Personalitate Si Leadership

Cuprins

Introducere

Capitolul I: Cadrul teoretic – Personalitate și Leadership

Definiția conceptului de Personalitate

Dimensiunile personalității

1.2.1 Temperamentul

1.2.3 Caracterul

1.2.4 Inteligenta

1.2.5 Creativitate

1.3 Teorii ale personalității

1.3.1 Teoria constructelor personalități

1.3.2 Analiza factorială a lui Eysenck

1.4 Devenirea personalității

1.5 Tipuri de personalitate

1.6 Leadership

1.6.1 Definiție

1.6.2 Factori cognitivi în Leadership

1.6.3 Factori reglatori ai Leadership-ului

1.6.4 Tipuri de lider

Capitol II: Obiective și metodologie

Capitol III: Profil Psihologic

3.1 Trăsături

3.1.1 Stabilitate

3.1.2 Independență

3.1.3 Ambiție și încredere în sine

3.1.4 Control și dominanță

3.1.5 Spirit revoluționar

3.1.6 Pragmatism

3.1.7 Relații interpersonale

3.2 Caracteristici de funcționare

3.2.1 Funcționarea cognitivă

3.2.2 Primii 20 de ani de viață și familia

3.2.3 Stil de viață și obiceiuri

3.2.4 Opera

3.2.5 Aspect fizic și sănătate

3.2.6 Funcționarea sub presiune

3.3 Stil de conducere

3.3.1 Luarea deciziilor

3.3.2 Controlul intelectual

3.4 Contextul de dezvoltare

3.4.1 Context socio-istoric

3.4.2 Copilărie

3.4.3 Viață privată

3.4.4 Familie de origine

3.5 Diagnostic multiaxial

3.6 Analiză strategică

3.6.1 Premisele strategiei

3.6.2 Caracteristicile strategiei

3.7 Profilul psihologic

3.8 Concluzii

3.9 Limite

Bibliografie

Abstract: Pornind de la rolul femeii in Romania și violenta la care ea este supusă în cadrul familiei, s-a realizat profilul Simonei de Beauvoir, care reprezintă una dintre cele mai cunoscute militantă feminista din Franta. Obiectivul lucrării a fost analiza mecanismelor și trăsăturilor de personalitate care au ajutat-o pe aceasta să modifice orizontul femeilor, să le facă să înțeleagă că pot fi libere, independente și să le ofere posibilitatea alegerii.

Lucrarea de față este împărțită în trei capitole și concluzii. În primul capitol s-a realizat cadrul teoretic, în cel de-al doilea capitol s-au fixat obiectivele și s-a vorbit despre metodologia folosită, iar în cel de-al treilea s-a conturat profilul propriu zis.

În ceea ce privește metodologia, analiza obiectivă a acestui profil s-a realizat prin intermediul unor metode calitative, iar abordarea adoptată în studiul profilului a fost de natură cognitiv-comportamentală. Printre metodele calitative utilizate în vederea culegerii informației s-au folosit: metoda biografică, mai exact autobiografiile sale, memoriile, scrisorile trimise lui Sartre; metoda analizei produsului creativității prin care s-au analizat cărțile sale; metoda izvoarelor documentare – s-au folosit cărți de critică, informații despre istoria acelei perioade și analiza comportamentală pentru care s-au vizionat o serie de interviuri.

În vederea realizării profilului, s-au analizat trăsăturile remarcate, funcționarea cognitivă, stilul de conducere, strategia aplicată și contextul în care aceasta s-a dezvoltat.

Concluzii: În urma analizei aprofundate a comportamentului, contextului și mediului familial al Simonei de Beauvoir, reiese faptul că aceasta prezenta o serie de trăsături ce i-au susținut efortul în demersul pro-feminism, pe fundalul unui context defavorizant : stabilitate emoțională, spirit revoluționar, independență, abilități de comunicare, încredere în sine. În ceea ce privește strategia folosită aceasta dă dovadă de implicare, conduce prin exemplu. De asemenea, reiese faptul că mediul de proveniență a avut o mare influență asupra patternului său comportamental

Abstract: Starting point of this thesis is the high rate of violence against women in Romanian space. Because of that it was performed Simone de Beauvoir’s profile, one of the best-known feminist activist in France. Objective of this paper was to analyze the mechanisms and personality traits that have helped Simone to change the horizon of women, to make them understand that they can be free, independent and enabling them choices.

This paper is divided into three chapters and conclusions. In the first chapter the theoretical framework developed in the second chapter we have set goals and talk about the methodology used, and the third was shaped profile itself.

Regarding methodology, objective analysis of the profile was achieved by means of qualitative methods and approach adopted in the study was behavior one. Among the qualitative methods used to gather information were used: biographical method, namely his autobiographies, memoirs, letters sent to Sartre; analysis method of creativity product; method of documentary sources – e used books, critical information about the history of that period and behavioral analysis (interviews).

To achieve the profile, it was analyzed the outstanding features , cognitive functioning, leadership, strategy applied and the context in which she developed. Conclusions: In-depth analysis of the behavior, of the context and of Simone de Beauvoir’s family environment, it appears the presence of a number of traits that have supported the effort in making pro-feminism: emotional stability, revolutionary spirit, independence, communication skills, self-confidence. Regarding the strategy used, Simone showed involvement and she led by examples.

Family environment had a great influence on its behavioral pattern.

Introducere

Rolul femeii în spațiul românesc presupune o serie de probleme legate de inegalitatea dintre sexe. Acest aspect se reflectă atât în atitudinea privată (între soț și soție) cât și în cea publică uneori, prin ignorarea acesteia. De exemplu în cadrul legislației pentru violența domestică, nu s-a considerat importantă problematica inegalității dintre sexe, element care, de altfel, menține starea de tensiune și violență. (Adorjani, 2012). Tradiția, cutumele creează profile nescrise, diferite celor două genuri, pe linia cărora sunt educați viitorii adulți. Acest lucru este surprins și de Simone de Beauvoir în celebra sa carte „Al doilea sex”, prin fraza „Nu te naști femeie, ci devii!”, făcând referință tocmai la faptul că societatea, mediu, este cel ce te modelează, te educă după un anumit tipar, iar prin asumarea caracteristicilor începi să te definești.

Aurora Liiceanu et al. (2004) afirmă: „Cu toate eforturile de a asigura un climat de egalitate între sexe în sfera publică, o privire mai atentă asupra femeilor, relațiilor intrafamiliale și a relațiilor în cuplu a evidențiat contraste și realități disfuncționale”. Pe fundalul acestei realități marcată de atitudini părtinitoare cu unii membrii ai societății și în același timp abuzivă cu alții, ia naștere un adevărat fenomen nociv – violența a cărei victimă este femeia.

Prevalența fenomenului de violență domestică îndreptată către femei este foarte ridicată, iar gradul de acceptare, de conservare a rolului de victimă de către aceasta, de asemenea. Datele statistice justifică preocuparea pentru acest subiect. Un studiu realizat în 2003 pe populația femeilor românce a arătat că, pe perioada 2002-2003 aproximativ un milion de femei au fost victime ale violenței în cadrul familiei (Liiceanu et al., 2004). Conform Agenției Naționale pentru Protecția Familiei, în prima parte a anului 2007, rata victimelor resimte o scădere, la cifra de 4.097 de cazuri și 69 de decese în urma agresărilor.(Hogaș, 2010, p.11). Însă, tot ANPF anunță că acestea sunt doar cifre orientative întrucât în realitate sunt estimate mult mai multe cazuri de violență intrafamilială asupra femeii, problema persistând cu o amploare îngrijorătoare. Din cauza jenei, fricii, neîncrederii în instituții sau posibil fenomenului de neajutorare învățată, multe dintre femei acceptă violența ca pe un fapt normal în viața lor, fără a o raporta la autorități, fără a lua vreo măsură.

În ciuda încercării de a îmbunătății Legislația, implementării programelor guvernamentale și nonguvernamentale sau implicării în diverse campanii anti-violență a persoanelor importante, prevalența violenței asupra femeii rămâne ridicată în România. Patternul comportamental și atitudinal prezintă o mare rezistență la schimbare, fenomenul de violență din această țară având rădăcini în comunism.(Rada, 2014).

Pe fondul acestui univers al falocrației intime, în care femeile rămân victime ale nedreptății, s-a decis întocmirea profilul psihologic al Simonei de Beauvoir. Plecând de la discursul psihologului Maryse Vaillant (apud. Siguret, 2008, p. 108): „….numeroasele interogații ale Simonei privind locul femeilor în societate și în cuplu, feminitate, maternitate, familie și iubire, revin azi cu insistența cu care se întoarce refulatul” am pornit în studiul personalității Simonei de Beauvoir stabilindu-ne ca obiectiv analiza mecanismele și trăsăturile de personalitate care au ajutat-o pe militanta feministă să modifice orizontul femeilor, să le facă să înțeleagă că pot fi libere, independente și să le ofere posibilitatea de a delibera între a fi mamă și a nu fi. Modelul acesteia ar putea fi o sugestie în vederea întocmirii unui program mai bun decât cele de până acum, ce vizează diminuarea violenței domestice. Ne-am gândit că acest profil ar putea sprijini sau influența noi direcții de cercetare pentru reducerea prevalenței acestui fenomen.

Simone de Beauvoir este una dintre cele mai mari susținătoare a drepturilor femeii, ale cărei opere și activități ridică adevărate controverse. Blamata de o mare parte din oameni, însă și apreciată de la fel de mulți, revoluționară în gândire și fapt, Simone alege o existență total diferită de contemporanii săi- refuzul casătoriei, maternității și o iubire libera alături de Jean-Paul Sartre.

Susținătoare a ideologiei comuniste, existențialiste, ateiste și feministe, Beauvoir este una dintre puținele femei intelectuale ale acelei epoci – „emblematica femeie intelectuală a secolului XX”, după cum o numește Toril Moi (2008), care militeaza pentru drepturile femeilor și egalității dintre oameni și care, are și o serie de victorii în această direcție.

Cunoscută pentru determinarea, perseverența și neînfricata sa atitudine, Simone reușește să atragă atenția prin atipicul său stil de viață. Călătorește mult, este invitată în diferite părți ale lumii să țină diverse prelegeri, cunoaște diferite personaliăți precum Fidel Castro, Che Guevara, Mao Zedong Richard Wright, ține conferințe pacifiste în mai multe state aflate în conflict, manageriaza redactarea unei reviste – Les Temps Modernes, este inițiatoarea Mișcării Feministe, dezvolta în lucrările sale teme tabu, luptă pentru legalizarea avortului și scrie diverse cărți ce atrag nemulțumirea multora. În 1949 publică „Al doilea sex”, cartea sa de căpătâi, carte ce a fost tradusă în mai multe limbi și care a suferit cenzura Vaticanului, Sfântul Scaun punând-o la index, dar și a României, unde regimul comunist a ascuns-o în fondul secret al bibliotecilor.(Delia Verdeș, 1998, Prefață „Al doilea sex”). Astfel Beauvoir devine figura cea mai reprezentativă pentru feminism, având curajul să descrie o societate nedreaptă care menținea femeia într-o situație de inferioritate.

În 1954, ea obține premiul Goncourt pentru cartea Mandarinii și devine unul dintre cei mai citiți scriitori ai lumii. În 1975 era pe punctul de a primi Premiul Nobel pentru literatura, fiind ultima consacrare pe care mai trebuia sa o dobândească. Dintre toate femeile secolului, Simone suferise cele mai multe insulte și zeflemea pentru curajul de a fi luptat împotriva nedreptăților din țara sa. În același timp ea era cea mai apreciată franțuzoaică, cunoscută pentru fermitatea de care a dat dovadă în bătălia pentru drepturile bărbatului și ale femeii. Premiul însă nu l-a primit, anul coincizând cu Anul Femeii (eterminarea, perseverența și neînfricata sa atitudine, Simone reușește să atragă atenția prin atipicul său stil de viață. Călătorește mult, este invitată în diferite părți ale lumii să țină diverse prelegeri, cunoaște diferite personaliăți precum Fidel Castro, Che Guevara, Mao Zedong Richard Wright, ține conferințe pacifiste în mai multe state aflate în conflict, manageriaza redactarea unei reviste – Les Temps Modernes, este inițiatoarea Mișcării Feministe, dezvolta în lucrările sale teme tabu, luptă pentru legalizarea avortului și scrie diverse cărți ce atrag nemulțumirea multora. În 1949 publică „Al doilea sex”, cartea sa de căpătâi, carte ce a fost tradusă în mai multe limbi și care a suferit cenzura Vaticanului, Sfântul Scaun punând-o la index, dar și a României, unde regimul comunist a ascuns-o în fondul secret al bibliotecilor.(Delia Verdeș, 1998, Prefață „Al doilea sex”). Astfel Beauvoir devine figura cea mai reprezentativă pentru feminism, având curajul să descrie o societate nedreaptă care menținea femeia într-o situație de inferioritate.

În 1954, ea obține premiul Goncourt pentru cartea Mandarinii și devine unul dintre cei mai citiți scriitori ai lumii. În 1975 era pe punctul de a primi Premiul Nobel pentru literatura, fiind ultima consacrare pe care mai trebuia sa o dobândească. Dintre toate femeile secolului, Simone suferise cele mai multe insulte și zeflemea pentru curajul de a fi luptat împotriva nedreptăților din țara sa. În același timp ea era cea mai apreciată franțuzoaică, cunoscută pentru fermitatea de care a dat dovadă în bătălia pentru drepturile bărbatului și ale femeii. Premiul însă nu l-a primit, anul coincizând cu Anul Femeii (datorat manifestelor sale), iar o dubla premiere, s-a considerat ca ar fi fost prea mult.(C. Monteil, 2004)

Alături de Gisele Halimi și Elisabeth Badinter a reușit să arate că femeile din Algeria sunt torturate și că trebuie făcut ceva pentru ele și să se recunoscă dreptul de a avorta, altfel spus, procrearea să nu mai fie o povară, ci o alegere. Ea lansează ideea Manifestului celor 343, publicat în Le Nouvel Observateur, conform căruia 343 de femeii au semnat că au făcut cel puțin un avort. (C.Siguret, 2008, p. 105). Acțiunile lor, pe lângă autoritățile statului, tribunal, medici, oameni de rând vor avea drept rezultat Legea Veil, conform căreia avortul va fi legalizat.

Așadar, Simone de Beauvoir are meritul de a fi schimbat universul psihic al femeilor, de a-l fi îmbogățit, oferindu-le o perspectiva mai largă asupra statutului și rolului pe care îl pot juca în societate. Această idee o surprinde foarte bine revista Le Nouvel Observateur prin îndemnul adresat femeilor, după moartea ei: „Femei, îi datorați totul Simonei!” (Tidd, 2009, p.7)

„Cu cât mai mult cunosc omul, cu atât mai mult îmi iubesc câinele, vorbi prostul;

Cu cât mai mult cunosc omul, cu atât mai mult îl iubesc, vorbi câinele;

Cu cât mai mult cunosc, cu atât mai mult iubesc, vorbi înțeleptul. „

Jean Marsenac

CADRUL TEORETIC: PERSONALITATE ȘI LEADERSHIP

Un fenomen Zeitgeist, cu un trecut istoric îndepărtat, personalitatea reprezintă preocuparea oamenilor de știință din toate timpurile. Dată fiind importanța, dar și complexitatea acestei structurii umane, de-a lungul timpului, psihologii au încercat să surprindă cât mai exact esența sa, modul său de formare și de manifestare. Încă din 1931, Allport descoperă peste 50 de definiții conceptului, iar în zilele noastre, McClelland găsește mai mult de 100 de definiții.

Pentru că atunci când vorbim de personalitate, vorbim, de fapt de ființa umană, de maniera în care aceasta funcționează, personalitatea a devenit un subiect multidisciplinar (antropologie, sociologie, medicină, etc.). În ceea ce privește psihologia, aceasta i-a acordat o atenție deosebită, luând în calcul rolul său central în cadrul domeniului. Ea este un punct de referință în înțelegerea celorlalte fenomene psihologice. Preocuparea pentru acest mecanism psihic și comportamental, este reflectată în apariția unui număr mare de abordări personologice, printre care: teoria psihanalitică (Freud, Jung), teoria umanistă (Rogers), teoria factorială (Allport), teoria cognitivă (Kelly).

De menționat faptul că, arta și literatura, deși nu aparțin domeniului științific, au servit informații valoroase prin profilele diverselor personaje ce oglindeau realitatea, informații asupra vieții omului și comportamentelor sale.

Definirea conceptului de Personalitate

Conceptul de personalitate este foarte utilizat în limbajul cotidian în diverse contexte, cu sensuri mai mult sau mai puțin corecte. Termenul în sine, însă, are trecut, încă de timpuriu încercându-se o cuprindere a tot ce implică, în cadrul unei definiții științifice. Înainte de o concretizare și aprofundare terminologică a conceptului de personalitate, Dafinoiu (2007), atenționează asupra nevoii de delimitare conceptuală între personalitate și persoană, întrucât, deseori, sunt utilizați nediferențiat acești doi termeni.

Conceptul de persoană face referire la individul uman concret sau, potrivit lui Zlate (2006), aceasta desemnează totalitatea însușirilor psihice care facilitează adaptarea la mediul exterior. Noțiunea, în sine, poate fi atribuită doar omului, și-anume celui dezvoltat psihic, excluzându-se copiii abia născuți sau bolnavii psihici.

Conceptul de personalitate este o „construcție teoretică elaborată de psihologie în scopul înțelegerii și explicării-la nivelul teoriei științifice – a modalității de ființare și funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic” ( Dafinoiu, 2007, pag.31).

Termenul în sine provine din limba latină, de la cuvântul persona, care înseamnă mască. Personalitatea implică acel pattern individual, de durată ce cuprinde gândurile, sentimentele, nevoie, motivațiile, valorile, atitudinile și comportamentele, excluzând rasă, gen, aspect fizic. Aceasta prezintă stabilitate pe parcursul mai multor situații ceea ce o face predictibilă.(Hiriyappa, 2012)

Gordon Allport (1991, apud. Țuțu, 2007, p.60), psihologul care a realizat un studiu amplu asupra personalității, o definește pe aceasta într-un mod mai profund, ca fiind „organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic.” În cadrul acestei definiții, Allport a surprins foarte bine dinamica și modul de dezvoltare al personalității, după cum urmează:

organizarea dinamică se referă la un sistem bine structurat

sistemul psihofizic se referă la faptul că personalitatea se formează prin îmbinarea, relaționarea sistemului biologic cu cel psihologic, formând un tot unitar

determină se referă la faptul că personalitatea nu este un dat înnăscut ea se formează

gândirea și comportamentul are în vedere unitatea interior-exterior

Ca și Hiriyappa, acesta accentuează latura unică și irepetabilă a personalității, ce prezintă o relativă constanță. Acest aspect este întărit și de Eysenck prin definiția sa: „personalitatea este organizarea mai mult sau mai puțin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenței și fizicului unei persoane. Organizarea în cauză determină adaptarea sa unică la mediu” (apud. Zlate et al., 2005)

Marele psiholog român, Paul-Popescu Neveanu numește personalitatea – macrosistem al invarianților informaționali și operaționali ce se exprimă constant în conduită si sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect. Prin această definiție el punctează clar, o serie de caracteristici și-anume faptul că: personalitatea este alcătuită dintr-o serie de elemente legate între ele, consistente și corelate; ea este durabilă și stabilă neputând fi modificată total de situații inopinate; personalitatea este esențială, definitorie pentru om și presupune organizare, ierarhizare; are finalitate adaptativă, nefiind inertă; prezintă unicitate.

Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural format în timp, în cadrul evoluției existenței umane, care înglobează și acoperă prin sensul său mai multe roluri ale omului dintre care, individ ca subiect al acțiunii, ca subiect al cunoașterii și al creației.

Dimensiunile personalității

1.2.1. Temperamentul

Temperamentul reprezintă latura dinamico-energetică și expresivă a personalității. Dinamică, întrucât furnizează informații despre conduita individului, despre cât de lentă sau alertă, rigidă sau flexibilă este aceasta. Energetică deoarece prezintă de câtă energie beneficiază un individ și modul în care este consumată, iar expresivă pentru că, prin intermediul temperamentului, personalitatea se face vizibil, dat fiind faptul că el constituie una dintre laturile acesteia care se exprimă cel mai pregnant în conduită și comportament. Zlate (2006) specifică o serie de indicatori psihocomportamentali potrivit cărora se pot identifica temperamentele indivizilor:

ritmul și viteza desfășurării trăirilor și stărilor psihice, egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice, intrarea, persistența și ieșirea din acțiune, vivacitatea sau intensitatea vieții psihice, capacitatea de adaptare la situații noi, modul de folosire , de consumare al energiei psihice.

Astfel, temperamentul reflectă modul de manifestare al personalității și nu conținutul vieții psihice. Cercetările arată că el nu generează performanță, nu dă valoare omului și pur si simplu reprezintă un mod de a fi. Practic, temperamentul arată cât de repede sau de încet gândește un om, dar nu și cât de bine. Pentru că, dacă un om gândește repede nu înseamnă că gândește neapărat și bine, ci reprezintă poate , doar modul său de a fi, are un temperament mai agitat.

Temperamentul reprezintă una dintre laturile personalității, înnăscute. Drept dovadă stă faptul că acesta se manifestă extrem de timpuriu în structura unei persoane, înainte de apariția celorlalte componente. El reprezintă modul de manifestare al tipului de activitate nervoasă superioară în sfera vieții psihice, iar daca tipul este înnăscut, deducem că și temperamentul este tot înnăscut. Temperamentul latura generală și aproximativ constantă pe parcursul vieții. Am spus aproximativ, întrucât, după cum prezintă și Allport (1961), dar și Aniței (2005) el poate evolua. Sub acțiunea mediului, dar și a vârstei se pot produce mici modificări în cadrul structurii sale. De specificat că, temperamentele nu sunt bune sau rele. Ele sunt baza personalității, peste care se sedimentează alte trăsături cărora le imprimă o anumită expresivitate, vivacitate sau inhibiție, etc.

Oamenii de știință, în urma unor cercetări profunde, au încercat să grupeze temperamentele după anumite caracteristici comune, elaborând variate tipologii temperamentale. De reținut faptul că, nu există temperamente pure. După cum sugerează și etimologia cuvântului „tempera-temperare” care înseamnă amestec, individul prezintă un amestec de cel puțin două tipuri, din care unul poate sa fie mai accentuat, însă ele coexistă în structura de personalitate. Așadar, s-au realizat următoarele tipologii (Zlate, 2006, p. 355-363):

Tipologii substanțialiste, realizate de Galenus și Hipocrate, pe baza substanțelor existente în corpul omenesc, mai exact pe baza celor patru umori din corp (sânge, limfă, bila galbenă, bila neagră), în urma cărora au obținut patru tipuri de temperamente: coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic. Ei susțineau că amestecul temperat al acestor umori, duce la temperamente perfecte, în schimb ce excesul uneia dintre substanțe determină temperamente imperfecte. De exemplu, bila neagra generează intensitatea și profunzimea reacțiilor nervoase sau sângele în exces determină optimism, satisfacție, destindere.

Tipologiile constituționale sunt realizate de Kretschmer care susține că o anumită constituție corporală predispune la anumite manifestări în plan psihologic, afectiv și psihopatologic. În urma unei investigații profunde Kretschmer a stabilit patru tipiuri constituționale: picnic (tendință de a acumula grăsime, înălțime potrivită, față largă, torace bombat, gât mare – oscilează între veselie și tristețe, ciclotim), astenic (dezvoltat în lungime în toate segmentele corpului, oscilează între instabilitate și calm, schizotim), atletic (sistem osos, musculatură și epidermă bine dezvoltate, trunchi în formă de trapez) și displastic (cu malformații congenitale).

Tipologiile psihologice iau drept criteriu faptele, fenomene de natură psihică. Primii care au încercat o astfel de tipologizare au fost scriitorii și filosofii, însă psihologul care avea sa fundamenteze această clasificare a temperamentelor a fost Jung. El a făcut o paralelă a personalității cu polaritatea evenimentelor din viață, concluzionând că prima este diferit orientată – fie spre exterior, extravertiții, fie spre interior, introvertiții. Persoanele a căror notă de bază este un echilibru între exterior și interior, nefiind niciuna dintre orientări salientă, se numesc ambiverte.

Tipologiile psihofizice, se bazează pe criterii de natură psihologică și fiziologică. Pavlov în urma unei cercetării minuțioase asupra activității nervoase superioare, urmărind trei indicatori (forță, mobilitate, echilibru) a stabilit tipurile de activitate nervoasă: tipul puternic, echilibrat, mobil, tipul puternic, echilibrat, inert, tipul puternic, neechilibrat-excitabil, tipul slab.

Tipologii psihofiziologice, au fost realizate de o echipă de psihologi pornind de la ideea că valorile determină anumite tipuri umane, întrucât individul are o atitudine față de ele: teoretic (trăiește doar pentru idee, pentru cunoașterea obiectivă a realității), economic (dominat de dorința de a obține maximum de randament cu puțin efort), estetic (interes pentru viața sensibilă, subiectivă), social (se dedică binelui altuia), politic (aspiră către conducere care este un mijloc de atingerea scopurilor), religios (spiritualitate). Valorile implicate sunt: adevăr, utilitate, armonie, altruism, putere, unitate.

Tipologii psihopatologice pornesc de la criterii psihopatologice legate de dezorganizarea și destructurarea manifestărilor temperamentale. Conform lui Kahn se stabilesc următoarele tipuri: nervoșii, sensibilii (impresionabili), hipertimicii (optimiști), obsesivii (temători), explozivii (violenți), depresivii (pesimiști, cu spirit critic exagerat), instabilii (oscilanți), amoralii (lipsiți de scrupule), nestatornicii (înclinați spre schimbare), impulsivii (nestăpâniți), fantasticii (visători), bizarii (excentrici, cu un surplus de originalitate), etc.

Luându-se în considerare tipologiile descrise, precum și indicatorii psihocomportamentali s-au conturat portretele temperamentale ale celor patru tipuri fundamentale:

Colericul – se implică în activități cu mult entuziasm însă consumă la fel de multă energie ceea ce duce la epuizarea sa. Refuză rutina și este orientat tot timpul spre schimbare, dornic să fie lider, să domine, să aibă control. Este predominant instabil, extravert, impulsiv, reactiv.

Sangvinicul – este stabil, extravert, dinamic, sociabil, atașat de grup. Acesta are nevoie de recunoașterea și aprecierea grupului sau celor din jur și este preocupat sa facă o imagine bună. Din punct de vedere sentimental, acesta este superficial, inconstant.

Flegmaticul – stabil, constant, introvert, leagă greu prieteni însă acestea sunt profunde, de lungă durată. Este răbdător, perseverent și rareori reușește ceea ce își propune.

Melancolicul – instabil, introvert, suspicios, leagă greu prietenii. Nu are încredere în sine, este visător și lipsit se spirit practic

Temperamentul e în strânsă legătură cu celelalte componente ale personalității, influențându-se reciproc. El este cel care le precede și le dă nuanță. În relație cu aptitudinile, temperamentul își pune amprenta însă nu determină în conținutul lor psihologic. Mai exact, timpul de reacție, coordonarea, aptitudinile sportive, vor fi afectate de caracteristicile dinamico-energetice ale temperamentului. (Zlate et al, 2005)

1.2.2. Aptitudinile

Aptitudinile reprezintă ansamblul de însușiri de ordin instrumental-operațional care diferențiază oamenii între ei în ceea ce privește maniera de desfășurare a diferitelor activități și, mai ales, în ceea ce privește randamentul cantitativ și calitativ al acestora.(Zlate et al, 2005, p. 109)

Profesorul Mitrofan (2005) atrage atenția asupra unor caracteristici ale aptitudinilor precum, faptul că aceasta sprijină desfășurarea unei activități finalizată cu rezultate peste medie, astfel încât, nu orice însușire psihică este o aptitudine. Ea este cea care diferențiază indivizii între ei în funcție de randamentul cantitativ și calitativ pe care îl au aceștia ajutați de aptitudinile pe care le dețin. Nivelul său de evoluție și funcționalitate poate fi stabilit după indicatorii: rapiditate, volum, eficiență, autenticitate, precizie. De specificat că aptitudinile se diferențiază de deprinderi, priceperi, cunoștințe.

O mare controversă în ceea ce privește aptitudinea este legată de modul de formare, de apariție a sa. Părerile sunt împărțite, unii dintre oamenii de știință susținând că aptitudinea este înnăscută. Unul dintre aceștia este Galton care vorbește despre caracterul ereditar al geniului. El afirmă că talentul și aptitudinile nu pot fi influențate de mediul extern. Un exemplu în această direcție este compozitorul Bach ai cărui copii au avut de asemenea talent în muzică (5 din 14 copii).

Alții specialiști resping total ipoteza conform căreia aptitudinile ar fi înnăscute și susțin că acestea sunt dobândite. S-au realizat o serie de experimente pentru a demonstra faptul că aptitudinile se formează și se dezvoltă în urma unei experiențe, iar printre ele amintim studiul gemenilor care au fost crescuți fie în același mediu fie în medii diferite cu educații diferite și care au dezvoltat aptitudini total diferite. În timp ce alte studii dezvoltă ideea că există niște predispoziții înnăscute, iar pentru a se dezvolta este nevoie de mediul potrivit. Așadar factorii de mediu nu au rol determinator și condiționează aptitudinile.

În cazul Simone de Beauvoir aptitudinile considerăm că sunt dobândite. Cu toate că tatăl are talent actoricesc, fiind îndreptat prin structura sa de personalitate către lumea artistică și cu toate că Simone primește o educație deschisă către informație, lectură, primele sale încercări de a scrie, eșuează. Aceasta începe destul de târziu să scrie, dezvoltând prin perseverență și ambiție abilitatea de a scrie, de a se exprima prin scris, abilitate complexă..

În unul dintre jurnalele sale, Simone spune că „literatura apare când ceva în viață nu merge”(Quinan, 2008), însă din dorința de a justifica valoarea eliberatoare a scrisului, adevărat mecanism de apărare, ea omite încercările eșuate în a scrie.

1.2.3. Caracterul

Caracterul reprezintă latura relațional-valorică și de autoreglaj a personalității. El constituie o structură psihică complexă, ce preia cerințele, expectanțele externe și în funcție de care elaborează un o reacție drept răspuns (Zlate, 2006). Denumit și profilul psiho-moral al omului, acesta este alcătuit dintr-o serie de trăsături care să desfășoară pe un continuum de valori și care sunt orientate fie către polul pozitiv al valorilor, fie către cel negativ.

Caracterul prezintă o relativă stabilitate, întrucât se mai poate modifica în timp, sub acțiunea mediului și, este definitor pentru om. De asemenea, el are și o valoare adaptativă, deoarece mediază legătura dintre om și mediu.

Deși caracterul se mai schimbă în timp, structura acestuia rămâne. O perioadă importantă în formarea lui este modelul educațional din primii ani de viață. Atunci când prin încurajarea (consecințe-benficii) sau dezaprobarea (consecințe-pedepse) unor comportamente, copilul se orientează către anumite valori – mecanismul condiționării (Zlate et al., 2005). Plecând de la acest mecanism, educația din cadru familiei, i-a oferit Simonei o serie de trăsături caracteriale pe care nu le-a mai schimbat pe parcursul vieții. De exemplu simțul moral și nevoia de dreptate ce capătă o amprentă obsesivă asupra ei sau latura sa pudică – niciodată nu și-a acceptat public bisexualitatea, în ciuda deschiderii sale.

Mecanismul autorității este o altă sursă care modelează caracterul și care funcționează foarte bine alături de mecanismul condiționării. Acesta face referință la figura parentală care presupune autoritate și care impune copilului unele alegeri, însă acest mecanism se aplică în prima copilărie. Odată ce crește acesta vrea autonomie și nu mai interiorizează credințele părintelui ci doar devine obedient. În cazul Simonei, mama sa a exercitat multă autoritate până când aceasta a fost copleșită de cerințele mamei și unele din elementele impuse de mamă le-a refuzat, adoptând un comportament compensator, dorind lucruri opuse de ceea ce îi era indus. Libertate, independență, fără căsătorie și fără copii.

La acestea se adaugă modelul imitației, prin care copilul adoptă modele de conduită din familie și care se pot conserva pe parcursul vieții. În cadrul familiei de Beauvoir exista credința că timpul nu are răbdare și că trebuie să faci ceva în direcția asta, de unde Simone a dezvoltat drept trăsături conștiinciozitatea și dorința de activitate intensă.

Vorbind despre trăsăturile din cadrul caracterului, trebuie specificat că nu orice manifestare comportamentală constituie o trăsătură caracterială. Ea trebuie să fie definită de o serie de atribute, precum: generalitatea ( care se manifestă în majoritatea situațiilor în care este confruntat individul), constanța, și plasticitatea (care ține de flexibilitate, permite omului sa fie deschis la noi cadre, situații).

Trăsăturile caracteriale se exprimă prin atitudini care sunt un raport, o poziție față de ceva anume. Trăsătura caracterială a Simonei – conștiinciozitatea, se exprima printr-o atitudine serioasă față de munca sa. Atitudinea are o serie componente printre ca care cea cognitivă care oferă atitudinii raționalitate, componenta motivațională care arată că atitudinea este adoptată în raport cu un obiectiv, componenta afectivă ce conferă suportul energetic atitudinii prin faptul că ne identificăm cu ea, o apărăm și componenta voluntară.

Astfel, toate acestea ne reprezintă. Ceea ce apărăm, susținem, promovăm prin intermediul atitudinilor, al trăsăturilor de caracter reprezintă sistemul nostru de valori, interiorizat, structurat și stabilizat. (Zlate et al., 2005)

1.2.4. Inteligența

Inteligența reprezintă latura rezolutiv-productivă a personalității. Ea este acea dimensiune a personalității ce favorizează adaptarea conduitei intelectuale, practice sau sociale la situații noi, (Zlate et al., 2005).

Inteligența nu este doar un proces psihic, ci, o organizare superioară a proceselor psihice – cognitive, motivaționale, volitive, afective, și a modului în care acestea conlucrează pentru reușita. (Țuțu, 2007) Deși aceasta e o parte a personalității, ea interacționează nu doar cu celelalte dimensiuni ci și cu întregul, cu personalitatea. Sarton (apud. Zlate, 2006) reflectă această relație în următoarele direcții:

– în ceea ce privește îndeplinirea unei activități, unde precizia este dată de inteligență, în timp ce, calitatea procesului de personalitate

– rapiditatea depinde de inteligență, efortul depinde de personalitate: inteligența este cea care influențează formularea sarcinii și pașii care trebuie realizați în vederea îndeplinirii acesteia, în timp ce, personalitatea este cea care susține efortul prin perseverență, voință.

– nivelul de dezvoltare al inteligenței este un aspect important, însă modul în care este el utilizat ține de personalitate și este mai important: o persoana cu un nivel înalt de inteligență poate să o folosească pe aceasta în sarcini banale fără a avea rezultate majore, în timp ce o altă persoană care se evaluează ca având un nivel mai scăzut al inteligenței se implică în rezolvarea unor sarcini pe măsură, fiind mai productivă decât prima.

– tulburările de personalitate au efect și aspra inteligenței: de exemplu în cadrul tulburării evitante, individul poate să nu ne angreneze în unele activități în ciuda unui nivel de inteligență bun, care ar duce la o reușită.

– dezechilibrele dintre personalitate și inteligență duc la regresia ambelor, ceea ce surprinde foarte bine legătura dintre cele două: Sarton (apud. Zlate, 2006) numește inteligența fără personalitate „rege marionetă” și personalitatea fără inteligență un „despot”.

1.2.5. Creativitatea

Creativitatea reprezintă latura transformativ-constructivă a personalității. „Ea presupune ansamblul unitar al factorilor subiectivi și obiectivi care duc la realizarea de către indivizi sau grupuri a unui produs original și de valoare pentru societate.”(Zlate et al., 2005) Prin valoarea sa făuritoare, creativitatea este forma cea mai înaltă a activității omenești, prezentând o serie de calități, precum productivitate, unicitate, eficiență, valoare, nou, productivitate.(Roco, 2004)

Aceasta este descrisă prin patru accepțiuni: ca produs – rezultatele originale ale activității umane, ca proces – vizează caracterul fazic al procesului de creație care cuprinde următoarea evoluție: faza de pregătire, incubație, iluminare și verificarea, ca potențialitate general umană – fiecare om are un potențial creator, mai mult sau mai puțin dezvoltat, ca dimensiune complexă a personalității – înglobează întreaga personalitate și activitățile psihicului, iar la rândul ei este parte din personalitate, făcând parte dintre cele mai complexe structuri ale acesteia.

Asupra individului acționează o serie de factori care determină contextul sau rezultatul. Astfel, printre acești factori numim: factorii interiori-structurali (intelectuali, afectiv-motivaționali, de personalitate) care se referă la inteligența creatoare, la motivații, atitudini și temperament care fie crește fie frânează forța creatoare, factorii exteriori sau socioculturali care sunt legați de elemente sociale, istorice, clasă socială, grup de apartenență, factori psihosociali, care fac trimitere la climatul psihosocial și factorii socio-educaționali, ce sunt legați de nivelul educațional.

Așadar, urmărind influența tuturor acestor factori, putem concluziona că, latura personalității – creativitatea, nu se datorează în întregime factorilor psihologici, ci cumulului de mai mulți stimulenți și configurației acestora. Altfel spus, existența potențialului creator nu este suficientă, fiind nevoie și de prezența unor stimuli psihosociali, psihoindividuali și culturali. Analizând potențialul creator al Simonei de Beauvoir și creațiile sale – operele, stimuli ce acționează și determină actul creator sunt evidenți. În ceea ce privește elementul psihoindividual, nevoia sa de a scrie, de a se descărca a avut efect antrenant. Mai mult, prezența factorilor socioculturali au avut un mare efect, fiind contextul istoric și social fiind sursă de inspirație. Factorii educaționali sunt, de asemenea, implicați, prin educația bogată în elemente culturale pe care a primit-o în familie, orientarea către artă, literatură.

1.3. Teorii de personalitate

De-a lungul timpului, în vederea unei înțelegeri mai bune a personalității umane, s-au elaborat o multitudine de definiții și moduri de abordare teoretice. Fie că se numesc umaniste, pozitiviste, dinamiste, behavioriste, fie că au analizat omul în funcție de dimensiunile sale interne sau în raport cu mediul social, cu relațiile interumane, fie că se focalizează asupra descoperirii și inventarierii elementelor componente ale personalității (teoriile atomiste) sau asupra structurilor acesteia, toate, fără excepție, caută esența personalității, originalitatea și unicitatea sa.

1.3.1. Teoria constructelor personale (G. Kelly)

Kelly pornește de la premisa conform căreia personalitatea omului se formează în funcție de modului în care acesta înțelege și interpretează realitatea și întâmplările pe care le trăiește. Autorul consideră că orice persoană se comportă precum oamenii de știință, aceștia evaluând evenimentele prin care trec și elaborând teorii referitoare la ele. Așa cum oamenii de știință exprimă o serie de teorii și ipoteze asupra lumii, după care pornesc în testarea lor, așa și o persoană, are o teorie despre lumea sa, iar pe baza acesteia formulează o serie de teorii și predicții pe care le va verifica și revizui în cazul în care realitatea o cere.

Dezvoltarea continuă a acestor teorii, precum și reformularea lor în funcție de noi factori întâlniți se numește cogniție socială. Elaborarea și reelaborarea acestor modele, teorii, îl ajută pe om să aibă control asupra universului său prin predicțiile pe care le poate realiza. Cunoscând și având o teorie despre o situație, un context, știi la ce să te aștepți și cum să te comporți: „procesele unei persoane sunt canalizate din punct de vedere psihologic de felul în care ea anticipează evenimentele”. ( Bannister, apud. Țuțu, 2007)

În analiza personalității, Kelly vorbește despre construct personal, care reprezintă modul în care persoana percepe, înțelege lumea. El spune că personalitatea este un sistem de constructe, iar pentru a cunoaște o persoană trebuie să știi ceva despre constructele sale.

Constructele se formează în urma experienței de viață și pot varia în funcție de modul de interpretare al evenimentelor. Acestea au o valoare anticipativă și sunt în schimbare în funcție de dovezile pe care le întâlnește persoana. Astfel, Kelly susține că omul nu reacționează la un stimul ci la ceea ce interpretează el ca fiind stimul. De aceea într-o situație așa zisă similară, două persoane reacționează la fel. De fapt situația nu este similară pentru ca ele interpretează diferit realitatea.

1.3.2. Analiza factorială a lui Eysenck

Teoria lui Eysenck asupra personalității a fost profund influențată de abordarea behavioristă, conform căreia singura modalitate științifică prin care putem cunoaște personalitatea oamenilor este analiza dovezilor vizibile, a comportamentelor acestora, fără a implica în studiu, procesele psihice care nu sunt observabile.

Întrucât studiul personalității nu permite observarea comportamentelor permanent și într-un mod obiectiv, Eysenck a apelat la varianta eșantionării. Acesta a folosit metoda analizei factoriale, analizând rezultatele subiecților de la o serie de teste și chestionare de personalitate. În urma acestui demers a ajuns la concluzia că personalitatea poate fi explicată prin trei dimensiuni descrise prin mai mulți factori secundari: extraversiunea (dinamism, sociabilitate, disponibilitate în asumarea riscurilor, impulsivitate, expresivitate, chibzuință, responsabilitate), neuroticismul (respectul de sine, bucuria, teama, obsesivitatea, autonomia, ipohondria, vinovăția) și psihoticismul (singurătate, insensibilitate, indiferență față de alții, nonconformismul, opoziția față de practicile sociale, lipsa de conștiință)

Eysenck specifică faptul că în urma analizei și studiului o rată foarte scăzută de oameni prezentau o personalitate caracterizată prin dimensiunea psihoticism, majoritatea încadrându-se în centrul axei extraversie-introversie și nevrotism-stabilitate (Țuțu, 2007)

1.4. Devenirea personalității

„Omul nu se naște cu personalitate, ci devine personalitate” (Zlate, 2006, p.427), idee pe care a surprins-o și Simone de Beauvoir în urma unei fine analizei a firii umane: „Nu te naști femeie, ci devii.” Atât Zlate, cât și de Beauvoir au încercat să explice modul de formare al personalității, faptul ca ea nu este un dat, ci este un atribut pe care omul îl dobândește în timp sub influența unor factori numeroși. Procesul de constituire a personalității debutează în primele zile de viață și nu urmează întotdeauna un drum uniform și continuu, având loc și o serie de discontinuități în evoluția sa sau retardări și plafonări descurajante sau, pur și simplu, perioade în care dezvoltarea este mai lentă și alteori când este mai alertă. Astfel, după vârsta de trei ani se creionează elementele de bază ale personalității, producându-se maturizări neurofuncționale, dezvoltarea unor aptitudini, prin intermediul activităților preșcolare. Tot în preșcolaritate se formează și primele trăsături ale caracterului precum autonomia, independența, hărnicia, etc. În adolescență, personalitatea este formată, dispunând de toate dimensiunile și chiar de maturizarea dintre acestea.

Procesul transformativ al personalității este destul de îndelungat, desfășurându-se în mai multe faze și sub influența mai multor factori. Kurt Lewin (apud. Zlate, 2006) vorbește de trei niveluri de structurare din cadrul dezvoltării personalității:

nivelul structurilor primare – nu se diferențiază foarte bine și nu există legături între componente

nivelul structurilor semi-dezvoltate – apar diferențierile interioare, relațiile corelative între componente și sporește gradul lor de funcționalitate

nivelul structurilor dezvoltate – în care subsistemele personalității se individualizează clar, se amplifică relațiile de tip reglator dintre ele și se integrează succesiv într-o structură funcțional – echilibrată.

Am vorbit despre faptul că omul nu se naște cu personalitatea, ci devine personalitate, însă întrebarea este când putem vorbi despre individ că a dobândit reușit să o dobândească. Zlate (2006) indică anumite condiții și un anumite nivel de dezvoltare, după cum urmează:

omul devine conștient de sine, de lume, de alții – cel mai greu de dobândit, însă esențială este conștiința de sine, întrucât este cea mai complexă formațiune psihică. Această etapă reprezintă prima naștere a personalității, după cum o numesc mulți dintre psihologi.

omul își elaborează un sistem propriu de motivații, reprezentări, concepții, scopuri, atitudini în raport cu lumea și cu sine. Ceea ce contează în aceasta etapă, nu este adunarea informațiilor, ci sudarea lor într-un sistem logic care va fi sistemul personal de idei al persoanei și în funcție de care aceasta va acționa.

desfășoară activități utile și recunoscute social care îi permit individului să se integreze în societate

emite, susține și argumentează judecăți de valoare întemeiate , punând sub semnul întrebări unele aspecte care intră în contradicție cu sistemul său de idei îl determină pe individ să-și elaboreze un sistem de criterii, valori

creează valori sociale , desfășoară activități care îl transformă în producător de valori, îl ajută să-și depășească condiția biologică și să atingă statutul de ființă creatoare

are un profil moral, bine conturat îi permit să se dedice unor idealuri

și-a format capacitatea de control și autocontrol ce îl ajută să-și desfășoare activitățile, să interacționeze și să-și conserve propria libertate

se integrează armonios și util în colectivitate, reușind să formeze rețele și legături cu ceilalți

știe să se pună în valoare și să se facă recunoscuți de ceilalți. Nu e suficient ca o persoană să cunoască foarte multe lucruri, pentru a se adapta la mediul social, el trebuie să știe să și le pună în valoare și să le aplice

poate fi luat drept model pentru formarea altor personalități din perspectiva acestui criteriu trebuie să înțelegem că personalitatea are valoare de model educațional.

Trebuie înțeles că aceste criterii uneori lipsesc sau se manifestă pentru o perioadă forte scurtă ceea ce determină o serie de structuri dizarmonice, dezechilibrate. Configurația acestor criterii într-un anumit moment dat, pot determina mai multe structuri, tipuri de personalitate.

1.5. Tipuri de personalitate

Clasificarea tipurilor de personalitate se realizează în funcție de nivelurile calitati-distincte la care ajunge personalitatea în dezvoltarea sa. Luând în considerare nivelul de diferențiere și specializare internă a personalității, precum și relația dintre structura internă a personalității și factorii externi se conturează următoarele tipuri de personalități (Zlate et al., 2005):

Personalități imature ce se caracterizează prin: simplitatea structurii psihice a componentelor, lipsa corelației logice dintre ele, funcționalitate situațională neeficientă, inegală, posibilități adaptative scăzute

Personalități mature ce prezintă complexitate structural-funcțională, eficiență, adaptare, flexibilitate, organizare, componente bine corelate

Personalități accentuate cu caracteristici care ies din comun, mai acute, care ies din media populației, cu tendința spre patologie, fără a fi patologice

Personalități anormale: numim personalitate anormală acea persoană care se diferențiază atât de mult de medie încât nici în situațiile lipsite de împrejurări nefavorabile, nu se pot adapta cerințelor vieții.(Karl Leonhard, 1979)

Maturitatea sau imaturitatea personalității poate fi atât psihică cât și socială. Maturitatea socială se referă la buna relaționare și adaptare în mediul social, acest lucru implicând asumarea responsabilităților sociale, îndeplinirea și respectarea normelor, calitatea actelor sociale. Între cele două tipuri de maturitate/imaturitate există o strânsă legătură, cea psihică fiind o premisă pentru existența celeilalte, iar cea socială sprijinind dezvoltarea primei.

1.6. Leadership

1.6.1. Definirea Leadership-ului

Sunt multe feluri de a continua propoziția, „Leadershipul este…..” De fapt, după cum punctează și Stogdill (apud. Northouse, 2012), sunt cel puțin, tot atâtea definiții ale leadesrhip-ului cât numărul oamenilor care au încercat să-l definească. Este destul de greu să cuprinzi toate aspectele pe care le presupune într-o singura definiție. Astfel, în cadrul acestei lucrări, s-a încercat alegerea unor elemente de bază ale conceptului și explicarea lor pentru a compune o definiție mai clară: (a) Leadershipul este un proces, (b) leadership-ul include influență, (c) leadership-ul se desfășoară în grup, (d) leadership-ul include scopuri comune.

În funcție de aceste elemente putem defini leadership-ul ca fiind: procesul prin care o persoană influențează un grup de indivizi în vederea atingerii unui obiectiv comun. (Northouse, 2012)

Definind leadership-ul ca fiind un proces, înseamnă că, acesta nu este o trăsătură sau caracteristică care se află în lider, ci mai degrabă un eveniment tranzacțional care are loc între lider și cei care îl urmează. Procesul implică ca liderul să afecteze și să fie afectat de adepții săi. Ne referim aici la ideea de influență, de efect al acestor două entități lider-grup și de interacțiune.

Leadership-ul presupune influență. Esența leadership-ului este aceea de a influența și facilita eforturile individuale și colective în vederea atingerii obiectivelor. Liderii pot îmbunătății performanța echipei prin influențarea procesului care determină performanța.(Yukl, 2012). Influența este sine qua non pentru leadership. Fără influență, leadership-ul nu există.

Leadership-ul se desfășoară în grup, grupul fiind contextul acestuia. Leadership-ul constă în a influența un grup de indivizi care au un scop comun. Acest grup poate să fie de orice mărime, de la un grup mic de lucru, până la o comunitate întreagă, sau un grup foarte larg ce presupune angajații unei organizații internaționale.

Leadership-ul include scopuri comune. Ei direcționează energia indivizilor spre atingerea scopului mutual urmărit. Mutualitatea scopurilor subliniază totodată și nevoia liderilor de adepții lor, ceea ce ar trebui să îi împiedice pe aceștia să se poarte într-un mod lipsit de etică cu angajații și să crească posibilitatea de a muncii împreună și interacționa ușor. (Rost, apud. Northouse, 2012)

Pe lângă toate acestea trebuie menționat că liderul, în activitatea sa de influențare și direcționare a adepților are și o serie de responsabilității morale față de aceștia. El trebuie sa influențeze, dar nu să manipuleze, să conducă prin puterea exemplului, să asigur un climat lipsit de tensiuni, să asigure o bună relaționare între adepți, dar și între el și adepți. Mai mult, este necesar ca el să dețină o serie de trăsături care să-l ajute în a face față demersului de leadership.

1.6.2. Factorii cognitivi în leadership

Procesul de leadership presupune o serie de capacități, trăsături, factori, care sprijină liderul în interacțiunea lui cu adepți, în mobilizarea acestora și găsirea celor mai bună soluții. Aceste trăsături, capacități nu sunt înnăscute, cum se întâmplă să se creadă. Nu te naști lider, ci dobândești în timp calități care te ajută să devii lider. O serie de factori necesari care desfășurarea activitățile în leadership sunt cei cognitivi, printre care amintim:

Gândirea strategică este necesară pentru a defini și atinge obiectivele propuse. Gândirea strategică presupune abilitatea de a identifica o stare dorită, relevantă, de a evalua starea de început și de a găsi calea cea mai adecvată de a ajunge la acea stare dorită, din punctul A în punctul B. Un element cheie în eficiența gândirii strategice este determinarea operatorului sau operației care va influența cel mai eficient și va reuși să mute starea prezentă în direcția stării dorite. (Dilts, 1996)

Gândirea sistemică se află la rădăcina rezolvării problemei și reprezintă abilitatea de a crea echipe funcționale, de a gândi într-un mod sistematic, practic și concret. Aceasta este cel mai signifiant semn al maturității liderului.

Un alt factor cognitiv din cadrul leadership-ului este creativitatea. Acest factor determină liderilor preferința pentru inovație, pentru schimbare. Îi ajută să găsească soluții mai ușor prin focalizarea asupra viitoarelor posibilități și depășirea celor deja existente. Liderii creativi reușesc repede să schimbe viziunea adepților, inspirându-i pe aceștia prin crearea uneia noi. De exemplu Martin Luther King i-a inspirat pe ceilalți în speech-ul său „Am un vis” prezentându-le imaginea statului viitor prin depășirea circumstanțelor existente. (Isaksen et al., 2003)

Inteligența rațională reprezintă abilitatea intelectuală de care este nevoie pentru a efectua activitățile mentale (gândirea, raționarea, rezolvarea de probleme). Aceasta ajută liderul să facă față problemelor, să găsească soluții în vederea rezolvării lor. Ea este foarte apreciată atât în societatea în general cât și în organizații în particular. Cercetările au arătat o corelație între nivelul de inteligență și performanța în muncă. (Sahoo, 2010)

Perspicacitatea presupune claritatea viziunii și a intelectului ce permite o profundă înțelegere. Sternberg (1990) spunea că perspicacitatea presupune intuiție, aceasta poate oferi soluții care sunt de parte dreptății; este capabilă de a vedea dincolo de lucruri – de a citi printre rânduri și de a înțelege și interpreta mediul înconjurător.

1.6.3. Factori reglatori în leadership

Inteligență emoțională reprezintă un factor reglator, foarte important în desfășurarea procesului de leadership. Studiile au arătat că prezența acestui tip de inteligență eficientizează relațiile interpersonale și implicit crește performanța (Sahoo, 2010). Aceasta reprezintă abilitatea de a percepe, cunoaște și înțelege cât mai corect emoțiile, de a le exprima și regulariza pentru a promova dezvoltarea emoțională și intelectuală (Mayer și Salovey apud. Roco, 2004). În cadrul definiției cei doi autori au evidențiat legătura dintre emoție și gândire, legătură optimă din cadrul leadership-ului pentru atingerea performanței.

Pentru a crea o imagine mai clară a influenței pe care o are inteligența emoțională în leadership-ului am urmărit aportul fiecărei componente astfel:

Inteligența intrapersonală presupune abilitatea de a se cunoaște pe sine, de a se întoarce către sine și de a adopta un model de acțiune cât mai adecvat contextului. Aceasta include conștientizarea propriilor emoții, optimism și asertivitate (ceea ce determină deschidere către ceilalți, evitarea tensiunilor și conflictelor), respect de sine (ceea ce atrage după sine și respectul pentru ceilalți) și independență (capacitatea de a-și dirija singur gândurile și emoțiile)

Inteligența interpersonală cuprinde o serie de aptitudini relaționale rmanifestate prin empatie (capacitatea de a înțelege ce simt ceilalți), relații interpersonale (abilitatea de a forma și menține relații sociale) și responsabilitate socială.

Astfel, aptitudinile relaționale cuprind abilitatea de a înțelege, de a motiva și de a comunica cu ceilalți. Ele reprezintă un aspect esențial al leadership-ului, oferind liderului posibilitatea de a înțelege modul în care interlocutorul percepe lumea și de a stabili un raport. Prin aceste aptitudini, liderul reușește să își manifeste influența asupra adepților săi, (Dilts, 1996), dar și adepții săi să comunice mai bine.

Adaptabilitate, reprezintă componenta inteligenței emoționale care asigură flexibilitate (abilitatea de a-ți ajusta emoțiile și gândurile pentru a schimba situația) și ajută în rezolvarea problemelor (abilitatea de a conștientiza problema și implementa soluții).

Controlul stresului, componentă ce face referință la toleranța la stres (abilitatea de a face față evenimentelor negative și stresante) și controlul impulsurilor (abilitatea de a rezista impulsurilor).

Așadar inteligența emoțională, un concept atât de cuprinzător prin toate componentele sale, are rolul de a regla și asigura buna desfășurare a leadership-ului. Emoțiile ajută în luarea deciziilor și în rezolvarea de probleme ele constituind o importantă sursă de informație. Studiile arată, că atunci când centrii nervoși din emisferele cerebrale sunt afectați, omul nu poate lua nicio decizie, emoțiile având rolul de a detensiona centrii. Emoțiile, de asemenea asigură buna comunicare, înțelegerea celorlalți și evitarea conflictelor, stabilirea limitelor și unitate. (Roco, 2004)

1.6.4. Tipuri de lider

În literatura de specialitate, numărul de tipologii ale stilului de conducere este unul foarte mare. Întrucât acest subiect a fost studiat, pentru a crea o imagine mai clară, fiecare autor care s-a ocupat de acest subiect a încercat o tipologizare a stilului de conducere în funcție de diverse criterii. În cadrul acestei lucrări, am uzat de clasificarea stilurilor de conducere realizată de Zlate (2007), care le grupează în funcție de numărul de dimensiuni luate în calcul de diverși cercetători. Astfel se creionează tipologii unidimensionale – care iau în calcul un singur aspect, și-anume cine ia decizia, tipologia bidimensională – ce are în vedere două dimensiuni: orientarea conducătorului spre producție și orientarea spre personal, și tipologi tridimensionale care au în vedere orientarea conducătorului spre producție și orientarea spre personal și orientarea spre eficiență.

Dat fiind faptul că, în acest studiu se analizează un lider ce își desfășoară activitatea în afara mediului organizațional și ce urmărește un obiectiv altruist și revoluționar, nu se are în vedere un personal și o producție, ci susținători, adepți și un obiectiv urmărit de toți în aceeași măsură. De aceea se va insista pe clasificare unidimensională, al cărui criteriu rezonează cu situația de față.

Tipologia unidimensională se centrează pe luarea deciziei, cine ia decizia în legătură cu activitățile. Decizia poate fi luată de conducător, de conducător împreună cu membrii sau la voia îmtâmplării. Astfel, Lewin, Lippit și White în funcție de aceste situații au denumit tipurile de lideri, după cum urmează: autoritar, democrat, laissez-faire.

Liderul democrat prezintă eficiență mare și constantă, agresivitate scăzută, este foarte cooperant, relaționând foarte bine cu grupul, ia deciziile împreună cu acesta, oferă angajaților posibilitatea de a alege. Motivează grupul prin implicarea în activități și decizii.

Liderul autoritar este cel care dețină întreaga putere a cuvântului. Acesta stabilește singur scopurile, regulile, fără a-i consulta pe ceilalți și fără a le da dreptul de a refuza. Are întreaga putere de decizie. Prezintă agresivitate ridicată, climatul de grup fiind unul agresiv-apatic. Motivează prin pedepse.

Liderul laissez-faire este liderul care nu se implică, care nu influențează angajații. Acesta dă libertate totală angajaților, controlul fiind foarte scăzut sau neexistând. Prezintă agresivitate scăzută și creează un climat de grup anarhic. Eficiența este scăzută în acest caz, iar motivarea nu există.

Brown ( apud. Zlate, 2007) descrie trei tipuri de conducători autoritari și două tipuri de conducători democratici.

Autoritarul strict – sever, dar corect, foarte conștiincios și generos cu cei care muncesc, conservator, nu-și deleagă autoritate, face distincție clară între conducător și subaltern, nu se consultă cu acesta.

Autoritarul binevoitor – orientat către cei pe care îi are în subordine, le poartă un fel de grijă acestora, însă nu îi consultă întotdeauna în luarea deciziilor

Autoritarul incompetent – un conducător infantil, minte, corupe, nu-l interesează de nimic.

Democratul autentic – bună colaborare cu grupul, se consultă în tot, deleagă autoritatea până la eșantioanele cele mai de jos ale ierarhiei

Pseudodemocratul – aparent democrat, în esență nu pare să se intereseze de ceva.

II. OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

„ Nu tot ce poate fi măsurat contează

Și nu tot ceea ce contează poate fi măsurat”

(Albert Einstein)

Punctul de plecare al acestei lucrări a fost situația actuală a femeii din România, în ceea ce privește statusul său. Deși din punct de vedere legal, aceasta are drepturi egale, în fapt, ea este foarte des, după cum arată statisticile, victima inegalității și agresivității. Având în vedere această situație, s-a realizat profilului psihologic al militantei pentru drepturile femeii, Simone de Beauvoir. Prin analiza caracteristicilor sale psihologice – pattern comportamental, trăsături remarcate, structura de personalitate, caracteristicile leadership-ului, dar și printr-o analiză a strategiei folosite, s-a urmărit modul în care aceasta a influențat și mobilizat mase de femei să lupte pentru drepturile lor, dar și ce anume din structura ei a ajutat-o să atingă reușita – câștigarea drepturilor. Ne-am gândit că, aceste elemente le-am putea supune unor noi direcții de cercetare în vederea îmbunătățirii situației de astăzi.

Astfel obiectivul general al studiului realizat este: Descoperirea mecanismelor și trăsăturilor de personalitate ale Simonei de Beauvoir care au ajutat-o pe aceasta să influențeze mase de femei ale întregii lumi.

Obiective specifice:

– Mediul de viață și evenimentele critice din viața subiectului au avut impact asupra patternurilor comportamentale din viața adultă?

– Contextul socio-istoric a sprijinit introducerea schimbărilor?

– În cadrul demersului pentru câștigarea drepturilor femeii, aceasta a utilizat o strategie stabilită sau a reacționat spontan, în funcție de stimulările contextuale?

Analiza obiectivă a acestui profil s-a realizat prin intermediul unor metode calitative, iar abordarea adoptată în studiul profilului a fost de natură cognitiv-comportamentală.

Acest tip de abordare pornește de la premisa ca orice comportament este produsul gândurilor, iar modificarea gândurilor negative, disfuncționale va modifica un comportament cu probleme (Holdevici, 2011). Susținătorii abordării în cauză, subliniază două niveluri ale gândirii negative: gândurile negative care apar în momentul în care subiectul trăiește o stare de anxietate, iar al doilea nivel este reprezentat de regulile ce un caracter disfuncționale pe care și le impun unii indivizi cu privire la ei înșiși sau la lume „dacă o persoană mă critică, înseamnă că nu ține la mine”. Astfel, aceasta examinează o varietate de comportamente pe diferite niveluri pe care le asociază cu o serie de expresii , gânduri , sentimente și acțiuni care au continuitate de-a lungul timpului și în diferite condiții.

Am ales o abordare cognitiv-comportamentală pentru a analiza comportamentele concrete, dar mai ales pentru a putea evalua gândurile care stăteau la baza acestor comportamente, cu scopul de a sesiza dacă acestea aveau sau nu un caracter disfuncțional.

Metoda de cercetare utilizată este cea calitativă. Deși nu sunt foarte des utilizate în psihologie, cercetările calitative au marele avantaj de a surprinde elemente importante ce descriu personalitatea indivizilor, oferind un tablou amplu, detaliat al persoanei respective. Acestea reprezintă o multimetodă ce cuprinde o abordare interpretativă, bazată pe fapte reale. „Așadar, ele studiază fenomenele în natura lor, urmărind să le ofere un sens sau să le interpreteze în funcție de semnificația pe care oamenii o oferă.”(Denzin & Lincoln, apud. Thomas, 2003)

Aceste metode științifice se caracterizează printr-o serie de elemente clare: (1) autenticitatea datelor, ele sunt culese dintr-un câmp natural, asupra căruia nu s-a intervenit; (2) cercetătorii sunt elementul cheie în colectarea datelor; (3) multitudinea surselor din care se pot colecta datele; (4) designul cercetării (5)analiza datelor inductive, o focalizare asupra sensurilor, semnificațiilor participanților; (6) cere interpretare; (7) abordare holistică și stabilirea unor scopuri obiective. (Cresswell, apud. McNulty et al., 2013).

Printre metodele calitative utilizate în vederea culegerii informației s-au folosit: metoda biografică, mai exact autobiografiile sale, memoriile, scrisorile trimise lui Sartre, metoda analizei produsului creativității prin care s-au analizat cărțile sale, metoda izvoarelor documentare – s-au folosit cărți de critică, informații despre istoria acelei perioade și analiza comportamentală pentru care s-au vizionat o serie de interviuri.

Metoda biografică

Metoda biografică presupune studiul vieții sau a unor elemente din experiența trăită de o persoană. Obiectivul acestei metode este de a înțelege viața persoanei respective și de a analiza tipul de legătură pe care a avut-o actorul social cu statul, societatea, autoritățile, contextul. Ea constă în colectarea cât mai multor informații despre principalele evenimente trăite de o persoană, despre relațiile prezente între ele și despre semnificația pe care o au pentru individ, toate acestea pentru a cunoaște istoria individului necesară în creionarea profilului psihologic.

Metoda biografică are o natură evenimențială, fiind o analiză sistematică a momentelor, evenimentelor și incidentelor critice din viața persoanei. Evenimentele sunt analizate în funcție de cauze și efecte, urmărindu-se relația dintre ele. (Denzin, apud. Thomas, 2003)

Sursele de culegere a informațiilor sunt diverse. În vederea realizării profilului Simonei de Beauvoir am folosit: autobiografii, biografii, scrisori, memorii.

Avantajele pe care le presupune această metodă sunt: surprinde și evidențiază unele aspecte unice din viața persoanei, detaliile și paternul de dezvoltare al acestuia; informează cercetătorul despre prezența unor preocupări persistente, despre consistența sau inconsistența vieții persoanei prin iluminarea contextului cultural și istoric în care a evoluat respectivul. (Thomas, 2003)

Limitele metodei sunt date de incertitudinea informației, cercetătorul putând interfera cu obiectivitatea acesteia. Influențat fiind de credințele, scopurile, valorile sale, el poate omite o parte din dovezi și poate trage concluzii eronate și nefondate.

Metoda analizei produselor activității

Capacitățile, calitățile, însușirile unei persoane pot fi exteriorizate nu doar prin conduitele motorii, verbale, emoționale ci și prin o serie de produse rezultate în urma activității lor. Prin desen, muzică, creații literare, rezolvare de probleme, sarcini tehnice se concretizează posibilitățile psihice. Analiza psihologică a acestor produse reflectă, practic, imaginea creatorului, furnizând informații despre dinamica și nivelul de dezvoltare a caracteristicile psihice ale persoanei, despre funcționarea sa cognitivă și chiar despre o serie de trăsături de personalitate.

Această metodă prezintă avantajul că pe lângă depistarea capacităților psihice ale persoanelor în viață, pot oferi informații și despre acele persoane care nu mai sunt, oferă posibilitatea cunoașterea și caracterizarea acestora, (Zlate, 2000). Capcana în care se poate pica este aceea că arta, creația poate camufla realitatea informației. Cercetătorul trebuie să aibă deja o imagine asupra personalității persoanei pentru a evita extragerea unor informații false.(Șandor, 2011)

În cazul lucrării de față, au fost analizate operele Simonei de Beauvoir, care pe lângă capacitatea cognitivă superioară reflectată în structura și complexitatea temelor scrierilor sale, au reflectat și credințele sale, sistemul său de valori.

Studiul izvoarelor documentare

Această metodă constă în preluarea și analiza informației conținută în documente, în scopul refacerii unui context, a unor eveniment care deja s-au petrecut. Prin modul de analiză, metoda poate fi atât cantitativă – analiza de conținut, cât și calitativă. (Miftode, 1995)

În cadrul psihologiei, poate fi folosită pentru studierea unor evenimente la scară largă, macrosociale sau în cercetarea personalității. În ceea ce privește analiza personalității, metoda izvoarelor documentare ajută la întocmiri drumului parcurs de persoana în cauză de-a lungul vieții, a refacerii contextului socio-istoric în care aceasta a trăit, a mediului de proveniență, (Stănoiu, 1981). Informațiile pot fi de natură subiectivă extrase din documente personale (certificat de naștere, de căsătorie, jurnale), cât și obiectivă (documente despre contextul socio-istoric)

Metoda analiza comportamentală

Reprezintă analiza indicatorilor comportamentali și verbali. În cadrul acestei metode sunt incluse analiza portretului vorbit, analiza elementelor statice, analiza formelor dinamice, analiza grafologică. În cadrul lucrării, s-a realizat analiza portretului vorbit, prin punctarea elementelor de limbaj non-verbal (mimică, gestică)

Studiul de caz

Studiul de caz reprezintă o investigație concretă, în care sunt utilizate surse multiple de date și, care analizează un fenomen contemporan în contextul real de viață, unde limita dintre fenomen și context nu este foarte clar trasată.

Deși se confundă foarte des cu metoda biografică, datorită centrării atenției asupra individului, studiul de caz se diferențiază net de aceasta. Dacă metoda biografică are în evidență studiul unor evenimente ce aparțin predominant trecutului (istoria vieții), analiza de caz este focalizată asupra evenimentelor contemporane, chiar dacă sunt prezente și fragmente din istoria fenomenului, reconstituit pe baza documentelor

Studiul de caz este o metodă autonomă, care poate reprezenta o alternativă la metodele calitative, atunci când variabilele sunt foarte multe și nu pot fi controlate, se renunță la experiment în favoarea acestui tip de analiză. Cu toate acestea, studiului de caz i se adaugă și o serie de limite, precum lipsa de rigoare sau posibilitatea restrânsă de generalizare a analizei. (Yin, 1989)

III. PROFILUL PSIHOLOGIC

TRĂSĂTURI REMARCATE

3.1.2. Stabilitatea emoțională

Ceea ce a definit-o pe Simone de Beauvoir a fost constanță emoțională și stabilitatea. Dominată de o puternică capacitate de a menține controlul asupra emoțiilor, comportamentelor, timpului, ea a reușit să se reechilibreze ușor după evenimentele cu impact negativ. Își manifesta această capacitate în primul rând în activitățile de zi cu zi: „Era tot timpul grăbită și preocupată să nu piardă timpul: „Viața este scurtă”, spunea deseori”.(Lamblin, 1996, pag. 17). Simone era o persoană foarte activă, optimistă, încrezătoare în forțele proprii care în orice moment căuta informație, dezvoltare, stimulare. Era dominată de nevoia de a nu lăsa timpul nevalorizat și de teama de plafonare, de mediocritate, idee ce apare în mod obsesiv. „Nu suportam plictiseala care, în cazul meu, se transforma rapid în neliniște; așa cum am mai spus, din acest motiv uram inactivitatea; însă orice activitate care mă solicita doar fizic, fără implicare spirituală, îmi producea aceleași sentiment de zădărnicie” (Simone de Beauvoir, 2011, pag. 76).

Pentru a avea control asupra timpului își stabilea foarte bine și cu rigoare programul, fiind tot timpul foarte punctuală. „Una din grijile sale constante era punctualitatea, cea mai mică întârziere o umplea de neliniște”(Claude Monteil, 2004, pag 7). Punctualitatea devenise o idee obsesivă.

De asemenea, o altă direcție de manifestare a constanței a fost cea relațională. Aceasta a dat dovadă de echilibru emoțional atât în relație cu Sartre, cât și în relațiile cu părinții săi, cu publicul uneori foarte agresiv, cu liderii comuniști. Analizând relația cu Sartre, Simone reușește de fiecare dată să depășească sentimentul de gelozie care o aducea în pragul unor episoade depresive. Își păstrează constantă admirația și sentimentele față de Sartre în ciuda suferinței pe care i-o aduceau plecările acestuia cu alte femei. Ea face față la asemenea provocări prin scris care o ajută să se descarce. Nu obișnuiește să se manifeste exterior sau să se plângă la ceilalți. De altfel vorbea foarte rar despre ea cu ceilalți.

Apariția volumului său foarte controversat „Al doilea sex” a declanșat o adevărată tensiune în lumea literară, în care Simone a fost blamată, umilită, acuzată că ar fi ridiculizat masculul francez, iar opera sa interzisă. Cu toate acestea ea scrie și al doilea volum al cărții, abordând aceleași subiecte tabu, mai mult inițiază și mișcarea feministă. Are capacitatea să se reechilibreze, să își susțină punctul de vedere și să nu se dezorganizeze, păstrându-și curajul de a descrie condiția femeii. Nu-și trădează niciodată principiile, chiar dacă acestea necesită compromisuri, provocându-i suferință. Nu renunță la stilul de viață prin care se condamnă la singurătate, la temele scrierilor sale, îl acceptă pe Sartre în ciuda tensiunilor ce i le declanșează. Nu abandonează ușor și duce la sfârșit ceea ce își propune. Un bun exemplu în această direcție este chiar feminismul, obținerea de drepturi femeilor și modificarea statutului acestora.

Extrem de rațională, „femeie de un cerebralism glacial și supraomenesc”, după cum o numește Izquierdo (2009, pg.164) Simone nu reacționează impulsiv, demonstrativ, excesiv. Aceasta reușește să învingă pasiunea pentru „relațiile contingente” precum Nelson Algren, pe care l-a iubit, în vederea țelului ei intelectual – Sartre, dând dovadă de multă raționalitate și pragmatism.

3.1.3. Independență

Independența și libertatea sunt două caracteristici care au definit-o pe Simone și pentru care ea a luptat cu mult curaj pe parcursul existenței sale. Aceasta nu a acceptat autoritatea nimănui, nici măcar a unui soț. În vederea independenței a ales un trai lipsit de grijile maritale, de copii, pe care îi considera un obstacol în evoluție, de un loc stabil, de o iubire constrângătoare. A ales să fie stăpână pe timpul ei și să încalce regulile morale ale acelei perioade prin cărțile sale, prin scrierile din revista. „Nu obedienței!” este unul dintre mesajele transmise, prin intermediul revistei Les Temps Modernes, de către Simone și Sartre, care invită la independență.

Din copilărie a luptat pentru independență prin studiu, pentru ca treptat să reușească se desprindă de părinți prin independența financiară. Odată realizat acest lucru, ea a păstrat doar o relație formală cu aceștia, desprinzându-se de spațiul, moral, religios, constrângător pe care mama sa îl crease.

Fără teamă și rețineri Simone își manifestă independența atât în comportament, cât și în atitudine și opere. Adeptă a comunismului, nu devine dependentă de regulile acestuia. Ea încearcă, prin conferințele sale să înlăture opresiunea, să ofere drepturi femeilor, să ofere libertate fiecăruia. A ripostat în fața statului, în ciuda amenințărilor cu moartea pentru independența femeilor

Singura sa „dependență”, în schimb, a fost Sartre, față de care a avut o nevoie intelectuală și de care nu putea să se detașeze. A câștigat și în fața iubiri independență, doar în raport cu mentorul ideilor sale, îndrumătorul intelectual s-a lăsat dominată din propria sa dorință, totul fiind sub controlul dorinței sale: „De ce voiam neapărat ca bărbatul de lângă mine să fie superior?…pentru că țineam la independența mea; urma să exercit o profesiune, să scriu, să am viața mea personală și nu mă vedeam în rolul de însoțitoare a unui bărbat: trebuia să fim doi companioni.”(Simone de Beauvoir, 2011, p. 166)

.

3.1.4. Ambiție și siguranță de sine

Simone a manifestat încă din copilărie încredere în forțele și capacitățile sale precum și în obiectivul său, care, considera că o avantajează în raport cu ceilalți. Comparându-se cu restul societății, cu celelalte fete care doreau să se realizeze prin căsătorie, aceasta se simțea superioară prin aspirațiile sale intelectuale.

În unul dintre jurnalele, în care evoca prima parte a vieții sale, ea a descris propria-i persoană în termeni foarte pozitivi: „aparținând unei specii privilegiate și fiind, încă din primul moment, beneficiarul unui avans considerabil…”(2011, p.166), în funcție de care se raporta, percepea realitatea și făcea alegerile. Un exemplu bun pentru a reflecta această idee este gestul ei de a selecta elevele în funcție de nivelul intelectual, pe cele mai slabe la învățătură ignorându-le și disprețuindu-le.

Pe lângă siguranța pe care o are în sine și care o ajută în atingerea marilor reușite, de Beauvoir demonstrează și o nevoie de a excela permanentă. Ideea obsesivă de autodepășire, de perfecțiune, devine un scop în sine în jurul căruia își organizează viața. „Trebuia tot timpul dacă nu să mă autodepășesc cel puțin să fiu egala mea însămi”.(Simone de Beauvoir, 2011, pag. 76). Tot timpul studia, scria, căutând să se revalorizeze constant în fața lui Sartre.

Cunoscându-se și bazându-se pe abilitățile sale cognitive, Simone se vede superioară rivalelor sale (amantele lui Sartre), element ce îi mai temperează sentimentul de gelozie: „Dolorès, Olga și celelalte amante ale lui Sartre nu știau ce înseamnă efortul susținut și zilnic, care le dădea o rațiune de a trăi” (Monteil, 2004, pag.171). Astfel ele nu erau la fel de bune, pentru că nu munceau și nu aspirau la același nivel ca ea. Modul în care se percepe este și modul în care și ceilalți o văd. Lamblin (1996) o descrie în cartea sa ca fiind atât de impunătoare prin puterea inteligenței sale, iar tatăl său îi evidențiază superioritatea prin comparația cu un bărbat. Mai târziu Lamblin avea să o acuze de manipularea studentelor, de faptul că prin inteligența sa, le ademenea în jocul cu Sartre. De precizat însă, că această superioritate o resimte nu doar în raport cu rivalele sale, ci în general.

Atât ea cât și Sartre aveau nevoie de discipoli, de un grup de tineri care să-i urmeze și să-i aprecieze. De aici reiese nevoia Simonei de a domina, de a-i fi recunoscută valoarea, de a-și valida încrederea în sine. Practic, prin manipularea, seducerea și dirijarea acestor tineri, Simone a reușit să-și confirme și chiar întărească propriile capacități. Întotdeauna a răspuns punctual și a mers la întâlniri cu persoanele care o stimau pentru munca sa, astfel de evenimente susținându-i moralul și stima de sine.

Încrederea în ea a fost unul dintre principalele puncte de sprijin în lansarea mișcări feministă, precum și în cea comunistă, unde a militat pentru pace și drepturile omului.

3.1.5. Control și dominanță

Simone prezintă o dorință de a domina, însă este vorba despre o dominație intelectuală, psihică. Având o încredere copleșitoare în sine, aceasta dorește să mențină controlul asupra celorlalți. Nu îi place să fie contrazisă, mai ales de apropiați. Lamblin (1996), o descrie ca fiind categorică și impunătoare, dorind ca de cele mai multe ori ea să aibă ultimul cuvânt.

Adoptând o atitudine sobră, foarte serioasă, tăioasă, în relație cu ceilalți, de Beauvoir reușește să domine: în cartea sa „O moarte ușoară”, Simone vorbește de faptul că mama sa se simțea stânjenită, temătoare când peste noapte trebuia să rămână cu ea la spital. Elevele sale povestesc de faptul că evita întotdeauna întrebările legate de intimitățile sale „Nu e nimic interesant de spus despre asta” (Lamblin, 1996, p. 6), fiind o modalitate de a menține controlul asupra propriei situații, asupra propriilor emoții. De ceilalți era văzută ca fiind o fire rece, neplăcându-i să se exteriorizeze. Controlul îl exercita și asupra gesturilor și mimici sale. În prelegerile pe care le ținea se poate sesiza o discrepanță între patosul vorbirii ce se reflectă în ritm și tonalitate și lipsa reacțiilor, gesturilor. Faptul că nu exterioriza trăirile, lucru ce o făcea să pară foarte distantă, este de fapt dorința sa de autodepășire, de perfecțiune. În imaginea ei femeia puternică nu este victimă.

În cadrul relațiilor amoroase, de cele mai multe ori ea este cea care decide. Analizând idilele cu tinerele eleve, ea era cea care conducea, cea care stabilea începutul, cea la inițiativa căreia se crea trio cu Sartre. Prin relațiile cu acestea, Simone spune că își câștiga autonomia (Simone de Beauvoir, 1998), dar de fapt ea exercita controlul și dominanța.

În cadrul mișcării feministe, dominația exercitată asupra femeilor susținătoare, era una justificată fiind liderul mișcării. Nu exercita o dominație abuzivă. Era cea care stabilea întâlnirile, venea cu inițiativa sau aproba inițiativele, dar la fel, nu-i plăcea să fie contrazisă și să i se încalce regulile.

3.1.6. Spirit revoluționar

Natura revoluționară a Simonei își are originea tocmai în latura sa nonconformistă, non-obedientă. Aceasta se reflectă începând cu aspectul fizic (purtarea acelui turban care era total atipic pentru moda acelor vremuri și care i-a rămas specific), până la stilul de viață, modul de relaționare și activitățile pe care le-a realizat de-a lungul istoriei. Modul său de abordare asupra lumii, total diferit de ceilalți se oglindește în tot ce face. Comportamentul său din timpul vieții avea să prezică și marea revoluție feministă în care a pornit mai târziu. Încă din copilărie de când reușește, în urma studiului și observației să înțeleagă lumea în termeni proprii și să se desprindă de teoriile mamei, aceasta își arată firea rebelă, tendința de ieșire din limite. Mai târziu va uimi prin idealul său de femeie intelectuală și prin tipurile de relații pe care le stabilește: relația cu Sartre, prin care în mod simbolic devin părinții incestuoși ai amantelor și amanților pe care i-au avut și care cel mai des erau foști elevi de-ai lor.

Pe fondul unei societăți patriarhale, de Beauvoir a sfidat cu mult curaj normele morale, prin neacceptarea rolului de femeie, impus de aceasta, și mai mult l-a redefinit . A refuzat să ia parte la preocupările societății care considera că îi îngrădeau libertatea, a refuzat grijile căsniciei, procrearea, arivismul și interesul pentru financiar. Preocupările sale se îndreptau către o altă sferă, cea intelectuală, pace, drepturi, feminism, trasând o nouă direcție a atenției – statutul femei în societate.

Monteil (2004), vorbește în cartea sa despre apariția primului volum „Al doilea sex”. Aceasta spune că nu doar esența cărții este revoluționară, prin faptul că are inițiativa unui studiu atât de complex și abordarea unor elemente tabu, dar reale, ci și modul în care apare. Contextul în care Simone a ales să publice volumul, era unul marcat politic: „Șocul a fost dur. Aproape insuportabil…..timp de câteva săptămâni, politica internațională n-a mai contat” (pag 163). Astfel, Simone reușește să se desprindă de tipicele probleme ale Franței și să atragă opinia publică în direcția sa. Blamată sau apreciată, Simone are un impact puternic asupra întregii lumi, revoluționând popoare de femeie, producând isterie printre autorități.

Plină de inițiativă, curaj, credință în scop, Simone a dezbătut problema femeilor, în ciuda faptului că nimeni nu mai preluase acest rol: „Sunt în mod radical feministă, în sensul că reduc radical diferența văzută ca element de o importanță intrinsecă”(de Beauvoir, apud. Monteil, 2004, pag. 255). Ea a instigat la revoltarea femeilor, a încercat dup cum spunea deseori, să creeze o unitate pentru a lupta împotriva nedreptății la care erau suspus.

Prin Manifestul celor 343, însă cu sprijinul scrisului, și-al hiperperseverenței sale, revoluționează statutul femeii prin obținerea de drepturi. După reușita sa, Sartre avea să-i spună: Ai reușit să schimbi societatea franceză. Într-o jumătate de veac ai izbutit toate acestea, mai bine decât oricine altcineva! (Monteil, 2004, pag. 321)

3.1.7. Pragmatismul

Deși de Beauvoir dezvoltase o existență în plan spiritual, prin scrierile sale și ideologiile pe care le urma, ea a arătat nevoia pentru concret, pentru util. Om al acțiunii, se implica direct, prin activități, în vederea atingerii obiectivelor. Latura sa practică nu reiese doar din natura scopurilor sale, cât și din modul de abordare a acestora. Pragmatismul Simonei se evidențiază în lupta pentru drepturile femeilor. Aceasta voia să instituie egalitatea, să ofere femeilor posibilitatea de a muncii, de a face alegeri –maternitatea să nu mai fie impusă, ci dorită. Ea a început demersul prin scrierile sale, ce sunt bine structurate și logice, dar și bine documentate, tot timpul descriind realitatea. Pasul în cauză are menirea să trezească conștiințe, să instige la acțiune. Următorul pas este înființarea unui grup, format din susținătoare, alături de care a încercat să influențeze autoritățile, opinia publică prin publicarea diverselor articole sau prin diferite conferințe. Cea mai importantă parte a demersului este manifestul 343, în urma căruia Simone a semnat alături de alte femei că ar fi făcut avort, tocmai pentru a înfrunta statul și Mișcarea de Eliberare a Femeilor, prin care femeile în frunte și susținute de Simone au ieșit pe străzi, în tribunale, pe lângă puterile publice, cereau legalizarea avortului.

Dincolo de un demers foarte bine pus la punct și de un scop practic, util, Simon s-a bazat, tot timpul pe un mod de viață care să aducă beneficii (intelectuale), care să nu fie o pierdere – drept dovadă agitația sa (Lamblin, 1996).

3.1.8. Relații interpersonale

Relaționarea reprezintă pentru de Beauvoir un atu, ea reușind să comunice și să colaboreze ușor. Era o persoană deschisă către ceilalți, lucra foarte bine în echipă, însă foarte selectivă. Aceasta își evalua bine interlocutorul, preferând persoanele cu un nivel intelectual ridicat. Bianca Lamblin (1996), precum și alte eleve ale sale, spun despre Simone că acorda atenție și comunica doar cu elevele briliante, iar față de celelalte afișa un dispreț vizibil. Astfel, în cadrul unui dialog căuta persoana cheie, care să o înțeleagă și cu care să aibă un schimb de informație.

Adesea își cucerea interlocutorul prin inteligența sa, prin discursurile bogate în informație și bine structurate (Lamblin, 1996, pg.19). Vorbea repede și impunător. Atunci când nu era mulțumită de ceva, își manifesta disprețul la fel de ușor ca și acceptarea. Însă când își manifesta neplăcerea, avea o tonalitate care nu îți permitea să o contrazici, ceea ce denotă că era destul de dominantă într-un dialog.

Avea un comportament solidar, fiind orientată tot timpul spre a-i ajuta pe ceilalți prin ce putea – scris, literatură, informație. Tot timpul era în legătură directă cu oamenii care o apreciau, cu femeile care îi scriau scrisori pentru a-i mulțumi, cu cei care aveau nevoie de ea, însă întotdeauna cu cei care valorizau libertatea. Deși lucra excesiv, totuși răspundea cu promptitudine mesajelor și onora întrevederile. Bun ascultător, întotdeauna se preocupa de povestea interlocutorului și nu vorbea de operele sau viața sa. Nu obișnuia să vorbească despre ea și apropiații săi, prezenta o teamă de a nu pierde controlul emoțiilor. Relaționa ușor, însă rareori ajungea la un nivel profund al relației. Avea un grup de prieteni foarte apropiați, pe care îi numea „Familia”. Printre aceștia se numărau și elevele sale, care erau susținute financiar de ea și de Sartre, dar cu care aveau și un istoric sexual. Era o prietenie strânsă, dar și cu o tentă incestuoasă din partea celor doi, afișată față de eleve, pe care le putem numi și victime.

Trecând peste această abordare strict psihanalitică, putem spune că Simone era capabilă să ofere încredere, înțelegere, afecțiune, tandrețe. Viața sa a fost marcată de prietenii profunde, începând din copilărie cu Zaza, buna sa prietenă, față de care a avut veșnic un sentiment de respect și iubire (chiar și după ce aceasta a trecut în neființă), continuând cu Sartre căruia i-a dăruit toată iubirea și toleranța sa, cu iubirile sale scurte cărora le-a arătat o prietenie constantă și sfârșind cu Sylvie le Bon pe care a înfiat-o. De aici reiese faptul ca de Beauvoir prezenta stabilitate emoțională, constanță.

3.2. Caracteristici de funcționare

3.2.1. Funcționare cognitivă

Om politic, filosof, scriitor, profesor, orator și lider al mișcării feministe, Simone de Beauvoir reușește să schimbe modul de gândire a multora, să uimească și să stârnească aprecieri în urma scrierilor sale și să conducă mișcarea feministă. Toate aceste fapte o descriu ca având pe lângă o inteligență emoțională ridicată și o capacitate cognitivă superioară, capacitate pe care și-a format-o începând cu perioada copilăriei când activitatea sa principală era literatura. Drumul pe care îl parcurge în viață, (fiind prima fată din Franța care și-a obținut agregația la o vârstă atât de fragedă), precum și țelul său intelectual sprijină dezvoltarea sa cognitivă. Frica de mediocritate, îi întărește comportamentul de învățare continuă. „Eu și sora mea uram prostia – așa numeam noi felul în care prejudecățile, percepția greșită, rutina, regulile găunoase sufocă viața și bucuriile ei.”(de Beauvoir, 2014)

Apropiații îi cunoșteau capacitățile, apreciindu-le. Aceștia o descriu ca fiind perspicace: „puterea și rapiditatea ei de a înțelege lucrurile erau de-a dreptul uimitoare” (Lamblin, 1996, p.7), intelectuală, superioară: „Simone era mai foarte intelectuală….” (Rossum, 2003, p.115)

Din operele sale, din interviurile pe care le-a dat precum și din prestațiile sale oratorice, aceasta a dat dovadă de coerență și structură, însușiri psihice de care avea nevoie în rolul său de lider feminist. Ordinea, structura erau de fapt modul prin care ea își diminua nevoia de control, manifestate atât în gânduri dar și acte, de unde preocuparea pentru punctualitate.

Fire analitică, rațională evaluează climatul social în care se dezvoltă și își stabilește măsuri prin care poate să-l înfrângă. Nu este conformistă, nu se lasă condusă, ci singură analizează, trece prin filtru său psihic informația și acționează. „Uram conformismul și toate obscurantismele și doream ca rațiunea să-i conducă pe oameni”, (de Beauvoir, 2011, p. 268). Articolele pe care le redacta descriau realitatea, o realitate foarte bine studiată, numind cu mult curaj și acuratețe lucrurile pe care ceilalți le numeau tabu. Prin intermediul acestora, Simone îndemna către libertate, independență. „Stringenta sa luciditate deseori îi crea suferință”, zicea Appignanesi, (2005, p.19) scoțând în evidență tocmai aceasta putere cognitivă a sa, care nu-i permitea să se supune nedreptății și care, atrăgea nemulțumirea multora. Mai mult, luciditatea, raționalismul și realismul ei se concretizau în reguli proprii și renunțare la plăcere.

Simone de Beauvoir prezintă un tip de gândire discursivă, element ce reiese atât din scrierile, cât și din interviurile pe care le-am vizualizat, dar și din acțiuni. Aceasta își susține fiecare idee prin argumente logice, raționale: „Cu vocea ei energică și tăioasă, Simone demonta una câte una toate criticile, aproape pe nerăsuflate și fără pauză” (Monteil, 2004, p.166). Exemple foarte sugestive pentru a surprinde logica ideilor și complexitatea lor sunt eseurile ei „Al doilea sex”, „Etica Ambiguității”.(Card, 2003)

Prezintă un limbaj bine dezvoltat prin prisma lecturilor numeroase, fiind și cunoscătoare a mai multor limbi străine.

3.2.2 Primi 20 de ani de viață și familia

Prima parte a vieții arată clar o influență (determinată de mediu, familie) asupra a ceea ce avea să devină, asupra carierei, perspectivei, ideilor și pasiunilor, practic asupra personalității Simonei.

Simone evocă perioada de început a vieții sale ca fiind cea mai frumoasă, veselă, sigură. Toata familia își îndrepta atenția doar asupra ei, încurajându-i și îndeplinindu-i orice dorință. Venirea pe lume a surorii sale mai mici nu a privat-o câtuși de puțin de atenția de care se bucura și înainte, rămânând principala sursă de energie a mamei. Toate acestea i-au dezvoltat Simonei simțul unicității sale, a faptului că este specială, trăire pe care a păstrat-o pe parcursul întregii sale vieți: „…..aveam tendința să mă consider Unică.” (Memoriile unei fete cuminți, pg.67)

Până la vârsta de 10-11 ani, mama era principala sa pasiunea, văzând-o pe aceasta ca fiind ființa perfectă, însă odată cu venirea adolescenței ea transferă întreaga afecțiune asupra tatălui, modelul matern pierzându-și din importanță. Ceea ce produce modificarea obiectului afectiv și atrage atenția copilei asupra entității paterne, este plăcerea tatălui pentru cărți, artă, trai boem, și nu în ultimul rând, dorința acestuia de a o împărtăși cu propri-ai fiică. De unde și orientarea sa către scris de mai târziu și nu în ultimul rând nevoia de informație, de a deveni o intelectuală. Recomandările pe care i le făcea Georges în legătură cu o serie de cărți, piesele de teatru la care o ducea, încrederea pe care i-o arăta, precum și complimentele pe care i le dedica, au atras după sine adorația Simonei. Cinzeci de ani mai târziu, aceasta a definit trăirile față de tată printr-un tip de relație psihanalitică – „Complexul Oedipian”.(Bair, 1991, pg.59). Ea adaugă faptul că nu a fost un soi de atracție fizică față de figura paternă, ci o iubire de idei, o iubire intelectuală. (tip de iubire pe care avea să o trăiască alături de Sartre toată viața – iubirea de geniu).

„Nu îmi amintesc să fi stat vreodată pe genunchii tatălui meu. Am primit ocazional câte un sărut pe obraz. Nu cred că m-a îmbrățișat vreodată. Niciodată, din câte îmi amintesc, nu a avut vreo legătură fizică cu noi. A avut grijă de educația noastră, dar doar atât. Nu a existat vreun raport uman, fizic, toate acestea fiind în grija mamei.”

Din dorința de a nu pierde aprecierile tatălui, Simone încearcă să-l mulțumească pe acesta prin rezultatele școlare, prin cărțile citite, prin superioritatea intelectuală.

„Simone gândește ca un bărbat” era fraza ei preferată zisă de tată. Practic, era răsplata pentru tot efortul ei, aceste vorbe îi ofereau încredere, sens, o motivau. A fi o femeie intelectuală era dorința ei determinată atât la nivel conștient, cât și sporită de o parte a inconștientului legată de statutul economic, de vorbele lui Georges, de nevoia de a-și depăși condiția de femeie.

Astfel, asistăm la o venerare a paternului și interiorizare a ideilor provenite din această direcție și o îndepărtare de matern. Sora sa povestește că atunci când se gândeau la posibili pretendenți, Simone spunea întotdeauna că ar vrea să cunoască pe „cineva care să fie precum Papa”.(Bair, 1991, pg.60)

Mai târziu, atunci când frumoasa fetiță cu ochii albaștrii a devenit adolescenta cu coșuri, Simone trăiește o dezamăgire cruntă: „Am făcut tot ce mi-a spus el…Era mândru de mintea mea așa că am învățat cu plăcere. M-am pregătit pentru o profesie așa cum mi-a spus. Și apoi, după toată această obediență oarbă, el m-a respins. Cum ar trebui să numesc asta? Bănuiesc că ar trebui să o numesc „incomoditatea vârstei” . Am fost o adolescentă urâtă, iar el o prefera pe sora mea (…). El iubea să citească, dar detesta intelectualii, iar eu eram pe punctul de a deveni una dintre ei. Am trăit un adevărat conflict acasă” .

Când avea 12 ani tatăl său a renunțat la complimentele pe care i le adresa, înlocuindu-le cu apelativul urâtă, apelativ ce i-a provocat o adevărată durere emoțională care a urmărit-o mai mult de 60 de ani. În interviurile pe care le-a dat, amintea că tatăl i-a atribuit cuvântul „laide”. Imaginea acestuia în viața Simonei a avut o mare contribuție asupra elementelor cheie din viața sa.

Relația cu mama era la fel de deficitară precum cea cu tatăl.: „Mi-am iubit mama foarte tare până la vârsta de 12-13 ani, apoi iubirea pentru ea a început să scadă. Devenise foarte ostilă cu mine, cu adevărat insuportabilă pe parcursul adolescenței mele (…) A spus că vrea să fim prietene, dar mă trata ca pe un specimen sub microscop”. (Bair,1991, pg.91). Francoise le impunea multe reguli fiicelor sale, încercând să le controleze întreaga existență prin citirea scrisorilor, interzicerea ieșirilor și a unor cărți. Aceasta nu vorbea cu fetele sale despre subiecte biologice normale pentru o fată, oferindu-le o educație foarte strictă și cerând multă obediență. Subiectele despre sexualitate erau total interzise, fiind cenzurate și cărțile care ar fi putut face trimitere la o astfel de secvență. Acest lucru a avut un ecou pe parcursul întregii sale vieți, Simone rămânând rezervată în a vorbi despre experiențele sale sexuale.(Cook, 2009) Bisexualitate de mai târziu ar putea fi un comportament compensator la cenzura din adolescență.

De asemenea, legătura dintre mamă și tată era foarte defectuoasă. Neînțelegerile tot mai dese, misoginia și bădărănia tatălui, suferința și umilința suferite de mamă (model specific familiilor din secolul XX) o speriau pe Simone, restructurându-i imaginea iubirii. (Monteil, 2004, p.40)

În cadrul acestui univers familial destul de angoasant, tensionat, Simone încearcă să își stabilească niște repere, să înțeleagă realitatea și își urmărește cu sfințenie scopul, și-anume acela de informare permanentă în vederea desăvârșirii. Ea continuă să privească femeia acelei societăți prin intermediul mamei sale și a situației proprii. Observă și înțelege că raportul dintre părinții săi este inegal: tatăl un ateu individualist, reprezentant și susținător al clasei burgheze, care trăiește pentru propriile plăceri și vede în soția sa vasalul ce trebuie instruit, mama catolică, loială soțului și plină de admirație față de acesta, responsabilă cu treburile casei și cu educația fetelor (Tidd, 2009, p,17), cenzurată de un rol impus de morala și cutumele societății (mai târziu, în cartea sa – „O moarte ușoară” Simone surprinde că după moartea soțului, mama scoate la iveala toată energia pe care o tempera sub statutul de soție, aceasta implicându-se, de astă-dată, în diverse activități.

Cu sora sa, Helene a avut o relație de susținere și complicitate față de regulile stricte ale mamei. Mai mult, o ajută pe aceasta să învețe să citească, îi recomandă cărți, manifestându-și abilitățile de pedagog încă din copilărie.

Tensiunea familială a fost amplificată de fondul financiar. Odată cu falimentul bunicului din partea mamei, precum și eșecul suferit de tată în meseria de avocat, familia de Beauvoir resimte o criză financiară dureroasă care le schimbă într-o oarecare măsură ritmul vieții: schimbă locuința, renunță la obiceiul burghez de a avea femeie în casă, iar Simone trebuie să se angajeze. Astfel, practic această decădere financiară îi oferă Simonei o nouă perspectivă. Deși în cadrul familiei imposibilitatea de a căsători fiica în lipsa unei zestre, reprezenta cea mai mare dramă, pentru Simone acest lucru înseamnă un nou stil de viață, un sprijin în formarea și susținerea ideilor sale despre căsătorie, independență, libertate.

Așadar familia este cea care îi orientează, direct sau indirect, ideile asupra vieții, cea care îi creionează identitatea de feministă prin exemplu sau contraexemplu. Imaginea oferită de familie este întărită de prietenii, evenimentele și activitățile din prima perioada de debut a vieții sale (copilărie, adolescență, adult tânăr)

3.2.3 Stil de viață și obiceiuri

Simone adoptă un stil de viață atipic față de cel al femeilor acelei perioade. Ea dă dovadă de o doză de nonconformism în fața regulilor nescrise impuse de societate, dar și de curaj și o mare încredere în propriile idei și forțe. Caută libertate, independență totală, astfel încât renunță la căsătorie și la posibilitatea de a avea copii considerându-i prea „acaparatori".(Izquierdo, 2009, pg. 163). Decide alături de Sartre să trăiască o iubire diferită, bazată pe idei, în care fiecare este liber să cunoască sentimental și sexual mai mulți parteneri. Condiția acestui pact este transparența, lipsa secretelor, condiție care, de altfel, nu este lipsită de o serie de compromisuri interioare – sentimentului de gelozie copleșitor, frustrarea (Walter van Rossum, 2005). Astfel, ea va fi exemplul viu pentru celelalte femei, conducând prin exemplu. Refuză să slujească un bărbat, să stea cu acesta în aceeași locuință, hotelul fiindu-i casă, ea este stăpână pe timpul său. Este cea care revoluționează rolul femeii prin refuzul inegalității de gen, cea care nu se supune moralei epocii, și descrie realitatea femeii fără teamă, în cărțile sale (metodă care atrage atenția multor femei și nemulțumirea multor bărbați).

O trăsătură specifică stilului de viață, extrasă în urma unui studiu laborios, este constanța. În ciuda fundalului istoric încărcat de evenimente puternic emoționale sau a conflictului interior permanent datorat lui Sartre, Simone își păstrează ritmul, obiceiurile sale fiind aceleași, poate doar pasiunea față de umanitate crește declanșată de sensibilizarea celui de-al Doilea Război Mondial (Bainbrigge, 2001). Ea muncește din greu, citește foarte mult și scrie la fel de mult. Conform efortului și timpului alocat, ea poate fi numită „workaholic”. Această latură obsesivă legată de muncă reiese și din modul ei de abordare a celorlalți, în cartea sa „Al doilea sex” acuză femeile de faptul că nu erau suficient de serioase cu privire la operele lor, confundând scrisul cu seducția. Pe elevele sale mai puțin interesate de învățătură le disprețuiește, iar stilul de viață al scriitorului Nelson Algren îl dezaproba total deoarece nu urma o disciplina strictă. Simone considera munca rațiunea vieții, de aceea afișa foarte multă seriozitate.

Claudine Monteil (2004, p.171) surprinde foarte bine în cartea sa acest element obsesiv al Siomonei: „Sartre și Simone nu slăbeau ritmul niciodată. Muncă și iar muncă, mereu. (…) Castorul își petrecea ziua la Biblioteca Națională, unde ajungea uneori chiar înaintea personalului. Sub aparența unei existențe libere, Sartre și Simone erau, în realitate, niște oameni foarte muncitori. Adevărați salahori în ale scrisului”. Programul ei era foarte serios si exact stabilit și de asemenea foarte încărcat. Lamblin (1996) o descrie ca fiind activă și macinaytă de teama de a nu pierde timpul. Se trezea din zori pentru a lucra sau documenta și în fiecare zi avea întâlnire cu Sartre la cafenea (unde de obicei bea alcool) pentru a vorbi despre literatură, idei, propuneri. Strictă și punctuală (ura lipsa de punctualitate, pe biroul său avea un ceas cu șapte minute înainte pentru a reuși să fie tot timpul la ora potrivită) reușea să-și organizeze foarte bine totul. Era capabilă să-și dea întâlnire cu cinci persoane în aceeași zi, să aibă mai multe relații amoroase concomitente, sa citească, să scrie la romanul la care lucra și să corecteze vreun manuscris de-a lui Sartre.( Izquierdo, 2009)

Psihologic analizând Simone manifestă o preocupare pentru control și perfecționism. Ea își stabilește mereu programul foarte bine, pentru a nu scăpa nimic și pentru a nu pierde din timp.

3.2.4 Opera

Pentru Simone de Beauvoir scrisul a reprezentat înainte de toate o necesitate. Odată împărtășită fiicei, de către tată, iubirea pentru cărți, a apărut și nevoia acesteia de a așterne pe foaie gândurile și dorința de a fi recunoscută prin scris. Cu timpul aceasta dezvoltă pentru scris o dependență ce avea să o urmărească întreaga viață, acesta devenind o modalitate de coping, de reechilibrarea psihologică în situațiile tensionate în care mama îi arăta tot mai puțină înțelege sau Sartre se afla în preajma altei femei. Un bun exemplu este cartea „She came to stay", în care ilustrează trio Sartre, Olga și Simone. În această carte personajul principal o ucide pe amantă, crima corespunzând cu o eliberare a sentimentului ei de gelozie.

„ Orice zi in care nu scriu mi se pare searbădă și seacă (de Beauvoir, 1960, p.56)

Funcția cathartică a scrisului se reflectă în majoritatea operelor sale în care se întâlnește elementul confesional sau autobiografic după cum spunea Nicolae Manolescu (1972), ea exprimându-și preocupările, temerile, nemulțumirile, realitatea, trăirile, suferința, uneori cu intenție, alteori în mod inconștient.

Temele regăsite în opera sa sunt marile ei preocupări în funcție de care și-a organizat viața: feminismul, apărarea drepturilor femeii și obținerea drepturilor egale cu ale bărbaților, dar și preocupările realității, femeilor din acea societate. În cadrul interviurilor, dar și al cărților ea specifică faptul că nu a fost niciodată discriminată sau neîndreptățită pentru că era femeie, însă în urma unei analize a realității și a informării a descoperit statutul femeii comparativ cu cel al bărbatului.

Încă din copilărie, ca un fin observator, a analizat relația mamei cu a tatălui, și-a focalizat atenția asupra rolului femeii în societate. Elemente precum comportamentul tatălui față de mama și rolul acesteia în familie, criza financiară care i-a oferit ocazia să învețe și să se desprindă de stilul tipic al acelei vieți burgheze, precum și moartea celei mai bune prietene Zaza (căreia ii se interzisese de către familia burgheză să se căsătorească cu un bărbat ce provenea dintr-o familie săracă) îi atrag atenția asupra „victimizării femeilor din cadrul familiilor burgheze opresive cu demnitatea moartă”(Cook, 2009).

O altă temă întâlnită este existențialism, doctrină filosofică după care a și funcționat Simone. Aceasta pune accent pe accentuarea individualității, pe desprinderea individului de contextul social și manifestarea libertății. De Beauvoir a preluat aceste principii, însă ele nu au scutit-o de suferința psihologică. Prin această trăire contra-curentului, prin această alienare ea a dezvoltat o dragoste obsesivă pentru Sartre, aceasta devenind punctul esențial în jurul căruia își stabilea activitățile, își manifesta preocupările.

Cea de a treia temă întâlnită se referă la disprețul său față de arivism, de clasa burgheză. Aceasta consideră burghezia o clasă a snobismului, a superficialității și imoralității, date fiind obiceiurile si regulile care îngrădește libertățile individului. Refuză alături de Sartre integrarea în societate, de teama de a nu fi victima limitărilor.

Un aspect important este acela că scrisul a reprezentat cea mai bună modalitate a sa de a exprima și de a influența masele, chiar dacă inițial nu acesta a fost scopul, ci căuta doar să informeze, să facă salientă situația în care femeile se aflau.

3.2.5 Aspect fizic, sănătate și vârstă

Simone de Beauvoir s-a născut în 1908. De-a lungul anilor, sănătatea sa nu a presupus probleme. Aceasta fuma, consuma alcool, iar uneori amfetamine, însă nimic în exces pe parcursul vieții (în ultimi ani de viață va dezvolta dependență față de alcool). Ambii părinți au suferit de boli cronice ceea ce le-a cauzat și moartea: mama de cancer, tatăl de tuberculoză.

Simone nu afișează o preocupare excesivă față de sănătatea sa. Mânca mereu prin restaurante, dar nu ignora mesele obligatorii ale zilei, locuia prin diferite hoteluri, ieftine, în care curățenia nu era un atuu și sărea peste multe nopți de somn dedicate scrisului. Deseori făcea plimbări în natură și la țară deoarece iubea aerul curat.(Simone de Beauvoir, 2011). Mică, subțire, nu foarte bine făcută, după cum o descrie Lamblin (1996), aceasta sugera sănătate și o „prospețime de liceană”. (Francois d’Eaubonne, 1986 p.18)

La vârsta de 29 de ani este internată în spital suferind de pneumonie, însă cu timpul reușește să se refacă,(Rossum, 2005). În jurul vârstei de 50 de ani, într-o călătorie din Brazilia, se contaminează cu bacilul Salmonella typhi și face febră tifoidă, însă până la întoarcerea în țară se recuperează.

În lipsa unui program impus, Simone tot trăia presiunea timpului, a muncii datorate temerii ei că „nu are suficient timp” (Lamblin, 1996). În plus, era expusă unei multitudini de factori stresori proveniți din munca pe care o realiza sau contextul socio-istoric: reacțiile publicului, blamările și agresivitatea verbala a acestuia, aventurile lui Sartre (care atrăgeau după sine perioade în care nu mai mânca, slăbea foarte mult, avea insomni), evenimentele istorice în care se implica, amenințări.

Cu toate că a fost expusă unor șocuri emoționale negative puternice, aceasta nu a dezvoltat tulburări fizice, biologice, însă moartea companionului său de viață Sartre, o copleșește. Aflându-se în starea de doliu psihologic, la 72 de ani, ea nu își mai găsește resursele necesare pentru a depăși momentul și, astfel, dezvoltă o dependență de alcool, în urma căruia face un accident vascular. Au urmat șase ani de fragilitate fiziologică în care corpul era devastat de abuzul de alcool.(Siguret, 2008)

În aprilie 1986, Simone este internată în stare critică, cu inima slăbită, murind după patruzeci și opt de ore.

3.2.6 Funcționarea sub presiune

De-a lungul timpului, Simone de Beauvoir a trecut prin multe momente sub presiune, dat fiind statusul său de militantă pentru pace, libertate și drepturile femeii. Mai mult, nonconformismul și opoziția față de normele sociale ale acelor vremuri, au expus-o mai mult tensiunii, momentelor limită, însă evaluând modul în care a perceput aceste situații, conform mărturiilor, Simone a știut să fie calmă. Având în vedere faptul că Simone tot timpul, indiferent de natura situației, afișa un mare control asupra gândurilor sale, asupra timpului său, asupra gesturilor și mimicii sale (de cele mai multe ori sesizându-se o inconstanță între verbal și non verbal, patosul și însuflețirea din voce lipsit din gesturi, din expresii), aceasta reușește să se camufleze sub această neutralitate și să se descarce prin scris. Un moment cumpănă este chiar lansarea volumului Al doilea sex, când întreaga societate de bărbați i s-a împotrivit. A fost blamată pe străzi, în ziare, prin cărți, considerată nebună, isterică, vulgară, o rușine, (Siguret, 2008). Cu toate acestea ea a pornit în publicarea celui de-al doilea volum. Analizând acest comportament, se poate observa calmul său, sau poate chiar plăcerea provocării.

Conform mai multor apropiați, în situațiile dificile, sub presiune, Simone se reechilibra prin scris, adâncindu-se în munca scrisului. Printre astfel de momente amintim cel de-al Doilea Război Mondial, când Sartre a fost recrutat și apoi luat prizonier, iar Simone rămasă singură, înspăimântată de soarta lui Sartre, se închidea în camera de hotel și scria sute de pagini, uneori înecându-se în alcool, acest comportament repetându-se și când Sartre își petrecea prea mult cu marea sa dragoste Dolores, (Monteil, 2004). Consumul alcoolului în astfel de situați îi prezintă vulnerabilitatea, momentul de slăbiciune (moment deoarece își găsește resursele necesare prin scris și depășește, de cele mai multe ori singură, sau ajutate de diverșii amanți, situația).

Un alt moment ce implică foarte multă tensiune, este cel în urma publicării Manifestului celor 121, prin care 121 de persoane instigau la neobediență soldații francezi care luptau în Algeria. Militând pentru pace, aceștia în frunte cu Sartre și de Beauvoir făceau presiuni asupra militarilor. În vreme de război, această conduită a atras nemulțumirea comuniștilor, avându-se în vedere uciderea lor. În ciuda nenumăratelor somații, amenințări cu moartea, respingerea de către o mare parte de cunoștințe, Simone nici de data asta nu își pierde calmul, petrecând marea parte din zi, scriind alături de Sartre, ba mai mult, câțiva ani mai târziu organizează un alt manifest, Manifestul celor 343, inspirându-se din primul: „Simone era în culmea fericirii. Erau exact ideile pe care le aproba fără rezervă. Ideea cu manifestul se inspira din manifestul celor 121, care declanșase un mare scandal în timpul războiului.”(Monteil, 2004, p. 293)

3.3 Stilul de conducere

3.3.1 Luarea deciziilor

De Beauvoir a debutat prin a fi un lider informal al femeilor, prin faptul că a reprezentat vocea nevoilor acestora. Ea era cea care descria în mod clar și fără cenzură realitatea și nedreptățile prin care trecea o femeie la acea vreme și care invita femeile să lupte pentru independența lor, „ea este luptătoarea în slujba egalității în drepturi dintre sexe”, (Czock et al., 2000, p. 19). Prin curajul și inițiativa sa, ea devine reprezentanta informală a femeilor în Franța, dar și dincolo de granițe, deciziile luându-le singură, (uneori în colaborare cu Sartre) în urma unei fine analize și unui studiu foarte amplu. Fiecare problemă pe care o ridica, întotdeauna era fondată pe un raționament, fiind susținută de multe argumente.

Cu timpul demersul său de trezire a conștiinței femeilor, are efect, acestea constituind o grupare în care o alege lider. Cu toate că, atitudinea sa era una destul de tăioasă, intimidantă, în cadrul întâlnirilor se arată a fi un lider participativ, democrat, care după ce a făcut pregătire prin cărțile, articolele, prelegerile sale, adepților, acum îi stimulează, le propune, acceptă păreri. Lucru în echipă pentru Simone reprezenta un atu, nici de data aceasta nefiind mai prejos. Lucra împreuna cu adeptele sale la proiecte, având multă încredere în ele și consultându-se în tot, dar cu singura condiție, să fie respectată și privită ca un lider. (Monteil, 2004)

3.3.2 Controlul intelectual

Elementul pe care îl controlează cel mai bine și prin care poate să controleze cel mai bine, este intelectul său. Aceasta reușește să domine tocmai prin superioritatea sa cognitivă, cu o „inteligență care i se citește în ochi” (Lamblin, 1996). De Beauvoir își domină elevele, își domină iubitele și adeptele mai târziu, tocmai prin rezultatele și activitățile sale pline de inițiativă, dar și prin o bună pregătire. Fiind caracterizată de o logică impecabilă, dar și de multă ambiție și dorință de autodepășire permanentă, militanta își fixează țelurile și luptă pentru ele, până le cucerește. Printr-o atitudine sobră, impozantă, săracă în expresie facială și foarte determinată, Simone are o prezență ce intimidează și care, nu invită pe nimeni la a o contrazice, ceea ce îi provoacă plăcere. Aceasta își reflectă controlul asupra oamenilor, mobilizând mase de femei tocmai prin abilitățile sale intelectuale: discursuri foarte bine documentate, rostite printr-un mod convingător, cu timbru vocal ridicat, scrieri în presă pline de îndemnuri și de realitate, romane inspirate din poveștile de viață care o apropiau de publicul său tocmai prin impresia unor puncte comune, a unei înțelegeri reciproce.

3.4. Contextul de dezvoltare

3.4.1 Context socio-istoric

Cadrul socio-istoric în care s-a născut Simone de Beauvoir i-a influențat acesteia deciziile și stilul de viața. Se naște într-o societate patriarhală, dominată de catolicism, burghezie și mariaj aranjat în funcție de clasa de apartenență. Femeia în această perioadă se realiza doar prin căsnicie, nu era nevoită să facă multă școală, rareori muncea, de obicei era casnică îngrijind de educația copiilor și nu beneficia de foarte multe drepturi, fiind tot timpul în umbra bărbatului.

Primul Război Mondial a dus la falimentarea Familiei de Beauvoir, ceea ce îi schimbă cursul vieții Simonei sau cel puțin îi susține decizia. Lipsită de zestre, tatăl și-a anunțat fiica de mică că nu va trebui sa muncească, neputând să o căsătorească. Simone și-a asumat acest lucru cu o mare plăcere, aspirând să devină o intelectuală și să nu se căsătorească niciodată. Obiceiurile vremii nu se suprapuneau peste dorințele sale, de aceea adoptă o atitudine nonconformistă și revoluționară.

Legătura omului și scriitorului de Beauvoir cu istoria se poate vedea din modul în care aceasta se percepe și din viziunea sa asupra realității pe parcursul anilor. Pragul îl reprezintă Al Doilea Război Mondial, în urma căruia trece printr-o serie de modificări atitudinale și comportamentale. „După iunie 1940, n-am mai recunoscut nici lucrurile, nici oamenii, nici orele, nici locurile, nici măcar pe mine insămi”. (La force de l’age, 613).

Dacă la început, scria în cartea sa „Puterea vârstei”, că nu acceptă să fie definită prin asocierea la un grup(comunist, al profesorilor) sau prin integrarea într-o anumită categorie („evreu”), ci dorea libertate prin individualism, pragul istoric îi modifică definiția conceptului de libertate, redefinindu-și sinele, de data aceasta în cadrul unei structuri. Simone renunță la versiunea apolitică, acceptând să se integreze în cadrul unui partid politic și adoptă un comportament solidar, punând scrisul, activitățile și chiar propria persoană în slujba celorlalți. Ea și-a explicat refuzul participării la viața politică în prima parte a vieții sale, printr-o reacție de respingere împotriva ideologiei copleșitoare a tatălui.

Fundalul existenței sale este unul destul de tensionat, plin de evenimente istorice ce au un impact ideologic și emoțional puternic asupra ei. Cel de-al doilea Război Mondial, urmat de Războiul Rece care a apăsat Europa cu frică, incertitudine, ambiguitate, dezechilibru, dezorganizare, MacCarthy-ismul, Războiul din Algeria, Războiul celor șase zile, sau cel din Coreea, toate acestea au avut un efect asupra deciziilor, atitudinilor, trăirilor și comportamentului Simonei. După cel de-al doilea Război Mondial, Simone a arătat o implicare intensă în viața politică, aderând la ideologia marxistă. Deși prezenta o atitudine și un comportament solidar își păstra statutul de comunistă care a creat băi de sânge: „….noi ne apropiem de comuniști și mai mult, fără să-i iubim, desigur, dar cu convingerea că trebuie să fii cu ei împotriva celorlalți”( Simone de Beauvoir, apud. Claudine Monteil, 2004, p.195)

Astfel, ea înțelege puterea și consideră că prin aderare poate împrăștia ideile de libertate și independență, mai mult, fiind în deplin acord cu marxismul ce preia idei din filosofia lui Hegel. Acesta susține lupta între clase, detronarea burgheziei,(de care Simone a fost profund intrigată pe parcursul copilăriei, dar și după ce a mai crescut) înlocuirea capitalismului cu socialismul prin care nu mai există proprietatea privata, oamenii sunt egali și unicitatea partidului de conducere la care participă majoritatea și nu o mică parte. Ideile erau perfect în conformitate cu temele pe care le repeta Simone în cărțile sale, într-un mod obsesiv- drepturi, intelectualitate, egalitate, independență.

Cu o atitudine pacifistă, Simone a participat prin scrieri și conferințe la aceste evenimente susținând pacea și libertatea individului. Susținătoare a asupriților și împotriva, opresiunii, violenței, ea și-a dedicat o mare parte din viață acestui tumult, acestei lupte dintre Est și Vest, dintre partidul de dreaptă și de stângă.

În cadrul războiului din Algeria , Simone alături de grupul format de Sartre, își riscă propria libertate, chiar viața pentru a opri războiul prin Manifestul 121, prin care 121 de persoane semnau pentru retragerea soldaților francezi din Algeria. Prin acest gest se evidențiază curajul, dar și perseverența în atingerea scopului.

3.4.2 Copilăria, viața de familie și idolii tinereții

Contextul copilăriei îi oferă o imagine a realității, Simonei. Născută într-o familie care aparținea micii burghezi, aceasta primește o educație strictă, marcată de o puternică influență religioasă. Tatăl său, un avocat fără prea mare succes, iubitor de artă și cultură, era unul dintre bădăranii misogini ai acelor vremuri, care își batjocorea nevasta cu orice ocazie, însă insufla fetelor sale nevoia de informație. El este cel care orientează practic, existența Simonei prin faptul ca o anunță să se pregătească pentru o meserie (fiind ruinat nu-i putea oferi moștenire în eventualitatea unei căsători). Angajarea era un lucru destul de atipic pentru fetele ce aparțineau acelei clase. Mama sa, care provenea dintr-o familie mai înstărită decât a tatălui, lipsită de iubirea și atenția maternă, caută în soțul său toată afecțiunea de care a fost privată. Îl urmează pe acesta întrutotul și se ocupă de creșterea fetelor pe care le constrânge și cenzurează prin modul său de a le proteja.

Simone a absolvit la dorința mamei, Cours Desir, ce era o școală de maici. Anul absolvirii sale, 1924, coincidea cu reforma educațională din Franța, ce permitea femeilor acces egal la toate examinările importante ale bacalaureatului.(Bair, 1991).În timpul acestor ani de studiu ea citește și se informează intensiv, având mai multe tentative de a scrie nuvele sau povești pentru copii. Tatăl îi încurajează lectura, în timp ce mama îi selectează cărțile, cenzurându-i porțiuni din cărți.

Întorcând atenția asupra primei perioade de viață a Simonei, aceasta era foarte alintată și susținută de părinți. Aceștia o îndemnau să nu trândăvească, să se bucure de orice moment și tot timpul să fie implicată într-o activitate, de unde și teama obsesivă de a nu pierde timpul, manifestată de Simone în perioada adultă. Ea crește într-un univers puternic religios, plin de reguli, de morală, de tabuuri care odată cu înaintarea în vârstă devine claustrant. Drept urmare acumulează o serie de frustrări pe care încearcă să le descarcă fie prin scris, fie printr-un comportament compensator: mergea prin cafenele unde joacă rolul unei prostituate, îi plăcea să ademenească bărbații. Liniștea, credința și obediența pe care mama i le sugera cu insistența și pe care ea le interiorizase, iar mai târziu doar respecta, devin atât de apăsătoare încât îi modifică întreaga viziune asupra vieții și o îndepărtează de mama pe care o vede prea acaparatoare: „În mine exista o nevoie monstruoasă de zarvă, luptă, sălbăticie și mai ales de scufundare”(Simone de Beauvoir, apud. Rossum, 112). Se produce practic o schimbare, din copilul stângaci, credincios, în adolescentul care este curios, vrea să cunoască. Simone va păstra viu simțul moral, acesta fiind un aspect ce o va urmări toata viața sa. Credința, însă, și-o pierde.

Un element important ce aparține tot acestei perioade, este prietenia sa cu Zaza. Zaza era o fetiță inteligentă ce aparținea aceleași clase a burgheziei. Plină de viață și foarte inteligentă, era un partener pentru Simone, ajutând-o pe aceasta să se simtă înțeleasă. Relația cu Zaza va contura patternul pe care scriitoarea îl va păstra și aplica cu Sartre: o relație de la egal la egal. Moartea acestei fete, are o importanță psihologică aparte pentru Simone. Pe lângă suferința provocată îi declanșează ura față de burghezie, considerând-o pe Zaza victimă a regulilor și formalităților impuse de clasă. Evenimentul în cauză o influențează pe Simone, determinând-o să își aleagă stilul de viață pe care l-a avut.

Contextul familial este unul tensionat și dominat de neînțelegeri. Relația dintre mama și tată, două personalități foarte diferite, este foarte deficitară, experiența mamei legată de mariaj convingând-o pe Simone că instituția căsătoriei burgheze este nefirească (Tidd, 2009).

Nici relația dintre părinți și fete nu este foarte bună. Dacă în prima parte a copilăriei, Simone era foarte apropiată mamei, mai târziu tensiunea se instalează între cele două.

De Beauvoir își continuă studiile la Sorbona unde urmează filosofia și în urma căreia devine profesoară.

Idolii copilăriei sale erau eroinele fie reale, fie legendare care „dobândiseră gloria și fericirea în urma unor încercări cumplite la care le puseseră bărbații”(Simone de Beauvoir, 2011, p.65): Sfântă Blandine, Jeanne d’Arc, Grisélidis, Genoveva de Brabant.

3.4.3 Viața privată

Simone și-a dedicat întreaga viață revoluției, modelul său de viață privată fiind un exemplu în această direcție. Ea renunță la căsătorie și maternitate, alegând să trăiască o iubire platonică cu Sartre. Aceștia nu au locuit niciodată împreună, doar în camere de hotel învecinate sau locuințe apropiate din cadrul unui cartier. Își vorbeau mereu cu dumneavoastră și exercitau unul asupra celuilalt un control de natură intelectuală. Relația dintre cei doi a îndeplinit așteptările Simonei în ceea ce privește egalitatea de drepturi și abordări, dar și o dominație intelectuală. Din acest motiv, ei obișnuiau să își numească uniunea – „căsătorie morganatică” (căsătorie între un prinț și o femeie inferioară) în care Sartre era un lider intelectual pentru Simone: „Aparținând unei specii privilegiate și încă din primul moment, beneficiarul unui avans considerabil, credeam cu tărie că dacă nu îmi este superior la modul absolut înseamnă că, la modul relativ, valorează mult mai puțin decât mine: pentru a-l putea recunoaște trebuie să mă depășească”.(Simone de Beauvoir, 2011, p.166)

Aveau o relație deschisă, bazate pe suport intelectual și adevăr. Își permiteau mici iubiri contingente, pe baza unui pact de transparență. Simone obișnuia să spună că duceau o iubire necesară, celelalte fiind întâmplătoare. Urmăreau să își păstreze independența și libertatea, existând doar o dependență intelectuală. În esență acest lucru era destul de dificil, mai ales pentru Simone care depășea cu greu momentele de gelozie. Pe parcursul relației cu Sartre care a durat întreaga lor viață, ea a fost implicată în mai multe aventuri și relații, unele de natură homosexuală. Partenerele erau chiar elevele sale cele mai inteligente, acesta fiind și motivul pentru care și-a pierdut licența de profesor. În scrierile sale nu a recunoscut niciodată publicului, cu excepția lui Sartre, despre acest tip de relații.

De obicei, intra într-o astfel de relație când Sartre era absent din viața sa. Pe fondul unei lipse de afecțiune, pentru a-și obține autonomia (Simone de Beauvoir, 1998) sau pentru a domina (Simone spune că o iubea pe Olga pentru că aceasta avea nevoie de ea), trăiește aventura alături de cele care o apreciau, pentru ca mai târziu să le ofere lui Sartre, să le implice într-un trio amoros. În urma evaluării acestui pattern comportamental, analiștii afirmă că prezentarea elevelor lui Sartre ar fi o tehnică de control asupra lui, pe care o exercită Simone știindu-i slăbiciunea. Existența unei posibile strategii reiese din atitudinea Simonei care uneori se poartă foarte rece și superficial cu partenerele. Bianca Lamblin este una dintre eleve care îi acuză de abuz emoțional pe cei doi.

Pe parcursul acelor idile, dar și după terminarea lor, ca niște părinți ideologici creează o mare familie, susținând financiar și moral unii dintre „copii”.

Pe lângă aceste relații, Simone mai trăiește câteva idile care îi marchează existența, dar la care renunța în favoarea lui Sartre. Una dintre acestea este marea sa dragoste, scriitorul american Nelson Algren, alături de care trăiește foarte intens, care o ajută să se echilibreze emoțional și căruia îi dedica una dintre cărțile sale.

3.4.4 Familia de origine

Aceasta provine dintr-o familie burgheză, formată din părinți și cele două fiice, Simone și sora sa mai mică, Helene. Tatăl său Georges de Beauvoir își are originile într-o familie avută, avuție de care nu se va bucura niciodată, aceasta rămânându-i fratelui său, Gaston. Copil silitor, la vârsta 13 ani rămâne fără mama. Decesul mamei, care reprezenta legea, ordinea, îl dezechilibrează total pe Georges. Acesta avea să învețe, însă cu mai puțin spor și motivație. Împiedicat de convențiile clasei sale, un amestec între aristocrație și burghezie, acesta și-a refulat dorința de a face carieră din actorie, devenind avocat și îmbinând această meserie cu pasiunea de actor. Flamboiant, culturalizat, popular, iubitor al spectacolului și al atenției celorlalți Georges era idolatrizat de fiica sa mai mare. El a devenit mentorul intelectual al Simonei, fiind cel ce i-a declanșat și satisfăcut setea de cunoaștere. Spre deosebire de soția sa, acesta era ateu, blamând acțiunile lui Francoise legate de biserică și catolicism. Mai mult, el era implicat în lumea politică, fiind un susținător prea evident al partidului de dreapta, ceea ce o obosea pe Simone (Whitmarsch, 1981). În raport cu soția sa acesta a dat dovadă de misoginism, nerespectând-o (Monteil, 2004). Își clădește o viață de noapte, concomitentă cu cea de familie. în care își poate etala talentul de seducător, orator, actor.

Simone (2011), spune despre tatăl său că teatrul era lumea lui, îl ajuta pe acesta să fie stăpân, să își găsescă locul. Îi plăcea să se machieze, pentru că așa nu mai înfrunta lumea direct.

Mama sa, Francoise de Beauvoir, s-a născut într-o familie bogată, de burghezi. În cadrul familiei, bunica Simonei le-a oferit o educație puternic religioasă și mai puțină afecțiune celor trei copii ai săi. Acest lucru a făcut-o pe Francoise să se simtă singură, neînțeleasă, frustrată.

Devotată, liniștită și lipsită de încredere în sine, Francoise a fost, spre deosebire de mama sa, puternic atașată de copii, îndeplinindu-și datoriile de mamă și soție cu multă seriozitate. Față de șot afișa un puternic respect și obediență, susținând că așa trebuie sa fie o soție. Aceasta făcea concesii și compromisuri în favoarea soțului, însă nu renunța niciodată la principiile și credințele ei religioase. Își educă fetele foarte strict, cenzurându-le orice formă de libertate.

Simone nu a avut o relație bună cu mama sa, la maturitate aflându-se doar într-o relație formală.

3.5 Diagnostic multiaxial

Prin utilizarea sistemului multiaxial (conform DSM IV), s-a încercat evaluarea pe mai multe axe în vederea stabilirii condiției clinice a Simonei de Beauvoir. S-a utilizat acest sistem, întrucât presupune o evaluare sistematică și cuprinzătoare, fiind incluse mai multe elemente importante, ce pot atenționa asupra posibilelor disfuncționalități. Elementele vizate sunt: tulburările mentale, condițiile medicale generale, problemele psiho-sociale și evaluarea globală a funcționării. Astfel:

Axa I: tulburări în legătură cu o substanță: dependență de alcool și dependență de amfetamine. Cu un istoric de consum de alcool, însă nu in exces, aceasta a dezvoltat adicția de alcool și amfetamine pe fondul unei perioade de doliu emoțional, în ultima parte a vieții sale (ultimii șase ani de viață). Dependența în cauză a fost determinată de un pattern de autoadministrare repetată a substanțelor, ce a dus la toleranță. După ce consumul alcoolului a provocat o dezorganizare psihică, dar și fizică (face accident vascular, scade imunitatea), aceasta a sperat într-o ameliorare, începând consumul de amfetamine în vederea unei stimulări a sistemului nervos. În ciuda acestor adicții, a reușit să mai activeze prin scris, însă afectându-i sistemul imunitar, organismul său a cedat sub efectul substanțelor.

Axa II: prezintă tulburarea de personalitate obsesivo – compulsivă și elemente ale tulburării de personalitate narcisistice.

În ceea ce privește tulburarea obsesivo – compulsivă, aceasta se reflectă în cadrul structurii de personalitate a Simonei printr-o (1) dorință de autoperfecționare continuă, încă din adolescență aceasta manifestând nevoia de autodepășire, (2) se reflectă, prin devotamentul excesiv față de munca sa, uneori renunțând și la nevoile biologice (mâncare, somn) pentru a scrie cât mai mult, (3) prin grija excesivă cu privire la moralitate și etică, (4) prin preocupare pentru planuri, liste, proiecte, punctualitate.

Raportat la tulburarea de personalitate narcisistică, aceasta nu o definește în totalitate pe Simone, ea prezentând mai degrabă un narcisism introvert (închis), având aici în vedere modul de exteriorizare. De Beauvoir manifestă un (1) sentiment de grandoare, superioritate cu privire la propriile capacități, pe care însă nu îl exteriorizează foarte mult. Gândește despre ea că ar fi altfel și se raportează la această idee în alegerile pe care le face. Modestă în vestimentație, nu credea în aspectul său fizic, nu îi plăcea să fie comparată sau contrazisă. În ciuda capacității bune de relaționare, (2) își selecta oamenii alături de care voia să aibă o relație profundă, în funcție de superioritatea lor cognitivă, sfidând mediocritatea. (3) Un alt element specific tulburării în cauză, ar fi nevoia de admirație, pe care o așteptă în permanență și pe care și la care speră prin adunarea discipolilor.

Axa III, referitoare la condițiile medicale generale, Simone a prezentat o serie de maladii, printre care: maladie infecțioasă și parazitară – febră tifoidă, maladie a sistemului respirator – pneumonie, maladie a sistemului circulator – accident vascular.

Axa IV presupune problemele psihosociale și de mediu. Conform clasificării DSM-IV, Simone a prezentat o serie de evenimente psihosociale ce aveau cu semnificație psihologică: probleme cu grupul de suport primar – moartea mamei și a lui Sartre; probleme în legătură cu mediul social – moartea prietenei sale Zaza, plecările lui Sartre cu alte femei; probleme profesionale – stresul indus prin neacceptarea și revoltarea autorităților legate cărțile sale; alte probleme psihosociale – războiul.

Axa V destinată evaluării nivelului global de funcționare al individului. În cazul de față calcularea indicelui de funcționare este inutilă întrucât acest profil s-a elaborat postmortem, subiectul nemaifiind în viață.

3.6 Analiza strategiei Simonei de Beauvoir

Dată fiind reușita sa de a mobiliza lumea femeilor, în special a celor din spațiul francez, s-a încercat realizarea unei analize strategice. Componentele din cadrul acestei analize sunt rezultatele personalității sale, condițiile mediului social și jucătorii implicați. Strategia a avut două obiective aflate în co-dependență, și-anume să trezească conștiința femeilor în legături cu lipsa lor de drepturi libertăți și, mai târziu, să adune cât mai multe adepte tocmai pentru obținerea acestor drepturi.

Principalii implicați în acest demers au fost femeile, guvernul francez, opinia publică a Franței.

Evaluând comportamentul Simonei pe parcursul acestei lupte pentru drepturi, se poate deduce că aceasta prezintă o strategie gândită si structurată pentru atingerea scopului, însă nu pe terme îndelungat. Stabilește primi pași ai demersului, însă nu îi proiectează și pe ultimi. Debutează singură în acest demers, în cadrul căruia după o analiză in vivo și un stadiu laborios pornește în definirea problemei, cauze-efecte, grupuri țintă, instrumente și modalități prin care își poate atinge obiectivul.

3.6.1 Premisa de bază a strategiei

Premisele de la care pornește în stabilirea strategiei sunt: egalitatea, libertatea și independența. Ea îndeamnă femeile la renunțarea rolului de victimă și asumarea valorilor pe care le au. Egalitatea dintre genuri o surprinde foarte bine prin celebra sa idee: „Nu te naști femeie, ci devii femeie (…) reduc radical diferența văzută ca element de o importanță intrinsecă (…) Nu cred absolut deloc în ceea ce se poate numi „vocație feminină”, „meserie feminină”, sau orice altceva de acest gen”.(Jeanson, 1967, p.235)

Simone de Beauvoir susține că natura biologică nu trasează diferențe, ne naștem cu aceleași posibilități, ci doar societatea creează profile, oferind mai multe drepturi unora și mai puține altora. (de Beauvoir, 1998): „Însă în accepțiunea mea, bărbații și femeile erau entități cu drepturi egale și pretindeam să aibă o relație de o perfectă reciprocitate.”(de Beauvoir, 2011)

Militanta vrea ca femeilor să li se recunoască drepturile, acestea să participe la viața socială, să nu mai fie reduse doar la rolul de mama și gospodină.

Libertatea și independență sunt două stări pentru care Simone de Beauvoir a luptat întreaga sa viață, invitând femeile să le trăiască. Susține că libertatea se poate câștiga prin muncă, iar independența prin dezvoltare cognitivă, demitizând maternitatea. Ea este de părere ca desăvârșirea unei persoane se realizează prin independența intelectuală și libertatea alegerii, iar femeile trebuie să aibă acces, să-și îndeplinească visele, să aibă opțiuni. (Siguret, 2008)

3.6.2 Caracteristicile strategiei

Adevăr și complexitate

Simone de Beauvoir își bazează întregul demers pe realitate, fără alte adăugiri false ceea ce reprezintă un plus pentru ea ca lider, în ceea ce privește modul în care o percepe publicul său. Debutează prin scrierea eseului „Al doilea sex”, care reprezintă unul dintre cele mai complexe mesaje transmise grupurilor țintă: autorităților, poporului. Acest eseu presupune o descriere concretă a realității, a situației în care societatea se afla, însă și foarte complexă. Complexitatea reiese tocmai din abordarea exhaustivă legată de natura feminin și raportul pe care îl are în stat. În cadrul acestui eseu numește o realitate care era ținută ascunsă și care afecta societatea femeilor. Prin intermediul cărții, Simone reușește să atragă atenția publicului țintă, să stârnească controverse. Publicul feminin devine empatic cu scrierile sale prin care punctează problemele exacte mențineau inegalitatea dintre genuri.

Atitudinea sa este una pașnică, în prima parte a demersului său, justificând clar că nu e o acuză adusă bărbaților, ci o invitație adresată femeilor, „să-și ia destinul în mâini”.(Siguret, 2008)

Propagare rapidă a informației și influența

Simone face uz de unul dintre cele mai puternice instrumente din stat din punct de vedere al rapidității propagării informației dar și al influenței – presa. Ea urmărește exercitarea unei influențe sociale asupra publicului, aceasta fiind o modalitate de a le atrage atenția și de a-i convinge de nevoia de schimbare. De specificat faptul că influența pe care o determină este de natură pozitivă și nu realizează propagandă, nu minte, nu ascunde nici un interes, scopul e salvarea rolului femeii din tagma cărora face parte.

Folosirea scrisului este o strategie foarte utilă, întrucât informația se răspândește foarte repede, iar media în general, sprijină procesul. Mesajele pe care le transmite publicului sunt de cele mai multe ori mesaje tari, care conțin îndemnuri de non-obediență: „Nu obedienței!” (Monteil, 2005, p. 2008) sau „Nu lăsați exploatatorii să se joace cu sănătatea și viețile voastre!” (de Beauvoir, 2012, p. 10)

De asemenea, apare la radio, unde reușește să devină foarte convingătoare asupra ideilor ei, prin combaterea contraargumentelor care i se aduc, printr-o argumentare logică, rațională, (Monteil, 2004). Acest lucru îi multiplică numărul de adepți.

Deși nu iubea să se expună la televizor, în lumea mondenă (Jean-Louis Servan-Schreiber, 1975) aceasta a acceptat compromisul tocmai pentru a-și face ideile mai vizibile, unde își susține deschis scopul și statutul, argumentându-le.

Presiunea din exterior, opozanții ideilor sale, care o transformă într-o victimă a injuriilor și blamărilor atât direct, pe străzi, cât și în scris prin presă, nu o împiedică. Aceasta reacționând destul de calm la presiunile lor, continuă demersul, încearcă să reprezinte vocea femeilor și să nu își dezamăgească publicul. Este foarte consecventă și atentă la atitudinea acestuia.

Comunicare bună – menținerea legăturilor cu publicul

Strategia sa constă și într-o comunicare bună, o relaționare bogată și deschidere către publicul larg, în vederea susținerii adepților și sprijinirea lor în procesul de schimbare. Răspunde la scrisori personal, îndeamnă la independență, acceptă întrevederi, expune principii, arată întețelegere. (Monteil, 2004)

Comunică cu publicul său atât direct, cât și indirect prin cărți și presa. Se inspiră din poveștile lui în următoarele cărți ceea ce o apropie mai mult de el, având și mai multă credibilitate tocmai prin concretețea subiectelor abordate și implicit o mai mare influență.

Afiliere cu persoane importante

Se alătură doctorului Lagroua Weill-Halle care încerca impunerea pilulelor contraceptive, (Monteil, 2004), sau invită femei celebre să i se alăture precum, Delphine Seyrig, Fracoise Sagan, Catherine Deneuve. Scopul era tocmai op putere de influență mai mare, dar și securitate. Mai târziu, când a avut loc Manifestul celor 343, faptul că erau implicate și femei celebre, au împiedicat autoritățile să producă arestări în masă.(Siguret, 2008)

5. Manifestații non-obediente

În urma acestor demersuri, mai multe susținătoare o aleg lider, propunându-și împreună să le ofere femeilor dreptul la opțiune, lucru pentru care luptase Simone atâția ani. Ea este un lider potrivit dat fiind faptul că alege un mod de a conduce prin exemplu. Ea preia inițiativa, participând activ. Împreună își stabilesc ședințe în care dezbat problemele femeii în societate și caută metode de a convinge opinia publică, autoritățile asupra nevoii de drepturi ale femei. Acestea realizează tot felul de proiecte (ex. targul femeii), scriu la ziar, având rubrici întregi, participă la evenimentele la care li se permite (o parte a societății le consideră nebune, isterice, evitându-le) tocmai pentru a convinge.

Marea lor lovitură, ce declanșează un scandal colosal, este decizia manifestului 343 prin care urmăreau să legalizeze avortul: „trebuie să rupem legea tăcerii. Trebuie să-i facem pe francezi să rostească acest cuvânt. Hai să întocmim un manifest, în care să declarăm că am făcut un avort”, (Monteil, 2004, p. 293). Astfel, 343 de femei, în frunte cu Simone de Beauvoir, semnează lista și pornesc pe străzi. Acțiunea concretă de a defila, de a merge în spitale, în tribunale, va aduce reușita- legalizarea avortului, iar Simonei premiul – anul 1975 a fost declarat „Anul Femeii” .(Siguret, 2008)

Așadar Simone reușește să aducă o schimbare asupra statutului femeii, printr-o serie de planuri pe care și le urmărește cu fidelitate. Consecvența cu care acționează, implicarea permanentă,concesiile pe care le face, perseverența în ciuda obstacolelor evidențiază consistența unui plan bine realizat.

3.7 Profilul psihologic

Analiza paternului comportamental al Simonei de Beauvoir o prezintă ca având o bună stabilitate emoțională. Această trăsătură se poate evidenția atât prin reziliența sa în fața evenimentelor cu încărcătură emoțională negativă, (dă dovadă de control comportamental, de refacere și echilibrare emoțională imediată) cât și prin constanța trăirilor, scopurilor, gândurilor și ideilor sale. Deși manifestă o dorință de control, acesta este mai mult modul său de a se organiza și de a se impune în fața celorlalți.

Aceasta prezenta un simț al moralității și nedreptății foarte dezvoltat, acționând insistent pentru impunerea dreptății. Negând societatea în care se dezvoltă, Simone a dezvoltat o atitudine nonconformistă și independentă față de normele și regulile impuse. Din această cauză ea nu a acceptat autoritatea celorlalți, gândind că îi limitează libertatea, în schimb a acceptat criticile publicului său, companionului său din nevoia de a persevera. Simone avea o mare nevoie de a excela, de autodepășire, nevoie ce se dezvoltă încă din copilărie. Ea voia să demonstreze superioritate, în fața adeptelor sale, în fața amantelor lui Sartre, în fața lui Sartre, toate acestea din dorința compulsivă de a-și depăși condiția de femeie. Adunarea discipolilor în jurul său are rolul de a întări imaginea sa de femeie intelectuală, de a-i confirma și de a-i stimula nevoia de mai mult. Cu toate că avea încredere în sine și sentimentul unei superiorități intelectuale, prezența acestora reprezintă încurajări constante. Se folosea de aceștia prin imaginea pe care și-o oglindește în aprecierile lor, fără a fi manipulatoare, însă dominantă. Caracterizată de seriozitate și responsabilitate, aceasta avea o atitudine sobră, severă, impunătoare, ce intimidează și domină. Nu îi place să fie contrazisă decât dacă contextul reprezenta o stimulare pentru ea și era foarte selectivă în alegerea oamenilor de discuție. Relaționa ușor, extrovertită, avea abilități de comunicare, și era foarte promptă în relația cu publicul, știind să păstreze legăturile.

Abilitățile sale cognitive sunt evidențiate în speech-urile pe care le ținea, prin mesajele pe care le trimitea prin intermediul ziarelor sau cărților, mesaje ce au o valoare autentică, reflectând inițiativă. În cadrul discursurilor aceasta folosea o tonalitate ridicată, vorbea apăsat, pierdea deseori contactul viziual și era săracă în gesturi și expresii faciale, însă uimea prin conținut bine structurat și argumentat, ce urma un raționamentul logic.

Simone de Beauvoir era în esența sa, o revoluționară. Această trăsătură își are originea tocmai în latura sa nonconformistă, non-obedientă ce se reflectă începând cu aspectul fizic (purtarea acelui turban care era total atipic pentru moda acelor vremuri și care i-a rămas specific), până la stilul de viață, modul de relaționare și activitățile pe care le-a realizat de-a lungul istoriei. Om al misiunii și inițiativei, de Beauvoir nu și-a asumat rolul de femeie, impus de societate. Ea s-a revoltat, plină de curaj și încredere în inteligența sa, și a pornit în lupta pentru câștigarea egalității, toată atenția fiindu-i îndreptată către pace, libertate, egalitate. S-a expus în mod deliberat, fiind capabilă să plătească cu propria viață pentru opozițiile și sfidarea pe care le arăta statului. Credea în țelul său și nu a renunțat la el în ciuda multiplelor obstacole, dând dovadă de ambiție, perseverență. Ea voia să fie recunoscută ca simbol al feminismului, și niciuna dintre adeptele mișcării, sa nu fie considerată la fel de bună ca ea, element al narcisismului ce o definește. Chiar dacă relaționa foarte bine și susținea grupul discipolelor sale, adoptând rolul unui lider democrat, nu dorea ca acestea să fie comparate, din punct de vedere al capacităților, cu ea.

Deși este independentă, spirit liber, Simone avea marea abilitate de a lucra în echipă. De aceea în rolul său de lider, a adoptat un stil participativ, deciziile fiind luate împreună. Pragmatismul său a ajutat-o în menținerea activităților din cadrul MLF (mișcării de eliberare a femeilor)

În ceea ce privește atitudinea sa în fața unor situații sub presiune și chiar a unor amenințări cu moartea, ea a reacționat cu calm, aici evidențiindu-se stabilitatea sa emoțională, dar și încrederea în resursele interioare. În asemenea contexte, Simone a aratat rezistență și funcționalitate, uneori fiind chiar plăcut impresionată de faptul că actele sale au efect asupra celorlalți, un pas sper a-și atinge scopul.

Raportul clinic nu prezintă diagnostic pe parcursul vieții, însă în ultimii ani de viață, pe fondul perioadei de doliu, aceasta a dezvoltat o dependență de alcool și amfetamine.

În ceea ce privește strategia sa, Simone urmează o serie de etape pe care le stabilește anticipat (dată fiind și obsesia sa pentru planuri, ordine, logică). Aceasta a realizat un studiu amplu în urma căruia a relevat probleme concrete de viață, ceea ce atrage adepți și un public larg. Un alt element ce descrie strategia sa este adevărul pe care îl releva în discursul său, aceasta exemplificând prin povești reale, fiind onestă, directă ceea ce îi conferea credibilitate.

Drept instrument de comunicare și influențare a folosit presa scrisă, radio, interviul televizat, și cărțile, eseurile bine documentate, romane inspirate din viața reală. Cu mult calm și cu un grad de reziliență ridicat a rezistat blamărilor și opozanților.

De asemenea, știa să își apropie și să își mențină publicul prin promptitudine, comunicare permanentă și grijă la dorințele acestuia. Pentru exercitarea unei influențe și aderarea la ideile de libertate, independență, egalitate, s-a apropiat și a invitat femei celebre în cadrul grupului său de feministe.

Toate aceste demersuri o descriu ca fiind un bun strateg, altruistă, implicată, cu inițiativă, curajoasă, dar și ignorantă într-o oarecare măsură. Aspectul polemic pornește de la acest curaj care uneori era inconștient.

3.9 Concluzii

Punctul de plecare în elaborarea lucrări de față, a fost situația femeilor din România. Datele actuale prezintă o Românie în care relațiile femeie-bărbat sunt construite încă pe un model patriarhal, unde este menținută ideea de inegalitate între sexe. Urmărind statisticile acestea descriu femeia ca fiind o victimă a violenței domestice, prin indicarea unui număr foarte mare de cazuri. Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București și Centrul de Sociologie Urbană și Regională (2012), vin în justificarea acestui număr prin raportarea faptului că violența domestică în spațiul românesc este percepută ca fiind un fenomen normal, 60% din populație tolerând o asemenea ilegalitate. În ciuda multitudinii de programe și ONG-uri care au menirea să educe și să apere, violența există tocmai din refuzul femeilor de a face ceva în această direcție.

Potrivit acestei situații s-a decis elaborarea profilului psihologic al militantei pentru drepturile femeilor, Simone de Beauvoir. Întrucât problema din acele vremuri și cea a zilelor noastre urmează o linie definitorie asemănătoare, s-a dorit aflarea acelor mecanisme și trăsături din personalitatea Simonei care au sprijinit și determinat reușita scriitoarei (de a mobiliza mase de femei), și supunerea lor unor noi direcții de cercetare în vedere implementării în cadrul unor programe de apărare a femeii.

În urma analizei aprofundate a comportamentului, contextului și mediului familial al Simonei de Beauvoir reiese faptul că aceasta prezenta o serie de trăsături ce i-au susținut efortul în cadrul demersului pro-feminism. Astfel, Simone avea o bună stabilitate emoțională prezentând constanță în trăiri și rezistență în fața emoțiilor negative, un bun control. Această trăsătură a ajutat-o în menținerea scopului și luptei împotriva posibilelor perturbări emoționale care ar fi putut să o dezorganizeze cognitiv, să-i afecteze modul de acțiune.

Spiritul revoluționar și independența, de asemenea, sunt două trăsături ce o defineau pe Simone și datorită cărora a avut inițiativa și curajul de a porni revoluția feminină. Pe fondul unui context comunist și a unei societăți patriarhale, în care femeia era înțeleasă prin rolul de mama și gospodină, posibilitățile acestora de afirmare erau minime. Astfel, trăsăturile sale de personalitate au avut un aport major, ajutând-o să se rupă de opinia comună, să vadă dincolo de ceea ce era până atunci, să depășească normele impuse și realitate socială.

Încrederea în sine susținută de o inteligență superioară i-a oferit curajul și sentimentul de superioritate. Credea în ea, credea în țelul său. Încrederea în forțele sale, o făcea mai conștientă de posibilitățile ei, o făcea mai dominantă, mai impunătoare. Cu toate acestea a dat dovadă de bune abilități de comunicare, care împreună cu logica și structura sa cognitivă au sprijinit-o in procesul de influențare. Nu avea carismă, netă, bruscă, „părea ca din topor”, cu vocea răgușită, însă inteligența sa, discursul bogat în informații structurate logic, argumentele și perspicacitatea o făceau convingătoare, (Lamblin,1996). Determinarea exagerată și ambiția accentuată care fac parte din tulburarea sa de personalitate obsesivo-compulsivă, în cadrul acestui context ia o formă pozitivă întrucât susține efortul acesteia în ciuda pragurilor sociale pe care trebuie să le depășească.

Gândirea strategică este importantă în stabilirea etapelor demersului. Simone atrage atenția femeilor prin punctarea concretă și exactă a problemelor reale, ceea ce stârnește empatia publicului. Folosește cuvinte tari, considerate tabu și alege cel mai bun instrument de propagare a informației scrisul în presă, dar și cărțile, eseuri documentate. Mai mult servește cauza, prin exemplul propriul, arată publicului că se poate. Activează direct în toate evenimentele pro-feminism, dând dovadă de implicarea, altruismul, dar și înțelegerea propriului țel și susținerea lui.

În urma studiului asupra mediului de proveniență al Simonei de Beauvoir a reieșit faptul că acesta a avut o mare influență asupra formării personalității sale. Comportamentul tatălui față de soția lui, precum și iubirea sa pentru arivism, burghezie, obediența mamei și regulile constrângătoare pe care i le impunea, căsătoria impusă a verișoarelor sale sub pretextul realizării, sunt elemente care au realizat o direcționare a Simonei către independență, libertate, egalitate.

Debutul său în lumea literaturii, a scrisului se realizează sub îndrumarea tatălui, în cadrul familiei se citea mult. Încurajările pentru a persevera, de a deveni o intelectuală își au începutul tot în mediul familial, la încurajările și aprecierile tatălui. Practic, mediul este cel care contribuie la formarea constructelor personale centrale, conform teoriei lui Kelly, cel care a stimulat-o pe Simone să acționeze, cel care a orientat-o.

Așadar, Simone de Beauvoir poate fi un exemplu de militant pro-feminism, în al cărei model sau personalitate se pot strecura elemente ce pot fi propuse unor noi direcții de cercetare în vederea îmbunătățirii modului de abordare al femeilor de către ONG—uri.

3.9 Limite

În realizarea lucrării au fost prezente și o serie de dificultăți și limite printre care: disponibilitatea limitată a surselor din care au fost extrase informațiile. Accesul la un număr mai mare de surse ar fi oferit o imagine mai clară asupra Simonei de Beauvoir, asupra evenimentelor și acțiunilor întreprinse de ea.

O altă limită ține de subiectivitatea pe care o implică metodele calitative.

Bibliografie

Appignanesi, L. (2005). Simone de Beauvoir, London: Hans Publishing.

Bainbrigge, S. (2001). Le Drame Personnel de l’Histoire: Simone de Beauvoir’s La Force de l’age and La Force des choses. Literature and History (Academic Journal), 10, Nr 1, p 54.

Bair, D. (1991). Simone de Beauvoir: A Biography, New York: First Touchstone.

Cook, C. (2009). Peace Profile: Simone de Beauvoir, Pace Review: A Journal of Social Justice, 21, Nr 4, p 499-507.

Czock, A., Kalldewey, J., Klee-Bender, U. (2000). 100 de personalități ale secoluilui. București: All Educational

D’Eaubonne, F. (1986). Une femme nommee Castor: Mon amie Simone de Beauvoir, Paris: Encre.

De Beauvoir, S. (1960). La Forces de l’ages. Paris: Gallimard Folio

De Beauvoir, S. (1972). O moarte ușoară. București: Univers

De Beauvoir, S. (1998). Al doilea sex, București: Univers.

De Beauvoir, S. (2011). Memoriile unei fete cuminți. București: Humanitas

De Beauvoir, S. (2014). Femeia sfâșiată. București: Humanitas Fiction

Dilts, R. B. (1996). Visionary Leadership Skills: Creating a World to Which People Want to Belong. California: Meta.

Hiriyappa, B. (2012). Development of Personality and Its Theories. Bloomington: Booktango

Hogaș, L., D. (2010). Patriarhatul, subordonarea femeii și violența domestică. Iași: Lumen

Holdevici, I. (2011). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală. București: Trei

Isaksen, S. G., Babij, B. J., Lauer, K. J. (2003). Cognitive Styles in Creative Leadership practices: Exploring the Relationship Between Leve land Style. Psychological Reports, 93, Nr 3, p 983-994.

Iyquierdo, P. (2009). Dependente de sex sau amante. București: Nemira

Jeanson, F. (1967). Simone de Beauvoir ou l’entreprise de vivre. Paris: Seuil

Lamblin, B. (1996). A Disgraceful Affair: Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre and Bianca Lamblin. Boston: University Press

Leonhard, K. (1979). Personalități accentuate în viață și în literatură. București: Științifică și Enciclopedică

Liiceanu, A., Saucan, D., S., Micle, M., I. (2004). Violența domestică și criminalitatea feminină. București: Institutul Național de Criminologie

McNulty, T., Zattoni, A., Douglas, T. (2003). Developing Corporate Governance Research through Qualitative Methods: A Review of Previous Studies. Corporate Fovernance: An international Review, 21, Nr 2, p 183-198.

Miftode, V. (1995). Metodologia sociologică: metode și tehnici de cercetare sociologică. Galați:

Moi, T. (2008). Simone de Beauvoir. The Making of an Intellectual Women. New York: Oxford University Press

Monteil, C. (2004). Îndrăgostiți de libertate. București: Vivaldi

Northouse, P.G. (2012). Handbooks of Leadership: Theory and Practice, Sixth Edition, London: Sage Publication

Rocco, M. (2004). Creativitate și inteligență emoțională. Iași: Polirom

Sahoo, F. M., Jitendra, M. (2010). The Critical Factors of Effective Leadership in Organizations: An Ideographic Investigation Using Lens Model. Vilakshan: The XII MB Journal of Management, 7, Nr 1, p 17-54.

Servan-Schreiber, J., L. (1975) – interviu, http://www.youtube.com/watch?v=z3_LW6oBQeI , consultat 8.06.2014

Siguret, C. (2008). Femei celebre pe divan. București: Curtea Veche

Simons, M., A. and Timmerman, M. (2012). Simone de Beauvoir. Political Writings. Urbana-Champaign: University of Illinois Press

Stănoiu, R., M. (1981). Metode și tehnici în criminologie. București: Artemis

Sternberg, R. J., (1990). Wisdom, Cambridge: Cambridge University Press.

Șandor, S., D., (2011) Metode și Tehnici de cercetare în științele sociale,

Thomas, M. R. (2003). Blending Qualitatives and Quantitative Research Methods in Theses and Dissertations, Thousand Oaks: Corwin Press.

Tidd, U. (2009). Simone de Beauvoir, London: Reaktion Books.

Țuțu, M. (2007). Psihologia Personalității. București: Fundația România de Mâine

van Rossum, W. (2003). Simone de Beauvoir & Jean-Paul Sartre. Bururești: Paralela 45

Watts, C., Heise, L., et al. (2001). Putting Women First: Ethical and Safety Recommendation for Research on Domestic Violence Against Women. World Health Organization, www.who.int/…/violence/womenfirtseng.pdf , consultat 7.05.2014

Whitmarsh, A. (1981). Simone de Beauvoir and the limits of commintment, Cambridge: Cambridge University Press.

www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Suport-MTCS-Ro.pdf,consultat 3.06.2014

www.senat.ro/show.aspx?file=0819.pdf&dir=%5C2012%5C, (2012), consultat 8.06.2014

Yin, R. (1989). Case Study and Research, Design and Methods. London: Sage Publication

Yukl, G. (2012). Effective Leadership Behavior: What We Know and What Questions Need More Attention, Academy of Management Perspectives, 26, Nr 4.

Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. București: Polirom

Zlate, M. (2006). Fundamentele psihologiei, București: Universitară

Zlate, M. (2007). Tratat de psihologie organizațional-managerială.Volumul al II-lea. Iași: Polirom

Zlate, M., Crețu, T., Mitrofan, N., Aniței, M. (2005). Manual de psihologie. București: Aramis

Bibliografie

Appignanesi, L. (2005). Simone de Beauvoir, London: Hans Publishing.

Bainbrigge, S. (2001). Le Drame Personnel de l’Histoire: Simone de Beauvoir’s La Force de l’age and La Force des choses. Literature and History (Academic Journal), 10, Nr 1, p 54.

Bair, D. (1991). Simone de Beauvoir: A Biography, New York: First Touchstone.

Cook, C. (2009). Peace Profile: Simone de Beauvoir, Pace Review: A Journal of Social Justice, 21, Nr 4, p 499-507.

Czock, A., Kalldewey, J., Klee-Bender, U. (2000). 100 de personalități ale secoluilui. București: All Educational

D’Eaubonne, F. (1986). Une femme nommee Castor: Mon amie Simone de Beauvoir, Paris: Encre.

De Beauvoir, S. (1960). La Forces de l’ages. Paris: Gallimard Folio

De Beauvoir, S. (1972). O moarte ușoară. București: Univers

De Beauvoir, S. (1998). Al doilea sex, București: Univers.

De Beauvoir, S. (2011). Memoriile unei fete cuminți. București: Humanitas

De Beauvoir, S. (2014). Femeia sfâșiată. București: Humanitas Fiction

Dilts, R. B. (1996). Visionary Leadership Skills: Creating a World to Which People Want to Belong. California: Meta.

Hiriyappa, B. (2012). Development of Personality and Its Theories. Bloomington: Booktango

Hogaș, L., D. (2010). Patriarhatul, subordonarea femeii și violența domestică. Iași: Lumen

Holdevici, I. (2011). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală. București: Trei

Isaksen, S. G., Babij, B. J., Lauer, K. J. (2003). Cognitive Styles in Creative Leadership practices: Exploring the Relationship Between Leve land Style. Psychological Reports, 93, Nr 3, p 983-994.

Iyquierdo, P. (2009). Dependente de sex sau amante. București: Nemira

Jeanson, F. (1967). Simone de Beauvoir ou l’entreprise de vivre. Paris: Seuil

Lamblin, B. (1996). A Disgraceful Affair: Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre and Bianca Lamblin. Boston: University Press

Leonhard, K. (1979). Personalități accentuate în viață și în literatură. București: Științifică și Enciclopedică

Liiceanu, A., Saucan, D., S., Micle, M., I. (2004). Violența domestică și criminalitatea feminină. București: Institutul Național de Criminologie

McNulty, T., Zattoni, A., Douglas, T. (2003). Developing Corporate Governance Research through Qualitative Methods: A Review of Previous Studies. Corporate Fovernance: An international Review, 21, Nr 2, p 183-198.

Miftode, V. (1995). Metodologia sociologică: metode și tehnici de cercetare sociologică. Galați:

Moi, T. (2008). Simone de Beauvoir. The Making of an Intellectual Women. New York: Oxford University Press

Monteil, C. (2004). Îndrăgostiți de libertate. București: Vivaldi

Northouse, P.G. (2012). Handbooks of Leadership: Theory and Practice, Sixth Edition, London: Sage Publication

Rocco, M. (2004). Creativitate și inteligență emoțională. Iași: Polirom

Sahoo, F. M., Jitendra, M. (2010). The Critical Factors of Effective Leadership in Organizations: An Ideographic Investigation Using Lens Model. Vilakshan: The XII MB Journal of Management, 7, Nr 1, p 17-54.

Servan-Schreiber, J., L. (1975) – interviu, http://www.youtube.com/watch?v=z3_LW6oBQeI , consultat 8.06.2014

Siguret, C. (2008). Femei celebre pe divan. București: Curtea Veche

Simons, M., A. and Timmerman, M. (2012). Simone de Beauvoir. Political Writings. Urbana-Champaign: University of Illinois Press

Stănoiu, R., M. (1981). Metode și tehnici în criminologie. București: Artemis

Sternberg, R. J., (1990). Wisdom, Cambridge: Cambridge University Press.

Șandor, S., D., (2011) Metode și Tehnici de cercetare în științele sociale,

Thomas, M. R. (2003). Blending Qualitatives and Quantitative Research Methods in Theses and Dissertations, Thousand Oaks: Corwin Press.

Tidd, U. (2009). Simone de Beauvoir, London: Reaktion Books.

Țuțu, M. (2007). Psihologia Personalității. București: Fundația România de Mâine

van Rossum, W. (2003). Simone de Beauvoir & Jean-Paul Sartre. Bururești: Paralela 45

Watts, C., Heise, L., et al. (2001). Putting Women First: Ethical and Safety Recommendation for Research on Domestic Violence Against Women. World Health Organization, www.who.int/…/violence/womenfirtseng.pdf , consultat 7.05.2014

Whitmarsh, A. (1981). Simone de Beauvoir and the limits of commintment, Cambridge: Cambridge University Press.

www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Suport-MTCS-Ro.pdf,consultat 3.06.2014

www.senat.ro/show.aspx?file=0819.pdf&dir=%5C2012%5C, (2012), consultat 8.06.2014

Yin, R. (1989). Case Study and Research, Design and Methods. London: Sage Publication

Yukl, G. (2012). Effective Leadership Behavior: What We Know and What Questions Need More Attention, Academy of Management Perspectives, 26, Nr 4.

Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. București: Polirom

Zlate, M. (2006). Fundamentele psihologiei, București: Universitară

Zlate, M. (2007). Tratat de psihologie organizațional-managerială.Volumul al II-lea. Iași: Polirom

Zlate, M., Crețu, T., Mitrofan, N., Aniței, M. (2005). Manual de psihologie. București: Aramis