is ‘Neofunctionalism’ Really Functional?”. În Sociological Theory. 6(1). 110-121.
Umbreit, Mark S. și , Jean. (2000). Guidelines for Victim-Sensitive, Victim-Offender Mediation: Restorative Justice Trough Dialogue. US Department of Justice: Office for Victims of Crime.
Underwood. (2007). „Effective practice”. În Canton, Rob și Hancock, David. (eds). Dictionary of Probation and Offender Management. Devon: Willan Publishing. 112-115.
Urse, Laureana. (2003). Clase sociale și stiluri de viață în România (I). București: Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Academia Română. Dispnibil on-line la adresa http://www.iccv.ro. Accesat la data de 14 martie 2008.
Valck, Sabine de. (2000). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Derks, Jack T.M. (eds). Probation and Probation Services. A European Perspective. : Wolf Legal Publishers. 61-91.
Vanstone, Maurice. (2004). „ control: The origins of a humanitarian service”. În Probation Journal. 51(1). 34-47.
Vanstone, Maurice. (2008). „The International Origins and Initial Development of Probation. An Early Example of Policy Transfer”. În The British Journal of Criminology. 48. 735-755.
Vlăsceanu, Lazăr. (1998). „Control social”. În Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr. (coord). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel. 137-139.
Vogt-Airaksinen, Tiina. (2000). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Derks, Jack T.M. (eds). Probation and Probation Services. A European Perspective. : Wolf Legal Publishers. 175-200.
, Thornton, William E. Jr., Barrile, Leo și Seaman, Jerrol M. (1994). Criminology and Justice. New York: McGraw-Hill Inc.
Voinea, Maria. (2000). Sociologie generală și juridică. București: Editura Sylvi.153
Walmsley, Roy. (2007). World Prison Population List. Ediția a 7-a. : International Centre for Prison Studies, King’s College London. Disponibil on-line la http://www.prisonstudies.org. Accesat la data de 15 noiembrie 2008.
Ward, David și Spencer, Jon. (1994). „The Future of Probation Qualifying Training”. În Probation Journal. 41(2). 95-98.
Wegener, Hartmut. (2000). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Derks, Jack T.M. (eds). Probation and Probation Services. A European Perspective. : Wolf Legal Publishers. 235-259.
Whitehead, Philip și Thompson, Jamie. (2004). Knowledge and the Probation Service: Raising Standards for Trainees, Assessors and Practitioners. : John Wiley & Sons Ltd.
Whitehead, Philip. (2007). Modernising probation and criminal justice: getting the measure of cultural change. Crayford: Shaw & Sons.
Wilamowska, Barbara. (2008). „”. În Kalmthout, Anton M. van și Durnescu, Ioan. (eds). Probation in . : Wolf Legal Publishers. 803-832.
Wilkinson, Richard. (2005). The impact of inequality: how to make sick societies healthier. : Routledge.
Willie, Aurelia. (2000). „Elemente de legislație”. În Durnescu, Ioan. (coord). Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere. Craiova: Editura Themis.
Zamfir, Cătălin. (1999). Spre o paradigmă a gândirii sociologice. Iași: Editura Cantes.
Zamfir, Cătălin. (2007). “Probleme sociale”. În Zamfir, Cătălin și Stănescu, Simona. (coord.). Enciclopedia dezvoltării sociale. Iași: Editura Polirom. 455-464.
*** (1914). „De la societatea de patronaj”. În Revista penitenciară și de drept penal. III (12). 459-460.
*** (2006). „Un deținut ne costă mai mult de un salariu mediu”. În Evenimentul Zilei. 24 iulie. Disponibil on-line la adresa: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/401806. Accesat la data de 12 martie 2008.
B. Resurse on-line
Administrația Națională a Penitenciarelor, România: http://www.anp-just.ro.
Institutul Național de Statistică, Baza de date TEMPO online: http://statistici.insse.ro.
Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, România: http://www.just.ro.
Portalul instanțelor de judecată din România: http://portal.just.ro.
C. Legislație națională și internațională
Legea nr. 169 din 26 ianuarie 1874 asupra regimului închisorilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 26 din 1(13) februarie 1874.
Legea nr. 809 din 24 martie 1908 privind Societatea Generală de Patronagiu, publicată în Monitorul Oficial nr. 287 din 28 martie 1908.
Codul penal Carol al II-lea, Ediție oficială cuprinzând toate modificările și rectificările până la data de 1 N-vrie 1938, București: Atelierele de tipografie și cartonat Penitenciarul „Văcărești”.
Legea nr. 15 din 21 iunie 1968 privind Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997.
Legea nr. 29 din 12 noiembrie 1968 privind Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial nr. 78 din 30 aprilie 1997.
Decretul nr. 218 din 12 iulie 1977 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la sancționarea și reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, publicat în Buletinul Oficial nr. 71 din 17 iulie 1977.
Decretul nr. 64 din 25 martie 1981 pentru modificarea Decretului nr. 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la sancționarea și reeducarea prin muncă a unor persoane, publicat în Buletinul Oficial nr. 17 din 25 martie 1981.
Legea nr. 104 din 22 septembrie 1992 pentru modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedura penală și a altor legi, precum și pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 și a Decretului nr. 218/1977, publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din 1 octombrie 1992.
Ordonanța nr. 92 din 29 august 2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial nr. 423 din 1 septembrie 2000.
Ordinul nr. 2626 din 16 octombrie 2000 al ministrului justiției pentru modificarea structurii organizatorice a Direcției generale judiciare și coordonarea strategiei antiinfracționale, publicat în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 noiembrie 2000.
Hotărârea nr. 1239 din 29 noiembrie 2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial nr. 651 din 13 decembrie 2000.
Ordinul nr. 76 din 20 februarie 2001 al Ministerului Muncii și Solidarității Sociale privind completarea Clasificării ocupațiilor din România, publicat în Monitorul Oficial nr. 152 din 28 martie 2001.
Legea nr. 129 din 18 martie 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 20 martie 2002.
Ordonanța nr. 55 din 16 august 2002 privind regimul juridic al sancțiunilor prestării unei activități în folosul comunității și închisorii contravenționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 642 din 30 august 2002
Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 1 iulie 2003.
Legea nr. 211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 4 iunie 2004.
Legea nr. 213 din 27 mai 2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 492 din 1 iunie 2004.
Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23 iunie 2004.
Legea nr. 294 din 28 iunie 2004 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 591 din 1 iulie 2004.
Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 575 din 29 iunie 2004.
Hotărârea nr. 1437 din 2 septembrie 2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a comisiei pentru protecția copilului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 872 din 24 septembrie 2004.
Ordinul nr. 3172/C din 26 noiembrie 2004 al ministrului justiției de aprobare a Codului deontologic al personalului de reintegrare socială și supraveghere. Disponibil on-line la adresa http://www.just.ro.
Ordinul nr. 510/C din 5 aprilie 2005 al ministrului justiției de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al serviciilor de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor. Disponibil on-line la adresa http://www.just.ro.
Legea nr. 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din serviciile de probațiune, publicată în Monitorul Oficial nr. 407 din 10 mai 2006.
Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial nr. 441 din 22 mai 2006.
Legea nr. 275 din 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 627 din 20 iulie 2006.
Legea nr. 327 din 14 iulie 2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune, publicată în Monitorul Oficial nr. 624 din 19 iulie 2006.
Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr. 677 din 7 august 2006.
Hotărârea nr. 1897 din 21 decembrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 16 ianuarie 2007.
Ordinul nr. 2017/C din 3 august 2007 al ministrului justiției de aprobare a Regulamentului privind desfășurarea activității comisiei de disciplină pentru cercetarea abaterilor disciplinare ale personalului de probațiune, publicat în Monitorul Oficial nr. 570 din 20 august 2007.
Ordinul nr. 928/C din 03 aprilie 2007 al ministrului justiției de aprobare a Regulamentului privind criteriile și metodologia de evaluare a performanțelor profesionale ale personalului de probațiune, publicat în Monitorul Oficial nr. 256 din 17 aprilie 2007.
Ordonanța de Urgență nr. 31 din 19 martie 2008 privind modificarea art. 482 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 24 martie 2008.
Ordinul nr. 170 din 10 martie 2008 al Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse privind completarea Clasificării ocupațiilor din România, publicat în Monitorul Oficial nr. 219 din 21 martie 2008.
Ordinul nr. 915/C din 27 martie 2008 al ministrului justiției pentru stabilirea locațiilor în care se derulează activitatea serviciilor de probațiune, publicat în Monitorul Oficial nr. 596 din 11 august 2008
Ordonanța de urgență nr. 78 din 18 iunie 2008 privind stabilirea competenței supravegherii executării obligației minorului de a presta o activitate neremunerată într-o instituție de interes public, prevăzută la art. 103 alin. 3 lit. c) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 465 din 23 iunie 2008
Hotărârea nr. 747 din 9 iulie 2008 pentru modificarea și completarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial nr. 557 din 23 iulie 2008.
Ordinul nr. 2355/C din 11 septembrie 2008 al ministrului justiției pentru aprobarea Procedurii privind supravegherea executării obligației persoanei condamnate sau minorului de a presta o activitate neremunerată într-o instituție de interes public impusă de instanța de judecată, publicat în Monitorul Oficial nr. 669 din septembrie 2008.
Proiectul Legii privind Codul Penal, forma transmisă Parlamentului, făcut public de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești la data de 25 februarie 2009. Disponibil on-line la adresa http://www.just.ro. Accesat la data de 5 martie 2009.
Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul Penal. Disponibil on-line la adresa http://www.just.ro. Accesat la data de 5 martie 2009.
Proiectul Legii privind Codul de Procedură Penală, forma transmisă Parlamentului, făcut public de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești la data de 25 februarie 2009. Disponibil on-line la adresa http://www.just.ro. Accesat la data de 5 martie 2009.
Proiectul Legii de executare a pedepselor, forma transmisă Parlamentului, făcut public de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești la data de 25 februarie 2009. Disponibil on-line la adresa http://www.just.ro. Accesat la data de 5 martie 2009.
Regulile și standardele minime ale Națiunilor Unite pentru administrarea justiției juvenile, adoptate de Adunarea generală a Națiunilor Unite prin rezoluția 40/33 din 29 noiembrie 1985 (Regulile de la Beijing).
Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite la 29 noiembrie 1989, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990, ratificată de România prin Legea nr. 109 din 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 199 din 28 septembrie 1990.
Regulile și standardele minime ale Națiunilor Unite pentru măsuri neprivative de libertate, adoptate de Adunarea generală a Națiunilor Unite prin rezoluția 45/110 din 16 decembrie 1990 (Regulile de la Tokyo).
Recomandarea Nr. R (92) 16 privind Regulile Europene asupra sancțiunilor și măsurilor comunitare, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la data de 19 octombrie 1992.
Recomandarea Rec (2000) 22 privind îmbunătățirea implementării Regulilor europene asupra sancțiunilor și măsurilor comunitare, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la data de 29 noiembrie 2000.
Anexa 1 – Doine din lumea detenției (1898 și 1914)
[Am fost, maică, arestat]
Foaie verde merișor,
Arde-te-ar focu’ Târgșori !
De când în tine-am intrat,
Toată lumea m-a uitat,
C-am fost, maică, arestat,
Șapte luni corecțiiii dat.
Și-o frunzuță matostatiii,
Spune-mi, puică, adevărat:
De când sânt eu arestat,
Câți flăcăi te-au sărutat?
– Eu la toți nu m-am lăsat,
Numai unu’ m-a-nșelat,
La un colțișor de gard!
Unu’ nalt și spâncenat,
Nici mustața nu i-a dat,
Cu trei semne de vărsat;
(…)
Ant. 1898, Muntenia, Argeș (Muscel), Beleți.
(Tocilescu – Țapu, MF, II, p. 199)
[Deasupra cu capac]
Foaie verde merișor,
Arde-te-ar focu’ Târgșor !
Din tălpi până-n căprior,
Să nu-ți mai văd zidurile!…
Zidul tău e prea nalt
Și deasupra cu capac,
Frică ’mi-e că nu mai scap…
C-am intrat tânăr, copil,
Și-acum sânt moșneag bătrân.
Barba-mi bate brațele,
Mustața urechile
Și ceafa călcâiele…
Foaie verde și-o lalea,
Regină, măria ta,
Mai deschide ședințaiv
Și citește pravilav…
Foaie verde și-o lalea,
Maică, măiculița mea,
Vinde maică ce-i avea,
Vinde maică testemelulvi
De plătește bărbierul
Ca să-mi taie perișorul;
Perișorul ondulat
Ce pe frunte mi-e lăsat…
Vinde maică și moșie
De mă scapă de urgie;
Vinde maică pe bălanivii
De mă scapă de dușmani!…
Ant. 1914, Oltenia, Dolj, Afumați.
(N.Dumitrașcu, în ȘEZ, vol. XIV, 10, 1914, p.149
i Referire la închisoarea militară din localitatea Târgșor (astăzi com. Târgșoru Vechi)
ii Pedeapsă corporală aplicată unui deținut; bătaie
iii Piatră semiprețioasă de culoare verde
iv Dezbatere a unei cauze în fața unei instanțe judecătorești
v Lege, dispoziție, regulament, hotărâre
vi Basma
Sursă: Munteanu, Marian. (2007). Folclorul detenției. Formele privării de libertate în literatura poporană. Studiu, tipologie, antologie de texte și glosar. București: Editura Valahia. 76-77.Anexa 2 – Referat de evaluare
MINISTERUL JUSTIȚIEI
Serviciul de probațiune de pe lângă
Tribunalul …………………… Strict confidențial
după completare
REFERAT DE EVALUARE
I. Introducere
____________________________________________________________________________
| Numele și prenumele inculpatului/persoanei condamnate/minorului: |____________________________________________________________________________| Data și locul nașterii:
|____________________________________________________________________________
| Adresa:
|____________________________________________________________________________
| Fapta/faptele pentru care subiectul referatului de evaluare este | inculpat/condamnat/sancționat cu o măsură educativă: |____________________________________________________________________________
| Instanța de judecată care a solicitat referatul de evaluare:
|____________________________________________________________________________
| Numărul dosarului penal/sentinței penale:
|____________________________________________________________________________
| Termenul de judecată: |____________________________________________________________________________
| Numărul și data adresei de sesizare din partea instanței de judecată:
|____________________________________________________________________________
| Perioada de supraveghere:
|____________________________________________________________________________
| Numele și prenumele consilierului de reintegrare socială și supraveghere:
|____________________________________________________________________________
II. Sursele de informații ……………………………………….
………………………………………………………………
III. Date privind persoana pentru care a fost solicitat referatul de evaluare ………………………………………………………….
………………………………………………………………
IV. Factorii care influențează sau care pot influența conduita generală a persoanei pentru care a fost solicitat referatul de evaluare ……………
………………………………………………………………
V. Perspectivele de reintegrare în societate ………………………
………………………………………………………………
Data întocmirii și Întocmit,
semnării referatului Consilier de reintegrare
………………… socială și supraveghere,
…………………..
Șef serviciu,
……………….
Sursă: Anexa 1 la Hotărârea nr. 1239 din 29 noiembrie 2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial nr. 651 din 13 decembrie 2000
Anexa 3 – Plan de supraveghere
MINISTERUL JUSTIȚIEI
Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul ……………
PLAN DE SUPRAVEGHERE
I. Introducere
Numele și prenumele persoanei condamnate/minorului:
Data și locul nașterii:
Infracțiunea săvârșită:
Numărul hotărârii instanței:
Sancțiunea aplicată persoanei condamnate/minorului:
Perioada supravegherii:
Data începerii:
Data încheierii:
Numele și prenumele consilierului de probațiune:
II. Măsurile și/sau obligațiile impuse de instanța de judecată și mijloacele utilizate pentru asigurarea îndeplinirii lor
III. Nevoile criminogene și sociale ale persoanei condamnate/minorului și obiectivele stabilite în vederea diminuării acestora
IV. Riscul săvârșirii din nou a unor infracțiuni/riscul de a pune în pericol siguranța publică și riscul de sinucidere sau autovătămare
V. Metodele de intervenție propuse în vederea soluționării nevoilor identificate și diminuării riscului
VI. Data, locul și frecvența întrevederilor dintre consilierul de probațiune și persoana condamnată/minor pe perioada supravegherii
VII. Descrierea programului de intervenție, stabilit ca obligație de către instanță (dacă este cazul)
VIII. Descrierea activității, a locului de executare și a programului de lucru, în cazul persoanei condamnate/minorului față de care s-a stabilit prestarea unei activități neremunerate într-o instituție de interes public (dacă este cazul)
Persoana condamnată/minorul a luat cunoștință de conținutul planului de supraveghere și înțelege să coopereze în executarea obligațiilor ce îi revin.
Data semnării planului de supraveghere ………………………
Consilier de probațiune,
……………………
Am luat cunoștință.
Persoana condamnată/minor,
……………………..
Sursă: Anexa 2 la Hotărârea nr. 1239 din 29 noiembrie 2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2000, modificată prin Hotărârea nr. 747 din 9 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 557 din 23 iulie 2008.
Anexa 4 – Instituții cu care colaborează serviciul de probațiune în activitatea de supraveghere
Anexa 5 – Date statistice în cifre absolute
A. Persoane majore condamnate definitiv de instanțele judecătorești pe tipuri de sancțiuni
Sursă: Institutul Național de Statistică
B. Persoane minore condamnate definitiv de instanțele judecătorești pe tipuri de sancțiuni
Sursă: Institutul Național de Statistică
B. Persoane minore condamnate definitiv de instanțele judecătorești pe tipuri de sancțiuni (continuare)
Sursă: Institutul Național de Statistică
Anexa 6 – Măsuri și obligații: proiectul de Lege privind Codul penal 2009
Anexa 7 – Chestionar servicii de probațiune
Anexa 8 – Chestionar muncă în folosul comunității și grafice
Anexa 9 – Chestionar alternative justiție juvenilă – domeniul social
Anexa 10 – Chestionar alternative justiție juvenilă – judecători
Anexa 11 – Chestionar alternative justiție juvenilă – minori în detenție
Anexa 12 – Chestionar alternative justiție juvenilă – elevi
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Perspective ale Dezvoltarii Institutiei Probatiunii In Romania (ID: 165872)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.