Particulalitatile Dislaliei la Copilul Deficient Mintal

Particulalitățile dislaliei la copilul deficient mintal

Cuprins

Capitolul I-Tulburările de limbaj la vârsta preșcolară și școlară

I.1.Evoluția limbajului la copilul normal

I.2.Tulburările de limbaj-delimitări conceptuale, frecvența la vârsta preșcolară și școlară.

I.3.I nfluența tulburărilor de limbaj în structura personalității copilului

Capitolul II-Dislalia și specificul ei

II.1.Dislalia-etiologie, forme de manifestare, diagnostic diferențial

II.2.Specificul dislaliei la vârsta prescolară și scolară

II.3.Terapia dislaliei

Capitolul III-Aspecte ale dislaliei la copilul deficient mintal

III..1.Specificul limbajului la copilul deficient mintal

III. 2. Etiologia dislaliei la deficientul mintal

III .3. Manifestări ale copilului dislalic deficient mintal

III .4. Influența dislaliei asupra comunicăriii și personalității deficientului mintal

Capitolul IV- Cercetarea unor particularități ale dislaliei la copilul deficient mintal

IV.3. Studii de caz,programe de intervenție,proiec didactic

Concluzii

Bibliografie

Argument

Limba după cum spune Blaga, este întaiul mare poem al unui popor, oamenii trăiesc pentru a întelege și pentru a se face înțeleși. Și cum anume ne putem face mai bine înțeleși dacă nu cu ajutorul limbajului. Este atât de frumos atunci când îți auzi pentru prima oara copilul rostind cuvantul mama. Ce se întîmpla oare, cu acele femei care nu pot răi bucuria acestui moment. Am stat pentru câteva momente și mi-am imaginat cât de dureros poate fi acest lucru.

În lucrarea de față am vrut să pun în evidență particularitațile ce pot fi întâlnite la copii dislalici deficienți mintali. Este destul de șocant să auzi un medic sau un psiholog spunându-ți ca micuțul pe care l-ai crescut cu atâta grijă este dislalic și pe lângă acest lucru mai are și o deficiență mintală care îl va marca toata viața.

Ce înseamnă de fapt dislalia? Ea definește o tulburare de limbaj caracterizată prin incapacitatea parțială sau totală de a emite și de a articula corect unul sau mai multe sunete izolate ori în combinații fluiente.

Tulburările de vorbire dislalice ar trebui să dispară până la intrarea copilului în școală, dar este bine cunoscut faptul că, din păcate, întâlnim aceste tulburări și la vârsta școlară mică., însă ea este cu totul diferită la copilul normal și la cel deficient mintal.

La deficientul mintal, limbajul este perturbat atât din punct de vedere al organizării cât și al structurării.În partea practică, cu ajutorul studiilor de caz, voi demonstra ce înseamnă de fapt un copil dislalic deficient mintal.Terapia dislaliei aplicată acestor copii ne ajută să ne dăm seama de multe lucruri.

Este cu mult mai greu să convingi un copil deficient mintal să coopreze cu logopedul în terapie,datorită faptului că acesta înțelege destul de greu ce se vrea de la el.Un alt lucru foarte important este acela că deficientul mintal nu îsi conștientizează problema vorbirii nu se simte jenat atunci când cei din jur îl jignesc. Nu sunt conștienți că logopedul dorește doar să-i ajute, devin anxiosi, uneori chiar violenți. Noi nu trebuie să facem nimic altceva decât să reușim să îi înțelegem dacă ei nu reușesc să ne înțeleagă pe noi.

Dureros este însă faptul că din cercetările făcute și pe baza studiilor de caz am constatat că sunt foarte puțini părinți care isi sustin copii deficienți mintal în terapia logopedică.

Rareori la deficienții mintal întâlnim o dislalie monomorfă, de cele mai multe ori este vorba de una polimorfă.

La intrarea în școală copilul deficient mintal prezintă o experiență verbală limitată.Învățarea limbajului este îngreunată de deficiența mintală ,copilul deficient mintal posedând expresii stereotipe. Am lucrat ca voluntar într-un centru pentru copii deficienți mintal și am observat.Am observat zi de zi cum își doreau să se facă înțeleși stereotipii sau semne create de ei însemna limbajul, așa vorbeau Uneori stabileau o relație foarte apropiată cu logopedul ,alteori îl respingeau categoric.E mare foarte imortant să vezi că ai reușit să inveți un copil să vorbească, să poată spune ce-si dorește ce-l doare ce vrea să facă.Această lucrare m-a ajutat să înțeleg cât este de important să știi ce și câns să faci.Pentru a avea succes cu acești copii deficienți mintal trebuie să poți înțelege mai întâi că ei nu pot fi la fel de atenți și colaborativi asemeni celor normali, lor trebuie în primul rând să stii să le captezi atenția. Ai nevoie de fiecare dată de materiale cât mai viu colorate și cât mai concrete pentru ai ajuta în fixarea corectă a sunetelor.Pentru dezvoltarea auzului fonematic deasemenea trebuiesc folosite jocuri cât mai captivante.

Fascinant este însă faptul că acești copii pot fi ajutați, pot fi educați și învățați să vorbească nu trebuie doar să le culoaștem particularitățile și să știm să ne adaptăm la nevoile lor.Ne resping pentru că le este teamă, nu sunt atenți pentru că nu se pot concentra ci nu pentru că nu și-ar dori, nu vorbesc corect pentru că psihicul nu îi ajută nu pentru că nu vor.

Copilul deficient mintal dislalic este asemeni unui străin care vine într-o țară și caută un loc în care să fie înțeles , copilul caută un mod de a se face înțeles deaceea logopedul trebuie să fie ghidul de bază.

Deficientul mintal dislalic se poate dezvolta armonios dacă în spatele lui există o intreagă echipă care își unește forțele.Părinți profesori și logoped, au același scop, acela de al ajuta pe copil să ințeleagă puțin câte puțin pentru a se face înțeles.

Capitolul I Tulburările de limbaj la vârsta preșcolară și scolară

“Limba este întâiul mare mare poem al unui popor”

Lucian Blaga

1.Evoluția limbajului la copilul normal

Constituind una dintre manifestările esențiale ale vieții psihice a omului, limbajul verbal este totodată una din trăsăturile sale caracteristice. Omul trăiește în societate, pentru a întelege și a fi înteles folosește o gamă variată de mijloace de comunicare între care, limbajul ocupă un loc preferențial. În procesul comunicării interumane se utilizează variate mijloace de comunicare cum sunt cele neverbale (gesturile, mimica), verbale (sonore, grafice). Limbajul este un fenomen psihofiziologic care se constituie în ontogeneză.

Limbajul ca manifestare psiho-individuală, nu se confundă cu limba, dar la baza exprimării sale stau diverse combinații de sunete, cuvinte și propoziții într-o anumită unitate caracteristică. Datorită limbajului, oamenii au posibilitatea să coopereze, să-și comunice experiența de viață, să-și organizeze ideile și activitatea. Prin intermediul limbajului se transmite o cantitate de informație, se exprimă o anumită atitudine sau stare afectiv emoțională, conținutul ideilor și gândurilor.

Limbajul uman constituie unul dintre cele mai complexe fenomene psihosociale. El reprezintă actul fundamental de legitimare a omului și de situare a sa pe scara evoluției și progresului materiei vii.

Limbajul reprezintă funcția de exprimare și de comunicare a gândirii prin utilizarea de semne, care au o valoare identică pentru toți indivizii din aceeași specie, în limitele unei arii determinate, iar vorbirea la rândul ei este utilizarea limbajului articulat în comunicare.

Limbajul se realizează prin coordonarea unitară a unui complex de sisteme aferente și eferente, el este rezultatul activității organelor de coordonare, care recepționează din exteriorul organismului o serie de semnale linguale, le descifrează conținutul semantic și, pe baza acestora, elaborează semnale verbale inteligibile.

Însușirea limbajului este o activitate care presupune efort îndelungat din partea individului.

Copilul se naște într-o baie lingvistică mai ,,caldă” sau mai ,,rece”, mai ,,largă” sau mai ,,strâmtă” pe care o fructifică și o valorifică ajutat sau nu de adulții din jur.

Începî nd de la stadiul lalațiunii și pană la stadiul dezvoltării gramaticale,copilul pășește ca să spunem așa, încet dar sigur spre universul mirific al limbajului.Unii cercetători, spun că, în Marea Britanie, unii copii,ai caror parinți erau de acord, învățau încă de foarte mici un limbaj al semnelor pentu bebeluși.Acest lucru a fost spun cercetătorii atât pozitiv cât și negativ, deoarece,unii copii văzând că sunt înteleși de către părinți cu ajutorul semnelor începeau să vorbească mult mai tîrziu.În ciuda acestui fapt s-a demonstrat cu certitudine că învățarea acestor semne de catre bebeluși nu poate fi considerată o cauză a întârzierii dezvoltării limbajului.

Tulburărările limbajului prezintă rezultatul disfuncțiilor intevenite în menționarea întelegerea, elaborarea și realizarea comunicarii scrise și orale, din cauza unor afecțiuni de natură organică, funcțională, psihologică sau educațională care acționează asupra copilului în perioada dezvoltării limbajului. Datorită importanței limbajului în structurarea și desfășurarea proceselor cognitive, orice afectare a acestuia ar putea avea influență asupra calității operațiilor gândirii și asupra personalității copilului,începând cu vârsta preșcolară și continuând pe tot parcursul dezvoltării.

2.Tulburarile de limbaj- delimitări conceptuale. Frecvența tulburărilor la vârsta preșcolară și școlară.

Însușirea limbajului este o activitate care presupune un efort îndelungat din partea individului. Aceasta se întâmplă pentru că tehnica de recepționare și de exprimare a comunicării este una din cele mai complicate priceperi omenești. Ținându-se cont de dificultățile coordonării mișcărilor foarte fine ale aparatului fonoarticulator un anumit procent al semenilor noștrii nu reușesc să stăpânească tehnica vorbirii, de aceea prezintă tulburări de limbaj.

Tulburările de limbaj se diferențiază de particularitățile vorbirii individuale, și de particularitățile psihofiziologice de vârstă (unii oameni vorbesc nuanțat, expresiv, alții au o vorbire mai puțin inteligibilă, obositoare, prea șoptită). Este absolut necesar să se facă o delimitare precisă între particularitățile individuale ale limbajului și tulburările de limbaj. Primul indiciu pe baza căruia putem suspecta un copil ca având tulburări este frecvența mult mai mare a dificultăților de exprimare față de posibilitățile medii pentru vârsta lui. În acest sens tulburările în vorbire trebuie să fie tratate cât mai timpuriu.

În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficiențele de înțelegere și exprimare orală, de scriere și citire, de mimică și articulare; stau orice tulburare, indiferent de forma sa, care se răsfrânge negativ asupra emisiei ori a percepției limbajului.

,,Prin tulburările de limbaj înțelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât și al perceperii, începând de la reglarea diferitor componente ale cuvântului și până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă”

Achiziția limbajului copilului de vârsta preșcolară

Problematica limbajului, ilustrează varietatea și dificultatea sarcinilor cu care se confruntă copiii, aceștia trebuie să achiziționeze și să stăpânească toate nivelurile limbajului, nu numai nivelul sunetelor vorbirii, ci și modul de combinare a acestora în sute de cuvinte, precum și modul de combinare a cuvintelor în propoziție pentru a-și exprima gândurile. Se poate spune că este o minune faptul că toți copiii, din toate culturile, reușesc să-și însușească atât de multe în numai 4-5 ani.

Procesul dezvoltării caracterizează toate cele trei niveluri ale limbajului și începe la nivelul fonemelor, urmează nivelul cuvintelor și cel al morfemelor, după care se ajunge la nivelul unitățiilor de propoziție (sau sintaxă).

În decursul vârstei preșcolare, sub influența cerințelor crescânde ale activității și comunicării, limbajul copilului înregistrează progrese rapide sub diferite aspecte: fonetic, lexical, gramatical. Apar și se dezvoltă funcții și forme noi ale limente ale cuvântului și până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă”

Achiziția limbajului copilului de vârsta preșcolară

Problematica limbajului, ilustrează varietatea și dificultatea sarcinilor cu care se confruntă copiii, aceștia trebuie să achiziționeze și să stăpânească toate nivelurile limbajului, nu numai nivelul sunetelor vorbirii, ci și modul de combinare a acestora în sute de cuvinte, precum și modul de combinare a cuvintelor în propoziție pentru a-și exprima gândurile. Se poate spune că este o minune faptul că toți copiii, din toate culturile, reușesc să-și însușească atât de multe în numai 4-5 ani.

Procesul dezvoltării caracterizează toate cele trei niveluri ale limbajului și începe la nivelul fonemelor, urmează nivelul cuvintelor și cel al morfemelor, după care se ajunge la nivelul unitățiilor de propoziție (sau sintaxă).

În decursul vârstei preșcolare, sub influența cerințelor crescânde ale activității și comunicării, limbajul copilului înregistrează progrese rapide sub diferite aspecte: fonetic, lexical, gramatical. Apar și se dezvoltă funcții și forme noi ale limbajului, care devine mai închegat, mai coerent.

De la dominația aproape exclusivă a limbajului sitiativ în perioada anterioară, la preșcolar sporește aproape treptat ponderea limbajului contextual. Pe parcursul preșcolarității aceste două forme de limbaj coexistă, dar relațiile dintre ele se schimbă: pe de o parte, limbajul contextual dobândește un rol tot mai accentuat, iar pe altă parte, folosirea unei forme de limbaj sau a celeilalte de către copil depinde de sarcinile procesului de comunicare și de condițiile în care se desfășoară. În vederea exersării limbajului contextual, coerent, este necesar să-l punem pe copil (încă de la 3 ani) în situația de a-și organiza și realiza o povestire fără un suport intuitiv imediat. Cu timpul, din limbajul monologat se desprinde și se constituie limbajul intern. Odată cu interiorizarea limbajului extern, proces care intervine tot mai evident pe la 4 ani jumătate -; 5 ani jumătate, se intensifică substanțial, pe de o parte, funcția sa cognitivă (de instrument al gândirii), iar pe de altă parte, funcția reglatoare (în esență, planificarea mintală și reglarea proceselor psihice, a conduitei și chiar a reacțiilor somato-vegetative). Această funcție o îndeplinește de fapt și limbajul extern, care permite într-o măsură tot mai mare copilului să fixeze în cuvinte scopul acțiunilor sale, să analizeze pe plan verbal dificultățile ivite în realizarea lui, cauzele dificultăților, să stabilească modalitățile de rezolvare a problemelor, să planifice acțiunile viitoare.

În condițiile unei educații corecte, către vârsta de 3 ani copilul își însușește în linii mari pronunția fonemelor materne. Totuși, nu sunt rare cazurile în care copii de vârstă mai mare manifestă unele deficiențe articulatorii. La preșcolarii mijlocii, frecvența defectelor de pronunție scade considerabil. În mod normal pe la 5-6 ani copilul și-a însușit pe deplin structura fonematică și ritmică a cuvintelor, normele ortoepice, elementele intonaționale și melodice ale frazei.

Dacă la 3 ani vocabularul cuprinde circa 800-1000 cuvinte, la 4 ani acesta se dublează (1600-2000 de cuvinte), la 5 ani ajunge la circa 3000 de cuvinte, iar la 6 ani cuprinde peste 3500 de cuvinte. Cu toată relativitatea lor, aceste cifre scot în evidență faptul că, în condiții normale de educație, la sfârșitul perioadei preșcolare copilul stăpânește lexicul de bază a limbii materne. Astfel, sub aspectul compoziției lexicale, cerințele impuse limbajului de relațiile copilului cu mediul social sunt pe deplin satisfăcute. Prezintă interes repartiția cuvintelor de diverse categorii gramaticale în cadrul vocabularului unor copii. La sfârșitul perioadei preșcolare, copilul stăpânește practic forme și categorii gramaticale ale limbii materne.

Toti copiii, indiferent de cultura căreia aparțin și de limba pe care o vorbesc, prezintă o succesiune identică a etapelor dezvoltării limbajului: în jurul vârstei de 3 ani propozițiile respectă parțial regulile gramaticale, iar la 4 ani vorbirea copilului începe să fie asemănătoare celei a adultului. Faptul că o asemenea stadialitate este prezentă la toate culturile, demonstrează faptul că acele componente înnăscute ale limbajului sunt foarte specifice, astfel încât copiii parcurg traseul normal al achiziției limbajului chiar și în condițiile în care mediul nu le oferă modele de vorbire.

Perioada școlară mică (6/7-10/11 ani), de la intrarea copilului în școală și până la terminarea ciclului primar, perioadă apreciată ca fiind un fel de sfârșit al copilărie în care domină particularitățile de vârstă asemănătoare cu cele preșcolare sau ca etapă de debut primar a pubertății ori chiar distinctă a copilărie. Specific este că pentru toată această etapă sunt evidențiate descrieri centrate pe problemele adaptării școlare și ale învățării, fără a neglija că unele structuri psihice se dezvoltă ca urmare a faptului că, în prima copilărie timpurie și în perioada preșcolară are loc cea mai importantă achiziție de experiență adaptivă și atitudinală.

Până la intrarea în școală, copilul învață vorbirea într-un anumit fel, mai mult spontan, iar de la această vârstă, conduita verbală a copiilor capătă o serie de caracteristici noi, datorită procesului de instruire verbală a formării culturii verbale

Experiența verbală a copilului din primii 6 ani de viață influențează întreaga dezvoltare psihică, iar la intrarea la școală are deja o anumită experiență intelectuală și verbală. El înțelege bine vorbirea celor din jur și se poate face înțeles prin exprimarea gândurilor în propoziții și fraze alcătuite corect. Exprimă bine diferențele dintre obiecte și fenomene, este capabil de a face ironii și discuții contradictorii, iar dorințele, preferințele sunt tot mai clar exprimate. Această exprimare este facilitată și de volumul relativ mare al vocabularului său: aproximativ 2500 cuvinte din care circa 700-800 fac parte din vocabularul activ

Se pot constata diferențe însemnate de la un copil la altul în ceea ce privește dezvoltarea limbajului la intrarea în școală. Ele se datorează, pe deoparte, capacității, potențelor intelectuale ale copilului, iar pe de altă parte, influențelor mediului familial, ale modului de a vorbi al părinților, ale clarității logice în exprimarea față de copil, ale felului în care maturii știu să-l stimuleze.

Putem spune deci, că, în cazul copiilor de vârsă școlară mică existența deficiențelor de limbaj datorată diverselor cauze îi impiedică să se simtă degajați să-și exprime gandurile și ideile pe măsura posibilităților lor intelectuale.

Acest lucru îi face să se simtă nervoși, deprimați și să treacă ușor de la o stare afectivă la alta.

În cazurile în care deficiențele de limbaj există pe fondul altor deficiențe cum ar fi cele senzoriale sau fizice tulburările personalității deja existente în majoritatea situațiilor se accentuează. La debilii mintali fenomenele nu sunt atât de complicate deoarece aceștia nu reușsesc în toate cazurile să-și conștientizeze defectele și nu traiesc atât de dramatic situația.

În debilitatea mintala ușoara și intelectul de limită tulburările de limbaj pot constitui alaături de deficiența intelectuală factori traumatizanți cu efecte în plan comportamental.

Progresul în limbaj pe care îl realizează copilul are la bază o serie de achiziții ce se completează și se îmbină unele cu altele. În asimilarea limbajului, M.Cohen în ,,Psihologia copilului de la naștere la adolescență,, a descris patru etape:

prezentarea elementelor prime în comunicare;

multiplicarea acestor elemente de comunicare care sunt întrebuințate separat;

prezența sintezelor;

prezența formelor gramaticale specifice limbajului adult.

Perioada școlară mică este deosebit de semnificativă din următoarele considerente:

-vârsta școlară mică coincide cu perioada cea mai semnificativă ca intensitate în organizarea exprimării verbale;

-în perioada școlară mică exprimarea și conduita verbală sunt mai spontane, mai sincere;

– în perioada școlară mică se manifestă o serie de particularități ale limbajului(dereglările verbale trec printr-o etapă de clarificare, de restructurare și, în general, de reorganizare);

– în perioada școlară mică, locul conduitei verbale de fiecare zi este luat, treptat, de ,,vorbirea oficială,, care se transformă și se dezvoltă acum;

– în perioada școlară mică se precizează sensul și semnificația ce se poate acorda diferitelor cuvinte, forme de exprimare;

– în perioada școlară mică , cunoașterea caracteristicilor comportamentului verbal are o deosebită importanță pentru procesul instructiv-educativ în general, pentru influențarea gândirii, memoriei, imaginației și a altor procese psihice și însușiri ale personalității în special.

Așadar, în perioada școlară mică, se dezvoltă toate formele de limbaj. Conduitele verbale încep din ce în ce mai mult să subordoneze toate celelalte comportamente, să le organizeze și să le dinamizeze. Conduitele de ascultare, care se integrează în limbajul oral, contribuie nu numai la însușirea celor comunicate, dar și la o disciplinare mintală a copiilor.

Rolul învățătorului este foarte important deoarece el reprezintă persoana oficială din partea societății și prin metodele didactice activ-participative folosite în cadrul activităților ce se desfășoară la clasă cât și în activitățile extracurriculare, poate, și chiar are datoria profesională și morală de a-i ajuta pe cei cu deficiențe de limbaj până la o corectare totală ,dacă este posibil, iar celorlalți să le înfrumusețeze și să le îmbogățească vocabularul la un nivel ridicat, nivel ce va fi o rampă de lansare pentru o viață frumoasă.

Deși frecvența tulburărilor de limbaj constituie unul din factorii de bază în aprecierea importanței logopediei, nu există date statistice cu valoare generală privind întreaga populație, cât și anumite pături ale sale. ”Elaborarea unei asemenea statistici este frânată de dificultățile pricinuite de lipsa unor criterii unanim acceptate pentru cercetarea și clasificarea tulburărilor de limbaj și de prezența lor relativ mică în masa populației, ceea ce pentru concludența datelor presupune ca să se cerceteze colectivități foarte mari” . “Statisticile existente – continuă autorul citat – oferă obișnuit date contradictorii, din cauză că în unele se includ și tulburările scrisului, pe câtă vreme altele se limitează numai la tulburările de vorbire. În unele cercetări se includ și formele ușoare ale unor tulburări de vorbire, mici devieri de la vorbirea obișnuită, care se pot interpreta însă și ca variații în cadrul vorbirii normale. În această privință în logopedie nu există criterii pentru o delimitare precisă. ”

Procentajele copiilor cu tulburări de limbaj diferă de la o țară la alta, de la un cercetător la altul: 27% la o populație școlară de 2. 685 de copii (în Franța); între 12% și 35% printre copii de vârstă școlară medie (în Elveția); 26% la fete și 34% la băieți, la preșcolari, și 15% la fete și 16% la băieți, la vârsta școlară mică (în Anglia), 35% la preșcolari, din care 11% necesită un tratament logopedic special iar la noi în țară în rândul copiilor preșcolari și al școlarilor mici, procentajul deficienților variază între 17-28%.

3.Influența tulburărilor de limbaj în structura personalității copilului

În logopedia contemporană se acordă o importanță deosebită efectelor pe care le au tulburările de limbaj în planul personalității și al comportamentului, în general. Ca atare, logopatul nu mai este tratat ca o simplă persoană cu handicap de limbaj; el este privit, în perspectiva educării atât în ceea ce privește corectarea tulburărilor de vorbire, cât și în ceea ce privește formarea și dezvoltarea personalității, capabilă să adopte comportamente integrative și adecvate sarcinilor activității pe care o desfășoară.

Tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, determină, la o anumită vârstă, dezorganizarea echilibrului personalității și dezordini comportamentaleîn vorbire, inhibiție în desfășurarea activității, ajungând până la dezorganizarea personalității. Cu cât handicapurile de limbaj sunt mai grave și acționează la o vârstă când persoana face eforturi considerabile pentru afirmarea sa în planul vieții sociale, cu atât efectele negative sunt mai mari, iar tulburările de personalitate sunt mai accentuate. Dacă în perioada preșcolară, copiii dau puțină importanță tulburărilor de vorbire, la școlari, și mai cu seamă la puberi și adolescenți, existența acestora poate determina trăirea unor adevărate drame.

Tulburarea de limbaj poate constitui un factor stresant, atunci când subiectul nu găsește înțelegerea necesară față de dificultatea sa în vorbire sau când acesta nu întrevede perspectiva corectării ei. În asemenea situații, subiectul trăiește emoții-șoc, stări prelungite și dureroase, manifestă nesiguranță nu numai în vorbire, dar și în alte activități; apare surmenajul fizic și intelectual, care își pune amprenta pe întreaga sa activitate. În cazurile mai grave sau prin existența și a altor handicapuri, suferința psihică se accentuează prin instalarea nevrozei, a anxietății și, ca urmare, se manifestă prin izolarea de colectiv și prin fenomene de dezadaptare.

În studiul personalității, psihologii au avut dintotdeauna în vedere și deteriorarea acesteia, ca urmare a acțiunii unor factori stresanți. Personalitatea logopatului se poate dezorganiza, iar în conversație apar reținerea și teama de vorbire, ceea ce creează o stare de inerție, de rigiditate. Teama de a vorbi se întărește sub forma unor legături durabile și obsedante și, astfel, poate apărea bâlbâiala, pe fondul dislaliei sau a altei tulburări de limbaj.

Odată cu intrarea în școală a copilului cu tulburări de limbaj, tabloul manifestărilor psihice se complică tot mai mult. Solicitarea copilului de a vorbi în fața colectivului de elevi și neputința lui de a se exprima corect îi provoacă o stare de oboseală intelectuală și fizică, hipersensibilitate afectivă și refuzul de a mai răspunde, de teamă să nu greșească. Acestea determină o serie de manifestări comportamentale, care afectează personalitatea copilului și relațiile lui cu ceilalți copii și cu adulții.

În funcție de particularitățile temperamentale, de vârstă, de educație și de dezvoltare mintală, tulburările de vorbire, în general, pot provoca și o excitație psihomotorie, manifestată prin agitații permanente, chiar în lipsa unor cauze corespunzătoare. La alți deficienți de limbaj, pot apărea manifestări inhibitive, care duc la un comportament rigid, uniform și fără un activism adecvat momentelor respective. La puberi și la adolescenți, trăirea negativă a handicapului de vorbire poate determina tulburări afectiv-emoționale și voluntare atât de profunde încât aceștia manifestă o stare depresivă permanentă.

În general, tulburările comportamentale sunt provocate de conflicte lăuntrice, de frământări interne, în cazul în care subiectul nu întrevede rezolvarea situației sale dificile. Când conflictele se prelungesc și devin cronice, ele influențează negativ formarea caracterului logopatului și nu-i stimulează dezvoltarea psihică. La subiecții cu tulburări de vorbire, apar contradicții în rezolvarea problemelor și în studierea modalităților de acțiune mintală și practică.

Existența tulburării de limbaj, la debilii mintal, duce la accentuarea handicapului mintal și de comportament, ca urmare a deficitului funcțiilor de cunoaștere și de exprimare, a imaturității afective, a creșterii sugestibilității, impulsivității și rigidității psihomotorii. Deficitul de intelect îngreunează aprecierea concretă și adecvată a situațiilor de viață ce necesită o adaptare comportamentală și care presupune anticiparea acțiunii, a riscurilor și împrejurărilor favorabile ce-l solicită.

La deficienții de auz și de vedere, handicapurile de vorbire creează probleme în plus, în ceea ce privește integrarea socială. Spre deosebire de debilii mintal, ei își dau seama de deficiența lor și înțeleg eșecurile repetate ca fiind determinate și de posibilitățile lor reduse de exprimare. Din cauza nefolosirii cuvântului de către surzi sau a folosirii lui deficitare de către hipoacuzici, precum și a slabei înțelegeri a vorbirii, aceștia au o evoluție psihică și socială mai lentă. Se pot obține îmbunătățiri evidente la copii, prin frecventarea grădiniței și a școlii, unde prin conținutul muncii dirijate și metodice se asigură evoluția psihică și se impulsionează socializarea.

În cazul pierderii vederii, se produce un dezechilibru profund în relațiile individului cu lumea externă, care este mai pronunțat în prima perioadă a apariției deficienței. Dificultățile de pronunțare sunt mai frecvente la deficienții de vedere congenitali, deoarece ei nu au posibilitatea să imite modelul corect, decât pe cale auditivă. Sensibilitatea lor este foarte accentuată, din cauză că aceștia au mari dificultăți de orientare în mediu. Ei trăiesc dramatic nu numai deficiența de vedere, dar și handicapul de limbaj manifestat pe fondul unui intelect normal.

Toate tulburările de limbaj au efecte nefavorabile asupra activității desfășurate de către copilul marcat de tulburări și asupra dezvoltării personalității acestuia. Pentru aceasta cunoașterea și înlăturarea lor creează un climat optim în care copilul va evolua armonios.

Cunoașterea tulburărilor de limbaj se desfășoară în procesul diagnosticării și aplicării uneia dintre clasificările existente. Acest moment este foarte important, deoarece de el depinde activitatea recuperatorie ce urmează. Pentru a realiza o activitate logopedică adecvată și adaptată necesităților copiilor, este nevoie să se stabilească cât mai concret forma tulburării și manifestările ei la elev. De aceea clasificarea aplicată trebuie să fie cea mai efectivă în condițiile unei școli anumite.

După ce am vazut ce inseamnă de fapt limbajul, cum evoluează el și ce influență are asupra personalității copilului,în capitolul următor voi vorbi despre o anume tulburare de limbaj,dislalia,despre particulalitățile și influența ei asupra școlarilor și preșcolarilor,dar și despre tot ceea ce înseamnă terapia dislaliei.

Capitolul II Dislalia și specificul ei

1.Dislalia.Delimitări conceptuale, clasificare, forme de manifestare.

Dislalia („pelticia” în popor) este cea mai frecventă dintre tulburările de pronunție, reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj și este prezentă atât la oamenii normali, cât și la cei cu deficiențe(de intelect, senzoriale). Dislalia reprezintă abaterea de la pronunția standard sau incapacitatea subiectului de a pronunța corect un sunet, o silabă sau un cuvânt.

Termenul de dislalie (de la grecescul dis -; dificil și lalein -; vorbire) a fost introdus în literatura de specialitate de către R. L. Schultthess, în 1830. Acest termen definește „ o tulburare de limbaj caracterizată prin incapacitatea parțială sau totală de a emite și de a articula corect unul sau mai multe sunete izolate sau în combinații fluente ale vorbirii”.

Subliniind frecvența ridicată a dislaliei în rândul preșcolarilor, Emilia Broșcaiu arăta că „dislalia sau pelticia este una dintre tulburările de vorbire cele mai răspândite printre copii de vârstă preșcolară, … ce se caracterizează prin imposibilitatea emiterii corecte a unor sunete” .

„În general, se întelege prin dislalie incapacitatea de a emite foneme, manifestată permanent, în orice împrejurare, atât în vorbirea spontană, cât și în cea repetată, în cuvinte, silabe sau în încercarea de a emite izolat fonemul în cauză” .

„Dislalia este o tulburare de articulație-pronunție ce se manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea și inversarea sunetelor. În cazurile grave de dislalie, astfel de fenomene se produc și la nivelul silabelor și chiar a cuvintelor”.

Se poate vorbi de dislalie:

– când există tulburări de articulare, pronunție, manifestate prin omiterea, deformarea, substituirea, înlocuirea și inversarea sunetelor;

– când se manifestă incapacitatea de a emite anumite foneme, care are loc permanent, în orice împrejurare, atât în vorbirea spontană, cât și în cea repetată, în cuvinte, silabe sau în încercarea de a emite izolat fonemul în cauză;

– când există incapacitatea totală sau parțială de articulare sau pronunție, care afectează decodarea mesajelor verbale, îngreunează recepția și, prin aceasta, decodarea informației, deci, întregul lanț al comunicării fono-auditive interpersonale.

Fenomenul dislalic este diferit de la o țară la alta. Când se pune diagnosticul de dislalie, este bine ca, copilul să aibă peste trei ani și jumătate. Până la această vârstă, avem de-a face cu o dislalie fiziologică.

Vorbirea se corectează de obicei după această vârstă. Dacă, după 3 ani și jumătate deficiențele se mențin, la baza lor stau cauze nocive, care le pot agrava și transforma în obișnuințe negative. Situația este și mai gravă în cazul unor structuri fragile ale sistemului nervos central

Tulburarea unității dintre forma și conținutul vorbirii constituie trăsătura caracteristică a vorbirii dislalice. Tulburările de vorbire caracteristice dislaliei, aparent asemănătoare sub aspectul exterior al simptomatologiei lor, prezintă, între ele, la o analiză mai profundă a cauzelor determinante și a mecanismelor implicate, importante deosebiri calitative. Precizarea pe baza acestor deosebiri calitative a unor forme specifice de dislalie asigură cheia succesului în procesul psiho-pedagogic de corectare a dislaliei.

Diagnosticul simptomatologic al dislaliei trebuie să fie completat pe bază de etiologie și de mecanisme implicate: leziuni ale sistemului nervos central, gradul leziunii și localizarea ei, leziuni ale organelor de articulație, leziuni ale nervilor periferici, deficiențe ale organelor de recepție auditivă, greșeli și neglijențe în educația vorbirii copiilor.

Cele mai utilizate criterii de clasificare a dislaliei sunt: cel simptomatologic și cel etiologic.

A. Clasificarea simptomatologică a dislaliei

Dislalia prezintă variații sub aspect simptomatologic și se grupează după următorii factori:

1) aspectul exterior, fonetic, al tulburărilor de articulație a sunetelor;

2) raportarea la fonemul denaturat, omis sau înlocuit:

3) gradul de extindere a tulburărilor de articulație:

4) structura articulației deficitare.

1. Prin aspectele exterioare, fonetice, tulburările de articulație ale sunetelor vorbirii prezintă o mare diversitate și se grupează în forme specifice:

• denaturarea sonorității sunetului într-o asemenea măsură, încât acesta nu mai corespunde cu structura articulatorie a sonorității sale normale;

• pronunțarea eliptică, în special a grupelor consonantice, prin omisiuni de sunete sau de silabe (de exemplu, „catană” în loc de „castană”), denumită moghilalie sau afonemie;

• inversarea locului sunetelor în silabe și în cuvinte (spre exemplu „crapă” în loc de „capră”; „potogan” în loc de „topogan”);

• substituirea, înlocuirea unui sunet din cuvânt cu un alt sunet articulat corect, similar cu acesta sub aspect acustic sau articulator (de exemplu „zoc” în loc de „joc”, „loată” în loc de „roată”) – tulburare denumită paralalie sau parafonemie;

• vorbirea nazală fonfăită denumită rinolalie.

Defectele de sonoritate a fonemelor se mai numesc și defecte antropofonice, iar cele de înlocuire a unui fonem cu altul, defecte fonologice.

2. Prin raportare la fonemul denaturat, omis sau înlocuit, aceste tulburări de articulație primesc denumiri specifice, prin adăugarea sufixului „ism” (-ismut), iar în cazurile de înlocuire, a prefixului „para-” la literele corespunzătoare alfabetului elin:

• rotacism, pentru denaturarea sau omiterea sunetului „r”

• pararotacism, pentru înlocuirea sa cu un alt sunet.

• lambdacism și paralambdacism, pentru sunetul „l”

• sigmatism și parasigmatism pentru sunetele siflante („s”, „ș”, ”z”, ”ț”, „j”, ”ci”, „ce”)

În funcție de sunetele afectate, dislalia se poate clasifica în (după E. Verza):

• betacism și parabetacism – afectarea sunetului „b”

• capacism și paracapacism – afectarea sunetului „c”

• deltacism și paradeltacism – afectarea sunetului „d” și „t”

• fitacism și parafitacism – afectarea sunetului „f”

• gamacism și paragamacism – afectarea sunetului „g”

• mutacism și paramutacism – afectarea sunetului „m”

• rotacism și pararotacism – afectarea sunetului „r”

• sigmatism și parasigmatism – sunetele afectate sunt cele sigmatice „s”, „ș”, „z”, „ț”, „j”, „ci”, „ce”.

Sigmatismele sunt cele mai frecvente dislalii și la rândul lor pot fi parțiale și totale în funcție de numărul sigmaticelor afectate:

• hapacism și parahapacism – sunetul afectat este „h”

• jotacism și parajotacism – afectarea fonemului „j”

• nutacism și paranutacism – afectarea fonemului „n”

• pitacism și parapitacism – afectarea fonemului „p”

• tetacism și paratetacism – afectarea fonemului „t”

• vitacism și paravitacism – afectarea fonemului „v”

• zitacism și parazitacism – afectarea fonemului „z”

Afectarea vocalelor nu are o denumire specială.

3. Prin gradul de extindere a tulburărilor de articulație (sau aspectul cantitativ) se diferențiază forme diferite de dislalie:

• dislalie simplă sau parțială – o tulburare restrânsă, limitată

adeseori la un singur sunet (ex.: lambdacismul caracterizat prin omisiunea sau distorsiunea sunetului „l”);

• dislalie polifonematică – sunt tulburate mai multe sunete (ex.: sigmatismul caracterizat prin denaturarea siflantelor, șuierătoarelor și africatelor );

• dislalia totală sau universală – constituită din pronunțarea defectuoasă a majorității sunetelor vorbirii, atât consoane cât și unele vocale.

După unii autori (E.Jurcău și N. Jurcău), dislalia universală atinge forma cea mai gravă atunci când majoritatea sunetelor sunt substituite cu sunetul „t”. A. Fournie a denumit această dislalie hotentotism, iar Hvatțev tetism.

4. Prin raportarea la structura articulatorie deficitară, dislalia este:

• homorganică sau monomorfă – dacă este limitată la o singură grupă de articulație (de ex. numai labialele);

• polimorfă sau multiplă – dacă se extinde asupra unor grupe diferite de articulare (de ex. la sunetele prelinguale și la cele postlinguale).

Dislalia multiplă apare la denaturări ale sunetelor din două regiuni diferite de articulație și coarticulație. În cazurile unor denaturări extinse la 3 regiuni de articulație și de coarticulație se pune diagnosticul de dislalie universală. Criteriul structurii de articulație, deși constituie un indice pozitiv în aprecierea diferitelor forme de dislalie, trebuie să fie completat în practica logopedică și prin cel al gradului de afectare a inteligibilității vorbirii. Sub acest aspect, unele forme de parasigmatism, prin faptul că pot afecta toate sunetele siflante (ceea ce se răsfrânge negativ asupra inteligibilități vorbirii), trebuie să fie considerate nu dislalii simple, ci multiple.

Se impune cu necesitate analiza tulburărilor dislaliei și pe baza criteriului etiologic.

B. Clasificarea etiologică a dislaliei

Criteriul etiologic scoate în evidență cauzele care au generat dislalia. Ele pot fi de natură organică sau funcțională, centrală sau periferică.

Unii autori sunt de părere că dislalia este cauzată nu numai de unele modificări anatomice ale aparatului articulator, ci și de multiplele tulburări de inervație aferente și eferente ale mușchilor care participă în articulație și de existența unor modele corticale ale articulației sunetelor, defectuos formate.

• DISLALIA ORGANICĂ

Cauzele organice pot fi grupate în: malformații sau leziuni ale aparatului fonoarticulator, leziuni organice ale analizatorului auditiv, leziuni centrale și afecțiuni ale căilor centrale.

a. Malformații sau leziuni ale aparatului fonoarticulator

Toate componentele aparatului fonoarticulator (buze, dinți, alveole, palat dur, palat moale, maxilare, limbă) joacă un rol deosebit în fonație și articulație. Anomaliile acestor organe împiedică fonoarticulația sunetelor, generând tulburări de articulație.

În funcție de zona afectată există:

• anomaliile labiale (rigiditatea buzelor, lipsa lor de mobilitate, despicături labiale sau buza de iepure, despicături labio-nazo-alveolare) împiedică articularea bilabialelor și labiodentalelor;

• anomaliile labio-dentale (scurtarea buzei superioare, care este asociată cu lungimea anormală a dinților incisivi superiori centrali și cu gingii groase și proeminente) favorizează mai degrabă o acomodare labio-dentală, cu deformația acustică respectivă, decât o acomodare bilabială, practic nerealizabilă;

• anomalii dento-alveolare (dinți rău implantați, creșteri suplimentare de dinți sau lipsa unor dinți, mai ales după traumatisme) împiedică articularea fonemelor labio-dentale;

• anomaliile maxilarelor (progenia, prognatismul, mușcătura deschisă) se reflectă negativ asupra articulării bilabialelor, labiodentalelor, linguo-dentalelor;

• anomaliile labio-maxilo-palatine (despicăturile de palat de tipul palato-schizis sau cheilo-schizis – „gura de lup”) dau naștere la o vorbire rinolalică;

• anomaliile linguale (macroglosia-limbă prea mare ca volum, microglosia, anchiloglosia – anchilozarea limbii etc.) împiedică articularea linguo-dentalelor.

Dislalia cauzată de malformații sau leziuni ale organelor periferice de vorbire se numește dislalie organică de tip mecanic. În funcție de localizarea malformațiilor sau leziunilor, se întâlnesc mai multe tipuri de dislalie mecanică: labială, dentală, palatală, linguală, laringială.

b. Leziuni organice ale analizatorului auditiv

Analizatorul auditiv poate avea un deficit din cauza unor leziuni la nivele diferite. Vorbirea este tulburată în funcție de gradul de surzenie, de vârsta la care s-a produs aceasta și de inteligența hipoacuzicului.

Tulburările de pronunție determinate de leziuni organice ale analizatorului auditiv sau de traumatizarea celulelor auditive formează categoria dislaliilor audiogene.

Formele de dislalie audiogenă cresc în gravitate pe măsură ce pierderile de auz sunt la frecvențe din ce în ce mai înalte. Între 20 și 40 dB, vorbirea se desfășoară în limitele normalului. Între 40 și 70 dB apar dificultăți de percepție. Între 70 și 90 dB sunt cuprinse formele grave de tulburări auditive când nu sunt percepute siflantele (sunetul s), șuierătoarele, din care cauză aceste sunete sunt prezentate denaturat generând disfonemii, parafonemii sau moghilalie.

c. Leziuni centrale și afecțiuni ale căilor centrale

Leziunile cerebrale și afecțiunile căilor centrale apar după un traumatism sau hemoragie cerebrală consecutivă unei nașteri grele, sau după o encefalită din prima copilărie. În cazul leziunii lobului frontal stâng, sau a căilor centrale, piramidale sau extrapiramidale, ori a cerebelului, apar tulburări de pronunție. Leziunile organice la nivelul căilor centrale ale vorbirii survenite la o vârstă care precede dezvoltarea limbajului au, de asemenea, ca urmare tulburări de articulație.

• DISLALIA FUNCȚIONALĂ

Dislalia funcțională este determinată de o incapacitate a organelor normale de vorbire de a-și îndeplini funcțiile verbale. Dislalia funcțională apare pe fondul dislaliei fiziologice, ca urmare a permanentizării unui mod defectuos de vorbire. Simptomele dislaliei funcționale dispar frecvent pe la vârsta de 5-6 ani. La unii copii, ele se mențin și la vârsta școlară, până la 8 ani și chiar după această vârstă, putând fi semnalată în continuare și la adulți. Cauza cea mai frecventă a unei dislalii grave și persistente o constituie întârzierea mintală, deși unele forme de dislalie durabilă apar și printre copii cu intelect normal. În studiul acestor dislalii funcționale grave și persistente trebuie luate în considerare tulburările de dezvoltare ale funcțiilor motrice și senzoriale intrinseci actului de emisie și de recepție verbală. Aceste tulburări se grupează în două forme specifice: dislalia motorie și dislalia senzorială.

a. Dislalia motorie (motrică)

Dintre cauzele motorii ale dislaliei menționăm: labilitatea musculară, disabilitatea motorie a organelor de vorbire, dificultăți de coordonare a mușchilor implicați în actul vorbirii, stângăcia și contrarierea acesteia.

Dislalia motorie este cauzată de debilitate musculară și de disabilitate motorie a organelor de vorbire. Ea apare datorită tulburărilor din analizatorul motor, în special a componentei sale verbo-kinestezice, cum sunt: întârzieri ale dezvoltării motrice, dificultăți de coordonare și control a mișcărilor de vorbire, viteză deficitară a mișcărilor articulatorii, o disabilitate motorie sau, în mod mai general, aptitudine deficitară – pentru vorbire.

b. Dislalia senzorială

Dintre cauzele senzoriale ale dislaliei menționăm: dificultăți de discriminare a sunetelor la nivelul componentei corticale a analizatorului auditiv, deficiență de memorie auditivă, tulburările auzului fonematic, lipsa atenției acustice, disabilitate senzorială de realizare a articulației sunetelor.

Dislalia senzorială este acea formă de dislalie funcțională care apare pe baza unor deficiențe ale mecanismelor verbale senzitive, în special de auz fonematic, la persoane cu o motricitate articulatorie normală. Dislalia senzorială se caracterizează prin substituiri și inversări determinate de perceperea, memorarea și recunoașterea eronată a unor foneme. Aceste substituiri și inversări de sunete apar nu numai în vorbire, ci și în scris (dislexie – disgrafie). Cel mai frecvent dislalia senzorială reprezintă o tulburare sub aspect acustic în structura sonoră a fonemelor, determinată de incapacitatea de a le diferenția precis pe bază de auz.

O altă cauză care generează dislalii senzoriale este și dizabilitatea senzorială de realizare a articulației sunetelor, datorită insuficientei analize și sinteze kinestezice, a mișcărilor de vorbire. Dislalicul nu sesizează cu precizie poziția organelor lui fonoarticulatorii, ca prin urmare nu poate executa corect mișcările articulatorii necesare în emiterea unui sunet. De aceea este necesar un control vizual sau folosirea mijloacelor auxiliare (oglinda logopedică, spatule, aparate).

• DISLALIA SOCIOGENĂ

Formele pe care le îmbracă dislalia sociogenă sunt: prin imitație, prin educație deficitară și prin bilingvism.

Cauzele psihosociale ale dislaliei

Tulburările de pronunție nu sunt legate numai de anomalii organice sau funcționale ale organelor de vorbire. Examinarea copiilor cu tulburări de limbaj a scos la iveală factorii psihosociali care, independent sau în corelație cu factorii organofuncționali, au contribuit la producerea tulburărilor de articulație. Dislalia sociogenă ia naștere din dislalia fiziologică prelungită peste vârsta de 4 ani, în condiții de mediu defavorabil dezvoltării limbajului.

a. Dislalia prin imitație

Această dislalie se caracterizează printr-o labilitate articulatorie dismaturativă și printr-o posibilitate de discriminare fono-auditivă insuficientă, copilul imitând inconștient modelele vorbirii adulte. Dacă părinții sau persoanele din jurul copilului au tulburări de pronunție sau dacă acestea abuzează în dialogul cu copilul de „vorbirea infantilă”, atunci un astfel de copil are toate șansele de a-și forma, prin imitație, deprinderi durabile de pronunție incorectă. Încurajarea pronunției incorecte pentru amuzamentul celor din jurul copilului sau pentru ridiculizarea lui este foarte dăunătoare, ea ducând treptat la fixarea tulburării de pronunție.

b. Dislalia prin educație deficitară

Această formă de dislalie sociogenă este cauzată de existența – în perioada de formare a limbajului – a unui climat familial educativ necorespunzător. Dintre factorii climatului nefavorabil care influențează negativ dezvoltarea la timp și corectă a limbajului menționăm: tipul de voce cu care adulții se adresează copilului, supraprotecția și perfecționismul. Vorbirea pițigăiată utilizată de unii adulți în relațiile lor cu copilul, graba unor părinți de a oferi copilului tot ce el nu apucase să solicite verbal, precum și pretenția absurdă a adulților de a obține de la copilul mic o exprimare perfectă, când încă vârsta nu-i permite, toate acestea reprezintă condiții nefavorabile de dezvoltare a limbajului.

c. Dislalia prin bilingvism

Această dislalie se instalează, de obicei, atunci când părinții vorbesc curent, în familie, două limbi diferite sau când copilul este forțat să învețe o a doua limbă înainte de însușirea celei materne. Bilingvismul la o vârstă fragedă, sub vârsta de 4 ani, este o adevărată pedeapsă pentru copil, el fiind nevoit să-și însușească sisteme de articulare diferite, ceea ce-i îngreunează vorbirea.

Cunoașterea formelor dislaliei ajută la aplicarea unei metodologii adecvate procesului de corectare a vorbirii copiilor.

1.1.Diagnosticul diferențial

Diagnosticul diferențial, delimitarea deficienței mintale de alte stări patologice caracterizate în parte prin tulburări ale funcționalității intelectuale, presupune luarea în considerare a momentului ontogenetic al apariției și manifestării deficitului intelectual, deci a vârstei la care apare deficitul.

Pentru o mai bună evidențiere a importanței diagnosticului diferențial voi prezenta etapele ce trebuiesc parcurse pentru stabilirea diagnosticului diferențial, pentru rotacism, cea mai răspândită formă a dislaliei.

Rotacismul reprezintă o pronunție denaturată a sonantei “r”. Această tulburare aparține dislaliei. Simptomele caracteristice acestei tulburări sunt: distorsiuni, omisiuni, înlocuiri

Stabilirea diagnosticului diferențial al rotacismului:

Se folosește spatula pentru a vedea poziția limbii, oglinda laringoscopică, stetoscopul pentru a localiza vibrațiile (și prin palpare). Este necesară o examinare complexă.

Stabilirea diagnosticului diferențial presupune parcurgerea mai multor faze:

Analiza defectului de articulație permite aplicarea unor metode de corectare corespunzătoare fiecărui tip de rotacism:

Rotacismul nazal – se fac exerciții de ridicare a vălului palatin;

Rotacismul velar, bilabial, lateral: – există vibrația, dar greșit localizată, ea trebuie deplasată spre vârful limbii;

Rotacismul apical monovibrant: – trebuie dezvoltată motricitatea vârfului limbii;

Rotacismul uvular – se fac exerciții de pronunțare sacadată, în șoaptă, la incisivii superiori (vocea duce la recidivivă);

Pararotacism – “l” marginile laterale trebuie să blocheze scurgerea aerului; se recomandă examinarea auzului fonematic și antrenarea acestuia.

Exerciții pentru dezvoltarea auzului fonematic:

Situația în care subiectul sesizează pronunția greșită la alții, nu la sine; corectarea se face prin înregistrarea propriei vorbiri.

Trebuie intuită pronunția corectă prin evocări onomatopeice: zgomotul avionului, motorului, roata morii, soneria.

Trebuie exersate paronimele: “car – rac”; “lac – rac”; “lamă – ramă”; “val – var”.

Exerciții de analiză și sinteză sonoră cu ajutor imagistic: ce poziție ocupă “r” în silabe, cuvinte, propoziții.

Exerciții de gimnastică articulatorie:

Mișcările articulatorii ale lui “r” se exersează izolat, apoi se face sinteza lor. Sunt de preferat exerciții globale: vibrația întregului corp se transmite vârfului limbii. Exemplu: – tăietorul de lemne; tremuratul de frig.

Sunt necesare exerciții specifice la subiecții cu limba hipertonică sau hipotonică.

Se fac exerciții pentru:

vârful limbii: lățirea, ascuțirea, retracția, îndoirea, vibrarea;

coborârea părții dorsale.

Se palpează pronunția: pe laringe, la colțurile buzelor, pe palmă.

Etapele corectării rotacismului, la fel ca și a altor tulburări dislalice sunt: emiterea, consolidarea, diferențierea și automatizarea. Este extrem de importantă realizarea autocontrolului. Emiterea și pronunția se fac după reguli ortofonice și de derivare.

Diagnosticul se stabilește numai când severitatea tulburărilor de articulare este în afara normalității pentru vârsta mentală a copilului, inteligența non-verbală este în limite normale, ca și abilitățile de limbaj expresiv și receptiv; anormalitățile articulare nu sunt atribuite direct unei anormalități senzoriale, structurale, sau neurologice; pronunția defectuoasă este clar anormală în contextul utilizării vorbirii curente din subcultura respectivă. În tulburarea specifică de articulare sunt incluse prin actualul sistem de clasificare: tulburarea de articulare a dezvoltării, tulburarea fonologică a dezvoltării, dislalia, tulburarea funcțională de articulare, lalismul.

Diagnosticul de dislalie trebuie stabilit după vârsta de 3/4 ani, până atunci dislalia este fiziologică fiind datorată nedezvoltării aparatului fono-articulator și nedezvoltării sistemelor cerebrale implicate în vorbire. Când aceste limite dispar se constată și dispariția dislaliei. Există și situații când o dislalie fiziologică se transformă în una patologică ea devenind o deprindere greșită.

II.2.Specificul dislaliei la vârsta preșcolară și școlară

Vorbirea nu apare spontan. Ea trece prin mai multe etape de exersare a organelor fonoarticulatorii. Deprinderile care stau la baza formării vorbirii corecte se însușesc treptat, începând cu prima zi de viață.

Ordinea de apariție a sunetelor reflectă scara dificultăților de pronunțare, lucru extrem de important în aplicarea logoterapiei. Terapia vorbirii trebuie să respecte ontogenia acesteia.

La sfârșitul primului an de viață, copilul asociază silabele cu semnificația lucrurilor din apropiere. Tot ce caracterizează limbajul până la un an este comun tuturor copiilor din lume.

Primele cuvinte apar pe la un an și patru luni și sunt bisilabice. În relațiile cu adultul, copilul imită cuvintele a căror componență a fost exersată în perioada vocalică. În jocul de imitație, cu părintele, copilul își îmbogățește mereu fondul de material verbal. Mama spune primele cuvinte, copilul imită ajungând treptat să-ți formeze anumite stereotipii. Limbajul se dezvoltă după legile specifice etapelor de dezvoltare.

Între doi și trei ani apar ultimele grupe de consoane: siflantele, șuierătoarele, africatele și vibrata r. Paralel cu noile achiziții verbale, copiii își consolidează pronunția primelor sunete: p, b, m, n, t, d, h și l, reușind să le articuleze cu mai mare abilitate.

În perioada antepreșcolară limbajul prezintă anumite imperfecțiuni de natură fiziologică, anumite particularități psihofiziologice de vârstă, cum sunt: omisiuni, contaminări, inversiuni și substituiri de sunete. Sunt considerate ca fiind normale până la vârsta de trei ani substituirile siflantelor și șuierătoarelor cu consoanele t și d, a vibratei r cu consoanele l sau v, precum și omiterea unor silabe sau sunete dintr-un cuvânt, chiar dacă ele pot fi pronunțate separat.

Se întâlnesc la această vârstă (deci, până la trei ani) copii care nu pot pronunța nici izolat, nici în cuvânt unele consoane care prezintă un mai mare grad de dificultate, cum este, de exemplu, cazul vibratei r (a „buclucașei consoane r”, cum spunea Lucian Blaga).

Sunt unele particularități de vorbire (ca, de pildă, sigmatismul interdental și cel dental, rotacismul monovibrant, polivibrant și cel uvular, parasigmatismul ca și pararotacismul) care tind să persevereze, să se prelungească mult dincolo de perioada de vârstă în cadrul căreia sunt considerate ca firești, normale, și, în consecință, să se transforme din tulburări fiziologice (sau de evoluție) în tulburări defectologice (funcționale).

Între doi și patru ani, copilul trece printr-o perioadă de labilitate articulatorie, în care el denaturează aspectul fonetic, pentru că nu este încă în stare să realizeze o suficientă analiză și sinteză fonetică. În jurul vârstei de patru ani, când se formează inhibiția de diferențiere, copilul își însușește întregul sistem fonetic. Până la trei-patru ani nu sunt necesare exerciții speciale de vorbire, ci numai modele corecte de vorbire.

Tulburările defectologice se instalează acum, în perioada de constituire a limbajului (între patru și șase ani). De aceea, vârsta de patru ani este considerată ca fiind cea mai indicată pentru începerea tratamentului logopedic, eficiența acțiunilor terapeutice dovedindu-se a fi maximă la copiii aflați până la vârsta de cinci ani. .

Între trei și șase ani, copilul preșcolar ar trebui să aibă toate sunetele însușite. Dacă, de exemplu, omite siflantele, șuierătoarele, vibranta r, se spune că el înregistrează o întârziere în dezvoltarea limbajului, dar că această întârziere, care de fapt nu depășește limitele normalului, nu poate fi considerată ca un defect de vorbire, copilul omițând doar sunete care apar ultimele în vorbire. Omiterea sunetelor ce trebuiau însușite la o vârstă mai timpurie (de ex: c-g, f-v, m-n, p-b) poate fi socotită ca un defect de vorbire.

Este normal ca un preșcolar să înlocuiască între ele sunetele perechi sau sunetele apropiate (de exemplu, siflantele între ele, sau siflantele cu șuierătoarele, vibranta r cu h sau africatele gi cu dj), dar nu și să înlocuiască siflantele, șuierătoarele, africatele cu t-d sau varianta r cu i-v-l.

Este, de asemenea, de așteptat să întâlnești la copilul de vârstă preșcolară omisiuni de consoane dintr-un grup de două sau trei consoane, asociația de consoane consecutive în aceeași silabă fiind foarte grea, dar nu poate fi socotită ca fiind normală folosirea cuvintelor-frază, așa cum procedează antepreșcolarul. De aici se deduce necesitatea ca în corectare să respectăm mersul de la silabe directe la silabe indirecte, de la cuvinte cu diftongi la cuvinte cu grupe consonantice.

Pot fi considerate ca fiind normale chiar și disfluențele de vorbire, cu condiția ca acestea să nu fie prea frecvente, să nu apară la fiecare propoziție. Repetițiile și ezitările prea dese, însă, ca și sinergia respiratorie inversă, pe inspir, sunt considerate tulburările de vorbire.

Conluzionând: putem spune că în limbajul copilului preșcolar se distinge foarte greu aspectul patologic de cel normal, deoarece există o mare asemănare între particularitățile de vârstă (mai înainte menționate) și defectele de vorbire. Profesorii logopezi se străduiesc să evite posibila confuzie întrucât – lucrul este bine știut, dar și foarte important -aceasta poate avea urmări dintre cele mai nefavorabile asupra evoluției ulterioare a limbajului copilului.

Imperfecțiuni ale vorbirii se întâlnesc și la vârsta școlară mică, vârstă la are pot fi afectate sunetele din grupa siflantelor, șuierătoarelor, africatelor și vibrantei r, adică sunetele care necesită o diferențiere mai fină și care implică cel mai însemnat efort biomecanic. Așa este cazul vibrantei r, bunăoară, care, la unii copii, își are greșit locul de pronunție în spatele cavității bucale, la uvulă sau palatul moale. Unele imperfecțiuni sunt legate de noua activitate a copilului, citit-scrisul. Și în cazul copiilor de vârstă școlară mică, în speță a celor din clasele I și a II-a, trebuie să facem demarcația între defectele propriu-zise de vorbire și unele întârzieri în maturizarea organelor fonoarticulatorii, întârzieri în construirea limbajului, care se pot înlătura sub influența procesului de învățământ, fără a fi necesar, în toate cazurile, tratamentul logopedic.

Pentru a evita instalarea dislaliei defectologice, tratamentul logopedic trebuie să înceapă cu profilaxia tulburărilor de articulație, în special a acelor care au tendința de perseverare. În caz contrar, ele se automatizează, iar subiecții în cauză intră în viață cu această „zestre” a copilăriei, pe care, din păcate, nimeni nu le-o poate lua.

În concluzie, limbajul – în perioada lui de formare -se caracterizează printr-o dislalie fiziologică și una defectologică. Diferențierea dintre fiziologic (particularitățile de vorbire) și defectologic (defectele de vorbire) se face ținându-se seama de perseverarea tulburării de articulație și de vârsta copilului. Sunetele care apar primele în vorbirea copiilor nu sunt așa de des afectate și chiar când apar asemenea tulburări, ele se corectează mai ușor. Printre acestea se numără vocalele a, e, u și consoanele b, p, t, d, m, n, c, g. Sunetele siflante, șuierătoare, africate și vibranta r sunt afectate cel mai mult și mai profund și deci, tratamentul lor este mai de durată. În formele grave de dislalie, cum este tetismul, ca și în cazul agramatismelor, nu este afectată numai reproducerea corectă a sunetelor și cuvintelor, ci și modul de organizare a cuvintelor în propoziție. Unii cercetători ai limbajului au subliniat caracterul ereditar al dislaliilor grave, mai ales pe linie paternă.

Frecvența dislaliei depinde de specificul limbii materne, în limba română 20% din copiii de vârstă școlară au dislalie procentul crește la preșcolari.

La copiii cu dislalie motorie se semnalează frecvent și o amnezie expresivă, caracterizată prin incapacitatea de a executa vocal melodiile pe care le percep și le recunosc, deosebind notele muzicale corecte de cele false atât în intonația altora, cât și în cea proprie.

Tabloul cel mai evident al dislaliei de tip motric îl constituie mișcările inadecvate, dificultățile de control și de coordonare a mușchilor, la acei copii care sunt conștienți de execuțiile pe care trebuie să le realizeze pentru a produce prin imitație sunetul auzit.

Datele audiometriei tonale scot la iveală faptul că persoanele cu dislalie senzorială au auzul normal din punct de vedere fiziologic, dar este tulburat auzul fonematic.

Semnificativ este experimentul cercetătorului C. Păunescu pe copii preșcolari, el a ajuns la concluzia că dislalia de evoluție nu scade numai în funcție de vârstă, ci și de asistența pedagogică pe care o acordăm copiilor.

Instalarea dislaliei centrale este favorizată de două tipuri de condiții: intrinseci manifestate printr-o labilitate neuro-psihică consecutivă unui factor ereditar sau dobândit și extrinseci, întâlnite în cazul tulburărilor de limbaj din ambianța copilului (soră, frate, grupul în care se joacă, părinți) și al bilingvismul la vârste foarte mici.

II.3.Terapia dislaliei

Tratarea timpurie a tulburărilor de limbaj asigură eficiență sporită acestei acțiuni, întrucât la copiii mici automatismele psiholingvistice nu sunt consolidate și ușor pot fi înlocuite cu deprinderi corecte de vorbire. Tratarea tulburărilor de limbaj încă în faza lor de debut, în mod deosebit al tulburărilor cu caracter polimorf, creează premisele timpurii ale înlăturării unora dintre cauzele insuccesului școlar, și anume a cauzelor de natură logopedică.

Principiile urmate în cursul terapiei dislaliei sunt următoarele :

– respectarea particularităților de vârstă ale copilului, ale tipului și gradului de deficiență, precum și ale nivelului de școlarizare atins;

– respectarea caracterului unitar în intervenție (prin corelarea cu demersurile medicale, pedagogice sau de psihodiagnoză);

– respectarea succesiunii etapelor de corectare, conform cu structurile fonetice tot mai complexe în care sunetul este integrat;

– trecerea în cursul corectării prin planuri acționale diferite (de la imagine la fonem, de la fonem la grafem și viceversa);

– folosirea jocului didactic în orice etapă a programului de intervenție logopedică;

exersarea permanentă a noilor achiziții fono-articulatorii în contexte de comunicare normale;

– folosirea psihoterapiei ca mijloc de sprijin pe tot parcursul programului de intervenție logopedică;

– asigurarea continuității în activitatea corectiv – recuperatorie prin implicarea familiei, a cadrului didactic, a prietenilor copilului.

În literatura de specialitate se vorbește despre două mari categorii de metode și procedee de tratare a tulburărilor dislalice. Prima categorie cuprinde metodele și procedeele cu caracter general, cele cu acțiune indirectă, de profilaxie a dislaliei, iar cea de-a doua include metodele și procedeele cu acțiune nemijlocită în munca de educare a dislalicilor.

3.1. Metode și procedee cu caracter general

În corectarea dislaliei se aplică, la început, o serie de metode cu caracter general în funcție de gravitatea tulburării. Acestea urmăresc să pregătească și să faciliteze aplicarea metodelor și procedeelor logopedice individualizate în funcție de caz și de natura dislaliei.

În categoria metodelor și procedeelor generale sunt cuprinse:

– gimnastica și miogimnastica corpului și a organelor care participă la realizarea pronunției;

– educarea respirației și a echilibrului dintre inspir și expir;

– educarea auzului fonematic;

– educarea personalității, înlăturarea negativismului față de vorbire și a unor tulburări comportamentale.

a. Pentru îmbunătățirea motricității generale și a mișcărilor fono-articulatorii se pot indica o serie de exerciții care au o importanță deosebită nu numai pentru dezvoltarea limbajului, dar și pentru sănătatea organismului. Exercițiile fizice generale au rolul de a ușura desfășurarea unor mișcări complexe ale diferitelor grupe de mușchi care iau parte la activitatea de respirație și la funcționarea aparatului fonoarticulator.

Din acest punct de vedere sunt importante în primul rând exercițiile generale care fortifică organismul (membrele, trunchiul, gâtul). Este bine ca aceste exerciții să fie asociate cu cele de respirație, pentru a facilita mișcările complexe ale grupelor de mușchi ce participă la respirație și la activitatea aparatului fonoarticulator în timpul emisiei verbale. Aceasta, deoarece în pronunțarea oricărui sunet sau cuvânt trunchiul, gâtul, membrele iau o anumită poziție, de relaxare ori de încordare. Încordările și relaxările imprimă o anumită postură întregului corp, postură care este diferită la persoanele valide față de cele cu tulburări de limbaj. De exemplu, la logopați cu probleme de pronunție se produce o încordare a mușchilor aparatului fonoarticulator, a limbii, a buzelor pe porțiuni nespecifice, ceea ce determină nu numai accentuarea afectării pronunției, dar și a dicției, a timbrului și intensității vocii.

Se disting două categorii mari de exerciții și anume: unele cu scopul de a relaxa organismul și musculatura aparatului de emisie, exerciții utile în pronunțarea majorității sunetelor limbii române, și altele de încordare care se folosesc în special în timpul pronunțării sunetelor surde și a cuvintelor mai complicate

Pentru a fi cât mai eficiente, exercițiile fizice generale trebuie să se desfășoare la copii sub formă de joc în mod ritmic, deoarece contribuie la imprimarea ritmicității și la nivelul vorbirii. În tulburările motorii (la dislalici, disgrafici sau disartrici cu deficiențe motorii cerebrale) exercițiile fizice generale trebuie desfășurate paralel cu dezvoltarea vorbirii și continuate mai mult timp pentru că și handicapul de vorbire este mai grav și necesită o perioadă mai lungă de recuperare.

b. Educarea respirației și a echilibrului dintre inspir și expir are un rol important nu numai în asigurarea unor funcții biologice, dar și în pronunție.

Aparatul respirator are un rol hotărâtor în procesul vorbirii. În timpul expirației suflul atinge coardele vocale care se află în poziție fonică și prin vibrarea acestora se produce sunetul. În felul acesta studiul mișcărilor respiratorii și corectarea dereglărilor lor ocupă un loc primordial în educarea vorbirii.

Pătrunderea și expulzarea aerului din plămâni se face prin modificarea dimensiunilor cutiei toracice. În cursul inspirației cavitatea toracică este mărită în plan vertical, antero-posterior și transversal. Destinderea verticală este determinată de coborârea cutiei toracice prin coborârea mușchiului diafragmei.

La copii respirația prezintă o serie de particularități în raport cu vârsta. Respirația copiilor de vârstă preșcolară este de tip toraco – abdominală și în mod treptat, spre pubertate, se diferențiază în respirație de tip toracic la fete, rămânând costo-abdominală la băieți. În general respirația copiilor este ritmică, însă ritmul respirator nu este uniform. Cu cât copiii sunt mai mici, cu atât labilitatea ritmului respirator este mai accentuată

c. Dezvoltarea auzului fonematic. Popescu – Neveanu arată că auzul verbal este o sub modalitate a percepției auditive adecvate recepției și pronunției limbajului. În structura lui, fundamental este auzul fonematic care mediază diferențierea și identificarea fonemelor (mai ușor vocalele decât consoanele și printre acestea mai greu consoanele apropiate: b-p, f-v, c-g, etc.). El se structurează în raport cu structura sonoră a limbii materne, iar învățarea unei limbi străine presupune, în principal, elaborarea unui nou sistem de auz fonematic.

Convergența exercițiilor de dezvoltare a auzului fonematic și a celor de dezvoltare a motricității organelor de articulație în corectarea dislaliei, derivă din însăși natura senzorial – motrică a actului de pronunție. Pronunția fiind un sistem senzorial – motric automatizat cu dispozitive bilaterale de reglare, emisia și recepția sonoră se acomodează reciproc. Controlul reciproc și autoreglarea emisiei și a recepției implică percepția corectă atât a sunetelor emise de către alții, cât și a propriilor mișcări articulatorii (proprioceptive) și a efectului lor acustic (autocontrolul auditiv). Prin circuitele feed – back ce se stabilesc între emisia și percepția sonoră, sunetul articulat și efectul său acustic se integrează într-o unitate complexă senzorial – motorie care, primește semnificație fonematică, prin raportare la sistemul fonologic al limbii.

d. Educarea personalității dislalicului

Educarea personalității dislalicului trebuie să înceapă odată cu corectarea dislaliei indiferent de vârsta dislalicului.

Educarea personalității trebuie să urmărească :

a) redarea încrederii în propriile posibilități;

b) crearea convingerii că dislalia nu presupune un deficit intelectual;

c) crearea convingerii că dislalia este o tulburare pasageră care poate fi corectată;

d) crearea încrederii în logoped;

e) înlăturarea negativismului și redarea optimismului.

Astfel, corectarea tuturor tulburărilor de limbaj este condiționată nu numai de eficacitatea metodelor logopedice, ci și de o serie de factori ce țin de particularitățile psihoindividuale ale deficienților de limbaj.

3.2.Metode și procedee specifice logopedice

Formele mai persistente de dislalie, care nu cedează în urma metodelor necesită aplicarea unor metode specifice de corectare. Succinta lor prezentare o voi face parcurgând etapele prin care trebuie să treacă procesul de corectare a sunetelor, și anume: emiterea, consolidarea, diferențierea și automatizarea.

În etapa emiterii sunetului se recurge în mod curent la metoda demonstrației articulatorii în fața oglinzii logopedice, la exercițiu (articulatoriu și fonatoriu), la comparație, precum și la metoda derivării sunetului nou din sunete corect emise anterior.

Metoda demonstrației articulatorii. Emiterea sunetului se face, la început, numai cu concursul analizatorilor vizuali kinestezic, logopedul folosindu-se de unul din materialele sale de bază – oglinda logopedică. În fața ei, el demonstrează copilului care este poziția corectă a organelor articulatorii participante la elaborarea sunetului în cauză și îi explică modul de execuție al mișcărilor, punând un accent particular pe poziția limbii, buzelor, dinților și maxilarelor. În timpul demonstrației, profesorul logoped se folosește și de palatograme (care sunt reprezentări grafice ale suprafeței palatului atinse de limbă în timpul emiterii sunetelor)și de diferite profile de articulare, care pun în evidență poziția normală a organelor vorbirii în timpul pronunțării sunetului , în alternanță cu poziția lor greșită. Îi sunt, de asemenea, de un real folos gesturile evocatoare, cu care îl familiarizează pe copil, gesturi care indică locul de articulare a sunetului respectiv (ex: în cazul sunetului s arătătorul mâinii drepte va fi îndreptat în jos, indicând locul de articulare a acestui sunet; poziția degetului va fi inversă în cazul lui ș, care este un sunet prepalatal). După ce a urmărit atent demonstrația logopedului, copilul repetă singur în fața oglinzii toate mișcările articulatorii, până ajunge la fixarea lor kinestezică – tactilă. La pronunțarea sunetului, în scopul deprinderii dislalicului cu aspectul său acustic se trece numai după ce copilul a ajuns la deplina stăpânire a sunetului din punct de vedere motric. Pentru aceasta, logopedul pronunță sunetul în șoaptă, dislalicul repetă după el, iar în final copilul pronunță singur, după modelul oferit. Totul are loc în fața oglinzii. Antrenarea analizatorului acustic în procesul complex de elaborare a sunetului este facilitată de efectuarea unor exerciții de imitare a sunetelor din natură (onomatopee). Acestea vor fi selecționate în așa fel încât între ele și sunetul – problemă al copilului dislalic să existe o legătură directă. Exercițiile cu onomatopee – atractive și plăcute copiilor – joacă un rol însemnat în dezvoltarea auzului fonematic, între care și articulație există o indisolubilă legătură, fapt subliniat în mai multe rânduri în lucrarea de față.

Metoda exercițiilor. Elaborarea sunetului corect este rezultatul efectuării unui număr mare de exerciții fonoarticulatorii, care se realizează diferențiat în funcție de forma dislaliei și de particularitățile organelor de vorbire. Nu se poate lucra după un model unic la corectarea unor dislalii manifestate prin distorsiunea, prin omiterea sau prin substituirea sunetului, a vibrantei r , de pildă, pentru că, în acest caz, deși este vorba de același sunet, avem de a face cu trei lucruri diferite. În cazul mai sus citat , sarcina cea mai dificilă o constituie corectarea pronunției distorsionate, datorită intervenției binecunoscutului fenomen al transferului negativ (al interferenței).

Metoda comparației oferă copilului dislalic posibilitatea raportării stadiului în care se află procesul de colectare a tulburării sale de limbaj cu stadii anterioare și, în felul acesta, a înregistrării progreselor realizate. Prin raportarea copilului în primul rând la el însuși și apoi la cei din preajmă (logoped, care îi oferă modele de pronunție, adulții din mediul ambiental, colegii săi etc.), raportare care presupune mult tact, copilului i se potențează mobilurile interioare, dorința de autodepășire.

Metoda derivării sunetelor afectate din sunete ce sunt corect emise și care se aseamănă cu ele prin execuția lor motrico – kinestezică, ca și prin forma lor acustică are, de asemenea o largă aplicare în practica logopedică. Sunetele afectate se pot obține prin derivare nu numai din sunete apropiate ci și din sunetele care le preced în ontogeneză.

Etapa consolidării sunetelor , de acum emise, presupune așa cum arată și denumirea sa, efectuarea repetată a unei serii de exerciții cât mai variate, menite a contribui la statornicia deprinderilor de pronunție corectă.

Etapa diferențierii sunetelor este impusă de necesitatea dezvoltării auzului fonematic, a capacității de diferențiere fonematică, deficitară la mulți dintre copiii dislalici. Această etapă mai este reclamată și de faptul că unele sunete au foarte apropiate locul și modul de articulare și, de aceea, există posibilitatea de a le confunda (s – z, f – v, p – b etc.).exercițiul și comparația sunt două dintre metodele cele mai des folosite în acest scop.

Metoda exercițiilor. Mulți dintre copiii dislalici dispun de capacitatea necesară articulației corecte a sunetelor și, cu toate acestea, nu pronunță corect. În aceste cazuri, dificultățile de pronunție nu se găsesc în organele de articulație, ci în unele deficiențe ale auzului fonematic, ca: maturizarea mai lentă a proceselor neurologice care stau la baza capacității de percepere și diferențiere auditivă (în special a sunetelor cu frecvență înaltă), leziuni la nivelul urechii interne etc. La acești copii deprinderile motrice se formează, adeseori, înainte de a putea fi modelate printr-un autocontrol auditiv din cauza insuficientei lui dezvoltări. În felul acesta se formează un model defectuos de pronunție. Dislalicul, în special cel senzorial, este convins că el pronunță bine, deși pronunță greșit. Prin repetare, neputându-se controla, el își fixează și consolidează mișcările defectuoase de articulație și, deci, vorbirea sa greșită, se permanentizează. Auzul deficitar cauzează însușirea eronată a sunetului. Acesta e un argument în plus în favoarea terapiei timpurii prin care se poate preveni instalarea tulburărilor de limbaj pe fondul deficiențelor de auz..

Etapa de diferențiere a sunetelor contribuie la dezvoltarea capacității de diferențiere fonematică, de analiză și sinteză la copiii cu dislalie.

O nouă diferențiere fonematică este condiționată de o bună percepție auditivă. Copilul este antrenat prin exerciții să-și analizeze propria vorbire, atât sub aspect acustic cât și motrico – kinestezic și să sesizeze propriile greșeli. Comparând vorbirea lui cu vorbirea logopedului sau cu cea a copiilor fără deficiențe de limbaj, dislalicul își „descoperă ”, imperfecțiunile și rămâne chiar mirat de cum vorbește. Acesta este momentul în care se stabilește colaborarea cu el. tactul de care se dă dovadă în aceste clipe va hotărî dacă copilul va participa cu plăcere și interes sau nu la orele de corectare a vorbirii. Tot în această etapă începe colaborarea logopedului și cu educatoarea sau învățătorul și părinții copilului logopat. Corespondența pe care o poartă logopedul cu acești doi colaboratori ai săi contribuie în bună măsură la reușita tratamentului logopedic..

Se recomandă alcătuirea unor propoziții simple cu aceste cuvinte paronime.

Metoda comparației. În rândul mijloacelor mecanice auxiliare care facilitează aplicarea metodei comparației se înscrie casetofonul. Înlăturarea unor forme de manifestare a incidenței dislaliei cu dislexia și disgrafia (omisiuni, substituiri, inversiuni de sunete sau grafeme ale acestora) se face tot cu ajutorul comparației, și anume prin exerciții de sinteză și analiză fonematică, cuplate cu exercițiile de comparare grafică. Solicitând copilului un control auditiv și vizual permanent, procedeul ajută să diferențieze sunetele – problemă, să le observe locul în cuvânt (inițial, median, final).

În etapa automatizării vorbirii se folosesc metodele :

– metoda exercițiilor de pronunție: a unor propoziții simple în care sunetul deficitar e prezent în cuvinte la început, la mijloc și în final; a unor sintagme cu partea inițială, finală constantă sau în care sunetul deficitar are o frecvență mare;

– exerciții de memorare a poeziilor , ghicitorilor, proverbelor

– povestirea după imagini, filme, planșe;

– conversația pe diverse teme;

– compunerea pe teme date sau liberă.

Principiile logopedice, principii care se completează reciproc în modul cel mai fericit, ele aflându-se într-o unitate indisolubilă, constituie baza oricărei metode ce se folosește la lecțiile de logopedie.

3.3. Noi tendințe în tratarea dislaliei

3.3.1 Aplicarea tehnicilor de Data Mining pentru creșterea calității terapiilor logopedice personalizate

În perioada actuală, din ce în ce mai multă atenție este acordată copiilor cu tulburări de limbaj iar investițiile în terapia logopedică sunt în creștere. Urmare a studiilor efectuate s-a ajuns la concluzia că sunt copii care inițial pot prezenta probleme complexe difuze care însă evoluează în

dificultăți mai specifice odată cu creșterea. Pare să existe o asociere puternică între problemele timpurii de limbaj și dificultățile ulterioare de exprimare. Dificultatea pentru cercetători și terapeuți constă în identificarea acelor copii care au tulburări ce indică o gamă largă de probleme care nu se vor rezolva în mod spontan sau care pot conduce la diferite deficiențe ulterioare. Pe baza cercetărilor tiparelor de dezvoltare a vorbirii și limbajului acești copii ar putea fi identificați astfel încât terapia să fie dirijată mult mai eficient.

Dezvoltarea tehnologiilor informației și utilizarea aplicațiilor informatice în scopul asistării și urmăririi terapiei logopedice a permis ca la dispoziția cercetătorilor să se găsească un volum considerabil de date. Acest lucru a fost posibil pe de o parte datorită dezvoltării tehnologiei bazelor de date, pe de altă parte datorită evoluției mediilor de stocare, care au capacitatea de a păstra cantități impresionante de date. Volumul crescut de date disponibile nu a condus imediat la un volum similar de informații care să constituie suport al unor decizii eficiente de terapie, deoarece metodele clasice de prelucrare a datelor nu sunt aplicabile în astfel de cazuri.

Data Mining.Delimitări conceptuale

Data mining presupune aplicarea unor analize asupra volumelor mari de date și descoperirea algoritmilor care, în limite acceptabile ale eficienței de calcul produc o enumerare particulară a tiparelor din aceste date. Ca tehnică de explorare și analiză a unor cantități mari de date în scopul depistării unor tipare sau reguli cu o anumită semnificație, poate facilita descoperirea, în date aparent fără legătura, relații prin care se pot anticipa eventuale probleme sau care ar putea rezolva problemele studiate. Deci, data mining este definită ca operația de extragere a informațiilor interesante și anterior necunoscute și reprezintă o singură fază în procesul complex de descoperire a cunoștintelor în bazele de date (KDD – Knowledge Discovery in Databases). Acest proces consta în următoarea succesiune de pași:

− înțelegerea domeniului aplicației și a cunoștințelor anterioare relevante și identificarea scopului procesului KDD din punctul de vedere al utilizatorului.

− crearea unei mulțimi de date țintă care presupune selectarea unei mulțimi de date sau focalizarea asupra unui subset de eșantioane de date pe care va fi realizată descoperirea.

− curățarea și pregătirea datelor pentru prelucrare, etapă care constă în operații precum înlăturarea zgomotelor, colectarea informațiilor necesare pentru a modela sau a calcula zgomotele, decizii asupra strategiilor de manipulare a datelor incomplete din câmpuri, contabilizarea secvențierii în timp a informațiilor și a schimbărilor efectuate

− reducerea și proiecția datelor constă în depistarea caracteristicilor utile pentru reprezentarea datelor în concordanță cu scopul propus. Prin utilizarea de metode care reduc dimensiunile sau de metode de transformare, se reduce numărul de variabile luate în considerare sau se găsesc reprezentările invariante ale datelor

− explorarea datelor (data mining) care constă în căutarea tiparelor interesante într-o formă de reprezentare particulară sau într-un set de astfel de reprezentări: reguli sau arbori de clasificare, regresie, clustering, reguli de asociere și altele. În concordanță cu scopul procesului de descoperire a cunoștintelor din date se va folosi una din metodele particulare de explorare a datelor. Un rol important îl poate juca utilizatorul care poate corecta performanțele pașilor anterior parcurși,

− interpretarea tiparelor extrase, posibila întoarcere la oricare din pașii anteriori pentru iterații viitoare. Acest pas poate implica de asemenea vizualizarea tiparelor/modelelor extrase.

− consolidarea cunoștințelor extrase și încorporarea acestora într-un alt sistem pentru acțiuni viitoare sau simpla documentare și raportare a acestora către părțile interesate. În această etapă se încearcă rezolvarea potențialelor conflicte cu cunoștințele acceptate anterior.

Procesul de descoperire a cunoștintelor din date poate implica iterații semnificative și poate conține bucle între oricare doi pași. Cele mai multe lucrări care fac referire la procesul descoperirii cunoștințelor din date și-au focalizat atenția asupra pasului de explorare a datelor. Totuși, ceilalți pași sunt la fel de importanți în practică, pentru succesul aplicațiilor de descoperire a cunoștințelor din date.

Este indicată o analiză a acestor factori atât în scopul de a preveni efectele lor nedorite cât și pentru a folosi metodele adecvate de stabilire a diagnosticului. În plus, această analiză poate fi un punct de plecare în terapia personalizată.

Activitatea de intervenție și terapie logopedică își propune, printre altele, câteva obiective specifice, cum ar fi depistarea, evaluarea complexă și identificarea tulburărilor de limbaj și de comunicare la copiii preșcolari și la școlarii mici precum și orientarea terapiei logopedice spre corectare, recuperare compensare adaptare și integrare socială. Acest din urmă deziderat presupune aplicarea unei terapii personalizate fiecărui logopat sau grup de logopați cu caracteristici similare, terapie adaptată gravității afecțiunii și îndreptată spre eliminarea cauzelor care au generat-o.

Posibile aplicații și limite ale tehnicilor de Data Mining în domeniul logopediei

Legat de activitatea logopedică, sarcinile executate de data mining pot fi grupate în următoarele categorii:

− clasificarea plasează logopații în segmente predefinite. În acest mod este posibilă monitorizarea dimensiunii și a structurii diferitelor grupuri.

− clusteringul grupează logopații pe baza similitudinii diferitelor caracteristici dar nu se bazează pe definirea apriori a grupurilor. Este o sarcină importantă deoarece ajută logopezii să înțeleagă cine le sunt pacienții.

− regulile de asociere urmăresc detecția conexiunilor între date, pe baza asocierilor sau a descoperirii secvențelor

Din cele menționate se poate desprinde ideea că data mining poate fi un instrument folositor. Dar trebuie menționată și următoarea limitare a acesteia: data mining analizează numai datele colectate de la logopații care au ieșit din programul de terapie.

Aplicațiile de data mining generează informații prin analiza tiparelor de date obținute din sistemul de programe aferente asistării și urmăririi terapiei logopedice. Tiparele astfel detectate pot ajuta la predicția evoluției logopaților aflați în mod curent în proces de terapie sau la proiectarea unei scheme de terapie adecvată pentru aceștia. Cu toate acestea tehnologia data mining nu poate furniza informații despre deficiente, persoane sau comportamente care nu se regăsesc în bazele care furnizează datele de analizat.

Concluzii și dezvoltări viitoare

Tehnologia data mining poate fi un instrument util pentru domeniul terapiei logopedice deoarece este în măsură să furnizeze informația care permite implementarea unor programe de terapie personalizate și optimizate, adaptate caracteristicilor fiecărui copil. Acest lucru conduce la scăderea duratei terapiei, la creșterea posibilitătilor de a obține rezultate superioare iar în final la scăderea costurilor terapiei.

3.3.2. Sistem pentru terapia personalizată a tulburărilor de expresie lingvistică

Proiectul propune o serie de cercetări complexe interdisciplinare – psihologie – informatică – electronică – calculatoare – privind realizarea unui concept nou în terapia tulburărilor de pronunție. Produsul final va fi reprezentat prin:

un sistem inteligent instalat pe calculatorul din cabinetul logopedului incluzând și un model virtual auditiv și vizual al mecanismului uman de vorbire (o noutate pe plan European)

un sistem înglobat destinat a fi un prieten de "terapie" a copilului

Cele două sisteme vor comunica.

Sistemul inteligent dezvoltat pe calculatorul logopedului va cuprinde: o componenta de monitorizare a evoluției copiilor, inclusiv cu exemplificări audio, și un sistem expert care va produce inferențe luând în considerare datele audio și cronologice puse la dispoziție de sistemul de monitorizare

În timpul sedințelor conduse de logoped, instrucțiunile date copilului pentru îmbunătățirea performanțelor pronunției sale necesită o serie de explicații detaliate privind mișcarea tuturor componentelor implicate în vorbire. Terapia actuală presupune folosirea unor mulaje demonstrative rigide, statice care nu se apropie în nici un caz de posibilitățile dinamice de vizualizare, explorare și interacțiune prezente într-un mediu virtual, cu posibilitatea redării acustice a pronunțării funcție de poziționarea diverselor elemente implicate în pronunție.

Prin conectarea la un calculator, aceste eșantioane clasificate vor fi memorate într-o bază de date care va fi utilizată pentru îmbunătățirea ulterioară a sistemului de terapie.

Funcțiunile dispozitivului mobil pentru training asistat utilizat de copilul cu tulburări de pronunție sunt:

– prezentarea exercițiului pe care copilul trebuie să-l efectueze individual

– interacțiunea personalizată cu subiectul uman (vârsta, sex, diferențe de accent) în timpul terapiei

– evaluarea și încurajarea progreselor obținute de subiectul uman

– prelevarea eșantioanelor audio pentru învățare și a exercițiilor efectuate de copil

– comunicația cu calculatorul logopedului

În continuare voi prezenta un sistem inteligent care să ajute în terapia personalizată.

Sistemele informatice cu feedback în timp real dedicate tulburărilor patologice de vorbire sunt de ordin relativ recent în principal datorită necesității unei puteri de calcul corespunzătoare. Progresele realizate în știința și ingineria calculatoarelor fac ca proiectarea și implementarea unui astfel de sistem să poată fi abordate cu un risc scăzut. Pronunțiile copiilor pot fi memorate pentru a fi utilizate la îmbunătățirea sistemului.

Ghidul terapeutic este stabilit sub conducerea logopedului de către modulul instalat pe calculatorul acestuia.

Avantajele specifice ale unui sistem expert de tratament al copiilor cu tulburări de vorbire constau în:

– răbdare, flexibilitatea și timp de lucru nelimitat în intervalele dorite de copil

– prezența mai apropiată – sunt mulți copii care comunică foarte greu cu persoane în vârstă, însă cu un dispozitiv tip jucărie se simt mai degajați.

– explicații mai precise

– evaluare obiectivă a progresului care pentru un expert uman este foarte greu de realizat, sistemul în schimb este proiectat să analizeze obiectiv evoluția fiecărui caz în parte pe intervale mici de timp.

Sistemul automat de terapie personalizată păstrează o evidență precisă a evoluției și, prin adaptarea cât mai exactă a exercițiilor la nivelul la care a ajuns fiecare copil, construind un esafodaj complex ce va contribui la ameliorarea defectelor de pronunție într-un timp mai scurt.

Capitolul III Aspecte ale dislaliei la copilul deficient mintal

III.1.Specificul limbajului la copilul deficient mintal

Una dintre principalele trăsături ale deficienței mintale o constituie o dezvoltare și o achiziție tardivă a limbajului, precum și frecvența crescută a tulburărilor de vorbire. Apariția întârziată a vorbirii este unul din indiciile cele mai evidente ale dezvoltării anormale a copilului în primii ani de viață. Unii autori consideră că etatea medie la care copilul normal pronunță primul cuvânt este de 1 an; la copiii cu deficiență mintală acest fenomen are loc la etatea de 2 ani. Rămânerea în urmă a copiilor cu deficiență mintală apare în mod și mai evident atunci când se ia în considerare etatea la care vorbirea începe să fie organizată sub formă de propoziții. La copiii normali, acest mod de comunicare se observă la 1 an și 7 luni, iar la mulți dintre deficiență mintală abia în jurul vârstei de 3 ani.

Se consideră că intervalul dintre pronunțarea primelor cuvinte izolate și utilizarea propozițiilor este mai semnificativ pentru nivelul intelectual decât etatea la care apare primul cuvânt. În cazul în care la un copil pronunțarea primului cuvânt are loc cu întârziere, dar la scurt timp se trece la propoziții, trebuie exclusă ipoteza că ar fi vorba de un copil cu deficiență mintală Explicația constă în faptul că pronunțarea unor cuvinte izolate poate avea loc pe baza unei ecolalii fiziologice, în timp ce utilizarea propoziției implică procese de cunoaștere mai complexe.

Un alt studiu arată faptul că un copil normal utilizează cuvinte izolate între 10 și 18 luni, în timp ce copilul deficient mintal dispune de acest mod de exprimare între 2 ani și jumătate și 5 ani. Decalajul dintre datele acestor cercetări se explică prin neutilizarea unui criteriu unitar de apreciere a apariției vorbirii, adică simpla observare nu oferă date suficient de obiective pentru a stabili în ce măsură complexul sonor emis de un copil constituie un cuvânt cu valoare de semnal sau o imitare prin ecolalie fiziologică. În al doilea rând, decalajul poate decurge și din compoziția grupelor studiate, știut fiind faptul că limbajul este un fenomen al cărui ritm și limită de dezvoltare sunt influențate în mare măsură de condițiile educative.

În general, cu cât deficiența intelectuală a unui copil este mai pronunțată, cu atât limbajul său apare cu mai mare întârziere și rămâne la un nivel scăzut de dezvoltare și la vârsta adultă. S-a ridicat problema măsurii în care stabilirea nivelului de dezvoltare al limbajului unui copil poate oferi date suficiente pentru aprecierea nivelului său intelectual. Cercetările efectuate în acest domeniu au scos în evidență complexitatea relației dintre cei doi termeni. În primul rând, nu orice întârziere în dezvoltarea vorbirii este un indiciu cert al deficienței mintale, deși cea mai frecventă cauză a apariției întârziate a vorbirii o constituie deficiența intelectuală. Același fenomen poate fi însă provocat și de alte cauze: boli sau anumite deficiențe organice, insuficienta stimulare verbală din partea anturajului, trăirea unui șoc afectiv etc.

Mai trebuie amintit și faptul că nu toate aspectele limbajului sunt la fel de semnificative pentru nivelul dezvoltării intelectuale. De exemplu, între etatea mintală și productivitatea verbală, adică numărul de cuvinte ce pot fi actualizate într-o situație standardizată în interval de un minut, corelația a fost de numai 0,37. Între nivelul mintal și lungimea frazelor utilizate de copil s-a găsit o corelație mai mare, iar capacitatea de discriminare a fenomenelor a prezentat o corelație și mai mare cu nivelul mintal. În aprecierea nivelului de dezvoltare a diferitelor componente ale limbajului este necesar să se țină seama și de faptul că procesul de comunicare este influențat de condițiile în care se realizează. De exemplu, lungimea frazei unui copil nu este aceeași în convorbirea cu un alt copil, de aceea atunci când se examinează nivelul de dezvoltare al limbajului sunt necesare condiții identice pentru toți subiecții.

În cazul copiilor deficienți mintal se întâlnește deseori, la același individ, un complex de mai multe deficiențe ale vorbirii, ceea ce face ca inteligibilitatea acesteia să fie mult scăzută. Deficiența limbajului se manifestă la copiii deficienți mintal sub variate aspecte ale perceperii și înțelegerii vorbirii interlocutorului, al volumului vocabularului și al complexității frazelor utilizate, al expresivității vorbirii, al articulării, fonației și ritmului vorbirii. Cu cât gradul deficienței mintale este mai pronunțat, cu atât frecvența tulburărilor de limbaj este mai mare.

S-a pus de asemenea problema măsurii în care deficiențele limbajului copiilor sunt similare cu cele ale copiilor normali de o etate cronologică mai mică, dar cu aceeași etate mintală, concluziile fiind contradictorii. Unii cercetători consideră că deficienții mintal obțin rezultate mai slabe la o serie de probe: numirea obiectelor familiare, identificarea obiectelor pe baza denumirii lor, definirea cuvintelor, diferențierea și reproducerea sunetelor vorbirii, precum și sub aspectul complexității și corectitudinii frazelor utilizate. Inferioritatea copiilor deficienți mintal față de cei normali – sub aspectul denumirii obiectelor și al diferențierii sunetelor – este mai pronunțată la vârstele mici. În plus, la deficienții mintal s-au găsit moduri de comunicare absente la normalii cu aceeași etate mintală; în această categorie intră răspunsurile lipsite de conținut în raport cu întrebarea, utilizarea gesturilor în locul răspunsului verbal și manifestări de pseudovorbire, adică polisilabe lipsite de semnificație.

Neconcordanțele amintite sunt determinate de complexitatea factorilor ce influențează dezvoltarea procesului de comunicare. Ele pot rezulta, de exemplu, din compoziția diferită, sub aspectul sexului, a grupelor studiate sau sub aspectul condițiilor socio-economice și culturale în care s-au dezvoltat subiecții. Diferențele pot rezulta și din diversitatea aspectelor urmărite; unele componente ale limbajului, cum ar fi structura frazei sunt în mai mare măsură dependente de nivelul mintal decât volumul vocabularului, care depinde mai mult etatea cronologică.

Aspectele deficitare legate de vocabular

Vocabularul copiilor deficienți mintal este mai limitat decât cel al normalilor, mai ales sub aspectul cuvintelor-noțiuni cu caracter abstract (în special cele care desemnează mărimea, relațiile spațiale, caracteristicile psihice). Adeseori aceste cuvinte sunt greșit utilizate de copiii deficienți mintal într-un context diferit de acela în care au fost învățate. În privința părților de vorbire, cu cât sunt mai lipsite de suport concret, cu atât utilizarea lor este mai sporadică. Din acest motiv, frecvența predominantă a substantivului, chiar dacă nu este întotdeauna utilizat în mod adecvat, față de celelalte părți ale vorbirii se menține mai mult timp decât la copiii normali. Numărul de verbe de care dispun deficienții mintal pentru a exprima diferitele acțiuni este, în general, redus. De asemenea, din cauză că proporția adjectivelor din vocabular este mai mică la copiii deficienți mintali, vorbirea lor este lipsită de coloratură stilistică, iar utilizarea comparațiilor, epitetelor și metaforelor este îngreunată de absența capacității de înțelegere a acestora.

O problemă importantă este aceea a procedeelor prin care se poate dezvălui mai bine semnificația cuvintelor noi, anume problema modului în care elevul deficient mintal își însușește cuvintele pe baza explicării, utilizării lor în context sau pe baza materialului intuitiv. S-a realizat un experiment menit să studieze procedeul deducerii sensului unui cuvânt din context. Subiecților li s-au dat cartonașe pe care erau înscrise propoziții ce conțineau un cuvânt necunoscut; s-a constatat faptul că deseori elevii deficienți mintal nu sesizau prezența cuvântului necunoscut, confundându-l cu altul care le era familiar, cu care acesta avea asemănări mai mult sau mai puțin evidente sub aspectul formei. Cu cât cuvântul nou era mai asemănător cu un cuvânt cunoscut elevilor, cu atât desprinderea semnificației lui din context se realiza cu mai mare dificultate. Acest lucru se realizează cu atât mai greu cu cât într-o frază sunt mai multe cuvinte necunoscute și cu cât situația în forma verbală este mai puțin familiară copilului.

Discrepanța dintre vocabularului activ și cel pasiv este pronunțată la copiii deficienți mintal În vorbirea spontană sau în răspunsuri, sunt actualizate în primul rând cuvintele cu circulația cea mai largă. Dacă însă se cere precizarea unui cuvânt și se indică primul sau primele sunete ale cuvântului adecvat, acesta adeseori poate fi actualizat. De asemenea, utilizarea greșită a unui cuvânt nu este determinată întotdeauna de absența termenului adecvat din vocabularul activ, acest fenomen apărând ca efect al unei anumite lipse de mobilizare în executarea sarcinii.

Criteriul de bază al tipologiei vocabularului la deficienții mintal este gradul de operaționalitate al limbajului. Dezvoltarea vorbirii, în special pentru copilul cu deficiență mintală nu poate avea loc fără antrenamentele de operaționalitate a limbajului, în cadrul comunicării. S-au stabilit, în acest sens, trei categorii de vocabular, aspura cărora s-au efectuat cercetări separate: vocabularul de stocare, vocabularul de utilizare și vocabularul operațional.

a) Vocabularul de stocare este constituit din suma de cuvinte pe care copilul le-a învățat și pe care nu le utilizează decât parțial, în funcție de împrejurări. Acest tip de vocabular aparține mai mult memoriei și mai puțin inteligenței, reducându-se la stocarea informației, fără a necesita prelucrări laborioase. Spre deosebire de copilul normal, la care reactualizarea se face cu ușurință, cuvintele stocate fiind rapid “găsite” și utilizate, la deficienții mintali reactualizarea se face cu dificultate și în mare măsură inadecvat necesităților situației. Cauza acestei diferențe este modalitatea în care cuvintele sunt stocate. La deficienții mintal cea mai mare parte a cuvintelor din vocabularul de stocare au o aură de confuzie, de nediferențiere semantică. Structura nediferențiată a noțiunilor, care sunt depozitate ca “etichete verbale” și nu sub formă de concepte, este responsabilă pentru dificultățile de reactualizare menționate.

În general, cuvintele legate de experiența afectivă și existențială a copilului sunt mai fidel păstrate și mai ușor de actualizat.

b) Vocabularul de utilizare este constituit din rezerva de cuvinte pe care copilul le recunoaște sau le reproduce numai în situația de condiționare specifică, neputându-le evoca în absența obiectului sau a situației concrete. În același timp, vocabularul său este mai restrâns, format în cea mai mare parte din cuvinte uzuale legate de satisfacerea cerințelor vitale, relațiilor și intereselor.

Sporirea cantitativă a vocabularului de utilizare are două surse: evocarea unor cuvinte din vocabularul de stocare și dobândirea prin învățare-comunicare a altor categorii de cuvinte. Vocabularul de utilizare al deficienților mintal se compune, așadar, în cea mai mare parte, din stereotipii verbale care se pot utiliza cu ușurință, fără efort mintal de reorganizare a expresiei. O altă parte din acest vocabular constă în etichete verbale fără acoperire semantică sau cu o acoperire extrem de limitată.

c) Vocabularul operațional

Operaționalitatea unui cuvânt, a unei noțiuni sau a unui concept se definește prin posibilitățile practice de combinare a acelui cuvânt în structuri logice, sintagme, pentru a exprima nuanțele unor situații și pentru a permite o modificare a realității.

Din punctul de vedere al mecanismelor interne, operaționalizarea se produce prin parcurgerea în sens invers a proceselor care duc la formarea conceptelor: elaborarea experiențelor și informațiilor concentrate în concept și recombinarea lor, în vederea obținerii unui produs nou.

La deficienții mintal procesul de generalizare-abstractizare este cel mai perturbat, iar cu cât gravitatea este mai accentuată, cu atât funcția indicativă a cuvântului este diminuată. În formele intermediare devine dominantă funcția nominativă, însă într-o formulă specifică: “etichetarea verbală”. Aceasta este doar parțial asemănătoare cu funcția nominativă a limbajului în ontogeneză (asemănarea ca mecanism verbal și nu ca mecanism semantic). În formele ușoare ale deficienței mintale se utilizează, în general, toate funcțiile și formulele verbale însă dominantă este unitatea verbo-logică denumită “imagine noțională”. Această entitate conține o serie de repere logice, care sunt însă saturate de elemente concret-experiențiale. Aceste elemente nu permit ca noțiunea să capete autonomie funcțional-logică; urmarea este că gradul de operaționalitate al noțiunii va fi redus și se va exprima printr-o dublă polaritate; polul experienței imediate fiind mult mai puternic și anihilând valențele logice ale noțiunii.

În învățarea școlară, deficientul mintal exersează utilizarea imaginilor noționale în contexte logice, însă această metodă constituie o mecanicizare și nu duce la dezvoltarea nucleilor semntici, care ar asigura polarizarea logică a vorbirii. Eroarea făcută de sistemele educaționale constă în faptul că se pornește de la premisa identității dintre limbajul copiilor normali și al celor deficienți mintal

La copiii cu deficiență mintală nu există o comunicare adecvată între cele trei categorii de vocabular. În urma unui experiment, s-a stabilit că la 6-7 ani, copilul deficient mintal posedă un vocabular de stocare sau rezidual la nivel relativ apropiat de cel al copilului normal, iar învățarea permite, până la 14 ani, sporirea lentă a acestei categorii de vocabular, după această perioadă evoluția vocabularului de stocare fiind nesemnificativă. În privința vocabularului de utilizare, s-au evidențiat chiar de la început diferențe mari între copiii normali și cei cu deficiență mintală ușoară. Prin învățare, vocabularul deficienților mintal evoluează treptat, însă doar până la vârsta de 9 ani când stagnează, ajungând la “faza de platou”.

Diferența cea mai evidentă dintre copiii normali și cei deficienți mintal apare la nivelul vocabularului operațional, la care copiii cu deficiență mintală realizează performanțe de numai 50% comparativ cu cei normali, iar diferențele se mențin chiar în cazul unei învățări logico-matematice. Din cele menționate, rezultă că la deficienții mintal curbele evoluției celor trei categorii de vocabular nu se intersectează, nici măcar nu se apropie, fenomen care indică perturbarea procesului de operaționalizare a limbajului, dar și o metodă de învățare a limbii de către deficienții mintal: operaționalizarea limbajului prin reeducarea mecanismului de comunicare între cele trei categorii de vocabular.

Aspectele deficitare ale structurii gramaticale

Lipsa de operaționalizare a limbajului la deficienții mintal se evidențiază în agramatism – o tulburare de limbaj care constă în erori de utilizare a cuvintelor după regulile sintaxei, la o vârstă la care limbajul trebuia să fie, în mod normal, complet constituit. Agramatismul apare la deficienții mintal care au depăsit vârsta de organizare a limbajului și care înțeleg sensul cuvintelor pe care le utilizează. Folosirea entităților lingvistice conform regulilor gramaticale reprezintă un indicator important al existenței operaționalității limbajului. Regula gramaticală nu este independentă, exterioară conținutului semantic al cuvintelor, ci este generată de acest conținut, de necesitățile și exigențele comunicării. Structura gramaticală reprezintă componenta logică a limbajului, legătura dintre limbaj și structurile logice ale gândirii.

H. Head identifică o formă specifică a afaziei, “afazia sintactică”, tulburare care are drept consecință pierderea capacității de formulare în structuri gramaticale a mesajelor. Agramatismul deficienților mintali se manifestă atât în limbajul oral, cât și în cel scris și se datorează unei organizări mintale cu elemente afazoide. Aceste elemente nu permit organizarea și structurarea limbajului în contextul gândirii, abilitatea de instrumentare prin limbaj nefiind suficient dezvoltată.

Până în momentul intrării în școală (7 ani), structurile gramaticale de bază sunt integrate în sistemul limbajului de către un copil normal; învățarea acestor structuri s-a dovedit a fi dependentă de dezvoltarea și nivelul de organizare mintală, ca și de modelele lingvistice la care copilul are acces. În condițiile unui mediu subcultural, deficientul mintal nu este antrenat să depășească dificultățile procesului de învățare, care la el este perturbat și imperfect. Tot din cauza deficitului său intelectual, copilul nu poate discerne între un model normal, adaptativ și unul subcultural. Ca urmare, maturizarea structurilor gramaticale de profunzime se realizează cel mult într-o perioadă care depășește vârsta adolescenței, însă de obicei, agramatismul persistă la deficienții mintali pe toată durata vieții.

La deficienții mintal apar perturbări ale tuturor structurilor gramaticale (fonetice, morfologice și sintactice). La nivelul structurilor morfologice (seturi de reguli care stau la baza modificărilor formei cuvintelor în diferitele întrebuințări și contexte) apar perturbări legate de substantive și verbe, plural și singular, precum și inabilitatea utilizării locuțiunilor conjuctivale.

Structurile sintactice sunt cele mai afectate componente ale gramaticii în cazul deficienței mintale, datorită faptului că în aceste structuri se reflectă cel mai puternic conexiunile logice. Majoritatea regulilor sintactice sunt încălcate, reguli referitoare la topica propoziției, succesiunea categoriilor gramaticale în propoziții și fraze, relațiile de coordonare și subordonare a propozițiilor.

Fraza copiilor cu deficiență mintală, atât în limbajul scris cât și în cel oral, se distinge printr-un număr mic de cuvinte și printr-o structură defectuoasă din punct de vedere gramatical: lipsa de acord a verbului în număr și persoană cu subiectul, omiterea subiectului, omiterea predicatului, repetarea subiectului și a predicatului la sfârșitul frazei. În general, copiii cu deficiență mintală nu ajung până în clasa a IV-a la folosirea propozițiilor secundare, sau chiar dacă le folosesc, ele au o structură simplă, iar legătura dintre ele nu se face prin conjuncții.

Construcția defectuoasă a frazei apare în modul cel mai evident atunci când copilul este pus în situația de a formula o întrebare. În ceea ce privește răspunsul la o întrebare, se poate constata uneori, mai ales în cazurile mai grave, apariția fenomenelor ecolalice. În loc să răspundă, deficientul mintal repetă întrebarea, uneori cu o surprinzătoare capacitate de imitare.

Vorbirea copiilor cu deficiență mintală conține și o serie de cuvinte parazite, precum și unele expresii perseverative. De asemenea, lipsesc intonațiile expresive, fapt care se constată mai ales atunci când citesc, ei nu respectă pauzele și nu pun accentul corect. În cazul în care trebuie să povestească ceva, ei nu reușesc să facă efortul necesar pentru organizarea amintirilor, mulțumindu-se cu o relatare superficială, iar răpunsurile la întrebări sunt fie monosilabice fie gestuale. Apar de asemenea numeroase erori de articulare, fonație și ritm.

Deficiențele de limbaj se manifestă și sub aspectul recepționării vorbirii, copiii cu deficiență mintală înțelegând mai greu cuvintele cu circulație restrânsă, precum și frazele complexe; în plus, atenția lor se distrage atunci când vorbirea interlocutorului durează mai mult, în special în cazul în care nu se sprijină pe materiale concrete.

Caracteristică pentru deficiența mintală este nu numai frecvența crescută a tulburărilor de vorbire la un grup luat în ansamblu, ci și cumularea mai multor deficiențe la unul și același individ, ceea ce face ca vorbirea sa să devină greu de înțeles. În cazuri mai rare, se întâlnește și fenomenul idioglossiei, adică o substituire aproape totală a sunetelor, care determină imposibilitatea înțelegerii cuvintelor.

Trebuie menționat faptul că există și copii cu intelect normal, care din cauza unor deficiențe serioase ale motricității, prezintă grave tulburări de vorbire, mergând până la dificultățile de înțelegere din partea anturajului. Însă, spre deosebire de copiii cu deficiență mintală, aceștia au un limbaj pasiv mult mai dezvoltat.

Etiologia dislaliei la deficientul mintal

Etiologia (din limba greacă: αἰτία = „cauza“ și λόγος = „rațiune, învățătură“) este o ramură a medicinii care studiază cauzele bolilor și factorii care influențează apariția diverselor boli.

Etiologia dislaliei la deficientul mintal prezintă importanță, întrucât, cu cât se vor cunoaște mai bine cauzele, cu atât pot deveni mai eficiente măsurile de profilaxie, de tratament medical, precum vor creste și posibilitățile de diagnosticare și tratare diferențiată psihopedagogică a diferitelor moduri de manifestare ale dislaliei la deficientul mintal.

Mulți dintre factorii care acționează asupra ființei umane sunt nocivi, influențând negativ dezvoltarea acesteia. Organismul uman dispune însă, de o anumită rezistență față de acești factori, care pot influența limbajul, deteriorându-l .

S-a constatat că, de multe ori la baza dislaliei se află un complex de cauze, ce apar prin acțiunea unor procese complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului, în timpul nașterii sau după naștere.

Dintre cauzele care pot acționa în timpul sarcinii amintim: diferite intoxicații și infecții, boli infecțioase ale gravidei, incompatibilitatea factorului R.H., carențe nutritive, traumatisme mecanice, care lezează fizic organismul fătului, traumatismele psihice suferite de gravidă, începând cu neacceptarea psihică a sarcinii și sfârșind cu trăirea unor stresuri, frământări interioare, spaime care își pun amprenta asupra dezvoltării normale a fătului și altele.

Din categoria cauzelor care acționează în timpul nașterii menționăm: nașterile grele și prelungite care duc la leziuni ale sistemului nervos central, asfixiile, ce pot determina hemoragii la nivelul scoarței cerebrale, diferite traume fizice și altele.

În sfârșit, a treia categorie o constituie cauzele care acționează după naștere și care alcătuiesc grupa cea mai mare . Ele pot fi împărțite în patru categorii:

a) Cauze organice – care pot fi de natură centrală sau periferică. Este vorba despre diferite traumatisme mecanice care influențează negativ dezvoltarea sistemului nervos central sau afectează nemijlocit auzul și organele fonoarticulatorii . În cazul unor leziuni la nivelul sistemului nervos central se pot produce, printre alte tulburări, handicapuri de limbaj ce au o mare varietate . Cu cât zona lezată este mai întinsă, sau mai profundă, cu atât tulburările sunt mai complexe, deoarece sunt atinși mai mulți centri corticali responsabili pentru diferite funcții psihice. De exemplu, lezarea timpanului împiedică recepția corectă a limbajului și emiterea normală a vorbirii, iar anomaliile dento–maxilo–faciale nu permit o participare sincronizată a tuturor elementelor implicate în procesul vorbirii. O asemenea situație se produce și în prognatism și progenie, ca și în macroglosie și microglosie .

O anumită frecvență au infecțiile și intoxicațiile cu substanțe chimice, medicamentoase, cu alcool, care pot afecta organic sau funcțional mecanismele neurofiziologice ale limbajului și unele boli ale copilăriei, cum ar fi : meningitele, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul, etc. pot determina handicapuri ale limbajului, atât la nivelul central, cât și periferic .

b) Cauze funcționale. Ca urmare a acestor categorii de cauze se vor produce tulburări ale limbajului care privesc atât sfera senzorială (receptoarele) cât și cea motorie (efectoare). Cauzele funcționale pot afecta oricare din componentele pronunțării: expirație, fonație, articulație. Astfel apar dereglări ale proceselor de excitație și inhibiție, de nutriție la nivelul cortexului, insuficiențe funcționale ale sistemului nervos central, insuficiențe ale auzului fonematic, care toate sunt dificil de evidențiat, dar au implicații nemijlocite asupra evoluției limbajului.

c) Cauze psiho-neurologice. Acestea influențează mai ales pe acei subiecți care, congenital, au o construcție anatomo-fiziologică cu implicații patologice. Asemenea cauze se întâlnesc mai ales la copii deficienți mintali, la alienații mintal, la cei cu tulburări de memorie și de atenție, la cei cu tulburări ale reprezentărilor optice și acustice. Din această categorie fac parte și subiecții care manifestă neîncredere exagerată în posibilitățile proprii, timiditate excesivă, ca și supraaprecierea propriei persoane sau înfăptuirea, ce marchează negativ structura limbajului și a personalității în general.

d) Cauze psihosociale. Deși în literatura de specialitate se insistă mai puțin asupra lor, acestea nu sunt lipsite de importanță. La o analiză mai atentă s-a constatat că ele au frecvență relativ mare, iar efectele lor negative impietează nu numai asupra dezvoltări limbajului ci și asupra întregii vieți psihice a omului. Din această categorie fac parte unele metode greșite în educație, slaba dezvoltare a vorbiri în ontogeneza timpurie, încurajarea copilului mic în folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul adulților, toate conducând la formarea obișnuinței deficitare, imitarea unor metode cu o vorbire incorectă în perioada constituirii limbajului, trăirea unor stării conflictuale, stresante, suprasolicitările care favorizează oboseala excesivă (exemplu – fenomenele de bilingvism apărute prin obligarea copilului să învețe o limbă străină înainte de a-și forma deprinderile necesare în limba maternă ) etc.

Cunoașterea cauzelor care provoaca dislalia este importantă pentru diagnosticarea corectă și alegerea metodelor, procedeelor adecvate în terapia corectiv-recuperatorie.

Manifestări ale copilului dislalic deficient mintal

Dislalia deficientului mintal, deși seamănă simptomatologie cu cea a copilului normal, se deosebește prin faptul că etiopatogenia dislaliei primului este structurală, consecutivă unei modificări neurofiziologice, afectând atât momentul apariției limbajului cât și evolutia lui. Cercetările arată că decalajul în apariția limbajului între copilul normal și cel cu deficiență mintală este de 3 – 6 ani, în funcție de gravitatea deficienței. Dupa Weber, în formele foarte severe (idiotie), primul cuvânt apare la 54 luni și propoziția la 153 luni, în formele severe (imbecilitate) primul cuvânt este rostit la 43 luni și propoziția la 93 luni, iar în formele ușoare (debilitate) la 34 luni, respectiv 89 luni.

Privind evoluția limbajului la deficientul mintal și acest proces este mult perturbat nu numai ca durată ci și ca organizare și structurare. Raportându-ne la latura expresivă a limbajului se constată că, între 5 și 7 ani, aria tulburărilor de vorbire este extrem de întinsă la deficienții mintal față de copiii normali (între 8 – 12%).

O alta caracteristică a tulburărilor limbajului la copilul deficient mintal este polimorfismul acestora. Rareori la deficientul mintal de vârstă școlară se întâlnește o dislalie simplă (monomorfă), frecvent depistându-se forme polimorfe, alături de fenomene dizartrice și de audimutitate.

Deosebirea dintre copilul normal și cel cu deficiență mintală se referă și la procesul fonerizării. Dacă în cazul primului toate procesele învățării limbii au loc până la 3 – 4 ani, la cel de-al doilea aceste faze debutează cu 2 – 5 ani mai târziu, dezvoltarea acestor microprocese ale învățării limbii având loc fără suport ideativ.

O altă caracteristică a limbajului copilului deficient mintal se referă la dimensiunea (aspectul cantitativ) vocabularului acestuia, care pare mai dezvoltat decât cel al copilului normal, deși, din punct de vedere al instrumentării și organizării pe bază de simboluri, capacitatea primului variază între 20 – 50% din cea a copilului normal.

Multe cercetări arată că deficientul mintal întâmpină serioase dificultăți în reprezentarea realității prin simboluri și semnificații și în înțelegerea acestuia. Procesul de esențializare (conceptualizare) este în cazul acestui handicap foarte diminuat și neorganizat, așadar cuvântul nu capătă valențe operaționale nici în planul cunoașterii, nici în cel al dirijării comportamentului de învățare școlară și socială. Limbajul copilului deficient mintal are puternice accente de infantilism, care apar pe fondul imaturității verbale. Disoperaționalitatea limbajului deficientului mintal se evidențiază mai pregnant în tulburarea denumită agramatism, constând în erori de utilizare a cuvintelor după regulile sintaxei gramaticale. Această tulburare se manifestă atât în limbajul oral, cât și în cel scris (pe fondul existenței unei organizării afazoide).

Cel mai frapant fenomen este cel de discrepanță între capacitatea de normalizare și cea de definire a părților de vorbire, urmată de cea a disabilităților în analiză, în discriminare, transformare și operarea sa.

La handicapații mintal, decalajul între dezvoltarea limbajului și celelalte funcții psihice este foarte evident, din cauza faptului că posibilitățile de înțelegere și de ideație rămân limitate, în timp ce capacitatea de exprimare înregistrează progrese. Handicapații mintal au totuși posibilitatea de a-și însuși unele formule stereotipe pe care le utilizează în conversații simple. Chiar dacă expresiile lingvistice de argou le învață fără eforturi, comunicarea acestor deficienți nu se desfășoară după o logică anume.

Alte manifestări ale dislaliei asociate deficientului mintal sunt: tulburări ale vocii (slăbire a acesteia), caracter neinteligibil al vorbirii (articular defectuoasă), debit, intensitate și timbru dezagreabile.

De remarcat este faptul că, în cazul acestor copii deficienți mintal, limbajul se supune mai ușor influențelor pozitive, în raport cu celelalte funcții psihice și ca atare este necesar ca prin intermediul acestuia să se organizeze întreaga activitate compensatorie și recuperatorie”.

La ei, decalajul dintre dezvoltarea limbajului și celelalte funcții psihice este foarte evidentă datorită faptului că posibilitățile de înțelegere și ideație rămân limitate, în timp ce capacitatea de exprimare înregistrează progrese interesante, deficienții mintal putând să-și însușească unele formule stereotipe pe care să le utilizeze în conversații simple. Regulile gramaticale sunt utilizate defectuos, ceea ce determină o scădere a clarității comunicării, la care se adaugă și frecventele tulburări ale pronunției, vocii, ritmului vorbirii etc. Imaturitatea vorbirii fiind principala și cea mai stabilă caracteristică a copilului deficient mintal, se accentuează în raport cu gravitatea deficienței mintale, “putând ajunge până la marcarea exclusivă a infantilismului, caracteristic copiilor din ontogeneza timpurie”

Diferențele dintre vorbirea copilului debil mintal și cea a normalului se accentuează și datorită fenomenelor de perseverare caracteristice structurilor mentale neevoluate ale primului. Aceste fenomene (de perseverare) se extind de la nivelul cuvintelor și propozițiilor “dând o notă dezagreabilă vorbirii, iar comunicarea devine tot mai confuză”-.) Caracteristic copilului debil mintal este și faptul că el întâmpină dificultăți în înțelegerea subcontextului în care se desfășoară conduita verbală, ca și în plasarea comunicării într-un context organizat. Astfel, cele 3 straturi contextuale, și anume: contextul total, contextul explicat și contextul verbal nu sunt organizate în comunicarea deficientului mintal și nici nu apar bine delimitate, pentru că transportul și asimilarea informației se realizează incomplet sau neorganizat într-un sistem mental unitar al cunoștințelor.

Conduita verbală a acestor copii este dominată și de caracteristicile emoțional-afective care nu întotdeauna întregesc conținutul semnatic ci dimpotrivă estompează cogniția.

“Conduita verbală nu rămâne aceeași, ea se modifică în raport cu evoluția psihică a individului, cu nivelul dezvoltării cultural-educative, cu particularitățile vârstei tipul de motivație și încărcătura afectivă”. Conduita verbală și gradul de dezvoltare intelectuală se intercondiționează reflectând gradul de normalitate sau dereglări posibile ale limbajului. De vreme ce vorbirea are aspecte intelectuale pur lingvistice, precum și aspecte fonatorii, auditive și articulatorii este firesc să ne așteptăm ca o deficiență să fie însoțită de aceea a vorbirii. Inteligența ca atribut al organizării mintale, cât și comportamentală este tributară diverselor procese psihice ca: înțelegerea, memoria, imaginația, raționamentul și mai ales cuvântul.

Copilul cu debilitate mintală are posibilități reduse de concentrare, nu-și poate organiza ideile logic, operând fragmentar și discontinuu, utilizând un vocabular sărac în idei, cu elemente intuitive imprecise, alteori eronate, iar transportul de informații se face incomplet în ambele planuri, ale recepției și ale emisiei.

“Structura limbajului se caracterizează prin imobilitate, rigiditate, atât pe linia exprimării, articulării și succesiunii cuvintelor în propoziții și face, cât și din punct de vedere semantic și de structură a ideilor a ordinii și succesiunii lor”.

4.Influența dislaliei asupra comunicări și personalității deficientului mintal

Multă vreme, pentru tulburările de comportament sunt incriminați factorii socio-economici și cei familiali care, deși importanți, nu sunt și suficienți, pentru explicarea acestor tulburări, ignorându-se faptul că, pot exista și alți factori specifici generatori de tensiuni și frământări interioare, cât și a manifestărilor exterioare.

Printre acești factori specifici se numără dislalia.

Mulți specialiști, printre care M.E. Hvattev, S. Borel-Maisonny; C. Luanay, E. G. Arnold; M. Seeman; M. Critchly, au scos în evidență importanța cunoașterii handicapurilor de limbaj pentru înțelegerea și explicarea comportamentului deteriorat.

Ei au arătat că, oricât de neînsemnate ar fi handicapurile de limbaj, ele își pun amprenta asupra comportamentului și din aceste motive activitatea cu logopații trebuie să urmărească, atât dezvoltarea vorbirii, cât și a întregii personalități.

Astfel, s-a statornicit concepția cu privire la așa-numita terapie complexă în activitatea logopedică ce vizează stimularea și dezvoltarea întregii vieți psihice.

În momentul în care una din funcțiile esențiale ale limbajului, și anume, cea reglatorie este deteriorată, se produc perturbări în organizarea și sistematizarea activității psihice ceea ce determină o permanentă stare de încordare și o scădere a încrederii în propriile posibilități.

Pe de altă parte, dislalia creează reticențe exagerate în relaționarea cu cei din jur și o slabă integrare în colectiv.

Atunci când dislalia apare pe fondul deficienței mintale, dezordinile comportamentale devin tot mai persistente.În funcție de gravitatea logopatiei, acești copii pot adopta un comportament negativist, devin încăpățânați, vagabondează, au o atitudine defavorabilă activității școlare.

Dislalia frecventă la acești copii, constituie un factor stresant, nesiguranța accentuând dificultatea de adaptare școlară și socială, creând dezechilibru între organism și mediul social.

Teama de exprimare verbală devine permanentă, determinând neîncrederea în educatori, logoped, colegi.

Reținerea în a da răspunsuri la lecție, agitația permanentă, instabilitatea motorie, neatenția la explicații, pe fondul debilități mintale, agravează tulburările, atât în plan verbal, cât și comportamental.

Faptul de a fi pus să citească în fața colectivului de elevi și neputința de a citi corect, cursiv, atrage ironia celorlalți copii, ceea ce determină accentuarea sensibilității afective și refuzul de a răspunde la lecții de teama să nu greșească.

Conflictele și frământările interioare influențează negativ randamentul școlar, atât prin manifestările menționate, cât și prin faptul că oboseala psihică se instalează foarte repede. Copilul nu mai întrevede posibilitatea unei recuperări, reacționează ca urmare a acestor stări prin “demisie” în fața sarcinilor școlare.

Deseori elevii ne istorisesc greutățile întâmpinate în școala generală, când nu “nu-mi plăcea să stau pe la ore”, sau să meargă la școală. Devine clară evitarea unor activități ce le-ar fi pus în evidență și mai mult handicapul.

Trăirile și frământările interioare influențează negativ, atât formarea caracterului, cât și dezvoltarea psihică în ansamblul ei, apărând frecvente oscilații și contradicții în adoptarea modalităților de acțiune mintală și practică. Mai mult decât atât, la copiii deficienți mintali dislalia determină regresia psihică și comportamentală, ca urmare a deficitului funcțiilor de cunoaștere și exprimare, a imaturității afective, a creșterii sugestibilității, impulsivității și rigidității psihomotorii. Aceasta și pentru faptul că deficitul de intelect face dificilă aprecierea corectă și adecvată a situațiilor de viață ce presupun adaptarea comportamentală prin anticiparea acțiunii, a riscurilor și împrejurărilor favorabile în care se află subiectul la un moment dat.

De aici rezultă că trăsăturile de personalitate ale acestor copii au grad ridicat de fragilitate și instabilitate, astfel încât relația dintre caracteristicile stabile și cele instabile, conturează o personalitate dizarmonică și imatură.

“Ori, tocmai relația dintre caracteristicile stabile și cele instabile denotă un anumit tip de personalitate și, în raport de dominarea uneia sau alteia, se conturează o personalitate puternică, bine structurată, ori dimpotrivă, o personalitate fragila, lipsită de rezistență”

Interrelațiile existente între limbaj și comportament sunt incontestabile, întrucât odată cu conturarea personalități copilului apare un comportament verbal, încărcat de semnificații, conduita verbală purtând pecetea unor manifestări specifice fiecărui individ în parte, a felului cum sunt trăite, asimilate și reflectate influențele mediului.

Prin intermediul limbajului se exprimă cel mai adecvat stările aptitudinale și anume aptitudinea față de sine, față de alții și față de activitate.

Astfel, conduita verbală definește omul ca persoană, cu toate atributele sale.

Dereglările limbajului influențează negativ mecanismele operative în plan ideal și acțional, ceea ce determină o dezorganizare la nivelul întregii personalități.

Odată cu ameliorarea tulburărilor de limbaj, se obțin progrese importante în această direcție, care sunt cu atât mai mari cu cât logopedul, ca și ceilalți factori ai educației, sunt mai implicați în corectarea și dezvoltarea limbajului.

La intrarea în școală, copilul handicapat mintal prezintă o experiență verbal limitată, ceea ce face dificil procesul de însușire a cunoștințelor și învățarea citit-scrisului. Deși în cazurile de handicapat ușor el are posibilitatea să înțeleagă vorbirea celor din jur și reușește să se facă înțeles prin cuvinte și propoziții scurte, au o alcătuire simplificată din punct de vedere gramatical, întâmpină totuși dificultăți pregnante în ceea ce privește folosirea funcției semiotice a cuvintelor și în exprimarea diferențelor și nuanțelor foarte numeroase ce există în limbaj. Nivelul scăzut al proceselor intelective, inerția psihică, slaba mobilitate și vocabularul sărac sunt factorii principali care-și pun amprenta pe înțelegerea vorbirii.

Sub aspectul cantității și calității, limbajul deficientului mintal este net inferior față de normal, întrucât deși există un flux de informație, acesta nu reușește să fie preluat de blocurile gândirii, datorită inerției, rigidității și concretenței ce există la nivelul acestuia. Pe lângă faptul că limbajul apare mai târziu, el are și o evoluție mult mai lentă decât la normal. De asemenea este prezentă întârzierea și în ceea ce privește laturile: fonetica, lexicala, semantica și gramaticala, la care se adaugă marea frecvență a tulburărilor de limbaj.

Vorbirea întârziată și adesea defectuoasă (datorită unor particularități ale aparatului fonator, ale analizatorului verbomotor și analizatorului auditiv) caracterul situativ al limbajului, utilizarea izolată a cuvintelor, neînțelegerea sau slaba înțelegere a celor din jur, sunt parametrii după care se apreciază nivelul dezvoltării psihice reflectând, totodată nivelul ideației deficientului mintal. Formele sau tipurile de comunicare pe care le folosește subiectul se corelează nemijlocit cu comportamentele specifice și cu mobilitatea caracteristică personalității acestuia. Fenomenele de infantilism sunt efecte și ale imaturității verbale, ce reproduc planurile neevoluate ale intelectului.

Dependența înțelegerii lingvistice a cuvântului de nivelul operațiilor mintale, de dificultățile abstractizării și generalizării nu-i conferă copilului posibilitatea de a se desprinde de semnificația obiectuală a cuvântului pentru a exprima relații cauzale și categoriale definirii esenței elementelor vehiculate. În școală, însă, copilul debil mintal învață să facă eforturi și să asimileze cunoștințele în mod organizat, să conștientizeze existențele impuse de procesul instructiv-educativi, să devină mai organizat în acțiuni și gândire și în general să-și disciplineze întreaga activitate psihică. Atunci când stimularea limbajului se adaugă acțiunilor științifice procesului instructiv-educativ, se pot obține progrese însemnate la majoritatea copiilor în dezvoltarea proceselor cognitive și în formarea unor trăsături de personalitate care ușurează integrarea lor în colectivitate. Totuși, cu toate eforturile depuse, se mențin o serie de caracteristici specifice limbajului involuntar, în care nota dominantă este aceea a comunicării incoerente și a progresului lent pe linia funcției semiotice a vorbirii.

Deși vocabularul debilului mintal se îmbogățește mai ușor și mai rapid în primele clase, cunoaște mai târziu, în clasele mari o perioadă de stagnare, de “înghețare”, rămânând rigid lipsit de suplețe intelectuală, concret și sărac.

Încetineala evoluției intelectuale marchează mai bine decalajul între nivelul intelectual (E.M.) și vârsta reală (E.C.) și se reflectă în conduita verbală, uneori printr-un infantilism al vorbirii până la vârsta înaintată, incoerentă, stereotipie.

Deficiența intelectuală îngreunează învățarea limbajului, manifestarea unei conduite verbale adecvate, datorată nu numai slabei stăpâniri a mijloacelor lingvistice dar și al realizării deficitare a autocontrolului în învățarea verbală. Copilul debil mintal posedă formulări verbale stereotipe în vederea unei conversații simple, ce exprimă trebuințele, și relațiile în familie, școală, societate. Accentuarea handicapului prin intermediul limbajului tulburat duce la deteriorarea funcțiilor de cunoaștere, rigiditate psihomotorie, imaturizare afectivă, și nu atât din cauza debilități mintale, cât mai cu seamă lipsei de înțelegere și comunicare prin limbaj.

La debilul “armonic” singura manifestare dominantă este deficiența mintală la cel “dizarmonic” deficiența mintală este asociată cu multiple forme de instabilitate psihică, reacții paradoxale, pe lângă care se adaugă tulburări de limbaj, complicate, rezistente la tratamentul logopedic, cu dese “recăderi” sau treceri de la o formă la alta. Dislalia se remarcă la copii mici, scăzând odată cu înaintarea în vârstă.

Pe baza analizelor de caz, a datelor anamnezei și observării directe a subiecților s-a conturat un tablou simptomatologic al principalelor categorii specifice comportamentului aberant în dislaliei:

– instabilitate afectivă;

stări depresive sau impulsive;

indiferența față de activitatea școlară;

indiferența față de activitatea colectivului;

nesociabilitatea și slaba integrare în colectiv;

tendința de evadare;

hipersensibilitatea și agresivitatea;

deteriorarea relațiilor cu cei din jur.

Înlăturarea unor asemenea comportamente, cât și dezvoltarea personalității armonioase, s-a putut realiza concomitent cu activitatea logopedică de corectare a dislaliei care exercită o influență pozitivă indirectă asupra comportamentului și prin utilizarea psihoterapiei destinate acțiunii nemijlocite și de înlăturare a manifestărilor aberante.

Logopații care reușesc să înțeleagă caracterul tranzitoriu al dislaliei fac eforturi susținute în activitățile educative, ceea ce duce la rezultate încurajatoare pe linia corectării limbajului, cât și pe direcția înlăturării tulburărilor de comportament.

Ca atare odată cu unele progrese obținute în corectarea handicapurilor de limbaj, se manifestă o ameliorare evidentă a comportamentului.

Tot în această perioadă s-au îmbunătățit relațiile dintre handicapați și colegi, deși integrarea în colectiv s-a realizat mai greu și numai după ce subiecții s-au convins de aptitudinea înțelegătoare a colegilor față de ei.

Chiar și după această etapă erau atenți la toate manifestările colectivului și neîncrezători în cele mai neînsemnate reacții.Preferau o participare tacită și se antrenau în acele acțiuni care solicitau cât mai puțin vorbirea.

De subliniat rămâne faptul că, orice eșec înregistrat pe linia terapiei logopedice, oricât de neînsemnat, îl poate transforma pe subiect în negativist și recalcitrant față de activitatea terapeutică.

Acolo unde s-a obținut sprijinul familiei și al școlii, prin manifestarea înțelegerii și tactului față de logopat, rezultatele pozitive s-au făcut repede simțite.

Îmbinarea acțiunii logopedice cu cea psihologică a facilitat formarea automatismelor de limbaj corect și dezvoltarea comportamentelor integrative și adecvate sarcinilor pe care le desfășoară subiecții.

În felul acesta s-au atenuat complexul de inferioritate, ajungând ca odată cu corectarea handicapului de limbaj să dispară.

Această metodologie a permis reliefarea valorii tehnicilor logopedice și a instrumentelor de psihoterapie, pe de o parte, iar pe de alta, eficacitatea acțiunii combinate a procedeelor pedagogice și psihologice în educarea copiilor cu tulburari de limbaj

.

STUDIU DE CAZ 1.

Prezentarea cazului:

S.C. baiat, nascut la 12/04/2001, Hârlău. A început terapia logopedică la vârsta de 5 ani.

Anamneza:

Sarcina a evoluat normal. Nașterea a fost la termen și fără complicații. Copilul s- a născut cu o malformație a bolții și a vălului palatin. Până la vaâsta de 5 ani a avut o intervenție chirurgicală pentru remedierea și pentru suturarea malformației. Evoluția limbajului și a vorbirii a fost marcată de tulburarea organică a copilului. Gânguritul a apărut cu întarziere și s-a manifestat prin sunete fară rezonanță orală.

Emisiile consonantice erau inexistente ,putând pronunța numai vocale, primele greutați au apărut odată cu emisia consoanelor labiale, linguo-palatale si linguo-velare. Primele cuvinte au fost pronunțate defectuos datorită imposibilității articulării majoritații sunetelor. Vocabularul pasiv a crescut mai rapid decât cel folosit, mijloacele de comunicare verbală fiind inlocuite cu gesturi, mimică și emisii verbale greu de codificat.

O dată cu intrarea copilului la gradinită în grupa mare, educatoarea a observat că dezvoltarea limbajului și a vorbirii sunt foarte limitate, aceasta datorită modificărilor aparatului fono-articulator. Malformațiile bolții și vălului palatin îl împiedică pe copil în execuția corectă a sunetelor. Nu poate pronunța consoanele: l, r, t, ț, n, d, s, x, în schimb poate pronunța nazalizat toate vocalele. Sunetele: ce, ci, ge, gi sunt afectate fiind înlocuite cu un suflu nazal.

Părinții sunt îndrumați să-l ducă pe Codruț la un logoped, unde după examenul logopedic s-a dat diagnosticul de dislalie polimorfă datorată despicăturii velo-palatine. Pronosticul logopedului este o evoluție lentă pe toate palierele limbajului.

Ancheta socială

Numele și prenumele părinților:

– tata- Mirel. Sandu.

– mama: Aura. Sandu

Ocupatia părinților:

– tata: instalator sanitar

– mama: vânzătoare

Vârsta părintilor:

– tata: 37 ani

– mama: 34 ani

Bugetul familiei: mediu

Condiții de locuit: bune, apartament cu doua camere

Structura familiei : organizată

Componența familiei :un frate 10 ani și 3 luni

Relații familiale: incordate

Atitudinea familiei față de copil: tatăl autoritar

Conduita morală a familiei: tatăl alcoolic

Starea de sănatate a familiei și copilului: relativ bună

Examenul somatic :

Prezintă o dezvoltare staturală, ponderală și toracică normală, situată la limita superioară.

Examenul psihopedagogic:

Bine dezvoltat, fizic plăcut, foarte ingrijit.

Capacitate scăzută de efort intelectual, fatigabilitate, hiperactiv.

Deficit de concentrare și stabilitate a atenției voluntare,

Voință scăzută și capacitate mnezică de nivel mediu; reține totuși foarte ușor amănunte în general nesemnificative pe care le interiorizează și care se transformă în ticuri sau bizarerii de comportament.

La nivelul gândirii se constată un decalaj față de normalul vârstei cronologice după cum o demonstrează activitățile ce-i solicită analiza, sinteza, comparația, abstractizarea și generalizarea.

Temperament melancolic, se integrează mai greu, timid.

Examenul logopedic

Dezvoltarea limbajului și a vorbirii sunt foarte limitate datorită modificarilor aparatului fono-articulator. Malformațiile bolții și vălului palatin îl impiedică pe copil in executia corectă a sunetelor. Copilul nu poate pronunța consoanele: l, r, t, ț, n, d, s, x., in schimb poate pronunta nazalizat toate vocalele. Sunetele : ce, ci, ge, gi sunt afectate fiind inlocuite cu un suflu nazal. Auzul fonematic nu este afectat. Atentia auditivă este foarte bună. Vorbirea expresivă este limitată și deformată. Vocabularul activ este redus, capacitatea de evocare a cuvintelor este redusă, fiind preferate mimica si gesturile.

Examenul neuropsihiatric:

Ușoara debilitate mintală IQ=65

8. Diagnostic logopedic:

Dislalie polimorfă datorată despicaturii velo-palatine.

9. Prognostic:

Evoluție lenta pe toate palierele limbajului.

10. Recomandări:

terapie medicală susținută;

psihoterapie;

consilierea individuală și consilierea în familie;

antrenarea, exersarea și educarea/ dezvoltarea comportamentului grafic;

cunoașterea nivelului de adaptare și de evoluție a copilului la instituția școlară;

conștientizarea necesității unui logoped ;

identificarea tipurilor de exerciții logopedice;

convingerea și conștientizarea din partea părinților în acordarea unui sprijin afectiv și comunicațional lui Codruț;

cunoașterea aptitudinilor lui Codruț necesare implicării în anumite activități școlare și extrașcolare;

obișnuirea părinților în a-și asuma fiecare responsabilitatea lui și de a-și cunoaște locul în cadrul familiei;

învățarea părinților în a avea încredere în logoped;

învățarea copilului să-și învingă teama și timiditatea;

formarea unui eu social bazat pe o imagine de sine conform posibilităților reale ale personalității;

să aibă un program de exerciții logopedice, de corectare a pronunției, de gimnastică a aparatului fono-articulator;

părinții să acorde mai mult timp comunicării cu Codruț și invers;

să participe la diferite activități școlare și extrașcolare;

să facă un sport ( deoarece așa copilul își va putea face prieteni );

de asemenea și învățătoarea trebuie să-i acorde sprijinul necesar integrării lui în colectivitate ;

să aibă un program de relaxare împreună cu părinții ( să meargă împreună cu părinții în parc, la cofetărie, la teatru)

11. Terapia logopedică:

Activitatea logopedică a debutat cu gimnastica aparatului fono-articulator, urmărindu-se dezvoltarea si educarea mișcărilor necesare articulării corecte a sunetelor și pronunțării cuvintelor.

& EXERCITII PENTRU MOBILITATEA APARATULUI FONO-ARTICULATOR

Pentru realizarea acestei componente terapeutice s-au aplicat mai multe tipuri de exerciții:

exerciții de mobilitate a maxilarelor

exerciții de mobilitate pentru limbă

exerciții pentru buze si obraji

exerciții pentru vălul palatin

& EXERCIȚII DE MOBILITATE A MAXILARELOR

Copilul este pus să imite peștișorul cand este scos din apă aratandu-i-se cum sa execute mișcarea de deschidere si inchidere rapidă a gurii.Proba se exersează de cateva ori pană la execuția corectă.

Aceste exerciții de gimnastică au avut rolul de a imbunatăți funcția motorie a sistemelor cerebrale rămase . S-au realizat exerciții de gimnastică pentru buze, limba si vălul palatin , administrandu-se probe sub formă de joc. De asemenea s-au efectuat exerciții pentru educarea respirației,pentru formarea inspirului și expirului profund, diafragmatic, intens, pentru formarea suflului bucal și educarea expirului bucal în funcție de sunet.

S-a folosit ogilinda logopedică, copilul privindu+se în timp ce pronunța anumite sunete sau silabe.

La început copilul pronunță separat sunetul până în momentul în care se ajungea la o pronunție corectă, apoi sunetul era introdus in silabe care conțineau o vocală inițială, mediană și finală(ra, re,ri, ro, ru ră râ-ar, er ir). Treptat s-au introdus diferite combinații consonantice, gradul de dificultate mărindu-se în funcție de ritmul de insușire corectă a acestora de către copil

Sunetul era intodus apoi în cuvinte, la început , la mijloc și la sfârșit.Inițial se foloseau cuvinte monosilabice care conțineau sunetul deficitar, trecându-se mai apoi la cele bisilabice și plurisilabice.După ce copilul trecea prin toate aceste faze de-a lungul mai multor ședințe de terapie și logopedul constata că micuțul stăpâneste bine pronunția sunetului deficitar se trece la formarea de propoiții simple care să conțină sunetul deficitar la început , la mijloc și la sfârșit.Având în vedere faptul că este vorba despre un copil cu debilitate mintală. Formarea de fraze are loc mult mai greu și uneori chiar deloc.

În continuare s-a trecut la corectarea pronunției pornind de la articularea corectă a sunetelor și de la particularitățile articulatorii. În activitatea de corectare s-au utilizat imagini vizuale și motorii, administrate sub formă de joc.

Copilului i-au fost introduse în terapie și tehnici Data Mining,el fiind ajutat să pronunțe corect sunetul de către computer.

Copilul pronunța,după ce asculta pronunția corectă a altui copil înregistrată pe un CD

Pe tot parcursul ședințelor, copilul a fost incurajat permanent și recompensat cu dulciuri și buline.

12. Evoluția pe parcursul terapiei:

Copilul reușesșe să:

pronunțe corect cuvinte paronime:

Scoală– școală

Dus – duș

Peste – pește

• exercitii de pronunție a unor propoziții simple în care este

prezent în cuvinte sunetul deficitar la început, mijloc si la final

• sintagme cu partea initială sau finală

• sintagme cu frecventă mare a sunetului deficitar

povestiri și repovestiri după imagini, seturi de imagini, planșe,

diafilme;

memorarea de scurte poezii care contin sunetele deficitare;

rostirea unor ghicitori;

texte scurte în care cuvintele ce prezintă dificultați se repetă;

dialoguri, convorbiri libere cu teme propuse de terapeut sau de copil

La primele ședințe de terapie, copilul pronunță cu dificultate sunetele l, r, m, n, p, d făcând confuzie între ele , sau pronunțându-le nazalizat.pe parcurs însă, datorită faptului că logopedul s-a axat foarte mult pe educarea inspirului și expirului după două saptămâni băiețelul începuse să nu mai confunde sunetele si le pronunța mult mai corect. Foarte important pe parcursul terapiei a fost faptul ca parinții băietelului au colaborat foarte mult cu logopedul.După ședintele de terapie copilul exera mereu acasă cu părinții ceea ce îi indica logopedul, acest lucru l-a ajutat pe Codruț.

La trei săptămani de la începerea terapiei copilul reușea sa pronunțe silabe cu sunetul deficitar situat inițial median și final, datorită acestui fapt comportamentul copilului era foarte schimbat.Încerca să comunice mai mult cu alți copii foră a-i fi teamă că va fi ironizat.

Relația cu logopedul era din ce în ce mai apropiată, dacă la început era foarte retras, și la fiecare ședință avea nevoie de un timp de acomodare, acum, Codruț este foarte atașat de logoped.dupa alte câteva ședințe s-a trecu la pronunțarea de cuvinte cu sunetul deficitar situat in poziție inițială, mediană sau finală.Copilul având deficiență mintală se baza foarte mult pe gândirea concretă și deaceea în terapie logopedul se folosea foarte mult în terapie de tehnicile pe computer.Pentru a-l ajuta pe Codruț să pronunțe mai ușor cuvintele și în mod special pentru a-i capta atenția la fiecare ședință aducea pe un CD divere imagini cu fructe sau legeme ce apareau pe ecranul calculatorului foarte viu colorate, copilul era foarte încântat și atunci logopedul îi cerea să asculte cu atenție pronunția cuvântului și apoi să repete cu glas tare cuvântul. Codruț repeta și era foarte încântat atunci când reușea să pronunțe corect.Văzând că evoluția este destul de bună, logopedul a trecut la introducerea cuvintelor ce conțineau sunete deficitare în prooziții simple, la fel aceste propoziții fiind însoțite de imagini și având pe fundal vocea unui copil care rostea rar, clar și tare întreaga propoziție. Băiețelul s-a dovedit a fi foarte încântat lucru care l-a ajutat destul de mult în evoluția sa, ba chiar atunci când repeta îmreună cu pârinții acasă exercițiile îi cerea tatălui să vorbească așa ,,clar și tare cum vorbește copilul din calculator”La fiecare sfârșit de terapie Codruț pleca foarte entuziasmat că învață lucruri noi și în special că poate vorbi cît mai corect.Deși avea deficiență mintală, băiețelul își conștientiza defectul de vorbire și se simțea deseori stânjenit din cauza lui.După cuvinte și propoziții scurte logopedul introduce în terapie scurte povestioare și poezioare hazlii care conțin sunetele deficitare.Copilul trebuie să pronunțe mai întâi rar tare și clar apoi cu un ritm din ce în ce mai alert, lucru care îl amuza foarte tare..Avea zile în care refuza să coopereze motivând ca nu are chef și că e obosit Îi plăcea foarte mult atunci când lucra exerciții pentru mobilitate a maxilarelor și în special cel în care era pus să imite mișcările de mastcație a unui os de catre un cațel. Deasemenea colabora foarte bine și la executarea exercițiilor pentru buze și obraji deoarece îi plăcea să ia locul diverselor personaje din poveste care unfla baloane sufla în lumânări și mai ales îi plăcea să îl imite pe lupul cel rău care dărma casa celor tre purceluși.

Copilul trebuia să imite ursul atunci când mănâncă miere lingandu-și buzele și dinții pe deasupra și pe dedesubt, se execută miscări circulare ale limbii ,în sus și jos cu gura deschisă, limba plată, limba la palat. Fiecare probă se executa de cateva ori.

Chiar dacă în grneral avea o evoluție destul de bună de multe ori din cauza deficienței mintale și incapacității de concentrare a atenției era foarte nervos și agitat întreaga ședința transformându-se într-un eșec

Putea fi reintrodus în activitate ca sa spunem așa doar prin diverse jocuri și cântecele însoțite de mișcări haioase și rapide ale corpului Îi placea foare mult să repete exercițiile mai mult cu tatăl și în plus îi plăcea să fie recompensat cu bomboane sau bulinuțe colorate de câte ori executa corect o sarcină.

Terapia logopedică l-a ajutat pe Codruț să se integreze mai bine in colectivul clasei, colabora mai mult cu colegii, vorbea mai mult, nu mai era la fel de timid și retras ca la început.Copilul se află încă sub terapie logopedică și evolueaza destul de bine, persistând mici probleme în pronunția sunetului s, însă avand în vedere faptul că băiețelul se află în continuare sub terapie problemele se vorrezolva pe parcurs.

Important este ca după terminarea terapiei parinții să fiefoaret atenți pentru că problemele pot recidiva. Exercițiile trebuiesc continuate acasă chiar și după terminarea terapiei, o perioadă destul de indelungată.Părinții au datoria de a menține în continuare legătura cu logopedul și de a-i solicita ajutorul dacă observă că ceva nu e în regulă și problemele de vorbire reapar.

13 Concluzii:. parcursul celor trei ani de terapie logopedică se remarcă o îmbunătățire remarcabilă a vorbirii și a promunției consoanelor care se pronunțau defectuos sau care nu puteau fi pronunțate deloc, aceasta și cu ajutorul familiei și al educatoarei respectiv al învatatoarei.

STUDIU DE CAZ 2

1.Prezentarea cazului

C. I., băiat, născut la 29.08.1999, Iași.

Anamneza:

Sarcina a avut o evoluție normală. Naștere naturală la termen. Frecvente răceli tratate cu gentamicină și kanamicină (antibiotice ototoxice).

Merge în jurul vârstei de 1 an. Întârziere în apariția vorbirii – primul cuvânt este rostit la 1 an și 8 luni. La 5 ani merge la grădiniță unde s-au observat, pe lângă dificultățile de vorbire, și deficiențe de atenție.Relaționa bine în colectivul de copii, dar întâmpină greutăți în realizarea sarcinilor instructiv – educative.

Ancheta socială:

Componența familiei:

tatăl: Vasile, muncitor

mama: Maria, casnică

frate: cl. a VII-a, Mihai

soră: cl. a XI-a, Irina

Condiții socio-economice:

buget modest

nivel socio-cultural scăzut

Structura familiei:

organizată

relațiile intrafamiliale și climatul afectiv – satisfăcător

prezintă dificultăți de comunicare și relaționare.

Examenul somatic :

Dezvoltare normală

5 Examenul psihopedagogic:

copilul suferă de retard psihic ușor;

QI = 70

prezintă dificultăți în exprimarea orală și scrisă, tulburări socio-afective.

Reprezentări: percepe difuz materialul de învățare, reprezentările fiind greu de actualizat;

Gândirea

concret-intuitivă

înțelege lent noțiunile predate

Memoria

mecanică lentă, lacunară, de scurtă durată

Imaginația

săracă și lipsită de creativitate

Limbajul și comunicarea

prezintă dislalie;

vocabular redus, exprimare greoaie, răspunde numai la întrebări sau comenzi verbale;

timpul de reacție moderat;

percepția auditivă și analiza fonematică este deficitară (tulburare lexico-grafică în diferențierea literelor ‚s’ – ‚z’)

Atenția: nivel de concentrare scăzut, instabil

Voința: se mobilizează pentru activități de scurtă durată atunci când este recompensat

Temperament: coleric

Deprinderi: îi place să picteze icoane pe sticlă și lemn

Schema corporală: formată;

lateralitate – dreaptă;

orientare în timp – relativ bună;

orientare spațială – bună.

Cauze care au determinat eșecul școlar:

Cauze interne:

copilul suferă de retard psihic ușor;

prezintă dificultăți în exprimarea orală și scrisă (dislalie, disgrafie), tulburări socio-afective;

are o imagine proastă despre sine.

Cauze externe:

clasa nu-l agreează (îl consideră un intrus în grupul lor);

familia nu este preocupată de buna evoluție școlară a copilului (are probleme de ordin financiar);

lipsa de comunicare de la cea mai fragedă vârstă cu părinții;

absența unui climat afectiv din partea părinților (mama plecată de doi ani la muncă în străinătate).

Examenul somatic

Bine dezvoltat, fizic ,

Capacitate scăzută de efort intelectual,

Deficit de concentrare și stabilitate a atenției voluntare,

Activitățile școlare il plictisesc, nu este atent, își face foarte greu temele,

La nivelul gândirii se constată un decalaj față de normalul vârstei cronologice, asimilează mai greu informatiile, necesită un timp mai mare de realizare a temelor.

Temperament melancolic, foarte timid, își face greu prieteni.

6 . Examenul logopedic:

Există o incapacitate o copilului de a comunica coerent, expresiv, fluent, în propoziții corecte din punct de vedere gramatical – nu pentru că nu poate, ci pentru că nu se poate autocontrola și nu poate discerne și aplica normele de conduită.

Stereotipiille verbale accentuate nu împiedică, totuși, reținerea și evocarea cuvintelor. Sintezele verbale comunicative sunt defectuase, propozițiile sunt simple, iar vocabularul activ insuficient exersat în contexte variate de comunicare.

7. Examenul neuropsihiatric:

copilul suferă de retard psihic ușor; QI = 70

8. Diagnostic logopedic:

Întârziere ușoară în dezvoltarea vorbirii orale și întârziere severă în dezvoltarea comportamentului grafic; dislalie si de dislexie.

9. Prognostic:

Evoluție bună în cea ce privește activizarea vocabularului, mai lentă pentru educarea, formarea și antrenarea actului grafic.

10. Recomandări:

consilierea părinților;

fiecare membru al familiei să-și asume responsabilități în vederea optimizării evoluției copilului;

să-i ofere sprijin necondiționat în situații dificile care îl depășesc;

conștientizarea necesității formării unor relații de parteneriat între familie, școală, logoped, terapeut;

11. Terapia logopedică:11

Activitatea logopedică a debutat cu gimnastica aparatului fono-articulator, urmărindu-se dezvoltarea si educarea mișcărilor necesare articulării corecte a sunetelor și pronunțării cuvintelor. Aceste exerciții de gimnastică au avut rolul de a imbunatăți funcția motorie a sistemelor cerebrale rămase . S-au realizat exerciții de gimnastică pentru buze, limba si vălul palatin , administrandu-se probe sub formă de joc.

EXERCITII PENTRU MOBILITATEA APARATULUI FONO-ARTICULATOR

Pentru realizarea acestei componente terapeutice s-au aplicat mai multe tipuri de exerciții:

exerciții de mobilitate a maxilarelor

exerciții de mobilitate pentru limbă

exerciții pentru buze si obraji

exerciții pentru vălul palatin

EXERCIȚII DE MOBILITATE A MAXILARELOR

-Copilul este pus să imite peștișorul cand este scos din apă aratandu-i-se cum sa execute mișcarea de deschidere si inchidere rapidă a gurii.Proba se exersează de cateva ori pană la execuția corectă.

-Copilul este pus sa imite mișcările de masticatie a calului aratandu-i-se, de asemenea , cum să execute miscarea de frământare a maxilarelor. Proba se exersează până la execuția corectă.

-Copilul este pus să imite mișcările de masticatie a unui os de catre un cățel, aratandu-i-se cum sa execute mișcarea de imitare a muscăturii. Proba se exersează de câteva ori până la executarea corectă.

EXERCIȚII DE MOBILITATE PENTRU LIMBĂ

-Copilul este pus să imite maniera de a bea apă a pisicuței. Proba se execută cât mai rapid după exemplu.

-Copilul este pus să imite cât mai rapid mișcările de la stânga la dreapta a ștergătoarelor de parbriz, după exemplu.

-Copilul trebuie să-și modeleze limba sub formă de lopată, săgeata, sub formă de căuș și ghemuită in fundul gurii.

-Copilul trebuie să imite ursul atunci când mănâncă miere lingandu-și buzele și dinții pe deasupra și pe dedesubt, se execută miscări circulare ale limbii ,în sus și jos cu gura deschisă, limba plată, limba la palat. Fiecare probă se execută de cateva ori.

EXERCIȚII PENTRU BUZE ȘI OBRAJI

Pentru executarea acestor probe am folosit diverse obiecte ajutatoare:

-balon, oglindă, fluier, paie, lumanare.

-Copilul este pus să umfle balonul precum piticul din căsuta poveștilor.

-Probele de țuguiere a buzelor pentru fluierat, suflat în lumanare, balon, aburirea oglinzii, de umflare a obrajilor, de intindere a buzelor, de rotunjire și intindere alternativă a buzelor, vibrarea buzelor se realizează în fața oglinzii.

EXERCITII PENTRU VĂLUL PALATIN

-Copilul trebuie să imite căscatul cățelușului somnoros.

-Copilul trebuie să imite tusea piticului răcit.

-Copilul trebuie să imite deglutiția morcovului de catre iepuraș.

-Probele se execută în fața oglinzii de câteva ori.

EXERCIȚII PENTRU EDUCAREA RESPIRAȚIEI

In probele folosite, am imbinat exercițiile de respirație non-verbală cu exercițiile de respirație verbală și am urmărit:

-educarea echilibrului dintre inspir și expir,

-mărirea capacității respiratorii,

-formarea unei respirații diafragmale,

-obținerea unui ritm respirator uniform,

-obținerea expirației mai lungi decât inspirația la pronunție,

vorbirea în expirație, fără efort, ritmat.

Pentru atingerea acestor obiective, am aplicat urmatoarele probe:

-Copilul imită suflarea nasului în batistă,

-Copilul este pus să sufle intr-un pai aflat intr-un pahar cu apă,

-Copilul este pus să sufle în bucățele de hârtie,

-Copilul este pus să miroase parfumul florilor,

-Copilul este pus să imite cațelul care miroase vânatul. Probele se execută de câteva ori.

EXERCIȚII PENTRU DEZVOLTAREA AUZULUI FONEMATIC

S-au folosit urmatoarele probe pentru dezvoltarea auzului fonematic.

-Copilul trebuie sa imite sunetele și mișcările necesare execuției corecte:

– trenul:ș-ș-ș-ș (prelungit, șoptit, tare);

– șarpele: s-s-s-s (prelungit)

– albina :bâzz-bâzz (“b” prelungit și “z”)

– șoricelul: chiț-chiț (executat în ritm rapid)

– greierele: țârrr-țârrr (se prelungește “r” și se face pauză după fiecare grup de sunet)

– vrabia: cip-cirip; cip-cirip

– vântul: vâjjj-vâjjj (se prelungește și se accentuează “j”)

– oaia: beee-beee

– cucul: cu-cu; cu-cu (cu alternarea tonalității)

– gasca: ga-ga; ga-ga .

Copilul este pus să pronunțe serii de silabe opuse luate din cuvinte paronime:

-pa-pe-pi-po-pu-pă-pâ

-ba-be-bi-bo-bu-bă-bâ

-Copilul trebuie sa pronunțe silabe și cuvinte care cuprind consoane surde și sonore.

-Se solicită copilului să precizeze sunetele cu care încep și se sfârșesc anumite cuvinte.

-Copilul trebuie sa pronunțe ritmic anumite cuvinte, bătând din palme în același timp.

12) Evoluția pe parcursul terapiei:

Evaluarea finală a determinat echipa interdisciplinară să continue programul terapeutic aplicat, și pentru anul școlar ulterior, realizând o serie de alte acțiuni în completarea celor stabilite deja: activități de comunicare și de scriere, activități ludice, povestiri, dramatizări, activități cu caracter de cooperare, dar și competițional, jocuri și exerciții perceptiv- motrice etc.

Dacă evoluția a fost relativ lentă pe parcursul primului an de terapie, am putut constata o evoluție neașteptat de bună pe durata celui de-al doilea an. Progresele vizibile au fost în planul adaptării și integrării în grupul de copii, , precum și in ceea ce privește recuperarea retardului de limbaj și a corectării pronunției defectuoase. Uneori mai apar: pronunțarea defectuoasă la nivel de cuvânt, construcții lexicale incorecte sau incomplete, dar manifestă preocupări reale pentru autocorectare precum și o atenție deosebită pentru exprimarea proprie.

Impostarea sunetelor pronun’ate defectuos sau a celor omise sau facut ]ntr-un timp relativscurt, logopedul manifest]nd o voință foarte bună coperând cu profesorul psihopedagog. Deasemenea exercițiile logopedice au fost continuate și acasă, împreună cu mama care a insistat asupra unor sarcini terapeutice accesibile și special trasate de catre profesorul psihopedagog (exerciții simple de gimnastică fonoarticulatorie și de educare a echilibrului inspir-expir, exerciții de pronunțare reflectată a fonemelorimportante și consolidate de memorizare și recitare expresivă, de consolidare a exprimării verbale expresive și ritmice).

În condițiile în care terapia logopedică a fost de trei ședințe săptămânal, apoi două s-au observat progrese la nivelul tuturor aspectelo vorbirii orale. Și în ceea ce privește activitatea de antrenament grafic și de scriere a grafemelor, evoluția copilului a fost destul de bună întărită de automatizarea corectării de analiză și sinteză fonetică. Au mai persistat greșeli și confuzii care se datorau în mare parte și deficienței intelectuale a copilului.Evoluția lui pe întreg parcursul terapiei logopedice a fost satisfăcătoare.A fost integrat într-o școală specială și lucra după o programă adaptată împreună cu profesorul de scprijin.Rezultatele au fost satisfăcătoare având în vedere deficiența mintală.Avea unele dificultăți descriere pe care le manifesta în mod special în dictări.Scrie cu dificultate, foarte încet,și își pierde capacitatea de concentrare și de cele mai multe ori deviază de la activitățile date de profesor.Nu poate fi mentinut atent mai mult de 10-15 minute atent nici în activitatea pedagogică nici în cea logopedică.De multe ori logopedul trebuie să folosească diverse jocuri hazlii sau ghicitori care să conțină sunetul deficitar pentru a-I menține atenția pe parcursul terapiei.De obicei este liniștit și când are impresia că nimeni nu îl urmărește, repetă cuvinte fără sens.Deseori are comportamente ciudate atât față de colegi cât și față de logoped,strângându-I foarte tare în brațe pe neașteptate La început nu voia să colaboreze deloc cu logopedul și era foarte retras însă pe parcursîncet încet, terapia a început să prindă contur, deși parinții nu colaborau extrem de mult,Era foarte atașat de sora lui și uneori în lipsa mamei chiar făceau exerciții logopedice împreună. Tatăl fiind indiferent nu se prea interesa de terapia copilului, spunând de cele mai multe ori că nu este necesară.

Băiețelul se comporta și el foarte rece cu tatăl iar atunci când acesta îl mai aducea din când în când la terapie, pentru că nu mai era nimeni altcineva în prejșmă, copilul era foarte agitat și la începutul orei refuza categoric să lucreze.Se așeza pe scăunel lângă logoped și se legăna purși simplu câteva minute.

La unele ședințe, logopedul a încercat să facă terapiede grup, băițelul a reacționat nesperat de bine la început, socializând cu ceilalți copii însă după câteva zeci de minute, în ciuda faptului că de obicei era un copil liniștit, a devenit foarte agitat lovind pe unul din copii cu diverse obiecte.Având în vedere acest lucru s-a renunțat la terapia de grup, situația revenind la normal.Când a ajuns la momentu în care avea o relație destul de apropiată cu logopedul, uneori manifesra o dorință excesivă de comunicare și de afectivitate.Chiar dacă nu pronunța bine unele litere sau grpuri delitere,vorbea de cele mai multe ori fără să fie întrebat, acest lucru dovedint faptul că datorită deficienței mintale nu își conștientiza problemele de vorbire.

După ce ședințele de terapie au fost întrerupte copilul, vorbea destul de corect,pronunțând sunetele clar,nu se mai știe dacă problemele lui de vorbire au recidivat, datorită faptului că logopedul a pierdut complet legătura cu familia.Din spusele profesorului psihopedagog însă, lucrurile stau destul de bine.

Lucrul care a surprins foarte mult, a fost faptul că acum băietelul reușește să scrie destul decorect după dictare sau copiere ceea ce este un mare progres.Nu mai mte lierele si nici nu le mai înlocuiește cu altele asemănătoare-de exemplu, p cu b, m cu n, s cu ș cum se întâmpla la inceput.

Întradevăr scrie și socotește mai lent dar având în vedere faptul că are un profesor de sprijin, lucrurule merg destul de bine.Logopedul mai vine uneori la orele de curs pentru a mai sta de vorbă cu băietelul însă, datorită faptului că se văd destul de rar relația lor este una destul de rece,copilul refuzând uneori să vorbească.Acum după ce problemele de vorbire s-au remediat, tatăl a recunoscut importanța terapiei logopedice devenind un pic mai interesat și mai colaborativ.

Copilul nu mai este la fel de agitat în prezența lui acest lucru, datorită faptului că,după mărturiile tatălui cei doi au dezvoltat o relație mai apropiată.

13.Concluzii: In pofida deficienței mintale ușoare și a tulburării de limbaj de care suferă subiectul, se poate observa dorința acestuia de a se exprima, de a comunica, dar nepermțându-i vocabularul și chiar conduita (introversia). în ceea ce privesc elementele care țin de afectivitate se poate observa emotivitate, o doza de anxietate și chiar neincredere in sine.

STUDIU DE CAZ 3

Prezentarea cazului:

T.S., baiat nascut la 29.01.2002; .

Anamneza:

Traian provine dintr-o familie bi parentală, legal constituită. Este singurul copil

al familiei. Tatăl este muncitor, mama casnică, starea de sănătate a membrilor familiei este bună

nu sunt menționate boli grave în copilăria lui Traian. De asemenea nu sunt menționate deficiențe

de limbaj în familie.

Sarcina a decurs normal, fără evenimente deosebite la naștere . În afară de bolile copilăriei, nu a suferit de alte afecțiuni somatice . S-au observat încă de la vârsta de 1-2 ani o serie de comportamente patologice: vorbirea era fragmentată, eliptică și distorsionată de țipete care nu aveau vreun corespondent obiectiv, hiperagitație și conduite impulsive, de tipul agresivității autoagresivității, alte conduite ce pot fi încadrate în sindromul hiperkinetic, o labilitate afectiv-emoțională și în general o incapacitate de autocontrol și inhibiție voluntară (manifestări care au persistat sau unele chiar s-au accentuat spre debutul școlarității). Merge la 1 an, iar primele cuvinte sunt rostite la 1 an și 6 luni .

Traian a venit în grădinită în grupa mijlocie, în grupa mică a frecventat sporadic o altă grădinită (cu orar prelungit), deoarece mama lucra. Devenind șomeră, la înscris pe Traian la grădinita noastră (cu orar normal), în grupa mijlocie.La venirea în grădinită, prezintă dislalie polimorfă și tulburări de ritm si fluență a vorbirii.Tudor nu evită comunicarea cu cei din jur, dar se oprește din vorbit când vede că nu e înțeles,se enervează si începe să plângă.

Ancheta socială:

Tatăl este muncitor, mama casnică, starea de sănătate a membrilor familiei este bună. Este unicul copil la în familie, părinții având o situație economică relativ bună.Cea care s-a ocupat permanent de educația băiatului este mama, ea fiind cea care a observat aceasta deficiență a copilului, la inceput nu a luat prea mult in serios. Pe parcurs obsrva că lucrurile nu sunt în regulă cu copilul ei și apelează la specialist.

Relațiile familiale dintre cei doi soți sunt foarte bune, iar copilul a fost unul foarte dorit, deoarece a venit la 7 ani de la căsătorie în urma unor tratamente și sub observatia de specialitate a mamei.

Examenul somatic :

Prezintă o dezvoltare staturală normală..

Examenul psihopedagogic:

Bine dezvoltat, fizic plăcut, foarte activ, curios

Capacitate scăzută de efort intelectual, hiperctiv, nu înțelege întotdeauna sarcinile care i se dau, și le execută cu mare dificultate.

Deficit de concentrare și stabilitate a atenției voluntare,

Voință scăzută și capacitate mnezică de nivel mediu; reține totuși foarte ușor amănunte în general nesemnificative pe care le interiorizează și care se transformă în ticuri sau bizarerii de comportament.

La nivelul gândirii se constată un decalaj față de normalul vârstei cronologice după cum o demonstrează activitățile ce-i solicită analiza, sinteza, comparația, abstractizarea și generalizarea.

Temperament sangvinic, caută mereu companie; caută să se joace și să socializeze

Examenul logopedic:

Omiterea sunetelor (ex. capră – capă;

Deformarea sunetelor;

Substituirea și înlocuirea sunetelor (ex. măr – măl; mașină – masină)

Inversarea sunetelor;

Incapacitatea de a emite anumite foneme; are loc permanent, în orice împrejurare, atât în vorbirea spontană, cât și în cea repetată, în cuvinte, silabe sau în încercarea de a emite izolat fonemul în cauză;

Incapacitatea totală sau parțială de articulare sau pronunție, care afectează decodarea mesajelor verbale, îngreunează recepția și, prin aceasta, decodarea informației, deci, întregul lanț al comunicării fono-auditive interpersonale.

Denaturarea sonorității sunetului într-o asemenea măsură, încât acesta nu mai corespunde cu structura articulatorie a sonorității sale normale;

Pronunțarea eliptică, în special a grupelor consonantice, prin omisiuni de sunete sau de silabe (de exemplu, „catană" în loc de „castană").

7. Examenul neuropsihiatric:

Întarzaiere mintală Iq=65

8. Diagnostic logopedic:

dislalie

9. Prognostic:

Evoluție bună în cea ce privește activizarea vocabularului,

10. Recomandări:

Pe termen lung:

-dezvoltarea exprimării orale , întelegerea si utilizarea corectă a semnificațiilor structurilor verbale;

-corectarea respiratiei defectuoase si obișnuirea copilului cu un mod corect de a respira;

-corectarea tulburărilor de limbaj , de ritm și fluență;

-dezvoltarea auzului fonematic;

-consilierea părintilor.

Pe termen scurt:

-să ia parte la discutii în mici grupuri informale;

-să întrebe si să răspundă la întrebări;

-să ia parte la activitățile de învățare în grup, intrând în relatie cu ceilalți copii, cu educatoarea/logopedul.

11. Terapia logopedică:

În realizarea acestui program s-a pus accent pe unitatea și continuitatea activităților de la grădiniță în familie, acționând în următoarele direcții, în colaborare cu profesorul logoped, bazându-se pe metode și srategii centrate pe copil, în funcție de particularitățile lui:

1.realizarea unor exercții de gimnastică articulatorie:

_ Exercitii de mobilitate pentru maxilar si mandibulă:jocul “Mic-mare”:copilul se ghemuieiște , apoi, la ridicare, inspiră pe gură si cu voce puternică si gura larg deschisă strigă “Uraa!”;execută miscări laterale de mandibulă stânga- dreapta; exercitii de așezare a dintilor de sus pe buza de jos si a dinților de jos pe buza de sus.

_ Exercitii pentru mobilitatea buzelor:sugerea buzelor pe rând, apoi una sub alta;se fac buzele trompă, se miscă la stânga, la dreapta, se rotesc etc.

_ Exercitii pentru gimnastica limbii:lipirea limbii de cerul gurii si desprinderea ei cu zgomot;gura usor deschisă si miscări laterale ale vârfului limbii, care va atinge alternativ colturile buzelor;exercitii ritmice însotite de silaba la,de exemplu lola, la-la.

În scopul dezvoltării unei bune motricităti a aparatului fono-articulator, care să permit articularea corectă a sunetelor limbii, am exersat, sub formă de joc, următoarele exercitii:

-Sforăitul calului:vibrarea surdă a buzelor;vibrarea a buzelor:Cum pornește mașina;umflarea și baterea obrajilor cu pumnii: Broscuța; sugerea obrajilor:iepurașul;limba iese afară:lopata;limba în formă de cupă, lată și îngustă.

_ Exercții pentru corectarea auzului fonematic:Chemăm pisica; Să nu speriem păsările; Spune ca mine;Ce ai auzit?;imitarea onomatopeelor.

_ Jocuri-exercții de emitere de sunete: Șuieră ca mine,Trenul,Cine suieră mai tare? .

_ Exercții de pronunțare a sunetelor r,l,s,z,c,b, m.

_ Exercitii-frământări de limbă:Rică nu stia să zică…;Un pitic așa de mic…;Uite un moș cu un cocoloș într-un coș…etc.

_ Jocuri didactice pentru pronunțarea corectă a cuvintelor, denumirea obiectelor:Ce este aceasta?; Cine trimite cadouri?;Cine a venit?;Cine face asa?.

_ Jocuri didactice ce vizează formularea de propozții:Spune ce face?;Completează ce lipsește!;Ce lucrează mama?;

_ Activități de lectură după imagini:Familia mea; La magazin: O plimbare cu trenul etc.

_ Activităti de memorare:Băietelul harnic, Prietenul meu; Prietenii curățeniei etc

Pentru a relaționa cât mai bine cu ceilalti copii, integrându-se în colectivul grupei cât mai firesc, am organizat activități variate, care să-i suscite interesul, observând că atunci când participă la activități care-i plac, comunicarea cu ceilalti copii este mult mai bună, T. Se antrenează cu entuziasm în activitate, greșelile de pronunție și exprimare sunt mai puține:

-participarea la jocuri de rol în care T. are un rol principal: De-a familia;De-a grădinița;

De-a trenul;

-participarea la activități de serviciu pe o săptămână( lucrul în echipă)Și noi muncim!;

-participarea la activități pe subgrupe, punând accent pe munca în echipă și pe responsabilizarea membrilor;

-Participarea , ca ajutor al educatoarei, la unele activități ale grupei, transmiterea de sarcini restului grupei;

-Discuții cu ceilalti copii din grupă, pentru a-i face să-l înteleagă pe T., să nu-l evite în jocurile lor, să nu râdă atunci când pronunță greșit, să-l corecteze firesc , fără a-i crea disconfort afectiv.

În grădinița noastră, în activitătile de dimineață se practică sistemul “Ușilor deschise”, fiecare copil având posibilitatea să-și aleagă activitatea dorită, indiferent de grupa în care se desfășoară.Pentru a-l determina pe T. să comunice deschis și cu celelalte educatoare, a fost antrenat în discuții libere,în jocuri de stimulare a creativității:Jocul întrebărilor, Dacă aș fi…, remarcând că T. are o imaginație foarte bogată, desenând, modelând cu plăcere, mai ales când sunt teme liber alese, lucrările lui remarcându-se prin originalitate, inventivitate.Apreciind orice realizare cât de mică, T. a început să se “deschidă”tot mai mult, remarcând voința lui de a avea rezultate tot mai bune, perseverența cu care lucrează , nelăsând niciodată sarcina de lucru neterminată.T.s-a atașat foarte mult de copiii din grupă, mama lui spunând ce “scandal” face atunci când nu poate veni la grădiniță, fiind bolnav. Treptat, lui T. i-a dispărut nesiguranta în răspunsuri, timiditatea, a învțat să-si controleze ritmul vorbirii, desfăsurând săptămânal si terapie logopedică cu un specialist.

Activități pentru consilierea părinților

În informarea educațională a părinților am urmărit ca ei să înteleagă că pot influenta și controla comportamentul lui T., însusindu-si abilitătile de bază în acest sens, că numai dacă gândim și actionăm împreună, în mod unitar, îl putem ajuta să-si depășească dificultățile.

12. Evoluția pe parcursul terapiei:

Activitățile logopedice nu durau mai mult de 60 de min. cu o pauza de 10 min, la jumatatea timpuli rezervt terapiei.

În urma terapiei copilul reușeste sa pronunțe corect:

Sunetele bilabiale: p, b, m.

Sunetele labio-dentale: f, v.

Sunetele linguo – dentale: s, t, z.

Sunetele alveolare: t, d, n.

Sunetele prepalatale: s, j, ce, ci, ge, gi.

Sunetele guturale: c, g, h.

Sunetele palatale: che, chi, ghe, ghi.

Sunetul r.

Sunetul x.

Pronuntia vocalelor.

Grupuri dificile de consoane.

– silabe directe si inverse ( ex: ,, z ”: za, ze, zi, zo, zu, za, zâ,

az, ez, iz, uz, oz, az, âz );

– structuri reversibile ( za – az; ez – ze );

– logotomi: ( sac; sec; sos; vas etc. );

– structuri silabice consonantice ( stra; stro; stre etc. )

• Cuvinte cu fonemul în pozitie inițială

– cuvinte monosilabice: ex: sac; sat; ser; sub etc.

– cuvinte bisilabice: sapa; supa; suta; sora etc.

– cuvinte polisilabice: salam; sobar; secara etc.

• Cuvinte cu fonemul în pozitie medie: masa; casa etc.

• Cuvinte cu fonemul în pozitie finală: dus; pus etc.

• Cuvinte în care fonemul se află precedat sau urmat de o

consoană ( sc; sp; st etc )

• Cuvinte în care fonemul se repetă de două ori

• Cuvinte în care consoana afectată este intervocalică

• Cuvinte în care fonemul este precedat de o consoană și urmat

de o vocală

• Structuri verbale reversibile: ( ex: sar – ras )

• Structuri verbale progresive: ( ex: s – sa – sap – sapa )

Părinții trebuie inițiați pentru a putea continua unele exerciții prescrise de specialist și mai ales acelea care urmaresc consolidarea sunetului corectat, prin folosirea lui în propoziții și povestiri adecvate. În același timp, părintii trebuie determinați să inteleagă necesitatea abținerii de la unele initiațive care pot dauna vorbirii subiectului. Persoanele din anturajul logopatului pot fi de un real folos, prin crearea unui climat favorabil activitații, prin stimularea continuă si manifestarea înțelegerii față de deficienta sa. O atmosfera corespunzatoare în familie poate evita esecul scolar in care subiectul se poate lasa antrenat, nu din cauza incapacitatii sale intelectuale, ci datorită framantarilor lăuntrice și a pierderii încrederii în propriile-i forte.

Logotatul se integrează relativ bine în colectiv, el nefiind ținta ironiilor, unii colegi il mai imită uneori, ceea ce va duce, treptat, la o închidere în sine, la slăbirea încrederii în capacitatile proprii, la autorealizare, la trairea unor stări penibile în fata clasei și a pedagogilor; motiv pentru care pe viitor pedagogul va recurge la o terapie de grup și va depune eforturi pentru perfecta integrare a copilului în grup.

Mama lui Traian, colabora foarte binecu logopedul, fiind cea care tot timpul repeta exercițiile indicate de logoped acasă cu băiețelul. După cum a fost și de asteptat, ironiile pe care le suporta copilul zi de zi din partea colegilor deși nu l-au deranjat la început, Pe parcurs au devenit chiar foarte stresante pentru el, ajungând să plângă ori de câte ori primea o jignire sau era imitat.

Logopedul a apelat pe lângă toate celălalte tehnici și la meloterapie, ședințe la care băiatul reacționa pozitiv și care s-au desfășurat constant pe tot parcursul terapiei

S-a obținut astfel o mai bună deprindere și uneori chiar relaxare emoțională. Logopedul a recurs deasemeneași la activități de grup care l-au motivat pe copil respunzând pozitiv terapiei specifice.După doi ani de terapie, copilul avea o vorbire mai clară deși persista o ușoară dislalie carese acentua în momentele de stres, oboseală sau hiperagitație, s-a obținut o îmbunătățire a ritmului vorbrii mai ales după ce a fost sprjinit și implicat în procesul de autocorectare, respectiv a fost înregistrat vorbind liber și reflectat, apoi și-a ascultat propria vorbire făcându-se anumite evaluări care evidențiau aspectele pozitive și cele negative. Efortl volitiv al copilului a fost motivat prin intermediul acestor comparări, el încercând să se autocontroleze atât cât reușește datorită deficienței mintale și să pronunțe corect cuvintele.

Copilul a fost orientat spre școala specială (elevi cu deficiență mintală), deoarece s-a avut în vedere deficitul intelectual dar și unele deviații comportamentale. Avea unele momente în care dorea să domine anumiți colegi. Realizarea actelor lexico grafice s-a obținut cu dificultate deși, terapia vorbirii orale reușise destul de bine.Terapia logopedică continuă, în instituția în care ănvață băiețelul.Acum se pune acentul pe acea terapie de grup și pe socioalizare.

13.Concluzii:

Acordând o atenție aparte acestui copil, prin intermediul terapiei logopedice, consilierii pedagogice și implicării familiei, s-a reușit să se faciliteze integrarea functională a lui T. în grupa de copii., participarea lui firească la activitățile instructiv-educative din școală. Munca si colaborarea dintre învatatoare, logoped, părițtii lui T.a constituit un cerc de susținere afectivă, volitivă,de echilibrare si integrare a lui T. în mediul școlar, ajutându-l să-și corecteze pronunția, ritmul și fluența vorbirii, să-și construiască bazele unei imagini de sine pozitive, bazate pe încrederea că “poate”să fie la fel ca orice copil.

STUDIUL DE CAZ 4

Prezentarea cazului:

R.I.,10 ani, băiat, diagnostic – dislalie polimorfă, balbaială, tulburări de ritm al vorbirii. A inceput terapia acum 3 ani.

Anamneza:

Ionuț, este un copil liniștit, introvert, când i se dă să execute o sarcină, fară a se împotrivi el se straduiește să o execute. Deși vorbirea lui este destul de inteligibilă, are tendința de a vorbi pe inspir (aceasta și datotită respirației diafragmatice pe care o are) si de cele mai multe ori repeta primul sunet din cuvant. Aceste repetiții nu sunt de lungă durată, el reușește să le reducă când pe fondul lor prelungește sunetul. În vorbirea lui se observă omisiuni de sunete: “R” – este omis în grup consonantic, îl inlocuiește cand stă langă o vocală: de exemplu: “car – cai”. înlocuieste de asemenea “S” cu “Ș”; “T” cu “Ț”; “D” cu “C”.

Se mai remarcă în vorbire lipsa unei consoane dintr-un grup consonantic, inversarea ei: de exemplu: “tabla -; taba -; talba”; “flurure -; futuie”.

Subiectul nu evită comunicarea cu cei din jur, dar nu este capabil sa vorbească independent, are nevoie de ajutor (stimulare verbală, intrebări), deoarece vorbirea lui este afectată de tulburarea de limbaj. Deși are o capacitate de concentrare și memorie relativ bune nu este capabil să facă o compunere singur, aceasta datorandu-se și sărăciei vocabularului. Există și o serie de ezitări în vorbire În ceea ce priveste cititul, acesta este silabisit. Scrisul este lent, dar ingrijit si inteligibil prezentand greseli de ortografie, iar structura grafica este una corespunzatoare

Ancheta socială:

Mama, G R., 38 de ani, este vânzatoare la un magazin de produse constmetice.

Tatăl, D R., 42 de ani, electrician, familia având venituri modeste.

Atmosfera familială este una placută si prielnică dezvoltarii în condiții normale a copiului. Dar ca antecedente personale ar putea fi incluse probleme de auz fonematic. De asemenea nu sunt menționate tulburări de limbaj în familie.

Examenul somatic :

Prezintă o dezvoltare staturală normală.

5. Examenul psihopedagogic:

Dezvoltare fizică în conformitate cu vârsta pe care o are,

Capacitate scăzută de efort intelectual, obosește relativ repede, îsi pierde cu ușurință

concentrarea

Tulburari de atenție

Voință scăzută și capacitate mnezică de nivel mediu;

La nivelul gândirii se constată un decalaj față de normalul vârstei cronologice după cum o demonstrează activitățile ce-i solicită analiza, sinteza, comparația, abstractizarea și generalizarea.

Temperament coleric, se enervează cu ușurință.

Examenul logopedic:

În vorbirea lui se observă omisiuni de sunete: “R” -; este omis în grup consonantic, îl înlocuiește cand stâ langă o vocală: de exemplu: “car -; cai”. Înlocuieste de asemenea “S” cu “Ș”; “T” cu “C”; “D” cu “T”.

Se mai remarcă in vorbire lipsa unei consoane dintr-un grup consonantic, inversarea ei: de exemplu: “tabla -; taba -; talba”; “flurure -; futuie”.

7. Examenul neuropsihiatric:

Întarzaiere mintală ușoara, IQ=70

8. Diagnostic logopedic:

Dislalie polimorfă și întârziere în dezvoltarea comportamentului grafic;

9. Prognostic:

Evoluție bună în cea ce privește activizarea vocabularului, mai lentă pentru educarea, formarea și antrenarea actului grafic.

10. Recomandări:

– Corectarea deprinderilor de vorbire necorespunzatoare (obținerea unei vorbiri armonioase, atât a elementelor de articulare cât și a vorbirii în ansamblul ei).

– Crearea unui mediu propice pentru dezvoltarea calitații vorbirii, îmbunătățirea comportamentului și a deprinderilor față de copilul bâlbâit.
– Corectarea respirației defectuoase și obținerea unei respirații corespunzătoare.
– Corectarea denaturărilor limbajului: omisiuni de sunete, înlocuiri de sunete, lipsuri, inversări, repetări de sunete, ritm, fluență.
– Corectarea auzului fonematic.

– Dezvoltarea unei atitudini corecte față de sine, de propriile defecte de vorbire și față de cei din jur.

11. Terapia logopedică:

Terapia dislaliei începe la Ionuț cu exerciții de gimnastică generală pentru mobilizarea musculaturii gâtului, membrelor și trunchiului, pentru o mai bună coordonare a mișcărilor. Se continuă cu exerciții de respirație verbală și nonverbală, care îl ajută pe copil să învețe că vorbim numai în expir, pentru a nu mai rămâne fără aer când spun poezii. Exercițiile pentru mobilizarea aparatului verbo – articulator îl ajută pe copil să conștientizeze și să-și controleze mișcările mușchilor feței, limbii, buzelor, mandibulei și ai vălului palatin. Dintre mișcările limbii cele mai importante sunt ridicarea limbii scoase afară și mișcările de balansare sus – jos, stânga – dreapta și circular, deoarece am observat că nu toți copiii pot să controleze și să execute aceste mișcări chiar și după mai multe exerciții. Aceste exerciții sunt necesare pentru terapia pronunției greșite a sunetelor ș – j , r.

Exercițiile pentru frământarea limbii îl ajută pe copil să-și îmbunătățească pronunția. Pe lângă pronunțarea de onomatopee ( fșșș, brrr, mrrr, țrrrr, bzzz, vjjj, ssst, cling – cling, vvv ! ), jocuri de silabe și cuvinte ca : „ un vultur stă pe pisc c-un pix în plisc” sau „capul caprei crapă-n patru părți”, „ capra calcă piatra, piatra crapă-n patru”, „ Stanca stă-n castan cu Stan”, am combinat câteva cuvinte a căror repetare să determine mișcări rapide ale limbii în diferite poziții : la-la-la-la, li-ru, li-ru, lapte-lapte-lapte-lapte, la-ma-la-ma, no-rii, no-rii, tic – tac – tic-tac, ti-ca-ta-ca, ti-ca-ta-ca. La început se pronunță rar și clar, apoi din ce în ce mai repede.

După încălzirea musculaturii verbo-articulatorii se trece la exerciții de dezvoltare a auzului fonematic. Adresăm copilului întrebarea: „ se aude sunetul a în cuvântul avion?” copilul spune „ da”. Apoi îl întrebăm: „unde se aude: la începutul cuvântului, în cuprinsul lui sau la sfârșit?”

Atenția și auzul fonematic pot fi exersate în cadrul multor jocuri cum ar fi : „Deschide urechea bine !” „ Ghici, de unde vine zgomotul !” ( copilul trebuie să ghicească ce obiect a produs zgomotul respectiv ), jocul prin care copilul trebuie să dea, să decupeze sau să coloreze imaginea a cărei denumire începe cu sunetul respectiv etc. Din jocul respectiv alegem o figură și cerem copilului să formuleze o propoziție despre acel obiect. Îl ajutăm cu întrebări: Ce face pisica? Copilul răspunde : Pisica se joacă. Facem analiza fonematică a propoziției. Numărăm cuvintele, silabele primului cuvânt, apoi sunetele componente, ajutându-l pe copil să răpundă corect. Exercițiul nu trebuie să devină nici plictisitor, nici obositor. Ne oprim când vedem că preșcolarul nu mai este atent sau nu mai răspunde corect. Reluăm la ședința următoare, până când copilul înțelege exercițiile și răspunde corect. Din cuvântul pisica extragem sunetul s.

Activitatea terapeutică propriu-zisă. Spunem copilului că vom învăța un sunet nou. Arătăm poziția corectă a buzelor și limbii în pronunția sunetului s: buzele întinse ca la pronunțarea sunetului i; limba la dinții de jos ca pentru a, dinții apropiați și suflăm ușor : sss – zzz. Dacă copilul prezintă și sigmatism discontinuu, adică suflul nu este continuu, copilul pronunțând sststțț, se fac exerciții de reglare a suflului pentru s – z. Se cere copilului să sufle continuu, mai întâi hîîîîî, cu buzele întinse, apoi pregătim limba pentru pronunția sunetului s, cerem copilului să dea drumul la aer ca și cum un fir lung de ață ar ieși din gură, arătând cu mâna cum iese acel fir; depărtăm mâna de buze încet și în acest timp copilul suflă. Dacă preșcolarul realizează iar construcțiile, o luăm de la capăt cu hîîî. După ce copilul pronunță sss prelungit, se trece la zzzz, perechea lui . Dacă se aude ssss și zzz clar și continuu după mai multe ședințe, se încearcă pronunțarea lor în silabe directe ( sssi – zzzi, sssa – zzza, ssse – zzze ). Se introduce în silabe indirecte : asss – azzz, isss – izzz), apoi în cuvinte în poziție inițială: sită, zi, sare, zece.

12. Evoluția pe parcursul terapiei:

Pe parcursul procesului de interventie logopedică s-au facut cu Ionut exercitii de motricitate a obrajilor (umflare -; dezumflare); a maxilarului inferior (mișcări du-te – vino); a limbii (sus -; jos, cescuta, călutul, jgheabul); a buzelor; a vălului palatin.
Exerciții de emitere a sunetului “s” (limba pozitionata in spatele incisivilor inferiori, aerul care se scurge la emiterea sunetului este cald).
Exercitii de fixare a sunetului “s” (exercitii cu “s” in diferite pozitii (initiala, mediana, finala); aranjarea unor imagini dupa pozitia sunetului “s”; aranjarea cuvintelor care contin “s” pe o tablita (de exemplu -; “soldat”)).
După procesul de intervenție logopedică, s-a observat o ușoară ameliorare a tulburarilor de vorbire, dar inca Ionuț repetă sunetele de la inceputul cuvantului. Respiratia nu s-a echilibrat total. S-a colaborat destul de bine cu părinții(cu mama mai mult), aceștia având o atitudine de interes față de copil, ceea ce a facut ca intervenția să decurgă mai bine.
Exercițiile de motricitate sunt foarte importante deoarece atât vălul palatin cât și limba subiectului sunt hipotone, motricitatea buzelor este diminuată, partea dreaptă a feței este ușor cazută, deoarece subiectul prezintă hemipareză spastică dreaptă. După procesul de intervenție elementele de motricitate deficitară s-au îmbunătățit considerabil. Subiectul a început sa-si controleze și ritmul vorbirii, dar are încă tendința de a vorbi pe inspir este prezentă. Subiectul este inclus în sarcini școlare pe care se straduiește să le execute bine, este în clasa a III-a. Ionuț manifestă trebuință de sprijin logopedic, tocmai de aceea frecventa lui la lecțiile logopedice este mare.
În ceea ce privesc exercițiile care trebuie făcute cu el, acestea sunt cele pe care le-am menționat in intervenția logopedică.

În urma terapiei copilul reușește să pronunțe corect:

Sunetele bilabiale: p, b, m.

Sunetele labio-dentale: f, v.

Sunetele linguo – dentale: s, t, z.

Sunetele alveolare: t, d, n.

Sunetele prepalatale: s, j, ce, ci, ge, gi.

Sunetele guturale: c, g, h.

Sunetele palatale: che, chi, ghe, ghi.

Sunetul r.

Sunetul x.

Pronuntia vocalelor.

Grupuri dificile de consoane.

silabe directe si inverse ( ex: ,, z ”: za, ze, zi, zo, zu, za, zâ,

az, ez, iz, uz, oz, az, âz );

structuri reversibile ( za – az; ez – ze );

logotomi: ( sac; sec; sos; vas etc. );

structuri silabice consonantice ( stra; stro; stre etc. )

Cuvinte cu fonemul în pozitie inițială

cuvinte monosilabice: ex: sac; sat; ser; sub etc.

cuvinte bisilabice: sapa; supa; suta; sora etc.

cuvinte polisilabice: salam; sobar; secara etc.

Cuvinte cu fonemul în pozitie medie: masa; casa etc.

Cuvinte cu fonemul în pozitie finală: dus; pus etc.

Cuvinte în care fonemul se află precedat sau urmat de o

consoană ( sc; sp; st etc )

Cuvinte în care fonemul se repetă de două ori

Cuvinte în care consoana afectată este intervocalică

Cuvinte în care fonemul este precedat de o consoană și urmat

de o vocală

Structuri verbale reversibile: ( ex: sar – ras )

Structuri verbale progresive: ( ex: s – sa – sap – sapa )

Relaționează bine cu colegii de clasă iar în privința terapiei logopedice putem spune că preferă terapia de grup. Îi plac foarte mult jocurile hazlii și în special cele care ajută la dezvoltarea auzului fonematic (de exemplu-jocul deschide urechea bine). Colaborează foarte bine cu logopedul, urmând ândeajuns de atent instrucțiunile.Este adevărat faptul că îsi menține atenția destul de puțin , însă reușește să facă față sarcinilor logopedice cu succes. Așa cum am mai spus, părinții fiind foarte colaborativi, l-au ajutat foarte mult pe logoped în atingerea obiectivelor propuse, exersând acasă toate exercițiile indicate.

În terapie logopedul a inclus și jocurile sub formă de concurs atunci când se organiza acea terapie de grup.Afost destul deuimitoare reacția băiețelului căruia se pare că îi plăcea foarte mult spiritul de competiție,deși nu era tot timpul câștigător.

Evoluția în ceea ce privește corectarea sunetelor este favorabilă,băiețelul ajungând chiar sa memoreze scurte poezioare care contin sunetul deficitar la începutul, la mișlocul și la sfârșitul versurilor.

Colegii îl ajută și îl înțeleg deși uneori mai fac mici comentarii răutăcioase pe seama deficienței lui de vorbire.

Copilul continuă terapia fiind ajutat de părinți, au apărut însă unele probleme în realizarea scris cititului. Pentru remedierea acestora s-au făcut inițial exerciții de dezvoltare a musculaturii degetelor și a mâinii cu scopul formării mișcărilor fine ale degetelor .Apoi fiecare literă a fost prezentată descompusă în elementele componente antrenându-se toți analizatorii, astfel devenind mai ușoare exercițiile pebtru terapie.

13.Concluzii:

Evoluția terapeutică se dovedește a fi una bună, copilul putându-se integra intr-o școală normală, și obținând rezultate bune la invatatură; copilul fiind foarte determinat în a-și corecta deficiența de limbaj. De asemea mama lui participă foarte mult la consolidarea încrederii în sine a copilului, sprijinindu-l și încurajandu-l foarte mult.

STUDIU DE CAZ 5

Prezentarea cazului:

I.M., fată, născută la 23.08.1999, în . A început terapia logopedică la vârsta de 8 ani.

Anamneza:

Sarcina a decurs normal, fără evenimente deosebite la naștere . Nu a avut bolile copilariei, dar are o sănătate relativ subredă, răcind foarte ușor; pofta de mancare îi este scăzută. S-au observat încă de la vârsta de 3 ani o serie de comportamente patologice: vorbirea era fragmentată, eliptică și distorsionată de țipete care nu aveau vreun corespondent obiectiv, hiperagitație și conduite impulsive, de tipul agresivității/ autoagresivității, alte conduite ce pot fi încadrate în sindromul hiperkinetic, o labilitate afectiv-emoțională și în general o incapacitate de autocontrol și inhibiție voluntară (manifestări care au persistat sau unele chiar s-au accentuat spre debutul școlarității). La trei ani incă nu comunica, dar întelegea anumite cerinte. Nu merge la grădinita, este dusă două ore pe saptamană la un centru specializat, dar fiind sub supravegherea atentă a insotitorului. Nu ascultă de nimeni altcineva decât de ingrijitor, manifestă un comportament sadic, are tendinte agresive.

Ancheta socială:

Mama ei, T.S. o abandonează la naștere în spital; mai are o soră mai mare, V S. care se află în ngrijirea mamei, și o sora mai mică C.S, și ea dată spre îngrijire unui asistent maternal. Tatăl este necunoscut; nici mama și nici altă rudă nu a vizitat-o niciodată. La 3 luni este dată în grija unui asistent maternal, unde este tratată necorecpunzator, abuzată fizic și emotional; în urma reclamării acestuia, atestatul îi este ridicat, copilul fiind dat spre ingrujire la un alt asistent maternal de pe raza județului . Copilul este declarat clinic sănatos, însă la vârsta de 3 ani, în urma lipsei exprimarii verbale este dusă la medic pentru observație specializată. Își exprimă nevoile de baza având un limbaj telegrafic. Asistentul maternal profesionist la care este dată in plasament mai are doi copii, două fete: A. De 19 ani, si F. De 15 ani. Tatăl fetițelor fiind plecat in Italia.

4. Examenul somatic :

Prezintă o dezvoltare staturală, ponderală și toracică întârziată,fetița arătând asemeni unui copil de 6 ani.

Examenul psihopedagogic:

Deși nu este foarte bine dezvoltată,are fizic plăcut, chiar foarte dragută, foarte ingrijită și cochetă.

Capacitate scăzută de efort intelectual, memorie foarte slabă, capacitate scazută de orientare în spatiu;

Deficit de concentrare și stabilitate a atenției voluntare;

Voință scăzută și capacitate mnezică de nivel mediu; reține totuși foarte ușor amănunte, de regulă legate de lucruri care îi fac plăcere (locuri unde vrea sa se plimbe, melodii pe care le ascultă, alimente care îi plac);

La nivelul gândirii se constată un decalaj față de normalul vârstei cronologice după cum o demonstrează activitățile ce-i solicită analiza, sinteza, comparația, abstractizarea și generalizarea;

Temperament coleric, cu puternice conduite impulsiv – agresive;

Nu recunoaște decat persoanele cu care stă în permaneță;

Nu are o schemă cognitivă a locului în care se află, nu știe să jungă în diferite locuri,se descurcă doar în spațiul apartamentului în care locuește;

Nu percepe imperative ca: nu ai voie, nu acum, nu am, mai tarziu;

Devine agresivă când nu reușește să obțină ceea ce își dorește;

Prezintă stări repetate de confuzie, manifestă grimașe, râde fără motiv.

Examenul logopedic:

La nivelul limbajului oral întârziat comparativ cu vârsta cronologică, prezentând dislalie polimorfă. Vorbirea este uneori eliptică, presărată de repetarea a unor cuvinte/ expresii prazitare care distorsionează înțelegerea mesajului și sunt rezultatul unor mesaje cognitiv – afective. În comunicare apar frecvent ticuri verbale și nonverbale.

În general există o incapacitate a copilului de a comunica coerent, expresiv, fluent, în propoziții corecte din punct de vedere gramatical deoarece nu se poate autocontrola și nu poate discerne nici nu aplică normele de conduită.

Stereotipiille verbale accentuate nu împiedică, totuși, reținerea și evocarea cuvintelor. Sintezele verbale comunicative sunt defectuase, propozițiile sunt simple, iar vocabularul activ insuficient exersat în contexte variate de comunicare.

Comportamentul grafic este cel la care copilul întâmpină cele mai grave dificultăți. Desenul este (la 7 ani ) în faza mâzgâlelii, trădând un decalaj considerabil față de normalul vârstei cronologice (și mintale), este în schimb capabilă să umple un contur din creion (al unei case, flori) cu creioane colorate, însă îl depășește de cele mai multe ori.

6. Examenul neuropsihiatric:

Autism infantil și sindrom hiperkinetic, având un coeficient de inteligneță de 35.

Diagnostic logopedic:

Întârziere gravă în dezvoltarea vorbirii orale, comportamentului grafic fiind absolut absent, nu este capabilă nici să deseneze,doar să mâzgalească și să coloreze accentuată instabilitate psihomotorie pe fondul elementelor autismului infantil.

Prognostic:

Evoluție lentă pe toate palierele limbajului. Prognostic extrem de rezervat privind compensarea elementelor autiste și dizarmoniilor la nivelul personalității.

Recomandări:

-terapie medicală susținută;

-psihoterapie;

-educarea psihomotricității generale, în special a psihomotricității fine;

-consilierea individuală și consilierea în familie;

-antrenarea, exersarea și educarea/ dezvoltarea comportamentului grafic;

-evaluare psihiatrică;

-incurajarea și consolidarea activităților cu caracter artistic:cântatul, recitatul, desenatul; ce contribuie la desfasurarea cu placere a terapiei

-realizarea jocurilor de cuvinte;

11. Terapia logopedică:

. Exerciții generale de dezvoltare a respirației, a mișcării organelor implicate în emisia sunetului (limba, buze), exerciții de auz fonematic. Se desenează sunetul pe o jumatate de coală și apoi se colorează de către copil. Astfel copilul va ști asociatia grafică pentru sunetul afectat. Este bine să fie pus sus, cu o agrafă, acolo unde copilul nu poate ajunge la el. În momentul pronunției corecte și automate, cu ajutorul unui scaun,( sau este ajutat de logoped), copilul urcă și ia desenul pe care îl va păstra. (este un simbol al câștigării sunetului, )sunet care acum este al lui)

Exerciții de respirație: scopul este de formare a unui suflu puternic. Acest lucru se poate realiza prin confectionarea unei bărcuțe din hârtie pe care copilul trebuie să o împingă suflând (trebuie sesizată directia suflului de aer: central, stânga, dreapta), prin suflul intr-o foaie de hârtie îndoită de la jumatate, intr-un balon, etc.

Exerciții de dezvoltare a mușchiului lingual (limbii): scopul este de contrul asupra direcției și poziției limbii. Acest lucru se realizează în oglindă, cerând copilului să miște limba sus, jos, la stânga, la dreapta, să ducă limba în cerul gurii, apoi la dinți, alte exerciții. Este necesar ca în oglindă copilul să urmarească mișcarea limbii sale.

Exerciții de dezvoltare a auzului fonematic: scopul este de a diferenția sunetele unele de altele, simple și în cuvinte. Imitarea sunetelor din natura prin următoarele onomatopee (în șoaptă sau tare) : trenul face- șșșșșșș; șarpele- ssss; albina- baâzz, bâzzz ; vântul- vâjjj, vâjjj; țanțarul- jjjjjjjj, ,jjjjjjj.

Etapa de impostare a sunetului. Orice persoană care poate pronunța în mod corect sunetul, este capabilă cu ajutorul unei oglinzi sa surprindă mișcările de articulație, valabile în general pentru orice om. Se explică poziția corectă pentru emisia sunetului. Pentru învățarea sunetului este necesară perceperea pe cale tactilă prin așezarea palmei copilului, pe laringele celui care pronunță Z și pe propiul laringe.

 . Fixarea și consolidarea sunetului în silabe, în cuvinte, propoziții. Primele exerciții de pronunție trebuie făcute în șoaptă , urmând ca pe masura ce se consolidează pronunția corectă a sunetului, să se folosească vocea din ce in ce mai puternică.

Introducerea sunetului în silabe:

silabe directe (za, ze, zi, zo , zu, ză)

logatomi ( aza, aze, azi, azo, eze, ezo, ezu, izi, izo, izu, oza, oze, ozu, ozi, uza, uze, uzo)

silebe cu sens/ fară ( zac, zad, zap, zoc, zec, zed, zef, zet, zic, zie, zit)

Introducerea sunetului în cuvinte:

-sunetul în poziție inițială ( zale, zar, zahăr, zeu, zel, zână, zăduf, zid, ziar, zugrav, zâmbet, zidar, zodie, zebră, etc)

sunetul în poziție mediană (vază, paza, faza, buza, vizita, cozonac, poezie, azi, amiaza, buzunar, mazare, paznic, zmeură, zvon, zguduit, zburdă

sunetul în poziție finală (iaz, necaz, ovăz, acuz, aragaz, orez, miez, autobuz, etc.)

Diferențierea sunetelor:

la nivelul cuvintelor ( sare-zare, sac-zac, seama-zeama, sale-zale, ser-zer, seu-zeu, pasă-pază, oase-oaze, vase- vaze, rasă-rază, varsă-varză)

Automatizarea sunetului în vorbire. Se folosesc propoziții simple cu sunetul aflat în cele trei poziții: inițială, mediană, finală.

Sânziana schiază prin zăpadă.Astazi este ziua Janei. Cosmin desenează o zebră zâmbitoare. Azorel, plin de zăpadă, a intrat în casă.

Copilul este pus deasemenea să recite scurte poezioare care conțin cuvinte cu suetul defocitar poziționat inițial median sau final, deși le recită foarte greu și nu pronunță bine cuvintele
Pisicuta, pis, pis, pis
Te-am visat azi-noapte-n vis.
Te spalam, te pieptanam
Fundă rosie-ti puneam.
Însă tu te-ai supărat.
Și pe mâini m-ai zgariat.

Evoluția pe parcursul terapiei:

Terapia durează 15 minute la cabinetul logopedic, evoluează relativ bine, comparativ cu deficiența mintală de care suferă, fetița imitând foarte bine mișcările aparatului fonoariculator. Durata terapiei este scurtă, deoarece, copilul îsi pierde atenția, concentrarea și are foarte puțină rabdare; de aceea se recurge și la recompense.

În decurs de 6 luni, copilul a invatat să exprime destul de clar nevoile de bază (breu castravete, oarza=varza, cocolata=ciocolata, afară, pârta=brânza, îmbac=îmbrac, burta, uj=ruj, coala=școala, pucii=blugii), vorbirea rămanandu-i telegrafică, si capacitatea de ințelegere limitată din cauza dificienței mintale.

Un aspect important constatat pe parcursul terapiei logopedice a fost nevoia fetiței de a i se oferi recompense pe care le așteaptă și care o stimulează, nevoia de a fi încurajată, admirată, dovadă că o interesează propria persoană și că nu este indiferentă la tot ce se întâmplă cu ea. Datorită acestei relații consolidate dintre logopat și logoped s-a observat o creștere considerabilă a interesului, o mai mare putere de concentrare, o mai bună atenție și un mai bun control auditiv.

Vorbirea reflectată a devenit mai corectă și s-a realizat cu o mai multă ușurință, iar răspunsurile la întrebări au fost mai logice. Pentru respectarea succesiunii corecte a cuvintelor, au fost alcătuite cuvinte de sprijin după scheme, imagine (cine face?, ce face?). Treptat, conversația, câmpul conștiinței s-au lărgit, gândirea s-a mai restructurat.

Asistentul maternal care se ocupă de fetiță nu dă foarte mare importanță terapiei logopedice,fetița, făcând terapie cu logopedul școlii speciale. Asistenta maternală nu efectuează acasă exercițiile logopedice recomandate,de câte ori fetița greșește nu o corecrează și nu îi acordă nici un fel de atenție.

Având în vedere faptul că fetița a fost abandonată de mama ei prezintă unele carențe afective și s-a atașat foarte tare de logoped.Colaborează în timpul ședințelor logopedice și atât cât poate,si cât o ajută coeficientul de inteligență.Se înțelege bine cu fetițele asistentei maternale și invață de multe ori cu ajutorul acestora scurte poeyioare pe care i le recită logopedului cu entuziasm. Îi place foarte mult ludoterapia și este foarte activă atunci când logopedul îi propune diverse jocuri.

Nu relaționează deloc cu peroane necunocute sau la o primă vedere și devine foarte retrasă.Cu sora ei nu relaționează deloc.Are dezvoltată conduita de igienă personală și tot la ședințede logopedice îi place să facă impreună cu logopedul diverse jocuri care țin de igiena personală.

Logopedul a încercat sa facă terapie de grup dar nu a mers în cazul fetiței.În prezent se urmărește ca fetița să-si dezvolte să i se deyvolte fetiței capacitatea de a socializa .În ceea ce privește dislalia se merge pe fixarea sunetului în cuvinte, în poziție inițială, mediană și finală.

În cadrul ședințelor logopedul folosește și cromoterapia care o relaxează foarte mult.

După fiecare ședință de cromoterapie, fetița este nult mai relaxată și mai veselă și comunică mult mai bine.Datorită deficienței mintale, nu își conștientizează defectul de vorbire fapt pentru care nu este deloc afectată atunci când ceilalți din jur o ironizează.

S-a întâmplat ca fetița să aibă regrese datorită faptului că în afară orelor de terapie care se desfășurau de două ori pe saptămână nu se mai ocupa nimeni de fetiță din acest punct de vedere. Terapia se desfășoară cu dificultate, deoarece uneori fetița nu înțelege mesajul transmis de logoped și, acesta trebuie repetat de mai multe ori.

La ora actuală fetița se află sub terapie și colaborează din ce în ce mai bine.Această terapie va continua pe toată perioada școlarizării fetiței

13Concluzii: Prezintă o evoluție destul de bună a limbajului comparativ cu deficienta de care suferă. Are o foarte bună capacitate de imitare și executare a mișcărilor și gesturilor, astfel imită cu usurință mișcările aparatului fonoarticulator al terapeutului. Reușita ei de a exprima unele lucruri și de a se face înteleasă la nivel accesibil a contribuit și la imbunătățirea stărilor ei nervoase, acum putându-se exprima cu un grad de dificultate mai mic.

STUDIUL DE CAZ 6

Prezentarea cazului:

V. N., băiat, născut la 10. 02. 2001, în .

2. Anamneza:

Sarcină normală și naștere naturală. Din punct de vedere al adaptării pedagogice se constată o adaptare foarte bună, în grup, relționând bine atât cu colegii cât și cu adulții. Atât la grădiniță cât și la școală, progresele au fost constante și evidente, copilul având rezultate școlare foarte bune.

Ancheta socială:

Părinții au studii medii, cu o siuație economică relativ bună. Este primul copil în familie, mai are o sora mai mare. Părinții se ocupă de creșterea și educarea copiilor,fiind ajutati in aceasta activitate si de bunica din partea tatalui, care au condiții corespunzătoare de igienă personală și psihică. Mama A. este vanzatoare si tatal C. sofer, 6 ore pe zi copii fiind în grija bunicii.Părinții dețin un apartament cu 2 camere în județul Iași dar vara stau tot timpul la bunica din partea tatălui.

Examenul somatic:

Prezintă o dezvoltare staturală, ponderală și toracică normală.

Examenul psihopedagogic:

deficit mediu la nivelul operațiiolr gândirii;

capacitate mnezică relativ bună;

labilitatea atenției și capacitate scăzută de concentrare;

instabilitate psihomotorie și tulburări de psihomotricitate( orientare spațio-temporală, lateralitate și schemă corporală) grave;

are autonomie personală și socială;

se antrenează ușor în activitate și-l stimulează varietatea;

prezintă o ușoară instabilitate emoțional- afectivă fiind sub influiența tatălui care-l domină și-și exercită autoritatea asupra ambilor copii;

Acțiune asupra colectivului clasei (a cadrului didactic):

discuții cu elevii și sensibilizarea asupra problemelor colegului lor; cultivarea relațiilor de colaborare;

includerea noului coleg în activitățile lor;

rezolvarea conflictelor pe cale pașnică, tolerantă;

colaborarea și întrajutorarea la activități diverse (educație plastică, abilitare manuală);

învățarea în perechi;

asigurarea unui climat afectiv de siguranță, calm, în vederea integrării lui colectivul clasei.

Acțiune asupra familiei:

consilierea părinților;

fiecare membru al familiei să-și asume responsabilități în vederea optimizării evoluției copilului;

să-i ofere sprijin necondiționat în situații dificile care îl depășesc;

conștientizarea necesității formării unor relații de parteneriat între familie, școală, logoped, terapeut;

6. Examenul logopedic:

a)Limbajul oral:

– deficit grav la nivelul auzului fonematic, apărând o serie de fenomene specifice dislaliei polimorfe

-înțelege cu dificultate sau eronat conținutul cuvintelor, acestea rămânându-i de multe ori neclare și generând confuzii și înlocuiri;

dificultăți lexicale, morfologice și sintactice, datorită confuziilor și înlocuirilor din cuvânt;

omite sunete, pronunță sunetele deformat, neclar (siflantele, șuierătoarele, africatele), înlocuiește sunetele pe care nu știe cum să le articuleze corect, confundă frecvent sunetele sonore cu cele surde;

dificultați grave în redarea ideilor într-o succesiune logică, coerentă și corectă(ceea ce a fost unul din considerentele pentru care a fost dignosticat inițial cu întarziere mintală ușoară);

b)Limbajul scris:

motricitatea fină a mâinii fiind în general bine dezvoltată, poate executa (relativ) corect elementele grafice;

desenul acestui copil semnalează prezența unui complex de inferioritate: plasarea omului în colțul din stânga sus al foii, disproporționalitatea între părțile corpului redate grafic, simplitate și schematism;

7. Examenul neuropsihiatric:

Întarzaiere mintală, IQ=60

8. . Diagnostic logopedic:

Dislalie polimorfă si deficit de auz.

9) Prognostic:

Evoluție mai lentă în realizarea articulării corecte a sunetelor pronunțate defectuos

10) Recomandări:

gimnastică fonoarticulatorie și respiratorie;

antrenarea și dezvoltarea deprinderii de citire labială și pronunțare imitativă a cuvintelor;

exersarea și interiorizarea analizei și sintezei fonetice la nivel de fonem/grafem, silabă, cuvânt și propoziție.

11) Terapia logopedică:

Exercițiile logopedice au început cu gimnastica fonoarticulatorie, care a continuat, de altfel, pe tot parcursul terapiei. S-au desfășurat ăi exerciții de educare a echilibrului inspir-expir, de vorbire ritmică și expresivă (onomatopee, interjecții, comenzi verbale), de antrenare a auzului fonematic. S-au importat sunetele pronunțate defectuos (s-ș, ț-z, c-g, t-d), și a grupurilor de sunete (ce, ci ge, gi ghe, ghi) prin folosirea procedeelor logopedice specifice, insistându-se și pe diferențierea fonematică.

CARACTER GENERAL

educarea mișcărilor articulatorii.

-exerciții generale.

-exerciții pentru dezvoltarii mobilitatii aparatului fono-articulator.

-exerciții de mobilitate a maxilarelor.

-exerciții de mobilitate pentru limba.

-exerciții pentru buze si obraji.

-exerciții pentru vălul palatin.

educarea respirației

dezvoltarea respiratiei nonverbale

dezvoltarea respirației verbale

dezvoltarea auzului fonematic

TERAPIA SPECIFICĂ

emiterea sunetului

demonstrație articulatorie

analiza mișcărilor articulatorii în oglindă.

sinteza mișcărilor articulatorii.

articularea cu voce soptită.

articularea cu voce normală.

articularea în fața oglinzii impreună cu logopedul.

articularea în fata oglinzii singur.

exercițiul

articularea sunetului impreună cu vocale

articularea sunetului în silabe

articularea sunetului în logatomi

articularea sunetului în cuvinte

articularea sunetului în propoziții

comparatia

grafică

și grafică

derivarea sunetului

din sunete apropiate ca mod și loc de articulare

din sunetele care apar primele în ontogeneză

consolidarea sunetului

exercițiul

analiza fonematică.

diferentiere motrica kinestezica.

diferentierea sunetului nou de sunete din grupe mai indepartate.

diferentierea sunetului de sunete asemanatoare.

analiza si diferentiere grafica.

comparația

grafică

și grafică

automatizarea sunetului

exercitiul

analiza si sinteza fonematica si de repetare a unor serii de cuvinte (oral)

analiza si sinteza fonematică exprimată în scris

compunerea

construirea după imagini date, a unor fraze, povestiri (verbal/ scris)

analiza fonematică a textului compunerii

conversația

12. Evoluția pe parcursul terapiei:

Pe durata primului an școlar în care s-a aplicat programul de intervenție, am remarcat ca aspecte de bază ale dezvoltării psihice:

modalitatea vizuală de percepere a informației era mai bună decât cea auditivă;

atenția era extrem de fluctuantă, fiind slab rezistentă la factori perturbatori sau, pur și simplu, dând impresia că visează;

capacitatea mnezică era scăzută, predominând memoria vizuală;

stilul de lucru era inegal, nu manifesta inițiativă, fiind pasiv și așteptând să fie solicitat (această apatie se datora instabilității atenției care nu-i susținea curiozitatea și faptului că nu dorea să se afirme în grup);

se integrază ușor în colectiv, caută compania celorlalți colegi, se împrietenește cu ușurință.

Pe parcursul terapiei copilul a avut o evoluție foarte bună, chiar spectaculoasă pentru anumite perioade, cu progrese vizibile în îmbogățirea vocabularului activ, în dezvoltarea grafismului, dovedind o memorie bună, și capacități de analiză, sinteză, comparare și chiar abstractizare. Importarea sunetelor pronunțate defectuos, sau a celor omise s-au făcut într-un timp relativ scurt, logopedul manifestând o voință foarte bună cooperând cu profesorul psihopedagog. De asemenea, exercițiile logopedice au fost continuate și acasă, împreună cu mama care a insistat asupra unor sarcini terapeutice accesibile și special trasate de către profesorul psihopedagog(exerciții simple de gimnastică fonoarticulatorie și de educare a echilibrului inspir-expir, exerciții de pronunțare reflectată a fenomenelor importate și consolidate de memoriyare și recitare expresivă, de consolidare a exprimării verbale expresive și ritmice.

În condițiile în care terapia logopedică a fost de trei ședințe săptămânal, apoi două, s-au observat progrese la nivelul tuturor aspectelor vorbirii orale. Și în ceea ce privește activitatea de antrenament grafic și de scriere a grafismelor, evoluția copilului a fost foarte bună, întărită fiind și de autamatizarea corectității de analiză și sinteză fonetică. Au mai persistat greșeli și confuzii, omisiuni și înlocuiri ale finalului unor cuvinte polisilabice și în special a termenilor/categoriilor semantice care nu au fost folosite în mod uzual. Evoluția acestui copil pe întreg parcursul terapiei logopedice a fost principalul motiv pentru care orientarea școlară a fost spre școala obișnuită(integrare individuală fară programă școlară adaptată doar cu monitorizarea cazului, continuarea terapiei logopedice și cooperarea învățătoarei cu profesorul psihopedagog.

Desigur, la probele de evaluare sumativă, aceste tehnici nu pot fi utilizate de învățătoare (care poate doar să dirijeze atenția copilului spre citirea labială – care este un procedeu insuficient, totuși). Aceste particularități explică decalajele între calificativele școlare ale copilului; dacă la probele sumative calificativele erau preponderent de “suficient” și chiar “insuficient”, la dictările curente putea să obțină “bine” și chiar “foarte bine”. Un experiment simplu probează aceste explicații:i s-a aplicat subiectului o probă ce constă dintr-o dictare a unui text în condiții normale (vorbire clară și expresivă, cerută de semnele de punctuație și cu rostirea în mod ritmic și rar a cuvintelor, tocmai pentru a i se da subiectului posibilitatea de a citi labial cuvintale).

Într-o altă zi i s-a cerut să scrie după dictare un text care era analizat și sintetizat fonetic succint (într-un timp mediu și fără multe reveniri asupra conținutului textului). Diferențele nu au fost semnificative în vreme ce prima dictare arăta clar problemele și dificultățile pe care subiectul le are în receptarea vorbirii orale, dictarea cu sprijin este și se constituie într-o sugestie de organizare și desfășurare a activității de învățare școlară pantru acest copil (pentru demonstrație am anexat aceste două tipuri de dictări).

În cea de-a doua etapă a terapiei s-a avut în vedere educarea atenției și memoriei auditive care să-i permită urmărirea conștientă și activă a exercițiilor logopedice, dezvoltarea auzului fonematic pentru o bună sesizare și diferențiere a sunetelor, pentru realizarea unei pronunții corecte s-au făcut exerciții de gimnastică articulatorie pentru a-i educa echilibrul dintre inspir și expir. Băiețelului îi plăceau foarte mult jocurile de cuvinte și ghicitorile însotite de mișcări haioare și rapide ale corpului.S-au efectuat și exerciții mai complexe de gimnastică facială și linguală velopalatină și labială.

Însușirea articulației corecte a sunetelor s-a făcut pe baza imitației, logopedul demonstrând în fața oglizii modul de articulare corectă a sunetelor. Odată fixate sunetele s-a urmărit dezvoltarea auzului fonematic folosindu-se analiza chinestezică și optică, particulalitățile articulatorii ale fiecărui sunet fiind fixate prin pipăirea laringelui, simțirea jetului de aer pe mână, simțirea încordării organelor de vorbire atingându-se cu mâna regiunea rădăcinii limbii , prin urmărirea cu ochii a modului de articulare.

Pentru dezvoltarea auzului fonematic s-au făcut exerciții de diferențiere a sunetelor apropiate ca pronunție (p-b,f-v )

Însușirea vocabularului s-a făcut într-un mod activ, în cadrul unor activități variate Primele cuvinte au fost legate de necesitățile imediate, de mediu personal, de jocuri sau jucării care i-au făcut plăcere logopatului Imediat ce și-a însușit un minim de cuvinte, acestea au fost introduse în propoziții simple formate din două trei cuvinte cu structuri accesibile.S-a folosit un material bogat ilustrat sugestiv, atât pentru denumirea imaginilor, formularea propozițiilor cât și pentru formarea deprinderii de a asculta.

Un aspect important pe parcursul terapiei a fost nevoia băiețelului de a i se oferi recompense pe care le așteaptă și care îl stimulează, nevoia de a fi încurajat, admirat. Datorită relației consolidate dintre logoped și logopat s-a observat o mai mare creștere a interesului, o mai mare putere de concentrare, o mai bună atenție și un mai bun control auditiv.Vorbirea reflectată a devenit mai corectă și s-a realizat cu mai multă ușurință, iar răspunsurile la întrebări au fost mai logice.Pentru respectarea succesiunii corecte a cuvintelor au fost alcătuite cuvinte de sprijin după scheme și imagini. Treptat conversația și câmpul gândirii s-au mai lărgit, gândirea s-a mai restructurat.

Pentru înțelegerea aspectelor gramaticale, cuvintele au fost date în forme flexionare, în diferite propoziții cu schmbări după caz, număr,timp, persoană.

S-a inceput deasemenea și terapia de scriere, munca cu grafemele, necesitând ca băietelului să i se poarte mâna și analizându-se procesul scrierii literelor.Datorită deficienței mintale, copilul are o scriere inegală, dezordonată, împrăștiată.

Are o orientare spațio-temporală deficitară, capacitate de analiză și sinteză foarte redusă.Se constată mari greutăți în trecerea de la analiă la sinteză .În prezent, vorbirea reflectată s-a mai conturat însă există mari ezitări în cea independentă, uneori la ședințele de terapie refuzând să vorbească, sau o face după mari insistențe ale logopedului.

Când răspunde la întrebări nu folosește cuvinte independente deși are formată la un nivel minim deprinderea de a-exprima ideile în cadrul unei propoziții

În continuare în terapia lohopedică se insistă pe dezvoltarea vocabularului.O atenție deosebită realizării unei vorbiri independente cursive.Se va urmări deasemenea dezvoltarea intereslui pentru scris citit, deși nu va avea niciodată o citire fluentă, va reuși cât de cât să scrie după dictare..

În ceea ce privește raportul de integrare școlară s-a adaptat cât de cât reușeșe sa comunice satisfăcător atât cu colegii cât și cu profesorii.

13Concluzii:

Intervenția în echipă pentru recuperarea acestui copil a fost un factor important în reușita integrării. Decisivă a fost și intervenția timpurie pentru prognosticul favorabil în ceea ce privește integrarea individuală într-o școală scoala speciala.

STUDIU DE CAZ 7

1 Prezentarea cazului:

D. P., băiat, născut la 10. 02. 2002, în .

Anamneza:

Sarcina a avut o evoluție normală. Naștere naturală termen, cantarind- 3,400g.la testul APGAR primește nota 8. Merge în jurul vârstei de 1 an. Întârziere în apariția vorbirii – primul cuvânt este rostit la 1 an și 6 luni. La 5 ani merge la grădiniță unde s-au observat, pe lângă dificultățile de vorbire, și deficiențe de atentie. Relaționa bine în colectivul de copii, dar întâmpina greutăți în realizarea sarcinilor instructiv – educative.

La un control medical amănunțit se pune diagnosticul de retard mental, și tulburări de vorbire și se indică începerea terapiei logopedice.

Ancheta socială:

Părinții au studii medii, cu o siuație economică relativ bună. Este primul copil în familie, mai are un frate mai mic, acum școlar. Părinții se ocupă de creșterea și educarea copiilor, care au condiții corespunzătoare de igienă personală și psihică.

Mama E. are 33 de ani, secretara, tatăl V. are 36 ani, agent vânzări, au o bonă care se ocupă de cei doi copii în timpul în care acestia sunt la serviciu.

Examenul somatic:

Prezintă o dezvoltare staturală, ponderală și toracică normală.

Examenul psihopedagogic:

lipsa de sociabilitate;

excese de comportament, mișcări stereotipe;

refuză să fie uneori atins;

preferinta pentru stimulii tactili și olfactivi;

preocupării pentru jociri ciudate, bizanterii;

deficit mediu la nivelul operațiiolr gândirii;

capacitate mnezică relativ bună;

labilitatea atenției și capacitate scăzută de concentrare;

instabilitate psihomotorie și tulburări de psihomotricitate( orientare spațio-temporală, lateralitate și schemă corporală) grave;

are autonomie personală și socială;

se antrenează ușor în activitate și-l stimulează varietatea;

prezintă o ușoară instabilitate emoțional- afectivă fiind sub influiența tatălui care-l domină atât pe el cât și pe fratele său. Memoria – evocare mnezică slabă.

Atenția – fluctuantă, foarte labilă.

Voința – slabă, tonus psihic scăzut.

Afectivitatea – imaturitate afectivă, emotivitate, anxietate ca urmare a conștientizării handicapului, labilitate.

Comportamentul – irascibilitate, negativism, îi lipsește dorința de a comunica pe fondul unei neîncrederii în posibilitățile proprii. Pe parcursul terapiei, aceste manifestări s-au diminuat, copilul devenind cooperant.

Examenul logopedic:

Dislalie polimorfă și bâlbâială clono – tonică pe fondul unor elemente de autism infantil și a unei accentuate instabilități psihomotrice. Motricitatea fină insuficient dezvoltată și tulburările de lateralitate și orientare spațio-temporală determină un deficit accentuat la nivelul comportamentului grafic.

În momentul începerii terapiei, s-au observat următoarele:

mare întârziere în dezvoltarea limbajului,

pronunțarea reflectată și independentă incorectă,

înțelege cuvintele cu conținut familiar.

Examenul neuropsihiatric:

Autism infantil, dislalie polimorfă, bâlbâială, sindrom hiperkinetic.

Diagnostic logopedic:

Dislalie polimorfă, bâlbâială clono-tonică.

Prognostic:

Evoluție favorabilă în ceea ce privește corectarea dislaliei polimorfe, dar mai lentă în realizarea unei vorbiri fluente, ritmice, datorită instabilității psihomotorii accentuate, cât și a elementelor de autism.

Recomandări:

antrenarea și dezvoltarea motricității generale, a motricității aparatului fonoarticulator și a motricității fine;

terapie logopedică specifică pentru importarea sunetelor afectate (pronunțarea defectuasă a consoanelor “s-ș”, a grupurilor “ce, ci, ghe, ghi”, înlocuirea frecventă a unor consoane și grupuri consonantice cu “ț”, omisiunea lui “j/ z”, “h/x”;

ritmică logopedică;

gimnastică respiratorie;

psihoterapie în vederea compensării elementelor autiste și terapie medicală de neport;

consilire individuală și familial;

exersarea și consolidarea deprinderilor de viață cotidiană;

antrenarea, exersarea și educarea/ dezvoltarea comportamentului grafic;

vorbirea prelungită sau monotonă.

11: Terapie logopedică:

Terapia logopedică a început de timpuriu și a fost susținută de cea medicală și de cea psihologică. Frecventarea Grădiniței Speciale în mod constant, timp de doi ani consecutiv, a contribuit nu numai la optimizarea interrelaționării în grup, ci și la formarea autonomiei personale și sociale, la parcurgerea unui program complex, individualizat și focalizat pe terapia logopedică specifică și pe terapia psihomotrică.

În linii mari, terapia psihomotrică a urmărit:

formarea schemei personale proprii și a partenerului;

educarea și fixarea lateralității;

dezvoltarea coordonării oculo-manuale;

antrenarea și dezoltarea capacității de a opera cu structurile perceptiv motrice de culoare, formă, mărime;

formarea și exersarea orientării spațio-temporale;

dezvoltarea motricității generale și specifice(a aparatului fonoarticulator și a motricității fine;

Terapia logopedică a fost focalizată pe:

exerciții de respirație ritmică;

dezvoltarea auzului fonematic;

importarea sunetelor omise, pronunțate greșit sau înlocuite și introducerea acestora în cuvinte, silabe, propoziții.

Paralel cu exercițiile pentru terapia dislaliei polimorfe, s-au realizat exerciții de vorbire ritmică, condiții care au determinat copilul să adopte intonația și ritmul normal în vorbire. Odată cu obținerea unei pronunții corecte a sunetelor afectate s-a insistat pe exerciții de vorbire reflectată, pe exerciții de memorare a unor strofe, poezii, lecturi după imagini, recitarea expresivă a unor scurte texte în versuri sau proză. Terapia psihomotrică și cea logopedică au fost întregite prin educarea conduitelor sociale în vederea diminuării instabilității psihomotorii și formării autonomiei personale și sociale.

Evoluția pe parcursul terapiei:

S-a obținut o mai bună destindere și uneori chiar o relaxare psiho-emoțională. Activitățile de grup l-au motivat, copilul răspunzând pozitiv terapiei specifice. În general s-a înregistrat un progres constant în educarea componentei psiho-motorii, dar mai lent față de programul complex al terapiei logopedice. Aceasta s-a datorat și faptului că existau tulburări de limbaj asociate și care se intercondiționau.

Astfel că după cei doi ani în care a frecventat Grădinița Specială, copilul avea o vorbire mai clară, deși persista o ușoară dislalie care se accentua în momentele de stres, oboseală sau hiperagitație. S-a obținut și o îmbunătățire a ritmului vorbirii, mai ales după ce a fost sprijinit și implicat în procesul de autocorectare, respectiv a fost înregistrat vorbind liber și reflectat, apoi și-a ascultat propria vorbire și a fost solicitat să facă anumite evaluări , evidențiindu-se aspectele pozitive sau cele negative. Efortul volitiv al copilului a fost motivat prin intermediul acestor „activități de comparare”, copilul exersând autocontrolul în pronunțarea corectă și în fixarea ritmului și a fluienței normale în vorbire.

Metoda folosită preponderent a fost cea de analiză și sinteză fonetică. Copilul a fost orientat spre școala specială (elevi cu deficiență mintală) deoarece s-a avut în vedere atât deficitul intelectual ușor, cât mai ales deviațiile de comportament ce caracterizau prezența unor elemente de autism, a instabilității accentuate psihomotrice și a tulburărilor de limbaj compensate parțial. În grupul școlar a avut o evoluție favorabilă antrenându-se ușor în activitățile colective și în cele individuale, deși a manifestat o dorință de dominare a unor colegi. Totuși hiperagitația, ticurile motrice au continuat. Realizarea actelor lexico-grafice (în special a celor grafice) s-a obținut cu relative dificultăți deși se reușise parțial terapia vorbirii orale. Avându-se în vedere progresele obținute, cât și comportamentul social dezvoltat corespunzător (o bună capacitate de interrelaționare, o adaptare școlară și socială bună) s-a putut lua decizia de integrare individuală, cu adaptarea curriculară corespunzătoare, deși acest lucru s-a petrecut relativ târziu: dupâ patru ani de școlarizare în învățământul special.

Relaționează bine cu colegii de clasă iar în privința terapiei logopedice putem spune că preferă terapia de grup. Îi plac foarte mult jocurile hazlii și în special cele care ajută la dezvoltarea auzului fonematic (de exemplu-jocul deschide urechea bine). Colaborează foarte bine cu logopedul, urmând ândeajuns de atent instrucțiunile.

În terapie logopedul a inclus și jocurile sub formă de concurs atunci când se organiza acea terapie de grup.Afost destul de uimitoare reacția băiețelului căruia se pare că îi plăcea foarte mult spiritul de competiție,deși nu era tot timpul câștigător.

Evoluția în ceea ce privește corectarea sunetelor este favorabilă,băiețelul ajungând chiar sa memoreze scurte poezioare care contin sunetul deficitar la începutul, la mișlocul și la sfârșitul versurilor.

Impostarea sunetelor pronunțate defectuos sau a celor omise sau facut ]ntr-un timp relativ scurt, logopedul manifest]nd o voință foarte bună coperând cu profesorul psihopedagog. Deasemenea exercițiile logopedice au fost continuate și acasă, împreună cu mama care a insistat asupra unor sarcini terapeutice accesibile și special trasate de catre profesorul psihopedagog (exerciții simple de gimnastică fonoarticulatorie și de educare a echilibrului inspir-expir, exerciții de pronunțare reflectată a fonemelorimportante și consolidate de memorizare și recitare expresivă, de consolidare a exprimării verbale expresive și ritmice).

În condițiile în care terapia logopedică a fost de două ședințe săptămânal, apoi două s-au observat progrese la nivelul tuturor aspectelor vorbirii orale. Și în ceea ce privește activitatea de antrenament grafic și de scriere a grafemelor, evoluția copilului a fost destul de bună întărită de automatizarea corectării de analiză și sinteză fonetică.

Au mai persistat greșeli și confuzii care se datorau în mare parte și deficienței intelectuale a copilului.Evoluția lui pe întreg parcursul terapiei logopedice a fost satisfăcătoare.A fost integrat într-o școală specială și lucra după o programă adaptată împreună cu profesorul de scprijin.Rezultatele au fost satisfăcătoare având în vedere deficiența mintală.

13Concluzii:

Acest caz scoate in evidență faptul ca și tulburarile de limbaj mixte pot avea un rezultat bun, chiar și atunci când acestea sunt insoțitei de o intarzaiere mintală; factorii cei mai importanti în astfel de cazuri fiind răbdarea și capacitarea de a răspunde indicațiilor.

Concluzii

Dacă ne gândim care sunt de fapt toate etapele evoluției limbajului și cum ajunge copilul să se facă înțeles ne dăm seama că încă de când sunt foarte mici copii încep să invețe puțin câte puțin din tainele limbajului.Încă din stadiul holofrazei copii descoperă câte puțin.Ce se întâmplă însă cu deficienții mintal, pentru ei lumea cuvintelor capătă sens mult mai târziu toate lucrurile sunt speciale, diferite. Dacă vorbim de deficientul mintal dislalic, limbajul se dezvoltă într+un mod destul de diferit

Se consideră că intervalul dintre pronunțarea primelor cuvinte izolate și utilizarea propozițiilor este mai semnificativ pentru nivelul intelectual decât vârsta la care apare primul cuvânt. În cazul în care la un copil pronunțarea primului cuvânt are loc cu întârziere, dar la scurt timp se trece la propoziții, trebuie exclusă ipoteza că ar fi vorba de un copil cu deficiență mintală. Explicația constă în faptul că pronunțarea unor cuvinte izolate poate avea loc pe baza unei ecolalii fiziologice, în timp ce utilizarea propoziției implică procese de cunoaștere mai complexe. În concluzie deficientul mintal are procesele de cunoaștere mult mai slab dezvoltate față de copilul normal.

Un studiu arată faptul că un copil normal utilizează cuvinte izolate între 10 și 18 luni, în timp ce copilul deficient mintal dispune de acest mod de exprimare între 2 ani și jumătate și 5 ani. Decalajul dintre datele acestor cercetări se explică prin neutilizarea unui criteriu unitar de apreciere a apariției vorbirii, adică simpla observare nu oferă date suficient de obiective pentru a stabili în ce măsură complexul sonor emis de un copil constituie un cuvânt cu valoare de semnal sau o imitare prin ecolalie fiziologică. În al doilea rând, decalajul poate decurge și din compoziția grupelor studiate, știut fiind faptul că limbajul este un fenomen al cărui ritm și limită de dezvoltare sunt influențate în mare măsură de condițiile educative, în concluzie educația dezvoltă mai mult sau mai puțin limbajul.

După spusele cercetătorilor dislalia dislexia si disgrafia sunt cel mai des întâlnite în cazul copiilor deficienți mintal.Datorită acestor deficiențe mintale copiii vorbesc mai târziu se exprimă mai greu omit literele le înlocuiesc nu pot despărți în silabe și nu pot forma propoziții simple doar cu ajutorul logopedului sau profesorului de sprijin.

Tulburarea limbajului se manifestă la copiii deficienți mintal sub variate aspecte ale perceperii și înțelegerii vorbirii interlocutorului, al volumului vocabularului și al complexității frazelor utilizate, al expresivității vorbirii, al articulării, fonației și ritmului vorbirii. Cu cât gradul deficienței mintale este mai pronunțat, cu atât frecvența tulburărilor de limbaj este mai mare.

S-a pus de asemenea problema măsurii în care dificultățile de limbaj ale copiilor sunt similare cu cele ale copiilor normali de o vârstă cronologică mai mică, dar cu aceeași vârstă mintală, concluziile fiind contradictorii. Unii cercetători consideră că deficienții mintal obțin rezultate mai slabe la o serie de probe cum ar fi numirea obiectelor familiare, identificarea obiectelor pe baza denumirii lor, definirea cuvintelor, diferențierea și reproducerea sunetelor vorbirii, precum și sub aspectul complexității și corectitudinii frazelor utilizate. Inferioritatea copiilor deficienți mintal față de cei normali – sub aspectul denumirii obiectelor și al diferențierii sunetelor – este mai pronunțată la vârstele mici. În plus, la deficienții mintal s-au găsit moduri de comunicare absente la normalii cu aceeași vârstă mintală; în această categorie intră răspunsurile lipsite de conținut în raport cu întrebarea, utilizarea gesturilor în locul răspunsului verbal și manifestări de pseudovorbire, adică polisilabe lipsite de semnificație.

În concluzie, neconcordanțele amintite sunt determinate de complexitatea factorilor ce influențează dezvoltarea procesului de comunicare. Ele pot rezulta, de exemplu, din compoziția diferită, sub aspectul sexului, a grupelor studiate sau sub aspectul condițiilor socio-economice și culturale în care s-au dezvoltat subiecții. S-a pus de asemenea problema măsurii în care dificultățile de limbaj ale copiilor sunt similare cu cele ale copiilor normali de o vârstă cronologică mai mică, dar cu aceeași vârstă mintală, concluziile fiind contradictorii.

Din tot ceea ce s-a demonstrat, putem concluziona că, deficienții mintal dislalici îsi dezvoltă mult mai greu vocabularul și că de foarte puține oti ating nivelul unei vorbiri fluente și clare, indiferent cât timp ar dura terapia.

Pentru a putea demonstra cele concluzionate cu privire la dislalia deficientului mintal din punct de vedere teoretic voi încerca să desprind câteva concluzii din analiza studiilorc de caz.

În primul studiu este vorba de un băiețel care pe parcursul celor trei ani de terapie logopedică se remarcă o îmbunătățire remarcabilă a vorbirii și a pronunției consoanelor care se pronunțau defectuos sau care nu puteau fi pronunțate deloc, aceasta și cu ajutorul familiei și al educatoarei respectiv al învatatoarei.

A dezvoltato relație bună cu colectivul clasei și s+a integrat foarte bine.

În cel de-al doilea studiu este analizat cazul unui alt băiețel care, In pofida deficienței mintale ușoare și a tulburării de limbaj de care suferă subiectul, se poate observa dorința acestuia de a se exprima, de a comunica, dar nepermțându-i vocabularul și chiar conduita (introversia). în ceea ce privesc elementele care țin de afectivitate se poate observa emotivitate, o doza de anxietate și chiar neîncredere în sine.

În cazul numărul trei este vorba tot despre un băiețel căruia i s-a acordat o atenție deosebită, având în vedere acest fapt, copilul, prin intermediul terapiei logopedice, consilierii pedagogice și implicării familiei, s-a reușit să se faciliteze integrarea functională a lui T. în grupa de copii., participarea lui firească la activitățile instructiv-educative din școală. Munca si colaborarea dintre învatatoare, logoped, părițtii lui T.a constituit un cerc de susținere afectivă, volitivă,de echilibrare si integrare a lui T. în mediul școlar, ajutându-l să-și corecteze pronunția, ritmul și fluența vorbirii, să-și construiască bazele unei imagini de sine pozitive, bazate pe încrederea că “poate”să fie la fel ca orice copil.

În continuare cazul următor este al unui băiețel pe nume Ionuț a cărei evoluție terapeutică se dovedește a fi una bună, copilul putându-se integra intr-o școală normală, și obținând rezultate bune la invatatură; copilul fiind foarte determinat în a-și corecta deficiența de limbaj. De asemea mama lui participă foarte mult la consolidarea încrederii în sine a copilului, sprijinindu-l și încurajandu-l foarte mult.

Cazul cinci este al unei fetițe care are o evoluție destul de bună a limbajului comparativ cu deficienta de care suferă. Are o foarte bună capacitate de imitare și executare a mișcărilor și gesturilor, astfel imită cu usurință mișcările aparatului fonoarticulator al terapeutului. Reușita ei de a exprima unele lucruri și de a se face înteleasă la nivel accesibil a contribuit și la imbunătățirea stărilor ei nervoase, acum putându-se exprima cu un grad de dificultate mai mic. Comunică destul de bine și s-a integrat în familia asistentului maternal.

Cazul numărul șase este al unui băiețel, născut la ,care a evoluat destul de bine pe parcursul terapiei. Intervenția în echipă pentru recuperarea acestui copil a fost un factor important în reușita integrării. Decisivă a fost și intervenția timpurie pentru prognosticul favorabil în ceea ce privește integrarea individuală într-o școală scoala specială.

Ultimul caz, cel de al șaptelea analizează dificultățile de intelect și de limbaj ale unui băiețel din .

Acest caz scoate in evidență faptul că și tulburarile de limbaj mixte pot avea un rezultat bun, chiar și atunci când acestea sunt însoțitei de o întarzaiere mintală; factorii cei mai importanti în astfel de cazuri fiind răbdarea și capacitarea de a răspunde indicațiilor.

Acest ultim caz pune în evidență faptul că totul se rezolvă cu rabdare chiar și cele mai dificile probleme.

Analiza acestor studii de caz ne poate dovedi că un dislalic cu întârziere mintală âți poate oferi o satisfacție din punct de vedere personal.Trebuie să a vem puterea să luptăm pentr ei ca viitori specialiști și numai în acel moment vor învăța si ei să lupte alături de noi și să urce ușor cu sfială treaptă cu treaptă spre o cât mai bună integrare familială,școlară, socială și de cenu, profesională.

Bibliografie

Arcan P., Ciumăgeanu D., Copilul deficient mintal, Ed. Facla, , 1980

Avramescu M.D. Defectologie și Logopedie, Editura Fundația România de Mâine, București, 2007

Boșcaiu E: , Prevenirea și corectarea tulburărilor de vorbire în grădinițele de copii, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1973

Fozza C., A., Îndrumar pentru corectarea deficiențelor fizice , Ed. Fundației România de Mâine, București, 2002

Gelder M., Gath D., Mayou R, Tratat de psihiatrie – Oxford, Ed. Asociația Psihiatrilor Liberi din România, Geneva Initiative Publishers, 1994, ed.a II-a

Gherguț A. Ghid pentru concursuri si examene de obtinere a gradelor didactice Editura Polirom , Cluj – Napoca,

Gherguț, A.; Neamțu C., Psihopedagogie specială, Editura Polirom Iasi, 2000

Guțu M. Logopedie Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj- Napoca, 1975

Jurcau E. Logopedie Editura Universității Babeș-Bolyaie, 2005, Cluj Napoca

Jurcău E., Jurcău N., Cum vorbesc copiii noștri, Ed. Dacia,1996

Lungu N. ., Program de recuperare complexă a copilului handicapat mintal, Institutul Național pentru Recuperare și Educație Specială a Persoanelor Handicapate, 1992

Moldovan I., Corectarea tulburărilor limbajului oral , Presa universitară Clujeană, 2006

Mușu I., Taflan A., Terapie educațională integrată, Ed. ProHumanitate, , 1997

Nastas A, Banari, I Carpenco ,,Dereglări de vorbire la copii și corectarea lor”. Chișinău 1984.

Paunescu C. , Deficienta mintala si organizarea personalitatii, Ed. Didactică și Pedagogică, Bucuresti. 1978

Păunescu C., Deficiența mintală și procesul învățării, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976

Păunescu C., Tulburările de vorbire la copii, Ed. Medicală, București, 1966

Popescu R. -; “Problematica deficientilor de auz”, Editura Psihomedia, , 2003

Popovici, D.V. Dezvoltarea comunicării la copiii cu deficiențe mintale , București, Ed. Pro Humanitate, 2000

Predescu V., Psihiatrie, vol. I, Ed. Medicală, București, 1989

Radu Gh. , Psihopedagogia școlarilor cu handicap mintal, Ed. ProHumanitate, 2000

Radu Gh. și colab. , Introducere în psihopedagogia școlarilor cu handicap, București, Editura Pro-Humanitate, 1999

Roșca M., Psihologia deficienților mintal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967

Stănică C., Vrășmaș E., Terapia tulburărilor de limbaj, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997

Verza E. “Disgrafia și terapia ei” Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

Verza E. “Disgrafia și terapia ei” Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997

Verza E. “Conduita verbală a școlarilor mici” , Ed. Didactică și Pedagogică, București,1973

Verza E. ,,Psihopedagogie specială” București 1998

Verza E., Dislalia și terapia ei, București, Ed. Didacticpă și Pedagogică, 1977

Verza E., Afectivitate și comunicare la copiii în dificultate, București, Ed. Fundației Humanitas, 2004

Verza E., Ce este logopedia?, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1982

Verza E., Tratat de logopedie, Ed. Fundația Humanitas, București, 2003

Vrășmaș, T., Daunt, P., E., Mușu, I. , Integrarea în comunitate a copiilor cu cerințe educative speciale, Editura Alternative, București, 1996

Wirth, R. and Hipp, J. CRISP-DM: Towards a standard process model for data mining. In Proceedings of the 4th International Conference on the Practical Applications of Knowledge Discovery and Data Mining, pages 29-39, 2000, .

http://ro.wikipedia.org/

Bibliografie

Arcan P., Ciumăgeanu D., Copilul deficient mintal, Ed. Facla, , 1980

Avramescu M.D. Defectologie și Logopedie, Editura Fundația România de Mâine, București, 2007

Boșcaiu E: , Prevenirea și corectarea tulburărilor de vorbire în grădinițele de copii, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1973

Fozza C., A., Îndrumar pentru corectarea deficiențelor fizice , Ed. Fundației România de Mâine, București, 2002

Gelder M., Gath D., Mayou R, Tratat de psihiatrie – Oxford, Ed. Asociația Psihiatrilor Liberi din România, Geneva Initiative Publishers, 1994, ed.a II-a

Gherguț A. Ghid pentru concursuri si examene de obtinere a gradelor didactice Editura Polirom , Cluj – Napoca,

Gherguț, A.; Neamțu C., Psihopedagogie specială, Editura Polirom Iasi, 2000

Guțu M. Logopedie Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj- Napoca, 1975

Jurcau E. Logopedie Editura Universității Babeș-Bolyaie, 2005, Cluj Napoca

Jurcău E., Jurcău N., Cum vorbesc copiii noștri, Ed. Dacia,1996

Lungu N. ., Program de recuperare complexă a copilului handicapat mintal, Institutul Național pentru Recuperare și Educație Specială a Persoanelor Handicapate, 1992

Moldovan I., Corectarea tulburărilor limbajului oral , Presa universitară Clujeană, 2006

Mușu I., Taflan A., Terapie educațională integrată, Ed. ProHumanitate, , 1997

Nastas A, Banari, I Carpenco ,,Dereglări de vorbire la copii și corectarea lor”. Chișinău 1984.

Paunescu C. , Deficienta mintala si organizarea personalitatii, Ed. Didactică și Pedagogică, Bucuresti. 1978

Păunescu C., Deficiența mintală și procesul învățării, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976

Păunescu C., Tulburările de vorbire la copii, Ed. Medicală, București, 1966

Popescu R. -; “Problematica deficientilor de auz”, Editura Psihomedia, , 2003

Popovici, D.V. Dezvoltarea comunicării la copiii cu deficiențe mintale , București, Ed. Pro Humanitate, 2000

Predescu V., Psihiatrie, vol. I, Ed. Medicală, București, 1989

Radu Gh. , Psihopedagogia școlarilor cu handicap mintal, Ed. ProHumanitate, 2000

Radu Gh. și colab. , Introducere în psihopedagogia școlarilor cu handicap, București, Editura Pro-Humanitate, 1999

Roșca M., Psihologia deficienților mintal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967

Stănică C., Vrășmaș E., Terapia tulburărilor de limbaj, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997

Verza E. “Disgrafia și terapia ei” Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

Verza E. “Disgrafia și terapia ei” Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997

Verza E. “Conduita verbală a școlarilor mici” , Ed. Didactică și Pedagogică, București,1973

Verza E. ,,Psihopedagogie specială” București 1998

Verza E., Dislalia și terapia ei, București, Ed. Didacticpă și Pedagogică, 1977

Verza E., Afectivitate și comunicare la copiii în dificultate, București, Ed. Fundației Humanitas, 2004

Verza E., Ce este logopedia?, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1982

Verza E., Tratat de logopedie, Ed. Fundația Humanitas, București, 2003

Vrășmaș, T., Daunt, P., E., Mușu, I. , Integrarea în comunitate a copiilor cu cerințe educative speciale, Editura Alternative, București, 1996

Wirth, R. and Hipp, J. CRISP-DM: Towards a standard process model for data mining. In Proceedings of the 4th International Conference on the Practical Applications of Knowledge Discovery and Data Mining, pages 29-39, 2000, .

http://ro.wikipedia.org/