Optimizarea Mecanismelor de Coping Si Principii Dr Conduita Antistres

Rezumat

Introducere

Capitolul 1

Mecanisme de apărare psihică

Mecanisme de coping

1.3 Clasificarea strategiilor "coping" și metoda de evaluare a acestora

Capitolul 2 Stresul si principiile de conduita antistres 

2.1. Ce este stresul?

2.2. Caracteristicile indivizilor aflați într-o stare cronică de stres

2.3 Ce e de facut cu stresul?

2.4. Principii de conduita antistres

Capitolul 3 Studiu de caz

Bibliogafie

Rezumat

Prezentul material este conceput ca un studiu teoretico-experimental având ca principal scop identificarea mecanismelor (strategiilor) de coping utilizate de adulți în fața evenimentelor stresante cât și construirea și implementarea unui program de optimizare a capacităților de coping la adulții tineri.

Capacitățile de coping incumbă pe rând construirea unei atitudini pozitive la adulți cât și dezvoltarea abilităților de comunicare și de rezolvare a conflictelor; construirea unor patternuri rezolutive generale și a unor modalități de a răspunde în mod adecvat factorilor stresori. Modulele programului au cuprins o serie de etape ce au avut ca și corespondent in vivo construirea în grup și cu ajutorul grupului a unor scheme rezolutive generale care să poată fi adaptate pentru situațiile diverse pe care le parcurge individul, atât în viața profesională cât și în cea socială și personală cât și creșterea unei interelaționări adecvate și a obținerii succesului profesional și personal, ca modalitate de solicitare și oferire a ajutorului în grupurile de apartenență ale persoanelor, cu finalitate adaptativă.

Lucrarea este formată din două părți: prima parte, reprezentând un demers teoretic de specialitate a fost rezervată trecerii în revistă a literaturii privitoare la conceptele de studiate: stres, coping, personalitate, comunicare, evaluare psihoclinică a stresului, consiliere și terapie cognitiv-comportamentală, grup, rezolvare de probleme etc.

A doua parte cuprinde un vast studiu experimental și folosește o punere în pagină de specialitate metodologică, statistică și psihologică constituindu-se ca set aplicativ de cercetare.

Introducere

Termenul de “stress” a căpătat în ultimele decenii o extensie semnificativă, chiar spectaculară, ajungînd a explica apariția/agravarea a o serie întreagă de afecțiuni psihice sau somatice, izolate sau congruente.

Acest fapt, de altfel cu rădăcini în realitatea imediată, trimite cercetătorul sau chiar pe cel profan în materie – la întrebarea legitimă : există mecanisme , tehnici de a face față stressului, și dacă da, cum anume funcționează ele, cum pot fi optimizate, în așa fel încît agenții stressori – în mare parte inevitabili – să nu acționeze necontrolat, haotic asupra noastră ?

Răspunsul la această întrebare a fost dat în principal de două categorii de cercetători, unii care văd aceste lucruri prin perspectiva psihologiei cognitive, alții – discipoli ai diverselor curente psihanalitice.

Există o anumită ierarhie la nivelul structurii copingului : copingul

de tip cognitiv intervine atunci cînd strategiile comportamentale uzuale devin ineficiente, prea costisitoare, atunci cînd posibilitățile de intervenție concretă în mediu sunt limitate, sau cînd timpul necesar unei asemenea intervenții este prea scurt.

Distorsiunile în prelucrarea informației, redefinirea situației stressante în termeni convenabili, capătă, în viziune cognitivistă, o înaltă valoare adaptativă, deși se poate întîmpla ca, uneori, să existe un dezacord între ceea ce stabilește subiectul “amenințat” în forul său interior și exigențele sarcinii.

Percepute din afară uneori ca mecanisme de “autoînșelare”, tehnicile de coping de acest tip sunt frecvent întîlnite în clinică. Supra-estimarea șanselor de vindecare și minimalizarea simptomelor ce anunță un prognostic prost (ex. scăderea accentuată în greutate la un bolnav neoplazic, etc.) sau optimismul nejustificat, denumite generic “iluzii pozitive” (Taylor și Brown, 1994) ar avea o certă contribuție modula- toare în relația cu stressul produs de boală.

Nu de puține ori, un șir de evaluări/distorsiuni de acest tip, pot fi urmate de reevaluări ce nu se mai adresează situației inițiale, ci celei imaginate, construite mental de bolnav. Acest fenomen atinge un apogeu în cazul constituirii anumitor boli psihice, și explică depărtarea tot mai accentuată de realitate a acestor pacienți (ex. mecanisme defensive de tip proiectiv, aplicate neselectiv, mai ales pe un tip de personalitate dizarmonic, ca cel paranoid ) ; îl întîlnim însă și în diverse boli somatice, cu impact psihologic real, situație în care se poate ajunge la hipocompli- anță și agravarea prognosticului inițial.

În practică, chiar și aplicarea exclusivă și neselectivă a unei singure tehnici adaptative, duce în mod inevitabil la dizadaptare și rupere de realitate. Atribute esențiale ale mecanismelor cognitive de coping la o persoană sănătoasă l-ar reprezenta așadar flexibilitatea și adecvarea. Orientarea teleologică (spre scop) a mecanismelor de coping nu trebuie să prevaleze în principiu asupra flexibilității.

Capitolul 1

Mecanisme de apărare psihică

Noțiunea de "mecanism" a fost pentru prima dată utilizată de Freud și Breuer în 1893, în lucrarea Despre mecanismul psihic al fenomenelor isterice, pentru a scoate în evidență faptul că fenomenele psihice conțin structuri ce pot fi observate și analizate; apoi a fost asociat conversiei isterice în Noi observații asupra psihonevrozelor de apărare. Noțiunea în sine de “mecanism de apărare” figurează în volumul Metapsihologia (1915), pentru a desemna fie ansamblul procesului defensiv caracteristic unei anumite nevroze, ori pentru a arăta utilizarea defensivă a unui anumit destin pulsional: refulare, întoarcere asupra propriei persoane, transformarea în contrariu etc.

Ionescu și colaboratorii sintetizează toate abordările anterioare într-o singură definiție: “Mecanismele de apărare sunt procese psihice inconștiente care vizează reducerea sau anularea efectelor neplăcute ale pericolelor reale sau imaginare, remaniind realitatea internă și/sau externă și ale căror manifestari – comportamente, idei sau afecte – pot fi conștiente sau inconștiente”. De asemenea, ei fac o sinteză amecanismelor de apărare, ajungând la o lista de 29:

Cele zece ale Anei Freud

activismul

afilierea

afirmarea sinelui prin exprimarea sentimentelor

altruismul

anticiparea

ascetismul adolescentului

clivajul

contrainvestirea

denegarea

identificarea

identificarea cu agresorul

identificarea proiectivă

intelectualizarea

înlăturarea

raționalizareab#%l!^+a?

refugiul în reverie

refuzul realității

retragerea apatică

umorul

În cartea sa Inhibiție, simptom și angoasă, Freud se întoarce la vechiul termen de "apărare" pe care îl descrie ca fiind cea mai generală determinare pentru toate tehnicile de care se folosește Eul în conflictele sale, care pot duce eventual la nevroze, în timp ce refularea va rămâne numele unei anumite astfel de metode de apărare.

Tot în aceeași carte, el scrie despre legătura dintre utilizarea predominantă a unei forme de apărare și anumite afecțiuni psihice, precum refularea în isterie sau izolarea în nevroza obsesională.

Anna Freud, în 1936, scrie și publică lucrarea Eul și mecanismele de apărare, în care psihanalista descrie scopurile și motivele apărărilor, face o sinteză a cunoștințelor existente până atunci și vine cu propriile sale contribuții, cum ar fi mecanismele de identificare cu agresorul și negarea prin fantasmă.

Între 1972 și 1973, Anna Freud și Joseph Sandler poartă un dialog continuu referitor tema apărărilor, ce se finalizează cu publicarea cărții lui Sandler Analiza apărărilor. Convorbiri cu Anna Freud (1985 / 1989), în care aceste mecanisme sunt numite un gen de mașinărie mentală inevitabilă, ceea ce denotă caracterul lor inconștient, un sistem bine pus la punct și dinamic.

Un alt aport important în domeniu apărărilor, mai ales a celor azoice, este al Melaniei Klein, care vorbește despre clivaj (al Eului și al obiectului), control omnipotent al obiectului, negarea realității psihice, idealizare și identificare proiectivă. Pornind de la cea de-a doua teorie a pulsiunilor, Melanie Klein are o altă viziune referitoare la proiecție și introiecție, pe care le concepe ca fiind tocmai procesele prin care se dezvoltă și se diferențiază Eul de lumea exterioară și nu ca intrând în acțiune după ce o oarecare diferențiere a avut deja loc.

Ținând cont de faptul că scopul mecanismelor de apărare este păstrarea unei homeostazii, a unui echilibru al aparatului psihic, este de la sine înțeles că un subiect nu este bolnav pentru că posedă apărări. După cum afirmă Daniel Widlöcher, toate comportamentele noastre pot fi considerate niște mecanisme de apărare, […] toate atitudinile noastre, fără excepție, fie ele atitudini exteriorizate, comportamente manifeste sau atitudini mentale, interioare, au funcții de b#%l!^+a?apărare în raport cu ceva. (Ș. Ionescu, M.-M. Jacquet, C. Lhote,Mecanismele de apărare – Teorie și aspecte clinice, Ed. Polirom, Iași, 2007, p. 44); tocmai de aceea mecanismele de apărare nu sunt în sine patologice, dar pot deveni și, chiar și așa, ele reprezintă singurele modalități de care dispune o persoană pentru a face față propriilor sale dificultăți; oricât de dezorganizate sau condamnabile ar putea părea pentru ceilalți, apărările nu sunt altceva decât un răspuns adaptativ în fața prăbușirii Eului, a morții psihice și poate chiar fizice. În încheierea lucrării sale amintite, Anna Freud scrie: Eul iese victorios atunci când mecanismele sale de apărare își ating scopul, adică atunci când îi permit să limiteze angoasa și neplăcerea și astfel să transforme pulsiunile, care sunt satisfăcute într-o oarecare măsură chiar și în condițiile cele mai dificile, stabilind astfel una dintre cele mai armonioase relații posibile între Sine, Supraeu și forțele lumii externe. (Anna Freud, Eul și mecansimele de apărare, Editura Fundației Generația, București, 2002, p. 145).

Un aspect care atrage atenția încă de la începutul cărții Annei Freud și până la fraza de final pe care am citat-o mai sus este ideea de luptă, aparent „silențioasă”, de câmp de bătălie pe care se desfășoară atacul (dacă privim din perspectiva Eului) din partea pulsiunilor Sinelui, care încearcă să treacă din zona proceselor primare unde totul e posibil, unde există doar presiune și tendința la descărcare, pe teritoriul Eului, unde procesele secundare leagă, au o desfășurare, urmat de contraatacul din partea Eului și apoi de stabilirea punților de legătură, de elaborare a conflictului, de armonizare a celor două tabere, Eul și Sinele, de instalare a principiului realității.

Laplanche și Pontalis consideră că apărarea vizează excitația internă (pulsiunea) și, electiv, aceea dintre reprezentări (amintiri, fantasme) de care pulsiunea este legată, acea situație capabilă să declanșeze această excitație în măsura în care ea este incompatibilă cu echilibrul Eului și, din acest motiv, neplacută pentru acesta. Afectele neplacute, motive sau semnale ale apărării, pot fi, de asemenea, obiecte ale acesteia. (J. Laplanche, J. B. Pontalis, op. cit., p. 58).

Anna Freud scrie, pe de o parte, despre apărarea împotriva pulsiunii, ce apare datorită angoasei provocate de Supraeu în nevroza adultului, temerii de o amenințare reală la copil și angoasei pulsionale, iar pe de alta, despre apărarea împotriva unui afect neplacut, chiar dacă aceste delimitări sunt inseparabile în psihic. Știm că pulsiunea în esența ei nu are nimic periculos, nu e rea sau bună, nu e normală sau anormală, doar există și atât; numai în drumul său către Eu ea se metamorfozează, diferitelor tendințe pulsionale li se asociază un afect care poate fi plăcut sau nu, afect care la începutul vieții a fost generat de interacțiunea dintre b#%l!^+a?pulsiunile copilului și lumea externă, care între timp a devenit internalizată, construindu-ne ca personalități, caractere umane. Sinele rămîne aproape neschimbat de-a lungul întregii vieți, dar Eul nu. atât; numai în drumul său către Eu ea se metamorfozează, diferitelor tendințe pulsionale li se asociază un afect care poate fi plăcut sau nu, afect care la începutul vieții a fost generat de interacțiunea dintre b#%l!^+a?pulsiunile copilului și lumea externă, care între timp a devenit internalizată, construindu-ne ca personalități, caractere umane. Sinele rămîne aproape neschimbat de-a lungul întregii vieți, dar Eul nu… el poate fi mai slab, mai puternic, mai rigid, mai stabil, mai instabil în funcție de stadiul de dezvoltare psihică și biologică; doar prin el putem cunoaște dinamica inconștientă, căci și el este produsul conflictului dintre Sine și lumea externă; Eul menține echilibrul între presiunea pulsională ce tinde să se descarce și cea generată de nedescărcare, se acomodează în timp cu amânarea împlinirii dorințelor, găsește alte moduri de satisfacere acceptate social, astfel dezvoltându-se, crescând, maturizându-se; dar există perioade în viața fiecăruia când atacul pulsional e atât de mare, încât stabilitatea Eului este zdruncinată; în adolescență creșterea libidoului intensifică pulsiunile agresive, foamea devine voracitate, iar răutatea din perioada de latență se transformă în comportament antisocial al adolescentului, arhaicul iese la suprafață; Eul, pentru a evita consecințele ce ar decurge din descărcarea brută a pulsiunilor, încearcă să se apere prin toate mijloacele, se rigidizează, fuge de războiul pulsional refugiindu-se în lumea ideilor, a raționalului rece, pendulează între ascetism și exces, trece de la o extremă la alta, sau se prăbușește, Sinele trecând la satisfacerea neinhibată a pulsiunilor. Depășirea acestui conflict dintre Eu și Sine are loc doar atunci când a avut loc o elaborare, când s-au întins punți între extreme, când s-a încheiat pactul între instanțele psihice, când Eul a devenit plastic, tolerant în fața pulsiunilor.

Supraeul amenință, generează sentimente de culpabilitate ca semnal de angoasă, persecută Eul, îl reduce la stadiul de copil speriat care a fost odată, când poate; un sâmbure de amenințare reală a existat, dar, trăită cu neputița vârstei mici, a devenit temută și apoi internalizată.

Cu cât unei pulsiuni nu i se permite satisfacerea, trăirea ei, cu atât ea își va cere mai fervent dreptul și cu atât energia investită în apărări va crește… până când tot eșafodajul se va prăbuși sub lupta dintre pulsiuni și Eu.

Presiunea pulsională internă care vrea nestingherit satisfacerea generează Eului o angoasă pe măsura cererii; el încearcă să o limiteze cu o forță de sens opus pentru a contracara pericolul anihilării. Astfel, apărarile pot deveni rigide, indaptate, împiedicând funcționarea armonioasă, suplețea trăirilor și a vieții persoanei. Anna Freud subliniază că teama Eului se amplifică mai mult atunci când pierde protecția Supraelui și a lumii externe sau, mai bine spus, când rămâne singur în fața asaltului pulsional. Mecanismele de apărare generate de teama în fața forței pulsionale pot fi ușor observate în adolescență și climacterium, prin excelență două perioade dificile, când transformările corporale aduc cantități mari de energie pulsională ce risca să b#%l!^+a?dezechilibreze balanța instanțelor psihice (Anna Freud, op. cit.) și în debutul episoadelor psihotice, dacă ne referim la patologie.

Deci, motivele de defensă își au sursa în exterior, în relația cu ceilalți importanți de la începutul vieții și cu toți ceilalți din sufletul și mintea acestora, în modul cum a fost trăită de către eul subiectului acea realitate la acel moment, de cum a acționat ea pe tensiunea dintre Eu și Sine (Vera Șandor, Itinerar de psihanaliză, Editura Fundației Generația, 2005, p. 130) de cum i-a făcut față, de afectul ce i s-a asociat; în Inconștient nimic nu trece, timpul și spațiul scapă legilor fizice, nimic nu se șterge, nimic nu se evaporă, ci totul se înscrie, se multiplică, se deplasează, se repetă; tocmai de aceea, chiar dacă modul de reacție al unui subiect este exagerat în raport cu o situație prezentă din viața lui, înseamnă că în spatele ei se ascunde ceva ce cândva a fost real, o reprezentare, un afect căruia nu i-a făcut față.

Observarea modalității în care Eul se raportează la realitate este cel mai important element atunci când analizăm mecanismele de apărare; astfel, se pot pune în evidență apărări psihotice, nevrotice și perverse (Vera Șandor, op. cit.). În primul caz, Eul se apără împotriva realității, care e negată, refuzată și înlocuită cu o neorealitate, delirul, halucinațiile, în timp ce Eul nevroticului se apără de pulsiune, dar realitatea se înscrie în psihic, iar în structura perversa Eul e clivat într-o parte care acceptă realitatea și una care neagă percepția acesteia.

Ca o concluzie privind motivele ce generează apărări, aș spune că Eul se apără împotriva simțirii unui afect de neplăcere în raport cu satisfacerea unei pulsiuni, iar acest afect de neplăcere corespunde unei defense împotriva excitațiilor dezagreabile pe care Eul le primește din exterior și din interior atunci când exteriorul amenințător e interiorizat. Mai mult, Eul însuși nu s-ar fi format dacă exteriorul nu ar fi pus niște limitări pulsiunilor, dacă nu s-ar fi introiectat interdicțiile, mediul, plăcerea, neplăcerea.

Un prim mecanism de apărare ce începe să pună niște limite în spațiul psihic este refularea; ea stă la originea creării Inconștinentului, este prezenta în toate mecanismele de apărare și reprezintă un prototip al reacției defensive; operație prin care partea inconștientă a Eului respinge reprezentări inacceptabile, inadmisibile legate de o pulsiune, refularea presupune trei timpi: refularea originară sau primară, creatoare de nuclee inconștiente ce atrag, la randul lor, refularea altor reprezentări și afecte legate de primele prin lanțuri asociative inconștiente și, un al treilea timp, când refulatul se întoarce prin intemediul simptomelor, actelor ratate, viselor, fantasmelor.

Eficientă, normală, naturală, refularea este totodată și cel mai periculos mecanism de b#%l!^+a?apărare pentru că energia investită pentru menținerea conținuturilor refulate este atât de mare, încât poate distruge, prin cauzarea amneziei, perioade întregi din viața unei om, lăsându-l pradă fragmentării, imposibilității trăirii unei unități, afectându-i activ, din interior, toată existența, sau, după cum spune Jacques André, ce e refulat constituie partea cea mai vie a memoriei noastre, cea mai indestructibila (Jacques André, 100 de cuvinte ale psihanalizei, Editura Fundației Generația, p. 71).

Și cum refulatul atrage ca un magnet, regresia e procesul pulsional prin care ne reîntoarcem la refulat. Luată fie în sens topic (ea parcurge o succesiune de sisteme psihice în sens invers – J. Laplanche, J. B. Pontalis, op. cit., p. 357), temporal (întoarcerea subiectului la etape genetice depasite) sau formal (manifestarea unor moduri de expresie și comportament de nivel inferior din punct de vedere al complexității, structurării și diferentierii), regresia e reacția subiectului în fața unor pericole interne sau externe ce pot provoca angoasă, sau mai bine spus pe care deja au provocat-o inconștient. Ea ignoră timpul, aduce la suprafață forme psihice primitive, ne duce mai puțin în timpuri revolute cât, mai ales, ne poartă prin locuri de care am rămas fixați în mod inconștient, pe care nu le-am părăsit niciodata. (Jacques André, op. cit.).

Cura analitică este o invitație la regresie pentru că doar desfăcând și asamblând elementele atemporale ale Inconștientului, pacientul poate evolua, se poate dezvolta. Procesul regresiv poate însănătoși, dar poate deveni și patologic în cazul unui Eu slab, care nu mai poate metaboliza, psihiza ceea ce vine spre el, așa cum se întâmplă în destructurările psihotice și în patologia psihosomatică, când lipsește elaborarea psihică a conflictelor.

Formațiunea reacțională, sau modificarea reactivă a Eului, cum o mai numește Anna Freud, este contrainvestirea unui element conștient cu o forță egală, dar în direcția opusă investirii inconștiente. Mecanismul folosește tendințe pulsionale cu scopuri de sens opus între care există o balanță, astfel încât, cu cât tendința latentă este mai intensă, cu atât tendința manifestă are o forță mai mare și e mai rigidă. Menținerea tendințelor pulsionale refulate se face cu o mare cheltuială de energie și cu simțirea angoasei în fața pericolului întoarcerii refulatului; de aici rezultă și caracterul compulsiv, senzația de fuga fără odihnă pe care o generează acest mecanism.

Anna Freud scrie că formațiunea reacțională poate fi cel mai bine studiată atunci când e pe cale să se dezintegreze, pentru că în astfel de cazuri tendința Sinelui este de a reîntări investirea libidinală a pulsiunii pe care formațiunea reacțională a mascat-o. (Anna Freud, op. cit.) ceea ce b#%l!^+a?permite pulsiunii să forțeze intrarea în conștiință. Atât Sigmund Freud, cât și Anna Freud au considerat că mecanismul reacțional stă la baza formării caracterului în general, a celui anal-obsesional în special și a unor trăsături de personalitate izolate.

În așa-numita "renunțare altruistă" descrisă ca formă specială de apărare, Anna Freud pune în evidență aspectul moral, frumos, apreciat de ceilalți al unor formațiuni reacționale care ascundeau dorințe refulate de sens contrar. Cum în orice formațiune reacțională tendința inconștientă iese la iveală, chiar dacă fragil, putem afirma că orice manifestare extremă ascunde cealaltă extremă și generează angoasa întâlnirii dintre cele două tendințe.

Tot ambivalența, înțeleasă în sensul larg al termenului, și plasticitatea libidoului sunt bine relevate și în mecanismele de întoarcere împotriva propriei persoane și / sau transformare în contrariu, așa-numite "vicisitudini ale pulsiunii", primul referindu-se la deturnarea pulsiunii de la obiect la subiect (spre exemplu, întoarcerea agresivității adresate celuilalt către propria persoană), în timp ce al doilea, la schimbarea scopului unei pulsiuni (transformările: activitate – pasivitate, masochism –sadism). Cum pulsiunea presupune satisfacerea tensiunii (scop) prin intermediul unui obiect, cele două procese nu pot fi separate, ci se presupun unul pe celălalt.

Despre transformarea în contrariu Anna Freud scrie în identificarea cu agresorul, mecanism care la rândul lui include mai multe operații defensive.

Izolarea, specifică nevrozei obsesionale, separă pulsiunea din contextul ei pe care îl păstrează în conștient. […] Obsesionalul nu tace; el vorbește chiar și când este în rezistență. Însă el rupe toate legăturile dintre asociațiile sale, izolând ideile de afecte,

fragmentând unitatea, rupând legături, suprimând contactul cu sine și cu ceilalți. Practic, semnificația emoțională a unor evenimente este ținută separat de reprezentările acestora, care nu sunt uitate, ci doar lipsite de afect, obsesionalul povestindu-le fără a putea spune dacă a simțit ceva sau nu. Dacă în isterie afectul este în prim plan, reprezentările fiind refulate, în nevroza obsesională este exact invers. Gândirea pur rațională, logică, rece, obiectivă trădează apărarea în fața unor afecte dureroase; tocmai de aceea se consideră că o nevroză obsesională ascunde o depresie, o imposibilitate de a face doliu. Izolarea nu anulează complet afectul, ci îl suprimă pe moment dar, prin deplasare, acesta izbucnește la un timp ulterior, într-un mod ce pare irațional și imprevizibil, în situații aparent lipsite de însemnătate; astfel este cazul omului cu lupi care, nemanifestându-și durerea la mortea surorii sale, începe să plângă în hohote, câteva luni mai târziu, la decesul cu mulți ani în urmă al unui poet.

Există o diferență între mecanismul izolării și cel de clivaj, primul având un mai mare b#%l!^+a?potențial de a lega afectul de reprezentare, cel de-al doilea presupunând o disociere mai gravă, o separare a realităților psihice ireconciliabile, o incapacitate a elaborării, a accederii la ambivalența arhaică; Jacques André afirmă că un clivaj poate fi zdruncinat, cât despre a fi înlăturat…

Tot un mecanism caracteristic nevrozei obsesionale este anularea retroactivă, când subiectul încearcă să anuleze retroactiv gânduri, cuvinte, gesturi prin: gânduri, cuvinte, comportamente cu semnificație opusă; spre exemplu, pacientul din cazul lui Freud "Omul cu șobolani", plimbându-se pe stradă lovește cu piciorul o piatră gândindu-se că trăsura prietenei lui va trece peste câteva ore pe acolo și ea s-ar putea accidenta, iar apoi, gândindu-se că gestul lui e absurd, o reașează, încercând să anuleze astfel primul gest.

Anularea retroactivă este un act compulsional în doi timpi, în care primul este anulat de al doilea.

Freud vede în superstiții, practicile magice, ritualurile religioase, obiceiurile populare o reminiscență a anulării retroactive. Ambivalența tendințelor pulsionale de semn și intensitate egală, compulsia cu aspect magic, omnipotența ce decurge de aici, abolirea temporalității stau mărturie pentru regresia puternică ce caracterizează acest mecanism, mai ales atunci când el devine patologic. Conflictul se joacă pe două niveluri: avem un conflict interpulsional și unul între pulsiuni și Eul care se aliază cu una dintre pulsiuni în cel de-al doilea timp. Grație acestui mecanism se pot exprima două tendințe pulsionale opuse. Anularea presupune dorința ștergerii complete a realității unui gând, cuvânt, gest, act și, cum acest lucru nu este posibil, obsesionalul devine compulsiv în încercarea continuă de a anula primul timp; neputința unificării între tendințele pulsionale contrare generează nehotărârea și inhibiția obsesionalului, paralizându-l, devitalizându-i activitățile.

Există o oarecare legătură între anularea retroactivă și comportamentul normal atunci când retractăm o afirmație, reparăm ceva ce am stricat sau atenuăm efectul produs de un gând sau un act printr-o negare, dar totuși a atenua, a repara nu înseamnă dorința intensă de a anula. Reparația și atenuarea presupun conștiința unei realități de neșters și a acceptării acestui fapt, a unei împăcări între tendințele opuse.

În cartea Eul și mecanismele de apărare Anna Freud, pentru a arăta mai clar mecanismul negării, scrie despre negarea prin fantasmă, cuvânt și act, chiar daca toate aceste trei forme nu sunt atât de bine delimitate, ci se presupun una pe cealaltă. Negarea sau denegarea este mecanismul prin care manifestări ale realității psihice interne (dorințe, gânduri, b#%l!^+a?sentimente) sunt negate în același timp în care, tocmai prin formularea negării sunt de fapt afirmate; nu poți nega decât ceea ce deja există; astfel, conținutul refulat al unei reprezentării poate pătrunde în conștiință, dar numai sub forma lui negată. Angoasa pe care ar genera-o asumarea refulatului este atât de mare, încât subiectul păstrează în conștient doar partea plăcută, bună a conținuturilor psihice. Freud dă exemple de replici ale pacienților pentru a ilustra mecanismul negării: "veți crede acum că vreau să spun ceva insultător, însă nu am deloc această intenție", "vă întrebați cine este acestă persoană din vis. Nu este mama." (Sigmund Freud, "Negarea", in Opere 3: Psihologia inconștientului, Editura Trei, București, 200, p. 291).

În prima frază dată ca exemplu mecanismul negării se îmbină cu cel de proiecției, pentru a întări sentimentul neapartenenței conținutului pulsional generator de angoasă.

În articolul său din 1925, Freud scrie că mecanismului negării e un fel de mijloc de a lua cunoștință de refulat, dar a cărui reprezentare nu ajunge în conștiință, un fel de acceptare intelectuală, nu afectivă, a refulatului.

Negarea este diferită de refuzul realității externe sau forcluziunea cum o mai numește Lacan, când Eul respinge înscrierea psihică a reprezentării și afectului, ca și cum percepția anumitor lucruri din realitate nu s-ar fi petrecut, așa cum se întâmplă în psihoză.

Pentru explicarea mecanismului negării prin fantasmă, Anna Freud discută cazul micului Hans și dă exemple de alți copii ale căror fantasme le-au permis să accepte realitatea frustrantă. Mecanismul negării prin fantasmă este normal în condițiile unui Eu infantil, care neagă realitatea substituindu-i fapte imaginare total opuse (spre exemplu, copilul, care se simte neputincios la o vârstă mică, fantasmează că este protejat de animale fioroase care îi sperie pe ceilalți, jocurile copiilor care intră în roluri de adulți etc.) pentru a scăpa de angoasă dar, poate deveni patologic atunci când intră în conflict cu capacitatea Eului de a recunoaște și testa critic realitatea. Când fantasma e investită masiv în detrimentul realității externe care e refuzată, avem de a face cu o tulburare psihotică, cu o neputință de a renunța la satisfacerea pulsională, cu o regresie puternică.

Omul adult devine complice al copilului în negarea realității sau, mai bine spus, în deformarea ei atunci când prin povești, jocuri, cuvinte ("ce băiat mare ești!" spus unui copil destul de mic) îl plasează pe acesta într-o altă situație decât cea reală, dar

indulgența pe care adultul o arată față de mecanismul de negare al copilului dispare în momentul în care acesta din urmă încetează să mai facă tranziția de la imaginar la realitate pe loc, instantaneu, fără discuții, sau când copilul încearcă să preia din fantasmă un comportament b#%l!^+a?pentru lumea reală. (Anna Freud, op. cit.).

Unul dintre primele concepte dezvoltate de Freud începând cu Manuscrisul H adresat lui Fliess în 1895, și poate unul dintre cele mai utilizate și cele mai bogate mecanisme psihice, este cel de proiecție, al cărei versant patologic a fost analizat pe larg de Freud în cazul Schreber.

Laplanche și Pontalis scriu despre proiecție ca fiind un mecanism prin care subiectul expulzeaza din sine și localizeaza în afara sa, în persoane sau lucruri, calități, sentimente, dorințe, care îi aparțin, dar pe care nu le cunoaște sau refuză să le accepte în sine însuși, căci e mai simplu să te aperi de ceva ce vine din afară decât de ceva ce porți tot timpul cu tine și a cărui descoperire la interior ar genera o angoasă amenințătoare la adresa unității și coerenței Eului; proiecția este un mecanism de apărare de origine foarte arhaică, care se joacă cu limitele eu – non-eu, interior-exterior, cu distanțele, este implicat în formarea psihicului, a granițelor Eului, în dezvoltarea individului, în structurarea subiectivă a lumii, având ca scop diminuarea tensiunii interne, stă la baza formării opiniilor, a prejudecăților, a credințelor, a animismului, a fobiilor, a superstițiilor, a paranoiei, a geloziei patologice. Putem afirma că proiecția organizează cunoașterea, prin plasarea în exterior a unui conținut intern de care subiectul nu e conștient, dar pe care îl recunoaște în afara sa, tot așa cum menține și o anumită necunoaștere a ceea ce este intern, cu repercursiuni asupra percepției exteriorului, a funcției realității; ea presupune o anumită confuzie momentană între interior și exterior cu pierderea provizorie a simțului realității (și distorsiunea percepției) și […] menținerea, tocmai prin intermediul proiecției, a distincției între interior și exterior. (Benno Rosenberg, Essence et limites de la projection, RFP, 2000, no. 3, p. 817).

La începutul vieții, proiecția primară creează obiectul, născut din ură, după cum spune Freud în scrierile metapsihologice, creează Eul constituit din senzațiile corporale, în special din acelea care își au sursa la suprafața corpului. El poate fi considerat ca o proiecție mentală a suprafeței corpului și mai mult […] el reprezintă suprafața aparatului mental, ne construiește ca indivizi, ne menține în niște limite mai mult sau mai puțin flexibile, mai mult sau mai puțin patologice. Rolul proiecției este dualist și conflictual, implicând subiectul într-un mod de relație ambivalentă: proiecția distructivității interne asupra unui obiect înseamnă dorința de anihilare a obiectului căruia i s-au atribuit pulsiuni amenințătoare, dar și dorința de a-l păstra aproape, el fiind investit narcisic cu partea din subiect proiectată. Și cum proiecția, mai ales în paranoia nu se face la întâmplare, ci acolo unde există ceva asemănător, începe un joc de proiecții ce menține relațiile de obiect. b#%l!^+a?

André Green relatează despre cum proiecția poate deveni patologică, pentru că ea antrenează necunoașterea pulsiunilor subiectului, dar, oferindu-i posibilitatea unei anumite cunoașteri inconștiente a obiectului asupra căruia s-a proiectat, prin retroacțiune, generează o anumită cunoștere a subiectului însuși prin construcție de sine insusi (Brîndușa Orășanu, Biografia unui concept psihanalitic: identificarea proiectivă, Editura Trei, București, 2005, p. 116).

Introiecția este procesul invers proiecției, prin care subiectul determină trecerea, într-un mod fantasmatic, din "afară" în "interior", de obiecte și calități intrinseci acestor obiecte. (J. Laplanche, J. B. Pontalis, op. cit., p. 199) și reprezintă un prim timp al identificării. Termenul este introdus de Sandor Ferenczi în 1909 care scrie, în lucrarea Transfer și introiecție, pe când paranoicul proiectează în exterior emoții devenite dureroase, nevroticul caută să includă în sfera sa de interes o parte cât de mare posibil din lumea exterioară, pentru a face din ea obiectul unor fantasme conștiente sau inconștiente […] Propun ca acest proces opus proiecției să se numească introiectie. (Sandor Ferenczi, Psychanalyse I, Œuvre complète, 1908-1912, Payot, Paris, 1968, p.93-126, apud Élisabeth Roudinesco, Michel Plon, Dicționar de psihanaliză, Editura Trei, București, 2002, p. 451).

Atât proiecția, cât și introiecția se exprimă în termenii pulsiunii orale, a scuipa , a expulza ceea ce e rău în primul caz și a ingera, a încorpora ceea ce e bun, ceea ce îmi place, în cel de-al doilea, neexistând la începutul vieții diferențiere între a mânca și a iubi, a respinge și a urî.

Anna Freud atrage atenția asupra unor diferențieri între concepțiile psihanalitice referitoare la instalarea mecanismelor de proiecției și introiecției; în timp ce școala kleiniană e de părere că prin intermediul lor se stabilesc granițele psihicului și diferențierea eu – non-eu, Anna Freud consideră că o oarecare diferențiere între exterior și interior trebuie să existe pentru ca cele două procese să aibă loc.

Mecanismul proiecțiilor, introiecțiilor și identificărilor sunt surprinse de Anna Freud în așa-numitele "două tipuri de apărare", identificarea cu agresorul, o fază preliminară în evoluția Supraeului, și renunțarea altruistă, ultima fiind considerată de unii psihanaliști o identificare proiectivă, mecanism conceptualizat pentru prima dată de Melanie Klein.

În discuția despre cele două tipuri de apărări, Anna Freud face o asemănare între proiecție și refulare, plecând de la ideea că rolul amândurora este de a rupe legătura dintre b#%l!^+a?pulsiunile amenințătoare (ce iau forma unor idei, reprezentări) și eu (Anna Freud, op. cit., p. 99) și că împiedică în întregime sesizarea procesului pulsional, deoarece, în refulare, ideea supărătoare este trimisă înapoi în sine, în timp ce în proiecție ea este deplasată în lumea exterioară.

Ultimul capitol al cărții Annei Freud referitor la angoasa pulsională din pubertate relevă cel mai bine lupta despre care vorbeam la început. Când Eu-l devine atât de puternic în adolescență, regresia la fixațiile din stadiile infantile e masivă, angoasa e extremă. Adolescentul ascetic se teme de cantitatea de pulsiuni ce vine peste el și fuge de orice plăcere care l-ar putea bucura tocmai pentru că satisfacerea ar putea însemna pierderea de sine, copleșirea Eului, angoasă foarte primitivă; aceste interdicții autoimpuse pot duce la paralizarea vieții, dacă nu există și momente de satisfacție pulsională. Adolescentul intelectual se refugiază în reveriile intelectuale pe subiecte legate tocmai de ceea ce generează conflictul pulsional, gândirea lui în abstract ținându-l departe de emoția pulsiunii și având puține ecouri în comportamentul sau, spre deosebire de travaliul intelectual al unui Eu adult, când există corență pe toate planurile.

Totuși intelectualizarea adolescentului este o încercare de a face pace cu pulsiunile, de a le aduce în câmpul conștiinței și de a le controla, de a menține separarea între Se și Eu. Plasticitatea libidoului naște unul dintre cele mai elevate mecanisme ale psihicului uman, sublimarea; din tenebrele pulsiunii sexuale se plăsmuiește arta, știință, valoarea pentru ceilalți și pentru creator deopotrivă; sublimarea salvează, descarcă pulsiuni în timp ce repară unitatea psihicului, distruge și construiește, creează, naște viață.

Nu există mai puțină sexualitate în aur decât în plumb, nu mai puțină pasiune în "caseta" cu Avarul decât în aspectul anal din care derivă. Pur și simplu, viața sexuală s-a deplasat și a devenit de nerecunoscut. (Jacques André, op. cit., p. 81).

Mai normale sau mai patologice, mai flexibile sau mai rigide, apărările sunt în noi, ne sunt aliați, dușmani, ne cresc, ne dezvoltă, ne regresează, ne unifică, ne fragmentează, ne individualizează, ne creează, dar ne pot și distruge; fără de ele nu putem trăi, iubi, urî, gândi, iar reușita lor, așa cum o numește Anna Freud în finalul cărții sale, înseamnă armonizare, relaționare, spațiu, capacitate de psihizare, unitate a individului.

Conform taxonomiei biaxiale enunțate de către M. Miclea, mecanismele de apărare pot intra la categoria copingului cognitiv evitativ. Prin intermediul lor, subiectul evită să proceseze, sau b#%l!^+a?minimalizează informația traumatică.

• Reconsiderarea cognitivă a acestor mecanisme schimbă radical concep6ia asupra mecanismelor de apărare, păstrându-se doar denumirile psihanalitice, cu schimbarea completă a constructelor teoretice.

1. mecanismele cognitive de apărare nu mai sunt “ale eului”. Nu avem nevoie de ipoteza unui ego fantomatic, un homunculus presat mereu de un id energetic si libidinal. Mecanismele cognitive de apărare au menirea de a prelucra selectiv informația traumatică, internă sau externă, deci nu sunt orientate doar spre interior așa cum erau considerate in psihanaliză.

2. mecanismele cognitive de apărare nu mai sunt postemoționale. Ele devin preponderent preemoționale, chiar dacă pot opera și după daclanșarea reacției emoționale. Deci emoția negativă (“anxietatea de semnal”) nu mai devine cauza iminentă a activării unui mecanism defensiv. Mecanismele cognitive de apărare se inițiază imediat după evaluarea(primară a stimulului. Ele pot modula severitatea, semnificația, probabilitatea sa de apariție și durata până la momentul confruntării, astfel încât să reducă efectele sale disruptive. Reacția afectivă survine după intervenția mecanismelor cognitive de apărare. Intensitatea distresului resimțit subiectiv de o persoana este în funcție de eficacitatea acestor mecanisme. Mecanismele cognitive de apărare pot modula si evaluarea (secundară a stresului. Evaluarea secundară are în vedere:

a) atribuirea responsabilității pentru situația dată;

b) estimarea resurselor personale de adaptare la solicitările situației;

c) expectanțele pentru viitor.

3. A treia deosebire principală dintre mecanismele defensive ca mecanisme de procesare a informației traumatice și mecanismele de apărare ale eului din paradigma psihanalitică vizează organizarea lor ierarhică. Renunțând la ideea unui id pulsional si dezadaptativ, renunțând la ideea că mecanismele defensive apar (numai) la interfața dintre id și ego, nu se mai poate spune că unele mecanisme sunt mature (pentru că utilizează cu succes energia libidinală), iar altele sunt primitive sau imature ( pentru că o blochează vehement ).Ca atare, nu vom avea nici o ierarhie maturațională a mecanismelor, chiar dacă reperele ontogenetice ale achiziției acestora sunt diferite.

1.2 Mecanisme de coping

Ideea de "coping" a fost elaborată de Lazarus si Launtier în 1978, aceasta desemnând b#%l!^+a?un întreg ansamblu de mecanisme și conduite pe care individul le interpune între el si evenimentul perceput ca amenințător, pentru a stăpâni, a ține sub control, pentru a tolera sau diminua impactul acestuia asupra stării sale de confort fizic si psihic

Lazarus si Folkman (1984) l-au definit ca fiind ansamblul eforturilor cognitive si comportamentale destinate controlarii, reducerii sau tolerarii exigentelor, cerintelor externe si/sau interne care ameninta sau depasesc resursele unui individ.

Termenul "coping strategy" sau "coping ability" este utilizat în special în literatura anglosaxona în timp ce "stratégie d'ajustement" (Dantchev, 1989; Dantzer, 1989) se utilizează în cea de limba franceză.

Răspunsurile individului la factori de stres, răspunsuri necesare acestuia pentru a putea face față situațiilor respective pot fi de natură cognitivă sau afectivă (exemplu: transformarea în plan imaginar a unei situații periculoase într-o ocazie favorabilă de profit personal), dar și forme de comportament (înfruntarea deschisă a problemelor, adoptarea unei conduite de evitare etc.).

Studiile referitoare la strategiile de adaptare (de "coping") au adus o schimbare fundamentală în cercetările referitoare la stres, prin schimbarea orientării acestora de la descrierea reacțiilor la stres la descrierea și cercetarea modalităților prin care individul controlează factorii și situația stresantă.

Conform acestui nou mod de abordare a problemelor, stresul nu trebuie căutat nici doar în raport cu individul, nici numai la nivelul evenimentului, ci în relația individ-mediu.

Caracteristicile cantitative și calitative ale unui factor stresor nu influențează singure intensitatea stării de stres; reacția negativă la stres este rezultatul dezechilibrului între exigențe (interne sau externe) și resursele individului de a face față acestora. Factorii agresori parcurg mai multe filtre individuale care conduc la amplificarea sau diminuarea reacțiilor, în funcție de modul în care sunt percepuți (apreciați, evaluați) factorii respectivi.

Principalii mediatori ai relației factor de stres-tulburare a echilibrului individual (în principal emoțional) sunt reprezentați de:

-perceperea stresului sub influență: experienței anterioare cu același tip de stres, susținerii sociale și religioase;

-mecanismele individuale de apărare a Eului, care acționează inconștient;

-eforturile conștiente: punerea în funcțiune a unui plan de acțiune, recurgerea la diferite tehnici (relaxare, exerciții fizice etc.). b#%l!^+a?

Acești mediatori sunt antrenați în două procese de mediere a relației: autoevaluarea propriilor posibilități în raport cu situația respectivă și strategiile individuale de ajustare în raport cu această.

Evaluarea reprezintă un dublu proces cognitiv de apreciere a gradului de pericol pe care îl prezintă o situație anumită și care poate afecta individul și a resurselor personale de "coping".

Este vorba de o evaluare primară a potențialului stresant și una secundară a resurselor individuale de adaptare.

Evaluarea primară conduce la stabilirea semnificației pentru individ a factorului sau situației stresante și, în funcție de această, la emoții de o anumită calitate și intensitate:

•pierdere – emoții negative: frică, manie, rușine etc.

•amenințare

•beneficiu – emoții pozitive: pasiune, euforie

Evaluarea secundară pornind de la întrebarea ce poate face individul pentru a preveni o pierdere, o amenințare sau pentru a obține beneficiul ajunge la a răspunde prin: schimbarea situației, acceptarea ei, fugă, evitare, căutarea unui plus de informații, a unui suport social, acțiune impulsivă etc. Strategiile alese sunt de două tipuri:

-centrate pe emoții: au că obiectiv reducerea tensiunii emoționale fără a schimbă situația;

-centrate pe problema: au că obiectiv modificarea situației, acționând indirect asupra emoțiilor.

Procesul de evaluare a relațiilor individ-eveniment este influențat de:

a. caracteristici individuale (resurse personale)

•credințe

– religioase (evenimente stresante sunt considerate că încercări din partea lui Dumnezeu, încercări pe care trebuie să le acceptăm);

– în propria capacitate de control asupra stresului;

•rezistență la exigențele exterioare (capacitatea de a ține sub control factorii și evenimentele stresante);

•trăsături de anxietate, care determina tendințe de a percepe situațiile de viață că amenințătoare, cu atât mai mult când sunt noi și ambigue.

b. variabile ambientale, care influențează atât perceperea situației stresante, cât și alegerea strategiei:

•caracteristicile situației – natură pericolului, durata, iminentă etc.; dacă situația este evaluată b#%l!^+a?că susceptibilă la schimbare, sunt utilizate mai frecvent strategiile centrale pe rezolvarea problemei; dacă situația este considerată că putând fi transformată sau, din contra, că nefiind controlabilă – se utilizează strategii centrate pe reducerea tensiunii emoționale;

•resursele sociale (suportul social) – rețeaua de susținere socială a individului, reprezentând ansamblul relațiilor interpersonale ale individului, care-i furnizează o legătură afectivă pozitivă (prietenii, dragoste etc.), un ajutor practic (material, financiar), informații și aprecieri referitoare la situație; este foarte important modul în care apreciază individul gradul de susținere socială – cu cât îl apreciază că fiind mai mare, cu atât îi crește sentimentul capacității proprii de control a situației și se reduce efectul negativ al stresului.

Modalități de "coping"

Aceste strategii de relaționare cu stresul pot modela conduita afectivă a individului în diferite feluri:

a. Modificând sensul orientării atenției – deturnând-o de la sursa stresului (strategii de evitare) sau, dimpotrivă, dirijând-o către aceasta (strategii de vigilența).

a.1. Strategiile de evitare conduc la orientarea individului către activități de substituire comportamentală sau cognitivă tinzând spre eliminarea tensiunii emoționale (activități sportive, jocuri, relaxare, loazir etc.). Aceste strategii sunt totuși mai eficace când sunt asociate cu cele de confruntare cu evenimentul.

Printre strategiile de evitare se enumeră și o altă subgrupă mai puțin adaptativă – cea a strategiilor de fugă – individul crede, de exemplu, că scapă, se eliberează de stres, dacă bea, fumează sau folosește medicamente; în realitate este vorba doar de un răgaz temporar, puțin eficace și cu efecte secundare, pe termen mai mult sau mai puțin lung, nedorite, nocive pentru organism, atunci când situația stresantă durează mai mult. Cercetările arată că aceste strategii de fugă sunt asociate cu anxietate, depresiune și tulburări psihosomatice.

a.2. Strategiile de vigilență direcționează atenția individului spre situația stresantă pentru a o controla și preveni efectele stresului. Aceste strategii prezintă două forme: de căutare a unui plus de informații și de punere în acțiune a unor soluții de rezolvare a situațiilor. Acest tip de strategii conduc la scăderea tensiunii emoționale facilitând controlul asupra situației. Pot provoca însă și intensificarea stării emoționale, atunci când informațiile suplimentare indică o mai mare gravitate a situației decât cea apreciată inițial și/sau imposibilitatea de a o rezolva.

b. Modificând semnificația subiectivă a evenimentului – recurgând la activități cognitive, b#%l!^+a?aparent de sfidare: exagerarea aspectelor și implicațiilor pozitive ale situației, evidențierea aspectelor umoristice ale acesteia (făcând "haz de necaz"), subevaluarea implicațiilor negative, reevaluarea pozitivă etc. Aceste strategii sunt eficace pe termen scurt și când nu există o rezolvare momentană, pentru că reduc tensiunea emoțională.

c. Modificând direct termenii actuali ai relației individ-eveniment – prin punerea în funcțiune a unor eforturi comportamentale active de înfruntare a situației-problema în scopul rezolvării acesteia prin confruntare (spirit combativ) și/sau elaborarea și realizarea unor planuri de acțiune.

Asemenea strategii determină atât modificarea situației, cât și reducerea tensiunii emoționale.

Aceste trei modalități de orientare a conduitei de adaptare la stres determină modificarea modului de percepere a situației, la reevaluarea potențialului stresant:

 b#%l!^+a?

1.3 Clasificarea strategiilor "coping" și metoda de evaluare a acestora

Plecând de la aceste diferite posibilități de a face față evenimentelor stresante se evidențiază două funcții ale strategiilor de tip coping: influență asupra stării emoționale și controlul asupra situației, asupra problemei care generează starea de stres.

Metodologia pentru inventarierea diferitelor strategii se bazează pe identificarea modalităților de reacție în diferite situații stresante, având la baza marea variabilitate inter și intraindividuala precum și utilizarea analizei factoriale pe un număr suficient de subiecți.

În scopul evaluării strategiilor în funcție de cele două dimensiuni principale amintite au fost construite diferite scări-chestionare.

Dintre cele mai uzitatese pot cita cea a lui Lazarus și Folkman (1984) – "The Ways of Coping Check-List" cu 67 itemi repartizați în 8 subscări: primele două vizează strategiile centrate pe probleme, iar celelalte șase, pe cele centrate pe starea emoțională:

1. rezolvarea problemei – căutarea de informații ("am stabilit un plan de acțiune și m-am ținut de el")

2. spirit combativ sau acceptarea confruntării

3. îndepărtarea sau minimalizarea amenințării

4. reevaluarea pozitivă

5. autoacuzare

6. fugă de evitare (mâncând, band etc.)

7. căutarea unui suport social

8. stăpânirea de sine.

Alți autori nu sunt total de acord cu această clasificare. Suls și Fletcher (1985) utilizează clasificarea care împarte strategiile în două grupe mari de evitare și de vigilența, care opun strategiilor pasive (evitare, fugă, negare, acceptare stoica) -strategiile active (căutare de informații, susținere socială, planuri de rezolvare).

Copingul, mai mult decât o simplă reacție la stres, reprezintă o strategie multidimensională de control, a cărei finalitate este schimbarea, fie a situației, fie a aprecierii subiective.

Criteriile de eficacitate a copingului sunt și ele multidimensionale: b#%l!^+a?

-controlul sau reducerea impactului agresiunii asupra stării de confort fizic și psihic conducând la reducerea excitației și depresiunii;

-stilul activ centrat pe rezolvarea problemei este mai eficace decât cel pasiv, centrat pe emoție;

-în funcție de caracteristicile situației, de durata și controlabilitatea ei:

•evitarea este eficace la un stres pe termen scurt;

•strategiile active sunt eficace la un stres pe termen lung;

•strategiile active nu sunt eficace în cazul unor situații necontrolabile.

Copingul poate influență și starea de sănătate fizică, influență însă dificil de evaluat (prin studii prospective, de exemplu, biomedicale costisitoare).

Totuși, există influențe care pot fi identificate:

-influențe asupra: frecvenței, intensității și duratei unor parametri fiziologici (tensiune arterială, frecvența cardiacă, frecvența respiratorie) și neurochimici de stres (catecholaminele urinare, cortizol sanguin etc.);

-poate afecta direct și negativ sănătatea (risc de morbiditate și mortalitate) când îi corespunde utilizarea excesivă de substanțe nocive sau activități cu risc (viteză excesivă);

-strategiile centrate pe emoții pot amenință sănătatea pentru că împiedică punerea în funcțiune a unor comportamente adaptative (de exemplu, negarea unei boli determina consultarea tardivă a medicului).

Teoria cognitivă a stresului prezintă aspecte pozitive pentru că nu mai consideră stresul doar că un stimul obiectiv amenințător, nici că un răspuns emoțional linear, dependent de gravitatea acestuia, ci că un proces dinamic mediatizat de alte două procese – evaluarea cognitivă a evenimentului (controlabilitatea) și strategiile de coping (de control efectiv) – ambele fiind în interacțiune.

Această nouă concepție depășește modelul fiziologic al lui Selye (1956) care ignoră complexitatea relațiilor între fiziologic și psihologic și mecanismele implicate în stările de stres-distres-eustres.

Este, de asemenea, importantă prin utilizarea ei în informarea și formarea personalului confruntat cu diferite tipuri de stresuri profesionale și prezentând diferite caracteristici individuale de rezistență sau, din contra, de vulnerabilitate la stres. b#%l!^+a?

Este însă absolut necesar de a nu pierde din vedere întregul biopsihosocial pe care îl reprezintă individul uman și de a aborda problema formării unor conduite adaptative multidimensional, așa cum este activitatea profesională, așa cum este individul și așa cum sunt relațiile individ-activitate. Fiecare dintre noi ne confruntăm în viața de zi cu zi cu evenimente mai puțin plăcute, situații stresante, unele chiar extreme (precum moartea cuiva apropiat) care ne pun la încercare și cărora trebuie să le facem față pentru a putea merge mai departe. Ei bine, confruntându-ne cu astfel de situații de viață, nu rămânem inactivi, ci fiecare răspunde în stilul lui, reacțiile și procesele la care recurgem fiind numite în literatura de specialitate mecanisme de coping.

De-a lungul vieții, un individ folosește o paletă largă de astfel de mecanisme de coping, unele ajutând la reducerea tensiunii psihice și la adaptarea eficientă la realitatea din jur, altele dimpotrivă, ducând la creșterea impactului negativ al evenimentului cu care acesta se confruntă. Ei bine, o să vă puneți probabil întrebarea: ce mecansime de apărare sunt mai eficiente, care sunt mai recomandate? Răspunsul avizat al specialiștilor din domeniul psihologiei este următorul: ele nu sunt bune sau rele, utile sau inutile în sine, ci eficiența lor constă practic în momentul și durata folosirii lor.

Mecanismele de coping cuprind de fapt toate tipurile de strategii pe care oamenii le utilizează pentru a înlătura sau diminua o emoție neplăcută: de la distragerea atenției cu altceva, până la metode complexe, pe care le utilizăm uneori chiar fără să ne dăm seama (inconștient). Termenul vine din englezescul „to cope”, care înseamnă „a face față, a se descurca într-o situație dificilă”.

Toată lumea apelează la ele, adesea chiar fără să-și dea seama. Oamenii descoperă încă de mici metode pentru „a nu se mai gândi” la ceva ce îi întristează, de „a se liniști” cu ceva bun atunci când sunt nervoși, etc. Aceste strategii diferite pe care le putem folosi pentru a ne apăra de emoții neplăcute ne pot ajuta să ne „recăpătăm calmul” într-o situație care scapă de sub control. Astfel putem duce la bun sfârșit tot ceea ce aveam de făcut în ziua respectivă, și poate chiar să gândim suficient de limpede pentru a rezolva și problema stresantă care ne dădea atâtea bătăi de cap. Dacă nu, măcar ne ajută să ne simțim mai bine pe moment.

Există și strategii de coping pe care unii oameni le folosesc pentru a „uita de griji” pe moment, dar care sunt dăunătoare sănătății, de exemplu abuzul de alcool sau alte substanțe. De asemenea, această „evadare temporară din probleme”, dacă se prelungește în timp, poate avea consecințe foarte neplăcute. Problemele se pot agrava, sau noi ne putem obișnui prea mult cu b#%l!^+a?fuga de realitate. Mai mult, s-a demonstrat că uneori cu cât încercăm să nu ne mai gândim la ceva supărător, cu atât acel lucru devine mai deranjant.

Fără a intra în numeroasele categorii folosite de specialiști, poate cel mai important e să facem diferența între metode pe care le utilizăm intenționat și de care ne dăm seama cu ușurință (conștiente) și metodele pe care le folosim fără să ne dăm seama (inconștiente).

În continuare iată câteva „mecanisme de apărare” inconștiente care sunt cel mai des folosite de oameni:

1. Refularea este mecanismul prin care psihicul nostru „împinge în inconștient” o idee sau o amintire care ar fi de neacceptat pentru noi (fie este prea dureroasă, fie ar spune ceva de neacceptat despre noi înșine). O idee refulată este „pusă la păstrare” în mod automat, fără ca noi să ne dăm seama, undeva într-un sertar al minții în care nu ne uităm niciodată. Cât timp nu ne dăm seama că acea idee sau amintire există, ea nu ne poate face rău.

Exemplu: Un copil nu își mai amintește faptul că la 5 ani era să moară când a căzut în apa unui lac înghețat; o mamă devotată împinge imediat în inconștientul său gândul că fără copiii ei ar fi putut avea o viață mai bună – apoi nici nu își amintește să fi avut vreodată un astfel de gând inacceptabil pentru ea; un medic de succes „uită pur și simplu” că un pacient l-a scuipat într-o zi pentru că „din vina lui s-a îmbolnăvit mai rău”.

2. Raționalizarea este mecanismul prin care ne autoconvingem că am făcut un lucru dintr-un motiv logic sau dorit, deși defapt am făcut acel lucru din cu totul alte motive. Această strategie ne apără în primul rând de a ne dezamăgi pe noi înșine, și mai apoi de a-i dezamăgi pe ceilalți. Este în esență găsirea automată (fără să ne dăm seama) a unei scuze plauzibile pentru ceea ce am făcut deja.

Exemplu: În fabula lui Esop, vulpea care nu reușește să ajungă la struguri, spune mai apoi că oricum nu i-ar fi mâncat pentru că erau acri; un bărbat respins la un interviu pentru un post, declară mai apoi că nici nu își dorea slujba aceea pentru că era prea plictisitoare și prost plătită; un copil mic vrea să o deseneze pe mama, dar îi iese ceva asemănător cu o caracatiță – la sfârșit declară că defapt asta își dorea să deseneze: o mamă caracatiță.

b#%l!^+a?

3. Formațiunea reacționară este un mecanism prin care mintea noastră ne apără în mod automat de un gând real care ne-ar fi foarte dureros, făcându-ne să ne comportăm total opus și cât mai vizibil – pentru a ne convinge în primul rând pe noi înșine că nu suntem „răi”.

Exemplu: O mamă care inițial nu și-a dorit copilul, îl copleșește apoi cu afecțiune și este mult prea indulgentă cu el (pentru a nu se mai simți vinovată, și pentru a se convinge în primul rând pe ea însăși că este o mamă bună care își adoră fiul); un om care în trecut a avut probleme cu abuzul de alcool, în prezent judecă extrem de aspru pe oricine bea – astfel parcă protejându-se singur de o recădere.

4. Proiecția este un mecanism care ne apără „automat” de gândul că avem un defect care ni s-ar părea de neacceptat, prin găsirea și exagerarea acelui defect la alte persoane.

Exemplu: Un angajat spune că e absolut convins că „în țara asta toată lumea fură”, așa că nu se mai simte atât de vinovat atunci când ia și el pentru acasă ceva de la lucru; un polițist care lovește un infractor se simte mai împăcat cu sine gândindu-se că oricum toți infractorii sunt în stare să te bată și să te omoare cu sânge rece, deci „merită” să fie loviți.

5. Intelectualizarea ne protejează de realitatea crudă, ajutându-ne să privim totul la un mod abstract, detașat sau intelectual. Adesea apelăm la simboluri sau metafore, ca să nu trebuiască să privim realitatea dureroasă așa cum e ea defapt și să fim copleșiți de emoții.

Exemplu: Un soldat aflat în misiune privește obiectivele ca și cum ar juca un joc de strategie, pentru a-și putea păstra „sângele rece”. Un medic la secția de urgențe își privește pacienții ca pe „cazuri de rezolvat”, pentru că dacă s-ar implica emoțional în povestea fiecărui pacient, nu ar mai putea să-și facă meseria cum trebuie. Un om care are de făcut o muncă scârboasă reușește să se detașeze spunându-și că „totul este doar o grămadă de atomi”.

6. Negarea ne apără de ceva prea dureros prin a refuza din start acceptarea acelei idei. Uneori pur și simplu refuzăm să credem că un lucru este adevărat, pentru a ne proteja.

Exemple: Părinții unui copil refuză să creadă că este adevărat faptul că fiul lor e pe moarte; o b#%l!^+a?femeie află la maturitate că a fost adoptată, însă ea e convinsă că totul e de fapt o farsă de prost-gust pe care i-o fac cei din jur, etc.

Pe o scurtă perioadă de timp negarea poate fi considerată un mecanism de apărare sănătos, în sensul că ne oferă inițial timpul necesar acomodării cu situația nouă cu care ne confruntăm, dureroasă, stresantă și prevenid astfel anumite reacții intense, de criză sau luarea unor decizii de moment inadecvate (“ Aș vrea să mor și eu știindu-l pe el mort, viața mea un mai are nici un sens”). Reversul medaliei este însă atunci când nu se depășește starea de negare. Să ne gândim puțin cum ar decurge evenimentul din exemplul dat mai sus. Considerați că este eficientă negarea pe termen mediu sau lung? Cu siguranță nu, pentru că negând în continuare situația nu ne vom putea adapta și implica în situațiile ce urmează a se desfășura și un vom mai funcționa ca niște oameni adaptați vieții noastre și lumii în care trăim. Este deci foarte important să conștientizăm că negarea este doar o soluție pe termen scurt și că ea nu va schimba de fapt realitatea.

7. Deplasarea ne oferă o modalitate de a ne satisface parțial o dorință care altfel ar fi imposibilă/ interzisă. Deși satisfacția nu este totală, măcar o parte din tensiunea pe care o simțim dispare.

Exemplu: Un bărbat furios pe șeful său nu se poate răzbuna pe el pentru că ar fi concediat, însă când ajunge acasă „își varsă nervii” pe soția sa; un tânăr cu tendințe agresive descoperă modalități mai pașnice de a-și exprima agresivitatea: prin pictură.

Atenție însă, deși mintea noastră are strategii prin care să ne apere de suferință, uneori chiar fără ca noi să ne dăm seama, aceste strategii pot da greș. Se întâmplă uneori ca lucrurile de care ne apăram să iasă la suprafață întocmai când lăsăm garda jos: când visăm, când încercăm să ne relaxăm sau să ne bucurăm de concediu etc.

Provocare: Identificați-vă propriile strategii prin care scăpați de emoțiile neplăcute: de unele vă folosiți intenționat, iar celelalte apar pur și simplu ca reacții automate la o idee sau o situație b#%l!^+a?prea neplăcută.

Capitolul 2 Stresul si principiile de conduita antistres  

O stare accentuată de anxietate are numeroase cauze, printre care tulburări medicale sau psihiatrice, diverse medicamente, diferite substanțe de abuz (inclusiv cofeină). Totuși, cea mai frecvența cauza este incapacitatea individului de a face față agenților stresori. Stresul poate fi definit că orice solicitare de natură fizică sau psihică la care este supus individul. Stările anxioase accentuate pot fi cauzate și de tulburări de ordin medical (cum ar fi afecțiunile tiroidei) sau psihiatric (cum ar fi atacurile de panică sau depresia). La populația tânără, tulburările psihiatrice sunt o cauza frecvența de anxietate.

Putem spune că o stare anxioasă îți da putere de muncă. Dar câteodată simți că ești gata să explodezi.

Într-adevăr se poate suferi de prea multă anxietate. În timp ce starea anxioasă este o emoție normală a organismului este posibil că această să fie prea puternică. Atunci când apare un exces în această direcție apare o compromitere a funcțiilor organismului.

2.1. Ce este stresul?

Menținerea sănătății necesită o bună capacitate de a face față stresului. Un agent stresor nu este întotdeauna un eveniment negativ. O nuntă și un deces pot fi în aceeași măsură stresanți pentru organism. Expunerea la evenimente stresante intense sau extreme, dar și deprivarea de stimuli pot provoca dezechilibre în organism și astfel probleme majore. Prea multă căldură, frig, activitate, hrană sau cerințe de ordin social sau din contra, lipsa hranei, atingerii, interacțiunilor sociale sau somnului pot fi nocive pentru sănătatea individului.

Cum percepem noi stresul este foarte important; orice factor pe care îl putem considera o amenințare, reală sau imaginară, va crește nivelul de anxietate. Felul cum reacționăm este influențat de o serie de factori, dintre care unii pot fi controlați, în timp ce alții nu. Sănătatea fizică și metala, predispoziția genetică (“moștenirea”), experiențele din trecut, regimul alimentar, susținerea socială determina care stimuli externi vor fi interpretați de către organism drept agenți stresori într-un anume moment al vieții noastre. O persoană sănătoasă, echilibrată, provenită dintr-o familie armonioasă și fără probleme de sănătate, care trăiește o viață liniștită, se hrănește rațional și are relații normale cu cei din jur, va răspunde mult mai bine la stres și are mult mai puține șanse să dezvolte o afecțiune legată de stres decât un om la care cel puțin unul din factorii amintiți este deviat de la normal.

Atunci când ne gândim la stres, ne vin în minte termeni ca “tensiune, povara, solicitare, efort, presiune, încordare, forță, constrângere”. Conceptul de stres a fost studiat și definit pentru prima dată de către medicul de origine austriacă Hans Selye, în prima jumătate a secolului 20. Selye a folosit acest termen în 1950 pentru a descrie un ansamblu de reacții ale organismului față de o acțiune externă exercitată asupra să de către o largă serie de agenți (fizici, chimici, biologici, psihici) constând în apariția unor variate modificări morfofunctionale.

Hans Selye a numit acest răspuns la stres, “sindromul general de adaptare”, care cuprinde toate mecanismele nespecifice capabile să mobilizeze resursele adaptative ale organismului în față agresiunii care îi amenință integritatea. Sindromul general de adapatare se caracterizează printr-o evoluție în trei etape: de alarmă, de rezistență și de epuizare. În prima faza, cea de alarama, numită și “de șoc” sau răspunsul “lupta sau fugi”, organismul manifestă răspunsul inițial la agentul stresor nou apărut. Se manifestă de obicei prin hipotensiune și tahicardie, hipotermie și o secreție crescută de hormoni suprarenalieni (ACTH, cortizol, adrenalină). Următorul stadiu este cel de rezistență, în care aparent organismul s-a adaptat la situație, însă persistă modificările din stadiul de alarmă. De fapt, organismul continuă să lupte cu agenții stresori mult timp după ce manifestările fazei de alarmă s-au estompat. În cazul în care organismul continuă să fie supus stresului fără nici un fel de ameliorare, se intră în al treilea stadiu, cel de epuizare. În această situație adaptarea nu mai poate fi menținută și încep să se instaleze consecințele nocive ale persistenței reacțiilor de apărare ale organismului: boli de inima, accidente cerebrale vasculare, boli digestive cum ar fi ulcerul gastric și duodenal, migrene și diverse infecții.

Oamenii care sunt supuși stresului continuu perioade lungi de timp devin copleșiți de tensiune, furie, frică și frustrări, ceea ce conduce la instalarea cronică a unei puternice stări anxioase. Ca urmare, secreția de adrenalină va crește iar tensiunea arterială și frecvența cardiacă și respiratorie vor avea valori mărite. O frecvența respiratorie mare va duce la hiperoxigenarea sângelui, cu instalarea sindromului de hiperventilatie. Acesta poate fi începutul atacurilor de panică. Glicemia și nivelul acizilor grași în sânge cresc în stres, această combinație favorizând accelerarea procesului de ateroscleroza, cu dezvoltarea bolilor coronariene. Funcțiile sistemului imun sunt mai puțin eficiente, de aceea organismul nu va mai putea lupta eficient cu factorii patogeni și celulele canceroase. Pe plan mental se observă o reducere a capacității de memorare și a capacității de concentrare. Apar tulburări de somn și depresie, precum și alte tulburări de dispoziție.

Distres și eustres

Distersul este termenul ce desemnează stresurile care un potențial nociv pentru organism. Principalii hormoni eliberați în cursul distresului sunt: catecolaminele (în special noradrenalină și adrenalină), care pot favoriza bolile cardiovasculare și cortizolul, care scade rezistență organismului față de infecții și față de cancer.

Eustresul reprezintă tot o stare de stres, validată printr-o reacție însoțitoare moderată catecolaminica și cortizolica, alături și de alte reacții fiziologice.

Diferența față de distres este însă fundamantala atât din punct de vedere al agenților stresori (stimuli cu semnificație benefică pentru individ, excitanti plăcuți ai ambianței sau trăiri psihice pozitive ori “palpitante”, de la emoții până la sentimente etc. ) cât și al consecințelor sale pentru organism care sunt, în general favorabile.

Evenimentele considerate pozitive, eustresul (căsătorie, nașterea unui copil, câștig la loto) necesită tot atât de multă efort de adaptare din partea organismului, că și evenimentele negative, distresul (decesul cuiva apropiat, pierderea locului de muncă, divorț etc).

Un eveniment aparent negativ poate să nu fie în mod necesar considerat că stresant pentru unii indivizi.

Experiențele pozitive pot declanșa aceleași modificări biochimice că și cele negative Nu toti stimulii cu potential stresor vor declansa acelasi raspuns la toti indivizii (sau nu vor declansa nici un raspuns)

2.2. Caracteristicile indivizilor aflați într-o stare cronică de stres

Cu siguranță că mulți dintre noi ne vom recunoaște în această descriere. Dacă avem cel puțin 3 dintre caracteristicile următoare, este timpul să ne gândim serios la o modalitate de a reduce stresul

Sentiment constant de urgență, grabă; lipsa timpului pentru relaxare

Tensiune în toate relațiile, rezultând certuri, neînțelegeri, jigniri etc.

Mania “evadării” (în camera personală, mașină, parc etc.)

Senzația că timpul curge prea repede, copii cresc prea rapid etc.

Dorința constantă de a avea o viață mai simplă și mai liniștită; discuții permanente cu cei din jur despre vremurile mai bune (care au trecut sau care vor veni)

Prea puțin timp dedicat propriei persoane sau cuplului

Sentiment de vinovăție determinat de ideea că nu ați reușit să faceți tot ce ați fi putut pentru cei dragi din jurul vostru.

Cum afectează stresul diverse organe și sisteme

Tractul digestiv – bolile câte pot fi provocate sau agravate de stres include gastrită, ulcerul gastric sau duodenal, colită ulcerativă și colonul iritabil

Organele de reproducere – infertilitate, tulburări menstruale sau chiar lipsa ciclului menstrual la femei, impotența și ejaculare precoce la bărbați

Vezica urinară – iritabilitate, incontinență, enurezis

Sistem nervos central – probleme mentale și emoționale, anxietate, psihoze, depresie

Par – pierderea părului cu calviție

Orificiul bucal – ulcerații și lichen plan oral

Plămâni – exacerbarea astmului bronșic în perioadele cu stres acut

Inima – tulburări de ritm cardiac, crize anginoase

Musculatura – tensiune musculară dureroasă, agravarea ticurilor nervoase și a tremorului la bolnavii cu Parkinson

Simptome fizice și psihice legate de stres

Simptome fizice

tensiune musculară

gură uscată

greață

palpitații

amețeală

palme transpirate

diaree

Simptome psihice

anxietate

iritabilitate

depresie

sentiment de insecuritate

plâns

sentimente de vină

dificultatea de a lua decizii

incapacitate de concentrare

lapsus

senzație de tensiune psihică

Modificări de comportament

apetit alimentar modificat (anorexie sau bulimie nervoasă)

exagerarea consumului de tutun, alcool sau droguri

tulburări ale somnului

Stresul reprezintă, datorită mărimii pe care a căpătat-o în zilele noastre, încă una dintre "bolile civilizației" moderne, iar în ultimii ani s-a scris foarte mult despre acest subiect. Biroul internațional al muncii consideră stresul "una dintre cele mai grave probleme ale timpului nostru, nu numai pentru indivizii cărora le pune în pericol sănătatea fizică și mentală, dar și pentru întreprinderi și guverne".

Conceptul de stres vine de la latinescul "strângere" care înseamnă a cuprinde, a îmbrățișa, a strânge, a restrânge, a lega, a îndurera, a răni, a jigni, și care a dat naștere în limba franceză la "étraindre" – adică a împresura cu trupul, cu membrele, strângând cu putere. Acest lucru semnifică lucruri opuse, deoarece poți strânge pe cineva la piept dar îl poți și sufocă. Termenul de stres a fost folosit mai întâi în fizică desemnând constrângerea excesivă suportată de un material de construcție. Hans Selye a preluat termenul din fizică și l-a folosit în 1935 în psihologie, cu sensul de răspuns nespecific global al organismului la solicitările la care este supus. Există multe moduri de a defini stresul, în general acceptându-se că acesta reprezintă "incapacitatea individului de a răspunde adaptativ la agenții de mediu, în situații de suprasolicitare".

Există de asemenea mai multe modalități de abordare ale stresului – astfel:

Stresul conceput că și stresor, situație stresantă. Este vorba de acele obiecte, situații, agenți, persoane, etc., care provoacă individului o stare internă de conflict ce poate genera stres. Stresorii nu sunt aceeași pentru toți oamenii, astfel că aceeași situație reprezintă pentru unii reală sursă de stres, în timp ce pentru alții, doar o provocare.

Stresorii pot fi:

oamenii – conflictul cu părinții, copiii, iubiții, colegii de muncă, șefii sau alte persoane cu care intrăm în contact, poate declanșa stres;

situațiile – există numeroase situații în care ne găsim, mai ales la locurile de muncă și care declanșează conflicte interne, impulsuri, etc. deci stres;

condiții de mediu – este vorba aici de un stimul extern, un agent oarecare fizic, zgomot, temperatura, vibrații, etc sau psihologic: doliu, șomaj, divorț, etc care de asemenea declanșează stresul.

Stresul conceput că acea reacție a individului la stres, adică starea de stres, consecințele biologice, mentale, psihice ale agentului stresor asupra sănătății individului.

Stresul privit prin prisma modalităților pe care individul le folosește pentru a se apară de stres. Individul dezvoltă adevărate strategii individuale de răspuns la stres, care pot fi:

fiziologice (acele modificări fiziologice care apar că răspuns la starea de stres)

comportamentale (modificări de comportamente pentru a face față stresului)

strategii de control (care implică sau nu și modificări de comportamente).

Cel ai frecvent și totodată cel mai devastator factor stresant îl constituie situația de muncă, viață profesională, ce are consecințe nemijlocite atâta asupra activității profesionale cât și asupra sănătății celor care prestează muncă.

Stresul profesional a existat dintotdeauna. El nu este o caracteristică a epocii moderne, a ultimilor ani, dar pe măsură ce muncă a dobândit noi valențe cu accente pe încărcătură psihologică, iar problemele muncii s-au suprapus celor de natură socio-economică și politică cu conotație negativă, stresul ocupațional și-a amplificat forță de penetrație, iar consecințele sale au devenit din ce în ce mai devastatoare pentru individ. De aceea în ultimii 30 de ani majoritatea cercetărilor – medici, ergonomi, psihologi, au abordat problema stresului ocupațional.

Pentru România, ultimii ani au însemnat o perioada de profunde transformări și restructurări sociale, politice, economice, care s-au extins și la nivelul socio-organizației militare. Implicațiile psihologice ale acestor transformări sunt dintre cele mai variate, relațiile psihosociologice foarte diversificate și din păcate impredictibile și cu finalizări surprinzătoare.

2.3 Ce e de facut cu stresul?

Trebuie sa intelegem ca stresul psihic este cauzat doar de noi insine, de reactiile noastre la actiunea mediului inconjurator: cantitatea stresului resimtit depinde doar de natura gandurilor noastre! Alungati din mintea voastra gandurile sumbre, nehotararea si sovaiala. Inlocuiti-le cu ganduri pozitive, vesele, constructive. Inceteaza sa te invinovatesti pe tine si pe cei din jur pentru cele trecute, trage doar invataminte pentru viitor si apoi tine cont de ele!

Nu fii ingrijorat pentru ziua de maine: sa te preocupe e ok, dar sa nu ajunga sa te streseze viitorul. Gandeste-te doar ca astazi este ziua pentru care te ingrijorai ieri. Cat s-a adeverit din temerile tale? Traieste doar pentru ziua de azi, scoate maximul din ea. Doar asa iti poti pregati viitorul.

Fii tu insuti! Nu incerca sa ii imiti pe altii. Aminteste-ti ca esti unic: ceea ce poti face tu, nu poate nimeni in afara de tine!

”Ceea ce nu ne omoara, ne face mai puternici" – a spus Nietzche. Profita de orice situatie grea pentru a te perfectiona.

Nu incerca sa schimbi inevitabilul! Exista unele situatii care trebuie sa fie asa, si nu pot fi altfel – accepta-le asa cum sunt. Aceasta nu inseamna sa cedezi indata ce apar greutatile, doar incearca sa distingi improbabilul de imposibil.

Fii atat de ocupat, incat sa nu ai timp sa-ti macini grijile. Gaseste-ti un hobby, o a doua slujba, o preocupare ce te pasioneaza, fiindca ocupatia este cel mai ieftin medicament si cel mai eficient.

Sa nu te supere criticile: inseamna ca ai fost remarcat! Mai bine asculta-le si multumeste celor ce te critica. Astfel dai doua lovituri deodata: iti dezarmezi criticul si ai o sansa sa iti corectezi greselile si sa te perfectionezi.

Inainte e a te agita pentru ceva, pune-ti intrebarea: "Merita?" In 99,99% din cazuri sigur vei raspunde "NU".

Alcatuieste-ti un program de actiune pentru fiecare zi si urmareste-l riguros. Vei evita astfel pierderea inutila de timp cu visarea sau ezitarea, si vei avea certitudinea ca nu ai uitat nimic din ce ai facut.

Rezolva-ti problemele, una dupa cealalta, dupa importanta lor; termina mai intii cu cele mai importante. Daca ai ceva de neplacut sau plictisitor de facut, incepe cu aceasta, apoi treci la activitatile pe care le agreezi. Si ce este cel mai important: rezolva-le atunci cand apar, nu le amana nici o secunda. Lucrand conform acestor trei principii, vei scuti o gramada de nervi si timp.

Inca nu a murit nimeni prin lipsa de somn. Nu insomnia ne distruge, ci ingrijorarea din cauza ei. Mai bine ne sculăm și citim ceva sau lucrăm până devenim somnoros. Când ne culcăm sa nu te intereseze ca vom dormi, doar inchidem ochii, relaxăm mușchii și ne odihnim.

Daca simțim ca lucrurile incep sa se incurce, inseamna ca am ajuns la un impas. Inainte de a ne smulge parul din cap, scoatem o coală goală de hartie si notăm aceste trei intrebari: "Ce mă nelinișteste?", "Ce pot face?", "Cum voi acționa?". Tot aici, răspunde la ele și apoi acționează!

Mișcare! 2/3 din structura organismului nostru este destinat miscarii. Aparatul locomotor este format din aproximativ 400 de mușchi scheletici și 208 oase ce trebuie puse la treabă, altfel 2/3 din tine "moare". Orice forma de sport, jogging, tenis, inot, culturism, aerobic sau fotbal, etc – in afara de faptul ca imbunatateste starea generala a organismului, te descarca total de tensiunile acumulate in timpul activitatii de zi cu zi, adica de stres.

2.4. Principii de conduita antistres

Obiective si clasificare

Trebuie să învățăm să trăim cu stresul care adesea este inevitabil. Secretul rezidă în a transformă stresul în energie învingătoare.Este întotdeauna bine să învățăm să ascultăm propriul corp și să ni-l facem prieten. Baza oricărui comportament cu obiectivul de a face față stresului psihic e construită de îndeplinirea următoarelor obiective:

reglarea optimă a nivelului de aspirații în raport cu nivelul de posibilități ( diferența minimă în favoarea nivelului de aspirații )

asigurarea celor 3 nevoi psihologice fundamentale: nevoia de afiliere, de securitate pe termen lung , și de noutate a experienței

formarea unei gândiri pozitive, bazate pe :

acceptarea stresului psihic că pe o sfidare, abordabilă de pe poziția unui loc de control intern (prin asumarea responsabilității personale), dar incluzând și apelul judicios la suportul social

evaluarea corectă a caracteristicilor stresorului, în raport cu resursele personale

creșterea autoeficacității prin raportări repetate la realizările personale anterioare

Sănătatea psihică și somatică sunt interconditionate, ambele fiind supuse acțiunii stresului, dar acestea trebuie apreciate din perspectiva unei rezultante, de tipul unei sume algebrice, dintre acțiunile nocive (sau cel puțin provocatoare) ale distresului și cele benefice ale eustresului.

Tipuri de conduite:

evitarea sau limitarea/înlăturarea consecinteleor

provocarea de eustresuri

provocarea de distresuri contolate

activități în sfera loisir-ului

muzică, activitate fizică de relaxare, promovarea râsului

Principii de conduită zilnică

ierarhizarea obiectivelor într-o perioada limita ( zi, luna, trimestru, an) în obiective majore sau minore, cotând realizarea lor cu un punctaj proporțional, astfel încât realizarea unui obiectiv major să fie compensată de neîndeplinirea mai multor obiective minore și invers

planificarea eficientă a timpului

a face ceva din plăcere cel puțin o dată pe săptămâna

a rezerva în fiecare zi un moment de liniște

a realiza un echilibru între muncă / recreație, muncă și familie

a dormi 7-8 ore pe noapte cel puțin două zile pe săptămâna

a folosi procedee de relaxare, inclusiv a oferi și a primi cu regularitate afecțiune, a discuta dificultățile cu alții, prieteni cărora să le poți face confidențe

a cultiva trăiri și sentimente pozitive și a recurge la umor

a practica exerciții fizice ( cel puțin la sfârșit de săptămâna și zilnic mersul pe jos)

a depăși momentul de stres, făcând altceva (interesant)

a-și armoniza aspirațiile cu aptitudinile

cultivarea activităților spirituale și transcedentale

evitarea stresurilor inutile (ex. vizite agasante)

reflectarea asupra scopurilor majore și sensului vieții

“a învața să spună nu” (a nu promite cu ușurință lucruri ce se vor dovedi ulterior un balast de preocupări stresante) a-și face un obicei din a ajută pe alții

Mecanisme defensive inconștiente importante :

1.negarea-desprinderea din caracteristicile potențial nocive ale unor agenți stressori, a celor acceptabile sau mai ușor contracarabile; unei dorințe inconștiente i se refuză cu ajutorul negării, intrarea în câmpul conștienței subiectului, nu o recunoaște că aparținându-I sau o recunoaște într-o formă deghizată așa cum am putut vedea și în cazul pacientului nostru care susținea că în ciuda evenimentelor neplăcute prin care a trecut el consideră că are un psihic puternic tocmai de aceea a și învățat să scrie cu mâna dreapta deși are trei degete lipsa

2.proiecția-subiectul atribuie altcuiva dorințe, tendințe pe care nu le recunoaște că fiind ale sale, pacientul nostru credea că problemele lui sunt date și de alte persoane din viață lui tocmai de aceea a exclus persoanele cu vicii din viață lui

3.comutarea-energia subiectului este deturnată de la scopurile intangibile, reprobabile, antisocial, spre scopurile tangibile

4.refularea-trimiterea și reținerea în inconștient de gânduri, imagini, amintiri, trăiri reprobabile, penibile, antisociale, psihotraumatizante; are character de apărare temporară deoarece acțiunile refulate exercită o presiune permanentă asupra conștiinței tinzând să iasă la suprafață într-o manieră simbolică (vise, acte ratate, lapsusuri) sau patologic că și simptome psihice.

5.regresia-reîntoarcerea la etape anterioare a subiectului, etape legate de experiențe mai agreabile și satisfacții mai mari, produse mai ales în considtii de frustrare reală sau imaginară

6.formtia reactionala-învestirea în diferite obiecte, de sentimente de sens opus unei dorințe refulate și comportamente inverse dorinței refulate

7.intelectualizarea-epuizarea, în procesul analytic al conținutului psihotraumatizant al unei situații de viață.

Ierarhizând situațiile stresante cu caracter de „schimbare" în viața diferiților indivizi, corelate cu posibilitatea crescută de apariție a bolii (deci sugerând un raport de cauzalitate), Holmes și Rahe, în 1967, au evaluat principalele evenimente, grupate în patru categorii („starea sănătății", „munca", „casa și familia", „personal și social"), acordând fiecăruia un punctaj care indică potențialul patogen al evenimentelor respective. într-un „clasament" conform acestui punctaj primul loc îl ocupă moartea unuia dintre soți (100), „urmată" de divorț (80), starea de arest (64), spitalizarea (62), îmbolnăvirea unui membru din familie (54) și situații profesionale, echivalente ca punctaj: pensionarea sau concedierea recentă și situația de recent căsătorit (50 puncte). Pe ultimele locuri: schimbări ale obiceiurilor personale (12), petrecerea unei vacanțe (11) și „încălcări minore ale legii" (11). Valoarea unor astfel de scale este incontestabilă, mai ales pentru studiile de epidemiologie a diferitelor boli somatice și psihice, dar trebuie totdeauna analizată în cadrul anamnezei, „validarea prin SP" (Iamandescu, 1993), de către fiecare individ a unor astfel de evenimente. In plus, chiar în condițiile în care acele „life changes" postulate de Holmes și Rahe declanșau reale SP majore, apariția bolilor „prezise" de scală a fost departe de proporția prevăzută datorită unor factori de rezistență care țin de personalitatea individului (psyche), dar și de terenul său de organ (soma). Astfel, Cohen și Williamson (în 1989) au considerat riscul pentru îmbolnăvire de numai 9% pentru cazurile cu punctaj crescut la această scală. S-a subliniat și de către alți autori importanța stresurilor minore zilnice cumulate în timp dar și modul în care este perceput de către indivizi propriul stres psihic (v. Scala stresului perceput de Cohen și Williamson).

În această din urmă ipostază, de efecte poststres, putem vorbi – destul de arbitrar, totuși – despre tulburări funcționale psihice si psihosomatice apărute în cadrul stresului acut și coexistând inițial cu modificările în plan psiho-comportamental specifice stresului și persistând în grade variabile după încetarea acțiunii agentului stresor. Această „variabilitate" este ierarhizată de Dongier în concomitente emoționale, tulburări și, apoi, boli psihosomatice (tabelul 10). Într-o serie de cazuri, ale unor stresuri psihice majore, „ieșirea din stres" nu poate fi corect apreciată decât doar printr-o monitorizare (aproape imposibilă!) a parametrilor cognitivi și afectivi, modificați prin apariția stresului și definitorii pentru derularea acestuia. Revenirea lor la valorile normale poate fi considerată compatibilă cu ieșirea din stres. Un exemplu edificator pentru astfel de tulburări persistente după dispariția stresoru-lui (dar cu efecte remanente) ar fi tabloul psihic și psihosomatic al unui individ, la câteva minute după ce a scăpat dintr-un posibil accident auto. (Persistă tahicardia, crește tensiunea arterială, este încă speriat, etc.)

Cura analitică este o invitație la regresie pentru că doar desfăcând și asamblând elementele atemporale ale Inconștientului, individul poate evolua, se poate dezvolta. Procesul regresiv poate însănătoși, dar poate deveni și patologic în cazul unui Eu slab, care nu mai poate metaboliza, psihiza ceea ce vine spre el, așa cum se întâmplă în destructurările psihotice și în patologia psihosomatică, când lipsește elaborarea psihică a conflictelor.

Formațiunea reacțională, sau modificarea reactivă a Eului, cum o mai numește Anna Freud, este contrainvestirea unui element conștient cu o forță egală, dar în direcția opusă investirii inconștiente. Mecanismul folosește tendințe pulsionale cu scopuri de sens opus între care există o balanță, astfel încât, cu cât tendința latentă este mai intensă, cu atât tendința manifestă are o forță mai mare și e mai rigidă. Menținerea tendințelor pulsionale refulate se face cu o mare cheltuială de energie și cu simțirea angoasei în fața pericolului întoarcerii refulatului; de aici rezultă și caracterul compulsiv, senzația de fuga fără odihnă pe care o generează acest mecanism.

Laplanche și Pontalis scriu despre proiecție ca fiind un mecanism prin care subiectul expulzeaza din sine și localizeaza în afara sa, în persoane sau lucruri, calități, sentimente, dorințe, care îi aparțin, dar pe care nu le cunoaște sau refuză să le accepte în sine însuși, căci e mai simplu să te aperi de ceva ce vine din afară decât de ceva ce porți tot timpul cu tine și a cărui descoperire la interior ar genera o angoasă amenințătoare la adresa unității și coerenței Eului; proiecția este un mecanism de apărare de origine foarte arhaică, care se joacă cu limitele eu – non-eu, interior-exterior, cu distanțele, este implicat în formarea psihicului, a granițelor Eului, în dezvoltarea individului, în structurarea subiectivă a lumii, având ca scop diminuarea tensiunii interne, stă la baza formării opiniilor, a prejudecăților, a credințelor, a animismului, a fobiilor, a superstițiilor, a paranoiei, a geloziei patologice. Putem afirma că proiecția organizează cunoașterea, prin plasarea în exterior a unui conținut intern de care subiectul nu e conștient, dar pe care îl recunoaște în afara sa, tot așa cum menține și o anumită necunoaștere a ceea ce este intern, cu repercursiuni asupra percepției exteriorului, a funcției realității; ea presupune o anumită confuzie momentană între interior și exterior cu pierderea provizorie a simțului realității (și distorsiunea percepției) și […] menținerea, tocmai prin intermediul proiecției, a distincției între interior și exterior.

La începutul vieții, proiecția primară creează obiectul, născut din ură, după cum spune Freud în scrierile metapsihologice, creează Eul constituit din senzațiile corporale, în special din acelea care își au sursa la suprafața corpului. El poate fi considerat ca o proiecție mentală a suprafeței corpului și mai mult […] el reprezintă suprafața aparatului mental, ne construiește ca indivizi, ne menține în niște limite mai mult sau mai puțin flexibile, mai mult sau mai puțin patologice. Rolul proiecției este dualist și conflictual, implicând subiectul într-un mod de relație ambivalentă: proiecția distructivității interne asupra unui obiect înseamnă dorința de anihilare a obiectului căruia i s-au atribuit pulsiuni amenințătoare, dar și dorința de a-l păstra aproape, el fiind investit narcisic cu partea din subiect proiectată. Și cum proiecția, mai ales în paranoia nu se face la întâmplare, ci acolo unde există ceva asemănător, începe un joc de proiecții ce menține relațiile de obiect.

André Green scrie despre cum proiecția poate deveni patologică, pentru că ea antrenează necunoașterea pulsiunilor subiectului, dar, oferindu-i posibilitatea unei anumite cunoașteri inconștiente a obiectului asupra căruia s-a proiectat, prin retroacțiune, generează o anumită cunoștere a subiectului însuși prin construcție de sine insusi.

1. Modele psihologice

Ipoteze privind originea și tratamentul depresiilor au fost emise de majoritatea școlilor psihoterapeutice și prezinta o oarecare organizare. Abordarile cele mai sistematice și cele mai bine confirmate empiric au fost totuși dezvoltate in contextul terapiei comportamentale și al terapiei interpersonale, motiv pentru care ne vom limita la acestea.

1. Modelul etiologic al depresiei propus de Lewinsohn (1974) se inspira din teoria învățării operante a lui Skinner, din care acesta reia ipotezele privind intarirea pentru a explica geneza depresiilor.

Sunt activate progresiv activitati de întarire ce sunt mai întai recompensate direct. Planurile de activitate, sarcinile progresive și stabilirea de protocoale de zi sunt ajutoare importante în realizarea programului, și sunt de catva timp completate cu procedee cognitive de tratament, cu stimuli înconjuratori și cu tehnici de control al stresului. Aplicat in maniera clinica și competent, acest tratament are drept efect dispariția deficitului de întarire, o mai mare dispozitie de a-si asuma riscuri si o largire a repertoriului comportamental ce favorizeaza Intarirea și care pot avea o valoare preventiva.

2. Modelul lui Beck, mentionat deja mai sus, face parte din modelele de depresii numite "cognitive". El explica dezvoltarea depresiei prin procese mai ales cognitive pe care terapia iși propune sa le schimbe.

Dupa Beck, originea depresiei este conditionată de structură (scheme cognitive) și de procese (moduri de a gandi) cognitive care antreneaza distorsiuni mai mult sau mai putin importante ale realitații. În timpul examenului unor persoane depresive, schemele cognitive, triada numita cognitiva sunt în mod deosebit frapante. Aceasta triada se caracterizeaza printr-o viziune negativa despre sine, despre mediu și viitor. Viziunea negativa despre sine înseamna ca persoana se vede plina de defecte, nesatisfacatoare și fara valoare. Ea trage concluzia din aceasta situatie ca evenimentele negative nu pot fi atribuite decat acestei lipse de valoare personală. 5 Vom gasi o prezentare franceza detaliata a acestui model și a terapiei lui Beck in Blackburn &. Cottraux (1988). Viziunea negativa privind viitorul nu lasa loc unor timpuri mai bune, dar anticipeaza o rezolvare nefavorabila din toate cele posibile.

Activarea acestor scheme de gandire negative este de asemenea responsabila, dupa Beck, de simptomele cum ar fi frica, tristețea, pasivitatea, mania si iritarea. La aceste scheme de gandire negative se adauga greselile de gandire tipice care explica persistența triadei cognitive negative in ciuda evidentei contrare: generalizari abuzive, exagerari pozitive si negative, o gandire absolutistă, dihotomizarea etc. Aceste scheme cognitive si erori de gandire își au originea, dupa Beck, in experience precoce nefavorabile care raman in stare latenta si pot fi reactivate ulterior de evenimente similare. Acest model de baza al etiologiei depresiei a fost dezvoltat ulterior (vezi Beck, 1983) folosindu-se factorii de personalitate pentru a diferentia geneza tulburarilor depresive.

Efectele terapiei TCD a lui Beck asupra simptomatologiei depresive au fost scoase in evidența prin mai multe anchete care au aratat ca reducerea simptomelor operata de TCD este superioara celei observata la pacienții ce se gaseau pe lista de așteptare.

3. Modelul lui Seligman (1974) face parte, ca și cel a lui Beck, din modelele cognitive. Totuși la origine el a fost dezvoltat nu in practica clinica, ci într-un laborator de psihologie. Ceea ce face din el un model cognitiv este ipoteza dupa care depresia este declanșata de o așteptare, o expectanta, de exemplu expectanța unui eveniment negativ a carui apariție nu poate fi influențată. Teoria etiologica a depresiilor propusa de Seligman se bazeaza pe noțiunea de "disperare invatata" care este datorata unei observații intamplatoare.

Modelul de intervenție propus de Seligman vizeaza diminuarea depresiei dobandite, adica stabilirea unor probe de control adecvate. In acest scop se recomanda apelul la tehnicile generale ale terapiei comportamentale și cognitive: planificarea, sarcinile progresive, antrenamentul pentru afirmarea sinelui și dobandirea de competente sociale. Vom fi atenți in mod deosebit la tendințele disfuncționale de a-și atribui sie însuși cauzele esecurilor.

4. "Ipoteza autocontrolului", avansata de Rehm (1977) in problema genezei și a terapiei tulburarilor depresive, a tost dezvoltata pornind de la teoria autocontrolului a lui Kanfer (1970, 1971). Ea pleaca de la ipoteza care explica depresia ca fiind consecința unui deficit de autocontrol. O persoana ar deveni astfel depresiva atunci cand ea sufera de o pierdere de intarire ca urmare a unor circumstanțe exterioare si nu dispune de competente de autocontrol care i-ar permite sa compenseze aceasta pierdere. Sarcina terapiei va fi deci sa ajute pacientul sa caștige aceste competențe.

Conceptul terapeutic vizeaza dezvoltarea unui control mai bun a sinelui pentru a face pacientul mai independent de recompesele exterioare. Aceasta se obține printr-o munca sistematica asupra proceselor de autocontrol. In acest scop, pacientul este antrenat spre autoobservare (de exemplu prin protocoale privind starea de spirit si activitatea), se examineaza si se modifica atitudinile selective in materie de percepție si de memorie. Se clarifica autoevaluarea, se modifica autoatribuirile inadecvate privind succesul si esecul și se elaboreaza scopuri adecvate pentru comportament. Autointarirea este exersata sistematic, aratand pacientului cum s-o conceapa si cum sa aplice planurile.

5. McLean (1976) a propus un model al depresiei bazat pe controlul
stresului, in care tulburarea depresiva este analizata din punct de
vedere al interactiunii sociale. Dupa acest model, originea
depresiilor se gaseste in situatiile in care persoana nu dispune de
aptitudini sociale eficiente pentru a trata evenimentele nefavorabile
și situațiile de viață stresante.

Obiectivul terapiei este de a dezvolta competențe de control specifice, acordandu-se o atenție speciala relatiilor interumane. Aceasta terapie se deosebește de cele precedente prin asocierea la terapie a persoanelor apropiate. Realizarea terapiei, care include atat tehnici cognitive, cat și comportamentale, se concentreaza pe exerciții in urmatoarele sase domenii: comunicare, productivitate comportamentala, interacțiune sociala, autoafirmare, luare de decizii rezolvare a problemelor. McLean & Hakstian (1979) subliniaza importanța pe care o au, in terapia pacienților depresivi, o puternica structurare, orientarea spre un scop și creșterea interactiunii sociale.

6. Terapia interpersonala a lui Klerman & Weissman (1982), menționata deja in legatura cu manualele de
terapie, subliniaza, la fel ca și McLean, importanța pe care o are
interacțiunea sociala pentru dezvoltarea tulburarilor depresive. Ea nu-și dezvolta totuși teoria etiologica in cadrul psihologiei cognitive
sau a învățarii, ci sprijinindu-se pe concepția psihobiologica a
psihiatriei a lui Meyer, pe teoria relațiilor interpersonale a lui H.S.
Sullivan si pe cercetarile empirice facute in psihiatria sociala. Ea se
sprijina si pe teoria afectivitatii, pe lucrari privind rolul jucat in
dezvoltarea depresiilor de relațiile interumane intime și de stresul
social, cat și pe cercetari proprii ale autorilor asupra relatiei dintre depresia clinica și relatiile interumane tulburate (în casatorie, în familie, la lucru). Autorii ajung la concluzia ca relațiile interumane intime (intimacy) joaca un rol important în prevenirea tulburarilor depresive. Problemele care apar în cadrul relatiilor au o mare importanță in dezvoltarea acestor tulburari, dar nu sunt cauza lor.

Capitolul 3 Studiu de caz

OBIECTIVELE CERCETĂRII

Lucrarea a fost structurată și gândită conform următoarelor obiective:

identificarea percepției stresului în populația adultă respectiv studenți;

studiul strategiilor de coping utilizate de aceștia în fața evenimentelor stresante;

construirea unui program de optimizare a capacităților de coping care vizează pe rând /formarea unor atitudini pozitive la adulți cât și dezvoltarea unor deprinderi de comunicare și de rezolvare a conflictelor

IPOTEZELE DE CERCETARE

Ipoteza generală pe care ne propunem să o demonstrăm este că participarea la programul de optimizare a capacităților de coping va determina o îmbunătățire a eficienței personale și profesionale și o reducere a efectelor negative asociate factorilor stresori.

Ipotezele specifice sunt următoarele:

Ipoteza 1: Se presupune că programul intervenției de optimizare are efect în reducerea intensității reacțiilor la evenimentele stresante.

Ipoteza 2: Presupunem că programul de optimizare facilitează creșterea nivelului adaptării profesionale la subiecții investigați.

Ipoteza 3: Se presupune că la subiecții care au participat la programul de optimizare există o asociere între stima și eficiența de sine.

Ipoteza 4: Se presupune că participarea la acest program va determina o creștere a stimei de sine și a eficienței la subiecții participanți.

Ipoteza 5: Presupunem că factorul de gen intervine în raportarea stresului perceput de indivizi, în populația investigată. Persoanele de gen feminin raportează un nivel mai ridicat de stres decât persoanele de gen masculin.

Ipoteza 6: Presupunem că factorul de gen intervine în raportarea asupra alegerii strategiilor de coping în populația investigată (grup experimental în faza de preintervenție și grupul de control).

DATE DESPRE GRUPURILE DE PARTICIPANȚI

În cadrul prezentului demers au fost selectați un număr de 100 participanți având vârste cuprinse între 22-51 ani (media de vârstă egală cu 32,6 ani și o abatere standard de 9,36). În ceea ce privește numărul de participanți în cazul celor două grupuri datele sunt următoarele: pentru grupul experimental au fost selectați un număr de 50 participanți ce provin din grupurile de dezvoltare și optimizare personală, aceștia fiind studenți, masteranzi, psihologi, medici.

Pentru grupul de control au fost selectați tot 50 de participanți, studenți din anii III și IV. Din perspectivă de gen din numărul total de 100 participanți se regăsesc 39 persoane de sex masculin și 61 persoane de sex feminin.

Cercetarea s-a desfășurat în perioada 2015 iar tuturor participanților li s-a garantat confidențialitatea în legătură cu rezultatele probelor aplicate fiindu-le explicat scopul statistic al înscrierii datelor respective.

Din totalul de 100 de participanți au beneficiat de programul de dezvoltare/optimizare un număr de 50 de persoane. Grupul de control reprezintă grupul care nu a primit nici un fel de stimul/intervenție de optimizare/dezvoltare.

Modalitatea de eșantionare a fost cea nealeatorie -pseudoaleatorie sau de conveniență (Popa, 2008, p.40) fiind utilizați participanți disponibili. Această situație s-a creat în urma considerentelor de ordin practic. Mai trebuie semnalat faptul că între cele două grupuri au existat o serie de diferențieri în ceea ce privește ocupația și/sau profesiunea așa cum au fost ele descrise în rândurile de mai sus.

PROIECTUL DE CERCETARE A FOLOSIT METODE:

1. Teoretice: analiză, sinteză;

2. Experimentale: experiment de formare (intervenție);

3. Statistice: descriptivă, analiza corelațională, analiza de tip t-student.

INSTRUMENTELE DE SPECIALITATE:

Scala stresului perceput (PSS – Cohen, Kamarck, Mermelstein, 1983);

Inventarul pentru evaluarea nivelului de stres (Melgosa, 1994);

Chestionarul Bell;

Chestionarul de Investigație a copingului în situații stresante (CISS) (Coping Inventory for Stressful Situations, Endler, 1999);

Scala de stimă de sine Rosenberg (Rosenberg Self-Esteem Scale, 1965);

Scala eficienței de sine Sherer (GSES, General Self Efficacy Sherer, 1982);

Inventarul de personalitate Freiburg (Freiburg Personality Inventory, Selg, Fahrenberg și Hempel, 2001);

Interviu structurat stil de coping (Expanded Structured Interview, Hall et al., 1998).

APLICAREA INSTRUMENTELOR

Participanții au fost rugați să răspundă în manieră verbală și scrisă, aplicarea instrumentelor utilizate cuprinând și un interviu amplu semi-structurat. Subiecții au fost informați privitor la scopul cercetării și au fost asigurați de confidențialitatea informațiilor relevate pe parcursul demersului de cercetare cât și ulterior acestuia.

Referindu-ne la ordinea administrării instrumentelor folosite, trebuie menționat că s-a urmărit un grad de particularitate progresiv, începîndu-se cu probele privitoare la evaluarea stresului, continuând cu instrumentele investigative în aria copingului și/sau adaptării, cu scalele referitoare la măsurarea stimei și eficienței de sine iar în final fiind investigați factori de personalitate.

EXEMPLE DE TEHNICI UTILIZATE ÎN TRAVALIUL DE GRUP DIN CADRUL PROGRAMULUI DE OPTIMIZARE

Pe parcursul desfășurării travaliului de grup ce a avut ca obiectiv principal conștientizarea și optimizarea mecanismelor (strategiilor) de coping am utilizat o serie de tehnici și variante ce s-au obiectivat ca întreprindere practică.

Constituirea acestui aparat tehnic a fost făcută plecând de la un studiu teoretic bine definit iar implementarea aplicativă în cadrul grupurilor de lucru s-a dovedit a avea o eficiență de netăgăduit.

Programul de optimizare a cuprins: tehnici de prezentare, tehnici de autoexprimare, de învățare a comportamentului, comunicării și structurărilor asertive, tehnici de rezolvare de probleme, tehnici de caracterizare și tehnici specifice terapiei rațional – emotive.

A. TEHNICI DE PREZENTARE

1: SĂ FACEM CUNOȘTINȚĂ

Obiective:

facilitarea cunoașterii interpersonale;

cunoașterea și stabilirea regulilor de grup;

utilizarea umorului ca resursă în grup;

cunoașterea obiectivelor fiecărui participant.

Număr de participanți:10-12.

Durată: 40 de minute.

Materiale necesare: fără materiale.

Descriere: fiecare participant este solicitat să găsească un adjectiv care să înceapă cu prima literă a numelui său și care să fie caracterizant și/sau descriptiv față de propria persoană.

Membrilor grupului li se sugerează să explice printr-o propoziție scurtă de ce au ales adjectivul respectiv pronunțând inca o data numele persoanei, adjectivul și motivarea alegerii acestuia, fapt extensibil si in cazul celorlalti cpomponenti ai grupului (numele și adjectivele care îi reprezintă pe ceilalți). Va începe cel care a terminat primul și acesta se va adresa persoanei care va continua iar la final fiecare participant va relata care sunt așteptările sale de la acest grup.

2: PREZENTAREA

Obiective:

facilitarea cunoașterii interpersonale;

stimularea coeziunii de grup;

facilitarea construirii unui co-conștient și a unui co-inconștient de grup;

Număr de participanți: 10-12 subiecți, împărțiți în echipe de câte doi.

Durată: 120 minute.

Materiale necesare: fără materiale

Desfășurare: participanții sunt solicitați să se împartă în echipe de câte doi: astfel, fiecare participant pune cât mai multe întrebări colegului de echipă, într-un interval de timp de 30 de minute subiectul încercând să obțină cât mai multe informații despre celălalt, după care rolurile asumate se schimbă. Ulterior fiecare membru al echipei își va prezenta colegul în fața grupului „intrând în pielea acestuia”. La final fiecare va reveni la rolul său și va spune cum s-a simțit în postura celuilalt și cum s-a simțit auzindu-l pe celalalt.

3: CINE SUNT EU

Obiective:

conștientizarea și verbalizarea propriei concepții despre sine;

prezentarea în fața celorlalți a propriului punct de vedere referitor la sine;

depășirea inhibițiilor legate de a vorbi despre sine în public;

intercunoașterea.

Număr de participanți: 10-12.

Durată: 35 – 45 minute.

Materiale necesare: fără materiale.

Desfășurare: fiecare participant se va prezenta în fața celorlalți, răspunzând la întrebarea “Cine sunt eu?”. Restul participanților vor fi încurajați să pună întrebări cu specificarea clară a faptului că pot pune doar întrebări în scopul de a obține mai multe informații și nu pot emite judecăți mascate în contextul întrebărilor adresate subiectului. La final fiecare participant va relata cum s-a simțit și dacă a aflat ceva nou despre sine.

4: PORTRETUL PERSONAL

Obiective:

facilitarea cunoașterii interpersonale;

facilitarea construirii unui co-conștient și a unui co-inconștient de grup;

stimularea coeziunii de grup;

exprimarea, clarificarea și conștientizarea proiecțiilor.

Număr de participanți: 10-12 subiecți.

Durată: 60 minute.

Materiale necesare: materiale de desen – hârtie și creioane colorate.

Desfășurare: participanții sunt solicitați să își deseneze portretul din acest moment, folosind materialele puse la dispoziție. Ulterior portretele se pot schimba între participanți, fiecare putând cere un alt desen care i-a plăcut, el oferind, în schimb, propriul desen; se pot efectua mai multe schimburi; în final, fiecare participant se prezintă prin prisma portretului care se află în acel moment în posesia lui ca și cum i-ar aparține. Exercițiul continuă cu autorul real al portretului, ce trebuie să precizeze ce a vrut să spună și, după aceea, să prezinte portretul pe care îl are asupra sa în acel moment.

B. TEHNICI DE AUTOEXPRIMARE METAFORICĂ

1.CADOUL

Obiective:

intercunoaștere și autocunoaștere;

dezvoltarea analogiilor pe care le implică fantezia și dezvoltarea creativității interpersonale;

exteriorizarea unor sentimente față de ceilalți și conștientizarea acestor sentimente în urma discuțiilor ulterioare;

conștientizarea proiecțiilor în viitor și a patternurilor de desfășurare a relațiilor afective cu ceilalți.

Număr de participanți : 10-12

Durata : 100 minute.

Materiale necesare: fără materiale

Desfășurare: fiecare participant trebuie să-și imagineze că este un cadou; trebuie să se exploreze pe sine ca fiind cadoul respectiv – cum arată, cui îi este destinat, cum se simte cel căruia îi este destinat etc.; a doua etapă presupune ca participanții să se retranspună în starea de cadou, dar după ce au trecut zece ani, să se exploreze pe ei înșiși ca fiind cadoul respectiv peste zece ani : ce s-a întâmplat cu el, cum arată acum, etc. Fiecare participant se va prezenta grupului din perspectiva de cadou. La final fiecare va împărtăși grupului cum s-a simțit și dacă a aflat ceva nou despre sine.

2. FLOAREA

Obiective:

intercunoaștere și autocunoaștere;

dezvoltarea creativității;

conștientizarea și verbalizarea unor resurse și limite personale;

conștientizarea modului în care indivizii sunt percepuți de ceilalți și verificarea propriilor proiecții.

Număr de participanți: 10-12

Durata : 240 minute.

Materiale necesare: materiale de desen – hârtie și creioane colorate.

Desfășurare: fiecare participant trebuie să își imagineze că este o floare și să se exploreze pe sine în aceasta ipostază după cum urmează – cum arată, unde este, cum este solul în care crește, ce dorințe și temeri are (ca floare). Fiecare participant se prezintă din ipostaza de floare, ulterior având ocazia să afle de la toți ceilalți de ce cred aceștia că și-a ales floarea respectivă. La final fiecare subiect va avea posibilitatea să spună cum s-a simțit în ipostaza dobândită datorită exercițiului și dacă a aflat ceva nou despre sine.

3. POVESTEA

Obiective:

intercunoaștere și autocunoaștere.

dezvoltarea analogiilor pe care le implică fantezia și dezvoltarea creativității;

conștientizarea resurselor personale și a altor moduri în care acestea pot fi folosite;

construirea unor mecanisme de coping eficiente, neconvenționale.

Număr de participanți: 10-12

Durata: 240 minute.

Materiale necesare: fără.

Desfășurare: Fiecare participant și-a ales o carte sau o poveste, un film care a fost sau este semnificativ pentru el. Fiecare participant a avut ocazia să asiste din balcon (de pe un scaun pe care stătea în picioare) la o punere în scenă realizată de ceilalți colegi a povestirii alese. După această etapă fiecare subiect trage concluziile privitoare la prezența nevoilor și preocupărilor actuale și cum se configurează în mod obiectiv soluția rezultată în urma punerii în scenă pe care au oferit-o colegii săi.

4. MĂȘTILE

Obiective:

intercunoaștere și autocunoaștere;

conștientizarea și expunerea în fața grupului a unor elemente vulnerabile caracteristice fiecărui subiect;

dezvoltarea paternurilor de cooperare și a unei atmosfere pozitive, de familiaritate, în grup;

conștientizarea resurselor personale și a altor moduri în care acestea pot fi folosite.

Număr de participanți: 10-12

Durata: 240 minute.

Materiale necesare: materiale de desen – hârtie și creioane colorate.

Desfășurare: fiecare participant a desenat o față a sa pe care nu o prea arată celorlalți, și care nu îi prea place. După aceea fiecare participant configurează ipostaza la care s-a referit alegându-și un coleg pe care îl modelează corporal și căruia îi atașează fața desenată. Ceilalți colegi spun ce cred că reprezintă statuia și la final autorul acesteia relatează ce a dorit să reprezinte și ce a înțeles ascultându-i pe ceilalți colegi de grup.

D. TEHNICI DE REZOLVARE DE PROBLEME

1. ÎNVĂȚAREA ETAPELOR REZOLVĂRII DE PROBLEME

Obiective:

învățarea unor paternuri rezolutive cu o sferă largă de aplicabilitate;

formarea patternurilor de cooperare în grup;

dezvoltarea unor abilități de a rezolva probleme în grup;

dezvoltarea sentimentului de apartenență la grup;

dezvoltarea unor noi mecanisme de coping.

Număr de participanți: 10-12

Durata: 120 minute.

Materiale necesare: hârtie și creioane.

Desfășurare: fiecare participant își va alege o problemă asupra căreia va lucra după care se vor prezenta etapele demersului rezolutiv, etapă cu etapă, participanții parcurgându-le individual, în scris, pe rând: definirea problemei, stabilirea obiectivelor, generarea soluțiilor alternative, evaluarea acestora, adoptarea deciziei, verificarea deciziei și stabilirea planului de implementare. Cei care nu sunt multumiți de rezultatele obținute vor putea expune problema în fața grupului, ceilalți membrii având posibilitatea de a oferi variante alternative. Subiectul care a propus problema va evalua variantele primite de la grup, parcurgând din nou ceilalți pași – de la adoptarea deciziei. Ultima etapa a demersului rezolutiv, punerea în practică a planului se va constitui în tema pentru acasă.

2.COMPLETAREA DESENULUI

Obiective:

dezvoltarea creativității;

schimbarea perspectivei asupra propriilor preocupări;

formarea unei atmosfere pozitive, de cooperare în grup;

dezvoltarea unor abilități de a rezolva probleme în grup;

dezvoltarea sentimentului de apartenență la grup;

găsirea unor modalități noi, neconvenționale, de rezolvare de probleme.

Număr de participanți: 10-12

Durata: 120 minute.

Materiale necesare: materiale de desen – hârtie și creioane colorate.

Desfășurare: fiecare participant se va gândi la o preocupare actuală și va începe un desen care să reflecte respectiva preocupare. Fiecare desen va trece pe rând pe la toți ceilalți membri ai grupului, participanții completând desenul cum cred de cuviință. Pentru începerea desenului fiecare participant va avea la dispoziție un timp de trei minute, același timp fiind acordat pentru fiecare foaie pe care o are de completat. La final fiecare subiect va prezenta celorlați desenul, cum a început, ce dorea să reprezinte, cum se numea desenul inițial și cum arată acum desenul, ce a primit de la grup, ce dorește să păstreze și cum se numește acum desenul, concluzionând cu ce are de introiectat din desen. O variantă a acestui exercițiu presupune completarea unui poem, în care autorul formulează primele două versuri, fiecare coleg completează cu alte două și la final fiecare își încheie poemul început de el inițial.

PRELUCRAREA STATISTICĂ A DATELOR OBȚINUTE ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

Toate rezultatele obținute în urma aplicării chestionarelor au fost prelucrate cu ajutorul programului SPSS varianta 13.0. Nu am întâmpinat dificultăți în recoltarea datelor, toți cei 100 de subiecți investigați oferind răspunsuri valide.

EXEMPLE :

A. La aplicarea Chestionarului Bell, în măsurarea itemului adaptare emoțională participanții din grupul experimental aflați în faza de preintervenție au obținut o medie 5,4 și o mediană 6. Participanții au dat răspunsuri situate între 1 punct scorul minim și 15 puncte scorul maxim. Scorul cu frecvența cea mai mare de apariție, modul, are valoarea 7.

După cum se poate observa în tabelul de frecvențe (Tabel 7.3.10.) scorurile acestui grup la itemul adaptare emoțională se distribuie astfel: 20% dintre participanți se situează în intervalul bun al adaptării emoționale în timp ce 68% se situează în intervalul mediu, iar 10% raportează un nivel nesatisfăcător și 2% un nivel foarte slab prezentând conform interpretării chestionarului tendință spre instabilitate emoțională.

Tabel 1

Indicatori statistici adaptare emoțională

Reprezentare grafică a frecvențelor pentru scala de adaptare emoțională

B.

Scala eficienței de sine Sherer

În ceea ce privește rezultatele obținute de subiecții din grupul de control la aplicarea scalei eficienței de sine, acestea relevă o medie de 25,8 care se situează în zona de nivel scăzut pentru prezentarea scorurilor specifice eficienței individuale și o mediană 26. Abaterea standard calculată 6,73 și coeficientul de variație 24% indică o împrăștiere medie a datelor în jurul tendinței centrale cât și faptul că media calculată are reprezentativitate pentru eșantionul studiat. Distribuția de frecvențe pentru scorul eficienței de sine reflectă faptul că 60 % dintre respondenți care s-au declarat în zona de eficiență de sine scăzută în timp ce 40% dintre respondenți s-au situat cu răspunsurile în zona de evaluare medie.

Tabel 2

Indicatori statistici eficiența de sine

CONCLUZII

Discuțiile pe marginea ipotezelor de cercetare au permis validarea acestora, după cum urmează:

Ipoteza 1

Se presupune că programul intervenției de optimizare are efect în reducerea intensității reacțiilor la evenimentele stresante.

Pentru prima ipoteză de cercetare Testul U Mann-Whitney a concluzionat că scorurile stresului la respondenții din grupul care a beneficiat de programul de optimizare sunt semnificativ mai mici decât cele din faza preintervenție (U= 18,5, N1=50, N2=50, p =0,000).

Tabel 3

Statistica test U Mann-Whitney pentru stres

Ipoteza 2

Presupunem că programul de optimizare conduce la creșterea nivelului adaptării profesionale la subiecții investigați.

Tabel 4

Statistica test U Mann-Whitney pentru adaptare profesională

a. Variabila de grupare: Adaptare profesională

Respondenții au obținut în urma participării la programul de optimizare-dezvoltare note sensibil mai scăzute în ceea ce privește adaparea profesională, ceea ce reflectă faptul că au tendința de a fi mai satisfăcuți cu munca pe care o desfășoară față de situația de preintervenție (U=75,5, N1=50, N2=50, p=0,001). Aceste date permit confirmarea ipotezei 2 care susține că programul de optimizare conduce la creșterea nivelului adaptării profesionale la subiecții investigați.

Ipoteza 3

Se presupune că la subiecții care au participat la programul de optimizare există o asociere între stima și eficiența de sine.

Pentru a studia relația stima de sine – eficiența de sine la subiecții investigați s-au calculat coeficienții de corelație Pearson pentru grupul experimental aflat în faza postintervenție. Valorile coeficienților de corelație sunt prezentate în tabele de mai jos sub forma unor matrici, fiecare celulă cuprinzând informații despre: valoarea coeficientului de corelație (r), nivelul pragului de semnificație p (sig.2-tailed) și numărul de subiecți (N).

Pentru grupul experimental postintervenție s-au obținut corelații semnificative între variabilele:

stima de sine și eficiența de sine, r (50)=0,864; p=0,000<0,05 bilateral;

Rezultatele statistice obținute raportează corelații pozitive medii și puternice, astfel permițând confirmarea ipotezei cu numărul 3 a cercetării care susține existența unei asocieri între stima de sine și eficiența de sine.

Imaginea intuitivă a relației stima de sine-eficiența de sine se obține prin plasarea valorilor corelate pe un grafic de tip scatterplot. În cadrul analizei norului de puncte rezultat din proiecția scorurilor fiecărui subiect pentru variabilele investigate într-un spațiu bidimensional se poate observa tendința de aranjare a acestor puncte pe lângă dreapta care reprezintă imaginea ideală a unei corelații liniare.

Tabel 5

Corelații Stima de sine – Eficiența de sine

Figura 7.6. Scatterplot (1)

Suplimentar s-a efectuat și un calcul corelațional asupra datelor obținute de la participanții grupului experimental aflați în faza preintervenției, unde s-a obținut de asemenea o corelație pozitivă între cele două variabile, dar mai puțin intensă, unde rpreintervenție(50)=0,372; p=0,008<0,05 bilateral.

Ipoteza 4

Se presupune că participarea la acest program va determina o creștere a nivelului stimei de sine cât și a eficienței de sine la subiecții investigați.

Pentru ipoteza 4 testul U Mann-Whitney a concluzionat că scorurile stimei de sine la respondenții din grupul care a beneficiat de programul de optimizare sunt semnificativ mai mari decât cele din faza preintervenție (U=23,5, N1=50, N2=50, p=0,004). Aceeași situație a fost întâlnită și la calculul statistic Mann-Whitney nonparametric în cazul eficienței de sine (U=33,5, N1=50, N2=50, p=0,001).

Tabel 6

Statistica test U Mann-Whitney pentru stima de sine

Tabel 7

Statistica test U Mann-Whitney pentru eficiența de sine

Din punct de vedere psihologic se poate vorbi despre faptul că un program de optimizare – dezvoltare are un efect benefic asupra participanților săi redându-le sau întărindu-le stima de sine alături de eficiența de sine prin mijloace obiective.

Participanții au construit un cumul psihologic care este tradus prin itemii stimei și eficienței de sine: percepția individuală asupra abilităților de a rezolva probleme, răspunsul cognitiv, capacitatea de mobilizare în întreprinderea acțiunilor, încredea în sine realistă și pozitivă etc.

Ipoteza 5

Presupunem că factorul de gen intervine în raportarea stresului perceput de indivizi, în populația investigată. Persoanele de gen feminin raportează un nivel mai ridicat de stres decât persoanele de gen masculin.

Tabel 8

Statistica test U Mann-Whitney pentru factorul de gen

Pentru ipoteza 5 testul U Mann-Whitney a concluzionat că scorurile în raportarea stresului la participanții de gen masculin sunt mai mici decât scorurile raportate de participanții de gen feminin (U=109,5, N1=61, N2=39, p=0,004).

Conform cu alte studii (Dean, 1989) factorul de gen se constituie ca item obiectiv în perceperea nivelului de stres. Astfel persoanele de sex feminin pot prezenta reacții mai puternice față de situațiile stresante chiar dacă își folosesc abilitățile cognitive, emoționale și sociale cu rol de protecție și menținere a sănătății emoționale și sociale.

Ipoteza 6

Presupunem că factorul de gen intervine în raportarea asupra alegerii strategiilor de coping în populația investigată (grup experimental în faza de preintervenție și grupul de control).

Pentru ipoteza 6 testul Mann- Whitney (U) a concluzionat că scorurile CISS la femei față de bărbați sunt semnificativ mai mici pe scala evitare (U = 41,5, N1=61, N2=39, p=0,005).

Tabel 9

Statistica test U Mann-Whitney pentru scala evitare

În urma analizei rezultatelor obținute au fost sintetizate principalele direcții evidențiate în urma travaliului de cercetare:

1. Necesitatea existenței și aplicării unor evaluările temeinice, instituite și aplicate de către personalul de specialitate dețin un rol determinant în identificarea problematicii stresului și a implementării strategiilor de coping la persoanele adulte.

2. Un program pentru dezvoltarea abilităților de a face față evenimentelor de viață stresante poate fi util atât la nivel individual (având în vedere efectele benefice pentru individ) cât și la nivel organizațional. De altfel se poate discuta în aceste condiții despre o extrapolare a unui astfel de program individual în viața de organizație.

3. Dezvoltarea abilităților de coping permite persoanei/individului în mediul său privat și public nu doar să răspundă adecvat la solicitările exterioare și mai ales să conștientizeze modul în care face acest lucru. Acest fapt îi va conferi individului sentimentul competenței personale și implicit îi va crește stima de sine cât și eficiența de sine.

4. Ipostaza trăirii unei oglindiri a propriei personalități în mod corect în ceilalți permite și conduce întotdeauna spre autodefinire. Toate acestea alcătuiesc un bagaj important pentru fiecare individ uman și vor permite accederea la un nivel superior de structurare a personalității – personalitatea matură.

5. Din perspectiva spațiului public, diversele instituții în care individul își desfășoară activitățile vor beneficia de competențele crescute atât în plan social cât și profesional ale acestuia.

6. Conceput inițial pentru mediul universitar, programul de optimizare a mecanismelor (strategiilor) de coping pentru adulți se poate extinde și în alte segmente ale societății.

7. Un prim indiciu, practic este cel oferit de mediul organizațional, în care un astfel de program a fost implementat într-o formă pilot descrisă pe parcursul demersului prezent. Rezultatele obținute la acea dată, ce au transcris beneficii și eficiență la care s-au adăugat cele obținute în perioada de dezvoltare a lucrării de doctorat (grupurile de dezvoltare și formare de nuanță terapeutică asupra cărora a fost aplicată intervenția) confirmă pe de o parte utilitatea și adecvarea construcției proiectate și aplicate.

8. Din alt punct de vedere, câștigurile sensibile ale subiecților în ceea ce privește stima de sine, eficiența de sine, mai buna adaptare profesională dovedite de expunerea statistico-psihologică prezentată pe larg în capitolele anterioare reprezintă un alt atu pentru conștientizarea necesității utilizării unui program de optimizare al mecanismelor de coping pentru adulți într-o arie diferită și mai ales diversă a spațiului public – mediul organizațional și cel managerial fiind obiectivele imediate, pe termen scurt pe care le vizăm în acest sens.

9. Lucrarea dorește să impulsioneze implementarea unor astfel de programe de optimizare a mecanismelor de coping într-un context social cât mai divers, facilitând astfel descoperirea, conștientizarea resurselor pe care le poate folosi fiecare persoană atunci când se regăsește într-un șir de situații, evenimente cu un înalt aport stresant. Conduita de aplicabilitate a acestui tip de program de optimizare traversează mediul academic, în special cel psihologic fără însă a-l îndepărta.

10. Prezentul demers pune la dispoziția psihologilor și psihoterapeuților, pedagogilor, personalului de specialitate dar și studenților un instrumentar minuțios ce cuprinde mijloace de investigare diagnostice alături de un construct intervențional al tehnicilor psihoterapeutice.

Bibliografie

1.ALEXANDRESCU, L. –(1997) “Stressul psihic – concepte generale”

2.BABAN, ADRIANA – (1998) “Stress și personalitate"

3. TUDOSE, FLORIN –(2000) “O abordare moderna a psihologiei medicale”

4.MICLEA, MIRCEA –(1997) “Stress si aparare psihica”

5.COSMAN, DOINA –“Psihologie medicala”, editura Polirom Iasi 2010

6.ATKINSON-“Introducere in psihologie”(partea a doua)

7.TUDOSE, FLORIN- “Orizonturile psihologiei medicale”%l!^+a?

8.PREDA VR- “Efecte ale stresului si strategii de coping la cadre didactice si la elevi”

9. NEACSU V., Consiliere psihologica si psihoterapie in situatiile de criza Ed.DUAL TECH, 2006

10.Cursurile de Psihologie Medicala

11.Internet

12. www.unibuc.ro/…%20Optimizarea%20Mecanismelor%20de%20Coping..Valentina Neacsu Rezumat

13. healthpsy.home.ro/files/Mecanisme_de_coping.doc

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Bibliografie

1.ALEXANDRESCU, L. –(1997) “Stressul psihic – concepte generale”

2.BABAN, ADRIANA – (1998) “Stress și personalitate"

3. TUDOSE, FLORIN –(2000) “O abordare moderna a psihologiei medicale”

4.MICLEA, MIRCEA –(1997) “Stress si aparare psihica”

5.COSMAN, DOINA –“Psihologie medicala”, editura Polirom Iasi 2010

6.ATKINSON-“Introducere in psihologie”(partea a doua)

7.TUDOSE, FLORIN- “Orizonturile psihologiei medicale”%l!^+a?

8.PREDA VR- “Efecte ale stresului si strategii de coping la cadre didactice si la elevi”

9. NEACSU V., Consiliere psihologica si psihoterapie in situatiile de criza Ed.DUAL TECH, 2006

10.Cursurile de Psihologie Medicala

11.Internet

12. www.unibuc.ro/…%20Optimizarea%20Mecanismelor%20de%20Coping..Valentina Neacsu 13. healthpsy.home.ro/files/Mecanisme_de_coping.doc