Particularitatile Afectivitatii la Preadolescentul Deficient Mintal
LUCRARE DE LICENTA
Particularitatile afectivitatii la preadolescentul deficient mintal
CUPRINS
INTRODUCERE
PARTEA I – ABORDARE TEORETICA
CAPITOLUL I – DEFICIENTA MINTALA
1.1 Definitie si etiologie
1.2 Clasificare
1.3 Trasaturi de specificitate ale handicapului de intelect
1.4 Specificul dezvoltarii in plan senzorio – perceptiv, al gandirii si al limbajului
1.5 Sindroamele deficientelor mintale
1.6 Metodologia de recuperare a persoanelor cu deficienta mintala
CAPITOLUL 2. – PERIOADA PUBERTATII
2.1 Definitie si incadrare
2.2 Dezvoltare fizică generală
2.3 Dezvoltarea proceselor psihologice
2.4. Dezvoltarea psiho-socială
CAPITOLUL 3. – PREADOLESCENTUL DEFICIENT MINTAL
3.1. Dezvoltarea proceselor psihice
3.2. Particularitatile conduitei
CAPITOLUL 4. – PERSONALITATEA PREADOLESCENTULUIDEFICIENT MINTAL CU ACCENT PE DIMENSIUNEA AFECTIVA
1.1 Definirea personalitatii si temperamentului deficientului de intelect
CAP 5. TULBURARI ALE AFECTIVITATII
1.1 Clasificarea tulburarilor afectivitatii
1.2 Sindrom depresiv
1.3 Sindrom maniacal
1.4 Depresii primare
1.5 Stari maniacale si stari mixte
PARTEA a II-a CERCETARE EXPERIMENTALĂ
CAPITOLUL 6. DESIGN-UL CERCETĂRII
5.1. Obiectivele cercetării
5.2. Ipotezele cercetării
5.3. Lotul cercetării
5.4. Metodica cercetării
5.5. Analiza cantitativă a rezultatelor
5.6. Interpretarea calitativă a rezultatelor și concluziile cercetării
CONCLUZII GENERALE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
PARTEA I – ABORDARE TEORETICA
CAPITOLUL I – DEFICIENTA MINTALA
1.1 Definitie si etiologie
Deficiența mintală este o insuficiență globală și un funcționament intelectual semnificativ inferior mediei, care se manifestă printr-o stagnare, încetinire sau o lipsă de achiziție în dezvoltare, determinate de factori etiologici, biologici și/sau de mediu, care acționează din momentul concepției, pană la închierea maturizării (Ioan Drutu, 1995).
Deficienta mintala vizeaza intreaga personalitate, organizare, structura, dezvoltare intelectuala, psihomotrica, afectiva, comportamental-adaptativa, de natura ereditara sau castigata in urma unei leziuni organice sau functionale a sistemului nervos central, care actioneaza din primii ani de viata, manifestandu-se in grade diferite de gravitate, cu actiune directa in ceea ce priveste adaptarea socio-profesionala, gradul de competenta si autonomie sociala si personala.
Complexitatea acestei disfunctii psihice este evidentiata si in pluralitatea notiunilor utilizate cu aceeasi acceptie: arieratie mintala (E. Seguin), oligofrenie (E. Blener, E. Kraepelin), retard mintal (A. Luria, American Association for Mental Deficiency), inapoiere, intarziere mintala (A. Luria, A. Rosca, M. Rosca), deficienta mintala (Gh. Radu), insuficienta mintala (OMS), subnormalitate etc.
Alexandru Rosca definea deficienta mintala ca "potentialitate restransa sau oprire a dezvoltarii cerebrale, in urma careia persoana atinsa este incapabila la maturitate sa se adapteze la mediul sau, la cerintele comunitatii, in asa fel incat sa si poate mentine existenta, fara supraveghere si sprijin extern."
R. Zazzo defineste debilitatea mintala astfel: "Debilitatea este prima zona de insuficienta mintala – insuficienta legata de exigentele societatii, exigente care sunt variabile de la o societate la alta, de la o varsta la alta – insuficienta ai carei determinanti sunt biologici (normali sau patologici) avand un efect ireversibil in starea actuala a cunostintelor noastre" (R. Zazzo, trad., 1979, pag 33).
O definitie mai recenta a "deficientei mintale" data de catre " Asociatia Americana de Psihiatrie , sub denumirea "de retardare mentala", publicata la Washington sin Londra in anul 2000 si tradusa in romaneste prin "D.S.M. IV", Aceasta tulburare este caracterizata printr-o functionare intelectuala semnificativ sub medie (Q.I. de aproximativ 70 sau sub) cu debut inainte de 18 ani si prin deficite sau deterioarari concomitente in functionarea adaptativa."
Alois Ghergut de la Universitatea din Iasi: "Prin deficienta mintala, intelegem reducerea semnificativa a capacitatilor psihice, care determina o serie de dereglari ake reactiilor si mecanismelor de adaptare ale individului la conditiile in permanenta schimbare ale mediului inconjurator si la standardele de convietuire sociala dintr-un anumit areal cultural, ceea ce plaseaza individul intr-o situatie de incapacitate si inferioritate, exprimata printr-o stare de handicap in raport cu ceilalti membrii ai comunitatii din care fac parte.
Etiologia deficientei mintale ca si in cazul celorlalte deficiente este extrem de complexa si variata, exista un numar foarte mare de factori care pot influenta evolutia normala a unui individ, dar acestia depind de rezistenta organismului, de zestrea sa ereditara, de perioada in care actioneaza, de forta si durata actiunii lor.
In functie de perioada in care actioneaza asupra organismului, factorii patogeni se pot imparti in:
-factori endogeni (genetici) – cele mai des intalnite anomaliile cromozomiale, cum ar fi encefalopatia si malformatiile somatice;
-factori exogeni (castigati) – actioneaza mai frecvent si mai puternic in perioadele timpurii, mai ales in perioada intrauterina si in primii trei ani de viata, astfel dupa perioada in care acestia actioneaza putem delimita urmatoarele perioade:
1. prenatala:
progenetica ( corespunzatoare perioadei formarii produsului de conceptie, care dureaza cateva zile dupa fecundatie);
embrionara (0-3 luni)
fetala (4-9 luni).
2. perinatala (in cursul travaliului si in primele zile de nastere)
3. postnatala (in primii 3 ani si ulteriori de viata).
1. Factorii prenatali (oboseala si stresul gravidei)
a) factorii progenetici:
radiatiile, care determina o lezare primara prin iradiatie, producand moartea celulei sau o lezare secundara, ceea ce duce la tulburari metabolice;
procesele involutive la nivelul ovarului;
socurile psihice grave deternina modificari la nivelul celulelor germinative;
diabetul zaharat duce la atrofierea ovarelor si la o tulburare functionala genitala.
b) factorii embriopatici:
fizico-chimici (iradierile atomice, razele X, oxidul de carbon, sarurile unor metale grele: nichel, mercur, plumb, cobalt);
medicamentele teratogene (citostatice, substantele psihotrope, neuroleptice, tranchilizante, antidrepresive) duc la distrugerea oului sau la mutatii genetice;
boli infectioase, virotice
boli casectizante ale mamei (tuberculoza pulmonara, avitaminoze, alimentatie carentiala etc.)
traumatisme ale gravidei
tulburari endocrine ale mamei: tiroidiene, diabet.
c. factorii fetopatici:
intoxicatii diverse (alcool, plumb)
traumatisme fizice
infectii materne
stari carentiale
2. Factorii perinatali:
asfixia, prin strangulare cu cordonul ombilical, prin aspiratie de mucus, prin reflex aspirator deficitar;
hemoragii petrecute la diferite niveluri ale creierului, inclusiv in cortex, determinand formarea unor hematomi, care, sclerozandu-se, vor impiedica dezvoltarea si functinarea normala a celulelor afectate;
traumatisme mecanice, prin forceps sau apasare puternica a capului copilului de oasele pelviene ale mamei, insotite de leziuni ale substantei nervoase. (U. Schiopu – E. Verza, 1997).
3. Factorii postnatali:
boli inflamatorii cerebrale (meningo-encefalita, TBC, encefalite)
boli infectioase cu compilcatii cerebrale (tuse convulsiva, scarlatina, varicela, gripa, hepatita epidemica)
traumatisme cranio-cerebrale;
intoxicatii acute si cronice
vaccinurile (antivariolic)
neasigurarea alimentatiei suficiente
privarea afectiva a copilului impiedica achizitiile in plan intelectiv si nu stimuleaza dezvoltarea psihica. (Florin Emil Verza "Introducere in Psihopedagogia Speciala si in Asistenta Sociala", Editura Fundatiei Humanitas, 2002).
4. Factorii psihogeni – in conturarea personalitatii celor cu handicap de intelect se remarca rolul pe care il joaca structurile emotional-afective, actiunea acestora contribuind , mai ales, la determinarea tabloului caracteristic unei "psihopatologii marginale" sau de granita. In astfel de situatii sunt usor de surprins " fenomene de emotivitate crescuta, puerilism, infantilism afectiv, sentimente de inferioritate si anxietate generala, caracterul exploziv si haotic, controlul limitat al starilor afective." (E. Verza, 1998).
1.2 Clasificare
Principalele criterii de clasificare ale deficientei mintale sunt: gradul deficitului, etiologia, aspectul clinic si cel educational.
La baza conturarii, definirii si clasificarii deficientei mintale stau urmatoarele conceptii: J.S Kounin ("rigiditatea"), L.S. Vagotski ("zona proximei dezvoltari"), B. Inhelder ("vascozitate genetica"), R. Zazoo ('fragilitatea constructiei personalitatii), E. Verza ("labilitatea si fragilitatea conduitei verbale"), A.R. Luria ("inertia patologica"), R. Feurstein ("modificabilitatea cognitiva").
Deficienta mintala severa (denumita traditional imbecilitate) si deficienta profunda (idiotie) sunt grade ale deficientei mintale, care se recunosc adesea, chiar din primii ani de viata, datorita prezentei unor anomalii usor de observat in dezvoltarea anatomo-fiziologica a organismului si a unor intarzieri evidente de timpuriu in evolutia psihica. Insa, copiii cu deficienta mintala usoara, (debili mintal) pot trece neobservat pana la debutul scolar, mai ales atunci cand familiile lor le ofera conditii optime de trai si de educatie in anii micii copilarii.
Insuficienta acestor copii, mai ales in planul dezvoltarii intelectuale, vor deveni observabile mai tarziu, dupa debutul scolar, manifestandu-se frecvent printr-o capacitate scazuta de abstractizare si generalizare, dar si prin alte insuficiente, care fac dificila activitatea de invatare.
Clasificari psiho-metrice
In psihometrie a fost introdus calculul coeficientului intelectual (prescurtat C.I sau I.Q, dupa denumirea in engleza), pentru a aprecia capacitatea intelectuala a copilului investigat.
R.Zazzo (1969, trad 1979) afirma: "coeficientul intelectual reda indirect raportul dintre ritmul de dezvoltare al unui individ si ritmul mediu de dezvoltare a propriei grupe de varsta". (135, p.23).
Coeficientul mintal se calculeaza conform formulei de mai jos, de exemplu un copil care are varsta de 12 ani ( 144 luni), cu un nivel mintal echivalent varstei de 10 ani (adica 120 luni) se va calcula astfel:
Radu Gheorghe 1999, a grupat astfel deficienta mintala:
Dupa cum subliniaza I. DRUTU, 1995, pe plan mondial, in prezent este acceptata de majoritatea cercetatorilor precum si a practicienilor, urmatoarea clasificare a deficientei mintale:
E. VERZA considera urmatoarea clasificare a deficientei mintale:
Clasificarea deficientei mintale, dupa F. Emil Verza, 2002:
Intelectul de limita sau liminar (Q.I intre 80-85-90), marcheaza granita dintre normalitate si handicap. Copiii care prezinta acest handicap au dificultati in insusirea scris-cititului si calculului (disgrafie, dislexie, discalculie), prezinta hiperactivitate motorie, sunt instabili, emotivi, timizi, inhibati, au dificultati in fluxul ideatiei, incetineala si blocaje in gandire, momente de vid mintal. In fata unor probleme complexe pot rezolva sarcinile pana la un anumit nivel de complexitate si abstractizare, prezinta imaturitate social-afectiva, dificultati de relationare cu ceilalti.
Printre elevii cu deficienta usoara, moderata, severa, liminari, intalnimi si pseudo-deficienti mintali.
Pseudo-deficienta mintala (I. Drutu, 1995) se refera la acele categorii de copii care prezinta intarziere sau incetineala in dezvoltarea psihica, carente educative, blocaje emotionale, care sunt determinate in mare parte de factori de origine externa, randamentul scolar fiind similar cu cel al deficientului mintal. (Gh. Radu, 1999. p73).
Deficienta mintala de gradul I (debilitatea mintala sau handicapul de intelect usor sau lejea calcula astfel:
Radu Gheorghe 1999, a grupat astfel deficienta mintala:
Dupa cum subliniaza I. DRUTU, 1995, pe plan mondial, in prezent este acceptata de majoritatea cercetatorilor precum si a practicienilor, urmatoarea clasificare a deficientei mintale:
E. VERZA considera urmatoarea clasificare a deficientei mintale:
Clasificarea deficientei mintale, dupa F. Emil Verza, 2002:
Intelectul de limita sau liminar (Q.I intre 80-85-90), marcheaza granita dintre normalitate si handicap. Copiii care prezinta acest handicap au dificultati in insusirea scris-cititului si calculului (disgrafie, dislexie, discalculie), prezinta hiperactivitate motorie, sunt instabili, emotivi, timizi, inhibati, au dificultati in fluxul ideatiei, incetineala si blocaje in gandire, momente de vid mintal. In fata unor probleme complexe pot rezolva sarcinile pana la un anumit nivel de complexitate si abstractizare, prezinta imaturitate social-afectiva, dificultati de relationare cu ceilalti.
Printre elevii cu deficienta usoara, moderata, severa, liminari, intalnimi si pseudo-deficienti mintali.
Pseudo-deficienta mintala (I. Drutu, 1995) se refera la acele categorii de copii care prezinta intarziere sau incetineala in dezvoltarea psihica, carente educative, blocaje emotionale, care sunt determinate in mare parte de factori de origine externa, randamentul scolar fiind similar cu cel al deficientului mintal. (Gh. Radu, 1999. p73).
Deficienta mintala de gradul I (debilitatea mintala sau handicapul de intelect usor sau lejer) – Q.I intre 50-85, corespunde unei dezvoltari normale a varstei cronologice intre 7-12 ani. Particularitatile activitatii nervoase superioare sunt variate, formarea reflexelor conditionate prezinta oscilatii intense si persistente, sub aspectul timpului de latenta, al fortei si duratei reactiei. Particularitatile sunt prezente si in procesele de cunoastere, in domeniul motricitatii si al afectivitatii.
In cadrul perceptiei prezinta deficiente ale analizei si sintezei, campul perceptiv este ingust, ceea ce face dificila orientarea in spatiu, activitatea cognitiva este lipsita de flexibilitate, in gandire predomina functiile de achizitie, gandirea fiind reproductiva nu creativa. Transferul achizitiilor se realizeaza defectuos, vocabularul este limitat si sarac in cuvinte-notiuni.
Formele clinice
Debilii mintali sunt impartiti in doua categorii din punct de vedere clinic:
1. Debilul armonic (insuficienta mintala este primordiala), termen introdus de Th. Simon (1924) si Vermeylen (1929), acestia considerau ca deficitul intelectual predomina personalitatea.
Debilul armonic prezinta intarziere in plan scolar, dificultati in activitatea de achizitie a cunostinteleor, dar sansele de reusita sunt bune daca sunt sustinuti afectiv de cei din jur si depun efort continuu. C-tin Paunescu si I. Musu (1997) afirmau ca debilul armonic are un comportament ce poate fi inscris pe linia adaptarii la mediul inconjurator.
2. Debilul dizarmonic prezinta atat tulburari intelectuale cat si afective.
Th. Simon si G. Vermeylen au clasificat debilul dizarmonic in functie de formele de manifestare, in mai multe categorii:
Debilul dizarmonic instabil prezinta dificultati de adaptare, hiperactivitate, nu este capabil de sa se concentreze sau sa fie atent si este mitoman;
Debilul dizarmonic excitat – prezinta caracteristicile celui instabil dar se caracterizeaza printr-o gravitate sporita manifestate prin agitatie motrica permanenta, stare de euforie, lipsa de interes si vorbeste fara incetare;
Debilul dizarmonic emotiv fata de cel instabil prezinta reactii afective exagerate si instabile, este dependent de parerile celor din jur, cautand mereu aprobare si acceptare si are un intelect superior instabilului;
Prostul a fost descris de A. Binet (1975) ca manifestand insuficienta intelectuala, insotita de tulburari intelectuale, sugestibilitate si credulitate dusa la extreme, vanitate lipsa de interes, dar cu o capacitate mnezica buna.
Lenesul – stare patologica produsa de o afectiune mintala in faza incipienta, cu o dezvoltare intelectuala insuficienta, inertie, instabilitate, inadaptare, apatie accentuata.
II. Deficienta mintala de gradul II (numita impropriu si imbecilitate) sau handicapul de intelect sever ( Q.I intre 20-50), corespunde unei dezvoltari normale a varstei cronologice de la 3 la 7 ani.
Aceasta categorie este predominata de malformatii somatice, concretizate in aspectul displastic facio-cranian (gura de lup, urechi malformate, proeminenta globilor oculari, hipertelorism).
H. Wallon afirma ca: "spre deosebire de "idioti" , "imbecilii" ajung la un nivel la care se pot folosi de experientele anterioare pentru a se adapta la o situatie noua."
Aceasta deficienta prezinta urmatoarele caracteristici: motricitate slab dezvoltata si insuficient diferentiata, limbajul este simbolic, vorbire agramaticala, prezinta tulburari de pronuntie. Mariana Rosca (1976) a aratat ca citit-scrisul nu poate fi insusit, insa daca totusi se realizeaza acest lucru deprinderea este mecanica, gandirea este concreta si situationala, nu sunt depasite mecanismele gandirii conceptuale si modurile operationale, nu inteleg notiunea de numar si relatiile spatiale. Afectivitatea este imatura si labila, imaginile parentale sunt singurul sistem de referinta, fondul afectiv este alcatuit din puerilism si vanitate atentia este instabila, insa in unele cazuri poate fi exceptionala, ceea ce a dus la denumirea persoanelor cu hipermnezie de "idioti savanti" sau imbecili prodiciosi.
III. Deficienta mintala de gradul (numita si idiotia) sau handicapul de intelect profund, cu un Q.I sub 20, corespunzator varstei normale de pana la 3 ani.
Acesti deficienti sunt capabili doar de formarea reflexelor conditionate, isi insusesc limbajul doar in forme simple, sunt incapabili sa se autoconduca, sa se hraneasca autonom sau sa se fereasca de pericole. Prezinta malformatii craniene, microcefalii, hidrocefalii, hipertelorism, anomalii dentare, lordoze, cifoscolioze.
Structura psihomotrica este rudimentara, nediferentiata si consta in balansari uniforme, contorsiuni, grimase si impulsuri motrice subite. Viata lor afectiva ramane legata de instincte primitive brutale, de aderenta narcisica la corp si la zonele sale erogene.
1.3 Trasaturi de specificitate ale handicapului de intelect
Termenul de specificitate a fost introdus in vocabularul psihopedagogic de catre RENE ZAZZO (1960) prin lucrarile sale referitoare la caracteristicile deficientilor mintal, indeosebi la heterocronia dezvoltarii acestora. El afirma ca printre notiunile cheie dupa care trebuie sa se defineasca sau sa se redefineasca fenomenul deficientelor mintale sunt: coeficientul intelectual, heterocronia si specificitatea, factorii si criteriile debilitatii. (Zazzo, 1979, pg.7).
Dupa A. BUSEMANN (1969), proprie deficientilor mintal ar fi marea risipa de energie, in activitati neduse la bun sfarsit si lipsa de eficienta finala.
V.I.LUBOVSKI (1978), dar si alti cercetatori, au evidentiat reactiile si comportamentele accentuat stereotipe ale deficientilor mintal, mai ales in planul activitatilor verbale, dar si al celor practice indeosebi atunci cand se cere verbalizarea lor. Si aceasta particularitate se manifesta insa diferit, de la caz la caz, in raport cu etiologia endogena sau exogena a deficientei sau in raport cu tipurile de activitate nervoasa superioara, care, dupa cum se stie, la deficientii mintal, sunt ele insele adesea afectate, modificate patologic.
Termenul de specificitate a deficientei mintale apare si in alte lucrari
(GHE. RADU, 1979,1981,1993,1999) sau ale lui I. DRUTU (1995) in legatura cu analiza dificultatilor aparte pe care le intampina elevii handicapati mintal la diferite discipline scolare (limba romana, matematica, geografie, indeletniciri si lucrari practice), dar si in legatura cu frecventa si modul concret de manifestare a unor tulburari instrumentale de comportament si de comunicare verbala sau prin alte mijloace simbolice.
EMIL VERZA a demonstrat fragilitatea si labilitatea conduitelor verbale a deficientilor mintal, precum si fragilitatea, caracterul imatur si dizarmonia structurilor de personalitate.
MARIANA ROSCA (1965), in lucrarea Specificul diferentelor psihice dintre copiii intarziati mintal si cei normali, analizand rezultatele unor investigatii comparative riguroase, desfasurate cu copii deficienti mintal si copii normali de aceeasi varsta cronologica sau mai mici, a reusit sa evidentieze, in primul rand, o serie de particularitati ale perceptiei si gandirii, datorita carora deficientii mintal intampina mai dificultati de reconstituire in plan mintal a unui intreg oarecare, pornind de la perceperea anumitor imagini lacunare ale obiectului perceput.
De asemenea, au fost depistate diferente in ceea ce priveste memoria celor doua categorii de copii, dificultatile deficientilor mintal fiind mai accentuate, indeosebi sub aspectul fidelitatii reproducerii celor invatate.
In ceea ce priveste specificitatea propriu-zisa, autoarea subliniaza ca singura manifestare cu caracter patologic a copiilor intarziati mintal, o constituie relatarea verbala cu un caracter pronuntat stereotip si in totala neconcordanta cu modificarile aparute in stimuli, ceea ce da unei atari relatii caracterul absurd specific.
Manifestari aparte sau chiar trasaturi de specificitate ale deficientei mintale pot fi considerate si o serie de alte fenomene avand insa un caracter mult mai general decat cele prezentate mai sus. In acest sens trebuie evidentiate caracterul restrans al proximei dezvoltari, pus in evidenta de L.S.VAGOTSKI (1934, trad. 1971), heterocronia – fenomen descris si denumit astfel in lucrarile lui R.ZAZZO (1960, 1969 trad. 1979), vascozitatea genetica, descrisa de B. INHELDER (1963), precum si inertia oligofrenica sau patologica descrisa de A.R. LURIA (1960).
1. Caracterul limitat (restrans) al zonei proximei dezvoltari
In conditiile unei activitati de grup sau cu ajutor din partea adultului, orice copil este capabil sa rezolve o serie de sarcini, inclusiv sarcini cognitive, pe care, in momentul dat el nu le poate rezolva prin munca independenta.
L.S. VAGOTSKI considera ca, intre copilul cu deficienta mintala si copilul normal, exista diferente semnificative, in timp ce copilul cu intelect normal se caracterizeaza printr-o zona proxima larga, dinamica, eficienta, sub aspectul realizarii noilor achizitii cognitive, dar si a celor din domeniul afectivitatii, al comportamentelor, al comunicarii, etc. – la copilul cu deficienta mintala, zona proximei dezvoltari este limitata, lipsita de dinamism operational, si putin eficienta sub aspectul achizitiilor posibile, cu atat mai ingusta si (putin) mai restransa, cu cat gravitatea deficitului intelectual este mai mare.
Cand nu se descurca singur in rezolvarea unor sarcini scolare (de invatare) acest deficient nu solicita, din proprie initiativa ajutorul adultului, si nu stie cum sa foloseasca sprijinul pe care i-l acorda.
In activitatea la care participa – mai ales in activitatile de invatare – deficientul mintal nu resimte nevoia de feed-back, participarea sa la actul invatarii fiind, adesea mecanica, stereotipa, fara o raportare constienta si permanenta la obiectul urmarit.
Consecinta majora a procesului aparte de dezvoltare psihointelectuala la copilul cu deficienta mintala, o reprezinta tocmai limitarea dimensiunilor si a dinamismului dezvoltarii in perspectiva. De aici rezulta ca particularitatile zonei proximei dezvoltari la deficientii mintal, ca de altfel si la normali, nu sunt predestinate si nu raman mereu aceleasi, ci se formeaza treptat si se modifica in insusi procesul dezvoltarii ontogenetice si in contextul interactiunii dintre caracteristicile organismului dat si caracteristicile mediului, indeosebi ale mediului sociocultural in care traieste individul respectiv.
2. Vascozitatea genetica
Se refera la incapacitatea deficientilor mintal de a se desprinde rapid si definitiv de stadiile precedente ale dezvoltarii mintale. De asemenea, se refera la incetinirea si chiar la stagnarea acestei dezvoltari, inainte ca stadiile sale superioare sa fi fost atinse. Prin urmare, vascozitatea genetica este tot o reflectare a dinamicii distorsionate a procesului dezvoltarii., indeosebi a dezvoltarii mintale.
Termenul de vascozitate genetica a fost introdus in limbajul de specialitate de catre B. INHELDER, care, pornind de la conceptia lui J.PIAGET asupra genezei inteligentei la copii, in general, a urmarit particularitatile procesului respectiv si la copiii cu debilitate mintala, ajungand la concluzia ca in timp ce, in mod obisnuit, la copiii normali dezvoltarea intelectuala se caracterizeaza prin fluenta, dinamism si atingerea accelerata a maturitatii mintale, la debili si cu atat mai mult la imbecili si la idioti, aceasta dezvoltare este anevoioasa, fluctuanta si nedeterminata (plafonata).
In analizele sale cu privire la vascozitatea genetica, B. INHELDER (1941, 1963) a demonstrat ca debilitatea mintala se caracterizeaza printr-o constructie operationala incompleta, care se opreste undeva in zona operatiunilor concrete, spre deosebire de imbecilitate si idiotie la care aceasta constructie nu exista si starea de normalitate la care, mai devreme sau mai tarziu constructia se desavarseste la nivelul operatiilor formale. Autoarea a aratat, de asemenea, ca modul de a rationa al debilului mintal nu numai ca nu ajunge la stadiul superior al operarii cu propozitii, dar rationamentul sau regreseaza adesea, mai ales in situatii noi si in stari de incordare emotionala, spre modalitati de a rationa proprii stadiilor anterioare, generand numeroase dificultati in procesele gandirii, indeosebi sub aspectul trecerii de la concret la abstract, de la particular la general, sub aspectul operatiilor de comparare si clasificare al exemplificarii si concretizarii cunostintelor memorate verbal, al aplicarii in practica a diferitelor reguli invatate, etc.
Fenomenul descris are, desigur, implicatii majore in activitatea scolara, fiind necesara o atentie aparte in alegerea procedeelor de lucru cu elevii handicapati mintal. La clasele mici, de pilda, elevii respectivi, alunecand inapoi, spre reactii globale, nediferentiate, proprii nivelului preoperational al dezvoltarii gandirii, vor intampina, adesea, mari dificultati in orice
Vorbind despre fenomenul vascozitatii genetice trebuie avut in vedere si faptul ca el manifesta nu se numai in activitatile de invatare, ci si in orice alta activitate care solicita gandirea. De exemplu, in activitatea ludica, scolarii cu handicap mintal din clasele mici aluneca in preferintele lor spre jocuri pentru prescolari, adica spre jocuri proprii unei etape anterioare de varsta, care se bazeaza, mai ales, pe miscare, pe manipularea jucariilor si mai putin pe respectarea unor reguli de joc, deci pe efort de gandire.
Vascozitatea genetica a dezvoltarii intelectuale, cu alte cuvinte avansul lent, poticnelile, plafonarea undeva la nivelul unei etape intermediare a procesului maturizarii si eficientizarii mintale, asa cum le-a descris B.INHELDER , trebuie interpretate in stransa legatura cu caracteristicile zonei proximei dezvoltari, deci cu caracterul restrans al acestei zone, descris de L.S.VAGOTSKI.
De fapt atat INHELDER, cat si VAGOTSKI s-au referit la unul si acelasi fenomen, adica la dezvoltarea mintala incetinita, greoaie, neterminata a deficientului mintal, la dinamismul distorsionat al acestei dezvoltari. In timp ce INHELDER a abordat fenomenul privind in directia etapelor deja parcurse in procesul dezvoltarii, VAGOTSKI a facut acelasi lucru privind mai ales spre etapele viitoare ale dezvoltarii.
3. Heterocronia dezvoltarii
O alta caracteristica a acestei dinamici distorsionate, la fel de importanta pentru a fi cunoscuta si luata in consideratie, in perspectiva modelarii adaptative a activitatilor de invatare cu deficientii mintal, o reprezinta heterocronia lor specifica, fenomen cercetat si descris de catre R.ZAZZO.
Heterocronia specifica deficientilor mintal este acea caracteristica prin care acesti deficienti mintal sunt nu numai intarziati in dezvoltarea lor, cu sunt si dizarmonici in structura personalitatii, ceea ce inseamna ca intarzierea in dezvoltare se manifesta inegal la nivelul diferitelor paliere.
De obicei, punerea in evidenta a intarzierii globale la copiii deficienti mintal se realizeaza cu ajutorul unor instrumente obisnuite de psihodiagnoza, indeosebi la unor teste de inteligenta generala, comparandu-se rezultatele obtinute de acesti copii cu performantele medii ale copiilor cu intelect normal de aceeasi varsta cronologica. Atunci cand se urmareste evidentierea intarziatilor in dezvoltarea diferitelor elemente componente ale profilului psihologic, se recurge la comparatii intre esantioane echivalente, ca nivel de dezvoltare intelectuala, calculandu-se insa analitic, coeficientul de dezvoltare pentru fiecare dintre parametrii implicati in comparatie.
Din cercetarile efectuate de R. ZAZZO, putem concluziona ca heterocronia deficientului mintal, reprezinta consecinta unei dezvoltari globale, dar inegal intarziate si deci, dizarmonice.
Debilul, comparat cu copilul normal, se dezvolta in ritm diferit, in ceea ce priveste diferitele sectoare ale dezvoltarii psihobiologice. Fenomenul pe care R. ZAZZO il denumeste heterocronie fundamentala explica toate celelalte fenomene heterocronice ale debililor mintal, printre acestea evidentiindu-se inegalitatea intre ritmurile de crestere a capacitatii de organizare spatiala si a randamentului in plan psihomotor.
In cazul copiilor fara deficiente, putem vorbi despre o heterocronie normala care nu afecteaza esential caracterul echilibrat al structurii personalitatii lor, spre deosebire de heterocronia debililor mintal, generatoare a dizarmoniei, pe care R. ZAZZO (1987) o numeste heterocronie oligofrenica sau patologica, introdus in limbajul de specialitate de A.R. LURIA.
Heterocronia oligofrenica reprezinta, deci, expresia unor inegalitati in ritmurile dezvoltarii diferitelor componente ale profilului psihologic al fiecarui deficient mintal, manifestate pe fondul unor intarzieri globale, mai mult sau mai putin accentuate, si situate sub valorile medii ale dezvoltarii normale.
R. ZAZZO vorbeste despre deficitul de organizare intelectuala in caracterizarea specificitatii debilitatilor mintale.
Heterocronia oligofrenica nu constituie o trasatura similara altor trasaturi ale deficientei mintale, ca inertia patologica, vascozitatea genetica, limitarea proximei dezvoltari, ci reprezinta consecinta interactiunii tuturor acestor trasaturi, caracterizandu-se intre intarzieri si inegalitati reflectate intr-o psihograma sau alta.
In planul activitatilor organizate de invatare, fenomenul heterocroniei genereaza necesitatea delimitarii cu precizie si a cunoasterii la fiecare individ handicapat in parte a acelor laturi ale structurii personalitatii care, avand sansa unei dezvoltari mai rapide si fiind , deci, mai bine reprezentate in structura personalitatii individului respectiv, trebuie stimulate, in primul rand, pentru a putea fi valorificate cat mai eficient ca puncte de sprijin in procesul instructiv-recuperator.
4. Inertia oligofrenica sau patologica a distorsionarii dinamicii corticale.
Un alt fenomen de distorsionare a dinamicii, dar de aceasta data a dinamicii corticale, la deficientii mintal, o reprezinta inertia oligofrenica sau patologica, fenomen concretizat in rigiditatea reactiilor adaptative si comportamentale, in insuficienta adecvare a acestor reactii la schimbarile permanente ce se produc in mediul inconjurator.
Spre deosebire de inertia corticala normala, necesara desfasurarii psihice normale, inertia oligofrenica este un fenomen patologic, ce se concretizeaza intr-o puternica lipsa de mobilitate a reactiilor, cu consecinte negative pentru procesul de adaptare la conditiile variate ale mediului inconjurator. Astfel, deficientii mintal manifesta, adesea, incetineala in gandire si in activitate, apatie in starile afective si in comportament, reactii intarziate si insuficient adaptate (diferentiate) la stimulii receptionati din mediul inconjurator, etc.
Ca fenomen mai larg, de dereglare a raportului normal, dintre procesele nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia), fenomen opus mobilitatii normale a acestor procese, inertia oligofrenica sau patologica se manifesta frecvent si prin reactii precipitate, insuficient supuse controlului constient, care isi gasesc explicatia in stagnarea, peste limitele necesare, a unor focare de excitatie in scoarta cerebrala. Un exemplu de manifestare a inertiei patologice la nivelul proceselor de excitatie si a ruperii, in consecinta, a echilibrului cu procesele inhibitorii il reprezinta perseverarile motrice, frecvent intalnite la deficientii mintal, mai ales in activitatea manuala, care fac dificila antrenarea lor in munci bazate pe miscari constiente, variate, avand legatura si cursivitate intre ele. Asemenea manifestari ingreuneaza mult participarea copiilor respectivi la jocuri bazate pe miscari coordonate la activitatile de autoservire si la cele practice, de pregatire pentru munca manuala.
Notiunea de inertie oligofrenica sau patologica este legata de numele lui A.R. LURIA si al colaboratorilor acestuia: M.S. PEVZNER, V.I. LUBOVSKI, care au intreprins numeroase investigatii comparative activitatii nervoase superioare la copiii normali si la cei cu diferite anomalii ale dezvoltarii.
Ideea fundamentala care se desprinde din cercetarile acestor autori asupra caracteristicilor activitatii nervoase superioare la deficientii mintal, este ca inertia patologica a acestor deficienti, adica dereglarea mobilitatii proceselor nervoase fundamentale este cea care se afla la originea simptomului central oligofrenic, adica la originea diminuarii drastice a capacitatii de abstractizare- generalizare, fenomen cu consecinte majore asupra intregii vieti psihice, indeosebi asupra eficientei intelectuale.
V.I. LUBOVSKI, arata ca inertia patologica la deficientii mintal se manifesta printr-o accentuata instabilitate a noilor legaturi temporare, stramtorate permanent de legaturile mai vechi. In reactiile lor, deficientii mintal aluneca frecvent spre sistemele elaborate anterior, cele mai putin stabile fiind reactiile formate prin intarire verbala.
Imaginea alunecarii deficientilor mintal, dupa LUBOVSKI, spre reactii deprinse anterior, ca expresie a inertiei patologice, se apropie mult de imaginea alunecarii acelorasi deficienti, dupa INHELDER, spre reactii proprii etapelor depasite ale ontogenezei, ca exemplu a vascozitatii genetice.
Inertia oligofrenica sau patologica si vascozitatea genetica reprezinta, in fond, in planuri diferite, insa, ale aceluiasi fenomen – rigiditatea vietii psihice a deficientilor mintal, in general. Putem afirma chiar ca vascozitatea genetica este o inertie patologica a dezvoltarii psihointelectuale, dar si invers, ca inertia patologica a reactiilor este manifestarea unei vascozitati mintale.
Este important sa retinem ca trasatura importanta a deficientei mintale, fenomenul distorsionarii activitatii corticale, indeosebi a dinamicii corticale, careia inertia patologica i se subsumeaza.
In literatura psihopedagogica se subliniaza ca, manifestarile de inertie ale elevilor handicapati mintal au loc, mai ales, in cadrul acelor discipline scolare, cum sunt aritmetica si gramatica, la care este cel mai mult solicitata capacitatea de abstractizare-generalizare, precum si in cadrul acelor discipline practice ca desenul tehnic, la care este puternic solicitata imaginatia. Pentru a evita aparitia unor asemenea situatii, se recomanda ca diferitele mijloace de lucru – verbale, intuitive, instrumente practice – sa fie astfel alese si imbinate incat, facilitand activitatea analitico-sintetica, stimuland imaginatia, sa contribuie la preintampinarea reactiilor rigide, a raspunsurilor sablon.
1.4 Specificul dezvoltarii in plan senzorio – perceptiv, al gandirii si al limbajului
Senzatia este definita ca "proces psihic de captare si prelucrare a informatiilor depre proprietati singulare ale stimulilor externi specifici, la baza ei sta sensibilitatea – functie de receptie – semnalizare care deriva din excitabilitatea sau iritabilitatea primara si se realizeaza prin mecanisme structurale specializate denumite analizatori.
Perceptia "reprezinta un nivel calitativ superior al procesarii informatiei extrase din interactiunea actuala a subiectului cu obiectul, avand la baza senzatia si se constituie prin articularea si integrarea senzatiiloe, dar nu este reductibila la acestea. Imaginea perceptiva este un model informational complex, care ne raporteaza la obiect ca intreg, in identitatea lui individuala sau categoriala specifica". ( Mihai Golu, Fundamentele Psihologiei, Editura Fundatia Romania de Maine, Ed. a V-a, 2007).
Senzatiile si perceptiile formeaza impreuna o functie senzorial-perceptiva comuna, pe care se bazeaza cognitia primara.
Dupa cum se cunoaste din psihologia generala , capacitatea mai mare sau mai mica a unui individ de a avea senzatii reprezinta sensibilitatea individului, fiind diferita de la un individ la altul prin ceea ce se cheama "legea pragurilor sensibilitatii".
Persoanele cu deficiente de intelect se caracterizeaza prin praguri ridicate la ambele tipuri de sensibilitate, ceea ce inseamna valori reale scazute ale sensibilitatii absolute, cat si indeosebi, ale celei diferentiale.
Afectarea sensibiltatii influenteaza negativ formarea si dezvoltarea in continuare a proceselor cognitive. Pe langa "legea pragurilor" se constata si alte "legi":
legea contrastului senzorial: Scolarii cu handicap de intelect sesizeaza si retin usor elementele ce contrasteaza intre ele.
legea adaptarii senzoriale – in stransa legatura cu cea anterioara. Prezenta mai indelungata a unor stimuli puternici determina scaderea sensibilitatii si invers, alternanta unor stimuli mai puternici cu cu stimuli moderati determina o usoara crestere a sensibilitatii. In cazul persoanelor cu handicap de intelect, stimulii foarte puternici sunt deosebit de nocivi.
legea interactiunii analizatorilor are in vedere faptul ca, imbinarea unor stimuli care actioneaza concomitent asupra catorva analizatori poate sa determine fie o anumita intensificare , fie o diminuare a sensibilitatii, dupa caz, dependent de inductia ce se produce intre focarele respective de excitatie si inhibitie corticala. La persoanele cu deficienta de intelect, la care interactiunea si dinamica proceselor corticale (excitatia si inhibitia) este dereglata, interactiunea functionala dintre organele de simt va fi stanjenita cu consecinte nehative asupra activitatii senzoriale.
legea semnificatiei – importanta stimulului are o influenta asupra sensibilitatii, de exemplu valaoarea sa afectiva pentru cel care il receptioneaza. In cazul persoanelor cu deficiente de intelect, sunt adesea prezente reactii si comportamente paradoxale, pe fodul instabilitatii lor afective, dar si al scaderii puternice a capacitatii de analiza a propriilor trairi si de autocontrol asupra propriilor comportamente.
S. I. Rubinstein (1970) arată că percepția deficientului mintal se caracterizează printr-un volum limitat și o accentuată nediferențiere a celor percepute, lipsă de activism și încetineală a actului perceptiv.
copiii cu deficiență mintală desprind din imagini mai puține detalii, ceea ce face ca percepțiile să fie insuficient de specifice și să apară confuziile.
îngustimea câmpului perceptiv, capacitatea redusă de a stabili în plan intuitiv relația dintre obiecte fac ca orientarea în spațiu să fie dificilă.
La deficienții mintal s-a constatat o disociere între percepția imaginii și verbalizare. Astfel, se poate ca, arătând o parte a unei imagini, să denumească altă parte sau să indice o caracteristică absentă.
La deficienții mintal apar dificultăți mai pronunțate decât la normali privind capacitatea de a recunoaște obiectele într-o poziție diferită de cea obișnuită.
M. Rosca (1967) evidentiaza faptul ca, datorita insuficientelor de analiza ale copiilor cu deficiente de intelect, perceptiile lor sunt vag diferentiate si insuficient de specifice, fapt ce determina aparitia unor confuzii in actul perceptiv.
Gandirea
Gandirea " se defineste ca proces cognitiv de insemnatate centrala in reflectarea realului care, prin intermediul abstractizarii coordonate in actiuni mentale, extrage si prelucreaza informatii despre relatiile categoriale si determinative in forma conceptelor, judecatilor si rationamentelor" (Paul Popescu Neveanu).
Vascozitatea genetica (Barbel Inhelder) este una dintre principalele caracteristici ale dinamicii dezvoltarii psihice la copiii cu deficiente de intelect. B. Inhelder a evidentiat pornind de la teoria lui Piaget, a dezvoltarii stadiala a inteligentei, ca adolescentul normal atinge cu usurinta stadiul operatiilor intelectuale formale, deficientul de intelect stagneaza in dezvoltarea sa, ramanand la nivelul unor trepte inferioare, neputand atinge nivelul gandirii formale.
L. S Vagotski (1934) a demonstrat in studiile sale comparative, ca la copilul cu deficienta de intelect "zona proximei dezvoltari" a inteligentei este limitata, restransa, cu atat mai limitata cu cat gravitatea deficitului intelectual este mai mare.
M. S Pevezner (1959) afirma ca "simptomul central al sindromului oligofrenic" consta in dificultati accentuate de abstractizare si generalizare, acestea gasindu-si explicatia in diminuarea capacitatii corticale de analiza si sinteza, manifestarea acestui simptom central constand in concretismul excesiv al gandirii.
O alta caracteristica importanta este reprezentata de inconsecventa gandirii, in special la acele forme etiologice ale deficientei de intelect (de origine posttraumatica si postencefalita) pentru care este proprie pierderea accelerata capacitatii de concentrare si efort.
Limbajul
Una dintre cele mai cunoscute caracteristici ale copiilor cu deficiente o reprezinta intarzierea in dezvoltare, inclusiv in dezvoltarea limbajului.
Dereglarea dinamicii corticale – ca element important al specificității mintale – se reflectă și asupra limbajului deficienților mintal, provocând, printre altele, o anumită disociere între activitatea lor verbală și activitatea de gândire, fenomen cu influențe negative asupra ambelor procese și cu numeroase consecințe defavorabile pentru comunicare, pentru activitate în general, și în mod special pentru activitatea de învățare.
Funcție specific umană, apărută relativ târziu în filogeneză, caracterizată printr-o mare fragilitate în față acțiunii factorilor patogeni, funcția semiotică se prezintă la copiii cu deficiență mintală într-o stare accentuată de nedezvoltare. După cum demonstrează C. Păunescu și I. Mușu, manifestarea tulburărilor funcțiilor semiotice, chiar și la nivelul limbajului nonverbal al acestor copii, reprezintă „unul dintre cele mai serioase handicapuri ale procesului informațional, dar mai ales, funcțional, de comunicare cu mediul înconjurător”.
Emil Verza evidențiază fragilitatea și labilitatea comportamentului verbal al deficienților mintal, adică marile sale dificultăți în a exprima logico-gramatical conținutul situațiilor în care se află și în a-și adapta conduita verbală la modificările ce apar în mediul înconjurător.
La copilul normal, în perioada de dezvoltare a limbajului, între aceste două aspecte poate să existe o oarecare disociere, dar odată cu maturizarea psihică, ele se prezintă din ce în ce mai unitar. În ceea ce-i privește pe deficienții mintal, disocierea respectivă se menține adesea până târziu. Așa se explică de ce unii elevi cu handicap mintal, chiar și în clasele mai mari, nu înțeleg întotdeauna conținutul exact, adică sensul unor cuvinte, chiar dacă sub aspectul reproducerii mecanice a acestora, ei pot să nu întâmpine dificultăți deosebite. Există însă situații în care unii elevi deficienți mintal nu reușesc să exprime în cuvinte ceea ce știu să execute destul de corect, de aici, necesitatea ca evaluarea acestor elevi să nu se facă exclusiv verbal sau exclusiv prin rezolvarea unor sarcini practice.
La copiii cu deficiență mintală, limbajul își pierde rolul de reglator pe care îl exercită în mod obișnuit, la cei cu intelect normal, asupra activității practice. Rezolvarea unei situații problemă, necesitând două sau mai multe operații, reprezintă o sarcină dificilă pentru deficienții mintal, pentru că ei nu reușesc să-și dirijeze singuri, la nivelul limbajului interior, care este slab dezvoltat și lipsit de dinamism, activitățile de rezolvare. De asemenea, în cazul acestor elevi, este lipsit de eficiență solicitarea de a verbaliza cu voce tare, sau la nivelul limbajului interior, de a-și autocontrola desfășurarea etapelor de desfășurare corectă a acestor activități, chiar dacă anterior ele au fost exersate.
Gh. Radu demonstrează în urma cercetărilor efectuate, că printre cele mai frecvente tulburări de limbaj la elevii școlilor speciale, se număr tulburările de pronunție – dislaliile simple și cele polimorfe.
Principalele cauze ale frecvenței ridicate a tulburărilor de pronunție la deficienții mintal le găsim în capacitatea scăzută a auzului lor fonematic, în afectarea procesului de percepție și reproducere corectă a modelelor verbale, în afectarea organică a aparatului fonoarticulator, uneori este implicată și etiologia centrală a tulburărilor de pronunție.
O altă insuficiență a limbajului, cu o frecvență mai mare la copiii deficienți mintal o reprezintă întârzierea în formarea, dezvoltarea și activizarea vocabularului, fapt care constituie consecința nemijlocită a unora dintre particularitățile procesului cognitiv al acestor elevi: slaba dezvoltare a interesului cognitiv și al spiritului de observație, experiența săracă cu obiectele și fenomenele lumii înconjurătoare, slaba dezvoltare și caracterul insuficient operațional al reprezentărilor și al bagajului noțional. Pe fondul acestor particularități ale cogniției, vocabularul deficienților mintal este sărac, lacunar și cu forme predominant reduse.
O pondere însemnată la deficienții mintal o dețin tulburările limbajului scris, inclusiv dislexo-disgrafiile.
Emil Verza (1988) sesizează o serie de manifestări comune ale elevilor cu handicap mintal, comparativ cu manifestările similare ale copilului cu intelect normal, în ceea ce privește fenomenele dislexo-disgrafice:
înlocuiri sau substituiri de foneme și grafeme, după principiul asemănărilor vizuale sau auditive, al poziției în spațiu, al simetriei pe verticală sau pe orizontală;
omisiuni de grafeme și litere, mai ales în sistemul vocalic, în combinațiile de diftongi sau triftongi;
adăugiri, cu o frecvență mai mare pentru unele vocale;
inversări de grafeme în interiorul cuvântului;
deformări de cuvinte, mai ales a celor mai puțin cunoscute sau a celor cu conținut abstract;
contopiri sau fuziuni de cuvinte;
repetări de cuvinte, ca urmare a inerției și perseverărilor în gândire.
Școlarii cu handicap mintal, care prezintă tulburări disgrafice, manifestă și o alterare în ceea ce privește estetica grafismului, o scriere foarte mică, ascuțită și înghesuită, greu lizibilă, alteori, scrisul este exagerat de mare.
Memoria
Memoria interacționează mai ales cu reprezentarea, gândirea, imaginația, deprinderile, adică cu acele funcții și procese psihice evident afectate la deficienții mintal. Vagotski caracterizează memoria deficienților mintal prin:
ritmul încetinit de însușire a noilor informații;
instabilitatea păstrării noilor informații;
inexactitatea reproducerii.
Eficiența memoriei deficientului mintal e diminuată, el reduce învățarea la asimilarea auditivă a informațiilor, fără prelucrarea activă, într-un proces de asimilare mecanică.
M. Roșca (1967) subliniază că la deficientul mintal „memorarea nu dobândește un caracter suficient de voluntar, ei recurg, în măsura necesară, la procedeele de fixare intenționată, nu-și elaborează un plan de organizare a materialului în fixare, nici în reproducere”.
Dificultățile în întipărirea și fixarea informației duc la un volum redus al memoriei. Memoria, ca și gândirea, sunt dominate de inerție și viscozitate, cu consecințe negative în realizarea transferului de informații.
Memoria mecanică e mai dezvoltată decât cea logică, iar uitarea se instalează rapid.
Cazurile rare de hipermnezie, numai pe anumite paliere, reprezintă doar manifestări patologice.
Atentia
Reprezinta o forma superioara de activare psihofiziologica, prin care se asigura o desfasurare optima a proceselor cognitive si a oricarei activitati teroretice sau practice, destinate atingerii unui scop.
Funcția de pregătire și orientare a subiectului pentru activitate este puternic diminuată, mai ales în debutul școlar al deficientului mintal.
Funcția de detectare și selectare a obiectului acțiunii este afectată, deoarece deficientul mintal întâmpină dificultăți în distingerea obiectului de fond, a obiectivului activității.
Atenția se caracterizează prin insuficientă concentrare și stabilitate sau fixare rigidă pe anumite aspecte.
Se manifestă, de asemenea, lipsă de rezistență în fața solicitărilor intense, fuga instinctivă de efort.
Se întâlnesc dezechilibre între memoria involuntară și cea voluntară, mai ales la nivelul claselor mici.
Se remarcă o lipsă de concentrare a atenției, o stabilitate redusă în timp, distributivitatea și flexibilitatea atenției sunt adesea dificil de atins. De asemenea, volumul atenției, adică numărul de elemente asupra cărora se poate concentra simultan, este foarte redus.
La deficientul mintal, exersarea atenției postvoluntare, a deprinderii de a fi atent, are o valoare compensatorie și educativă.
Vointa
Paul Popescu-Neveanu considera vointa "capacitate si proces psihic de conducere a activitatii sub toate aspectele ei; sistem de autoreglaj superior intru-cat este efectuat precumpanitor prin cel de-al doilea sistem de semnalizare si implica deliberare, scop si plan elaborat constient, organizare a fortelor proprii prin stapanirea unora, mobilizarea si angajarea convergent finalista a altora. Trasaturile psihologice distinctive ale vointei sunt: scopul propus constient, efortul specific, calificat ca voluntar, si comportamentul de biruire a obstacolului".
La copiii deficienti de intelect vointa prezinta urmatoarele caracteristici:
slabiciunea vointei, care este una dintre cauzele esentiale ale inadaptarii lor sociale in plan familial, apoi scolar, ulterior profesional;
perseverenta scazuta, atata timp cat motivele care incita la actiune sunt slab conturate si instabile, nici urmarirea cu perseverenta a sarcinii nu este posibila, de aceea copilul deficient mintal trebuie sa fie dirijat permanent din exterior;
incapatanarea o intalnim frecvent la copiii cu deficiente de intelect care, in fata esecului repetat al unui demers rezolutiv, nu renunta la noi incercari, dar, ca urmare a inertiei patologice, reia mecanic mereu aceeasi schema gresita de actiune, fara perspective de succes si lasand, astfel, impresia de incapatanare.
neputinta volitiva – nu se poate automobiliza in directia rezolvarii unor sarcini dificile pentru ei si atat de frecvente in viata cotidiana, inclusiv in activitatea scolara.
Dezvoltarea afectiv-motivationala
M. Golu defineste motivatia astfel: "o forma de reflectare prin care se semnaleaza mecanismele de comanda – control ale sistemului personalitatii o oscilatie de la starea de echilibru, un deficit energetico-informational sau o necesitate ce trebuie satisfacuta".
Pe fondul dereglarii raportului normal dintre procesele fundamentale – excitatia si inhibitia – multi dintre scolarii cu handicap de intelect real (determinat prin patologie cerebrala) sunt fie nestapaniti in reactiile lor comportamental-adaptative (pe fondul predominarii excitatiei cerebrale), fie hipoactivi (pe fondul predominarii inhibitiei).
Pe fondul particularitatilor proceselor cognitive si comunicationale, dificultatilor de analiza si sinteza, scolarii cu handicap de intelect sunt incapabili de a alege o modalitate de a actiona eficient, fiind dependenti mereu de sprijin.
Motivatia este considerata "cauza interna a comportamentului" ( este vorba de o tensiune interioara, de o directionare a persoanei spre ceva anume, in stransa legatura cu preocuparile si interesele sale), in cazul scolarilor cu handicap de intelect, preocuparile lor sunt puerile, iar interesele – indeosebi cele cognitive – sunt slab reprezentate si instabile. Copilul cu deficiente de intelect nu este curios, de regula nu pune intrebari, iar cand o face, intrebarile sale n-au intotdeauna legatura cu tema dezbatuta, distragand atentia celor din jur.
Motivatia indeplineste mai multe functii:
Functia de activare interna cu caracter difuz si de semnalizare a dezechilibrelor fiziologice, fiind legata de trebuintele fiziologice ale individului; aceasta functie este relativ bine reprezentata, inclusiv la copiii cu deficiente de intelect. La acestia insa, nefiind supusa sufiecient unui autoreglaj prin "control rational", ea le influenteaza negativ comportamentul de satisfacere a trebuintelor, in asemenea situatii manifestarile lor devenind impulsive, dezorganizate sau, dimpotriva, pasive, dezinteresate.
Functia de factor declansator al actiunii efective – la copiii cu deficienta de intelect se manifesta prin "alegeri" impulsive, in cazul celor hiperactivi comportamental sau prin indifereanta sau apatie, de acceptare a orice, in cazul celor hipoactivi.
Functia de autoreglare a conduitei (un fel de "conexiune inversa" care "controleaza" reactiile comportamentale) – aceasta functie este slab dezvoltata la copiii cu deficiente de intelect, fapt ce se afla in stransa legatura cu lipsa de autocontrol, cu slaba dezvoltare a inhibitiei interne, insotita de capacitatea de a-si stapani reactiile impulsive.
Afectivitatea
Paul Popescu Neveanu denumea afectivitatea: "proprietate a subiectului de a resimti emotii si sentimente; ansamblul proceselor, al starilor si reactiilor emotionale si afective."
Mihai Golu defineste afectivitatea ca fiind "acea componenta a vietii psihice care reflecta, in forma unei trairi subiective de un anumit semn, de o anumita intensitate si de o anumita durata, raportul dintre dinamica evenimentelor motivationale sau a starilor proprii de necesitate si dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern."
Afectivitatea deficientului mintal trebuie să preceadă modificările caracteristice organizării personalității acestuia. Ea este modificată prin:
organizarea deficitară generală a structurilor și funcțiilor neuropsihice;
autonomie marcantă a structurilor psihice, cu predominarea structurilor energetice;
dezorganizarea mecanismului neuroendocrin;
dereglarea mecanismului neuroendocrin.
slaba corticalizare care dă o nediferențiere a comportamentului emoțional.
structura axiologică a comportamentului emoțional care prezintă o slabă forță de integrare valorică.
Toate aceste dereglări au consecințe de modificare structurală și funcțională a afectivității, dar nu împiedică total manifestarea acesteia, din contră, oricât ar părea de paradoxal, dezordinea cu care este dotată organizarea personalității deficientului mintal creează formule foarte diferite ale comportamentului afectiv cu un grad mult mai mare de probabilitate decât în cazul copiilor normali.
Mai mult decât la copilul normal, afectivitatea deficientului mintal este legată de procesul de motivație existențială. Inserția socială a deficientului mintal, din cauza tulburărilor procesului de formare a eu-lui creează totdeauna o stare conflictuală. De aceea, un dintre caracteristicile de bază care definesc formula afectivității deficientului mintal este starea conflictuală (C. Păunescu – Deficiența mintală și organizarea personalității, 1977).
Pentru unii autori, tulburările emoționale sunt o componentă ce nu lipsește din tabloul întârzierii mintale. Alți autori arată că aceste tulburări apar mai frecvent la deficienții mintal decât la normali, fără a fi însă prezente la toți. Diferențe semnificative între cele două categorii de copii apar sub următoarele aspecte: depresie, ostilitate față de adulți, tensiune emotivă, care sunt mai frecvente la deficienții mintal decât la normali. În cazul manifestărilor de depresie, frecvența mai mare a fost constatată la elevii deficienți mari; la elevii deficienți mintal de vârstă mică, pe primul plan se situează manifestările de agitație și anxietate.
Insecuritatea afectivă reprezintă o altă particularitate prezentă la copiii cu deficiență mintală. Ea face ca un copil de vârstă școlară să aibă adeseori manifestări proprii preșcolarilor, sub aspectul emoțiilor și sentimentelor. Acești copii sunt capabili să lucreze eficient numai dacă profesorul le oferă un permanent feedback pozitiv, încurajându-i și aprobându-i permanent.
Manifestările emotive ale deficienților mintal sunt adeseori exagerat de puternice în raport cu cauza care le-a produs. Aceasta se explică printr-o lipsă de diferențiere a situației prezente, de o altă situație, adeseori necunoscută observatorului, în legătură cu care copilul a avut o experiență neplăcută. Emoția de mânie ia proporțiile unei crize de furie, însoțită de reacții agresive față de cei din jur, distrugerea obiectelor sau agresivitate. Veselia se poate transforma în crize de râs nestăpânit. Lipsa de reținere se constată în manifestările lor de simpatie.
Manifestările exterioare puternice sunt efectul capacității reduse a scoarței cerebrale de a realiza un control asupra centrilor corticali. Prin caracterul lor exploziv și haotic, emoțiile au adeseori un efect dezorganizator asupra activității deficienților mintal. În plus, capacitatea redusă de a controla expresiile emoționale complică relațiile acestor deficienți cu cei din jur.
Când trebuințele sunt satisfăcute și controlate de subiect, chiar și parțial, relațiile ce se stabilesc cu cei din jur devin mai stimulative, iar trăirile motivaționale și emoționale contribuie la formarea armoniei personale.
1.5 Sindroamele deficientelor mintale
Acestea sunt forme stabile ale deficienței mentale fiind în raport direct cu bolile ereditare, cu malformațiile congenitale. Se manifestă prin structurile fizice și psihice caracteristice sindromului respectiv. Din asocierea semnelor somatice și fizice rezultă un tablou din care se poate deduce boala fără o consultare de specialitate.
I. Sindroame determinate de anomalii cromozomiale
anomaliile cromozomilor autozomi
Sindromul Down
anomaliile cromozomilor sexuali (gnomozomii)
Sindromul Turner
Sindromul Klinefelter
Sindroame cromozomiale:
a) anomaliile cromozomilor autozomi
Sindromul Down –provine de la cel care l-a descris Langdon Down –1966 numindu-l și idioțenie mongoloidă.
Originea acestei boli a fost stabilită în 1959 de Turbin și Lejeune care au ajuns la stabilirea aberației cromozomiale descoperind un cromozom în plus în poziția 21 rezultând astfel trizomia 21 nu se știe cum se dobândește această anomalie dar se știe că este influențată de vârsta mamei –după Thomson la mamele sub 21 de ani există un risc mai scăzut care însă crește odată cu înaintarea în vârstă.
Aceasta este una din cele mai întâlnite anomalii cromozomiale 1 caz la 700 de nașteri. Nivelul intelectual este scăzut –Blessing consideră că 60% din cazuri sunt la nivel de debilitate și imbecilitate și 40% de idioțenie fiind influențați de mediul stimulativ. Diagnosticul se face chiar de la naștere, similitudinile între copii bolnavi fiind foarte mari, atenuând chiar particularitățile rasiale.
Particularități:
capul mic;
occipital turtit,
fața rotundă, lată, colorată în roșu la nivelul bărbiei și al obrajilor(față de clovn), pomeții sunt absenți,
fantele de la ochi sunt orientate în sus și oblic ca la mongoloizi,
ochii sunt la distanță (hipertelorism),globii oculari sunt mici, pleoapele sunt inflamate(blefarită) și în diverse cazuri poate apărea strabismul;
nasul este scurt și turtit, nările sunt largi
urechile sunt asimetrice mici situate jos
gura este mică, întredeschisă, limba este mare și fisurată rezultând limba scrotală, buza inferioară este groasă și fisurată de multe ori; bolta palatină este ogivală rezultând vorbirea pe nas; dinții sunt mici cu vicii de implantare, rezultând vorbirea neinteligibilă
gâtul este scurt și gros;
abdomenul este mare și hipotom;
degetele sunt mici și lipite rezultând sindactilia
picioarele sunt scurte și plate; degetul mare fiind la distanță de cel de-al doilea
limbajul se dezvoltă cu întârziere și rămâne la un nivel scăzut;
prezintă grimase faciale
mobilitate scăzută;
în plan afectiv sunt afectuoși, sociabili, geloși și pot învăța să cânte la instrumente de percuție având simțul ritmului;
pot munci la slujbe cu caracter repetitiv;
prezintă malformații viscerale, afecțiuni cardio-vasculare, malformații ale tractului gastro-intestinal iar băieții sunt sterili;
durata de viață este în funcție de gravitatea malformației; mortalitatea este crescută în primul an, 28% ajung peste 30 de ani, 8% peste 40 de ani iar 3% peste 50 de ani.
anomaliile cromozomilor sexuali (gnomozomii)
1) Sindromul Turner (la femei) este o anomalie în minus a cromozomilor în care lipsește cromozomul x, este o disgenezie sau agenezie gonadică care provoacă sterilitate. Din punct de vedere intelectual pot fi și normale dar se întâlnesc și cazuri de debilitate (10% din cazuri); dezvoltarea staturală este scăzută (nanism sub 1,40m); gâtul este scurt, cu plăgi cutanate (terigum coli); toracele prezintă mameloanele îndepărtate, cu malformații ale coloanei vertebrale (scolioză, scifoscolioză)
2. Sindromul Klinefelter reprezintă o anomalie în plus a cromozomilor x de unde rezultă intersexualitate care este observată cu precădere la adolescenți; se manifestă prin acrofie testiculară deci și prin sterilitate, pilozitate și musculatură slab dezvoltată; deficiența mentală este cu atât mai gravă cu cât numărul cromozomilor x este mai mare. Bolnavii manifestă tulburări de comportament, inhibiție complexe de inferioritate mitomanie și înclinație spre perversitate sexuală.
II. Sindroame provocate de tulburări metabolice
Aceste sindroame sunt cauzate de absența unor enzime, sau modificări ale acestora astfel încât nu se pot realiza anumite transferuri de aminoacizi cu consecințe grave și manifestări clinice variabile caracterizate prin deficiențe mentale, tulburări neurologice și tulburări de dezvoltare ale structurii nervoase superioare. Ele pot fi provocate de tulburări ale metabolismelor:
proteinelor;
hidraților de carbon;
lipidelor;
1. Tulburarea metabolismului proteic duce la:
Fenilcetonuria sau oligofrenia fenilpiruvică – cauzată de absența unei enzime care transformă un aminoacid în tirozină (acid a cărui oxidare contribuie la formarea pigmenților negri); datorită acestui proces incomplet se acumulează fenilalamina în concentrație mare cu efecte toxice pentru celula nervoasă. Fenilalamina se transformă în acid piruvic detectabil în urina copilului, fapt ce permite o depistare timpurie fiind posibilă aplicarea unei diete fără fenilamină. Dacă se iau aceste măsuri, deși eroarea metabolică rămâne, nu mai are efecte toxice asupra sistemului nervos.
Acest sindrom a fost descris în 1934 de Föling. În lipsa unui tratament se ajunge la deficiențe mentale de diferite grade mai ales cea severă și profundă (65% din cazuri). Noii născuții sunt aparent normali se manifestă însă o iritabilitate nervoasă accentuată, hiperkinezie, negativism, permanentă a trunchiului, pareze sau paralizii spastice, diminuarea pigmenților, sensibilitatea excesivă a pielii, și mirosul de mucegai.
2. Tulburarea metabolismului hidraților de carbon la:
Galactosenia (tulburare ereditară ci transmisie recesivă) provocată de lipsa unei enzime necesare metabolizării galactozei (prezentă în lapte) are manifestări ca oligofrenia piruvică; copilul prezintă simptome de icter, cataractă și întârziere mintală de diferite grade, tulburări în creștere, atonie, atrofie musculară, pareze și paralizii. În urma diagnosticării copilul nu mai este hrănit cu lapte.
Fructozuria reprezintă intoleranța la fructoză. lipsește enzima necesară metabolizării sucului de fructe fapt cu urmări toxice.
Sucrozuria reprezintă intoleranța la zaharoză și are aceleași manifestări și aceleași măsuri de prevenire ca și fructozuria și galactosenia.
3. Tulburarea metabolismului lipidelor la:
Idioția anaurotică este tulburare transmisă recesivă. În celulele ganglionare ale creierului și măduvei spinării se produc acumulări de lipide, demielinizări ale celulelor gliale care se încarcă lipidic. Copilul la naștere este normal însă după 5, 6 luni devine apatic, nu-și mai ține capul, are loc degradarea văzului și regresia mintală gravă. Apariția acestor tulburări este posibilă la vârste diferite(naștere sau 3-10 ani) și cu cât apariția este mai tardivă cu atât gravitatea este mai mică.
Gargoilismul (sindromul Hurler) – este sindromul în care neuronii cortexului cerebral și ganglionii bazali sunt afectați de o substanță a cărei natură nu a ost determinată fiind identificată ca o lipoproteină, glicolipidă sau o combinație a lor. Această boală se manifestă prin nanism și prezintă un facies tipic: ochii sunt depărtați mult, nasul este turtit și în formă de șa, are buze groase, urechi implantate jos, gât scurt și craniu deformat (craniu doligocefal – având regiunea occipitală foarte pronunțată), bolnavul prezintă înfățișare bătrâncioasă, voce răgușită, degete în formă de gheară și pete cu aspect de coajă de portocală, având o durată de viață redusă.
III. Sindroamele ectodermice
Sunt malformații ale ectodermului însoțite de boli ale pielii și d.m.
Scleroza tuberoasă Bournevil prezintă noduli sclerotici în cortex însoțiți de distrugeri neuronale și atacuri epileptoide. Pe piele apar glanulații(datorită glandelor sebacee atrofiate) și pete de culoarea cafelei cu lapte. Apar de asemenea spasticitate, hipotonie, întârziere mintală care înaintează odată cu vârsta.
IV. Sindroame endocrine:
Idioția mixedenoasă (hipertiroidie) determină atrofierea corpului tiroid și este congenitală. Bolnavul are fața buhăită, greutatea corpului este mare în raport cu înălțimea și poate avea deficiențe de diferite grade.
Cretinismul endemic apare în familiile de gușați din regiunile fără iod în sol și apă. Dezvoltarea copilului este afectată chiar din viața intrauterină prezintă statură subnormală, craniul mare în raport cu corpul, au dinți implantați defectuos și păr aspru fiind capabili de munci fizice. Această boală este curabilă utilizându-se sarea iodată.
V. Sindroame ale sistemului nervos:
Acrocefalosindactilia (sindromul Apert) este ereditară; bolnavul are craniul înalt, scurt anteroposterior dar lat transversal; prezintă hiperterorism sindactilie, anomalii cardiovasculare, d.m. grave.
Arahnodactilia (sindromul Marfan) prezintă malformații ale scheletului, ale aparatului cardiovascular, are extremități lungi și scifoscolioză, de asemenea și întârziere mintală gravă.
Microcefalia este o boală ereditară transmisă recesiv însă apare și din cauza unor infecții toxice în perioada embrionară; craniul în acest caz este exagerat de mic în raport cu corpul. Deficiența mintală poate fi destul de gravă dar microcefalii au o viață afectivă dezvoltată dând impresia unei deficiențe mai lejere.
Hidrocefalia apare datorită unor infecții intrauterine și se caracterizează prin acumularea lichidului cefalorahidian în cutia craniană și astfel pot apărea modificări ale craniului atât în viața intrauterină cât și după. Bolnavul prezintă pe suprafața creierului circulație abundentă provocând hipertensiune craniană care are ca urmări leziuni cerebrale cu tulburări motorii, oculare și psihice,. În cazurile de hidrocefalie mersul și vorbitul apar cu întârziere iar dezvoltarea intelectului poate avea diferite grade și pot fi luate măsuri precoce de eliminare a lichidului.
1.6 Metodologia de recuperare a persoanelor cu deficienta mintala
Recuperarea ca modalitate de interventie se refera la restabilirea, refacerea sau reconstituirea unei functii, prin care se urmareste formarea unor abilitati si comportamente care sa-i permita deficientului o integrare in viata sociala si profesionala.
In recuperarea deficientului mintal, in general, trebuie sa se tina seama de aspectul medical, psihologic, pedagogic si sociologic. Depistarea precoce si precis conturata a prezentei deficientei mintale de orice grad reprezinta o conditie de baza in vederea unei reabilitati adecvate. Aceasta depistare nu se poate realiza decat in cadrul unei echipe disciplinare formata din medic, psiholog, defectolog. Activitatea acestei echipe se va indrepta spre investigarea clinica si elaborarea diagnosticului, recomandarea si urmarirea aplicarii tratamentului etiopatogenetic, alegerea activitatii educativ – compensatorii optima, in raport de cazurile individuale.
Investigarea clinica va incepe cu anamneza pentru stabilirea cauzei deficientei mintale si va continua cu examenul clinic (somatic, endocrin, neurologic, oftalmologic, ORL, paraclinic – imunologic, biochimic).
Pe baza acestora se va pune diagnosticul medical.
Examenul psihologic si pedagogic urmareste diagnosticarea deficientei mintale si se bazeaza pe un evantai foarte larg si variat de metode psihologice: observatia, convorbirea, experimentul standardizat (testele de inteligenta – scara Binet-Simon, Wechsler);
Teste de personalitate – (CATTEL, teste de dezvoltare psihosociala), probe psihogenetice etc.
Aceste teste vor releva starea actuala a personalitatii deficientului mintal si profilul psihologic al acestuia.
Confruntarea diagnosticului medical cu datele obtinute in urma examinarii psihologice si pedagogice, vor permite stabilirea diagnosticului defectologic si posibilitatea recomandarii metodelor adecvate de compensare a deficientei si de terapie a acestuia.
Diagnosticul defectologic are drept scop determinarea tipului, formei, gradului deficientei mintale, urmarind in acelasi timp determinarea potentialului instructiv – educativ si compensatoriu al deficientului mintal.
Dupa stabilirea diagnosticului urmeaza plasarea deficientului mintal in institutii adecvate, consacrate instrurii si educarii acestuia, deoarece numai astfel poate beneficia de pe urma procesului instructiv – educativ, corectiv si compensatoriu in raport cu potentialitatile lui.
Este stiut, copiii cu intelect liminar pot trece neobservati in scolile mai putin pretentioase. Cei cu deficienta mintala usoara se adapteaza relativ bine la formele invatamantului special si isi pot forma unele abilitati pentru activitati. La cei cu deficienta mintala severa sau profunda accentul se pune pe activitatile de socializare, de autoservire si de insusire a unor activitati legate de exercitarea de profesii simple, stereotipe si supravegheate.
Pornind de la acelasi nivel de debilitate mintala, "debilii normali" (debilitate endogena – innascuta) deveniti adulti se adapteaza mai bine decat "debilii patologici" (debilitate exogena – dobandita) la aceleasi cerinte sociale. Din aceste motive este mai legitim sa se vorbeasca despre "tablourile" debilitatilor mintale, decat despre un tablou unic al debilitatii mintale.
Cercetarile comparative (A. Strauss, Chira, Santucci) releva faptul ca in timp ce debilii endogeni se prezinta aproape normali pe plan motor si psihomotor, cei exogeni, din cauza unor leziuni ale SNC prezinta accentuate insuficiente motorii si psihomotorii, precum si de structurare spatio – temporala, de organizare perceptiva, de ritm etc.
De asemenea, tulburarile perceptiei, gandirii, pronuntata incapacitate de concentrare a atentiei, impulsivitatea, par sa diferentieze debilii endogeni de cei exogeni.
Pentru reusita in instruirea, educarea si incadrarea in munca a deficientului mintal trebuie aplicate metode si procedee specifice defectologice, strict individualizate. Trebuie sa se tina seama de factorii subiectivi, forma si gradul handicapului, evolutia si nivelul dezvoltarii functiilor neafectate, posibilitatea suplinirii unor functii deteriorate de catre functiile nervoase si mecanismele prin care se produce compensarea, starea psihica a copilului, varsta cronologica si mentala, sexul, probabilitatea evolutiei ulterioare.
Principalele forme de recuperare sunt realizate prin:
invatare – realizata prin metode si procedee diferite, adaptate in functie de forma invatarii;
recuperare prin psihoterapie – la deficienta mintala usoara si medie, care contribuie la refacerea psihica si psihosociala. Rezultate mai bune se obtin prin psihoterapia sugestiva si de relaxare, data fiind capacitatea sugestiva a acestora si faptul ca sunt usor influentabili si dependenti de cei din jur;
recuperare prin terapie ocupationala – reprezinta baza si poate fi aplicata cu succes in toate formele de handicap. Exista mai multe forme de terapie printre care ludoterapie, meloterapie, artterapie, ergoterapie, cu ajutorul carora se consuma energie si se formeaza unele abilitati motrice si deprinderi ocupationale. (Paunescu C., Musu I. – Recuperarea medico – pedagogica a copilului handicapat mintal, Ed. Medicala, Bucuresti, 1990).
Capitolul 2. Perioada pubertatii
2.1 Definitie si incadrare
Pubertatatea este perceputa ca sfarsitul copilariei si se remarca prin procesul de crestere accentuata, maturizare intensa (mai ales sexuala) si printr-o structurare complexa a personalitatii.
Perioada pubertatii (10/11-14/15 ani) este denumita si ca perioada a scolaritatii mijlocii, dat fiind faptul ca se parcuge cel de al doilea ciclu elementar, gimnaziu, cu ritmul sau alert legat de solicitarile fata de copil.
Activitatea fundamentala pentru perioada pubertatii ramane invatarea si intruirea teoretica si practica
Pubertatea cuprinde urmatoarele substadii:
a) Subperioada prepubertala (de la 10 la 12 ani) ce se exprima printr-o accelerare si intensificare din ce in ce mai mare a cresterii (staturale mai ales), concomitent cu dezvoltarea pregnanta a caracteristicilor sexuale secundarea (dezvoltarea gonadelor, aparitia pilozitatii pubiene si a celei axilare). Fetele trec prin aceasta faza chiar incepand cu varsta de 9 ani si castiga in inaltime 22 de cm, insa cresterea la baietii este mai evidenta incepand de la 11-12 ani. Cresterea se realizeaza in pusee si este insotita de oboseala, dureri de cap, iritabilitate. Conduita generala se caracterizeaza printr-o alternanta a momentelor de voiciune, de conduite infantile exuberante si momente de apatie , lene, oboseala. Copilul poate deveni conflictual, fiind mai putin activ, chiar daca nu a depus un efort prea mare adopta pauzele mari, prelungind relaxarea. In ceea ce priveste modificarile din plan biologic copilul poate avea trairi complexe de tipul obsesiei.
Intrarea intr-un nou ciclu de scolarizare cu noi cerinte si solicitari – mai diversificate cantitativ si calitativ, contactul cu "modele umane" de profesori, modele de lectii de o mare diversitate constituie pentru etapa prepubertala o schimbare a cadrului de desfasurare a activitatii scolare.
Se adauga la aceasta si un grad de intelectualizare afectiva in scoala, care intareste sentimentul de partenenta la generatie si alimenteza experienta intimitatii prin prietenie si colegialitate ca si prin solidarizari in situatii critice, dar si agresivitatea.
Antrenarea in formatii artistice, sportive, in cercuri de dicipline, in concursuri scolare integrate, desfasurate la diferite nivele creaza experienta competitiilor si o intelegere mai larga a valorii activitatii efecutate.
Si in familie incep sa se manifeste modificari de cerinte fata de puber. Uneori este considerat copil, alteori i se atribuie iesirea din copilarie, ceea ce creaza reactii diferentiate, in functie de circumstante. Astfel, incep sa creasca situatiile de usoara opozitie vizavi de aceasta incertitudine de statut si rol. In general, puberul se simte din ce in ce mai confortabil in grup, care ii ofera sentimentul de securitate si ii accepta stilul galagios, exuberant si uneori agresiv.
Sub influenta cresterii experientei, a realismului ce preseaza dinspre viata de zi cu zi, ca si a confruntarii cu puseul de crestere, puberul incepe sa se simta nelinistit, nesigur de sine, agitat, cauta solutii de rezolvare a cerintelor ce se manifesta fata de el, condirenabd ca dominante cerintele grupului si cele scolare.
La 11 ani copilul incepe sa aipa initiative, largindu-si el insusi regimul de independenta. Totodata creste integrarea in grupul de copii de aceeasi varsta in care el se simte securizat, dar si puternic, plin de initiative.
b) Pubertatea propriu-zisa (12-14 ani) se remarca prin dominarea puseului de crestere. Aceasta intensificare este mai evidenta intre 11 si 13 ani la fete si intre 13 si 14 ani la baieti. Cresterea este mai evidenta in inaltime, nu are loc in mod proportional si concomitent in toate segmentele corpului. Puseul de crestere este secondat discret de maturizarea sexuala. Mai intensa este cresterea in inaltime si lungimea membrelor inferioare si superioare ceea ce da un aspect caricatural puberului.
Aceste fenomene determina in plan psihologic trairi tensionale, confuze si stari de disconfort.
c) Subperioada postpuberala (14-15 ani) prin caracteristicile sale reprezinta trecerea spre adolescenta. Se realizeaza o crestere accelerata, la inceput in greutate, apoi in inaltime. Organele interne continua cresterea, dar au loc si transformari fizice de mai mica importanta si cu impact considerabil asupra tanarului. La baieti se manifesta o schimbare in conduite prin extinderea lor exagerata, adeseori cu impertinenta cu substrat sexual si cu agresivitate in vocabular. Rousselt este de parere ca fetele trec prin doua faze: de copil-femeie, in care domina conduite timide si exuberante, de afectiune si de idealizare de eroi si personaje inaccesibile. De asemenea sunt prezente trairi complexe si ambigui de inferioritate, de pudoare si de culpabilitate. Odata cu evolutia de ansamblu se intra in cea de-a doua faza, numita femeie-adolescent prin care se descopera efectele feminitatii asupra sexului masculin. Tanara devine mai sigura pe sine, dispare complexul de inferioritate si manifesta deschidere sentimentala.
Se accentueaza fenomenul de erotism, care implica emotii puternice, atitudini sincere fata de sexul opus. Acesta se manifesta sub forma "dragostei platonice". Acum, instinctul sexual poate deveni activ ca urmare a maturizarii organelor genitale, punandu-si amprenta asupra intensitatii trairilor fiziologice si psihologice, cu efecte nemijlocite asupra comportamentului.
(Emil Verza, Florin Emil Verza, Psihologia varstelor, Editura Pro Humanitate Bucuresti, Mihaela Gaisteanu Psihologia copilului)
-http://ro.scribd.com/doc/52754042/Mihaela-G%C4%83i%C5%9Fteanu-Psihologia-copilului
2.2 Dezvoltare fizică generală
În acest interval de vârstă are loc o creștere în înălțime și greutate. Astfel fetele câștigă în jur de 24 cm și 17 kg, iar băieții în jur de 24 cm și 19kg.
Creșterea se realizează în pusee, devenind impetuoasă și antrenând stări de oboseală, dureri de cap, agitație. Mai intensă este creșterea în lungime a oaselor lungi ale membrelor superioare și inferioare, ceea ce conferă puberului un aspect caricatural. Îmbrăcămintea devine repede mică și neîncăpătoare.
Prin creșterea trunchiului și a masei musculare se mărește forța fizică. În același timp se dezvoltă și organele interne, iar la băieți dispare grăsimea ca urmare a extinderii articulațiilor și a masei musculare. La fete țesutul adipos se menține, se subțiază talia.
Se dezvoltă partea facială a craniului, dantura permanentă, oasele mici ale mâinii.
Se produce maturizarea sexuală care se evidențiază prin semnele primare și secundare (părul pubian și axilar, dezvoltarea sânilor la fete, apariția ciclului și menarhei;
la băieți au loc primele ejaculări spontane, se modifică vocea și comportamentul în general).
În plan psihologic aceste fenomene dau naștere unor trăiri tensionale, confuze și de disconfort. Trăirile sunt intensificate și de prezența acneelor, a transpirației abundente și mirositoare, a sensibilității pielii în situațiile emoționale. Spre sfârșitul perioadei puberale, datorită faptului că organele sexuale devin funcționale, sexualitatea își pune amprenta asupra relațiilor cu sexul opus (apar primele manifestări ale erotismului).
Ținând cont de transformările biologice ale acestei perioade, de creșterea semnificativă în înălțime și greutate, alimentația puberului trebuie să fie adecvată acestei dezvoltări rapide, să conțină necesarul de proteine, calorii și vitamine (în această perioadă nevoia de zinc, fier, calciu și vitamina D este cu 50% mai mare).
Conduita generală a puberului alternează între momente de vioiciune, conduite exuberante de tip infantil cu momente de oboseală, apatie și lene. În anumite condiții puberul poate deveni chiar conflictual.
Activitatea școlară se complică devenind mai complexă și mai solicitantă. Se modifică statutul de elev mic prin antrenarea puberului în activități responsabile, competiționale (concursuri tematice, jocuri competiționale).
Acestea determină puberul să-și evalueze propria valoare și să devină conștient de aptitudinile sau talentele pe care le are.
Acum începe formarea conștiinței de sine, puberul încadrându-se în categoria elevilor buni, mediocri sau slabi. Preocupări școlare intense îl determină pe puber să nu mai fie stăpânit atât de frecvent de agitația motorie și labilitatea din primele clase.
Un semn distinct al puberului – comportamentul contradictoriu este determinat și de modul inegal în care este el perceput de către adulți. Câteodată este considerat încă copil, iar altădată „mare”.Puberul începe să fie neliniștit, stângaci, nesigur de sine, încercând să găsească soluții de ieșire din situațiile în care este pus. Treptat începe să fie tot mai independent și să se simtă tot mai bine în grup, alături de copiii de vârsta sa.
Comportamentul puberului capătă nuanțe diferite la băieți și fete. Acestea din urmă, dezvoltându-se mai repede din punct de vedere biologic, depășesc cu ușurință adaptarea la noua etapă de viață fiind mai stabile, mai sârguincioase, mai comunicative.
Comportamentul față de părinți se schimbă, dorința de independență, de a-și petrece timpul liber cu cei de vârsta lor dând naștere uneori la relaționări conflictuale.
O altă sursă de conflict intern al puberului poate fi și modul cum s-a produs această maturizare. Maturizarea tardivă sau precoce modifică poziția puberului în colectiv și relaționarea lui cu ceilalți. Respingerea, marginalizarea determină izolarea și formarea unei imagini de sine necorespunzătoare a celui în cauză.
2.3 Dezvoltarea proceselor psihologice
Sensibilitatea auditivă se manifestă sub aspectul creșterii capacității de discriminare pe plan verbal. Fenomenul este facilitat de dezvoltarea auzului fonematic care se exersează și prin plăcerea puberilor de a asculta muzică. Tot în această perioadă se dezvoltă și sensibilitatea sudorifică care trece printr-un proces de erotizare (atenți la relația cu sexul opus dar mai ales fetele folosesc deodorantul, parfumul, săpunuri frumos mirositoare). Investigația tactilă capătă sensuri noi și se subordonează acelorași tendințe de erotizare menționate.
Experiența perceptivă este influențată de organizarea observației directe, care prin dezvoltarea atenției voluntare capătă valențe noi. Această dezvoltare a abilităților observatorii este susținută și prin dezvoltarea interesului puberului pentru ceea ce îl înconjoară.
În această perioadă se dezvoltă structurile logico-formale și volumul de concepte. Ca urmare se dezvoltă operațiile gândirii, care începe să opereze cu informații din ce în ce mai abstracte și mai complexe.
Jean Piaget afirmă că ceea ce caracterizează aspectul formal al gândirii este extinderea operațiilor concrete și creșterea capacității de a face raționamente. De asemenea, structurile operatorii superioare constau „în a organiza realul în activități sau în gândire și nu în a-l copia pur și simplu”.
A. Gasell susține că la această vârstă apar modalități de gândire ce prefigurează gândirea adultului, dezvoltând astfel potențialul intelectiv al puberului.
Cunoștințele puberilor devin din ce în ce mai diverse și mai complexe. Se creează obișnuința de utiliza frecvent scheme, imagini, simboluri și concepte din care transpare capacitatea de a înțelege situații complicate și strategii de exprimare. Cunoștințele lor sunt structurate pe concepte de mare complexitate în care operarea cu probabilitatea este tot mai activă. Aceasta face posibilă o alternanță pe planul gândirii și elaborarea de judecăți și raționamente în care se valorifică abilitățile intelectuale.
Ele devin evidente spre 13-14 ani. Conduitele inteligente de la această vârstă se caracterizează prin:
răspunsuri complexe și nuanțate la cerințe
se diferențiază elementele semnificative și se raportează efectele posibile la cauzele implicate
se dezvoltă abilități de exprimare prin simboluri și limbaj nuanțat
crește capacitatea de analiză abstractă și de sesizare a ficțiunii
se dezvoltă capacitatea de a emite predicții valide bazate pe real
Piaget afirmă că în această perioadă puberul utilizează forme ale reversibilității simple (care se exprimă prin inversiune și negație) și complexă (prin simetrie și reciprocitate).
Dezvoltarea limbajului
Procesul de dezvoltare a limbajului se face din punct de vedere cantitativ și calitativ.
Vocabularul înregistrează o evoluție esențială, iar posibilitatea puberului de al folosi crește evident. Debitul verbal ajunge la 60-120 de cuvinte pe minut față de 60-90 de cuvinte la școlarul mic. Se dezvoltă capacitatea de a folosi asociații verbale cu semnificații multiple și de a exprima idei ample. Însușirea regulilor gramaticale, studiul literaturii, lectura particulară duc la îmbunătățirea modului de exprimare a puberului.
Mediul socio-cultural în care trăiește copilul, familia, grupul de prieteni pot influența comunicarea verbală a puberului.
Se remarcă la această vârstvârstă limbajul de grup, tânărul folosind anumite expresii alături de îmbrăcăminte și alte obiceiuri specifice grupului din care face parte.
Memoria
In ceea ce priveste memoria, cresterea exigentelor scolare va avea ca rezultat diminuarea ponderii memorarii mecanice in favoarea memorarii logice. Volumul si continutul mai bogat al informatiilor care trebuie sa fie asimilate impun un randament crescut al memoriei, operarea in mai mare masura cu scheme logice. Copilul incepe sa considere memoria mecanica sau textuala drept "toceala", semnificand un aspect negativ al activitatii intelectuale. In invatare puberul foloseste repetitia, dar intelege ca utilizarea abuziva a acesteia nu este productiva.
Pubertatea este varsta la care se acumuleaza un volum mare de cunostinte. Dupa cum Gessel (1959) a stabilit, puberul intre 9 si 13 ani este preocupat sa clasifice si sa-si ordoneze cunostintele, sa le raporteze unele celorlalte si sa le integreze in sisteme mai vaste. Acest fenomen este posibil deoarece dezvoltarea cognitiva a atins un nivel corespunzator.
Motivatia si trebuinta de afectiune
Motivatia
Motivatia va trece treptat de la factorii stimulativi externi (notele, recompensele) la factorii stimulativi externi ai invatarii (placerea de a invata). Trecerea se realizeaza in mod treptat, ea fiind un proces complex si de durata. Acest proces este dependent de dezvoltarea intereselor si a atitudinilor copilului, de formarea si dezvoltarea reprezentarilor si deprinderilor lui morale, de intarirea relatiilor sociale.
Intr-o serie de cercetari s-a demonstrat ce elevul de varsta scolara mijlocie nu are inca o motivatie echilibrata pentru principalele tipuri de activitate in care este implicat si ca domina invatarea prin citit. Scrierea s-a dovedit si ea neplacuta, respingerea ei crescand spre etapa superioara a varstei. Motivatia pentru activitatea practica scade spre clasele mari. De aceea, trebuie echilibrata orientarea elevilor spre cele trei modalitati de invatare, intrucat fiecare dintre ele are valente pozitive pentru instruire si educare, pentru pregatirea lor pentru viata. (G., Dan Spinoiu, M., Motescu, 1981, p.42).
Trebuinta de afectiune
Pubertatea cunoaste momente de intensa excitabilitate. Se constata trecerei bruste de la stari tensionate la stari de liniste si calm.
Pana la pubertate tanarul a acceptat statutul de copil, insa de aici inainte vrea sa fie recunoscut aproape ca adult. De aici apar primele conflicte in sfera emotionala. Dupa cum afirma George Herbert Mead (1928), adultii stiu ca un copil este departe de maturitate si ii cer acestuia sa manifeste aceeasi politete, ascultare si respect fata de ei. Dar puberul se afirma prin opozitie ca "adult" daca anturajul nu recunoaste ca acesta a crescut si ca are propria sa personalitate, situatie in care comportamentul acestuia devine capricios, provocator, producand sfidarea si iritarea celor din jur.
Puberul doreste sa devina independent, dar in acelasi timp sa pastreze afectiunea parintilor, astfel acesta incepe sa traiasca sentimentul de culpabilitate.
Agresivitatea puberului se manifesta si in scoala, uneori la observatiile profesorilor acesta raspunde necuviincios si afiseaza dispret fata de pedepse.
Esecurile si deceptiile produc stari de depresie si melancolie pe care puberul le traieste cu o mare intensitate.
Prietenia isi dezvaluie noi fatete, presupune mai mult devotament, devenind un sentiment bazat pe incredere totala. Iubirea este legata de senzualitate, dar aceasta din urma nu se confunda cu dragostea. La putin timp dupa punctul maxim al pubertatii, baietii manifesta o anumita impetuozitate si iritare sexuala. "Sexologii mentioneaza faptul ca, in genere, conduita fata de fete capata un continut mai agresiv si uneori impertinent. Evolutia sexualitatii este brutala si senzuala" (U., Schiopu, Psihologia copilului, Editura Didactica si Pedagogica, 1967, p. 287).
Fetele adopta o pozitie de protest fata de comportamentul baietilor. Ele manifesta un sentiment de nesiguranta si o dorinta intensa de a fi respectate si iubite.
Pubertatea este varsta, dupa cum spunea si Rousseau (1762) cand apar si se manifesta "primele pasiuni si furtuni afective".
2.4. Dezvoltarea psiho-socială
În această perioadă datorită numeroaselor contacte cu situații de viață noi și complexe viața afectivă se diversifică, se dezvoltă viața interioară a puberului, se maturizează modul în care se relaționează cu ceilalți.
Diversitatea trăirilor afective se exprimă prin dezvoltarea mobilității mimice, expresivitatea privirii, amplificarea funcțiilor de comunicare.
Amprenta acestei diversificări afective se observă ușor la puber și se manifestă prin forme protestatare, de opoziție și trăirea sentimentelor de culpabilitate sau de respingere a unor cerințe de politețe considerate absurde.
Din confruntarea cu situațiile de viață se nasc sentimente negative (ură, dispreț) sau pozitive (dragoste, admirație). În ambele cazuri se produce proiecția personalității și se elaborează comportamente ce pun în evidență relația dintre dorință-aspirație-trebuință și realitatea lumii înconjurătoare. În literatura de specialitate se desprind două tendințe în ceea ce privește comportamentul și atitudinea la puberi:
• pozitivă – puberul este echilibrat, sincer, dezinvolt, adaptat
• negativă – pesimistă care presupune apariția tulburărilor emoționale (impulsivitate, lipsă de armonie, potențial delincvent)
Aceste aspecte se cristalizeză și devin tot mai evidente, pe măsură ce puberul înaintează în vârstă, ele fiind prezente și în adolescență. Spre sfârșitul perioadei trăirile emoționale devin extrem de complexe.
Spiritul competițional determină comportamente și stări emoționale legate de trăirea succesului sau eșecului. Apar astfel, sentimente de admirație, invidie, suspiciune, teamă și frustrare.
În relațiile cu părinții stările afective devin mai tensionate ca urmare a manifestării opoziției și culpabilității. Cu toate că în această perioadă tendința spre independență a puberului devine din ce în ce mai evidentă, paralel cu aceasta se manifestă și dorința, nevoia de ocrotire și afecțiune din partea părinților.
În acest context, părinților le revine un rol dificil, ei trebuie să găsească calea educațională optimă pentru a armoniza aceste tendințe contradictorii ale personalității puberului. Aceste metode trebuie să fie bazate pe înțelegerea specificului acestei vârste, pe toleranța eventualelor comportamente neadecvate.
Nerezolvarea pe această cale a problemelor puberului sau, din contră, accentuarea lor duc la tulburări care pot căpăta uneori forme patologice (ticuri, depresie, abandon școlar etc). În planul personalității se conturează tot mai evident stări de acceptanță sau de respingere în raport cu adulții în care judecata morală și valorică se supune exigențelor superioare și a atitudinilor negative față de compromisuri.
La aceasta se adaugă diferențele culturale dintre părinți și copii, diferențe ce se datorează schimbării de statut cultural al tineretului și evoluția contemporană a unor noi domenii care implică activități inedite de mare încărcătură socială. Puberul, încercând să se adapteze cerințelor sociale, își asumă în mod conștient un anumit rol social. Aceasta determină instalarea identității ca persoană care aparține unei anumite societăți. Aceste roluri pot fi naturale (de vârstă, de sex, de naționalitate, cetățenie) sau roluri de adeziune, legate de responsabilitățile sociale ale puberului (rolul de elev, de membru al unei asociații) și roluri potențiale, care se nasc prin apariția dorințelor, aspirațiilor, idealurilor. Aceste roluri sunt în continuă mișcare ele transformându-se sub influența experienței și achiziției psihice.
Jean Piaget afirmă că la această vârstă evoluția personalității este marcată de nivelul conștiinței și judecății morale. După 13 ani copilul dobândește capacitatea de a se transpune imaginativ, virtual în locul altei persoane.
Conform opiniei lui L. Kohleberg, între 13 și 17 ani are loc acceptarea regulilor sociale, dar și a responsabilității morale, iar morala proprie devine element de satisfacție, sursă a respectului față de sine. Tot acest proces complex de maturizare fizică și de dezvoltare a trăsăturilor de personalitate formează spre sfârșitul perioadei comportamente stabile.
Dezvoltarea relațiilor cu ceilalți tineri este concretizată prin comportamentul puberului în grup. În această perioadă, mai mult decât în oricare alta, viața socială se trăiește cu o intensitate maximă.
Grupurile constituite pentru joc, pentru învățare sau pentru alte tipuri de acțiuni au o mare stabilitate și devin omogene pe criterii relativ constante (mai ales al sexului și vârstei). De exemplu, între 10 și 12 ani băieții ignoră fetele care sunt mai evoluate biologic decât ei. Grupuri mixte de băieți și fete apar după această vârstă. Ceea ce îi încadrează pe tineri într-un grup sau altul sunt interesele comune, personalitatea.
Copiii care nu sunt integrați în grupuri, așa-numiții „nepopulari”, sunt aceia care manifestă o inadaptare afectivă, de multe ori aceasta fiind o prelungire a relațiilor de disconfort din familie. Aceștia se pot manifesta prin hiperemotivitate (timizi, retrași, interiorizați) sau din contră certăreți, zgomotoși, egoiști.
Puberul are impresia că în grup („gașcă”, „bandă”) se poate realiza mai bine și că în această formă se pot opune mai ferm adulților. Grupul își formează coduri, parole, locuri de întâlnire, ritualuri. Se dezvoltă astfel spiritul de camaraderie.
Dacă obiectivele de bază ale grupului intră în discordanță cu normele morale, sociale aceasta poate avea influențe negative asupra puberului.
De multe ori în grup se dezvoltă spiritul pentru aventură (legat și de curiozitatea specifică acestei vârste), spiritul de explorare (investigația caselor părăsite, a locurilor necunoscute, nepopulate etc).
Aspectul controversat al acestei vârste este tributar schimbărilor impetuoase din planul fizic și al eforturilor de adaptare la solicitări din ce în ce mai ample. Această perioadă trebuie percepută de părinți și educatori cu tot ceea ce are ea specific în efortul de a găsi o metodă educațională optimă.
(Emil Verza, Psihologia varstelor, Editura Pro Humanitate Bucuresti, Emilia Albu Psihologia varstelor, Universitatea Petru Maior, Targu-Mures, 2007, Mihaela Gaisteanu Psihologia copilului)
-http://ro.scribd.com/doc/52754042/Mihaela-G%C4%83i%C5%9Fteanu-Psihologia-copilului
Capitolul 3. Preadolescentul deficient mintal
3.1 Dezvoltarea proceselor psihologice
Gandirea
Gandirea este supusa unei accentuate intarzieri in dezvoltare si, interactionand cu celelalte functii si procese psihice, focalizeaza insuficientele intregii activitati cognitive, determinand scaderea, uneori drastica a eficientei intelectuale (in cazurile accentuate ale deficientei de intelect, sub nivel minim al adaptabilitatii).
Una dintre caracteristicile importante ale dezvoltarii psihice la preadolescentii cu deficiente de intelect o reprezinta "vascozitatea genetica", ei stagneaza in dezvoltarea sa, ramanand la nivelul unor trepte intermediare, fara a putea atinge nivelul gandirii formale.
A doua caracteristica "zona proximei dezvoltari" a inteligentei este limitata, restransa, cu atat mai limitata cu cat gravitatea deficitului sau intelectual este mai mare. Preadolescentul deficient mintal face pasi marunti, lenti si ezitanti in evolutia intelectuala.
O alta trasatura a gandirii la preadolescentul cu handicap de intelect frecvent observata in activitatea de invatare este o reprezinta inertia proceselor gandirii, ca expresie a dereglarii dinamicii corticale, adica a dereglarii mobilitatii proceselor nervoase fundamentate – excitatia si inhibitia. Inertia patologica a gandirii este in stransa legatura cu "simptomul central al sindromului oligofrenic,care dupa M.S Pevezner (1959) consta in dificultati accentuate de abstractizare si generalizare, acestea gasindu-si explicatia in diminuarea capacitatii corticale de analiza si sinteza. Una dintre cele mai frecvente manifestari ale acestui "sinptom central" consta in concretismul excesiv al gandirii, in incapacitatea de a se desprinde de concretul nemijlocit, in situatia traita in momentul dat, de a face generalizari, de a verbaliza propria experienta. Preadolescentul cu deficienta mintala se mai caracterizeaza printr-un spirit de observatie scazut, curiozitate insuficienta, printr-o manifestare slaba a interesului cognitiv, ceea ce influenteaza negativ procesul antrenarii lor in activitatea cognitiva.
Imaginatia
Imaginatia se afla in stransa legatura cu gandirea divergenta, a carei principala caracteristica o reprezinta mobilitatea. Implicand puternic functia semiotica, imaginatia interactioneaza cu gandirea, limbajul, cu procesele mnezice si cu alte laturi ale personalitatii, contribuind la imprimarea originalitatii acesteia.
La preadolescentii cu deficienta de intelect imaginatia este afectata, inclusiv datorita saraciei si caracterului lacunar al bagajului de reprezentari, datorita caracterului rudimentar al functiei semiotice si slabei dezvoltari a limbajului, datorita capacitatilor mnezice limitate – indeosebi in ceea ce priveste actualizarea, prelucrarea si aplicarea propriilor cunostinte si mai ales, datorita inertiei gandirii si rigiditatii reactiilor adaptative. Datorita afectarii puternice a capacitatii de abstractizare si generalizare, la preadolescentii cu handicap de intelect sunt aproape inexistente fantezia, creativitatea, initiativa, empatia, etc.
C. Paunescu si I. Musu (1997) sunt de parere ca "imaginatia la toate formele de nedezvoltare cognitiva este saraca, reproductiva, intensitatea ei fiind invers proportionala cu gradul de gravitate, uneori pana la absenta totala, cu frecvente tulburari la formele de deficienta mintala". Acesti autori considera ca "cele mai frecvente tulburari ale imaginatiei sunt minciuna si confabulatia".
Memoria
Eficienta memoriei la preadolescentul cu deficienta de intelect este diminuata, totodata, si de tendinta acestuia de a reduce actul invatarii la o aimilare aditiva de informatii (insuficient legate intre ele) si nu de prelucrare activa a lor intr-un proces autentic de "acomodare", in sensul interpretarii piagetiene a acestei notiuni. S-a demonstrat ca memoria voluntara este mai eficienta, dar mai obositoare pentru copilul cu handicap de intelect.
M. Rosca (1967) sublinia ca, la copiii cu deficienta de intelect, "memorarea nu dobandeste un caracter suficient de voluntar, acesti copii nerecurgand in masura necesara la procedeea de fixare intentionata". Ei nu-si elaboreaza un plan de organizare a materialului, nici in momentul fixarii, nici in momentul reproducerii".
O consecinta majora a dificultatilor de intiparire si pastrare a informatiei, in depozitul mnezic al preadolescentilor cu deficiente de intelect, o reprezinta volumul redus al capacitatii lor de memorare, acestia retin mai putine informatii intr-o activitate de memorare desfasurata in procesul de invatare scolara, fata de preadolescentii normali. Fenomenul este pus in legatura si cu saracia si caracterul fragmentar al reprezentarilor si bagajului notional, cat si cu slaba dezvoltare a limbajului, inclusiv a celui interior. Noile informatii, pe care le dobandesc, nu se gasesc de cele mai multe ori in bagajul lor mnezic, materialul cognitiv cu care sa relationeze, deoarece vechile cunostinte le sunt rigide si nu se "acomodeaza" celor nou dobandite. Memoria lor, ca de altfel si gandirea, este dominata de inertie si "vascozitate". Din aceasta cauza capacitatea lor de a realiza transferul este afectata.
Memoria mecanica reprezinta o capacitate mai bine pastrata la preadolescentii cu handicap mintal, volumul materialului retinut este mai mare comparativ cu memoria logica, insa eficienta sa ramane redusa, datorita uitarii care se instaleaza rapid.
In legatura cu volumul memeoriei, dar si cu caracterul sau mecanic, uneori se fact rimiteri la cazuri de hipermnezie mecanica, intalnite indeosebi la deficienta de intelect severa, fenomen care se manifesta intr-un camp extrem de ingust, legat, de exemplu de "capacitatea" de a reproduce un sir de cifre, fragmente de text in alte limbi, fara intelegerea sensului.
O caracteristica evidenta o reprezinta si fidelitatea memoriei, care se manifesta atunci cand li se cere sa recunoasca si sa reproduca cele memorate. Fenomenul se afla in stransa legatura cu influentabilitatea accentuata, cat si cu instabilitatea atentiei lor.
Atentia
Reprezinta o forma superioara de activare psihofiziologica, prin care se asigura o desfasurare optima a proceselor psihice cognitive si a oricarei activitati teoretice sau practice, destinata atingerii unui scop.
Datorita particularitailor neurofiziologice, preadolecentul deficient mintal nu poate sa fie atent, fiind usor distras de la activitatile de invatare-memorare, in urma actiunii perturbatoare a unor factori intamplatori.
Atentia preadolescentilor se caracterizeaza prin insuficienta concentrare si stabilitate, fie, dimpotriva, prin fixare rigida pe anumite aspecte, ceea ce reprezinta o manifestare a inertiei oligofrenice specifice.
Atentia involuntara este cea care se naste spontan, sub influenta pe care o exercita asupra persoanei in cauza si este captata si mentinuta cu oarecare usurinta la preadolescentul mintal. De asemenea este mai putin solicitanta pentru acestia.
Atentia voluntara este cea care se obtine prin reglaj constient, prin participarea gandirii, prin autodirijare si verbalizare, inclusiv la nicelul limbajului intern. La preadolescentul mintal pe langa avantajul eficientei sporite, are si un dezavantaj, faptul ca oboseala se instaleaza rapid, iar capacitatea de concentrare scade.
Distributivitatea si mobilitatea atentiei sunt scazute,datorita uneia dintre trasaturile fundamentale: rigiditatea reactiilor.
Volumul atentiei este redus, fata de volumul copiilor normali, care se pot concentra optim asupra a 5-7 elemente.
3.2 Specificitatea si particularitatile de conduita
Nu se poate afirma ca deficienta mintala genereaza, in mod obligatoriu sau este intotdeauna insotit de un comportament deviant. Totusi, tulburarile de conduita sunt mai frecvente la elevii scolilor speciale ajutatoare, comparativ cu elevii din scoala normala.
M. Rutter (1984) considera ca "dezvoltarea moralitatii presupune anumite capacitati mintale si, drept consecinta, se desfasoara in stransa legatura cu dezvoltarea mintala" (82, p.116). Datorita fenomenului caracteristic de nedezvoltare mintala, "deficientul mintal actioneaza in mod hazardat, pentru placerea, satisfactia imediata, fara a-si reprezenta faza finala, scopul… de multe ori distrugand tocmai ceea ce i-ar fi adus reusita finala. Faptul ca singura actiune de control este "externa" si se bazeaza pe producerea unei placeri, imprima o mare dezordine si incoereneta in comportamentul deficientului mintal" (52, p. 12).
Limbajul
Preadolescentilor cu handicap de intelect le este specific si caracterul polimodal al deficientelor de vorbire, al tulburarilor de limbaj, precum si asocierea acestora cu alte defecte si tulburari, indeosebi cu insuficientele palierului cognitiv, dar si variate tulburari ale psihomotricitatii, ale palierului motivational-afectiv-volitiv.
Una dintre cele mai cunoscute caracteristici o reprezinta intarzierea in dezvoltare, inclusiv in dezvoltarea limbajului.
Limbajul verbal reprezinta principalul domeniu in care se manifesta functia de simbolizare, asa cum o numeste J. Piaget, functia semiotica. Dupa C. Paunescu si I. Musu (1997, pag 261), manifestarea tulburarilor semiotice, chiar si la nivelul limbajului nonverbal, reprezinta "unul dintre cele mai serioase handicapuri ale procesului informational, dar, mai ales, functional, de comunicare cu mediul inconjurator".
Emil Verza (1973) evidentiaza fragilitatea si labilitatea comportamentului verbal al copiilor cu deficiente de intelect, adica marile dificultati in a exprima logico-gramatical continutul situatiilor in care se afla si in a-si adapta conduita verbala la modificarile ce apar in mediul inconjurator.
La preadolescentii cu deficiente de intelect, disocierea intre aspectul gramatical al vorbirii si aspectul de sens se mentine timp indelungat. Asa se explica faptul ca nu inteleg intodeauna sensul anumitor cuvinte, expresii sau fraze, desi, sub aspectul reproducerii mecanice a acestora, ei pot sa nu intampine dificultati deosebite. Exista si situatii inverse cand nu reusesc sa exprime in cuvinte ceea ce isi reprezinta, dar stiu sa execute destul de corect.
Datele analitice demonstreaza ca, printre cele mai frecvente tulburari de limbaj se numarau tulburarile de pronuntie – dislaliile simple si cele polimorfe.
O alta insuficienta a limbajului, o reprezinta intarzierea in formarea, dezvoltarea si activizarea vocabularului, fapt care constituie consecinta nemijlocita a unora dintre particularitatile procesului cognitiv, adica slaba dezvoltare a interesului cognitiv si a spiritului de observatie, experienta saraca cu obiectele si fenomenele lumii inconjuratoare, slaba dezvoltare si caracterul operational al reperezentarilor si al bagajului notional, etc. Pe fondul acestor particularitati, ale cognitiei, vocabularul deficientilor de intelect este sarac, lacunar si cu forme predominant pasive.
Capitolul 4. Personalitatea deficientului mintal preadolescent cu accent pe dimensiunea afectiva
1.1 Definirea personalitatii si temperamentului deficientului de intelect
"Personalitatea este un macrosistem al invariantilor informationali si operationali, ce se exprima constant in conduita si sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect". (Paul Popescu Neveanu, Dictionar de Psihologie, Bucuresti, 1978).
G. Allport defineste personalitatea ca" unitate a sistemelor dinamice prin care se efectueaza o adaptare originala."
R. B Cattel vede personalitatea ca pe" o constructie factoriala dinamica, exprimata in modalitatea raspunsurilor la situatii."
H. Eysenk, bazat pe analiza factoriala, crede ca personalitatea desemneaza algoritmul de imbinare a factorilor energetici, intelectuali si atitudinali la nivelul unui individ dat."
Personalitatea deficientului mintal poarta amprenta caracteristicilor functiilor si proceselor psihice, fiind accentuat caracterul imatur al acesteia, predominand forme dizarmonice ce implica manifestari comportamentale instabile, de genul: frica nejustificata, antipatie sau simpatie nemotivate., nervozitate, iritabilitate, pasivitate, crize de furie, labilitatea afectiva. Putem spune asadr, ca personalitatea deficientului mintal este un sitem decompensat (C. Paunescu, I. Musu, 1997).
Referitor la problematica deosebirilor existente intre personalitatea deficientului de intelect si a copilului normal, intr-un studiu publicat in anul 1991 si reluat apoi in 2010, E. Verza arata ce deficientul de intelect se deosebeste prin doua caracteristici dominante: sugestibilitatea si anxietatea, aceste doua caracteristici sunt negative prin modul si tipul de manifestare.
E. Verza a evidentiat existenta unei energii psihice, probabil de origine ereditara, ca fiind elementul fundamental in explicarea caracteristicilor concrete ale personalitatii copilului normal cat si la cel deficient mintal. Acest " nucleu ereditar al energiei psihice" trimite si primeste influente de la diferitele sfere ale personalitatii: sfera afectivitatii, sfera trebuintelor, sfera comunicationala si sfera comportamentala. In functie de manifestarile comportamentale, determinate de aceste influente, are loc o detensionare sau tensionare a personalitatii, concretizata in urmatoarele patru tipologii:
personalitate matura
personalitate imatura
personalitate armonica
personalitate dizarmonica
Trasaturile specifice personalitatii imature si cele specifice personalitatii dizarmonice sunt predominante la deficientul de intelct, ceea ce face ca personalitatea acestuia sa fie mai putin previzibila.
Formarea personalitatii la deficientul mintal are loc in conditiile prezentei unor abateri de la normalitate, sub mai multe aspecte: psihomotor, de limbaj, al dinamicii dezvoltarii, al dinamicii corticale, al capacitatilor intelctuale, afective si volitive. Aceste abateri fac ca persoanele cu deficiente de intelect sa fie mai putin eficiente in sensul adaptarii si al aportului pe care il aduc la viata sociala, reflectandu-se intr-o serie de trasaturi:
dizmaturatie
dizarmonie
rigiditate
fragilitate
Temperamentul reprezinta dupa Aalport, latura dinamico-energetica a personalitatii. Datorita particularitatilor activitatii nervoase superioare la deficientul de intelect sunt prezente numeroase manifestari specifice, care determina in comportamentul lor o serie de , diminuari sau de suprimari ale unor insusiri. Eysenk a corelat nivelul nevrotismului (stabi/instabil) cu orientarea predominanta catre lumea exterioara sau interioara.
Temperamentul coleric sub aspectul celor trei caracteristici – forta, mobilitatea, echilibrul, la persoanele cu cu intelect normal este caracterizat prin urmatoarele atribute: reactiv, neastamparat, excitabil, schimbator, activ. La deficientul de intelect reactivitatea este de tip patologic si se exprima prin reactii inadecvate, diferite atat din punct de vedere cantitativ cat si calitativ, impiedicand adaptare., reactiile lui fiind izbucniri cu caracter episodic.
Persoanele colerice se caracterizeaza prin neastampar, neliniste, agitatie, trasatura care tinde sa se accentueze la deficientul mintal. Aceasta particularitate nu caracterizeaza toti deficientii mintal, doar pe cei la care predomina excitatia. Cei la care predomina inhibitia se caracterizeaza prin comportament torpid (dezinteres, neimplicare, somnolenta).
O alta caracteristica frecvent intalnita este agresivitatea, care se manifesta mai pregnant la deficientul de intelect, pe de o parte datorita contextelor situationale in care traiesc, iar pe de alta parte, sentimentului de frustrare afectiva.
In ceea ce priveste activismul, colericul deficient de intelect se implica si el activ, in anumite activitati practice, ca cele de autoservire si de pregatire pentru munca. Activismul este insa de cele mai multe ori haotic, inconstant.
Temperamentul sangvinic
La deficientul de intelect cu temperament sangvinic sociabilitatea ca trasatura fundamentala , apare chiar diminuata, datorita frecventelor momente in care se manifesta ostilitate fat de cei din jur, relatiile interpersonale devenind instabile. Deficientul de intelect cu temperament sangvinic poate fi hazliu, chiar vesel si nu doar ostil. Umorul lui este bazat pe imitarea comportamentui altora, adesea neadecvat situatiilor concrete in care el se afla, datorita slabei capacitati de adaptare.
Sangvinicul cu deficienta de intelect este diferit de cel normal, el nefiind nici vioi, nici rapid si nu prezinta niciun grad de adaptabilitate prompta, deficientul de intelect este mult estompat fata de profilul temeperamentului sangvinic al persoanelor normale.
Temperamentul flegmatic
Flegmaticul se caracterizeaza prin pasivitate, lipsa de interes, lipsa de initiativa, persoanele flegmatice fiind grijulii, ingandurate, pasnice, controlate, stapane pe sine, demne de incredere, calme la persoanele normale.
Pasivitatea, ca trasatura temperamentala, este caracteristica majoritatii deficientilor de intelect, mai ales la aceia la care predomina inhibitia, ca proces nervos fundamental. O persoana cu deficienta de intelect este neglijenta sub toate aspectele comportamentului sau, raportat atat la sine cat si la ceilalti.
In anumite situaatii cand deficientul de intelect este preocupat de ceva anume, el poate fi ingandurat, mai ales cand apare un element frustrant sau doreste sa inteleaga ceva neclar, insa aceasta trasatura nu devine predominanta pentru profilul sau psihologic.
Deficientul de intelect flegmatic este necenzurat in satisfacerea trebuintelor imediate, reactiile sale fiind impulsive.
Flegmaticul cu deficienta de intelect este o persoana exagerat de lenta in tot ceea ce face. Caracteristic flegmaticului este introversia si comunicativitatea redusa, care la deficientul de intelect se transforma in tendinta de izolare si de evitare a persoanelor din jur.
Temperamentul melancolic
Caracteristica pentru temperamentul melancolic, atat la persoanele fara deficiente, cat si la cele cu deficiente de intelect este o anuma lipsa de enrergie. Dintre manifestarile acestui temperament amintim intristarea, care, la deficientul de intelect se poate accentua in conditiile predominarii inhibitiei la nivel cortical. Acestia sunt apatici, demobilizati, lipsiti de incredere.
Anxietatea, manifestata prin neliniste, teama si ingrijorare nemotivata, in absenta unor cauze care ar putea sa le provoace, este o trasatura temperamentala caracteristica normalului melancolic, dar se regaseste si la deficientul de intelect. E. Verza (1991) a demonstrat ca anxietatea, alaturi de sugestibilitate, sunt trasaturi prezente, adesea, la deficientii de intelect, in jurul carora se grupeaza celelalte trasaturi.
Rigiditatea, ca trasatura a temperamentului melancolic, manifestata prin lipsa de flexibilitate, intransigenta este prezenta la persoanele normale cu temperament melancolic. La deficientul de intelect, intelegem prin rigiditate, o anumita inertie patologica, specifica care guverneaza intreaga personalitate.
O alta trasatura a temperamentului melancolic, dar care se accentueaza la deficientul de de intelect, este nesociabilitatea.
Melancolicul cu deficienta de intelect este caracterizat printr-un tonus scazut si reduse posibilitati energetice, datorita lipsei de energie este evidenta tendinta lor spre stari depresive.
1.2 Afectivitatea deficientului de intelect
Paul Popescu Neveanu denumea afectivitatea astfel: "proprietate a subiectului de a resimti emotii si sentimente; ansamblul proceselor si al starilor si rectiilor emotionale si afective. In contextul oricarui fenomen emotional se disting: a) modificari organice si vegetative secundare, in raport cu functiile biologice primare, de exemplu, ale pulsului, ale secretiilor lacrimale; b) comportamente motorii afective (desfasurate sau numai schitate); c) trairi subiective de un anumit grad de complexitate si avand o anumita semnificatie pentru persoana care le incearca".
Afectivitatea isi pune amprenta pe intreaga viata psihica, evidentiindu-se acest aspect prin relationarea cu nivelurile cognitiv, atitudinal, actional.
Perioada preadolescentei este marcata de instabilitate emotiva, de o alternanta in contraste a vietii afective, chiar de hipersensibilitate, dupa I. Radu (1991). In aceasta perioada intervine, ca o noutate, schimbarea sistemului de referinta, acum centrul lor de referinta nu mai este reprezentat de parinti si profesori, ci de cei de-o seama cu ei.
Conduita emotional-expresiva, corespunzatoare diferitelor stari afective, nu are bogatia celei a copilului normal. Aceasta nu este reglata si adaptata conform intensitatii stimulilor cauzali. La deficientul mintal predomina emotiile, ca si procesele afective simple, dar intense, cu un caracter situativ, violente si de scurta durata (afectele). Cauze tot ata de neinsemnate, ca si cele care le-au provocat, pot determina incetarea lor sau trecerea la o emotie contrara. Prin caracterul lor exploziv si haotic, emotiile au deseori un efect dezorganizator asupra activitatilor debililor mintal. Nu toti se caracterizeaza prin aceste emotii explozive, acestia fiind placizi, pasivi, inerti. Chiar si atunci cand nu prezinta tulburari evidente ale afectivitatii, debilii mintal au o gama mai redusa de manifestari afective decat ale normalilor.
Tulburarile afectivitatii, numite si distimii, inglobeaza perturbarile afective, de la starile afective, la cele negative, de la euforie, la depresie, avand ca stare de echilibru atimia, semnificand diferentele dintre manifestarile normale si patologice.
Un tablou general al afectivitatii deficientului mintal s-ar caracteriza prin: comportament afectiv dezorganizat, exploziv sau reprimat, sarac, excitabilitate, euforie sau depresie, rigiditate afectiva, instabilitatea, sentimentul de inferioritate, anxietatea, imaturitatea afectiva, infantilism afectiv, controlul emotional redus, carente relational-afective.
V. Pavelcu (1980, pag. 168) sustine ca, asa cum exista oligofrenie intelectuala, exista si ,,oligofrenie afectiva". Este folosit in literatura de specialitate si termenul de arienatie afectiva, ca fixatie la un stadiu anterior de evolutie, in care se manifesta o centrare pronuntata fata de imaginea parentala, nevoia permanenta de protectie, lipsa autonomiei personale, evolutia afectiva incompleta.
Imaturitatea afectiva, caracteristica frecventa deficientilor mintal, prezenta unor manifestari afective, specifice varstelor copilariei mici, este o consecinta a vascozitatii afective, structurata prin alunecari la reactii specifice stadiilor anterioare de dezvoltare, cand emotiile si sentimentele sunt cele mai afectate.
Exprimarea emotiilor e intarziata, iar expresiile sunt mai sarace. Un bun exemplu este copilul cu sindrom Down, a carui exprimare emotiva este intarziata si mult mai slaba. (Ana Munteanu "Psihologia dezvoltarii umane, Editura a 2-a , rev. Iasi: Polirom 2006.)
Manifestarile emotionale foarte puternice, neadecvate la stimulul care le-a produs, sunt efectul capacitatii reduse a scoartei cerebrale de a realiza un control asupra centrilor subcorticali. Dar sunt si exceptii, constatandu-se ca nu toti deficientii mintal se manifesta prin emotii explozive. Unii dintre ei sunt placizi, au o capacitate redusa de a stabili contacte afective adecvate cu adultii sau cu copiii de aceeasi varsta cu ei.
Un alt aspect, legat de afectivitatea deficientului mintal, este prezenta sentimentului de inferioritate, ca urmare a esecurilor repetate in rezolvarea problemelor, care influenteaza negativ rezultatele, si asa slabe, ale activitatii acestuia. Complexul de inferioritate duce si la stabilirea unor relatii negative intre copil si cei din jur.
Insecuritatea relational-afectiva este o alta caracteristica, considerata ca fiind urmare a insuficientei afectiuni manifestate din partea familiei sau din cauza izolarii pe care o impune deficienta, provocand nesiguranta in relatiile cu ceilalti, predominand insensibilitatea sau indiferenta relationala, cu efecte nemijlocite asupra adaptarii.
Cap 5. Tulburari ale afectivitatii
1.1 Clasificarea tulburarilor afectivitatii
Sectiunea tulburarilor afective include tulburarile care au ca elemnt predominat o perturbare de dispozitie. Tinia sau dispozitia se defineste ca tonalitate afectiva de baza care reflecta acordul global si al lumii, asa cum poate fi el proiectat pe o axa care merge de la cea mai intensa durere la bucuria cea mai adanca.
Sectiunea tulburarilor afective este divizata in trei parti, prima parte descrie episoadele afective (episodul depresiv major, episodul maniacal si episodul hipomaniacal), aceste episoade nu au propriul lor cod diagnostic, ca atare nu pot fi diagnosticate ca entitati separate, servind drept caramizi de contructie pentru diagnosticul tulburarilor. Partea a doua descrie tulburarile afective (tulburarea depresiva majora, tulburarea distimica, tulburarea bipolara I). Partea a treia include specificantii care descriu, fie cel mai recent episod afectiv, fie evolutia episoadelor recurente.
Tulburarile afective sunt impartite in tulburari depresive ("depresia unipolara), tulburari bipolare si doua tulburari bazate pe etiologic – tulburarea afectiva datorata unei conditii medicale generale. Tulburarile depresive (adica, tulburarea depresiva majora, tulburarea distimica si tulburarea depresiva fara alta specificatie) se diting de tulburarile bipolare prin faptul ca nu exista niciun istoric de a fi avut vreodata un episod maniacal, mixt sau hipomaniacal. Tulburarile bipolare (tulburarea bipolara I, tulburarea bipolara II, ciclotimia si tulburarea bipolara fara alta specificatie, implica prezenta de episoade maniacale, mixte sau hipomaniacale, acompaniate de regula de prezenta de episoade depresive majore.
Tulburarea depresiva majora se caracterizeaza printr-unul sau mai multe episoade depresive majore (adica, cel putin 2 saptamani de dispozitie depresiva sau de pierdere a interesului, acompaniata de cel putin patru simptome suplimentare de depresie).
Tulburarea distimica se caracterizeaza prin cel putin 2 ani de dispozitie depresiva mai multe zile da decat nu, acompaniata de simptome depresive care nu satisfac criteriile pentru un episod depresiv major.
Tulburarea depresiva fara alta specificatie este inclusa pentru codificarea tulburarilor ce elemente depresive care nu satisfac criteriile pentru tulburarea depresiva majora, tulburarea distimica, tulburarea de adaptare cu dispozitie depresiva sau tulburarea de adaptare cu dispozitie anxioasa si depresiva.
Tulburarea bipolara I se caracterizeaza printr-unul sau mai multe episoade maniacale sau episoade mixte, acompaniate de regula de episoade depresive majore.
Tulburarea bipolara II se caracterizeaza printr-unul sau mai multe episoade depresive majore, acompaniate de regula cu cel putin un episod hipomaniacal.
Tulburarea ciclotomica se caracterizeaza prin cel putin 2 ani de numeroase perioade de simptome hipomaniacale care nu satisfac criteriile pentru un episod maniacal si numeroase perioade de simptome depresive care nu satisfac criteriile pentru un episod depresiv major.
Tulburarea bipolara fara alta specificatie este inclusa pentru codificarea tulburarilor cu elemente bipolare care nu satisfac criteriile pentru niciuna dintre tulburarile bipolare specifice, asa cum sunt acestea definite in aceasta sectiune (sau simptome bipolare despre care exista informatii insuficiente sau contradictorii).
Tulburarea afectiva datorata unei conditii medicale generale se caracterizeaza printr-o perturbare persistenta si proeminenta de dispozitie, considerata a fi consecinta fiziologica directa a unei conditii medicale generale.
Tulburarea afectiva indusa de o substanta se caracterizeaza printr-o perturbare persistenta si proeminenta de disozitie, considerata a fi consecinta fiziologica directa a unui drog de abuz, a unui medicament, a unui alt tratament somatic pentru depresie sau a expunerii la un toxic.
Tulburarea afectiva fara alta specificatie este inclusa pentru codificarea simptmelor afective care nu satisfac criteriile pentru nicio tulburare afectiva specifica si in care este dificil sa se aleaga intre tulburarea depresiva fara alta specificatie si tulburarea bipolara fara alta specificatie (exemplu agitatia acuta).
(Traducere Dr. Marin Stancu "Diagnostic and Statical Manual of Mental Disorders Fourth Edition Text Revision").
1.2 Sindrom depresiv
Sindromul depresiv este usor de recunoscut, atunci cand asociaza o durere morala si o lentoare psihomotorie. Subiacenta acestei lentori, inhibitia psihica evidentiazanvaloarea defensiva a sindromului depresiv limitand potentialul de evenimente traumatice. Viata "obisnuita" poate, de altfel, sa comporte faze de "odihna" psihica, cu filtrare a avenimentelor prin inhibitie partiala, in vreme ce psihismul se reorganizeaza in profunzime. Dar, in timpul unei depresii, relativa protectie asigurata de inhibitie constituie o piedica fara iesire: sindromul depresiv etse comparat cu un put – metafora frecventa la pacienti – caci tentativele de iesire reinsufletesc angoasa si se intorc, in mod dureros impotriva subiectului, care recidiveaza si se limiteaza defensiv.
Pot fi distinse trei grupe de simptome:
durerea morala este expresia directa a dispozitiei depresive. Este vorba de o tristete durabila, ptin sensibila la reconfort si care frapeaza prin asocierea cu o pierdere a stimei de sine (sentiment de incapacitate de esec, rusinea profilandu-se sub culpabilitate). Anhedonia desemneaza imposibilitatea placerii. Pesimismul inchide orizontul peste un trecut obsedant. Gandurile negre pot fi invadatoare, pana acolo incat sa impuna o spitalizare
lentoarea psihomotorie este uneori singura prezenta: fata imobila, voce monotona, astenie, apragmatism, abulie (absenta dorintei), retragere sociala, bradipsihie (lentoare a gandirii) cu tulburari ale memoriei si saracire ideatica.
de foarte multe ori sunt observate semne nonsepcifice, in functie de echilibrul dintre suferinta psihica si aparari. Angoasa este intotdeauna prezenta, chiar daca poate fi mascata de lentoare. Anorexia cu slabire este clasica, dar se constata uneori o hiperfagie cu obezitate. Este frecventa si insomnia legata de durerea morala, dar, dimpotriva, lentoarea poate sa determine o hipersomnie. Diminuarea libidoului este constanta (daca se lasa deoprate apararile maniacale).
Formele clinice ale depresiei
Au fost descrise multiple forme ale depresiei, ceea ce inseamna ca de sindromul depresiv se leaga tablouri clinice foarte variate. O asemenea apropiere este justificata:
fie pentru ca se regasete o suferinta psihica de acelasi tip ca durere morala
fie pentru ca simptomele par sa fie o aparare impotriva unei asemenea suferinte, indiferent daca este vorba despre un mod aparte de inhibitie sau despre un alt tip de aparare.
Formele cele mai des intalnite sunt:
forme somatice ("depresia mascata"), binecunoscute medicilor generalisti: cefalee, dureri dorsale, tulburari digestive…;
forme comportamentale, frecvente la adolescenti: escapade, atitudini ordalice, conduite antisociale…;
forme cognitive, clasice la persoanele in varsta – inhibitie intelectuala care poate sa para, pe nedrept, o dementa – darraspunzatoare si pentru numeroase esecuri scolare la cei mai tineri;
forme adictive: multe conduite adictive (alcoolism, anorexie mentala, bulimie toxicomanii…) reflecta o aparare impotriva unei amenintari depresive, intr-atat incat, uneori pe drept cuvant se vorbeste despre "echivalenti depresivi";
forme nevrotice: numeroase simptome osesionale, fobice sau isterice costituie o protectie impotriva suferintei depresive;
forme psihotice sau melancolii un sindrom delirant acut se afla atunci in prim – planul tabloului.
Sa detaliem ultimul caz din cauza importantei sale psihopatologice si terapeutice:
melancolia atipica este usor de recunoscut din pricina extremei intesitati a durerii morale si a lentoarei. Sindromul delirant este atunci congruent cu dispozitia: ganduri de greseli impardonabile, de catastrofa, de ruina, de pedeapsa…
ideile delirante sunt uneori mai inselatoare: tematica persecutiva, mistica sau ipohondra…
sindromul Cotard comporta in principal un delir de negare a organelor, ba chiar a intregului corp sau chiar a totalitatii lumii exterioare, cu uneori, idei de damnare dincolo de moarte
in anumite melancolii, angoasa suscita o agitatie intensa in locul unei lentori.
1.3 Sindrom maniacal
Sindromul maniacal pare sa fie contrariul sindromului depresiv din cauza starii de excitatie a subiectului. De fapt, o stare maniacala este in general o aparare impotrivaunei amenintari depresive, asa cum o sugereazamai multe elemente clinice prezente adesea:circumstante conflictuale, amorsa depresiva, versatilitate a dispozitiei, viraj depresiv postmaniacal. Excitatia ii permite subiectului sa evite provizoriu depresia.
O stare maniacala tipica debuteaza printr-un scurt prodrom (insomnie, iritabilitate), apoi apare tabloul complet:
euforia este insotita de elemente evocatoare: optimism debordant, sentiment de omnipotenta si de absenta a limitelor, exaltare, supraestimare de sine, megalomanie. Totusi, subiectul poate sa prezinte bruste faze agresive sau depresive ("versatilitate") demascand ceea ce il ameninta.
excitatia psihomotorie este evidenta: prezentare extravaganta, rasete, hiperactivitate "sterila", proiecte multiple cu risc de cheltuieli nebunesti, dezinhibare (familiaritate intruziva, propuneri erotice "deplasate"), tahipsihie (accelerare a cursului gandirii), fuga de idei, logoree, asociatii superficiale (jocuri de cuvinte), insomnie fara oboseala.
In negarea oricarei probleme, subiectul maniacal nu recunoaste nicio tulburare. Dupa episod subiectul poate sa simta nostalgia unei stari in care totul e posibil, cu atat mai mult cu cat personalitatea este adesea marcat de indoiala narcisica. Este frecvent un viraj postdepresiv maniacal.
Sindromul maniacal capata o alura deliranta atunci cand subiectul crede de- a intregul in temele megalomane. In forme mai atipice, subiectul prezintateme mistice sau erotomaniacale, ba chiar de persecutie, iar toate intermediarele sunt posibile, cu bufeuri delirante acute.
Practica clinica arata frecventa unor forme minore (hipomanie): subiectul este excitat, dar isi pastreaza adaptarea la lume. (Totusi evolutia poate sa se faca spre o stare maniacala clara sau o stare depresiva).
Sindrom mixt
Un sindrom mixt este definit prin coexistenta sau alternanta rapida a unor componente maniacale si a unor componente depresive (excitatie psihica asociata cu ganduri negre). Desi mania si depresia par sa fie doua contrarii, sindroamele mixte se observa adesea, ceea ce este de inteles, daca admitem ca o reactie maniacala reprezinta o aparare impotriva unei amenintari depresive.
1.4 Depresii primare
Atunci cand un sindrom depresiv nu depinde de o tulburare psihica sau organica mai profunda, depresia poate fi considerata ca "primara". Se pot distinge doua tipuri de depresie primara:
depresiile psihogene
depresiile endogene.
1. Depresiile psihogene, cele mai frecvente, sunt numite si "nevrotico-reactive", caci rezulta dintr-o combinatie variabila de factori declansatori si de factori legati de o personalitate vulnerabila. Atunci cand gravitatea evenimentelor traumatice este evidenta, se vorbeste despre "depresie reactiva". (Un asemenea eveniment traumatic poate fi in aparenta "fericit"- depresie dupa o promovareprofesionala sau nastere…). Atunci cand influenta anumitor factori de personalitate pare importanta, se utilizeaza uneori expresia inselatoare de "depresie nevrotica".
2. Depresiile endogene sunt opuse precedentelor, deoarece aici nu se regaseste nici evenimentul declansator notabil, nici personalitatea problematica. De fapt, ceea ce justifica izolarea depresiilor endogene este mai ales forma melancolica caracteristica, frecventa antecedentelor personale si familiale depresive si maniacale, eficacitatea antidepresivelor. In nosografia clasica, depresiile endogene tin, intr-adevar , de psihoza maniaco depresiva, o tulburare de lunga durata caracterizata prin survenirea unor episoade cand maniacale sau melancolie, cu o vindecare in principiu completa intre episoade, peridiocitatea acestora fiind foarte variabila. Gravitatea consecintelor episoadelor maniacale sau melancolie justifica prevenirea prin medicamente timoreglatoare, adesea greu de acceptat initial pentru subiect.
Psihoza maniaco-depresiva este tulburarea psihica pentru care factorii genetici au fost evocati cu mai multa constanta, cel putin in anumite forme familiale. In realitate, daca nu se poate exclude faptul ca asemenea factori intervin in cateva cazuri, violenta episoadelor depresive sau a reactiilor maniacale poate, de asemenea, sa fie reflectarea unor mecanisme de aparare puternice, de cele mai multe ori de tip clivaj importiva angoasei de abandon, dar mergand uneori pana la procese psihotice de negare impotriva unei angoase de fragmentare. Numeroase cazuri de psihoza maniaco-depresive sunt astfel legate de o organizare limita, ba chiar de o structura psihotica, desi personalitatea de baza pare "obisnuita".
La un mod si mai general psihozele maniaco-depresive apar ca niste cazuri particulare de oscilatii maniaco-depresive cu frecventa redusa, dar extrem de intense si se poate observa o infinitate de variatii bipolare mai mici. De altfel, nosografiile recente ca DSM-IV sau ICD-10, nu mai retin notiunea de psihoza maniaco-dpresiva, preferand sa diferentieze mai multe tipuri de tulburari bipolare in functie de severitatea antecedentelor maniacale, pe langa ciclotimia caracterizata prin alternanta unor episoade hipomaniacale si a unsor faze subdepresive.
Sa semnalam si ca un anumit diagnostic este pus pe termen lung, acela de distimie, atunci cand depresia persista,atunci cand depresia persista luni, ba chiar ani intregi.
Depresii secundare
O depresie este secundara atunci cand sindromul depresiv survine pe fondul unei tulburari psihice (depresie asociata) sau a unei tulburari organice (depresie somatogena).
Orice patologie mentala poate fi asociata cu faze depresive, din diferite motive, adesea intricate: insuficienta a simptomelor in ceea ce priveste protectia fata de o amenintare depresiva, traire dureroasa a tulburarilor, ameliorare simptomatica ce-l priveaza pe subiect de apararile sale.
Sa mentionam cateva situatii binecunoscute de decompansari depresive legate de aceste diferite motive:
presiune a circumstantelor care determina agravarea unei nevroze obsesionale sau fobice
evenimente care depasesc apararile obisnuite prin clivaj la anumite personalitati limita sau psihopate constant amenintate de depresie, din cauza unei angoase de abandon
perioade care preceda debutul unui delir in tulburarile psihotice (inhibitia depresiva protejeaza temporar impotriva angoasei de fragmentare);
faze de constientizare a tulburarilor sau de sedare a delirului in tulburarile psihotice
perioade de postsevraj in tulburarile adictive (bulimii, toxicomanie, bulimii)
faze de aterizare in realitate dupa o stare maniacala.
De asemenea, o patologie organica poate sa fie asociata cu un sindrom depresiv din mai multe motive: mecanisme biologice ale anumitor patologii somatice, reactii psihologice la boala, efecte secundare ale anumitor tratamente.
1.5 Stari maniacale si stari mixte
Un episod maniacal sau un episod mixt clar este in general legat:
fie o psihoza maniaco-depresiva (tulbare bipolara de tip I in DSM IV). Experienta clinica arata, intr-adevar, ca un subiect care prezinta un asemenea episod – care poate sa se oglindeasca puternice procese de negare- are mai mari sanse sa prezinte mai tarziu episoade analoage sau episoade melancolice.
fie de factori somatici: consum de substante toxice (hasis, cocaina, amfetamine), efecte medicamentoase (antidepresive, corticoizi), perturbari induse de anumite maladii.
Hipomania poate, dimpotriva, sa fie asociata cu orice tip de teren, intr-un mod comparabil depresiei impotriva careia aceasta constituie de cele mai multe ori o aparare.
Serban Ionescu si Alain Blanchet "Tratat de psihologie clinica si psihopatologie, traducere Aliza Peltier, Bucuresti, Editura Trei, 2009).
Capitolul 6. Cercetare privind evaluarea particularitatilor afectivitatii la preadolescentii deficienti mintali comparativ cu cei cu intelect normal
6.1 Metodologia cercetarii
6.1.1. Obiectivele si ipotezele cercetarii
Obiective
Demersul investigativ si-a propus drept evaluarea particularitatilor afectivitatii la preadolescentii cu deficienta de intelect comparativ cu cei cu intelect normal, prin alegerea unor probe adecvate si semnificative pentru acest demers.
In aceasta cercetare ne-am propus urmatoarele obiective:
Evaluarea gradului de emotivitate simpla
Evaluarea profilului de personalitate cu accent pe dimensiunea afectiva
Evaluarea nivelului de integrare in familie
Evaluarea gradului de tonalitate afectiva pozitiva (euforica), negativa (disforica) si neutra
Analiza comparativa a afectivitatii preadolescentului deficient mintal
Pornind de la ideea ca perioada preadolescentei deficientului mintal este caracterizata de instabilitate afectiva mai mare, comparativ cu copiii normali de aceeasi varsta, cercetarea de fata are la baza uramatoarele ipoteze:
Se presupune ca afectivitatea preadolescentilor cu deficienta mintala este caracterizata de imaturitate afectiva in comparatie cu cei normali de aceeasi varsta
Exprimarea emotiilor este intarziata la copiii cu deficienta de intelect comparativ cu cei normali
Controlul emotional este redus in comparatie cu copiii normali de aceeasi varsta
6.1.2. Descrierea loturilor de subiecti
Cercetarea a fost realizata cu ajutorul a doua loturi de copii, lotul A si lotul B si a vut loc in perioada aprilie-mai 2013. Subiectii au fost alesi intamplator in cadrul cercetarii. Elevii au fost selectati din cadrul invatamantului special, elevi cu deficienta mintala de la Scoala Speciala nr. 6 Sfantul Nicolae din Bucuresti si elevi din invatamantul de masa din Bucuresti.
Lotul A este format din 30 copii deficienti mintal, cu varste cuprinse intre 12-15 ani, 2 cu varsta de 12 ani, 8 cu varsta de 13 ani, 12 cu varsta de 14 ani, 8 cu varstade 15 ani.
Lotul A (esantionul experimental) este format din:
30 de subiecti, elevi cu handicap de intelect din scoala speciala;
elevi in clasele a VI-a, a VII-a, a VIII-a din scoala speciala;
Acesti copii au urmatoarele caracteristici:
– instabilitate motorie
-tulburari de atentie
-cazuri de carente afective sau tulburari emotionale
-tulburari de comportament de natura auto sau heteroagresiva
La nivelul acestui esantion predomina:
-tulburari de atentie
-tulburari emotionale sau de comportament
-tulburari de limbaj, comunicare, de scris-citit
Antecedentele familiale au favorizat aparitia deficientei mintale, dupa cum urmeaza:
-probleme grave de sanatate ale mamei
-alcoolism la unul sau ambii parinti
-intoxicatii cu diferite substante
Subiectii din lotul A provin din:
-familii dezorganizate
-familii organizate
-familii monoparentale
6.2 Prezentarea metodelor de cercetare
Pentru a indeplini scopul acestei cercetari am folosit urmatoarele probe si teste psihologice: Testul desenul familiei pentru a determina nivelul de integrare al copiilor in familie, Testul arborelui pentru profilul de personalitate, Proba "Intre bucurie si tristete"(adaptata dupa testul Rotter), Recunoasterea celor 6 expresii emotionale.
Proba nr.1: Testul desenul familiei implica utilizarea creionului negru, creioanelor colorate, foi de hartie A4, guma si intelegerea unor instructiuni verbale simple. Copilului i se da foia in pozitia orizontala si i se cere sa deseneze o familie, asa cum si-o imagineaza el. Modul in care realizeaza desenul conteaza aproape tot atata cat rezultatul final. De aceea se observa si se noteaza cu atentie cat de inhibat este copilul, in ce ordine deseneaza persoanele in familie, cat timp acorda unui personaj, grija pentru unele detalii sau tendinta obsedanta de a reveni asupra unuia, comentariile verbale pe care le face in timpul desenarii.
Proba nr. 2: Testul arborelui are ca drept scop determinarea profilului de personalitate al copiilor cu deficienta mintala si presupune utilizarea unei foi de hartie A4, un creion, i se cere subiectului sa deseneze un arbore fructifer. Rezultatele ajuta la stabilirea unui portret complet al personalitatii.
Proba nr. 3: "Intre bucurie si tristete" adaptata dupa testul Rotter, presupune completarea de catre subiect a unor fraze cu starea pe care o resimte cand citeste continutul acestora. Vor fi notate raspunsurile negative, pozitive si neutre.
1. Sunt bucuros / bucuroasă la scoală dacă ……………………………………………………………………….
2. Sunt trist / tristă dacă mama și tata ………………………………………………………………………………
3. Îmi place să învăț atunci când sunt……………………………………………………………………………….
4. Când colegii mei se joacă frumos cu mine, eu sunt……………………………………………………….
5. Eu iubesc persoana care îmi dă……………………………………………………………………………………
6. Sunt foarte fericit / fericită atunci când primesc……………………………………………………………
7. Îmi place cel mai mult să fac………………………………………………………………………………………
8. Plâng dacă cineva nu vrea să……………………………………………………………………………………….
9. Eu o iubesc cel mai mult pe…………………….., dar dacă tata îmi dă o ciocolată……………………
10. Mă………………………………………………………………………………dacă aud că un om este bolnav
11. Dacă primesc o notă mică la școală sunt………………………………………………………………………
12. Vreau ca părintii mei să…………………………………………………………………………………………….
13. Dacă cineva râde de mama mea, eu mă……………………………………………………………………….
14. Îmi este frică să………………………………………………………………………………………………………..
15. La școală vin cu mare………………………………….., dacă…………………………………………………..
16. Eu râd cu poftă dacă văd doi………………………………………………………………………….că se bat
17. Când voi fi mare, vreau să mă fac doctor ca să……………………………………………………………..
18. Prietenii mei mă……………………………………………., iar eu……………………………………………….
19. Nu-mi place să văd că un om………………………………………………………………………….un câine
20. Când mă ceartă cineva, eu………………………………………………………………………………………….
Proba nr. 4 : "Recunoasterea celor 6 expresii emotionale" – expresiile faciale sunt o forma a comunicarii nonverbale si sunt strans legate cu emotiile individului, manifestandu-se involuntar in majoritatea cazurilor.
Proba este simpla copilul trebuie sa recunoasca cele 6 expresii emotionale
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitatile Afectivitatii la Preadolescentul Deficient Mintal (ID: 165821)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.