Particularitati ale Dezvoltarii Sferei Afective la Copii Institutionalizati

C U P R I N S

Introducere

Situația copiilor din Republica Moldova aflați în dificultate nu poate fi privită separat de starea general-politică, economică, socială a lumii în care noi trăim. Copii reprezintă cea mai vulnerabilă categorie față de flagelurile persistente ale sărăciei, bolilor, abuzurilor, neglijării, exploatării, etc.

Actualul sistem de protecție a copilului în Republica Moldova este unul fragmentat, ineficient și puțin orientat pe metode de prevenire și reducere a abandonului copiilor de către proprii părinți, prin sprijinirea familiilor aflate în dificultate. Principala formă de protecție a copiilor în situații de risc este instituționalizarea – plasarea copiilor în instituțiile mari rezidențiale și izolate, de regulă de restul comunității, pentru a li se oferi îngrijire separat de familiile lor. Astfel peste 12 mii de copii din țară, aflați în situații de risc sunt plasați în 68 de instituții sociale de acest tip, subordonate diferitor structuri administrative.

Un astfel de sistem rezidențial, pe care îl avem drept moștenire din perioada sovietică, nu mai răspunde rigorilor actuale și nu mai constituie o modalitate adecvată de a ajuta copiii care au nevoie de îngrijire care ar substitui familia biologică.

În vîrsta copilăriei este mult mai importantă atenția și abordarea individuală decît marșul zilnic și cina seară de seară în compania a sute de semeni.

Îngrijirea instituțională are efecte negative asupra copiilor, reducîndu-le șansele în viață printr-o dezvoltare psihică și emoțională neadecvată. Copii aflîndu-se în situații de risc de cele mai multe ori sunt instituționalizați. Ca consecință absolvind aceste instituții sociale sunt deseori incapabili să se orienteze în situații obișnuite de viață din afara instituției, nu au deprinderi pentru viața independentă. Fiind ani la rînd izolați de restul comunității, rude, vecini, adolescenților din internate le lipsește orice rețea de sprijin pe care se pot baza după absolvirea instituției, întîmpinînd probleme la integrarea lor socială.

Mai mult decît atît, calculele demonstrează, că îngrijirea instituțională este o formă costisitoare de îngrijire în raport cu prevenția bazată pe sisteme de sprijin familial și diverse servicii comunitare, etc.

Formele optime de protecție a copiilor în dificultate, (recunoscute de majoritatea țărilor prin ratificarea Convenției ONU – privind drepturile copilului, precum și reflectate în standardele europene) – sunt măsurile de prevenire a necesitații de îngrijire în afara familiei, după care vin alternativele de plasament care oferă un mediu familial sau cît mai apropiat de cel familial.

În acest context ne propunem să dezvoltăm serviciul de reintegrare destinat copiilor aflați în îngrijirea statului. În această ordine de idei ne-am protus:

Problema investigației. Particularitățile caracteristice sferei afective și dezvoltarea ei la adolescentul aflat în condițiile de instruire în scoala rezidențiale, și posibilitatea de reducere starile afective negative al acestuia.

Obiectul cercetării. Sfera afectivă: ostilitatea, suspiciunea, negativismul, egoismul agresivitatea, și alte manifestări afective al adolescentului.

Subiectul cercetării: copiii de vîrsta 13-15 ani din instituția rezidențială

Scopul cercetării. : Studierea sferei afective la adolescenți și elaborarea unui program de intervenție psihologică întemeiat teoretic și empiric în diminuarea ostilității și fomparea comunicării nonviolente.

Obiectivele investigației:.

Stabilirea bazei conceptuale al problemei reformării sistemului rezidențial din perspectiva abordărilor contemporane din republica Moldova și teoriilor psihosociale

Stabilirea influienței sferei afective asupra formării comportamentului adolescentului în condiții rezidențiale.

Evidențierea efectelor sistemului rezidențial sub aspectul deficienților de comunicare și relaționare la adolescenții.

Studierea experimentală a carențelor afective ale sistemului rezidențial și elaborarea strategiilor psihocorecționale de prevenire și combatere a comportamnetului deviant ca efect al deprivării emoționale de familia biologică sau extinsă.

Proiectarea și implimentarea programului complex de intervenția psihologică de depășire a carențelor afective prin dezvoltarea abilităților de comunicare nonviolentă.

Ipoteza cercetării:. vîrsta adolescentină este o etapă importantă în dezvoltarea personalității, determinată de o serie de particularități individuale și sociale implicate în dezvoltarea sferei afective, capacităților comunicative și relaționale. Activitățile bine scructurate și orientate spre dezvoltarea capacităților de comunicare nonviolentă, integrate la nivelul unui program complex de intervenție psihologică dau posibilitatea depășirii regidității afective generate de condițiile educării în sistemul rezidențial la adolescenți.

Importanța teoretică: Generalizînd cele menționate în lucrare, menționez necesitatea reformării sistemului rezidențial de îngrijire a copilului în Republica Moldova conform Programului Național de acțiuni – reformă ce presupune nu numai simpla reorganizare a clădirilor dar și dezvoltarea noilor servicii.

Importanța practică a lucrării: În cadrul cercetării au fost identificate punctele forte și punctele slabe, fisurile și lacunele sistemului rezidențial existent și în conformitate cu acestea au fost propuse posibile strategii de modernizare a acestor instituții prin promovarea programelor de sprijin familial și reintegrare familială a copiilor aflați în îngrijire temporară în instituții rezidențiale.

Prezenta cercetare include: introducere, două capitole din ele unul teoretic cu referințe la managementul și acordarea serviciilor sociale de tip nou pentru copii și familii în situații de risc și unul cu conținut aplicativ ce vizează serviciul de reintegrare în familiile biologice a copiilor aflați în instituțiile de ocrotire ale statului, bibliografie ( 80 surse), anexe.

Etapele de cercetare

I-a etapă: analiza literaturii, determinarea bazelor științifice a cercetării, proiectarea experimentului de constatare.

II-a etapă: administrarea metodelor psihometrice, acumularea datelor cantitative, analiza cantitativă și calitativă a rezultatelor experimentului de constatare.

III-ea etapă implimentarea programului de intervenție psihologică elaborat în baza teoriei comunicării nonviolente, analiza rezultatelor experimentului formativ.

Capitolul I Managementul și acordarea serviciilor sociale de tip nou pentru copii și familii în situații de risc

1.1 Dimensiuni sociale ele sistemului de protecție a copilului în Republica Moldova

Scopul acestei lucrări este să atingem o înțelegere comună privind necesitatea redimensionării sistemului de protecție a copilului în Republica Moldova, astfel încît acesta să servească cu adevărat intereselor superioare ale fiecărui copil, să identificăm căile optime de modernizare a acestui sistem și, bineînțeles, să demarăm împreună reformele în acest domeniu.

Situația copiilor nu poate fi privită separat de starea generală-politică, economică, socială a lumii în care trăim. Copii reprezintă cea mai vulnerabilă categorie față de f1agelurile persistente ale sărăciei, bolilor, abuzurilor, neglijării, exploatării, etc. Aceste probleme sunt mondiale și au fost evidențiate în diverse declarații, inclusiv în Declarația Mileniului. De rînd cu alte țări, Republica Moldova și-a asumat angajamente să diminueze la maximum impactul acestor fenomene negative asupra dezvoltării fiecărui copil, asigurîndu-i protecția adecvată.

Actualul sistem de protecție a copilului în Republica Moldova este unul fragmentat, ineficient și puțin orientat pe metodele de prevenire și reducere a abandonului copiilor de către proprii părinți, prin sprijinirea familiilor aflate în situații dificile. Principala formă de protecție a copilului în dificultate este instituționalizarea – plasarea copiilor În instituțiile mari rezidențiale, și izolate, ca regulă, de restul comunității, pentru a li se oferi îngrijirea separat de familiile lor. Astfel, peste 12 mii de copii din țară sunt plasați în 68 de instituții sociale de acest gen, subordonate tehnic diverselor structuri administrative. [47, p. 84]

Un astfel de sistem rezidențial, pe care îl avem drept moștenire din perioada sovietică, nu mai răspunde rigorilor actuale și nu mai constituie o modalitate adecvată de a ajuta copii care au nevoie de îngrijire ca ar înlocui familia biologică.

În vîrsta copilăriei este mult mai importantă atenția și abordarea individuală decît marșul zilnic în coloane și cina seară de seară în compania a sute de semeni.

Îngrijirea instituțională are efecte negative asupra copiilor, reducîndu-le șansele în viață printr-o dezvoltare psihică și emoțională neadecvată. Absolvenții acestor așezăminte sociale sunt deseori incapabili să se orienteze în situații obișnuite de viață din afara instituției, n-au deprinderi pentru viața independentă – nu știu ce este un frigider sau aragaz și cu atît mai puțin știu să-l utilizeze, nu pot de sinestătător să facă cumpărături personale. [6, p. 76]

Fiind ani la rînd izolați de restul comunității, de familie, rude, vecini, adolescenților din internate le lipsește orice rețea de sprijin pe care se pot baza după absolvirea instituției, întîmpinînd probleme in integrarea lor socială.

Mai mult decît atît, calculele demonstrează, că îngrijirea instituțilonală este o formă costisitoare de ingrijire in raport cu prevenția bazată pe sisteme de sprijin familial și diverse servicii comunitare, etc.

Formele optime de protecție a copiilor în dificultate, (recunoscute de majoritatea țărilor prin ratificarea Convenției ONU- privind drepturile copilului, precum și reflectate în standarde europene) – sunt măsurile de prevenire a necesității de îngrijire în afara familiei, după care vin alternativele de plasament care oferă un mediu familial sau cît mai aproape de cel familial. [37, p. 57]

Legislația din domeniu și mecanismul actual de finanțare centralizat și extrem de rigid stimulează plasarea copiilor În instituțiile sociale rezidențiale.

În prezent, resursele financiare, dar și cele materiale, sunt direcționate preponderent spre instituții și copii plasați în ele, și doar nesemnificativ spre copilul care se află în comunitate în risc de abandon sau în alte situații dificile.

Finanțarea instituțiilor sociale se face din bugetul de stat centralizat și ritmic în limita de la 12 la 39 mii lei în mediu pe an pentru fiecare copil. În prezent, toate instituțiile mai beneficiază și de suport suplimentar din partea colectivelor autorităților publice care le patronează, din partea unor donatori, agenți economici. [37, p. 59]

Pe de altă parte, alocațiile de stat, oferite familiilor cu un venit foarte modest pentru Întreținerea copilului, sunt de zeci de ori mai mici.

Așadar, în loc ca resursele financiare, sever limita te În perioada actuală, să fie orientate, în funcție de problemă, spre soluția cea mai adecvată în situația dată, ele rămîn a fi canalizate în sistemele institutionalizate, chiar dacă eficienta lor este limitată.

Atribuindu-le autorităților publice loca le funcții și responsabilități în domeniul protecției copilului din localitate, dar fără de a prevedea resurse financiare adecvate în acest sens, constatăm un interes al autorităților de a se elibera de povara de sprijin a familiei și a copiilor în dificultate, prin plasamentul operativ al acestora în instituții sociale republicane, și, respectiv, o implicare neadecvată a comunității în soluționarea problemelor sociale din teritoriu.

Datorită finanțării adecvate din partea bugetului de stat, care permite să se ofere gratuit copiilor din instituții servicii de îngrijire, de educație și medicale, aceste așezăminte, în special, internatele tip gimnaziu, au devenit destul de atractive și pentru părinți, aproape o jumătate din numărul total de copii ajung în instituții la cererea părinților. [26, p. 64]

Actualul 64]

Actualul mecanism de admitere a copilului În internate, care duce lipsă de evaluare adecvată și profesionistă a situației copilului. În baza unui studiu recent, s-a înregistrat o prezență excesivă în internate a copiilor, plasamentul cărora s-ar fi putut evita.

Odată admiși în acest sistem, copii se află în el o durată foarte mare de timp – în mediu cîte 7-8 ani, iar mulți din ei pînă la atingerea majoratului. Lipsa serviciilor de asistență socială oferite copiilor și familiei acestuia, fac să fie neglija te aspectele ce țin de socializarea copilului, încurajarea reluării relațiilor cu familia sa naturală și procedurile necesare reintegrării copilului în mediul familial. [16, p. 57]

Este apreciată tendința, înregistrată în ultimul timp, de creare și dezvoltare în diverse localități ale tării a serviciilor sociale noi, comunitare, alternative celor rezidentiale. Multe dintre acestea își demonstrează eficiența și activează cu succes.

Totodată, în lipsa cadrului legislativ adecvat, a unei strategii de dezinstituționalizare și de dezvoltare a noilor forme de protecție precum și a unui mecanism de a creditare, un șir de servicii activează fără de un statut bine definit, se dezvoltă haotic, fără de o evidență și monitorizare adecvată din partea statului, fără de o evaluare a calității, etc.

O lacună a sistemului este lipsa unei baze de date integrate și permanent actualizate, privind copiii plasați în instituții rezidențiale precum și În alte servicii, la fel ca și un sistem unic de evaluare și urmărire a copiilor aflați în sistemul de protecție. Fără de acestea, este imposibil să se elaboreze și să se implementeze politici de protecție socială adecvate.

Cadrul legislativ și normativ ce are în vizor familia și copilul este prea mare și dispersat și, cu toate că acoperă o bună parte a aspectelor legate de copil, multe prevederi rămîn a fi expuse într-o formă foarte generală, iar unele aspecte legate de protecția copilului, În special, a celui în dificultate, nu au acoperire legislativă.

O problemă distinctă, care necesită a fi evidențiată este și sistemul instituțional ineficient În domeniul protecției copilului. La nivel central, există mai multe structuri care se ocupă de acest domeniu, multe din funcțiile cărora se dublează. Între aceste instituții statale nu există o cooperare și coordonare adecvată. Mă refer și Ministerul Protecției Sociale a Copilului și Familiei; Ministerul Educației și Tineretului; Comitetul Național pentru Adopție; Consiliul Național pentru Protecția Drepturilor Copilului, Ministerul de Interne. [26, p. 79]

Astfel, elemente distincte ale aceleiași probleme sociale cad În responsabilitatea diferitor organisme publice. Această dispersare și suprapunere de funcții duce la abordarea segmentară a problemei copilului precum și la fragmentarea și atenuarea responsabilităților, iar uneori la dublarea neeficientă a eforturilor, la un parteneriat subdezvoltat între structurile de stat și societatea civilă, la capacități reduse de atragere a resurselor financiare de la donatori etc., fapt ce face incapabil sistemul actual instituțional să răspundă tuturor nevoilor din domeniu.

La nivel local situația, la fel, lasă de dorit. În cadrul primăriilor, în special în zonele rurale, nu avem angajate persoane profesioniste care să se ocupe de domeniu (cu excepția unui număr mic de asistenți sociali din unele primării), iar la nivel raional avem cîțiva specialiști în cadrul diverselor structuri între care există o coordonare slabă.

Ținînd cont de cele expuse mai sus, luînd în considerare interesul superior al copilului, precum și importanța alinierii la standardele europene din domeniu, am observat că accentul se pune pe o reformă a întregului sistem de protecție a copilului.

E timpul să trecem la transpunerea, neselectivă, in realitate a angajamentelor subscrise în cele mai importante documente strategice (Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, SCERS, Planul Moldova UE, Strategia privind protecția copilului în dificultate, etc.)

Reforma trebuie să se bazeze pe următoarele direcții generale: [37, p. 68]

1. Consolidarea cadrului instituțional în scopul asigurării unei abordări multidisciplinare și integrate a necesităților copilului și a unui sistem unic de promovare consecutivă a drepturilor acestuia. În acest sens:

instituirea, la nivel național, a unei structuri specializate cu rol de elaborare, coordonare, monitorizare și implementare a politicilor în domeniul protecției copilului (Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului),

crearea la nivel raional a direcțiilor de asistentă socială și protecția drepturilor copilului;

crearea unei Rețele Naționale de Asistenți Sociali, care ar include toate localitățile rurale și ar contribui la prevenirea separării copilului de familie și a încălcării drepturilor acestuia și va facilita accesul celor mai vulnerabili la programe de asistență socială .

2. Dezvoltarea mecanismelor de susținere a familiilor cu copii În dificultate, capabile să anticipeze situațiile de urgență și să prevină intrarea copiilor în sistemul rezidențial de protecție prin realizarea unor activități eficiente ale asistenților sociali; definirea clară și transparentă a mecanismelor financiare pentru susținerea economică a familiilor cu copii, dezvoltarea sistemului de servicii sociale comunitare.

3. Modernizarea și reorganizarea sistemului rezidențial de protecție. Accentul se va pune pe:

reducerea numărului de copii instituționalizați prin reintegrarea, acolo unde e În interesul copilului, În familiile naturale sau lărgite; protecția prin alternative de tip familial

restructurarea instituțiilor sociale existente prin divizarea serviciilor de educație și a celor de Îngrijire și asistență socială și medicală;

reintegrarea copiilor din instituții În comunitate prin frecventarea școlilor de masă;

îmbunătățirea condițiilor de viață din aceste instituții prin remodularea blocurilor de locuit, pentru a oferi mai mult spațiu pentru fiecare copil, asigurînd un mediu cît mai aproape de cel familial;

sprijinirea angajaților instituțiilor să devină actorii principali ai acestei reorganizări, contribuind cu experiența, profesionalismul și devotamentul lor, fiind implicați În continuare fie În cadrul instituțiilor rezidențiale transforma te, fie În crearea altor tipuri de servicii pentru copii.

În acest sens este necesară elaborarea Strategiei de reformă a sistemului rezidențial, Însoțită de un plan de acțiuni bine definit. [37, p. 79]

1. Asigurarea unui cadru legislativ unitar și integrat În domeniu, armoniza prevederile documentelor internaționale.

2. Revederea mecanismului de finanțare a sistemului de protecție a copiilor.

3. Elaborarea și aprobarea standardelor de calitate pentru toate tipurile de servicii sociale adresate copiilor și crearea mecanismului de evaluare și acreditare a serviciilor din sistemul de protecție a copilului.

4. Formarea unei baze de date unice și permanent actualizată privind copiii cuprinși în sistemul de protecție. Mă refer atît la crearea unui program de evidență informatizată a copiilor cît și la dotarea tehnică a asistenților sociali care vor opera cu informațiile zilnice primare.

Reforma nu presupune doar simpla reorganizare a clădirilor și dezvoltarea noilor servicii. Aceasta constituie un mijloc prin care toți copii trebuie priviți ca indivizi, cetățeni ai acestei țări cu drepturi, care trebuiesc respectate și asigurate. Este important să acționăm pentru ca aceste drepturi să devină norme de gîndire și comportament civic și profesionist aplicate de fiecare persoană În parte, de către fiecare dintre noi.

Societatea civilă, organismele guvernamentale și neguvernamentale, autoritățile locale, mediul academic, mass-media, părinții, familiile, profesioniștii din domeniu, copiii sunt chemați să formeze o "trainică alianță națională" pentru promovarea acestei reforme.

Noi toți dorim să oferim copiilor – tot ce avem mai bun. Dar tot ce avem mai bun nu se rezumă la cele mai delicioase dulciuri, cele mai frumoase jucării și haine. Prin aceasta ar trebui să înțelegem crearea celor mai bune condiții pentru dezvoltarea copiilor și asigurarea unei vieți demne pentru ei. O dezvoltare multilaterală și armonioasă a personalității fiecărui copil constituie baza pe care trebuie să se construiască viitorul țării.

Schimbul de idei și bune practici, la fel ca și parteneriatul, sunt acei piloni care vor facilita și vor sprijini țara noastră în eforturile comune de progres în domeniu.

Oricare sistem de protecție socială a copilului trebuie să se conducă după un șir de principii valabile pentru orice țară. Baza valorică pe care s-a întemeiat protecția copilului în ultimul deceniu, în lumea întreagă, a fost Convenția ONU cu privire (semnată de toate țările membre ale ONU) care se fondează pe principii clar argumentate. Unul din principiile fundamentale a protecției sociale a copilului este primordialitatea interesului copilului față de cel al tuturor celorlalți actori sociali. În Convenția ONU cu privire se specifică: „în toate acțiunile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituțiile publice sau private de ocrotire sociale, fie de către tribunale, autoritățile administrative sau organele legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate (articolul 3). Modul în care o societate pune în aplicare acest principiu demonstrează importanța reală acordată viitoarei generații. [66, p. 34]

Strategia Națională privind Protecția Copilului și Familiei, aprobată prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 727 din 16 iunie 2003, prevede determinarea unui sistem de principii, criterii, mecanisme și măsuri de optimizare a relațiilor stat-comunitate-familie-copil, în vederea asigurării condițiilor sociale, economice, morale favorabile pentru dezvoltarea multilaterală a familiei și a fiecărui copil.

1.2 Conceptul și componentele de bază a prevenirii instituționalizării copiilor în situații de risc

Prevenirea instituționalizării (în limba engleză "gatekeeping") reprezintă sistemul de luare a deciziilor care servește drept ghid pentru planificarea eficientă și eficace a serviciilor.

Motivele pentru prevenirea instituționalizării pot varia, ceea ce la rândul său influențează strategiile aplicate, însă în mod normal ea este obținută printr-o combinare a metodelor care includ prevenirea instituționalizării atât la nivel individual/profesional, cât și la nivel de sistem. Pe plan individual, metodele aplicate de supervizorii accesului (gatekeepers") includ selectarea, evaluarea nevoilor, formularea planului de îngrijire și revizuirea individualizată a dosarelor. Supervizorii pot elibera avize ulterioare pentru a confirma deciziile, luate de profesioniștii din îngrijirea primară, împreună cu comisiile special constituite. Controlul la nivel de sistem implică un amestec de metode, inclusiv angajamentul juridic de verificare, aplicarea datelor agregate pentru a furniza opinii (feedback) referitor la funcționarea serviciului, cu sau fără stimulente și sancțiuni pentru neîndeplinirea obiectivelor, criterii formalizate de eligibilitate și, ca cea mai radicală măsură, anularea anumitor tipuri de îngrijire. [47, p. 34]

Obiectivul primar al prevenirii instituționalizării este de a redirecționa plasamentul copiilor în îngrijirea publică, dezvoltând programe de sprijin bazate pe comunitate, precum și de a modifica paradigmele factorilor de decizie referitor la modul în care pot fi ajutați copiii. În al doilea rând, este necesar de asigurat faptul că acei copii care intră în sistemul de îngrijire publică sunt supuși unei evaluări complexe a situației și necesităților lor, le sunt elaborate planuri individuale de îngrijire care să răspundă necesităților lor individuale și situația lor este revăzută în mod regulat în timpul aflării lor în îngrijire publică. [42, p. 26]

Literatura demonstrează că conceptul prevenirii instituționalizării are mai multe semnificații. Ca un exemplu, probabil atipic, literatura de sociologie urbană descrie controlorul accesului ca un conducător neoficial Într-o comunitare sau grup, care controlează comunicarea între acel grup și celelalte grupuri. În cercetările socio-juridice poliția este numită "controlorii accesului" la sistemul penal (Timms și Timms, 1982) și această utilizare a termenului este similară celei folosite aici, deoarece ea accentuează discreția poliției în permiterea accesului la procesul penal. [cit. 10, p. 234]

În contextul sistemului vestic de asigurare socială și ocrotire a sănătății pot fi identificate două abordări principale ale prevenirii instituționalizării. Esența primei abordări este că prevenirea instituționalizării este menită să asigure că serviciile sunt acordate numai și în exclusivitate celor care corespund criteriilor de eligibilitate, stipulate detailat, adică prevenirea instituționalizării este definită ca: controlul accesului la servicii, astfel ca din toți cei care solicită serviciul, î-l vor primi numai acei care au cea mai mare nevoie de el. Se presupune că mai multe persoane vor solicita serviciul decât numărul pentru care el poate fi prestat. [cit. 2, p. 165]

Acest accent asupra prevenirii instituționalizării ca o parte a procesului de normare este o trăsătură principală în literatura referitoare la prevenirea instituționalizării. El este legat de analiza structurilor de repartizare, accentuarea proceselor de luare de decizii care modelează admiterea În sistem și rezervă dreptul de acces pentru grupele prioritare, aplicarea criteriilor formale de eligibilitate pentru a determina dreptul de acces și interesul sporit pentru eforturile de a armoniza nevoile și serviciile. În această abordare prevenirea instituționalizării este o parte a sistemului, cunoscută ca "Îngrijire guvernată" și este cel mai bine dezvoltată în țările cu tradiție anglo-saxonă, în special În SUA. "Controlorii accesului" sunt personalul din domeniul protecției sociale, care evaluează nevoile și riscurile și ia decizii cu privire la dreptul de acces la servicii, Însă ei de asemenea includ așa tipuri de personal ca recepționiști, care filtrează accesul la personalul profesional. [16, p. 76]

Cea de a două, mai precisă, definiție a prevenirii instituționalizării, aplicată aici, este concentrată asupra controlului accesului și ieșirii din Îngrijirea rezidențială, descrise de Tolfree ca:

Procesul de evaluare și planificare a nevoilor copiilor și a circumstanțelor, care trebuie să premeargă admiterii lor În Îngrijire rezidențială, și să contribuie la reîntoarcerea lor ulterioară În familiile lor, la transferarea lor Într-o formă de îngrijire de tip familial de alternativă, sau … adoptarea unui fel de viață independentă scrie Tolfree în 1995. [cit. 49, p. 123]

Această definiție are o altă semnificație decât cea dintâi, deoarece ea se concentrează asupra aspectelor profesionale de luare de decizii, implicate în prevenirea instituționalizării, în special admiterea pentru îngrijire și luarea de decizii În sistemul de îngrijire. Ea cere practicienilor să ia în considerație concretă și explicită alegerea intervenției pe baza evaluării nevoilor. Mai mult ca atât, această definiție subliniază faptul că astfel de decizii au un caracter continuu și afectează nu doar momentul de admitere, dar de asemenea solicită administrare activă a randamentului și ieșirilor. Așadar, sensul definiției date de Tolfree este că prevenirea instituționalizării este un circuit continuu de reacție inversă, mai degrabă decât un eveniment unic. Deși Tolfree recunoaște că prevenirea eficientă a instituționalizării are drept consecință utilizarea optimă a resurselor, aceasta nu este motivul primordial pentru prevenirea instituționalizării. Scopul principal este unul de binefacere, adică de a servi intereselor supreme ale copilului, iar noțiunile de normare sunt subordonate acestui scop. [cit. 37, p. 67]

Aceste două definiții ilustrează ambele capete ale unui șir neîntrerupt de modele de prevenire a instituționalizării. La un capăt este normarea resurselor limitate, iar la celălalt capăt un rol primordial revine nevoilor beneficiarului. Cu toate că abordările În practică tind să se plaseze Între aceste două poluri, accente diferite generează diferențe În practica prevenirii instituționalizării. Acolo unde prevenirea instituționalizării este mai mult preocupată de normare, rolul controlorilor accesului Îmbină sarcinile profesionale și deciziile bugetare. La celălalt capăt al șirului neîntrerupt rolurile sunt eventual separate și profesioniștii probabil nu se văd În rolul controlorilor accesului și nu formalizează acest rol.

Tolfree de asemenea ridică problema că prevenirea eficientă a instituționalizării nu depinde neapărat de creșterea substanțială .a resurselor financiare. El constată că exemplele de practică bună, înregistrate în Mozambic, s-au încununat cu succes în pofida numărului mare de copii nevoiași și a serviciilor foarte limitate, unde "Prevenirea eficientă a instituționalizării ține mai degrabă de atitudine și filozofie decât de disponibilitatea resurselor" (Tolfree 1995). [cit 37, p. 78] Aceasta înseamnă că o strategie de implementare a prevenirii instituționalizării nu depinde în întregime de afluxul de bani suplimentari în sistem, ci trebuie să cucerească inimile și mințile celor care o aplică.

Deși conceptul prevenirii instituționalizării este simplu, punerea lui în practică este mai dificilă și există cercetări relativ puține referitoare la practica prevenirii instituționalizării în lucrul social cu copiii. Prevenirea instituționalizării a fost investigată mai amplu în ocrotirea sănătății, iar utilizarea ei în acest context și în domeniul învecinat de îngrijire comunitară pentru vârstnicii vor fi elucidate înainte de a trasa impactul ei asupra serviciilor vestice de protecție a copilului.

Sistemul de prevenire a instituționalizării se va baza pe următoarele principii: [37, p. 86]

Interesul major al copilului va avea prioritatea la luarea deciziilor care îl afectează;

Respectarea corespunzătoare a drepturilor beneficiarului;

Criterii corecte și clare privind dreptul la servicii pentru toate categoriile de

beneficiari;

Mecanisme transparente de luare a deciziilor, de verificare și control;

Utilizarea eficientă a resurselor și așa insuficiente;

Monitorizarea, evaluarea și revizuirea procesului de a luare a deciziilor bazată pe calitatea rezultatelor pentru beneficiar;

Acordarea serviciilor într-un mod corect și consistent;

Plan individualizat de îngrijire a copilului în baza evaluării situației familiei și a copilului. [47, p. 98]

Pentru implementarea eficientă a serviciilor de prevenire a instituționalizării este necesar ca aceste servicii să includă 4 componente de bază:

1. Organizație / agenție responsabilă pentru coordonarea evaluării situației copilului

Procesul de evaluare este complex și solicită o structură organizațională ce angajează personal instruit pentru efectuarea evaluărilor, acordarea sau achiziționarea serviciilor, evidența și revizuirea planurilor pentru copii. Cei care efectuează evaluări vor trebui să coopereze cu un șir de organizații și figuri profesionale care dispun de informații despre copiii și familiile lor. În special, evaluarea trebuie să ia În seamă problemele ce țin de, printre altele, sănătate, educație, asistență socială, cazare, etc.

Evaluarea intereselor supreme ale copiilor este o sarcină deloc ușoară și necesită aplicarea cunoștințelor ample, ce țin de dezvoltarea copilului, drepturile copilului, lege, cercetări precum și îndeletniciri practice în astfel de sfere cum ar fi comunicarea și întocmirea dărilor de seamă. Așadar, organizația va avea nevoie de un contingent de asistenți sociali cu un grad Înalt de instruire pentru a efectua evaluări și a ține evidența acestora.

Suplimentar, sunt necesari conducătorii capabili să revizuiască deciziile individuale, să monitorizeze standardele și să administreze strategia de prevenire a instituționalizării. Ei, de exemplu, vor fi responsabili pentru planificarea serviciilor astfel ca acestea să răspundă nevoilor schimbătoare, folosind reacția inversă (feedback-ul) de la sistemele de monitorizare, pentru adaptarea direcției strategice la nivel local și regional, și pentru alocarea resurselor. [26, p. 19]

2. Servicii în comunitate pentru acordarea ajutorului și susținerii copiilor și familiilor lor

Un factor-cheie în folosirea excesivă a îngrijirii instituționale în Europa și Asia Centrală a fost lipsa unui șir de servicii ce ar acorda susținere specializată copiilor vulnerabili și familiilor, în casele și comunitățile lor. Cel de-al patrulea Raport Regional de Monitorizare UNICEF (UNICEF, 1997) a subliniat felul în care accentul susținerii de stat s-a împărțit între diminuarea sectorului de asistență primară (transferuri bănești, concediu de maternitate și parental, indemnizații de educație preșcolară și alte indemnizații pentru familie), și privațiunea de îngrijire parentală prin plasament, preponderent În instituții mari. El a constatat lipsa de alternative și servicii preventive ca un factor-cheie în menținerea gradului Înalt de utilizare a instituțiilor și a invocat necesitatea stabilirii unui șir continuu de servicii.

Raportul UNICEF a examinat sistemul de protecție a copilului în întregime. În cadrul șirului continuu de servicii este necesară aplicarea serviciilor concrete pentru a acorda alternative plasamentului În instituții. Astfel de servicii trebuie să se afle într-un raport direct cu caracterul problemelor copiilor plasați În instituții și ale familiilor lor.

De exemplu, organizația benevolă O Familie pentru Fiecare Copil, ce activează în județul Caraș-Severin în România, în parteneriat cu UNICEF a elaborat un șir de servicii pentru a preveni abandonarea copiilor, în special de mame tinere (UNICEF 2000). Serviciile includ o echipă multidisciplinară, cu sediul în spitalul local de maternitate, care acordă consultanță și susținere femeilor gravide, și un centru de susținere pentru mame tinere și prunci. Echipa de la spital identifică mame in situații de risc de abandonare a copiilor la o etapă timpurie în comparație cu procesul obișnuit de repartizare la echipele de protecție a copilului, ceea ce-i permite să fie mai eficientă În oferirea susținerii pentru ca mamele să-și păstreze copiii lor.

Este important de remarcat că serviciile necesare diferă În diferite localități și În dependență de diferite probleme care au provocat internarea copilului la instituție. Așadar, este necesară o planificare atentă a serviciilor, pentru ca acestea să corespundă nevoilor și problemelor locale, la fel ca și un proces de planificare detailată. [26, p. 24]

3. Procesul de luare a deciziilor pe baza unei abordări sistematice a evaluării și revizuirii nevoilor copiilor și a circumstanțelor familiale

Procesul de luare de decizii trebuie să cuprindă un șir de diferite momente de decizie pe parcursul „evoluării în serviciu” a copilului. Aceasta include decizii din momentul repartizării inițiale până la punctul în care copilul nu mai are nevoie de servicii. În toate cazurile deciziile trebuie să se bazeze pe o evaluare a intereselor supreme ale copilului. Cantitatea de informații, necesară pentru această evaluare și procesul de luare a deciziei, poate varia în dependență de caracterul deciziei ce urmează a fi luată (de exemplu, repartizare inițială, revizuire, etc.).

Toate deciziile ce au drept consecință îndepărtarea copiilor contra dorinței părinților lor trebuie luate de un tribunal independent, și precedate de o evaluare completă. Aceasta trebuie să fie o condiție minimă a cadrului juridic. În Norvegia prin Legea cu privire la protecția copilului din anul 1992 s-au înființat tribunaluri noi, ca răspuns la criticele că instanțele existente nu erau suficient de obiective sau independente de administrația de protecție a copilului. Independența acestor tribunaluri este protejată prin componența comisiei tribunalului, care este definită în statut, și prin proceduri pentru reprezentarea juridică și interogatoriu contradictoriu al tuturor părților (Lurie, 1998).

Tribunalurile – începând de la cele administrative până la cele complet judiciare trebuie să cântărească dreptul copilului de a fi crescut de un părinte contra dovezilor că scoaterea din familie va servi intereselor supreme ale copilului. Într-o decizie atât de delicată independența tribunalului de la sistemul de acordare a îngrijirii este o problemă cheie. În România, de exemplu, tribunalele ce adoptă astfel de decizii deseori includ șefii instituțiilor și aceasta ridică problema influenței necorespunzătoare a acestora din urmă asupra deciziilor adoptate (Tobias, 2000).

Internarea multor copii în instituțiile din Europa și Asia Centrală se produce cu acordul tacit al părinților și nu contra voinței părinților. Acești copii sunt descriși ca abandonați, cu toate că termenul cuprinde un șir de factori și circumstanțe diferite. Chiar dacă un părinte cere ca copilul să fie internat spre îngrijire, este important să fie efectuată evaluarea și să fie luate În considerație toate opțiunile. În cazul în care părinții copilului sunt necunoscuți, trebuie întreprinse eforturi serioase pentru a-i detecta.

Suplimentar la decizia cu privire la admitere trebuie să existe un proces de revizuire formală și regulată a serviciilor, acordate unui copil sau unei familii. Aceasta este menită să prevină rămânerea în vigoare a deciziilor despre continuarea serviciilor, precum și să obțină o permanență pentru copii prin întoarcerea lor În familiile lor naturale, prin tutelă sau adopție.

Problema-cheie este necesitatea criteriilor și procedurilor pentru asigurarea evaluărilor adecvate ale situației copilului sau familiei și care ar permite celor care adoptă decizia să răspundă intereselor supreme ale copilului ca, de exemplu, în Centrul Regional de Reabilitare pentru copiii cu disabilități din regiunea Samara din Rusia. [26, p. 29]

4. Sisteme informaționale ce asigură reacția inversă/opinii (feedback) referitoare la funcționarea sistemului și permit monitorizarea și revizuirea deciziilor și a rezultatelor lor

O trecere în revistă a literaturii subliniază necesitatea de informare asupra funcționării sistemului în întregime ca reacție inversă către factorii de decizie la nivel local. În îngrijirea gestionată acesta este un aspect al revizuirii utilizării, iar În reforma justiției minorilor aplicarea sistemelor informaționale pentru monitorizarea deciziilor cheie a constituit un aspect fundamental al strategiei. Scopul acestui element al prevenirii instituționalizării este să asigure că personalul și conducătorii pot reacționa la modelele de rezultate ale deciziilor luate despre servicii, ca o organizație care învață. Aceasta este în special important în contextul Europei și Asiei Centrale, unde mișcarea spre serviciile comunitare va fi, probabil, o schimbare majoră. [26, p. 34]

Înainte de a planifica implementarea prevenirii instituționalizării, este important de avut la dispoziție informații detailate despre funcționarea sistemului. Informația cu privire la structurile de admitere pentru Îngrijire și evoluțiile ulterioare ale copiilor prin sistemul serviciului este necesară În scopul asigurării unei baze pentru a planifica serviciile și pentru a hotărî dacă, și ce fel de, servicii noi sunt necesare. Informația de asemenea ajută la combaterea preconcepțiilor despre serviciul curent și funcționarea acestuia. Aceste informații trebuie analizate la nivel local, fiindcă problemele cu care se confruntă familiile și care cauzează internarea În Îngrijirea de stat diferă, chiar Între localități similare.

Monitorizarea sistemelor își atinge gradul maxim de eficiență, când ea este folosită nu numai în centru, dar și local, pentru a acumula informații-cheie, și unde ea constituie o parte a strategiei de împuternicire a conducătorilor și practicienilor (Bilson, 1999). [cit 32, p. 97]Aceasta înseamnă că informația trebuie să fie semnificativă pentru utilizatori, să fie simplă În colectare și să faciliteze reacția inversă (feedback) despre serviciile pertinente. Din cauza resurselor limitate, disponibile pentru monitorizare în regiunea Europei și Asiei Centrale, ea de asemenea trebuie realizată fără a face necesare investiții mari în echipamentul fizic al calculatoarelor și să solicite timpul minimal al personalului pentru funcționarea sistemului, deși personalul va avea totuși nevoie de Îndeletniciri În analiza și folosirea informației în planificarea serviciului.

Orice copil separat de familia de origine suferă o traumă. Este bine din toate punctele de vedere ca familiile să fie sprijinite pentru a-și îngriji copiii, acolo unde acest lucru este posibil și sigur. Deși este evident că există situați în care copiii trebuie separați de familiile lor (situații de abuz sau pericol), există multiple cazuri în care copiii ar putea rămâne cu familiile lor, dacă ar avea sprijinul necesar. Conform Convenției ONU privind Drepturile Copilului, oferirea de servicii și sprijinirea familiilor de către stat este obligatorie, astfel încât acestea să își poată îngriji copiii. [66, p. 24]

Totodată, serviciile de prevenție sunt extrem de eficiente și în privința costurilor. Când încercăm să prevenim separarea copilului de familia naturală, o hartă a resurselor loca le ar putea veni în ajutorul asistentului social. Dintre cele mai cunoscute servicii de prevenție sunt: [48, p. 67]

Centrul de consiliere și sprijin pentru părinți – servicii care acordă părinților biologici sau îngrijitorului sprijinul prin consiliere socială, psihologică, juridică sau de altă natură și suport material sau/și financiar necesare pentru a-i asigura copilului un nivel de viață corespunzător dezvoltării sale, promovând dreptul acestuia la păstrarea relațiilor familiale. De foarte multe ori, familiile sau părinții suferă de stres sever ca rezultat al îngrijirii copiilor cu nevoi speciale, sau pentru că sunt familii monoparentale. De multe ori au sentimentul că nu mai pot face față și că un plasament instituțional ar fi cea mai bună soluție pentru copil. în astfel de circumstanțe, un consilier experimentat îi poate ajuta pe părinți să facă față stresului și să găsească soluții care nu necesită plasamentul copiilor în îngrijire.

Rețeaua de resurse. Asistenții sociali trebuie să creeze rețele de resurse locale, implicând toți agenții locali care pot ajuta la rezolvarea problemelor copiilor și familiilor aflate în situație de dificultate. Adesea, soluția pentru o situație de dificultate în care se găsește un copil sau o familie conține mai multe componente și implică mai multe servicii.

Grupurile de sprijin pot avea un efect similar și conduc la reducerea sentimentului de izolare pe care îl au mulți părinți în situații de dificultate. Mai mult, grupurile de sprijin pot asista în identificarea nevoilor și la lobby-ul pentru crearea de servicii la nivel local. Multe servicii de excelență pentru copii cu nevoi speciale sau boli cronice din toată.

Servicii de planificare familială. Asistenții sociali le pot ajuta pe mame să aibă acces gratuit la serviciile de planificare familială și să fie educate în privința metodelor de contracepție. Aceasta este deseori cea mai bună metodă de prevenire a unei sarcini nedorite și prin urmare, de separare a copilului de familia naturală.

îngrijire tip respiro. În mod particular pentru copiii cu nevoi speciale sau probleme severe de comportament, îngrijirea de tip respiro poate ajuta familiile în îngrijirea copiilor pe termen lung. îngrijirea non-stop a unui copil cu nevoi speciale severe este obositoare și stresantă. Există multe exemple de familii care reușesc să-și îngrijească copiii cu nevoi speciale mai mulți ani, dar ajung la un punct în care simt că nu mai pot face față stresului. Adesea, acest lucru are ca rezultat plasarea copiilor într-o instituție. Aceasta poate fi evitată în multe cazuri cu ajutorul îngrijirii tip respiro, care poate fi oferită într-o manieră planificată sau în regim de urgență, iar nivelele de îngrijire pot varia în funcție de nevoile familiei, îngrijirea tip respiro poate fi de tip rezidențial sau de zi.

Îngrijire medicală generală. Asistenții medicali și medicii de familie pot fi de mare ajutor în a susține familiile cu copii mici și în accesarea serviciilor potrivite, dacă un copil sau familia se află într-o situație de risc sau dificultate. Asistenții sociali vor ajuta să se înregistreze la medicul de familie, pentru a beneficia de îngrijirea medicală.

Asistenți sociali în spitale, care lucrează în echipe multidisciplinare, pot să ofere consiliere mamelor aflate În risc de a-și plasa copiii în îngrijirea statului.

Sprijin material. Câteodată, sprijinul material poate ajuta familiile în situații de criză, dar acest lucru ar trebui folosit doar ca o măsură temporară, ca parte a unui pachet de măsuri. Sprijinul material pe termen lung tinde să creeze dependență și nu ajută întotdeauna familia În rezolvarea problemelor de durată.

Intervenția în situația de criză. Asistenții sociali trebuie să intervină și să ajute familiile În momente de criză. Fonduri de urgență de prevenție, servicii respiro, consiliere și servicii de primire în regim de urgență pot fi folosite pentru a ajuta copiii să rămână în familiile lor, prevenind instituționalizarea.

Centrele de zi pot ajuta familiile care au nevoie de ajutor în îngrijirea copilului, astfel încât părinții pot merge la serviciu. Astfel de centre pot, de asemenea, să furnizeze hrană și asistență medicală gratis. În plus, centrele pot oferi sprijin educațional pentru copiii care sunt marginalizați în școli și se află În risc de abandon școlar. Adesea, abandonul școlar, sau problemele la școală constituie un factor precursor intrării copilului în instituție. Centrele pot de asemenea oferi consiliere copiilor, părinților sau familiei.

Centrul maternal. În cazul mamelor aflate În situații de criză, ceea ce le predispune riscului de a-și plasa copiii în îngrijirea statului, centrul maternal poate fi serviciul ideal. Într-un astfel de centru, o mamă poate locui o perioadă limitată de timp cu copilul sau copiii ei, în timp ce asistentul social o ajută la pregătirea pentru traiul independent. Mama poate învăța abilitățile de părinte și autogospodărire, poate fi ajutată să-și termine școala sau să-și găsească un loc de muncă și să-și reclădească relația cu familia.

Servicii de primire În regim de urgență. Câteodată, este un lucru potrivit ca un copil să fie luat temporar din familie, de exemplu dacă copilul se află În risc de a fi lezat, sau dacă părinții se află într-o situație de criză majoră. Pentru astfel de situații, serviciile de primire În regim de urgență sunt necesare, iar acestea sunt oferite prin plasamente pentru o perioadă scurtă de timp. Serviciile de primire În regim de urgență vor fi sprijinite de asistenții sociali, care au responsabilitate de a facilita reintegrarea copilului În familie sau de a găsi un plasament familial pe termen lung pentru copil. Astfel, intrările pe termen lung Într-o instituție pot fi evitate.

1.3 Spriginul social ca formă alternativă de fortificare a abilităților de depățire a dificultăților sociale în situații de risc.

Termenul de "sprijin social" este folosit pentru a desemna nenumăratele forme prin care unele persoane primesc ajutor din partea altora. Sprijinul social se referă la acțiunile întreprinse de alții în scopul de a ajuta. Sprijinul social este de 3 tipuri: [27, p. 134]

Sprijinul afectiv – ascultarea exprimării unor sentimente și încurajarea;

Sprijinul informativ – învățarea sau oferirea de informații sau sfaturi, sau ajutorul oferit unei persoane pentru a lua o hotărâre importantă;

Sprijin material – împrumutarea de bani sau bunuri, ajutorul oferit pentru ducerea la bun sfârșit a unor sarcini, sau pentru a transporta pe cineva undeva.

O rețea de sprijin social se referă la un grup de oameni care oferă diferite forme de sprijin social. Sprijinul social poate fi acordat prin intermediul unor rețele de membri de familie, prieteni și colegi, sau al unor grupuri sau organizații cum ar fi cele religioase. Sprijinul "formal" se referă la serviciile oferite de profesioniști plătiți. Serviciile de sprijin informal sunt acordate de rețele familiale, prieteni, voluntari sau grupuri comunitare. [27, p. 139]

S-ar putea ca, în pofida unor largi rețele sociale, oamenii să nu se simtă sprijiniți, sau sar putea să nu primească acel sprijin de care au nevoie. S-ar putea să existe și modele "negative" de rețele de sprijin. De exemplu, s-ar putea ca rețelele sociale să încurajeze un comportament dăunător, cum ar fi de exemplu consumul de alcool.

Evaluarea sprijinului social este necesară și utilă din mai multe puncte de vedre: [32, p. 124]

Toți avem nevoie de prietenie și sprijin social. Nici unul dintre noi nu este complet independent.

Sprijinul informal este mai la îndemână decât cel formal. Până la 95% din ajutor este acordat prin intermediul sprijinului social.

Formele de sprijin social sunt mai normale pentru beneficiar.

Sprijinul social este mai puțin costisitor decât crearea unor forme oficiale de sprijin.

Ajutând familiile să-și evalueze rețeaua de sprijin social putem:

Identifica resursele prin care familiile Își pot atinge obiectivele

Identifică lipsurile din rețeaua de sprijin pentru o familie și deci nevoile de sprijin care pot fi introduse în planul de servicii.

Există o serie de instrumente pe care un asistent social le poate folosi pentru a obține informații referitoare la serviciile de sprijin social pentru un beneficiar. Folosind harta rețelei sociale, asistenții sociali își solicită beneficiarii să gândească și să scrie numele persoanelor a căror prezență a fost importantă pentru ei în ultima lună. Acestea pot fi persoane pe care beneficiarul le-a văzut, cu care a vorbit sau cărora le-a trimis scrisori. Harta cuprinde persoane care i-au făcut pe beneficiari să se simtă bine sau rău, au jucat un rol în viața lor sau le-au influențat deciziile luate în această perioadă de timp. Nu există un număr anume de persoane care trebuie să fie consemnat pe hartă, se vor nota pur și simplu numele tuturor persoanelor indicate de beneficiar. [13, p. 65]

Analiza rețelei sociale reprezintă un alt instrument util care poate fi folosit astfel: [10, p. 143]

În prima coloană beneficiarul notează persoanele cele mai importante din punctul lui de vedere. Spațiul permite indicarea a șase persoane. Majoritatea beneficiarilor pot da numele a cel puțin 15 persoane.

În coloana următoare, beneficiarii vor nota domeniul în care persoana are legături cu ei.

În următoarele trei coloane se vor nota cele trei tipuri de sprijin social – material, afectiv și informativ – beneficiarului cerându-i să aprecieze frecvența sprijinului.

În a șasea coloană se va nota reciprocitatea, de exemplu, primește dar și oferă beneficiarul sprijin acestor persoane.

În ultima coloană, beneficiarii arată care este frecvența contactelor cu fiecare persoană.

Cu ajutorul hartei și analizei, asistenții sociali Își pot face o imagine a rețelei de sprijin social a fiecărui beneficiar. Sprijinul familial promovează securitatea și dezvoltarea copilului și previne părăsirea familiei de către copil prin reducerea factorilor de stres din viața copilului și a familiei lui, promovând competența copilului, construind legături între copil și membrii familiei lui cu entități și resurse relevante de susținere și promovând principiile etice și competența În rândul părinților.

Există trei tipuri de sprijin familial: [9, p. 123]

Sprijinul familial de dezvoltare "caută să fortifice capacitățile de depășire a dificultăților copiilor și adulților În contextul familiilor și grupurilor de vecini …

Ea nu se axează pe probleme și este, În principiu, deschisă pentru toți cei care se confruntă cu provocările obișnuite ale părinților și vieții de familie".

De exemplu: grupuri de dezvoltare personală, proiecte de recreație, programe pentru tineret, educația părinților / adulților relevantă pentru viața și relațiile de familie.

Sprijinul familial de compensare "caută să compenseze efectele de incapacitate produse de dezavantaje sau adversități din viața actuală sau anterioară … să contracareze efectele toxice … ale excluderii sociale".

De exemplu: programe de creșă de calitate înaltă pentru copii dezavantajați, programe pentru tineret pentru grupurile de risc din comunitățile cu rate înalte de neglijare a școlii și abandonare timpurie a școlii.

Sprijinul familial de protecție "caută să fortifice rezistența copiilor și adulților în raport cu anumite riscuri identificate sau amenințări din cadrul unor anumite familii (și) …

. . . recunoaște valoarea relațiilor, activităților de rutină și a ritualurilor (de ex.: zile de naștere, Crăciunul) în constituirea unei structuri și a unei stabilități mai mari a vieții domestice pentru copilul care se confruntă cu circumstanțe de stres în familie".

De exemplu: aflarea în familii foster pe parcursul zilei a copiilor părinților care fac abuz de droguri, programe de susținere a părinților pentru gestionarea comportamentelor copiilor, azil și grupuri de susținere pentru femeile ce suferă din cauza violenței domestice.

Domeniile cheie de intervenție privind sprijinul familial [6, p. 56]

1. Găsirea și punerea în valoare a părților tari

Axarea pe resursele pozitive ale familiei ca sursă potențială de vindecare și dezvoltare.

Încurajarea acestor aspecte și acordarea unei atenții mai mici aspectelor deficitare, patologiilor și riscurilor.

De exemplu: talentul de muzician sau rolul de activist comunitar al unui părinte, Interesul unui copil pentru sport sau viața sălbatică.

2. Capitalul social

Cercetările au arătat că În cazurile, în care familia este implicată În activitățile comunității locale, este mai puțin probabil că bunăstarea copilului va fi supusă riscurilor. Exemplele de indicatori ai capitalului social includ implicarea în activitățile unei biserici locale, sau, În general, o percepție mai pozitivă a grupurilor de vecini ca sursă de susținere.

Studiile din SUA au indicată că prezența doar a unui indicator al capitalului social sporește șansele că copilul va reuși În viață cu 29%, iar o combinație a oricăror doi indicatori ridică aceste șanse la cifra de 66%.

3. Bază de securitate

După cum este indicat în teoria atașării, relațiile stabile oferă o "bază de securitate" și învață copilul care crește că oamenii și lumea sunt demni de Încredere și că copilul merită dragoste. Acest simț de posesie a unei baze de securitate îi permite copilului să se dezvolte din punct de vedere emoțional și intelectual prin formarea unor noi relații și prin explorarea lumii din jurul acestora. Acest simț al bazei de securitate este inițial oferit de persoanele principale ce-l îngrijesc, dar mai târziu, el poate fi susținut de relațiile cu Învățătorii și cu mentorii respectați.

4. Zonele de confort

Stresul suferit de către copil sau o persoană tânără acasă poate fi suportat mai ușor dacă există un loc special sau o activitate în care ei se simt în securitate, prețuiți și În confort, de exemplu, un club sportiv, o pasiune sau locul de muncă.

5. Puncte de cotitură

Deseori se spune că, pe măsură ce copii cresc, ei urmează anumite "căi de dezvoltare". Ca și barca prinsă de furtună, ei pot uneori să meargă după un curs greșit sau să sufere daune. Însă copilul se poate ciocni, de asemenea, cu "puncte de cotitură" pozitive. Acestea pot include un eveniment pozitiv sau o relație pozitivă, care pot avea loc spontan și pot să nu dureze mult, dar pot ajuta copilului să se Întoarcă la un curs bun. Unele puncte de cotitură pot fi anticipate, ca, de exemplu, trecerea de la școala primară la cea medie, altele pot fi legate de o Întâlnire neprevăzută cu cineva, care se interesează de ei și pot deveni un prieten sau un mentor de nădejde.

Calitatea cea mai importantă a acestor experiențe pozitive este că ele îi dau copilului simțământul că ele aparține cuiva și că ei înseamnă mult pentru cineva și că ceea ce el face are importanță.

6. Familia extinsă sau o rețea socială mai largă

Nu numai părinții, dar și frații și surorile, buneii și alte rude, prietenii și vecinii pot servi ca surse cruciale de susținere și ca factori puternici de protecție a copiilor În situație de risc. Aceste persoane cheie, precum și grupurile comunitare, trebuie recunoscute la valoarea lor, astfel ca efectul lor pozitiv asupra copiilor să devină un strat protector.

7. Identificarea cu mai multe roluri

Multe studii dovedesc efectul pozitiv al existenței mai multor roluri în viața omului. De exemplu, o mamă singură care nu are alte roluri, se poate axa pe aspectele negative ale acestui rol și pe sensul de izolare pe care acest rol i-l conferă și poate fi mai puțin eficace și dedicată În activitatea de părinte. Însă, dacă ea, datorită existenței accesului la o instituție bună de Îngrijire a copilului, poate urma și alte activități, de exemplu, un serviciu cu jumătate de salariu sau careva studii, sau acordarea de ajutor la școala unde învață copilul său sau susținerea unei echipe sportive locale, atunci și sănătatea ei mintală și încrederea în sine ca părinte va spori prin încurajarea și susținerea, pe care le primește de la alți oameni, cu care se Întâlnește în cadrul celorlalte roluri.

8. Alianțe terapeutice

Aceste alianțe sunt rezultatul relațiilor, pe care le formează membrii familiei cu specialiștii din domeniul susținerii familiale sau cu voluntarii. Pentru ca asemenea relații să se dezvolte și pentru cucerirea Încrederii și asumarea angajamentelor este necesar mult timp. Astfel, cele mai utile relații sunt deseori mai puțin reliefate, dar regulate și de nădejde, spre deosebire de intervențiile de nivel înalt, de o singură dată, în cazurile de criză (adică relații mai asemănătoare cu camionul care distribuie lapte, decât cele ce seamănă cu mașina anti-incendiară).

9. Școala

Pe lângă oportunitățile de învățare, școlile pot oferi un șir larg de beneficii atât copiilor, cât și părinților lor, care deseori nu sunt recunoscute.

Acestea includ pentru copil:

Un spectru larg de relații sociale

Participarea și succese În sport, arte și meșteșuguri, muzică

Simțul de a fi membru și de a aparține unui grup

Oportunități de a deține funcții responsabile

Învățătorii au rolul de protectori, mentori și oameni cărora le poți Încredința secrete.

Iar pentru părinte:

Un loc unde se pot discuta problemele și se poate obține susținere din partea altor părinți

Un punct de contact dintre familie și rețelele și serviciile sociale mai largi, inclusiv comitetul părintesc și cursurile de educație a adulților, acces la lucrătorii sociali și consilieri În relații

Un loc de Întâlnire, care Într-un raion care nu prea are alte resurse asemănătoare, poate promova sensul de comunitate.

Studiile au demonstrat că școlile nu numai că protejează copiii, le ajută să se recupereze după o experiență traumatică, și promovează bunăstarea și dezvoltarea lor, dar copiii cu o experiență pozitivă din timpul școlii mai adesea Își dezvoltă o atitudine pozitivă față de muncă și carieră în viața ulterioară.

10. Vecinătățile și dezvoltarea comunității

W.J. Wilson a descris efectele pozitive ale organizațiilor sociale ale vecinătăților asupra copiilor și familiilor. EI a găsit trei dimensiuni majore:

Predominanța, forța și interdependența rețelelor sociale;

Nivelul de supraveghere colectivă de către locatari și gradul de responsabilitate personală În abordarea problemelor mahalalei;

Nivelul de participare a locatarilor În organizații voluntare și formale.

Excluderea economică și socială conduce la eficacitate proprie individuală (sau încredere în sine) joasă, care, la rândul său, poate conduce la "eficacitate colectivă joasă". Prin urmare, fortificarea "mahalalelor nevoiașe" poate conduce la rezultate pozitive mai bune decât eforturile de susținere a unor familii vulnerabile individuale situate Într-un profil geografic larg. "Astfel, dezvoltarea comunitară trebuie să ocupe locul central În orice strategie cuprinzătoare de susținere a familiei În corn unitățile dezavantajate".

11. Structuri, activități de rutină și ritualuri de familie

Un studiu de Bennet et al a determinat că copii erau mai protejați de efectele negative ale abuzului de alcool de către părinți atunci când familia era încă destul de intactă pentru a fi capabilă de a planifica și realiza anumite ritualuri, ceremonii, tradiții și activități de rutină, care În mod simbolic redau ordine și structură vieții copilului.

12. Bărbații

Programele de susținere familială includ de cele mai multe ori, femei. Trebuie de făcut un efort concentrat de a implica În ele și membrii comunității de gen bărbătesc. Multe studii indică beneficiile unei asemenea implicări pentru bunăstarea copilului și dezvoltarea contactului între tată și copil, chiar dacă în unele cazuri mai persistă riscul abuzului de droguri alcool sau abuzul față de copil. Deoarece tații pot deveni un activ potențial de valoare, Perloff și Buckner susțin că "A sosit timpul să-i scoatem pe acești bărbați din umbră și să-i aducem înapoi în viața copiilor".

Aspectele cheie pentru specialiștii, care oferă sprijin familial: [16, p. 76]

Există două moduri principale, prin care se poate oferi sprijin unei persoane sau unei familii, care este în curs de recuperare după o criză sau o traumă:

Sprijin instrumental (sau activ) este aceea În care specialiștii oferă ajutor practic sau informație.

Sprijin emoțional, este aceea În care specialistul ascultă, recunoaște durerea și suferința și arată empatie. După aceasta poate urma încurajarea pentru reconstruirea încrederii În sine a persoanei respective.

Sprijinul instrumental se oferă, de obicei, la etapa initială de criză, atunci când persoana ce oferă susținere deține careva control asupra situației și poate face ceva pentru a o îmbunătăți (de ex. ajutor practic în aranjamente de cazare pentru o familie care și-a pierdut casa din cauza incendiului).

Sprijinul emoțional este mai relevantă la etapa de tranzitie, atunci când persoana dată sau familia acceptă realitatea că nimic nu se mai poate face pentru a repara sau înlocui pierderea sau dauna suferită (de ex., un grup de susținere pentru adulții care au fost supuși abuzului în copilărie, sau a copiilor care și-au pierdut un părinte din cauza decesului sau divorțului).

Sprijinul emoțional este aproape Întotdeauna primită cu recunoștință de către beneficiar, pe când ofertele de susținere instrumentală nu sunt apreciate, dacă beneficiarul are impresia că ajutorul nu va face nici o diferență. În cazurile, în care specialistul nu cunoaște persoana sau familia destul de bine pentru a oferi sfaturi utile, sau nu dispune de resurse pentru a oferi ajutor practic, ar fi mai bine de axat pe susținerea emoțională, oferind empatie și încurajare. Aceasta va ajuta la recuperarea de către persoana sau familia respectivă a simțământului de control asupra propriei vieți, ceea ce va spori probabilitatea că ea va fi capabilă de a-și rezolva singură problemele și va diminua posibilitatea că va deveni dependentă de ajutorul din exterior. [18, p. 134]

Reciprocitatea este un alt mare avantaj al grupurilor de susținere. Multe studii au dovedit că oamenii acceptă ajutor mult mai ușor, dacă acesta vine din partea oamenilor, cărora ei cred că le-ar putea și ei ajuta, de exemplu, rudele, prietenii și vecinii. Anticiparea că ajutorul oferit ar putea fi întors este deosebit de important pentru prieteni și vecini, pe când loialitatea familiei și termenul lung al relațiilor de sânge Înseamnă că rudele sunt mai adeseori gata să ofere ajutor necondiționat.

Motivare adevărată: Lipsa reciprocității poate fi un alt motiv al inacceptării ajutorului din partea lucrătorului social sau a pedagogului. Oamenii nu numai că simt că nu-i vor putea ajuta la rândul lor specialistului, dar pot percepe că ajutorul se oferă doar din cauza profesiei persoanei date, pentru care ea e remunerată. Însă, dacă oamenii văd că specialistul dorește Într-adevăr să le ajute, este gata de a acorda ajutor pe parcursul unei perioade Îndelungate și de a face eforturi adăugătoare dacă va fi necesar, atunci ei vor accepta mai ușor și vor aprecia ajutorul specialistului.

CAPITOLUL II Afectivitatea CA proprietate a individului

2.1 Procesele afective – aspecte fundamentale

Afectivitatea este proprietatea individului de a simți emoții și sentimente; ansamblul proceselor, stărilor și relațiilor emoționale sau afective. În oricare fenomen emoțional se disting modificări organice și vegetative secundare, comportamente motorii afective, tratări subiective de un anumit grad de complexitate și avînd o anumită semnificație pentru persoana care le încearcă. O primă problemă a psihologiei emoțiilor este aceea a relației dintre componentele vegetative și motorii pe o parte, și comportamentele psihice, subiective pe de alta. De regulă, emoțiile sunt declanșate prin fapte cognitive – exceptii făcînd doar dispozițiile organice – dar nu sunt reductibile la acte de cunoaștere, pentru că diverși subiecți reacționează emoțional diferit la aceleași imagini sau idei. Explicația variabilității subiective a proceselor afective nu ține doar de organizarea cognitivă a subiecților, ci și de organizarea lor motivațională. Emoțiile apar ca desfășurări active ale motivelor în raport cu o situație pe cînd motivele ar putea fi caracterizate ca un fel de "concentrate" sau "condensări" emoționale. Dupa V. Pavelcu, [cit 12, p. 43] dacă motivele se exprimă în emoții, ele se formează și se dezvoltă prin trăiri emoționale. Emoțiile depind de semnificația pe care o au pentru subiect evenimentele ce se produc în ambianță și în propriul organism. Procesele emoționale se dezvoltă și în legatură cu amintiri sau circumstanțe imaginare. Reacțiile, tensiunile și desfășurările emoționale sunt efectul confruntării dintre cerințele subiectului și datele reale sau prezumtive ale vieții lui într-un anumit cadru obiectiv. Dacă cerințele interne – trebuințe și motive – sunt satisfăcute, efectul emoțional este pozitiv, implicînd plăcere, satisfacție, aprobare, entuziasm. În situația contrazicerii cerințelor, a insatisfacerii lor, intervine neplăcerea, nemulțumirea, dezaprobarea, necazul, indignarea.

James W. susținea că fenomenul care are loc atunci cînd simțim o emoție , cum ar fi teama sau furia sau tristețea constă în perceperea inconștientă a modificărilor fiziologice care au loc în organism . Noi raționăm greșit , spunea el. Considerăm că, văzînd un urs în pădure mă sperii și atunci devin palid ,mi se zburlește părul,tremur etc.De fapt ordinea ar fi inversă : văd ursul , încep să tremur , pălesc etc. Și conștiința acestor modificări fiziologice ecte cea ce eu numesc frică. Deși percepția atrage după sine modificările fiziologice ,iar conștiința acestora constitie ceea ce numesc eu emoție.Nu fiind că sunt trist plîng, ci invers,fiind că plîng mă simpt trist .James susținea că nu evenimentul în sine ne face să ne simțim înspăimîntați,ci teama noastră provine din modificările fiziologice care iau naștere ca urmare a acestui eveniment.Fără aceste reacții fiziologice ,nu am simți nici o emoție .Mai întîi au loc midificările fiziologice,iar emoția pe care o resimțim vine ca rezultat al interpretării de către creer a acestor modificări fiziologice. [52, p. 56]

Teoria lui James și Lange are meritul de a fi subliniat timportanța modificărilor fiziologice mai ales în caul emoțiilor șoc, care fuseseră neglijate de teoriile intelectuale,încolo sunt multe argumente împotriva punctului de vedere . Mai întîi fiziologii înregistrînd precis diferitele transformări fiziologioce produse în emoții , n-au reușit să stabilescă un profil absolut specific pentru fiecare emoție întrucît așa cum am văzut ,există manifestări care apar în două trei emoții distincte, (întru cît așa cum am văzut)apoi chiar aceeași emoție se poate exterioriza în moduri diferite , aproape contrarii. [52, p. 43]

În general, emoțiile au fost delimitate și definite pornind de la clasificări de fotografii care reprezintă chipuri umane și desene sau de la analiza vocabularului subiecților incitați să vorbească despre emoțiile lor. Astfel , există:

Bucuria – survine cînd aflăm pe neașteptate despre un eveniment fericit, mult dorit candidatul respins la un examen foarte important , află că totuși a reușit .Spre deosebire de tristețe bucuria implică manifestări dinamice: unii sar în sus, dansează, bat din palme, bătăile inimii se accelerează, statura se îndreaptă, fața se îmbujorează,ochi sticlesc, trăsăturile feței capătă o alură ascendentă. Există situații cînd persoana reacționează oarecum invers paradoxal. Precum furia palidă, sunt și cazuri cînd în loc de plîns persoana profund afectată de un deces izbucnește într-un rîs spasmodic. Tot așa datorită epuizării cineva, aflînd o veste minunată începe să plîngă. Ca durată bucuria durează de la o oră pînă la o zi în funcție de importanța cotextului social . [14, p. 67]

Frica -, este provocată de apariția bruscă a unui mare pericol cum ar fi un cutremur cînd totul se clatină ,se prăbușește sau apariția unui animal agresiv. Tabloul expresiilor este: totdeauna apare o paloare cadaverică , ochii larg deschiși cu pupile lărgite fixînd dezastru sau pericolul iminent ,părul se face măciucă, pe față apar bule de transpirație, se declanșează un tremur, mușchii devin rigizi ori se contrastă convulsiv, se fac gesturi de îndepărtare izbucnește un strigăt ascuițit de teroare, persoana fie înlemnește, fie pornește într-o fugă disperată .Sunt cazuri cînd frica provoacă un stop cardiac fatal. Ca durată frica durează de la căteva secunde pînă la maxim o oră ,fără îndoială pentru că este legată de un stimul foarte precis și neașteptat, care provoacă neapărat reacție adaptative:fugă, supunere aversiune,liniștire, ce fac ca emoția să se risipească. Frică : spaimă anxietate, neliniște, îngrijorarea, agitația, nervozitatea, preocuparea, îndoiala, neîncrederea,presimțirea (rea),incapabil de a lupta, dezorientat, îngrozit, pedică speriat, iritat, înnebunit. [14, p. 68]

Furia – ce este declanșată cînd cineva ne ofensează în chip jignitor de multă vreme sau ne-a cauzat un rău notabil și apoi se amuză, intervenind momentul „paharului plin” . Accesul de furie se manifestă prin : înroșirea feței, vasele gîtului se îngroașă, ochii ies din orbite și se injectează, pulsul se accelerează persoana gîfîie ,începe să urle, se agită, gesticulează, uneori aruncă diferite obiecte din cale etc.Dar sunt și cazuri de „mînie palidă”, cu manifestări oarecum opuse. Ca durată furia dureză de la căteva minute pînă la cîteva ore, deoarice este legată de persoanasa, de situația care a declanșat-o, experiența emoțională descrește odată cu adatptarea subiectului sau cu evoluția situației, mai ales dacă persoana nu mai este expusă obiectului cauzat. Furie: izbucnire, insultă, dușmănie,scandalos, ațîțare, răutate,pică,răzbunare, ciudă, iritare maximă violență disperare amărăciune inervat la culme inferiorizat,nedreptățit etc. [14, p. 69]

Tristețe- se caracterizează prin dispoziție rea, uneori pierderea gustului de a trăi. Plictisit, obosit, subiectul uman are idei de culpabilitate . Circulația este mai înceată, înfățișarea obosită funcțiile cerebrale lente, fără energie . Ca durată tristețea se prelungește de la una pînă la mai multe zile , necesitînd deseori o perioadă de adaptare la noua situație relațională.

Disperarea (tristețea profundă) poate fi cauzată de moartea unei persoane dragi sau incendierea locuinței . Și aici, intervine paloarea feții, fața se alungește colțurile gurii se lasă în jos, privirea devine ștearsă, persoana suspină, i se înmoaie picioarele, apar tremurături și senzații de frig. [14, p. 72]

Caracteristicile principale ale proceselor afective sunt: [40, p. 112]

Durata

Intensitatea

Polaritatea

Expresivitatea.

Durata proceselor emoționale se referă la persistenta trăirilor afective, a emoțiilor sau a sentimentelor. Plăcerea de a învăța, satisfacția determinată de reușită poate dura toată școlarizarea. În schimb, sunt elevi la care durata unor procese afective pozitive este mică, de exemplu în cazul unor examene promovate mai mult prin eforturi temporare, nesusținute.

Intensitatea este forța și profunzimea trăirilor afective, măsura în care succesul în sarcinile școlare nu este de moment și de suprafață, ci are ecouri profunde in personalitatea elevului, devenind un stimul de intensitate maximă, care mobilizează toate resursele interne pentru reușita școlară. Din nefericire există un mare număr de elevi la care afectivitatea nu constitue o forță internă deosebită care să susțină energetic activitatea de învățare. Aceștia sunt elevii apatici, indiferenți, de obicei candidați la insuccese sau eșecuri școlare.

Polaritatea afectivă este o trăsătură care îi apropie pe elevi de activitatea de învățare sau îi îndepărtează de această activitate. Întodeuna afectivitatea se situează la polul pozitiv (învață din interes, pasiune, satisfacție) sau la polul negativ (învață din obligație, cu indiferență, învățarea nu-i produce elevului plăcere sau bucurie).

Practica școlară demonstrează însă că polaritatea afectivă este relativă, și nu absolută. În realizarea sarcinilor școlare cei doi poli ai afectivității pot coexista, își pot schimba locul unul cu celălalt sau se pot neutraliza reciproc. Ceea ce determină relativizarea polarizării este faptul că afectivitatea de învățare este obligatorie, nu facultativă. Elevul este obligat să învețe, chiar dacă acest lucru nu-i place. Pe parcurs învățarea poate avea însă ecouri pozitive în personalitatea lui, adică poate determina stări de entuziasm, bucurie și satisfacție. Există și situații inverse: la început elevul poate învăța din interes, din plăcere, dar ulterior, lovindu-se de dificultăți de înțelegere, să manifeste stări de respingere pentru studiu, de tristețe sau chiar deprimare. Trecerile stărilor afective de la un pol la altul le întâlnim la elevii care de obicei nu se bucură de reușita școlară prea înaltă. Dimpotrivă, cei care au satisfacția succesului școlar manifestă și stări afective pe măsură, pentru ei activitatea de învățare fiind, în general, o activitate agreabilă, chiar foarte plăcută și o bogată sursa de satisfacții personale. [36, p. 67]

Expresivitatea este o altă trăsătură a proceselor afective. Expresivitatea, adică exteriorizarea trăirilor emoționale, se pune în evidență prin:

mimica (mișcările feței pot exprima fericirea elevului că a dat un răspuns adecvat la lecție, bucuria dar și tristețea, uneori chiar indignarea în legătură cu unele întrebări puse de profesor);

pantomimica se referă la reacțiile întregului corp: ținuta în timpul lecțiilor, gesturile care pot exprima numeroase stări interne, mersul săltăreț trădează buna dispoziție, pe când mersul agale poate semnifica mâhnire sau supărare pentru realizarea sarcinilor școlare;

intonația vocii (ca intensitate, ritm, timbru) poate deasemenea reda numeroase trăiri afective legate de activitatea de învățare.

Expresiile emoționale modifică ritmul respirației (îl face mai rapid sau mai lent), accelerează bătăile inimii (se pot produce fenomene de vasodilatație sau vasoconstricție), schimbă compoziția chimică a sângelui sau hormonilor. [40, p. 115]

În categoria proceselor afective sunt cuprinse afectele, emoțiile, dispozițiile, sentimentele si pasiunile.

Afectele sunt procese afective care au un caracter elementar și țin mai mult de instincte. Ele sunt emoții intense, ce apar brusc, au o desfășurare violentă și provoacă modificări fiziologice și corporale deosebite. Așa sunt furia, panica, bucuria exagerată, groaza, spaima, accesele de râs sau de plâns nestăpânite etc. Ele influențează negativ activitatea intelectuală a elevului. Controlul conștiinței individului asupra propriei conduite este redus. Când se manifestă, gândirea devine rigidă, inflexibilă, se pierde capacitatea de a învăța în mod organizat și sistematic. Totuși, eliberarea masivă de energie în timpul afectelor prin plâns, țipăt, alergări etc. este utilă pentru sănătatea elevului, ferindu-l astfel de unele dereglări psihice.

Afectele ("afect" ca sinonim cu "stare afectivă) [12, p. 134] sunt în indisolubilă legătură cu trebuințele, tendințele, interesele și aspirațiile noastre. Ele oglindesc, în fiecare moment, situațiile prezente, rezultatele conduitei noastre în raport cu impulsurile și dorințele noastre. Totodată, într-o măsură mai mare sau mai mică, constituie imbolduri către anume reacții, manifestări, acțiuni. Unele din ele, cum sunt sentimentele, sunt chiar principalele motive de activitate susținută. Motivația și stările afective sunt în realitate inseparabile. Stările afective implică o apreciere, o atitudine pozitivă sau negativă. Dacă un obiect este în concordanță cu trebuințele noastre rezultă o stare pozitivă, pe care o caracterizăm ca plăcută, fiind însoțită de tendințe, mișcări de apropiere. O odaie încălzită iarna ne impresionează favorabil. Dimpotrivă, când o situație e în contradicție cu ceea ce dorim, apare o impresie neplăcută, întovărășită de impulsuri spre evitare, îndepărtare: o hală în care zgomotul e infernal, iar atmosfera, sufocantă ne repugnă. Afectele au tendința de polaritate. Vasile Pave1cu vorbește de sensul "timic" (de la grecescul thime, însemnînd valoare) [cit 14, p.118]. Ele sunt fie pozitive, fie negative. Indiferența apare în lipsa oricărei stări afective, fiind de fapt o stare cu totul tranzitorie.

Afectele sunt subiective în sensul dependenței lor de trebuințele noastre actuale. Stările afective se pot schimba ușor în functie de situație. Totuși, cînd e vorba de structuri afective complexe, cum ar fi un sentiment, reacțiile noastre se direcționează foarte stabil și pentru multă vreme. Dacă afectele sunt subiective, nu rezultă lipsa lor de legătură cu realitatea obiectivă. Ele depind de caracteristicile obiectelor, ale situațiilor. Dar stările afective reflectă nu numai condițiile exterioare, ci ele exprimă mai mult, redau și raportul dintre realitate și motivația noastră.

O altă caracteristică este totalitatea. Afectele exprimă un raport cu toate tendințele prezente într-un anumit moment și nu doar cu efectul unei stimulări parțială. De exemplu, un copil face obrăznicii, enervând multe persoane, dar mama sa, iubindu-l cu pasiune, nu se supără, ci se amuză, ignorînd vădit aspectele negative ale comportării lui. Deci stările afective creează o sinteză specifică a tuturor impulsurilor activate.

V. Pavelcu scoate în relief și tensiunea drept caracteristică a stărilor afective. Într-adevăr, dacă o tendință se transformă imediat în mișcare nu provoacă un afect. Cu cît apar mai numeroase tendințe care se contracarează, cu cît există o întîrziere în satisfacerea lor, cu atît se creează o stare de tensiune mai mare și o structurare a lor, făcînd posibile trăiri intense. [cit 14, p. 87]

Emoțiile reprezintă o stare afectivă provocată de o anumită situație sau de un obiect oarecare. Când elevul manifestă o stare de entuziasm sau admirație el știe că aceste ecouri lăuntrice, aceste trăiri interne sunt determinate de niște evenimente precise: a fost de exemplu selecționat pentru a participa la olimpiadă de matematică. Tot astfel, când este trist, deznădăjduit știe că toate acestea se datorează rezultatelor școlare nu tocmai bune. Bucuria, simpatia, entuziasmul, tristețea, antipatia, disprețul, speranța, plăcerea sau neplăcerea sunt emoții pe care le trăiește orice elev în condițiile activității școlare. [53, p. 98]

Dispozițiile sunt stări afective al căror obiect nu este întodeuna cunoscut. Desigur, un elev poate să fie bine dispus pentru că a primit o notă bună la fizică, de pildă. Altădată însa el nu va putea să precizeze de ce este bine sau rău dispus. Niște cauze reale care determină aceste trăiri difuze există. De aceea, ele trebuie căutate, examinate și adoptate măsurile care se impun. Dacă un elev este rău dispus din cauza notei mici la fizică el poate fi ajutat ca in viitor să obțină note bune și foarte bune.

Sentimentele sunt mai intelectualizate și trăite mai intens. Ca și emoțiile ele sunt foarte numeroase. Vom menționa sentimentul succesului școlar și insuccesului sau al eșecului. Când se afla în fața reușitei școlare, elevul trăiește cu intensitate sentimentul de izbândă, de succes. Când nu se bucura de reușita școlară, cu toate eforturile pe care le-a depus, el trăiește sentimentul de insucces, de eșec.

Sentimentele sunt dependente la nivelul aspirațiilor pe care le manifestă subiectul. Când elevul își dă seama că dorința lui de a avea rezultate bune la matematică și chimie s-a realizat, că această aspirație a fost atinsă, sentimentul de satisfacție pe care îl trăiește este mult mai puternic și stimulativ. Sentimentul de insucces este descurajant și deprimant. Insuccesul poate da naștere și sentimentului de rușine și vinovăție, elevul aflat în situația respectivă înțelegând că nu a acționat conform principiilor morale acceptate, că nu s-a încadrat în contextul acestor principii. Sentimentele de rușine și vinovăție pot să fie puternice și, în cele din urmă, să îmbrace forma sentimentului de regret, care este dureros și greu de suportat în fața colegilor, a părinților și a cadrelor didactice. [53, p. 132]

Un sentiment superior, ce se manifestă cu preponderență în adolescență, este cel de dragoste. Este trebuința și dorința de apropiere de persoane de sex opus, care reprezintă obiectul iubirii. Trăirea afectivă a unui elev față de o elevă sau a unei eleve față de un elev poate deveni un stimulent pentru reușita școlară a amândurora. Există numeroase cazuri de acest gen pozitiv. Alături de sentimentul de dragoste pot lua naștere și alte sentimente cum sunt: gelozia, invidia, ura, disprețul, care trebuie tratate și înlăturate cu atenție, pentru că ele sunt dăunătoare și pentru activitatea școlară.

Pasiunile sunt sentimente foarte puternice și active. Elevul care își manifestă o pasiune își mobilizează toate forțele pentru satisfacerea ei, dovedind o perseverentă neobișnuită. Există pasiuni creatoare pe care le întâlnim la mulți adolescenți și care se exprimă în produse literare, poetice, electronice, științifice etc. de valoare personală și poate chiar socială. Dar există și pasiuni negative pentru elevi, cum sunt: fumatul, alcoolul, iar în ultimul timp, drogurile. [53, p. 135]

S-au depus numeroase eforturi pentru a explica comportamentul emoțional al omului, dar rezultatele nu au fost întodeuna pe măsură.

Teoria emergenței consideră conduita emoțională ca fiind o mobilizare instantanee, deosebită a energiei organismului pentru a face față situații neașteptate sau unui pericol care pare iminent. Teorii înrudite acesteia susțin că emoțiile sunt stări de activare excepțională a organismului. Organismul uman se află tot timpul într-o anumită stare de activare, dar în situațiile obișnuite el este mai puțin activ, decât în stare emoțională. Prin emoții și sentimente elevul devine apt de eforturi mari în activitatea de învățare. Între teoria emergenței și motivației exista o relație mai strânsă.

O anumită răspândire a avut și teoria intelectualistă a lui J.F. Herbart. Acest autor consideră că stările afective își au izvorul în tensiunea reprezentărilor mentale sau a ideilor și în conflictele care se produc între acestea în diferite situații. Reprezentarea despre reușita școlară produce sentimentul de satisfacție, pe când imaginea unei nereușite provoacă tristețe, supărare. Dar nici această teorie nu este satisfăcătoare pentru explicarea naturii complexe a comportamentului emoțional al omului. [cit 40, p. 189]

Teoria hipotalamică a fost elaborată de W.B. Cannon și P. Bard și consideră că pentru apariția stărilor afective este suficient ca impulsurile nervoase de la nivelul receptorului (retina, organul lui Corti, celulele olfactive, gustative etc.) să ajungă la hipotalamus (Hipotalamus = formațiune nervoasă aflată în zona ventrală a diencefalului – la baza creierului.) care să le propage în cortex și să-l activeze pentru a apărea emoția. Hipotalamusul determină simultan propagarea impulsului nervos în cortex și în anumite organe interne. Dar pentru a avea trăiri afective nu este necesar ca aceste organe să fie mereu activate. Numai că bogata noastră viață afectivă în nici un caz nu poate fi redusă la o simplă reacție reflexă a hipotalamusului. [cit 40, p. 191]

Afectivitatea se dezvoltă în mediul cultural și social, restructurând în felul acesta chiar trăirile afective elementare, de ordin biologic. De fapt, este acceptată ideea că afectivitatea, ca și celelalte componente ale personalității se structurează în decursul vieții ontogenetice. Vasile Pavelcu subliniază că socializarea personalității lărgește axa valorilor afective. Sentimentele superioare și pasiunile pozitive conferă personalității trăirea unei depline securități chiar și în situații când anumiți factori din ambianță acționează în sens negativ. Această aparentă detașare nu este altceva decât expresia nivelului înalt la care ajunge trăirea afectivă, făcând posibilă o colaborare cu raționalul și depășirea prin conduite superioare a situațiilor aversive. [52, p. 243]

2.2 Particularități de dezvoltare a sferei afective la copii

Întrucât aici interesează mai mult relația afectivitate-învățare vom sublinia că procesele afective, deși precis delimitate de cele cognitive, se află totuși într-o strânsă interacțiune cu acestea. Când afectivul (emoțiile, sentimentele, pasiunile) se află în acord cu intelectualul (idei, concepții, reprezentări), în sensul susțineri energetice a acestuia din urmă atunci randamentul activității de învățare este mai mare și facilitează reușita școlară a elevului.

Totul se petrece pentru majoritatea psihologilor ca și cum conștiința despre emoție este mai întîi o conștiință reflexivă. Desigur că este întotdeauna posibil să luăm cunoștință de emoție ca structură afectivă a conștiinței spunînd: sunt furios , mi-e frică. Conștiința emoțională este mai necugetată, ea este în primul rînd conștiința despre lume. Este evident, într-adevăr că omul căruia îi este frică de ceva, chiar dacă avem în vedere ,una dintre acele angoase nedefinite pe care le trăim în întuneric într-un gang sinistru și pustiu etc., tot de anumite aspecte ale nopții ale lumii ne este frică. Aici, fără îndoială, toți psihologii au notat că emoția este declanșată de o percepție de o reprezentare semnal, se pare însă că după aceea, pentru dînșii, emoția, se îndepărtează de obiect pentru a se asorbi în ea însăși. Nu trebuie prea multă reflecție ca să înțelegem că dimpotrivă emoția revine în fiecare clipă la obiect și că se alimentează de aici. Se descrie fuga în cazul fricii, de exemplu, ca și cum fuga nu ar fi mai presus decît toate o fugă din fața unui anumit obiect, ca și cum obiectul de care se fuge nu ar rămîne mereu prezent în fuga însăși ca teamă a sa, ca rațiune a sa de a fi; acel din fața căruia se fuge. Și cum să vorbim de furie, caz în care lovim ,înjurăm ,amenințăm fără a menționa persoana care reprezintă unitatea de măsură obiectivă a acestor insulte a acestor amenințări și lovituri. Într-un cuvînt subiectul emoționat și obiectul emoționant sunt unite într-o sinteză indisolubilă. Emoția este un anumit mod de a sesiza lumea. [15, p. 97]

Acum putem percepe ce este o emoție. Este o transformare a lumii cînd drumurile trasate devin prea dificile sau cînd nu mai vedem nici un drum, nu mai putem rămîne atît de alarmantă și anevoioasă. Toate căile sunt barate, și trebuie totuși să acționăm. Atunci încercăm să schimbăm lumea, să trăim ca și cum raporturile lucrurilor cu potențialitățile lor nu ar fi reglate de procese deterministe ci de magie. Trebuie de înțeles că nu este vorba de un joc : aici noi suntem încolțiți și ne aruncăm în această nouă atitudine cu toată energia de care dispunem. Trebuie apoi să înțelegem că această încercare nu este conștientă ,căci altfel ar fi obiectul unei reflecții. Sesizarea unui obiect generează o mare tensiune, deoarice conștiința îl sesisează, sau caută sa-l sesizeze astfel ,cu alte cuvinte,ea se transformă tocmai pentru a transforma obiectul. [17, p. 68]

Trebuie de menționat faptul că emoția mai este caracteristică de schimbarea de intenție și de conduită . Imposibilitatea de a găsi o soluție problemei servește de teama noii intenții. Dar conduita emoțională nu se situiază pe același plan cu celelalte conduite, nefiind efectivă.Ea caută să-i confere obiectului fără a-l modifica în structura sa reală, o altă calitate. Într-un cuvînt, în emoție , corpul este acela care dirijat de conștiință își schimbă raporturile cu lumea pentru ca lume să-și schimbe calitățile. Dacă emoția este un joc, este un joc în care credem. Un exemplu ne va face să înțelegem această structură emoțională: întind mîna ca să culeagă un ciorchine de struguri. Nu-l pot apuca, fiind prea sus . Ridic din umeri, las mîna să cadă, „murmur”sunt prea acri” și mă îndepărtez .Toate aceste gesturi , aceste vorbe, această conduită nu este decît o mică comedie jucată cu ciorchinele de struguri, pentru ca prin ea să le conferim strugurilor acea însușire de „prea acri”și carea poate servi la substituirea conduitei pe care nu o pot adopta. Mai întîi strugurii se prezentau ca „trebuind să fie culeși”. Dar această calitate îmbietoare devine imediat insuportabilă,deoarice potențialitatea nu poate fi realizată.Tensiunea insuportabilă ; la rîndu-i devine un motiv pentru a sesiza la struguri o nouă însușire ”prea acri”, care va rezolva conflictul și va suprima tensiunea. Numai că această calitate nu o pot conferi pe cale chimică strugurilor,nu pot acționa pe căi obișnuite asupra ciorchinelui. Atunci sesizez această acreală a strugurilor prea verzi prin prisma unei conduite de dezgust. Confer în chip magic strugurilor calitatea pe care o doresc. Aici comedia nu este decît pe jumătate sinceră nu prezintă decît o simulare, dar dacă sitiația ar fi în realitate ,conduita ar fi desăvîrșită: iată emoția. [4, p. 112]

Fie de exemplu frica pasivă, văd venind spre mine o fiară fioroasă, picioarile mi se înmoaie ,inima îmi piere, pălesc la față cad și leșin. Nimic nu pare mai puțin adaptat decît această conduită care mă dă fără apărare în ghearele pericolului și totuși aceasta este o conduită de evadare. Leșinul este aici un refugiu. Dar să nu se creadă că ar fi un refugiu pentru persoana în cauză, că ea caută să se salveze, să nu mai vadă fiara.Ea nu a ieșit din planul necugetat : neputînd însă evita pericolul pe căile normale și a negat. Presiunea pericolului a servit drept motiv pentru o intenție anhilantă care a comandat o conduită magică. Acestea sunt limitele acțiunii sale magice asupra lumii:poate să o suprime ca pe obiect al conștiinței , dar nu o poate face decît suprimînd însăși conștiința. Fuga în cazul fricii active , este pe nedrept socotită o conduită rațională. Fugim nu pentru a ne pune la adăpost, ci fugim pentru că nu ne putem anhila în leșin. Fuga este un leșin interpretat teatral, este o conduită magică, care constă în a lega obiectul periculos, ci cu tot corpul nostru este un mod de a-l uita, și a-l nega. În acelaș mod boxerii novici se aruncă asupra adversarului închizînd ochii: ei vor să suprime existența pumnilor săi, refuză săi perceapă și astfel le suprimă în mod simbolic eficacitatea. Astfel ne apare apare sensul veritabil al fricii:este o conștiință care urmărește să nege, prin prisma unei conduite magice, un obiect din lumea exterioară. [33, p. 92]

Se știe că tristețea pasivă se caracterizează printr-o conduită de sleire: avem în acest caz lîncezeala musculară, paloarea,căutăm un ungher și rămînem inerți, imobil, oferindu-i lumii o suprafață cît mai mică posibilă. Preferăm,, liniștea solitudinea. ”Pentru a fi siguri cu durerea noastră , cum se spune”. Lucru acesta nu este deloc adevărat. într-adevăr să lași să pară că meditez asupra necazului tău. Dar sunt destul de rare cazurile în care îndrăgim cu adevărat durerea. Tristețea vizează mai întîi sau în cele mai dese cazuri suprimarea obligației de a căuta unele căi noi, de a transforma structura lumii, înlocuind constituția prezentă a lumii printr-o altă structură poate mai neprielnică pentru noi. [33, p. 112]

Criza emoțională este în acest caz abandonarea responsabilității . Firește există și alte funcții și forme ale tristeții active. Dar ce să spunem despre bucurie. ? La prima vedere s-ar părea , întru-cît subiectul care trăiește bucuria nu avea se apăra unei schimbări care să-l ruineze contra unui pericol. Mai întîi: însă trebuie să facem dinstincția dintre bucuria sentimentală care reprezintă un echilibru , o strare adaptată , și bucuria emoție. Este de înțeles că subiectul care trăiește bucuria se comportă destul de veritabil ca un om în stare de impaciență. El nu stă, imediat le abandonează. Aceasta înseamnă că bucuria sa a fost provocată de apariția obiectului dorințelor sale. Este anunțat că a cîștigat o sumă importantă sau va revedea o persoană iubită, pe care nu a văzut-o demult. Dar cu toate că acest obiect este „iminent” el nu este încă aici , încă nu este a lui. Un anumit interval de timp îl separă de obiect, și chiar dacă este aici , chiar dacă prietenul atît de dorit apare pe peronul gării, încă mai este un obiect care nu-ți aparține decăt încetul cu încetul, plăcerea de-a revedea se va atenua fără întîrziere; nici odată nu vom reuși săl ținem aici ,lîngă noi ca pe proprietatea noastră absolută, ci această situație ni se va prezenta prin prisma a o mulțime de detalii și ca să zice așa , prin „Abschattungen”.

Bucuria este o conduită magică ce tinde să se realizeze prin incantație, posesia obiectului, ca pe o totalitate instantanee. Această conduită este însoțită de certitudinea că posesia va fi realizată mai devreme sau mai tîrziu, însă ea caută să anticipeze această posesie. Diversele manifestări ale bucuriei și hipertonusul muscular, vaso-dilatația ușoară, sunt animate și transcendente de o intenție care, prin prisma emoției, vizează lumea. Aceasta apare acum frumoasă ,obiectul dorințelor noastre apare ca fiindu-ne la îndămînă și lesne de posedat. Fiecare gest este o aprobare mai exagerată. A dansa, a cînta de bucurie reprezintă conduite simbolic aproximative, incantații. Așa se face de exemplu, ca un bărbat cărui o femeie i-a spus că îl iubește poate să înceapă să danseze și să cînte. Făcînd lucru acesta , el se deturnează de la conduita prudentă și dificilă pe care trebuie so aibă spre a merita acea iubire și a face să sporescă realizînd posesia, încetul cu încetul și prin nenumărate mici detalii (surîsul, mici atenții). El se deturnează chiar și de la femeia care ca realitate vie reprezintă tocmai polul tuturor acestor conduite: te poți opri din fugă nu și din tremurat. [15, p. 72]

Pot, printr-un efort extraordinar să mă ridic de pe un scaun să-mi întorc gîndurile de la dezastrul care mă copleșește să trec la lucru, mîinele mele vor rămîne înuiate. Trebuie să considerăm că emoția nu este pur și simplu jucată, că nu este un pur comportament; este comportamentul unui corp care se găsește într-o anumită stare: starea singură nu ar provoca comportamentul, comportamentul fără stare este o comedie; emoția însă apare într-un corp bulversatoare și ține de o anumită conduită. Bulversarea poate supravețui conduitei dar conduita constitui forma și semnificația bulversării. Pe de altă parte, fără această bulversare conduita ar fi semnificație pură , schemă afectivă. Avem aici de a face cu o formă sintetică : pentru a crede în conduitele magice trebuie să fii bulversat.

Pentru a înțelege clar procesul emoțional pornind de la conștiință , trebuie să amintim acel caracter dublu al corpului, care pe de o parte , este un obiect în lume iar pe de altă parte , este trăitul imediat al conștiinței . Acum putem sesiza esențialul : emoția este un fenomen de credință. Conștiința nu se mărginește să proiecteze semnificații afective asupra lumii care o înconjoară , ea trăiește lumea nouă pe care tocmai a construit-o . O trăiește direct e implicată în ea , suferă calitățile creionate de conduită. [12, p. 198]

Această înseamnă că atunci cînd toate căile sunt barate conștiința se azvîrle în lumea magică a emoției, se azvîrle în întregime degradîndu-se; este o conștiință nouă în fața unei lumi noi, pa care o constituie din ceea ce are mai intim în ea , cu aceea prezintă în sine însuși , fără distanță a punctului ei de vedere asupra lumii. Conștiința emoțională seamănă destul de bine cu conștiința care adoarme. Ca și aceasta din urmă ea se aruncă într-o lume nouă și transformă corpul ei ca totalitate sintetică, în așa fel încît se poate trăi și sesiza această lume nouă prin prisma acesteia. Astfel spus , conștiința schimbă corpul , în mod nemijlocit ea se situiază la nivelul conduitelor. Iată de ce manifestările fiziologice sunt, în fond tulburări ale unei mari banalități: ele seamănă cu acelea ale febrei, anginei pectorale. Ele prezintă pur și simplu bulversarea totală și vulgară a corpului ca atare.

În consecință, originea emoției este o gradare spontană și trăită a conștiinței în fața lumii. Ceea ce nu poate suporta într-un anumit mod , ea încearcă să sesizeze într-un alt mod . Iar bulversarea corpului nu este altceva decît credința trăită de conștiință. În măsura în care ea este trăită din exterior. .Este de menționat faptul: [14, p. 132]

1). Conștiința nu are, tezistic , conștiința de ea însăși, ca degradîndu-se spre a scăpa presiunii lumii. Nu e deloc de mirare că finalitatea emoției nu se bazează pe un act de conștiință .Această finalitate nu este totuși inconștientă,: ea se epuizează în constituirea obiectului.

2). Conștiința este victimă a propriei capcane.Tocmai pentru că ea trăiește noul aspect al lumii, crezînd în el, ea este captivată de propria credință, exact în vis sau isterie. Așadar, cum conștiința trăiește lumea magică în care ea s-a aruncat, ea trebuie să perpetuieze această lume în care se simpte singură captivă.În sensul acesta se poate spune că ea este suferită :conștiința se emoționează de emoția sa; ea supralicitează . Cu cît fugim mai mult cu atît ne este frică mai mult, eliberarea trebuie să vină de la o reflecție purificătoare sau de la dispoziția totală a situației generate de emoție.

În consecință în fiecare emoție, o mulțime de tensiuni afective se dirijează către viitor pentru a se constitui într-o lumină emoțiopnală.Trăim emoțional o calitate care ne penetrează, pe care o suferim și care ne covîrșește din toate părțile. Deodată emoția este smulsă ei înseși; se transcende, nu mai este un banal episod al vieții noastre cotidiene, ci este intuiție a absolutului. Este ceea ce explică emoțiile fine.În cazul acestora printr-o conduită abia schițată, printr-o ușoară oscilațiea stării noastre psihce sesizăm o calitate obiectivă a obiectului. Firește , emoțiile fine se deosebesc radical de emoțiile slabe.Întenția este aceea care diferențiază emoția fină de emoția slabă, deoarice conduita și starea somatică pot fi identice în ambele cazuri. Dar intenția la rîndul ei emotivată de situație. [12, p. 87]

O conștiință rațională se poate întotdeauna dirija asupra emoției.În acest caz emoția apare ca structură a conștiinței.. Ea nu este calitate pură și inexprimabilă, ca roșul cărămiziu sau impresia pură de durere, cum ar trebui să fie după teoria lui James.ea are un sens, semnifică ceva pentru viața mea psihică.

Reflexia purificătoarea reducției fenomenologice poate sesiza emoția în măsura în care constituie lumea sub formă magică.

2.3 Posibile efectele ale instituționalizării reflectate în personalitatea adolescentului

Emoțiile definite ca stări de pregătire sau activare a sistemelor comportamentale în mare parte înnăscute, dar influiențate și de practică și învățare, intră în categoria stărilor motivaționale. Această tendință cognitiv-funcționalistă se regăsește în difiniția dată emoțiilor ca mod de pregătire în vederea acțiunii. [17, p. 65]

Prin prisma acestei concepții, diferitele emoții pot fi difinite în funcție de modul de pregătire în vederea acțiunii. Astfel, frica aste legată de tendința de distanțare a individului în raport cu evenimentele aversive, după cum furia se leagă de tendința de a pregăti atacul. Emoțiile de bază corespund unor forme distincte și elimentare de pregătire în vederea acțiunii, iar emoțiile mixte sunt un amestec de modalități de pregătire de exemplu: prudența este o combinație dintre un interes și o frică modernă , și rezultă deci dintr-o tendință de apropiere și o tendința de a fugi.

Însă pentru anumite stări afective, diferite de emoțiile de bază, atitudinea și natura obiectului predomină în raport cu patternul de pregătire a acțiunii.Astfel, gelozia, care rezultă din ură combinată cu depresie schimbă relația fără a pregăti o anumită acțiune , și atunci starea afectivă ar putea fi caracterizată de modul de pregătire în vederea acțiunii sau de natura obiectului față de care este modificată relația prin această stare pregătitore a acțiunii. [71, www]

Aceste pregătiri în vederea acțiunii constituie stări mai mult intenționate. Implică orientarea spre o stare care va veni și generează răspunsuri ce se difinesc prin funcția pe care o au: protecție, depășirea unui obstacol,diminuarea unui contact. Totuși, tendințele către acțiune sunt mai degrabă trăite ca niște impulsuri sau decît ca niște intenții și este deseori vorba de „interes ”și nu de intenție.

Elevul nu este indiferent la ceea ce se petrece in interiorul și exteriorul său. Toate evenimentele interne și externe au un ecou mai intens sau mai puțin intens în ființa proprie. Afectivitatea a și fost definită ca trăire a relației subiect-obiect în funcție de experiența cognitivă, de starea psihică și psihofiziologică în timpul relației, de ambianță în care se produce, de evenimentele înconjurătoare etc. Întodeuna această trăire poate îmbrăca forma de bucurie, satisfacție, plăcere, iubire etc. sau de tristețe, insatisfacție, ură. [60, p. 87]

Este vorba de raporturi de satisfacție sau nesatisfacție față de activitatea de învățare, de plăcerea sau neplăcerea pe care o poate produce, deci de o atitudine de aprobare sau respingere, ceea ce reflecta o concordanță sau o neconcordanță între trăirile elevului și propria lui activitate de studiu.

Specificul proceselor afective constă în faptul că în cazul lor omul reacționează cu întreaga sa ființă. Afectivitatea este o trăire internă specifică fiecărui individ, pentru că ea depinde de semnificația pe care acesta o acordă obiectului sau situației care o determină. Ea apare ca o tensiune a întregului organism, pentru că este trăită atât în plan organic, cât și în plan psihic și comportamental. Afectivitatea ne ajută astfel să înțelegem mai bine personalitatea elevului, implicată integral în realizarea sarcinilor școlare.

Faptul corespondenței sau discordanței de diferite grade între cerințele subiective și anumite condiții determină polarizarea proceselor afective. Totuși, în stările și comportamentele emoționale, de cele mai multe ori nu se impune o singură tendință afectivă perfect polarizată spre stenic sau astenic. În fapt, stările afective sunt compuse din variate componente cu sensuri diferite. Complexitatea stărilor emoționale se explică prin însăși structura motivației individului (complicată, divergentă și nu fără contradicții interne) și prin faptul că situațiile reale, la care se adaugă și cele imaginare, niciodată nu pot să satisfacă sau să contrazică din toate punctele de vedere constelația motivațională a unui subiect. Deși emoțiile nu reproduc obiecte prin imagini, nu reproduc relații de determinare prin idei, deci nu îndeplinesc o funcție restrictivă și specializat cognitivă, totuși, ele contribuie la cunoaștere și sunt fapte de reflectare subiectivă de un anumit fel. [76, www]

Copilul contemporan se confrunta zilnic cu mult mai multe situatii stresante decât copiii de acum 10-15 ani. Astăzi copilul suferă nu numai din cauza influentelor negative a mediului înconjurător ci si din cauza instabilitătii mediului social. Factorii de stres se împart în următoarele categorii: factori fizici (frigul, căldura, radiatiile, conditiile meteorologice etc.), chimici (drogurile, medicamentele, poluarea), biologici (diverse microorganisme), psiho-emotionali (familie dezorganizata, situatii conflictuale la scoală, regimul incorect de activitate). Ca urmare, numărul de copii care suferă consecintele stresului la care au fost supusi si ajung în atentia medicilor creste.

Printre situatiile care pot provoca urmări stresante negative se numără următoarele:

Situatia de impas, în care orice miscare, fie înainte ("atacul"), fie înapoi ("retragerea"), îi par copilului egal lipsite de sens.

Situatia când lipseste posibilitatea reală de a realiza scopul trasat din cauza capacitătilor modeste. De exemplu, părintii au hotărât să-si dea fiica la o scoală de muzică însă aptitudinile ei muzicale puteau fi apreciate doar ca mediocre. Cerintele exagerate si munca asiduă au condus la manifestarea unor dereglări psiho-emotionale, care au dispărut numai după transferarea fetitei într-o scoală obisnuită.

Situatia când după stres nu survine o fază de relaxare, adică nu este asigurată odihna fizică si psihică. În această situatie se află unii copii care lucrează mult, care se consideră exceptionali, care se autoizolează si comunică foarte putin cu colegii lor.

Situatia când activitatea scolară devine pentru copii monotonă si iritantă.

Situatia când alte activităti (pictura, literatura artistică, muzica, sportul) nu prezintă nici un interes pentru copil. [75, www]

Situatiile enumerate conduc la dereglarea comportamentului si a stărilor emotionale. Medicii pediatrii sunt îngrijorati de cresterea rapidă a numărului copiilor cu întârzieri ale dezvoltării psihice si fizice: copiii sunt brutali, mincinosi, răutăciosi, prezintă dereglări functionale ale sistemelor fiziologice.

Copiii instituționalizați sunt frecvent identificați ca o categorie de copiii „în circumstanțe deosebit de dificile”, dat fiind faptul că ei au fost marcați de un triplu dezavantaj: [48, p. 87]

experiența care a făcut ca ei să se afle în imposibilitatea de a crește în propria familie, experiență traumatizată în toate variantele sale (pierderea/decesul părinților; separare în contextul unui conflict armat; abandon; respingere; abuz asupra copilului; decădere din drepturile părintești; destrămarea relației dintre părinți);

în majoritatea cazurilor se adaugă desavantajul de a fi îngrijiți într-un mediu instituțional, care nu este în posibilitate deplină de a răspunde nevoilor lor fizice, sociale și psihologice de bază, dar îi pune în fața unor experiențe în care ei devin subiectul neglijării;

copiii instituționalizați se confruntă cu nesiguranța viitorului lor. Lipsa oportunităților de învățare a rolurilor și deprinderilor necesare vieții adulte, deprivarea de experiențe emoționale indispensabile adaptării sociale adecvate, absența suportului acordat de obicei de familie fac problematic prognosticul evoluției lor. Lipsiți de părinți, iplsiți de origine și nepregătiți pentru a deveni adulți, ei au puține șanse de a se adapta cu succes în societate, astfel încît pe mulți îi regăsim căutînd sau primind refugiu în alte medii instituționalizate.

Tipul și calitatea îngrijirii asigurate copiilor se consideră a fi factori determinanți pentru dezvoltarea copilului. În cercetările realizate cu subiecții crescuți în mediul familial, variabila cea mai importantă cu privire la evoluția comportamentului a fost identificată în calitatea relațiilor familiale. Lipsa armoniei, violența domestică au fost asociate invariabil cu devianța socială și comportamentul antisocial al copiilor. Efecte benefice au fost înregistrate în cazul copiilor care s-au bucurat de relații afectuoase completate cu o supraveghere constantă. [49, p. 167]

Nu instituționalizarea în sine este responsabilă de efectele negative înregistarte, ci un șir de factori asociați acestui tip de îngrijire, astfel, White a demonstart că oferind sugarilor ocazii mai frecvente de a atinge și privi obiecte, li se dezvoltă mai rapid abilități motrice și vizuale.

Conceptul de deprivare maternă a căștigat actualmente o largă recunoaștere și a fost acceptat drept cauză a unor manifestări diverse precum: întîrzierea dezvoltării mentale, devianță, depresie, psihopatia lipsei de afecțiune ș.a. Sunt identificate șase caractersitici considerate în mod curent indispensabile unei bune îngrijiri materne:

O relație de iubire, o legătură strînsă între calitatea relațiilor familiale și dezvoltarea psihologică ulterioară a copilului, astfel încît în absența acestei apropieri calde, copilul este mai predispus să dezvolte comportamente deviante, în special de tip antisocial. [7, p. 287]

Atașament: Este o certitudine faptul că majoritatea copiilor dezvoltă un puternic atașament față de părinți, care prezintă o multitudine de forme individuale de manifestare a intensității și distrinuției. El nu se dzvoltă exclusiv doar față de mamă. Schaffer și Emerson au demostrat că nu totalul timpului petrecut în compania copilului este important, ci intensitatea interacțiunii părintelui cu acesta. Mamele care se joacă cu copilul, care îi acordă o mare atenție, vor stabili o relație de atașament mai puternică decăt cele care au permanent copilul în apropiere, dar intră în contact cu el doar prin acordarea unei îngriji de rutină.

O relație continuă: problema nu este numai separarea, ci momentul și contextul în care ea se produce.. Unele separări „fericite” îl pot chiar proteja pe copil de efectele negative ale unor separări stresante.

Menținerea copilului în propria casă: Studiile realizuate menționează o mulțime de factori considerați importanți în dezvoltarea normală a copilului, dintre aceștea vom enumera: protecția, alimentația, jocurile cu alți copii și cu părinții, disciplina, comunicarea ș.a. [7, p. 290]

Efectele deprivării materne sunt următoarele:

Deficitul alimentar – unul dintre factorii determinanți ai sindromului „dorfismului de deprivare”, iar în cazuri extreme, malnutriția poate afecta și normalitatea dezvoltării mentale;

Deficiență de intelect – își poate găsi cauza în lipsa de stimulare senzorială, emoțională și socială a copiilor instituționalizați. Acestea apar ca urmare a numărului redus și necalitativ al contactelor cu adulții, mediul instituțional, care nu oferă o varietate normală de experiențe de viață;

Comportamentele antisociale și delincvente – sunt asociate eventualelor distorsiuni ale relațiilor intrafamiliale pe care copilul le-a putu avea ca model anterior instituționalizării. Lipsa de supraveghere, sau dimpotrivă, regimul de viață cazon, ambele situații întîlnite în centrele rezidențiale, pot contribui la tulburări de comportament ale minorului;

Enureismul – este explicat prin stresul cu care se confruntă copilul pe parcursul primelor șase ani de viață. El poate fi declanșat atît în relațiile/sau în lipsa relațiilor cu părinții, cît și de caracteristicile modului de viață din instituțiile rezidențiale. [62, p. 231]

Deprivarea paternă

Deprivarea paternă poate apărea în contextul absenței sau separării totale de tată sau chiar și atunci cînd acesta este disponibil, dar diferite cauze fac să nu realizeze un atașament normal al copilului față de el. Copiii fără tată nu constituie un grup omogen în ceea ce privește modul în care s-a ajuns la situația respectivă:

Decesul tatălui sau separarea părinților, copilul rămîne cu mama, care caută/găsește un substitut pentru „figura paternă”, este crescut de alt membru al familiei, este abandonat sau plasat într-o instituție de ocrotire,

Decesul mamei sau separarea părinților, tatăl încredințează copilul spre creștere unui lat membru al familiei sau instituției,

Decesul ambilor părinți, copilul este îngrijit de alt membru al familiei, crește într-o instituție, se află în plasament temporar, este adoptat,

Decăderea tatălui sau ambilor părinți din drepturile părintești, copilul crește în familia marcată de neînțelegeri și violență, profesia tatălui nu-i permite să fie în permanență aproape de copil, tatăl se află în detenție. Copilul fără tată poate să nu fie deprivat patern dacă are un foarte bun tată-surogat sau poate fi mai puțin deprivat decît mulți alți copii din familii în care acesta este prezent. [62, p. 243]

Posibile efecte ale instituționalizării asupra copiilor

Un efect evident al instituționalizării asupra copilului este dezvoltarea întârziată – trebuie înțeleasă nu ca o reacție la separarea de părinți, ci ca un efect al mediului nestimulativ, în special al lipsei oportunităților de interacțiune spontană și afectuoasă cu adulții.

Efectele pe termen lung asupra sănătății mentale reprezintă nu numai o reacție la pierderea părintelui sau a unui substitut al acestuia, ci și incapacitatea copilului de a trăi în instituția rezidențială – experiența unor relații călduroase, apropiate și de durată cu adulți în care să poată avea încredere și, de multe ori, chiar cu prieteni de aceeași vârstă. Faza de detașare din evoluția răspunsului la pierdere se poate transforma într-o reacție defensivă cronică și poate duce, pe termen lung, la depresie și la incapacitatea stabilirii de relații apropiate și intime. Calitatea redusă a mediului fizic în care se dezvoltă copilul instituționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normală fizică și psihologică. [47, p. 96]

Una dintre principalele cauze ale instituționalizării o constituie sărăcia. Mulți părinți optează pentru această variantă în ideea că vor asigura astfel măcar supraviețuirea fizică a copiilor lor. Nivelul îngrijirii fizice în majoritatea instituțiilor se află în jurul standardelor minime acceptabile. Probleme se înregistrează în mai multe direcții:

asigurarea hranei, mai puțin ca aport de calorii corespunzător vîrstei și stadiului de dezvoltare, cât ca alimente calitativ superioare (este importantă în special starea precară de depozitare și preparare). Problemele de acest tip sunt cauzate atât de echipamentul depășit fizic și moral, cât și de frecventele nerespectări ale standardelor de igienă și supraveghere sanitară specifice unor colectivități mari;

insuficiența, starea deficitară sau neadecvată a „echipamentului" (lenjerie de
pat, încălțăminte și îmbrăcăminte);

clădiri improprii (construite pentru a servi unui alt scop) sau aflate în stare avansată de degradare. Cel mai adesea se consemnează absența sau funcționarea defectuoasă a instalațiilor de apă curentă, canalizare și încălzire, în special în mediul rural;

absența, insuficiența, deteriorarea sau, dimpotrivă, excesiva grijă a personalului în păstrarea jucăriilor și altor materiale de stimulare a dezvoltării copilului;

absența sau neadecvarea instrumentarului medical și a medicamentelor;

absența sau insuficiența (în special în mediul rural) a personalului calificat,
îndeosebi specialiști cu studii superioare (psihologi, medici, psihopedagogi,
asistenți sociali, pedagogi/educatori, sociologi). [37, p. 152]

Totodată, menționăm că se înregistrează lipsuri în cunoștințele despre dezvoltarea copilului și nevoile sale psihologice. În numeroase instituții, atenția este îndreptată aproape exclusiv către asigurarea nevoilor fizice ale copilului. D.Tolfree (2000) identifică cinci caracteristici ale instituțiilor care se află la originea acestei situații nesatisfăcătoare : [cit 48, p. 119- 123]

1. Filosofia instituțională: Cele mai bune rezultate le au instituțiile bine articulate la o filosofie a îngrijirii, la un sistem clar de reguli scrise sau nu. Ea presupune stabilirea unor obiective exacte care să facă obiectul discuției personalului pentru a stabili în comun modalitățile de atingere a standardelor respective. Continua modificare a regulilor și practicilor în încercarea de a împăca atât caracteristicile organizației, cât și nevoile particulare ale grupurilor de copii care se succedă în instituție este neeficientă. Exemplu de filosofie instituțională: „un copil deprivat de o familie are nevoie de dragoste și îngrijire în condiții cât mai apropiate posibil de cele dintr-un cămin normal… Serviciile instituției vor fi orientate nu numai către copil, ci și spre familia acestuia. Aceasta implică activități de întărire a familiei pentru a deveni capabilă să-și preia – fără riscuri – copilul…".

2. Calitatea interacțiunii copil – adult: Acesta este un aspect-cheie pentru dezvoltarea copilului instituționalizat, dar este foarte dificil de cuantificat. Este afectată de o serie de caracteristici ale instituțiilor de ocrotire:

raportul foarte redus adulți/copii și frecventa fluctuație a personalului;

frecventa perspectivă greșită a personalului care nu se consideră angajat pentru a oferi afecțiune și relații personalizate, apropiate față de copil;

rotația copiilor în cadrul sistemului;

rotația personalului în interiorul sistemului.

3. Nivelul de stimulare oferită copilului: pentru copilul mic, calitatea mediului înconjurător este determinantă în asigurarea unei game largi de oportunități de joacă exploratorie și de interacțiune cu alți copii sau cu adulți. Foarte importantă este stimularea senzorială – atingeri, interacțiune verbală, acces la jucării cu forme, culori și texturi diferite etc. Puține instituții pot asigura acest mediu favorabil dezvoltării.

4. Regimul instituțional (modelul organizațional, metodele de menținere a disciplinei și rutina): Sunt greu de găsit case de copii care să reușească în întregime să asigure programe individualizate pentru copiii pe care îi au în îngrijire. în majoritatea instituțiilor, trebuințele copilului sunt subjugate nevoii organizației pentru rutină, ordine și uniformizare. Tratamentul „în bloc" este un fenomen comun care include elemente diferite ale rutinei și rigidității: îmbrăcăminte identică, tunsoare similară, program fix de culcare, deșteptare, mese la ore fixe și în grupuri mari etc.

5. Rolul grupurilor de copii în asigurarea răspunsului la unele nevoi nonmateriale: Studii comparative interculturale au arătat că, în societățile în care sunt valorizate cooperarea și conformitatea și în care grupurile de copii oferă cadrul acordării sprijinului reciproc mai curând decât dezvoltă rivalități, relațiile de prietenie astfel stabilite compensează absența afecțiunii din partea familiei sau a personalului instituției. Pe de altă parte, în centrele puternic structurate ierarhic și care prezintă un mediu instituțional dur, există riscul sporit al apariției competiției, exploatării și rivalității între grupurile de copii.

6. Lipsa pregătirii copiilor pentru plecarea din instituție: Absența unor cunoștințe, deprinderi și experiențe indispensabile vieții independente ca adult reprezintă o caracteristică a multora dintre „absolvenții" instituțiilor de ocrotire rezidențială. Câteva aspecte ale traiului în instituții contribuie la această problemă:

rareori instituțiile reușesc să ofere modelele de rol necesare. Predominanta personalului feminin reprezintă doar una dintre cauze. Există situații în care, la părăsirea instituției, tinerii – în special tinerele – nu au folosit niciodată ustensilele dintr-o bucătărie și au tendința să și le reprezinte sub forma cazanelor folosite în centru pentru pregătirea sutelor de porții;

îngrijirea în casele de copii duce la detașarea de familie și în cazul copiilor care nu sunt orfani sau nu au fost abandonați definitiv (sărăcia familiei fiind motivul internării lor);

instituționalizarea determină o stare de dependență și o marcantă lipsă de automotivare. Atunci când totul este asigurat de altcineva (alimente, adăpost, obiecte „personale", dar și reguli și rutină), atunci când și cea mai ușoară deviere de la comportamentul impus este pedepsită, nu este surprinzătoare descoperirea faptului că tinerii întâmpină mari dificultăți în adaptarea la viața adultă, care solicită independență și autodeterminare. Această constatare face mai puțin șocantă proporția în care foștii copii instituționalizați se regăsesc în penitenciare sau în spitalele psihiatrice ;

tendință comună instituțiilor rezidențiale este aceea de izolare de comunitatea în care se găsesc amplasate. Situația este cu atât mai gravă atunci când instituția dispune de propria grădiniță, școală sau de propria bază sportivă, limitând și mai mult posibilitatea contactului cu persoane din exterior. Marile instituții dispun de un serviciu de aprovizionare centralizată (pe bază de „licitație publică"), ce nu permite copiilor ieșiri în magazinele comunității, experiența cumpărăturilor rezumându-sc doar la o gamă redusă de produse, accesibile sumelor de care dispun ca „bani de buzunar". Această schimbare față de experiența anterioară instituționalizării poate determina o stare de „alienare";

multe instituții eșuează în a-i învăța pe copii gesturi, deprinderi, abilități cotidiene în societate : vorbitul la telefon, comunicarea cu persoane de sex opus, pregătirea pentru și prezentarea la un concurs pentru un post și numeroase altele ;

majoritatea instituțiilor (există însă și excepții) nu par să fie interesate de soarta tinerilor după „absolvire".

CAPITOLUL III STUDIUL EXPERIMENTAL

Particularități ale dezvoltării sferei afective la copiii instituționalizați

3.1 Componentele de bază al studiului experimental

Actualitatea cercetării.

Adolescența este însoțită de o evoluție a psihicului dar și de unele tulburări ale stărilor afective. Astfel crește sensibilitatea, se dezvoltă imaginația , iar afectivitatea atinge noi valențe . Dar în decursul acestei perioade, în anumite conditii deficitare, cum ar fi condițiile instituțiilor rezidențiale, pot genera o alterare a caracterului, concretizată în desele refuzuri manifestate fată de cerințele adultului , tendințe de reverie, stări de anxietate, indeferență, rebeliune. Se mai observă reacții infantile, atitudini contradictorii, opinii rigide, discuții conflictuale cu educatorii, pedagogii și familia, atunci cînd merg în vacanță, toate acestea fiint rezultatul nevrotismului sau stării afective rigide subiectului. Lucrarea de față este orientată spre a da ajutor adolescentului aflat în instituțiile rezidențiale în învingerea greutăților, depășirea manifestărilor afective deviante în comunicarea interpersonală, legate de stări afective, care încurcă să se încadreze în grupul de copii de vârstă lui.

Problema investigației. Particularitățile caracteristice sferei afective și dezvoltarea ei la adolescentul aflat în condițiile de instruire în scoala rezidențiale, și posibilitatea de reducere starile afective negative al acestuia.

Obiectul cercetării. Sfera afectivă: ostilitatea, suspiciunea, negativismul, egoismul agresivitatea, și alte manifestări afective al adolescentului.

Subiectul cercetării: copiii de vîrsta 13-15 ani din instituția rezidențială

Scopul cercetării. : Studierea sferei afective la adolescenți și elaborarea unui program de intervenție psihologică întemeiat teoretic și empiric în diminuarea ostilității și fomparea comunicării nonviolente.

Obiectivele investigației:.

Stabilirea bazei conceptuale al problemei reformării sistemului rezidențial din perspectiva abordărilor contemporane din republica Moldova și teoriilor psihosociale

Stabilirea influienței sferei afective asupra formării comportamentului adolescentului în condiții rezidențiale.

Evidențierea efectelor sistemului rezidențial sub aspectul deficienților de comunicare și relaționare la adolescenții.

Studierea experimentală a carențelor afective ale sistemului rezidențial și elaborarea strategiilor psihocorecționale de prevenire și combatere a comportamnetului deviant ca efect al deprivării emoționale de familia biologică sau extinsă.

Proiectarea și implimentarea programului complex de intervenția psihologică de depășire a carențelor afective prin dezvoltarea abilităților de comunicare nonviolentă.

Ipotezele cercetării:. vîrsta adolescentină este o etapă importantă în dezvoltarea personalității, determinată de o serie de particularități individuale și sociale implicate în dezvoltarea sferei afective, capacităților comunicative și relaționale. Activitățile bine scructurate și orientate spre dezvoltarea capacităților de comunicare nonviolentă, integrate la nivelul unui program complex de intervenție psihologică dau posibilitatea depășirii regidității afective generate de condițiile educării în sistemul rezidențial la adolescenți.

Ipoteze de lucru:

Ipoteza Nr. 1

Mediul închis și limitat în comunicare duce la formarea unor comportamente specifice legate de ostilitate, egoism, ceea ce determină comportamentul la adolescenți și particularitățile de vîrsta ale subiectului și trasăturile de personalitate și capacitățile relaționale ale acestuia.

Ipoteza Nr. 2

Subiecții instituționalizați sunt orientați sper o strategie de comunicare agresivă, ne avînd capacități formate de folosire a strategiilor pasive și asertive.

Ipoteza Nr. 3

Depășirea regidității afective la adolescenții contemporani poate fi realizată prin activități bine structurate și orientate spre formarea capacităților de comunicare nonviolentă, integrate într-un program psihocorecțional complex.

Stabilirea variabilelor:

Un experiment se produce atunci cînd, mediul este manipulat, astfel încît efectele cauzale ale acestei manipulari pe un anumit comportament pot fi observate.

Variablia independenta – sistemul rezidențial, sau condițiile în care sunt educați și instruiți copii în școala internat

Variabila dependenta – caracteristicile de personalitate:

Negativism (NE), resentiment (RE), ostilitate indirectă (IN), atentat (AT), suspiciune (SU), iritabilitate (IR), ostilitate verbală (VE).

Autoritar, egoist, agresiv, suspicios, supus, dependent, prietenos, altruist.

Strategie pașnică, strategie de evitare, strategie agresivă.

Metode‚ procedee și tehnici de cercetare:

teoretice – analiza‚ sinteza‚ clasificărea, generalizarea

de colectare a materialului empiric – în cercetarea empirică au fost administrate următoarele tehnici psihometrice:

Testul Ostilitate (Anexa 1) [38, p. 176]

Testul Leary (Anexa 2) [59, p. 408]

Testul strategiilor dominante Boico (Anexa 3) [59, p. 281]

de prelucrare statistică și interpretare a datelor – în scopul analizei cantitativ-calitative au fost utilizate coeficienții statistici T – test pentru eșantioane independente, coeficientul de corelație. Prelucrarea statitică a datelor a fost realizată cu ajutorul programului statistic SPSS.

Baza experimentală a cercetării: Adolescenții cu vîrsta cuprinsă în intervalul de 13 -15 ani, din școala internat Nr.1, or. Chișinău .

Importanța teoretică: Din punct de vedere teoretic au fost analizate cele mai noi surse ce reflectă tema refeormei sistemului rezidențial din Republica Moldova, s-au elaborat și argumentat teoretic strategiile de formare a capacităților de comunicare nonviolentă ale adolescenților cu comportament deviant.

Generalizînd cele menționate în lucrare, menționăm necesitatea reformării sistemului rezidențial de îngrijire a copilului în Republica Moldova conform Programului Național de acțiuni – reformă ce presupune nu numai simpla reorganizare a clădirilor dar și dezvoltarea noilor servicii.

Importanța practică constă în posibilitatea evidenței particularităților individuale ale adoliscenților educați în sistemul rezidențial, prin formarea abilităților de comunicare nonviolentă, identificarea sferei relaționale și impactul ei asupra comportamentului subiectului, oferirea posibilității prognozării și combaterii rigidității afective. Programul complex de intervenție psihologică elaborat poate fi utilizat în scopul asistenței adolescenților din sistemul rezidențial și poate fi aplicat de psihologi, cadre didactice, părinți.

În cadrul cercetării au fost identificate punctele forte și punctele slabe, fisurile și lacunele sistemului rezidențial existent și în conformitate cu acestea au fost propuse posibile strategii de modificare a sistemului rezidențial, prin promovarea programelor de sprijin familial și reintegrare familială a copiilor aflați în îngrijire temporară în instituții rezidențiale.

Etapele de cercetare

I-a etapă: analiza literaturii, determinarea bazelor științifice a cercetării, proiectarea experimentului de constatare.

II-a etapă: administrarea metodelor psihometrice, acumularea datelor cantitative, analiza cantitativă și calitativă a rezultatelor experimentului de constatare.

III-ea etapă implimentarea programului de intervenție psihologică elaborat în baza teoriei comunicării nonviolente, analiza rezultatelor experimentului formativ.

Eșantionul cuprinde adolscenți cu vîrsta între 13 – 15 ani. (elevi clasa 7-9)

Total: 60 adolescenți la prima etapă a cercetării, fiind cei educați în sistemull rezidențial de cel puțin 5 ani, care manifestă ostilitate, anxietate și devianță școlară cu toate caracteristicile determinate prin metoda observării indirecte, convorbirii, analiza documentelor..

Total: 30 subiecți la etapa a doua de cercetare, etapa experimentului formativ, dintre care:

Grupul 1: 12 adolescenți care sunt inclulși în grupul experimental.

Grupul 2: 18 adolescenți, formînd grupul de control.

În cercetarea noastră au participat 30 adolescenți cu vîrsta cuprinsă în intervalul de 13 – 15 ani, dintre care 18 adolescenți au alcătuit grupul de control, ceea ce prezintă 60% din eșantionul cercetat, și 12 adolescenți au alcătuit grupul experimental, ceea ce prezintă 40% din eșantionul cercetat.

3.2 Rezultatele experimentul de constatare

La prima etapă a cercetării ne-am propus să vedem care este legătura dintre variabilele cercetate. Variabilele cercetate pun în evidență trăsăturile de personalitate a subiecților, trasăturile afective ale subiecților împlicate în manifestările relaționale ale subiecților, și strategiile de apărare psihologică în comunicare. Legătura dintre variabile a fost stabilită cu ajutorul coeficientului de corelație nonparametrică Spearman.

Din tabelul de corelații prezentat mai sus cele mai multe corelații sunt evidente la variabile ostilitate verbală. Ostilitatea verbală implică exprimarea verbală a trăirilor negative față de alții (ceea ce spun și cum spun). Se observă în stilul de argumentare, în țipete, strigăte, cît și în conținutul verbal al amenințărilor, hipercriticismului. Coeficientul de corelațiie r = 0,524 p = 0,003, n = 30, ne dă dreptul să considerăm corelația ostilitatea verbală și negativism statistic semnificativă în dezvoltarea afectivă a adolescentului în condițiile școlii internat, coeficientul de corelațiie r = 0,494 p = 0,006, n = 30, ne dă dreptul să considerăm corelația ostilitatea verbală și ostilitate indirectă statistic semnificativă în cazurile manifestării ostilității la copii care se educa în scoala internat, și în final coeficientul de corelațiie r = 0,400 p = 0,03, n = 30, ne dă dreptul să considerăm corelația ostilitatea verbală și suspiciune statistic semnificativă în cazurile comportamentului afectiv cu caracteristici specifice sistemului rezidențial, ceea ce ne demonstrează justețea ipotezei formulate.

Suspiciunea implică proiectarea ostilității asupra altora. Ea variază de la neîncredere pînă la prudență față de alții la convingerea că alți oameni urmăresc să te lezeze.

Ostilitatea indirectă implică un comportament care direcționează ostilitatea către cineva într-un mod ocolit. El poate fi necinstit prin aceea că persoana antipatizează, primește ostilitate prin bîrfeli răutăcioase, sau bancuri, dar nu poate face mare lucru prin asta. Alte comportamente indirecte, ca de exemplu trîntirea ușilor, pierderea firii, permit unui individ să-și descarce trăirile generate de ostilitate, care pot să nu fie îndreptate împotriva cuiva anume.

Analizînd parametrii de personalitate, care pun în evidență caracteristicile relaționale ale subiectului, putem observa că o caracteristică impunătoare în structura personalității adoelescentului este egoismul, care și se evidențiază printr-un număr mai mare de legături. Coeficientul de corelațiie r = 0,423 p = 0,02, n = 30, ne dă dreptul să considerăm legătura dintre egoism și suspiciune statistic semnificativă în cazurile cercetate, coeficientul de corelațiie r = 0,361 p = 0,05, n = 30, ne dă dreptul să considerăm corelația egoism și dependență statistic semnificativă în cazurile manifestării suspiciunii și egoismului la adolescenții din sistemul rezidențial, și în final coeficientul de corelațiie r = -0,479 p = 0,01, n = 30, ne dă dreptul să considerăm corelația egoism și altruism statistic semnificativă, dar inversproporțională, fapt ce ne dă posibilitate să susținem că cu cît subiectul este egoist cu atît el este mai puțin altruist în cazurile comportamentului manifestat de adolescenții cercetați în lucrarea noastră, ceea ce ne demonstrează justețea ipotezei formulate.

Copilul care crește și se dezvoltă în școlile de tip internat, sau instituțiile rezidențiale, nu au abilități bine formate de comunicare eficientă, ceea ce se răsfrînge contactelor cu semenii. Relațiile stabilite de acești copii sunt superficiele, nervoase și rapide: el tot odată cere atenția celor din jur dar în același timp respinge atenția dată, manifestînd agresivitate și respingere. Avînd necesitatea de dragoste și atenție el nu se poate comporta în așa mod ca cu el să se comporte în conformitate cu această necesitate. Experiența greși formată în această situație duce la formarea poziției negative în raport cu alții. Pag. 62

Analizînd strategiile de adaptare în comunicare putem observa că sunt legături semnificative între toate cele trei strategii propuse în cercetare, legăturile stabilite sunt invers proporționale, ceea ce ne permite să spunem că odată ce subiectul acceptă strategia pașnică respenge celelalte strategii propuse în comunicare.

Coeficientul de corelațiie r = – 0,420 p = 0,021, n = 30, ne dă dreptul să considerăm corelația strategia pașnică și strategia de evitare inversproporțională statistic semnificativă în cazurile educării adolescentului în sistemul rezidențial, coeficientul de corelațiie r = – 0,499 p = 0,005, n = 30, ne dă dreptul să considerăm corelația strategia pașnică și strategia agresivă inversproporțională statistic semnificativă în cazurile manifestării comportamentului afectiv, și în final coeficientul de corelațiie r = -0,548 p = 0,002, n = 30, ne dă dreptul să considerăm corelația strategia de evitare și strategia agresivă inversproporțională statistic semnificativă în cazurile comportamentului cu caracteristici ale devianței școlare ceea ce ne demonstrează justețea ipotezei formulate.

Reacția agresivă – este reacția de luptă pentru existență, încercerea copilului de a schimba mersul actual al lucrurilor. Observînd comportamentul copilului agresiv putem determina orientarea reacțiilor lui. Deoarece cauza agresivității sunt limitările și lipsurile pe care li simt copii instituționalizați, este foarte dificil de a lipsi copilul de agresivitate total.

În cadrul lucrării unul din obiectivele secundare a fost determinarea diferențelor de gen la subiecții încluși în grupul de cercetare.

Tabelele de mai sus reprezintă rezultatele obținute la evidențierea diferențelor semnificative în funcție de apartenența de gen al subiecților. Rezultatele obținute ne demonsrează că nu sunt diferențe statitic semnificative între grupurile cercetate, ceea ce ne permite să sustîținem că comportamente caracteristice devianței școlare pot manifesta atît băieții cît și fetele.

Unul din obiectivele lucrării este reducerea rigidității afective în cadrul relațiilor interpersonale prin intermediul tehnicilor de comunicare nonviolentă. Pentru realizarea obiectivului dat ne-am propus să stabilim diferențele între grupul de control și grupul experimental. Diferențele semnificative au fost stabilite cu ajutorul testului statistic NPar Mann-Whitney Test.

Din tabelul mediilor rangurilor putem observa că cele mai evidente diferențe sunt la variabilele negativism U = 47.5, p = 0,008, n = 30 și atentat U = 48.5, p = 0,01, n = 30, pe cănd la celelalte variabile așa ca resentiment, ostilitate indirectă, suspiciune, iritabilitate și ostilitate verbală nu există diferențe semnificative.

Tehnicile selectate pentru programul psihocorecțional vor fi orientate mai mult spre diminuarea tuturor stărilor, chear dacă au fost determinare diferențe stattistic semnificative, deoarece aceste diferențe semnificative pot să se datoreze întîmplării.

Nevoia de dragoste este împlinită de relații calde și afectuoase ce se formează imediat după naștere. Prin aceste relații – inițial cu mama și treptat cu un cerc tot mai mare de persoane – copilul își conturează identitatea și devine conștient de sine. Aprobarea și acceptarea din partea celorlalți sunt esențiale pentru dezvoltarea autoaprecierii și autoaprobării;

Dat fiind că copiii percep viața, în primul rând, prin emoții, ei deseori fac legătură între o noutate și percepția senzorială sau fizică, ceea ce îi ajută să o înțeleagă. O astfel de abordare poate, de asemenea, întări încrederea lor în propria lor putere de observație. De aceea, discutați cu copilul despre ceea ar fi putut să vadă sau să audă: "Când ne-ai auzit certându-ne, probabil, te-ai întrebat ce s-a întâmplat și te-ai speriat sau ți-a fost frică." "Azi am venit să te iau de la școală. Ai simțit că s-a întâmplat ceva rău?" Începând astfel discuția, îl veți încuraja pe copil să creadă "Eu sunt persoana care poate să înțeleagă ce se întâmplă." Întărind ceea ce a înțeles copilul, îi mai trimitem încă un semn liniștitor – că el este o persoană gânditoare, capabilă să înțeleagă lumea – și, în așa mod, poate să înțeleagă evenimentele importante. De fapt, recunoscând că ei au înțeles acțiunile adulților sau situațiile care au condus la o anumită pierdere, vă poate ajuta să-i liniștiți că aici nu a fost vina lor.

Stabilirea diferențelor semnificative la rezultatele pretest de asemeni au fost determinate cu ajutorul testului NPar Mann-Whitney Test.

Din tabelul mediilor de rang observăm că o diferență impunătoare între grupul de control și grupul experimental sunt la variabilele autoritate unde mediile rangurilor pentru grupul experimental este 20,63, pentru grupul de control 12, 08. Pentru variabila supus media rangurilor pentru grupul de control este 18,58, iar pentru grupul experimental 10,88, ceea ce ne dă posibilitate să concluzionăm că nivelul caracteristicii supus este mai înalt la grupul de control în comparație cu grupul experimental.

Din tabelul diferențelor de rang putem observa că diferențe statistic semnificative sunt evidențiate la variabilele autoritar U = 46.5, p = 0,008, n = 30 și la variabila supus U = 52,5, p = 0,017, n = 30, pe cănd la celelalte variabile așa ca egoist, agresiv, suspicios, dependent, prietenos, altruist nu există diferențe statistic semnificative.

Tehnicile selectate pentru programul psihocorecțional vor fi orientate mai mult spre diminuarea tuturor stărilor, chear dacă au fost determinare diferențe stattistic semnificative, deoarece aceste diferențe semnificative pot să se datoreze întîmplării.

Pentru ultima etapă în compararea grupurilor cercetate au fost analizate strategiile acceptate în comunicare și diferențele între ele. Pentru stabilirea diferențelor între grupul experimental și cel de control, cu suscces a fost utilizat criteriul statistic NPar Mann-Whitney Test.

Din tabelul rezultatelor empirice a coeficientului Mann-Whitney putem observa că nu există diferențe statistic semnificative între grupurile cercetate. Ceea ce ne permite să spunem că grupurile sunt similare în comportamentul manifestat, adică manifestă devianță școlară.

Tehnicile selectate pentru programul psihocorecțional vor fi orientate mai mult spre diminuarea strategii de evitare și agresivitate, și dezvoltarea strategiei pașnice, avînd la bază concepția comunicării nonviolente.

Unii copii țin adulții la distanță comportându-se agresiv. Dacă un adult este lovit, îmbrâncit, zgâriat sau mușcat de fiecare dată când acesta se apropie de copil, este foarte probabil ca el să învețe să păstreze distanța. Dacă copiii fac isterii de fiecare dată cînd li se cere ceva, mulți părinți consideră că e mai simplu să nu mai ceri. Comportamentul hiperactiv de asemenea ține adulții la distanță. E dificil să te apropii de un copil care este permanent în mișcare și ușor distractibil.

3.3 Experimentul formativ și rezultatele obținute

Scopul programului psihocorecțional a fost:

Diminuarea devianței școlare și greșelilor de reacționare emoțională și stereotipurilor de comportament; reconstruirea relațiilor normale a adolescentului cu copii de aceeași vârstă.

Obiectivele programului:

Dezvoltare activității interioare a copilului.

Formarea încrederii sociale.

Dezvoltarea aptitudinii de luarea independentă hotărârilor.

Formarea autoevaluării adecvate.

Dezvoltarea emoțiilor sociale.

Dezvoltarea aptitudinilor comunicative nonviolente

Programul corecțional constă din 3 etape.

Etapă – de orientare (3 ședințe).

Etapă – de reconstruire (8 ședințe).

III. Etapă – de fixare (3 ședințe).

Conținutul programului.

Prima etapă — de orientare.

La prima ședința a fost prezentarea fiecărui membru al grupului.

Elaborarea regulilor de grup.

Alegerea ritualului de salutare și de despărțire.

A doua ședință a fost consacrată cunoașterii membrilor de grup între dînșii. Copii la prima etapa programului pot să aleagă orice nume care doresc. Sensul corecțional constă în acea, că copilul poate prin metoda aceasta să easă din eul lui vechi, să îmbrace pe sine altă mască. Copii deseori aleg nume de prietenii, nume de animale, care este foarte symbolic.

In programul psihocorecțional au fost utilizate multe jocuri. In timpul jocului în colectivul de copii apare ierarhie, se văd forțele și punctele slabe a fiecărui membru. Psihologul trebuie să vadă această ierarhie ca să știe de la ce trebuie să pornească mai departe, să arate copiilor părțile lor bune și rele.

A două etapă – de reconstrucție.

La începutul etapei 2 se văd deja greutățile de comunicare a fiecărui copil și modurile lor de comportament compensatorie și ne adecvat.

Corecția psihologică individuală se realizează atunci, când copilul adună noile experiențe de comunicare. Această poate fi posibil atunci, când copilul a satisfăcut nevoile lui frustrate. Cel mai des acestea sunt nevoile de siguranța și de recunoaștere.

Satisfacerea nevoiei de recunoaștere nu poate fi realizată fără reconstruirea totală a imaginii de sine. Pentru a realiza aceasta se folosesc procedeele metodice, spre exemplu legătură opusă. Fiecare subiect primește legătură opusă în jocuri speciale "Portretul de familie", "Asociații", "Ziua de naștere", "fanturi".

Cu aceste metode psihologul formează imaginea eului mai productivă. Deseori aceasta se face prin interpretarea verbală a legăturii opuse cu accentul deosebit pe părțile pozitive a copilului.

În afară de asta în etapa a 2-a se utilizează jocuri, care ajut în depășirea unor caracteristici nedorite pentru copil, spre exemplu anxietate. Acestea sunt jocuri "Insula nelocuită", "Povești groaznice".

Momentul de bază a etapei a 2 —a este jocul "Ziua de naștere". In timpul jocului se formează trăsături pozitive necesare.

Formarea aptitudinilor noi de comunicare cel mai bine se realizează în sarcini de grup, care fiecare membru al grupului trebuie să le realizeze.

A treiea etapă – de fixare.

Locul important în lucrul psihocorecțional se ocupă obiectivul de dezvoltare aptitudinilor de spontanietate. Această se realizează la etapa a 3-a.

Experiențe noi de comunicare cu copii de aceeași vîrstă în grup se formează pe bază de atmosferă de comunicare deschisă și de încredere. Se crează posibilitatea de a trăi experiențe noi de comunicare cu adulți.

Efectele psihocorecției pot fi înpărțite în grupe la specifice și nespecifice.

Efecte nespecifice apar în primul rând în schimbarea autoapricierii, lărgire imaginii de sine, mărirea arsenalului procedeilor, mijloacelor de comunicare, deminuare anxietății.

In același timp, există câteva efecte specifice, care se refer la problemele fiecărui copil aparte. Corectării sunt supuse trăsături chinuitoare pentru copil: anxietate, nestăpînire emoțiilor, zgârcenie.

La etapa a 3-a se realizează trei ulime ședințe, cu scop de fixare a noilor forme de comportament și emoții, atitudini fața de copii de aceeași vîrstă, fața de sine, fața de adulți; se fixează procedeele de comunicare nonviolente și încredere în sine.

În continuare voi prezenta programul ședințelor de training, aplicată în cadrul experimentului formativ:

Ședința I

Explorarea Inteligenței emoționale.

Scopul: Informarea grupului despre inteligența emoțională.

Exercițiul 1. discuție în grup: „Ce este inteligența emoțională?”

Exercițiul 2. „Spune-mi cine ești”.

Exercițiul 3. „Eu și emoțiile mele”.

Exercițiul 4. „ Deschiderea față de ceilalți”.

Temă pentru acasă: Eseu „ Lumea este a entuziaștilor care nu se înfierbîntă”.

Ședința II

Dezvoltarea asertivității

Scopul: Dezvoltarea atitudinii asertive în relațiile interpersonale.

Exercițiul 1. „Aveți o atitudine asertivă”.

Exercițiul 2. „Ce dorim și cum rostim”.

Exercițiul 3. „Eliminarea agresivității”.

Exercițiul 4. „Caracterul asertiv, pasiv, agresiv”.

Exercițiul 5. „Monumentul din grădina publică.”

Temă pentru acasă.: Conștientizarea timp de o săptămînă a modului de a reacționa în diferite situații: asertiv, pasiv, agresiv.

Ședința III

Empatia

Scopul: Dezvoltarea empatiei

Exercițiul 1. Tălmăcirea proverbului: „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face ”.

Exercițiul 2. „Călătoria”.

Exercițiul 3. „Cadou pentru tine”.

Exercițiul 4. „Construirea frazelor empatice”.

Exercițiul 5. „Plimbarea empatică.”

Temă pentru acasă: Țineți un jurnal în care să înregistrați impresiile voastre corecte și cele incorecte cu privire la sentimentele și gîndurile altor persoane.Pentru fiecare impresie incorectă, menționați de ce credeți că s-a întîmplat așa.

Ședința IV

Toleranța la stres

Scopul: Dezvoltarea capacităților de a rezista unor evenimente potrivnice și unor situații stresante făcînd față în mod activ și pasiv stresului.

Exercițiul 1. „Conștientizarea cotidiană a surselor de stres”.

Exercițiul 2. „Tehnica cruzimii”.

Exercițiul 3. „Transformarea emoției”.

Exercițiul 4. „Convorbirea florilor”.

Temă pentru acasă: Exercițiu „Bagajul emoțiilor”.

Ședința V

Soluționarea problemelor și conflictelor

Scopul: Informarea grupului prin diferite metode asupra soluționării problemelor și conflictelor.

Exercițiul 1.Argumentați fraza: „Nu găsirea soluției este o piedică, ci identificarea problemei.”

Exercițiul 2. „Șase pași spre soluționarea problemelor”.

Exercițiul 3. „Conflictul din fotografie”.

Exercițiul 4. „A fi în acord sau în dezacord”.

Temă pentru acasă: Exercițiul „Robotul ascultător”.

Ședința VI

Alfabetizarea emoțională

Scopul: Integrarea componentelor inteligenței emoționale în soluționarea conflictului.

Exercițiul 1: „Placa zgîrîiată”.

Exercițiul 2: „Contraargumente”.

Exercițiul 3: „Mașina de scris”.

Exercițiul 4: „Stingerea conflictelor”.

Exercițiul 5: „Dacă eu…atunci eu”.

Exercițiul 6: „Copacul fericirii”.

Comunicarea Nonviolentă este un mod de interacțiune care facilitează fluxul schimburilor dintre oameni și rezolvarea diferențelor în mod pașnic. Ea se concentrează asupra nevoilor și valorilor împărtășite de noi toți, încurajează folosirea unui limbaj care accentuează compasiunea și evitarea cuvintelor ce contribuie la nașterea de resentimente sau la diminuarea respectului de sine.

Comunicarea Nonviolentă pornește de la premisa că infrumusețarea vieții este motivația care oferă cele mai mari satisfacții în orice întreprindem, mult mai buna decît frica, vinovatia, acuzațiile sau rușinea. Ea este eficientă chiar și atunci cand doar unul dintre cei implicați îi cunoaște principiile și poate fi aplicată în toate sferele vieții – în relația cu partenerul de viața, cu copiii, cu colegii.

Metoda Comunicării Nonviolente îti va arăta cum să treci dincolo de suprafață, să descoperi ce e viu și esențial în tine, faptul că toate acțiunile oamenilor sunt bazate pe nevoi umane pe care cauta să și le împlinească. Atunci cînd ne înțelegem și ne recunoaștem nevoile, creăm o bază comună pentru o relație mai satisfăcătoare – un contact mai profund cu cei din jur și cu noi înșine.

Analizînd rezultatele pretestării și posttestării putem observa că scorurile subiecților obținute la posttestare sunt mai mici în raport cu scorurile obținute la pretestare, ceea ce ne vorbește despre faptul că exercițiile efectuate în experimentul formativ au avut efect de minimalizare a caracteristicilor cercetate. Din tabelul diferențelor semnificative, determinate cu ajutorul testului Wilcoxon putem observa că în cazul tuturor carcateristicilor cercetate cu ajutorul metodei psihometrice Ostilitate sunt obținute diferențe statistic semnificative, pentru negativism Z = – 2,121, p = 0, 034, pentru resentiment Z = – 2,558, p = 0, 011, pentru ostilitate indirectă Z = – 2,630, p = 0, 009, pentru atentat Z = – 2,953, p = 0, 003, pentru suspiciune Z = – 3,108, p = 0, 002, pentru iritabilitate Z = – 2,971, p = 0, 003, pentru ostilitate verbală Z = – 3,078, p = 0, 002.

Cu ajutorul Comunicării Nonviolente vei întelege că:

• orice acțiune umană este o încercare de împlinire a anumitor nevoi.

• împlinirea nevoilor umane prin cooperare, și nu concurența, este mai sănătoasă pentru toată lumea.

• oamenilor le face plăcere să contribuie la bunăstarea celorlalți dacă o pot face de bunăvoie.

Prin Comunicarea Nonviolentă ai ocazia să:

• realizezi legături personale mai puternice.

• îti împlinești nevoile într-un mod care respectă atît valorile personale, cît și pe cele ale oamenilor din jurul tău.

• te vindeci în urma unor experiențe și relații dureroase sau nereușite.

Deprinderea Comunicării Nonviolente te va ajuta să:

• te eliberezi de sentimente de vinovăție, rușine, teamă.

• transformi furia sau frustrarea în dorința de cooperare.

• găsești soluții bazate pe siguranță, respect reciproc și consens.

• răspunzi la nevoile individuale, familiale, școlare, comunitare și sociale într-un fel ce poate duce la îmbogățirea vieții.

Comunicarea Nonviolentă ne mai scoate înca o dată din cadrul nostru obișnuit de referință: nu există furie, există doar nevoi nesatisfăcute, acuzații, judecăți și așteptări. Ceea ce noi numim furie, cu toate manifestările ei, nu este decît o nevoie ineficient exprimată. Sau deloc. Ne înfuriem pentru că îi acuzăm pe ceilalți de ceva ce ne-au făcut sau nu ne-au făcut și începem să ne simțim (unii chiar să ne comportăm) ca în subtitlu.

Rezultatele testului Leary, care ne-au permis să exeminăm așa caracteristici afective manifestate în cadrul relațiilor interpersonale, ca autoritar, egoist, agresiv, suspicios, supus, dependent, prietenos, eltruist, ne arată că scorurile subiecților obținute la posttestare s-au micțorat la unele caracteristici, cum ar fi agresiv, supus, dependent și altele, pe cînd rezultatele posttestării la caracteristicile prietenos și altruist au crescut. Din tabelul diferențelor semnificative, determinate cu ajutorul testului Wilcoxon putem observa că în cazul tuturor carcateristicilor cercetate cu ajutorul metodei Leary sunt obținute diferențe statistic semnificative, pentru autoritar Z = – 2,810, p = 0, 005, pentru egoist Z = – 2,714, p = 0, 007, pentru agresiv Z = – 2,965, p = 0, 003, pentru suspicios Z = – 2,845, p = 0, 004, pentru dependent Z = – 2,536, p = 0, 011, pentru prietenos Z = – 2,694, p = 0, 007, pentru altruist Z = – 2,431, p = 0, 015. Putem menționa că la caracteristica supus nu au fost depistată diferență semnificativă.

De felul în care comunici cu copilul tău și te comporți fața de el depinde atît viața lui ulterioara (ce fel de om va fi și cum se va raporta la cei din jur), cît și relația pe care o veți avea pe termen lung. Modul de educare a copiilor practicat pe scară largă în societatea noastră e plin de concepte eronate și de capcane.

A încerca să creezi un mediu în care ambele părți să considere că nevoile fiecăruia contează și că sunt interdependente, duce la rezolvarea rapidă a conflictelor ce păreau irezolvabile, iar aceasta presupune:

• abatere de la judecarea copiilor în termenii corect-incorect sau bine-rau;

• orientarea către un limbaj bazat pe nevoile noastre;

• să îi arăți copilului că ce face el uneori nu este în armonie cu nevoile tale, dar într-un fel care să nu-i stimuleze vinovăția sau rușinea;

• trecerea de la un limbaj evaluativ către unul bazat pe nevoi;

• înțelegerea faptului că un copil are nevoie de o conexiune empatică, o înțelegere plină de respect care să-l facă să simtă că ești alături de el și că auzi cu adevărat ce simte și ce-i trebuie.

A fi părinte e în aceeași măsură o bucurie imensă, o împlinire, dar și o sarcină extrem de grea, într-o lume care evoluează într-un ritm amețitor. în mod cert, copiii de astăzi sunt mai pretențioși decît cei de odinioară, iar părinții, copleșiți de grijile cotidiene, au poate mai puțin timp pentru copiii lor decît oricînd.

O întrebare e importantă în abordarea nonviolenta a furiei: ce îți dorești mai mult? Sa poți acuza și să poți pedepsi sau să-ți satisfaci acea nevoie pe care așteptai să ți-o satisfacă ea sau el? Cu același consum de energie și timp, ai de ales între aceste doua opțiuni.

Digerențele semnificative obținute la compararea rezultatelor pretestării și postesttării în cercetarea strategiilor de comunicare, ne arată că rezultatele posttestării s-au mărit la strategia pașnică de comunicare, și s-au micșorat la strategia agresivă de comunicare. Testul statistic Wilcoxon, pentru determinarea diferențelor semnificative pentru eșantioanele omogene ne arată diferențe statistic semnificative în cazul variabilei strategia pașnică unde Z = – 2, 953, p = 0,003, și pentru variabila strategia agresivă Z = – 3, 105, p = 0,002. Nu au fost depistate diferențe semnificative la variabila strategia de evitare în comunicare, ceea ce ne permite să spunem că subiecții pot accepta în aceeași măsura strategia de evitate, considerînd-o ne fiind una negativă.

Drept concluzie putem afirma că ipotezele înaintate în cercetarea noastră s-au confirmat, ceea ce ne permite să spunem că principiile și tehnicile comunicării nonviolente are un impact pozitiv în formarea comportamentului prosocial, exercițiile utilizate în cadrul ședințelor formative au avut un efect pozitiv în minimalizarea agresivității, dezvoltarea unei strategii pașnice de comunicare, și reducerea ostilității directe și indirecte la adolescenții cu devianță școlară.

CONCLUZII

Copii

Evaluarea/ reevaluarea situației sociale a copilului nu este realizată de instituție, sistematic și în dinamică deoarece nu are în state personal specializat (psihologi, logopezi, asistenți sociali) pentru acest scop.

Lipsa personalului specializat în vederea reevaluării și reintegrării copilului determină prezența unui indicator minim privind reintegrarea în familia biologică/ extinsă sau substitutivă, precum și o durată mare de instituționalizare a copilului.

Nivelurile de dezvoltare ale copiilor este foarte divers, iar procesul educațional nu răspunde acestei diversități.

Majoritatea copiilor sînt din familii cu probleme sociale (divorț, plecați peste hotare, neglijenți, părinți șomeri, dependenți de consum de substanțe ș.a.) și materiale (lipsa condițiilor de trai, lipsa locuințelor).

Statutul copiilor instituționalizați este foarte dificil de a fi stabilit din documentele și informația prezentată de personalul școlii.

Servicii

Instituția oferă servicii generale: cazare, alimentare și instruire.

Serviciile de recuperare și socializare sunt asigurate la un nivel minim.

Instituția este axată pe servicii educațoinale primare și gimnaziale oferite în instituție.

În instituție sunt oferite servicii psihologice de profilaxie, pshocorecție și de orientare profesională.

Costuri

Bugetul anual este constituit din surse din bugetul de stat și surse extrabugetare externe (ajutoare umanitare și sponsorizări).

Cheltuielile de bază țin de retribuirea muncii, energie electrică, alimenteție, apă și canalizare și reparație capitală.

Bugetul prevede sume minime pentru asigurarea procesului educațional și socializare, recuperare, inclusiv dezvoltarea instituției.

Recomandări

Copii

Plasarea copiilor în instituția internat trebuie să respecte principiul teritorial – plasament în proximitatea familiei biologice și comunității de baștină.

Elaborarea regulamentului de plasament al copilului în instituția rezidențială pentru copii orfani și rămași fără îngrijirea părinților.

De a stimula și de a menține legături cît mai durabile cu familia, în cazirile posibile.

Crearea unei baze de date complete vizînd copilul.

Resurse umane

Instituirea posturilor de asistenți sociali care ar evalua și reevalua cu o periodicitate stabilită de regulament, situația socială a copilului și familiei acestuia.

Instituirea postului de asistent social, logopezi, în vederea recuperării dezvoltării copiilor plasați în instituție, deoarece majoritatea au probleme de învățare și dezvoltare.

Instituția trebuie să dezvolte urgent un plan de formare profesională continua a cadrelor didactice și de conducere, în special, în domeniile educației incluzive, integrării familiale, sociale și recuperării dezvoltării copilului.

Infrastructura

Marcarea băncilor și scaunelor în toate clasele.

Rezolvare problemei ce ține de necesitatea stringentă a blocului sanitar în blocul de studii, repararea lui, prelucrarea cu substanțe dezinfectante și înlăturarea mirosului neplăcut.

despărțirea dormitoarelor după posibilități și crearea unor dormitoare cu un număr mic de paturi în blocul 2 de dormit.

reparația capitală a blocului de studii și a blocului 2 de dormit.

înlăturarea umezelii și mucegaiului din blocul sanitar din dormitoare.

Servicii

Implementarea curriculumului școlar trebuie asigurat în baza asistenței individualizate tuturor copiilor care prezintă o gamă extrem de vastă a dezvoltării

E necesară îmbunătățirea condițiilor serviciilor de asistență medicală

Reorientarea serviciilor extracirriculare, deoarece conținutul celor promovate este depășit demult.

Reorganizarea instituției în alt tip de serviciu nu este critică din perspectiva recalificării personalului.

Testele folosite în experiemntul de constatare Și formativ

Testul Ostilitate Anexa 1

Raspundeți în mod spontan,cît mai repede posibil.punctînd cu A=1 daca actionati astfel in cea mai mare parte a timpului si cu F=2 in cazul in care nu faceti si nu ganditi decat rar ceea ce este descris.

Testul Leary anexa 2

Ce om sunteți?

ești în stare săi placi altcuiva.

produci impresii asupra celor din jur

ești în stare să ordonezi

ești insistent

posed un sentiment de demnitate

sunt independent

sunt în stare să mă îngrijesc singur

pot fi indiferent

pot fi dur

sunt sever dar obiectiv

pot fi sincer

sunt critic cu cei din jur

îmi place să mă plâng cuiva

deseori sunt trist

sunt în stare să manifest neîncredere

deseori mă dezamăgesc

pot fi autocritic

sunt în stare să-mi recunosc vina

cu plăcere mă supun

cedez

sunt recunoscător

sunt în stare să admir și să emit pe cineva

stimabil de cineva

deseori caut încuviințare

sunt capabil de colaborator, de un ajutor reciproc

tind să convețuiesc cu alții

binevoitor

atent și gingaș

delicat

binevoitor, insuflu curaj

săritor la nevoia altuia

irascibil, dezinteresat

sunt în stare să provoc admirație

mă bucur de stima celor din jur

posed talent de conducător

iubesc responsabilitatea

încrezut în sine

îngâmfat supraîncrezut perseverent

afacerist practic, întreprinzător

sunt în stare să concurez

ferm și descurcat

ferm dar obiectiv

iritabil

deschis și nemijlocit

nu pot suporta când sunt tutelat

sunt sceptic, nu cred în cineva

e greu să producă impresie cineva

ofensator

usor mă intîmidez

neîncrezut în sine

cedător cedez

modestie

deseori recurg la ajutorul altora

stimez autoritățile

cu plăcere primesc sfaturi

credul și tendință de ai bucura pe cie din jur

sunt tacticos cu cei din jur

prețuiesc părerea celor din jur

comunicativ și compatibil

mărinimos

bunăvoitor, insuflu încredere

gingaș și mărinimos

îmi place să îngrijesc de cineva

darnic

iubesc să povestesc

produc impresia de om îngâmfat

autoritar, dominant

autoritar

lăudăros

înfumurat și mulțămit de sine

mă gîndesc numai la mine

șiret

intolerant la greșelele altora

sunt econom

deschis și sincer

deseori neprietenos

rautăcios

plingăreț pe alții

gelos

port pică mult timp

încredere spre autoînvingere

tîmid

lipsit de inițiativă

strict

dependent, pesîmist

prefer să mă supun

ofer altora să ia decizia

ușor nimeresc în situație de ghinion

ușor cad sub influența prietenilor

sunt credul

sunt predispus față de toți

pe toți îi simpatizez

iert totul

sunt arhiplin de compătîmire

mărinimos și tolerant față de neajuns

tind să ajung pe oricine

tind spre succes

aștept să fiu admirat de fiecare

conduc cu cei din jur

despotic, dictator

mă afirm de cei din jur cu sentimentul de superioritate

vanitos (îmi demonstrez eu-l propriu)

egoist

rece cu unele persoane

ironic, înțepător

rău, brutal, agresiv

deseori furios

indiferent

țin minte răul

fire contradictorie

îndărătnic (scorpie)

suspicios, necredul

tîmid, anxios

rușinos

servil (îi ajut pe alții)

cedător, conformist

nu mă contrazic cu nimeni

silitor

prefer să fiu tutelat

peste măsură de credul

tind să intru în voia tuturor

cu toții cad de acord, conformist

cu toții e prietenos

pe toți îi iubesc

sunt prea îngăduitor cu cei din jur

mă strădui să-i calmez pe fiecare

am grijă de alții, jertfindu-mă pe sine

stric oamenii cu bunătatea mea

Examinarea Strategiei de Comunicare ANEXA 3

1. Prefer cărțile despre călătorii, oameni iluștri.

2.Grija adulților e supărătoare pentru copiii mari.

3. Îmi place să reflectez asupra cauzelor succeselor și insucceselor altor oameni.

4.În muzică , prefer doar ritmurile moderne.

5. Trebuie să rabzi irascibilitatea și reproșurile neîntemeiate ale celui bolnav, chiar dacă aceasta durează de ani de zile.

6. Pe un om bolnav îl poți ajuta chiar și cu un cuvânt.

7.Nu se cuvine să intervii în conflictul dintre două persoane străine.

8. Oamenii în etate sunt, de regulă, susceptibili fără motiv.

9.Ascultând, în copilărie, o istorie tristă, ochii mi se umpleau involuntar de lacrimi.

10.Starea de irascibilitate a celor apropiați, a părinților mă deprimă.

11. Sunt indiferent la critica pronunțată în adresa mea.

12. Îmi face o mai mare plăcere să admir portrete decât tablouri cu peisaje.

13. Întotdeauna le-am iertat părinților totul, chiar dacă nu au avut dreptate.

14. Dacă calul trage rău, trebuie să-l biciuiești.

15.Când citesc despre evenimente dramatice din viața altor oameni, simt ca și cum asta s-ar întâmpla cu mine.

16.Părinții au o atitudine echitabilă față de copii.

17.Văzând copii sau adulți certându-se, intervin.

18.Nu dau atenție indispoziției membrilor familiei, părinților.

19.Urmăresc îndelung comportamentul păsărilor și animalelor, lăsând la o parte alte treburi.

20.Filmele și cărțile pot provoca lacrimi numai unor oameni neserioși.

21.Îmi place să urmărescaxpresia feței șicomportamentul unor oameni necunoscuți.

22. În copilărie aduceam acasă câini și pisici vagabonde.

23.Toți oamenii sunt înrăiți fără temei.

24. Privind un om străin, aș vrea să ghicesc cum I se va aranja viața.

25. Văzând un animal scilodit, încerc să-l ajut.

26. În copilărie eram lider în cercul meu de prieteni.

27. Omului I se face mai ușor dacă îi asculți părerea.

28. Văzând un incident în stradă, caut să nu nimeresc în rândul martorilor.

29. Colegilor le plac ideile, activitățile și distracțiile propuse de mine.

30. Oamenii exagerează capacitatea animalelor de a simți dispoziția stăpânului lor.

31. Omul trebuie să depășească de unul singur situațiile dificile.

32. Dacă un copil plânge, înseamnă că are motiv pentru aceasta.

33. Tinerii trebuie să satisfacă întotdeauna orice rugăminți și ciudățenii ale bătrânilor.

34. Aș vrea să înțeleg de ce unii dintre colegii mei de serviciu sunt uneori duși pe gânduri.

35. Animalele domestice vagabonde trebuiesc nimicite.

36. Dacă prietenii mei încep a discuta problemele lor personale, inițiez o altă discuție sau evadez.

BIBLIOGRAFIE

Adopția pas cu pas. Chișinău: AiBi,. 2007. -75p.

Alexiu, T.M.. Sellick C. Asistența socială în Marea Britanie și România. București. Editura UNIVERS, 2000. -234p.

Baren, R. Cum să comunicăm cu copiii. Chișinău. UNICEF. ARC, 2004. -124 p

Baren, R. Nu există dezvoltare fără joc. Chișinău. UNICEF. ARC, 2004. – 240p

Bauer, I. Foster care and adoption in the Federal Republic of Germany. Wachington. 1991. – 265p.

Black, M., Smith, C. Drepturile copiilor instituționalizați. Raportul Conferinței Europene. București. 6 8 mai 1997. – 136p.

Bocancea, E.. Neamțu Cr. Elemente ale asistenței sociale. Iași. Editura Polirom, 1999. – 342p.

Bolea Zinaida. Diferențele de gen în stările depresive la vîrsta adolescentină. Autoreferat al teziei de doctor în psihologie. Chișinău 2008, 29 p.

Bulgaru, M. Dilon, M. Asistența socială în perioada de tranziție: probleme și modalități de soluționare. Chișinău. USM, 2000. 134 p.

Bulgaru, M. Metode și tehnici în asistența socială. Chișinău. USM, 2003. 432 p.

Ciobanu E. Etica neopozitivistă.Privire critică asupra teoriei emotiviste. Iași. Editura Polirom, 1999. – 213p.

Ciofu I., Golu M. Tratat de psihofiziologie. Senzorialitate. Emoție. Diferențe individuale. București, Eitura Trei, 1996. – 187 p.

Consolidarea serviciilor sociale pentru persoanele cu disabilități //Raport privind Seminarul Național finanțat de către Organizația Internațională a Muncii. Biroul Subregional pentru Europa Centrală și de Est și Ministerul Muncii și Protecției Sociale.

Cosnier J. Întroducere în psihologia emoțiilor și sentimentelor, Iași. Polirom, 2002. – 176p.

Darwin C. Expresia emoțiilor la om și animale. Despre instinct. București. Editura UNIVERS, 2000 – 250 p.

Dezinstituționalizarea serviciilor de protecție a copilului În România. Ghid metodologic. București. ROMARTEXIM, 2004. – 165p.

Dicționar de psihologie Norbert Sillamy, București. Larouse, 1996. – 345p.

Drumul spre adopție. Parcursul unui act de iubire. Manual pentru pregătirea cuplurilor care doresc să adopți. Chișinău, Amici dei Bambini. 2006. – 75p.

Eaglstein, S. Foster care and adoption in Israel. Wachington. 1991. – 354p.

Filipescu, I .Adopția și protecția copilului. București. Editura UNIVERS, 1997. – 154p.

Fundația "Copii României". Cartea aibă a copilului. București. Editura UNIVERS, 1998. – 123p.

Gabrill E. Social work. Practice. New York. 1997. – 350p.

Gonța Victoria. Formarea imaginii de sine la adolescenți, Autoreferat al teziei de doctor în psihologie. Chișinău 2003, 22 p.

Macovei, E. Familia și casa de copii. București. Editura TREI, 1998. – 143p.

Madge, N. Children and Residential care in Europe. London. 1994. – 365p.

Malanciuc, I. Cojocaru, V. Cum putem preveni abandonul copiilor. Ghid pentru profesioniști. Chișinău. UNICEF, 2005. 55 p.

Mănoiu, F., Epureanu V. Asistența socială în România. București. Editura HIPERION, 1996. – 342p.

Melnic B. Obiectivele psihofiziologice ale emotivității moralei și comportării. Chișinău. USM, 2003 – 165p.

Miftode, V. Fundamente ale asistenței sociale. București. Editura Știința și Tehnica, 1999. – 328p.

Miftode, V. Teorie și metodă În asistența socială. București. Editura GNOSIS, 1999. – 368p.

Morales, T. Social Work. Colorado. 1998. – 432p.

Moroșan, C. Protecția copilului și practicianul social. Iași:. Moldgroup, 1998. – 265p.

Paul, R. Plasamentul familial ca formă de protecție neinstituționalizată a copilului. Cluj Napoca. Editura DACIA, 1995. – 185p.

Pereteatcu, M., Stupacenco, L., Zorilo. L. Educația și consilierea părinților. Bălți. ANFDUM, 2006. 120 p.

Pereteatcu, M., Stupacenco. L. Educația incluzivă. Bălți. ANFDUM, 2006. 208 p.

Platon Carolina, Focșa – Semionov Svetlana. Ghid psihologic. Școlarul mic. Chișinău, Editura LUMINA, 1994. – 129 p.

Pluss Th. Dilion M. Managementul și acordarea serviciilor sociale de tip nou pentru copii și familii în situații de risc. Chișinău. UNICEF, 2007.- 95p.

Psihoteste, ediția a II – a, coord. Adina Chelcea. București, Societatea ȘTIINȚĂ & TEHNICĂ S.A., 1994. – 256 p.

Roth S., M. Protecția copilului dileme. Concepții și metode. Cluj Napoca. Editura DACIA, 2000. – 265p.

Sartre J. P. „Psihologia emoției”. București. Editura Curtea Veche, 1997 – 187p.

Smith C. Adopție și plasament familial. Cum și de ce? București. Editura Curtea Veche, 1993. – 198p.

Strategia națională privind protecția copilului și familiei. Chișinău. Editura LUMINA, 2005. 52 p.

Șleahtițchi, M. Cîmpul social. Cișinău. Știința, 1996. – 242 p.

Șleahtițchi, M. Clasic și modern în psihopedagogia socială. Chișinău. Știința, 1996. – 187p.

Șleahtițchi, M. Ignatiuc. I. Psihologia și pedagogia de la Z. Chișinău. Știința, 1996. 167p.

Vîrlan M. Problema comportamentului deviant la preadolescenții contemporani. Autoreferat al teziei de doctor în psihologie. Chișinău 2003, 23 p.

Woolley, H. Dilion, M. Managementul și acordarea serviciilor sociale de tip nou pentru copii și familii în situații de risc. Chișinău. UNICEF, 2006. – 98p.

Woolley, H. Dilion, M. Reintegrare familială. Chișinău. UNICEF, 2006. – 78p.

Zamfir C.. Zamfir E. Pentru o societate centrată pe copii. București. Editura UNIVERS, 1997. – 187p.

Zamfir, C., Zamfir, E. Politici sociale. România în context european. București. Editura UNIVERS, 1994. – 265p.

Грецов А., Бедарева Т. Психологические игры для старшеклассников и студентов. Санкт Петербург. Питер, 2008, -190 с.

Джемс У. Психология, под ред. Петровской Л. А. Москва, Педагогика, 1991. -368с.

Изард Э. К. «Психология эмоции» СПб. Питер, 1999. – 376c.

Костина Л. М. Методы диагностики тревожности. –СПб.. Речь, 2002. – 198с.

Малкина – Пых И. Г. Справочник практического психолога, Москва, Эксмо, 2008. -848 с.

Немов Р. С. Психология. Учеб. для студ. высш. пед. учеб. заведений. В 3 кн. 3 – е изд. – Москва. Гуманит. Изд. Центр ВЛАДОС. 2000. – Кн. 3 Психодиагностика. Введение в научное психологическое иследование с элементами математической статистики. – 640с.

Овчарова Р.В. Справочная книга школьного психолога. Москва, Просвещение, Учебная литература, 1996, -352 с.

Практическая психология в тестах, или Как научится понимать себя и других. – Москва. АСТ – ПРЕСС, 1999. 376 с.

Райгородский Д. Я. (редактор – составитель). Практическая психодиагностика. Методики и тесты. Учебное пособие. – Самара. Издательский Дом БАХРАХ – М. 2004 – 672 с.

Фурманов И. А. Психология депривированого ребенка : пособие для психологов и педагогов. Млосква: ВЛАДОС, 2004. – 319с.

Фурманов И.А., Аладьин А.А., Фурманова Н.В., Психологическая работа с детьми, лишенными родительской опеки, Книга для психологов, Минск, 1998 , – 265c

Фурманов И.А., Аладьин А.А., Фурманова Н.В., Психологические особенности детей, лишенных родительского попечительства, Книга для родителей, Минск, – 197c

ACTE NORMATIVE

Codul Civil al Republicii Moldova adoptat la 06.06.2002. în vigoare din 22.06.2002

Codul de procedură civilă adoptat la 30.05.2003. În vigoare din 12.06.2003

Codul Familiei al R. Moldova adoptat la 26.10.2001. În vigoare din 26.04.2001

Convenția ONU cu privire la drepturile copilului ratificată de R. Moldova la 12 decembrie 1990. în vigoare pentru R. Moldova din 25 februarie 1993.

HOTĂRÎREA GUVERNULUI REPUBLICII MOLDOVA cu privire la aprobarea Regulamentului cadru al Centrului de plasament temporar al copilului nr. 1018 adoptat la 13.09.2004. Monitorul Oficial nr. 175 din 24.09.2004

HOTĂRÎREA GUVERNULUI REPUBLICII MOLDOVA cu privire la aprobarea Standardelor minime de calitate pentru casele de copii de tip familial nr. 812 adoptat: 02.07.2003. Monitorul Oficial nr. 149 din 18.07.2003.

HOTĂRÎREA GUVERNULUI REPUBLICII MOLDOVA pentru aprobarea Regulamentului casei de copii de tip familial Nr.937 din 12.07.2002. Monitorul Oficial al R. Moldova nr.106 109/1055 din 25.07.2002

HOTĂRÎREA GUVERNULUI REPUBLICII MOLDOVA pentru aprobarea Standardelor minime de calitate privind îngrijirea. educarea și socializarea copilului din Centrul de plasament temporar nr. 450 din 28.04.2006 Monitorul Oficial nr. 758/522 din 19.05.2006.

SURSE INTERNET

www. RegieLive.ro

www.koob.ru

www.switching.ru

www.psycho.tpi.ac.ru

www.dialog-21.ru

www.damaideparte.ro

www.5ballov.ru

www.elitarium.ru

www.myword.ru

BIBLIOGRAFIE

Adopția pas cu pas. Chișinău: AiBi,. 2007. -75p.

Alexiu, T.M.. Sellick C. Asistența socială în Marea Britanie și România. București. Editura UNIVERS, 2000. -234p.

Baren, R. Cum să comunicăm cu copiii. Chișinău. UNICEF. ARC, 2004. -124 p

Baren, R. Nu există dezvoltare fără joc. Chișinău. UNICEF. ARC, 2004. – 240p

Bauer, I. Foster care and adoption in the Federal Republic of Germany. Wachington. 1991. – 265p.

Black, M., Smith, C. Drepturile copiilor instituționalizați. Raportul Conferinței Europene. București. 6 8 mai 1997. – 136p.

Bocancea, E.. Neamțu Cr. Elemente ale asistenței sociale. Iași. Editura Polirom, 1999. – 342p.

Bolea Zinaida. Diferențele de gen în stările depresive la vîrsta adolescentină. Autoreferat al teziei de doctor în psihologie. Chișinău 2008, 29 p.

Bulgaru, M. Dilon, M. Asistența socială în perioada de tranziție: probleme și modalități de soluționare. Chișinău. USM, 2000. 134 p.

Bulgaru, M. Metode și tehnici în asistența socială. Chișinău. USM, 2003. 432 p.

Ciobanu E. Etica neopozitivistă.Privire critică asupra teoriei emotiviste. Iași. Editura Polirom, 1999. – 213p.

Ciofu I., Golu M. Tratat de psihofiziologie. Senzorialitate. Emoție. Diferențe individuale. București, Eitura Trei, 1996. – 187 p.

Consolidarea serviciilor sociale pentru persoanele cu disabilități //Raport privind Seminarul Național finanțat de către Organizația Internațională a Muncii. Biroul Subregional pentru Europa Centrală și de Est și Ministerul Muncii și Protecției Sociale.

Cosnier J. Întroducere în psihologia emoțiilor și sentimentelor, Iași. Polirom, 2002. – 176p.

Darwin C. Expresia emoțiilor la om și animale. Despre instinct. București. Editura UNIVERS, 2000 – 250 p.

Dezinstituționalizarea serviciilor de protecție a copilului În România. Ghid metodologic. București. ROMARTEXIM, 2004. – 165p.

Dicționar de psihologie Norbert Sillamy, București. Larouse, 1996. – 345p.

Drumul spre adopție. Parcursul unui act de iubire. Manual pentru pregătirea cuplurilor care doresc să adopți. Chișinău, Amici dei Bambini. 2006. – 75p.

Eaglstein, S. Foster care and adoption in Israel. Wachington. 1991. – 354p.

Filipescu, I .Adopția și protecția copilului. București. Editura UNIVERS, 1997. – 154p.

Fundația "Copii României". Cartea aibă a copilului. București. Editura UNIVERS, 1998. – 123p.

Gabrill E. Social work. Practice. New York. 1997. – 350p.

Gonța Victoria. Formarea imaginii de sine la adolescenți, Autoreferat al teziei de doctor în psihologie. Chișinău 2003, 22 p.

Macovei, E. Familia și casa de copii. București. Editura TREI, 1998. – 143p.

Madge, N. Children and Residential care in Europe. London. 1994. – 365p.

Malanciuc, I. Cojocaru, V. Cum putem preveni abandonul copiilor. Ghid pentru profesioniști. Chișinău. UNICEF, 2005. 55 p.

Mănoiu, F., Epureanu V. Asistența socială în România. București. Editura HIPERION, 1996. – 342p.

Melnic B. Obiectivele psihofiziologice ale emotivității moralei și comportării. Chișinău. USM, 2003 – 165p.

Miftode, V. Fundamente ale asistenței sociale. București. Editura Știința și Tehnica, 1999. – 328p.

Miftode, V. Teorie și metodă În asistența socială. București. Editura GNOSIS, 1999. – 368p.

Morales, T. Social Work. Colorado. 1998. – 432p.

Moroșan, C. Protecția copilului și practicianul social. Iași:. Moldgroup, 1998. – 265p.

Paul, R. Plasamentul familial ca formă de protecție neinstituționalizată a copilului. Cluj Napoca. Editura DACIA, 1995. – 185p.

Pereteatcu, M., Stupacenco, L., Zorilo. L. Educația și consilierea părinților. Bălți. ANFDUM, 2006. 120 p.

Pereteatcu, M., Stupacenco. L. Educația incluzivă. Bălți. ANFDUM, 2006. 208 p.

Platon Carolina, Focșa – Semionov Svetlana. Ghid psihologic. Școlarul mic. Chișinău, Editura LUMINA, 1994. – 129 p.

Pluss Th. Dilion M. Managementul și acordarea serviciilor sociale de tip nou pentru copii și familii în situații de risc. Chișinău. UNICEF, 2007.- 95p.

Psihoteste, ediția a II – a, coord. Adina Chelcea. București, Societatea ȘTIINȚĂ & TEHNICĂ S.A., 1994. – 256 p.

Roth S., M. Protecția copilului dileme. Concepții și metode. Cluj Napoca. Editura DACIA, 2000. – 265p.

Sartre J. P. „Psihologia emoției”. București. Editura Curtea Veche, 1997 – 187p.

Smith C. Adopție și plasament familial. Cum și de ce? București. Editura Curtea Veche, 1993. – 198p.

Strategia națională privind protecția copilului și familiei. Chișinău. Editura LUMINA, 2005. 52 p.

Șleahtițchi, M. Cîmpul social. Cișinău. Știința, 1996. – 242 p.

Șleahtițchi, M. Clasic și modern în psihopedagogia socială. Chișinău. Știința, 1996. – 187p.

Șleahtițchi, M. Ignatiuc. I. Psihologia și pedagogia de la Z. Chișinău. Știința, 1996. 167p.

Vîrlan M. Problema comportamentului deviant la preadolescenții contemporani. Autoreferat al teziei de doctor în psihologie. Chișinău 2003, 23 p.

Woolley, H. Dilion, M. Managementul și acordarea serviciilor sociale de tip nou pentru copii și familii în situații de risc. Chișinău. UNICEF, 2006. – 98p.

Woolley, H. Dilion, M. Reintegrare familială. Chișinău. UNICEF, 2006. – 78p.

Zamfir C.. Zamfir E. Pentru o societate centrată pe copii. București. Editura UNIVERS, 1997. – 187p.

Zamfir, C., Zamfir, E. Politici sociale. România în context european. București. Editura UNIVERS, 1994. – 265p.

Грецов А., Бедарева Т. Психологические игры для старшеклассников и студентов. Санкт Петербург. Питер, 2008, -190 с.

Джемс У. Психология, под ред. Петровской Л. А. Москва, Педагогика, 1991. -368с.

Изард Э. К. «Психология эмоции» СПб. Питер, 1999. – 376c.

Костина Л. М. Методы диагностики тревожности. –СПб.. Речь, 2002. – 198с.

Малкина – Пых И. Г. Справочник практического психолога, Москва, Эксмо, 2008. -848 с.

Немов Р. С. Психология. Учеб. для студ. высш. пед. учеб. заведений. В 3 кн. 3 – е изд. – Москва. Гуманит. Изд. Центр ВЛАДОС. 2000. – Кн. 3 Психодиагностика. Введение в научное психологическое иследование с элементами математической статистики. – 640с.

Овчарова Р.В. Справочная книга школьного психолога. Москва, Просвещение, Учебная литература, 1996, -352 с.

Практическая психология в тестах, или Как научится понимать себя и других. – Москва. АСТ – ПРЕСС, 1999. 376 с.

Райгородский Д. Я. (редактор – составитель). Практическая психодиагностика. Методики и тесты. Учебное пособие. – Самара. Издательский Дом БАХРАХ – М. 2004 – 672 с.

Фурманов И. А. Психология депривированого ребенка : пособие для психологов и педагогов. Млосква: ВЛАДОС, 2004. – 319с.

Фурманов И.А., Аладьин А.А., Фурманова Н.В., Психологическая работа с детьми, лишенными родительской опеки, Книга для психологов, Минск, 1998 , – 265c

Фурманов И.А., Аладьин А.А., Фурманова Н.В., Психологические особенности детей, лишенных родительского попечительства, Книга для родителей, Минск, – 197c

ACTE NORMATIVE

Codul Civil al Republicii Moldova adoptat la 06.06.2002. în vigoare din 22.06.2002

Codul de procedură civilă adoptat la 30.05.2003. În vigoare din 12.06.2003

Codul Familiei al R. Moldova adoptat la 26.10.2001. În vigoare din 26.04.2001

Convenția ONU cu privire la drepturile copilului ratificată de R. Moldova la 12 decembrie 1990. în vigoare pentru R. Moldova din 25 februarie 1993.

HOTĂRÎREA GUVERNULUI REPUBLICII MOLDOVA cu privire la aprobarea Regulamentului cadru al Centrului de plasament temporar al copilului nr. 1018 adoptat la 13.09.2004. Monitorul Oficial nr. 175 din 24.09.2004

HOTĂRÎREA GUVERNULUI REPUBLICII MOLDOVA cu privire la aprobarea Standardelor minime de calitate pentru casele de copii de tip familial nr. 812 adoptat: 02.07.2003. Monitorul Oficial nr. 149 din 18.07.2003.

HOTĂRÎREA GUVERNULUI REPUBLICII MOLDOVA pentru aprobarea Regulamentului casei de copii de tip familial Nr.937 din 12.07.2002. Monitorul Oficial al R. Moldova nr.106 109/1055 din 25.07.2002

HOTĂRÎREA GUVERNULUI REPUBLICII MOLDOVA pentru aprobarea Standardelor minime de calitate privind îngrijirea. educarea și socializarea copilului din Centrul de plasament temporar nr. 450 din 28.04.2006 Monitorul Oficial nr. 758/522 din 19.05.2006.

SURSE INTERNET

www. RegieLive.ro

www.koob.ru

www.switching.ru

www.psycho.tpi.ac.ru

www.dialog-21.ru

www.damaideparte.ro

www.5ballov.ru

www.elitarium.ru

www.myword.ru

Anexa 1

Raspundeți în mod spontan,cît mai repede posibil.punctînd cu A=1 daca actionati astfel in cea mai mare parte a timpului si cu F=2 in cazul in care nu faceti si nu ganditi decat rar ceea ce este descris.

Testul Leary anexa 2

Ce om sunteți?

ești în stare săi placi altcuiva.

produci impresii asupra celor din jur

ești în stare să ordonezi

ești insistent

posed un sentiment de demnitate

sunt independent

sunt în stare să mă îngrijesc singur

pot fi indiferent

pot fi dur

sunt sever dar obiectiv

pot fi sincer

sunt critic cu cei din jur

îmi place să mă plâng cuiva

deseori sunt trist

sunt în stare să manifest neîncredere

deseori mă dezamăgesc

pot fi autocritic

sunt în stare să-mi recunosc vina

cu plăcere mă supun

cedez

sunt recunoscător

sunt în stare să admir și să emit pe cineva

stimabil de cineva

deseori caut încuviințare

sunt capabil de colaborator, de un ajutor reciproc

tind să convețuiesc cu alții

binevoitor

atent și gingaș

delicat

binevoitor, insuflu curaj

săritor la nevoia altuia

irascibil, dezinteresat

sunt în stare să provoc admirație

mă bucur de stima celor din jur

posed talent de conducător

iubesc responsabilitatea

încrezut în sine

îngâmfat supraîncrezut perseverent

afacerist practic, întreprinzător

sunt în stare să concurez

ferm și descurcat

ferm dar obiectiv

iritabil

deschis și nemijlocit

nu pot suporta când sunt tutelat

sunt sceptic, nu cred în cineva

e greu să producă impresie cineva

ofensator

usor mă intîmidez

neîncrezut în sine

cedător cedez

modestie

deseori recurg la ajutorul altora

stimez autoritățile

cu plăcere primesc sfaturi

credul și tendință de ai bucura pe cie din jur

sunt tacticos cu cei din jur

prețuiesc părerea celor din jur

comunicativ și compatibil

mărinimos

bunăvoitor, insuflu încredere

gingaș și mărinimos

îmi place să îngrijesc de cineva

darnic

iubesc să povestesc

produc impresia de om îngâmfat

autoritar, dominant

autoritar

lăudăros

înfumurat și mulțămit de sine

mă gîndesc numai la mine

șiret

intolerant la greșelele altora

sunt econom

deschis și sincer

deseori neprietenos

rautăcios

plingăreț pe alții

gelos

port pică mult timp

încredere spre autoînvingere

tîmid

lipsit de inițiativă

strict

dependent, pesîmist

prefer să mă supun

ofer altora să ia decizia

ușor nimeresc în situație de ghinion

ușor cad sub influența prietenilor

sunt credul

sunt predispus față de toți

pe toți îi simpatizez

iert totul

sunt arhiplin de compătîmire

mărinimos și tolerant față de neajuns

tind să ajung pe oricine

tind spre succes

aștept să fiu admirat de fiecare

conduc cu cei din jur

despotic, dictator

mă afirm de cei din jur cu sentimentul de superioritate

vanitos (îmi demonstrez eu-l propriu)

egoist

rece cu unele persoane

ironic, înțepător

rău, brutal, agresiv

deseori furios

indiferent

țin minte răul

fire contradictorie

îndărătnic (scorpie)

suspicios, necredul

tîmid, anxios

rușinos

servil (îi ajut pe alții)

cedător, conformist

nu mă contrazic cu nimeni

silitor

prefer să fiu tutelat

peste măsură de credul

tind să intru în voia tuturor

cu toții cad de acord, conformist

cu toții e prietenos

pe toți îi iubesc

sunt prea îngăduitor cu cei din jur

mă strădui să-i calmez pe fiecare

am grijă de alții, jertfindu-mă pe sine

stric oamenii cu bunătatea mea

Examinarea Strategiei de Comunicare ANEXA 3

1. Prefer cărțile despre călătorii, oameni iluștri.

2.Grija adulților e supărătoare pentru copiii mari.

3. Îmi place să reflectez asupra cauzelor succeselor și insucceselor altor oameni.

4.În muzică , prefer doar ritmurile moderne.

5. Trebuie să rabzi irascibilitatea și reproșurile neîntemeiate ale celui bolnav, chiar dacă aceasta durează de ani de zile.

6. Pe un om bolnav îl poți ajuta chiar și cu un cuvânt.

7.Nu se cuvine să intervii în conflictul dintre două persoane străine.

8. Oamenii în etate sunt, de regulă, susceptibili fără motiv.

9.Ascultând, în copilărie, o istorie tristă, ochii mi se umpleau involuntar de lacrimi.

10.Starea de irascibilitate a celor apropiați, a părinților mă deprimă.

11. Sunt indiferent la critica pronunțată în adresa mea.

12. Îmi face o mai mare plăcere să admir portrete decât tablouri cu peisaje.

13. Întotdeauna le-am iertat părinților totul, chiar dacă nu au avut dreptate.

14. Dacă calul trage rău, trebuie să-l biciuiești.

15.Când citesc despre evenimente dramatice din viața altor oameni, simt ca și cum asta s-ar întâmpla cu mine.

16.Părinții au o atitudine echitabilă față de copii.

17.Văzând copii sau adulți certându-se, intervin.

18.Nu dau atenție indispoziției membrilor familiei, părinților.

19.Urmăresc îndelung comportamentul păsărilor și animalelor, lăsând la o parte alte treburi.

20.Filmele și cărțile pot provoca lacrimi numai unor oameni neserioși.

21.Îmi place să urmărescaxpresia feței șicomportamentul unor oameni necunoscuți.

22. În copilărie aduceam acasă câini și pisici vagabonde.

23.Toți oamenii sunt înrăiți fără temei.

24. Privind un om străin, aș vrea să ghicesc cum I se va aranja viața.

25. Văzând un animal scilodit, încerc să-l ajut.

26. În copilărie eram lider în cercul meu de prieteni.

27. Omului I se face mai ușor dacă îi asculți părerea.

28. Văzând un incident în stradă, caut să nu nimeresc în rândul martorilor.

29. Colegilor le plac ideile, activitățile și distracțiile propuse de mine.

30. Oamenii exagerează capacitatea animalelor de a simți dispoziția stăpânului lor.

31. Omul trebuie să depășească de unul singur situațiile dificile.

32. Dacă un copil plânge, înseamnă că are motiv pentru aceasta.

33. Tinerii trebuie să satisfacă întotdeauna orice rugăminți și ciudățenii ale bătrânilor.

34. Aș vrea să înțeleg de ce unii dintre colegii mei de serviciu sunt uneori duși pe gânduri.

35. Animalele domestice vagabonde trebuiesc nimicite.

36. Dacă prietenii mei încep a discuta problemele lor personale, inițiez o altă discuție sau evadez.