Notiuni Si Definitii ale Comportamentului Simulat, Respectiv ale Minciunii

,,În vremuri ale minciunii universale, a spune adevărul este un act revoluționar”

(George Orwell)

,,Nu sunt supărat că m-ai mințit, sunt supărat că de acum înainte, nu mai pot să cred în tine”

(Friederich Nietzsche)

,,O singură minciună, distruge o întregă reputație de integritate”

(Baltasar Gracian)

INTRODUCERE

Solicitările crescute din domeniul siguranței și securității naționale și internaționale, nevoia de fundamentare a deciziilor din justiție pe adevăruri verificabile științific, selecția și evaluarea periodică a personalului din anumite instituții ale statului sau domenii de cercetare, constituie factori de presiune pentru dezvoltarea și perfecționarea tehnicilor de detecție a comportamentului simulat și de identificarea a vectorilor de criminalitate. Eforturile pentru fundamentarea unei teorii științifice solide asupra comportamentului simulat, solicită interacțiuni frecvente și perspective inter-disciplinare, urmate de revizuiri și actualizări periodice, înainte ca imaginea de ansamblu să se contureze. Abordarea experimentală a comportamentului simulat a dezvoltat o serie de convergențe interdisciplinare. În acest amplu demers, psihologia, neuroștiințele cognitive și disciplinele înrudite pot avea contribuții semnificative teoretice și metodologice.

Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciara este cea a comportamentului simulat al persoanelor implicate în diferite cauze penale. În funcție de situația în care se află o anumita persoană, în funcție de interesul și scopul urmărit, comportamentul obișnuit al acesteia poate lua forma unei conduite simulate. 
Conduita sau comportamentul simulat reprezintă o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realități. Persoana în cauza dă intenționat un răspuns verbal străin aceluia pe care il gândește, exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potrivește cu aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat. 

Modul în care se desfașoara ancheta judiciara, se administrează probele existente și se interoghează martorii și persoanele suspectate, este esențial pentru descoperirea și pedepsirea acestora. De aceea, procedeele utilizate de anchetator cu scopul determinării infractorului să recunoască și sa mărturisească fapta ilicita comisă, prezintă o deosebita importanta.

Practica judiciara releva o serie de cazuri, situații și posibilitatea de abordare a infractorului în raport de gravitatea faptei săvârșite, de gradul de pericol al făptuitorului pentru societate și de rezistentă manifestată de acesta în timpul audierilor.

Necesitatea deținerii unor cunoștințe de psihologie temeinice rezidă din importanța stabilirii procedeului tactic optim folosit de anchetator pentru a obține informatii pertinente referitor la cauza instrumentată.

Prin urmare, psihologia judiciară este mult mai mult decat un ansamblu de reguli de care anchetatorii trebuie să țină seama. Constituie posibilitatea existentă la îndemana omului de a patrunde în mintea infractorului, sondându-i amintirile, sentimentele și mai ales trăirile în încercarea de a descoperi date și probe în scopul devoalării adevarului și aplicării legii.

1.

1. NOȚIUNI ȘI DEFINIȚII ALE COMPORTAMENT SIMULAT, RESPECTIV ALE MINCIUNII.

Duplicitatea sau simularea evidențiază caracterul unei persoane care adoptă în mod conștient două atitudini, joacă premeditat doua roluri, afișează sentimente și gânduri diferite de cele pe care le simte cu adevărat și pe care încearcă sa le ascundă. Astfel, omul prin natura sa este capabil sa-și ascundă (disimuleze) acțiunile sale, poate simula fie în plan acțional (simularea propriu-zisă), fie în plan verbal (minciuna).

Minciuna, una dintre formele de simulare, se caracterizeaza prin intentionalitate, nefiind o simpla eroare. În conceptia lui Rousseau, a minți înseamnă a ascunde un adevar ce trebuie dat în vileag, minciuna reprezentând o încercare de a se falsifica raspunsul just la o intrebare. Prin urmare, minciuna apare ca o construcție strategică de apărare pe care, din perspectiva psihologiei judiciare, suspectul, vinovatul, o îndreaptă împotriva celui care-l interogheaza, adoptând un comportament voit contrafactual.

Există mai multe accepțiuni ale termenului de minciună. În dicționarul Larousse classique, minciuna este „propoziția contrară adevarului”. În Littre, minciuna apare ca un „discurs contrar adevărului făcut cu intenția de a înșela”. O altă definiție este aceea a Fericitului Augustin: „prin intenție, și nu prin adevărul sau falsitatea lucrului însuși, trebuie să judecăm dacă se minte sau nu se minte … se poate minți spunându-se adevărul … a minți, înseamnă a vorbi împotriva gândirii proprii cu intenția de a înșela”. Și această definiție este restrictivă în sensul că nu se minte doar prin vorbă ci și prin mimică, gesturi și comportament. Ea surprinde însă un fapt deosebit de important. Acela că minciuna nu înseamnă în mod necesar falsitate. Adică se poate minți și comunicând adevărul, numai că acesta e comunicat în așa fel încât să îl inducă în eroare pe interlocutor, într-un proverb evreiesc e surprinsă foarte bine această formă a minciunii ,,O jumătate de adevăr, reprezintă o minciună întreagă”.

Minciuna este un fenomen ubicuu în societatea umană (Vrij, 2001). Atât din punct de vedere ontogenetic, cât și filogenetic, ea însoțește specia umană din perioada cea mai timpurie a dezvoltării ei. Întrebările referitoare la acest fenomen nu sunt, cu siguranță, apanajul exclusiv al psihologilor, ele au preocupat deopotrivă etologi, filozofi, magistrați sau politicieni. În timp ce componenta morală accentuată de etică vestică sau de teologie susține că minciuna să fie reprimată, perspectiva selecției naturale o consideră ca oferind un veritabil avantaj evoluționist, în timp ce științele dezvoltării o delimitează ca fiind un indicator al funcționării incipiente a unor abilități superioare de gândire și relaționare socială.

În consecință, după cum remarcau De Paulo și colab., (1996), de-a lungul timpului minciuna a fost considerată o amenințare la adresa esenței morale a societății (Bok, 1978), un predictor al unor consecințe sumbre pentru viața unui adult în devenire (Stouthamer-Loeber, 1986), o abilitate socială (Riggio și colab., 1987), sau o normă în dezvoltarea tipică (de Villiers & de Villiers, 1978). Chiar dacă la un nivel strict individualist (luând ca punct de referință individul sau grupul social) minciuna conferă o serie de avantaje, considerând impactul negativ la nivelul încrederii sociale sau al eficienței interacțiunilor sociale (Langleben, 2008), din cele mai vechi timpuri există încercări, mai mult sau mai puțin sistematizate, de a detecta și a expune minciuna. Totuși, în ciuda unor intuiții care ar sugera că minciuna este un fenomen care transpare cu ușurință în interacțiune, în general oamenii nu sunt extrem de eficienți în a o detecta (vezi sinteza realizata de Vrij, Granhag, & Porter, 2010 pentru diverse motive ale acestei ineficiențe). Acest lucru nu a împiedicat însă căutarea unor indicatori cât mai acurați ai simulării, care semnalează independent sau în combinații posibilitatea existenței unei minciuni, chiar dacă existența propriu-zisă a acesteia nu poate fi încă demonstrată fără echivoc decât prin confruntarea cu date obiective sau prin mărturia directă a individului. Metodele de detecție a simulării au fost extrem de variate de-a lungul timpului (vezi sintezele realizate de Ford, 2006; Grubin & Madsen, 2007). Larg răspândită a fost credința conform căreia indivizii sinceri sunt protejați de forțe divine, pe când cei mincinoși sunt părăsiți de către acestea. O astfel de opinie a justificat, în diferite societăți (Grecia antică, Scandinavia pre-creștină, Polinezia, Islanda, Japonia și Africa) forme extrem de elaborate de tortură fizică, cu variațiuni de genul „testul fierului încins” sau testul „apei fierbinți” (Segrave, 2004). În același timp și ulterior, au fost elaborate forme bazate pe variabile psihologice sau psihofiziologice. În China antică, suspecții erau puși să mestece orez și să îl scuipe, dacă orezul era uscat, individul era considerat mincinos (Trovillo, 1939). O variantă asemănătoare era folosită în timpul Inchiziției: persoana mesteca o bucată de pâine și dacă aceasta rămânea lipită de bolta palatină, minciuna era dovedită. Ambele perspective se bazează pe asumpția care a predominat în cercetarea ulterioară în domeniu, și anume că minciuna induce un stres sau disconfort la nivel emoțional, tradus, printre altele, în reducerea fluxului salivar.

În paralel cu abordarea psihofiziologică care presupune componenta emoțională asociată cu minciuna, au existat intuiții timpurii ale unor modificări specifice la nivel cognitiv. Încă de la finalul secolului 19, Wertheimer prelua metoda asociațiilor libere propusă de Galton și standardizată de Wundt, arătând că indivizii vinovați prezintă o serie de deficite cognitive și de ezitări în generarea unor astfel de asociații când le sunt prezentate cuvinte relaționate cu infracțiunea.

În conformitate cu dicționarul explicativ al limbii române, ediția 1998 MINCIÚNĂ, reprezintă o denaturare intenționată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva; totodată minciuna reprezintă un neadevăr; a prinde (pe cineva) cu minciuna înseamnă a dovedi că cineva a spus un neadevăr. A purta (sau a duce, a ține) (pe cineva) cu minciuni înseamnă a promite mereu (ceva cuiva) fără a se ține de cuvânt; a duce cu vorba, deprinderea de a minți, reprezintă înșelăciune, vicleșug; minciuna așadar este o ficțiune, o născocire, o plăsmuire.

MINCĬÚNĂ, conform sursei Scriban 1939, reprezintă o vorbă contrară adevăruluĭ spusă pentru a înșela; potrivit sursei Șăineanu, ed. a VI-a 1929, reprezintă o spusă neadevărată cu intențiunea de a înșela, ficțiune poetică, iluziune, amăgire.

Minunata limbă româna mai prezintă câteva variații și intensități pe tema minciunii: abureală, barbă, bărbiereală, brașoavă, cheie cu barbă, cioacă, ducere, goangă, gogoașă, gulgută, iordan, minciună gogonată / sfruntată, strâmbă, șopârlache, șopârlă, șopârleanu, ștangă, trombon, tromboneală, sursa dicționarul de argou al limbii române 2007.

Aceeași sursă descrie minciună albă ca pe o minciună rostită cu intenția de a menaja sentimentele interlocutorului sau minciună gogonată/sfruntată, ca pe o minciună care prin proporții frizează obrăznicia, nerușinarea.

Dicționarul online Merriam-Webster (2008), oamenii mint „făcând afirmații false cu intenția de a înșela” sau „creând o impresie falsă sau înșelătoare”. În timp ce minciunile sunt, de regulă, inacceptabile social, există și excepții. Paul Ekman sugerează că uneori o minciună nu este propriu-zis minciună, de pildă atunci când încălcăm o promisiune. Dacă circumstanțele în care a fost făcută promisiunea se schimbă, nu mai suntem obligați să o îndeplinim. De exemplu, dacă am promis să duc pe cineva la un film iar acea persoană nu mai vrea să meargă, nici eu nu mai sunt obligat să fac respectivul drum.

O altă excepție de la acestă regulă este uitarea; dacă un individ nu-și amintește ceva, nu există intenția de a minți. În alte două cazuri minciuna, nu numai că este acceptată, dar este și încurajată. În război este firesc să ne înșelăm adversarul spune Paul Ekman. Așa cum spunea Sun Tzu (400 î.C.): „Războiul înseamnă un singur lucru: filosofia mistificării.” Maxima „Feriți-vă de greci chiar și când vă aduc daruri.” e nedreaptă; este de presupus că un adversar militar va folosi limbaje codate. O altă „zonă liberă” pentru minciună este jocul de noroc, afirma Paul Ekman faptul că, la poker jucătorii sunt încurajați să blufeze și să-și manevreze oponenții. Neînțelegerea sau interpretarea greșită a unui lucru se încadrează, de asemenea, în „zona liberă” a minciunii, deoarece nu vizează eșecul intenționat al adversarului..

O altă abordare care ar completa definiția de dinainte ar fi cea data tot de Paul Ekman, care definește minciuna că ,,o alegere deliberată de a induce în eroare o persoană, fără a-i specifica faptul că intenționezi să faci asta.” Această definiție include în conceptul de minciună atât comunicarea unui neadevăr cât și ascunderea adevărului. Un punct foarte important pentru că mulți oameni consideră că minciuna, este doar comunicarea intenționată a unui neadevăr.

Definițiile lui Paul Ekman acoperă și minciuna nonverbală. Un zâmbet, un gest poate fi la fel de mincinos că și o declarație.

Potrivit lui Paul Ekman ,,Cea mai bună cale de a ascunde emoții puternice, ca în cazul celor care apar atunci când mințim, este folosind o mască. Când îți acoperi fața sau o parte din ea cu mâna sau întorcând fața de la persoana care vorbește, nu poți să nu te dai de gol. Cea mai bună mască este să abordezi o falsă emoție. Nu numai că induce în eroare dar este cel mai bun camuflaj. Este foarte greu să-ți păstrezi fața impasibilă sau mâinile inactive, când simți o emoție puternică. Este mult mai ușor să pozezi într-o anumită atitudine, să te oprești sau să contracarezi cu un alt set de fapte, acele fapte care exprimă emoția pe care o simți. Masca cel mai ades folosită este zâmbetul. Servește drept opus pentru orice emoție negativă: furie, teamă, supărare, dezgust etc.. Un alt motiv pentru popularitatea zâmbetului folosit ca mască, este faptul că dintre toate expresiile faciale pentru emoții, acesta este cel mai ușor de reprodus în mod deliberat.”

Emoțiile negative ramân totuși, pentru majoritatea oamenilor mai greu de falsificat. Paul Ekamn a constatat ca cei mai mulți oameni nu își pot mișca voluntar mușchii care trebuie pentru a falsifica supărarea sau teama. Furia sau dezgustul sunt mai ușor de falsificat atunci când nu sunt simțite cu adevărat, dar adesea se fac greșeli și în acest caz. Dacă minciuna presupune așadar falsificarea unei emoții negative și nu doar cu un zâmbet, persoana care induce în eroare s-ar putea afla în dificultate.

O altă parte a definiției susține că minciuna implică alegere, că este deliberată. În definiția pe care o dă Paul Ekman minciunii sau așa cum el o mai numește: înșelătorie, acesta afirmă că o persoană induce în mod deliberat în eroare o altă persoană fără ca să o prevină în legătură cu acest lucru și fără ca ținta să îi fi cerut în mod explicit să facă acest lucru. Transmiterea neintenționată a unui neadevăr nu este o minciună. Cineva care crede cu adevărat că Holocaustul nu a avut loc, nu minte afirmând asta.

Jon Steel în cartea sa Adevar, minciuna și advertising, Editura Brandbuilders Grup, Bucuresti, 2005, aprecia faptul că minciuna este întotdeauna motivată, supra-determinată de dorințe, de interese. Ea este o cale de împlinire facilă a scopului. Ea este o achiziție culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul ajunge la o anumita performanță cognitivă, dobândește o anumită experiență praxiologică, știe să selecteze și să ierarhizeze, dispune de o anumită performanță discursivă, este integrat în comunitate și are anumite interese. Nu se minte doar de dragul de a minți.

În sfârșit, minciuna care servește unui imperativ moral nu este pusă etic sub semnul întrebării. De exemplu, obținerea adevărului de la un infractor prin utilizarea unor trucuri verbale este o utilizare perfect etică a minciunii (Rowland, Bailey, 1994). Cu toate acestea, tehnicile tradiționale de interogare ale poliției pot genera declarații false (Brehm, Kassin, Fein, 2005).

Minciuna presupune:

o anumită capacitate proiectivă, ideațională, prin care să se treacă dincolo de prezent (în general, mincinosul este un individ nemulțumit);

cunoașterea adevărului dar, atenție, și abținerea de a-l spune, de a-l exprima;

fructificarea efectivă de a cunoaște mai mult decât alt subiect, de a i-o lua înainte.

Relația dintre mincinos și mințit este una de co-participare, adică este întreținută de ambele părți. Ea nu se naște pe un teren gol, este cerută așteptată de cel ce va fi mințit. În actul înșelăciunii se exploatează predispoziția conștientă sau inconștientă a auditoriului către minciună. Ea se pliază pe așteptările și nevoile nesatisfăcute ale auditoriului. De aceea, mincinoșii „veritabili”, înainte de a implanta o minciuna, trebuie să își cunoască „victima” cu toate punctele sale slabe și să profite de acestea.

Atitudinea privitoare la adevăr este diferită dacă ne raportăm la persoana care minte și la cel mințit. Și iată cum:

– mincinosul nu se sinchisește atât de mult de adevăr sau falsitate, ci de grija de a desfășura un mijloc eficient pentru a modifica sensibil conduita celui mințit, de a ajunge cât de repede la o țintă;

– mințitul este dezavantajat din acest punct de vedere, pentru că se raportează la adevăr, la univocitatea sterilă a acestuia, ce mai mult îl limitează, îi încurcă mintea decât o limpezește; el se centrează mai ales pe spusele mincinosului, pe discursul său care mai întotdeauna pare impecabil (este congruent logic, consistent gramatical, plauzibil practic, etc.). Furat de aparențele și frumusețile construcției, cel mințit uită că aceasta folosește la ceva. Mințitul se oprește la suprafața lucrurilor, la idiosincraziile unei logici abstracte, „idealiste” pe când mincinosul are priza profunzimilor și operează după o logică concretă, elastică și spornică, fapt pentru care sorți de izbândă are mincinosul, pentru că el are un referențial valoric care-l avantajează.

Refuzul de a marturisi, este o alta forma de simulare, de a recunoaste fapta comisă.

Inducerea în eroare, un alt procedeu caracteristic comportamentului simulat, se realizeaza în mai multe situatii :

– atunci cand un individ incearca prin argumente și rațiuni cât mai plauzibile să-și justifice comportamentul pe care-l percepe a fi condamnabil;

– atunci cand proiectează atitudini personale în contul altor persoane;

– atunci cand un individ își atribuie în mod constient atitudini ale altor persoane.

Comportamentul simulat presupune o succesiune de etape, pe parcursul cărora se remarcă existența a doua elemente:

– primul element este reprezentat de momentul în care stimulului i se stabilește o anumită semnificație pentru subiect, care poate fi cu totul alta decât cea unanim stabilită;

– al doilea element, evaluarea tipurilor de raspunsuri și acțiuni, este semnificativ în evidențierea comportamentului simulat.

Cunoasterea mecanismelor psihologice ale simularii și disimularii de către anchetatori este importantă. Numai cunoscând aceste mecanisme vor reuși să stabilească, pe de o parte discrepanța dintre intențiile ascunse și cele deschise ale omului și pe de alta parte, dintre acțiunile și vorbele sale.

Ralierea la adevar nu este întotdeaună facilă sau urmarită în mod pragmatic. Sunt destule cazuri în care omul se adapostește (de lucruri, de alții sau de sine) sub faldurile expresiei ticluite. Constatând că ,,invenția” îi asigura confort, siguranță și succes, individul perseverează în acest sens, reiterând sau perfectionând formula de ascundere, de inducere în eroare, de forțare a zăgazurilor  imaginare.

Minciuna este o ,,figură” a rationalității desfasurată în vederea înfruntării unei dificultăți și în perspectiva rezolvarii ei spre beneficiul celui care o propagă. Minciuna este întotdeauna motivată, supradeterminată de dorințe, de interese.

         Minciuna are o coloratură instrumentală. Ea este o cale de împlinire facilă a scopului. Se minte la tot pasul din motive dintre cele mai diferite: din dorința de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru punerea în valoare, pentru ascunderea timidității, din nevoia de protecție, pentru a face placere, din dorința de a ascunde un adevar dureros, pentru a apăra pe cineva ori pe noi, pentru a rezista presiunilor și normelor comunității. Mințim pentru ca să rezistăm. Îi mințim pe alții și ne mințim pe noi înșine.

Ne autoiluzionăm că nu am greșit, că suntem buni, drepți și frumoși, că suntem sau nu suntem în pericol, că iubim și/sau nu suntem iubiți îndeajuns. Mințim în mod conștient și câteodata, inconștient. Mințim din interes sau minim din interes sau minim nemotivat.  Mințim candid, cu vadită seninătate și inocență, mințim voit, cu sârg, cu nerușinare. Mințim vinovați sau nevinovați. Mințim pe față sau pe ascuns. Mințim prin exagerare, adăugare, inventare, dar mințim și prin diminuare, omisiune, tăcere.

         Minciuna constituie un act psihic complex, cu rezonanțe socio-culturale, ce vizează mai multe straturi existențiale: ontologice, gnoseologice, retorice, axiologice, antropologice, culturologice, sociologice.  Minciuna este o forma de administrare eficientă a ficțiunii, de plonjare motivată în ireal, de îndepărtare prin limbaj sau gestică de la cea ce îndeobște este recunoscut ca existent, ca adevărat, ca valoare. Ca modalitate de abatere de la ceea ce este, minciuna ne arata că distanța dintre real și ireal este reglabila prin mecanisme semiotice, ca nu întotdeauna este urmarită corespondența dintre ceea ce se afirmă și stările de fapt (precum și faptul că, în anumite circumstanțe, acest lucru este chiar contraindicat!), că instrumentele limbajelor verbale sau paraverbale sunt excelente mijloace de a trișa, de a ascunde, de a nascoci.  Discursul contrafactual presupune unele premise: structurarea unui scop, redat sub forma unui material imaginar, posibilitatea de exprimare în contrasens cu scopul urmarit, capacitatea unui subiect de a alege între mai multe opțiuni favorabile.

Editarea unei minciuni presupune o maturitate a conștiinței, o gândire de tip simbolic, o decentrare și dedublare subiectivă, o dezvoltare minimală a limbajului. Cel mai des întalnite minciuni ale fiintei umane sunt antrenate prin limbaj, întrucât acestea sunt cele mai economicoase. Este mai ușor să ascunzi sau să te ascunzi în spatele cuvintelor. Te tradezi mult mai ușor prin mimică sau gestică. Mâinile sau fața noastră sunt mai sincere, mai transparente.

Constantin Cucoș afirma că „limba pe care o posedăm nu ne conduce întotdeauna la adevăr și nici nu este în stare să-l suporte, să-l vehiculeze. S-ar părea că ea nu transmite ceea ce este, și că nu-s suficiente cuvintele pentru a spune adevărul … cuvântul secvențiază realitatea, o decupează, o reclădește după alte legi decât cele intrinseci acesteia. Cuvântul ascunde gândurile noastre despre realitate.” (Cucoș, 1997, p. 35). Limbajul nu poate reda realitatea în întregime, așa că o fragmentează în funcție de instanțele interioare fiecărei persoane, în funcție de motivația și interesele sale. „Intenționalitatea umană se strecoară și structurează orice experiență umană, tulburând ordinea limbajului. Vectorul trecut – prezent – viitor, recuperat la nivelul limbii, privilegiază tentația rostirii minciunii.” (Cucoș, 1997, p. 35). George Steiner susține că limba este cel mai important instrument prin care omul poate să refuze realitatea și lumea așa cum este.

Jankelevitch  M. a explicat că punerea la index a minciunii se face prin mecanisme sociale pe care trișorul le afectează, prin periculoasa facilitate a înșelatoriei sale. Totul se poate spune, dacă nu se face, căci dacă nu se poate acționa asupra lumii fizice în întâlnirea cu determinismul, limbajul, el, este la dispoziția noastra autocrată și la o desavârsită discreție. Cuvintele sunt primele care-l ispitesc pe om să mintă. Prin recul, limbajul este primul atacat de minciună.

Legată indisolubil de limbaj, minciuna se prezintă ca un ordin disimulat printr-o simplă informare. Atunci când comunic adversarului meu că ,,Drumul spre care tu te îndrepți este blocat” (știind ca aserțiunea este contrară adevărului, dar gândind că prezența altuia pe acest drum jeneaza sau dezavantajeaza), îi sugerez aproape la modul imperativ, s-o ia în alta direcție. Sub masca unei simple descrieri a unei realități (drumul acesta este blocat), se ascunde un ordin (n-o lua pe acest drum!). Discursul langajier este penetrat de o puternică dispoziție de prevalorizare  și preorientare asupra lucrurilor. Cuvintele fac ca influența și puterea să se manifeste, să se distribuie mai tot timpul disproporționat, preferențial.

Se vorbește când trebuie, cât trebuie, cui trebuie, unde trebuie.  Simpla împrăștiere de informații nu ramâne inocentă. Substanța limbii îngemănată cu contextul manifestării ei conține o insiduoasă apetență de dominare, care se împraștie de îndată ce circumstanțele devin favorabile.          

Omul minte și prin actele pe care le întreprinde, printr-o conexiune interesată a gesturilor și comportamentelor sale. Nu-i nevoie să mai apeleze la cuvinte. Reusești să minți în deplina tăcere. ,,Minciuna se infăptuiește cel mai adesea prin cuvinte dar și prin tăcere” Adrian Rich. Poți foarte bine să induci în eroare actionând într-un anumit mod, exagerând sau alternând semnificațiile unor acte sau îmbinându-le și articulându-le astfel încât să se creeze impresiile dorite. Combinatorica actelor, ca și a cuvintelor, este nelimitată și, de aceea, ea creează spațiul de manevră suficient de larg pentru reușite strategii de înșelare. Mințim gesticulând, râzând, mirându-ne, înfuriindu-ne, bucurându-ne, mințindu-ne. Mințim de cum facem prima mișcare, dar și în nemișcare.

Din punct de vedere axiologic, minciuna este un semn că omul este o ființă nemulțumită de ceea ce este sau are. El transcede ceea ce îi este dat, tinzând să stapânească și alte orizonturi pe care le identifica dupa prealabile ordonări, ierarhizări, selectări. Trebuie să fii capabil de a construi și alte trasee, să le înnobilezi cu valori superioare, pentru ca apoi să ajungi la ele. Întotdeauna minți având în minte " mai multul ", "mai binele ", " mai frumosul " etc.

Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie protectivă, adaptivă și succesivă de inserție optimală a individului în complicata rețea socială. Aceasta îi asigura atât neutralitatea sau distanțarea necesară, atunci când societatea nu-i este pe plac, cât și implicarea inteligentă în vederea obținerii unei poziții sau profit maxim când crede de cuviință. În același timp, prezenta minciunii poate să fie un indicator al calității relațiilor care reglementează societatea, al profiluli comunicării dintre diferiții protagoniști sociali.

Din punct de vedere cognitiv, minciuna nu se opune atât de vehement adevarului precum falsitatea pură. Dimpotriva, ea este o forma de adevar refuzat, trunchiat, "de necrezut" în stare brută; este un adevar călduț, afabil, acceptabil, mascat, aparent inofensiv. Este un adevar ce-și face drumul cu greu. În situația în care adevarul este prea stânjenitor sau doare, se oferă o replica mai slabă a acestuia, un artefact tamâiat și tămăduitor. Se știe doar că, în multe situații, omul fuge de adevarul gol-goluț. De aceea minciuna este un substitut ocazional dar necesar al adevărului. Uneori, minciuna se naște în vecinatatea sau prelungirea adevarului; este o față nouă a acestuia; minciuna nu este refractară la adevăr, ea se ,,amestecă” cu puțin adevăr pentru a deveni credibilă. Poate fi și o prima ,,faza” a adevărului, o poartă de intrare și acceptare a lui.

Interesantă este și ipoteza lui Peter Collett în cartea sa Cartea gesturilor, 2005, cu privire la faptul că minicunile ameliorează relațiile interpersonale, fără minciuni viața noastră socială ar ajunge foarte repede într-un punct mort.

Oamenii diferă foarte mult din punctul de vedere al înclinației spre minciună. La o extremă se află adepții lui George Washington, care era incapabil să spună o miciună, în timp ce la cealaltă se află adepții lui Niccolo Machiavelli, care copiază comportamentul omului de stat florentin care susținea că minciuna este un mijloc legitim de a-ți atinge scopurile. Acei oameni care obțin scoruri înalte la scalele de manipulare sunt mai înclinați să mintă și să nu aiba remușcări în aceasta privință. Același lucru este valabil și pentru persoanele foarte sociabile și expresive. Oamenii care mint des, tind să fie foarte populari pentru că miciunile ii ajuta în relațiile lor cu ceilalați. Escrocii și politicienii trebuie să fie mincinoși foarte pricepuți, de fapt capacitatea de a proiecta o imagine a cinstei, fără nici un fel de remușcări, este o trăsătura esențială a rolului pe care trebuie să-l joace.

Deși minciunile formează cea mai mare parte a schimburilor noastre cu ceilalți, nu ne pricem întotdeauna să spunem dacă o persoană ne induce în eroare sau ne spune adevărul. Asta nu din cauză că nu avem indicii, pentru ca 90% din miciuni sunt însoțite de de indicatori care, ca și amprentele unui criminal, lasă în urmă dovezi ale înșelăciunii.

Vânătorul de minciuni afirma Paul Ekman, are șanse mai mari dacă înșelăciunea/minciuna implică emoție și mincinosul nu este un psihopat cu multă experiență sau un mincinos din fire. Pentru un vânător de miciuni există trei mari obiective:

să descoperi mai des un mincions;

să-l judeci mai rar pe cel care spune adevărul;

să realizezi când s-ar putea să nu fie posibil să faci distincția.

Ce putem să vedem ?

Dacă înveți să citești emoțiile de pe fața (în special microexpresiile) celor din jur, vei înțelege foarte multe despre ceea ce aceștia simt și vei avea ocazia să vezi lumea diferit, reușind să accesezi informații pe care cei mai mulți, nu se vor simți niciodată confortabil să ți le ofere.

Fața poate fi o sursă prețioasă pentru vânătorul de minciuni, pentru că aceasta poate să mintă și să spună adevărul, și de cele mai multe ori le face ambele în același timp. Fața exprimă adesea două mesaje, ce vrea persoana care minte să arate și ce vrea să ascundă. Unele expresii vin în ajutorul minciunii, relevând informații neadevărate. În schimb, altele trădează minciuna pentru că arată fals și uneori sentimentele scapă, în ciuda eforturilor de a le ascunde.

Au fost mai mulți cercetători și oameni de știință care au studiat expresiile faciale, printre care și Charles Darwin care declara că expresiile generate de către emoții sunt universale.

Paul Ekman unul dintre cei mai influenți oameni din domeniul psihologiei, autor a 15 cărți despre emoții și a mai mult de 170 de articole în publicații importante sau capitole în cărțile altora, a luat această afirmație a lui Darwin și a făcut-o misiunea vieții lui, mergând până în ,,pânzele albe” să studieze aceste expresii universale, reușind să adune la un loc un munte de informații despre microexpresii (un set particular de expresii faciale).

Interesul major în cercetările lui Paul Ekman se concentrează pe expresiile false, voluntare, deliberate, folosite pentru a induce în eroare și expresiile involuntare, spontane, emoționale care uneori pot da de gol sentimentele în ciuda faptului că persoana care minte încearcă să le ascundă.

Fața poate arăta:

care este emoția simțită: furia, frica, tristețea, neplăcerea, suferința, satisfacția, fericirea, nervozitatea, surprinderea și disprețul, care pot fi exprimate fiecare prin expresii faciale diferite;

dacă există două emoții combinate: adesea două emoții sunt adevărate, iar fața arată semne ale fiecăreia;

cât de puternică este emoția simțită: fiecare emoție poate varia ca intensitate, de la enervare la furie, de la teamă la groază.

Există mii de expresii faciale, fiecare diferită de cealaltă. Multe din ele nu au legătură cu emoțiile. Multe exoresii sunt ceea ce numim semnale conversaționale, care, asemenea ilustratorilor corporali, subliniază actul de vorbire sau asigură sintaxa, de exemplu afișarea mirării sau exclamării. Mai există o serie de embleme faciale: făcutul cu ochiul, expresia de nedumerire cu sprâncenele ridicate, pleoapele superioare mohorâte și gura în formă de potcoavă, ridicarea unei sprâncene în semn de scepticism. Există deasemenea și manipulatori faciali, ca mușcatul buzei, suptul buzei și umflatul obrajilor și de abia după eliminarea acestora se ajunge la expresiile emoționale, cele adevărate și cele false.

Tot Paul Ekman ne arată faptul că, nu există o singură expresie pentru fiecare emoție, ci zeci, iar pentru unele emoții, chiar sute de expresii. Fiecare emoție are o familie de expresii, iar fiecare este vizibil diferită de cealaltă, lucru care nu ar trebui să ne surprindă, deoarece explica el, nu există un singur sentiment sau o singură trăire pentru fiecare emoție, ci o familie de trăiri.

Cei mai mulți oameni cred că pot depista expresiile faciale însă așa cum am văzut mai sus și așa cum cercetările de până acum au arătat, drumul către acest deziderat se prezintă extrem de anevoios și cu diverse obstacole. Dintre acestea Paul Ekman distinge două extrem de importante:

eroarea Othello – incapacitatea de a recunoaște că o persoană sinceră suspectată de minciună, poate prezenta aceleași semne emoționale ca o persoană care minte, pentru că îi este frică de o acuzație nedreaptă;

hazardul Brokaw – neluarea în considerare a diferențelor individuale care pot face ca un mincinos, să nu prezinte nici un indiciu de înșelăciune, deoarece nu este obligatoriu ca fiecare individ care ascunde o emoție, să prezinte o microexpresie sau o expresie distorsionată, așadar absența acestora nu dovedește prezența adevărului.

Emoțiile

Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificări fiziologice mai mult sau mai puțin extinse, printr-o conduită marcată de expresii emoționale (gesturi, mimică etc.) și printr-o trăire subiectivă (Radu & colab., 1991).

Emoția nu se reduce numai la aspectul de trăire subiectivă, interna, ci formează o configurație complexă de relații, un răspuns psihofiziologic multidimensional față de evenimente. Pintre dimensiunile procesului afectiv distingem (Lazarus, 1984; 1991):

modificări cognitive (procesarea informației stimul venită din mediu, care în funcție de semnificație are rol activator sau nu);

modificări organice, vegetative (creșterea aroussal-lui fiziologic, activarea cardiacă și a sistemului circulator, modificări la nivelul motilității gastrointestinale, tensiunii musculare, conductanței electrice a pielii etc);

modificări comportamentale (gesturi, reacții, mimică, expresii vocale etc).

Cele trei dimensiuni ale procesului afectiv nu pot fi luate separat, între ele existând o permanentă intracțiune sincronă, emoția fiind rezultatul conlucrării a trei tipuri de factori: cognitivi, organici și comportamentali. Rezultanta interacțiunii acestor factori se rasfrânge asupra trăirii subiective a persoanei, respectiv a modului cum aceasta resimte situația și se adaptează fața de ea.

Emoțiile sunt configurații cognitiv-motivațional-relațional organizate a caror stare se schimba în funcție de modificările din cadrul relației individ-mediu, de felul în care aceasta este percepută și evaluată.

În domeniul psihologiei judiciare, emoția este considerată ca fenomen tipic sferei afective, deoarece aceasta, prin modificarile psihofiziologice pe care le implică, poate fi supusă unei analize stiințifice sistematice. Evidențierea unei emoții poate fi făcută pornindu-se atat de la aspectul comportamental, cât și de la cel al corelatelor psihofiziologice pe care aceasta le implică. Comportamentul emoțional global reprezintă obiectivarea trăirii emoționale, întâlnită atât în aspectul inaparent, dar cel mai evident și mai ușor observabil în cel aparent. Aspectul aparent, denumit ca expresie emoțională, subsumează întreg ansamblul de reacții somatice și musculare (faciale, scheletice, viscerale, umorale etc.) pe care subiectul le dezvoltă în momentul experimentării unei emoții (Ciofu, Golu & Voicu, 1978). Pattern-ul aparent al modificărilor emoționale include: motilitatea corporală, tremurul muscular, expresivitatea facială (mișcările oculare, coloritul epidermic, tonalitatea vocală, intensificarea activității glandelor sudoripare etc.).

Dintre toate categoriile de răspuns emoțional aparent, cea mai elocventă pentru observator o constituie expresia facială, fiind caracterizată ca un barometru al emoției. Astfel bucuria, tristetea, mânia, teama etc. pot fi foarte ușor citite pe fața unei persoane. Expresia ,,alb ca varul”, referitoare la starea emoțională dezvoltată de către subiect în cazul unei situații, ce implică trăirea unei stări emoționale intense, este asociată cu starea de vasoconstricție periferică (determinată de teamă). La subiectul supus unei anchete judiciare, în cazul săvârșirii unei infracțiuni, expresia emoțională descrisă anterior este deseori prezentă, însă într-o nuanță mai difuză datorită tendinței subiectului de a simula o altă stare decât cea pe care o traiește într-o astfel de situație (Negru, 1998).

Expresia vocală în emoție reprezintă un indice care ne poate spune multe despre trăirea subiectivă pe care o încearca persoana. Ea se poate traduce prin modificări în timbru, tonalitate, intensitate, inflexiuni, accent etc. Aceste modificări sunt determinate de nivelul ridicat al tensiunii musculaturii scheletice generale, inclusiv a mușchilor laringelui care influențează tensiunea corzilor vocale, ducând la noi efecte de intensitate și tonalitate. Activitatea musculară a laringelui și a corzilor vocale are o influență directă asupra debitului sonor și, în special, a frecvenței sunetelor.

Ce este o microexpresie?

O microexpresie este o reacție involuntară a mușchilor feței care are loc atunci când experimentăm diferite emoții. Practic, lucrurile pe care le simțim sunt ,,afișate” cu ajutorul mușchilor feței și ,,trădează” emoțiile pe care le experimentăm.

Durata unei microexpresii este extrem de scurtă: între 1/25 – 1/15 dintr-o secundă.

Microexpresiile au fost descoperite în 1966 de către 2 cercetători pe nume Ernest A. Haggard și Kenneth S. Isaacs, care au urmărit ore întregi de înregistrări video cu ședințe de psihoterapie, pentru a putea detecta limbajul corpului involuntar dintre terapeuți și pacienți.

Microexpresiile ne dau bataie de cap pentru că, deși sunt atât de bogate în informații, furnizându-ne indicii despre emoțiile ascunse, ele nu apar prea des. Pe măsură ce o expresie apare pe față, se pare că persoana respectivă își dă seama și o întrerupe, uneori mascând-o cu altă expresie. Zâmbetul este cea mai frecventă mască. Uneori distorsionarea este atât de rapidă, încât este greu să identifici mesajul emoției pe care l-ar fi transmis expresia ne-întreruptă. Chiar dacă mesajul emoției nu transpare, în aceste cazuri, distorsionarea poate fi o dovadă notabilă a faptului că persoana respectivă își ascunde sentimentele.

Munca lui Paul Ekman a inspirat serialul ,,Lie to me“, mini-serie, ce explorează domeniul fascinant al microexpresiilor în care protagonistul reușește să ,,citească” ceea ce ascund diferiți oameni care au comis fapte ilegale sau să rezolve tot felul de cazuri pentru clienții săi, inclusiv pentru agenții federale sau guvernamentale ale SUA, folosindu-se de cunoștințele sale despre microexpresii și despre psihologie.

Deși Paul Ekman a servit drept consultant științific pentru serial, personajul principal Cal Lightman, jucat de Tim Roth, nu reprezenta un personaj inspirat de către Paul Ekman, cei doi doar semănau prin faptul că aveau în comun microexpresiile ca domeniu de expertiză.

Cele șapte emoții universale/fundamentale

Emoțiile universale, (numite și emoții de bază), sunt: dezgustul, disprețul, fericirea/bucuria, frica, furia/mânia, tristețea și surpriza. Le numim emoții universale pentru că la toți indivizii speciei umane, indiferent de rasă, cultură, vârstă, sex etc., se manifestă în aproximativ același model specific, pe fața. Evident că există diferențe generate de particularitațile fizionomice, de regulile de afișare condiționate cultural și altele, însă fiecare dintre cele șapte emoții are niște indicatori de încredere care apar pe fața în momentul în care persoana resimte respectiva emoție. De asemenea, există situații particulare în care indivizii manifestă emoțiile la nivelul feței într-o manieră aparte sau nu le manifesta deloc (persoanele cu autism, schizofrenie, boala Alzheimer, persoanele injectate cu toxina botulinica etc.).

Dintre cele șapte emoții universale, cea mai ,,contestată” emoție universală este disprețul.

Mulți oameni de știință și experți în expresiile faciale, consideră faptul că disprețul este mai degrabă o expresie care se exprimă în funcție de cultura fiecărui popor, dar Paul Ekman a realizat o serie de studii menite să clarifice universalitatea ,,disprețului” reușind să o includă până la urmă în rândul emoțiilor fundamentale.

1. Frica

Frica este o reacție a organismului la un pericol care a fost perceput, și este una din emoțiile înnăscute. De obicei frica, ne pregătește pentru un răspuns fizic de genul atacă sau fugi. Deasemenea, ea nu trebuie confundată cu anxietatea, care este o formă a fricii dar în lipsa unor amenințări exterioare. Frica poate urma adeseori surprizei. Se manifestă prin sprâncene apropiate, aduse spre centru și exact la capetele lor, apariția a doua mici linii verticale. Colțurile gurii se aduna și buzele sunt foarte strânse. Ambele pleoape sunt într-o stare de extremă de tensiune, pupilele se dilată și ochii ies din orbite.

Caracteristici la nivelul feței:

dilatarea pupilelor

sprâncene ridicate și apropiate

pleoapele superioare ridicate

pleoapele inferioare încordate

ridicarea buzei superioare și gura întredeschisă

fruntea este încruntată

2. Bucuria (Fericirea)

Bucuria este un sentiment destul de ușor de identificat, și destul de greu de ascuns. În cazul sentimentului de bucurie/fericire, apare una dintre expresiile noastre favorite-zâmbetul adevărat. Dacă priviți o față care arată așa ceva, observați că un zâmbet adevărat, este diferit de unul social de complezență, gingiile sunt dezvelite mai mult, ochii iau forma de semilună, apare ridul laba gâștei. Probabil, că semnul cel mai pronunțat constă în cutele foarte adanci din stânga și dreapta nasului, între buza superioară și nas.

 Caracteristici la nivelul feței:

colțurile buzelor sunt trase și orientate în sus (persoana zambește ușor);

riduri în jurul ochilor (zâmbet Duchene – zâmbetul natural);

obrajii ridicați;

mușchii feței așezați în concordanță cu ochii;

sprâncenele sunt relaxate;

pleopa inferioara poate fi ridicată, cu unele riduri sub ea.

3. Tristețea

O persoana tristă este mai puțin energică, este retrasă și liniștită. Tristețea este unul dintre sentimentele care dureaza cel mai mult. Bărbia coboară, pleoapele la fel, iar pielea devine flască. Totul începe să atârne ca și cum trasăturile feței se topesc. Colțurile gurii coboară și uneori le puteți vedea cum tremură. În același timp, colțul intern al sprâncenelor se ridică și pe frunte se formează o linie verticală care ajunge să creeze aproape impresia unui V intors.

Caracteristici la nivelul feței:

pleoape inferioare care simulează ,,căderea” ;

privire care nu este concentrată pe un punct fix;

colțurile buzelor sunt orientate spre jos;

partea interioară a sprâncenelor este mai retrasă;

pielea de sub sprâncene poate acoperi parțial pleoapa;

partea interioară a pleoapelor este mai ridicată.

4. Mânia (Furia)

Unele studii au relevat faptul că în mijlocul unei mulțimi, putem observa mai ușor o față furioasa în comparație cu una fericită. Din cauza sentimentului de furie, sprâncenele coboara și se apropie în forma de V. Între sprâncene se formează linii subțiri. Ochii sunt larg deschiși, fără clipire, sau îngustați până se ajunge să arate ca doua fante, cu pleoapa inferioara deplasată în sus. Mânia poate ascunde probleme mai vechi, nerezolvate, sau poate fi sentimentul adoptat de o persoană în fața unui (potențial), de orice fel pericol, venit din exterior. Deasemenea, probabil ea este emoția ce poate fi detectată cel mai usor.

Caracteristici la nivelul feței:

sprâncene apropiate puternic care rezulta într-o frunte ,,încruntată” ;

privire extrem de fixă;

încleștarea dinților încordarea și apropierea/strângerea buzelor;

nările poti fi dilatate;

este posibil ca pleoapa inferioară să fie mai ridicată, iar cea superioară mai coborâtă.

5. Disprețul

Disprețul este o atitudine asupra unui lucru considerat inferior sau nevaloros, destul de intensă. Este una dintre cele mai subtile expresii, fapt ce conduce și la dificultatea remarcării acesteia, pentru că afișarea ei nu implică o ,,echipă” întreagă de mușchi și uneori poate fi confundată cu un zâmbet ironic. Disprețul este similar dezgustului, dar nu reflectă și repulsie fizică așa cum se întampla în cazul dezgustului. Disprețul poate fi însoțit de furie, dezgust sau fericire, din combinație rezultând expresii diferite.

         
Caracteristici la nivelul fetei:

colțul buzelor încordat și ridicat doar pe o parte a feței;

posibilă dilatare ușoara a nărilor.

6. Dezgustul

Când simțim dezgust, nasul se încrețește întocmai ca la întalnirea cu un miros înțepător. Gura este deschisă cu buza de sus retrasă și se ridicată, astfel încât marginile gurii se întorc în jos. Aceasta expresie are un efect puternic asupra sistemului neuronal. Un studiu recent a aratat că indiferent daca ne simțim dezgustați sau suntem doar martori la dezgustul altora, experiența activează aceleași părți ale zonelor cerebrale. Dezgustul este o reactie la intrarea în contact cu ceva revoltator.

     

Caracteristici la nivelul fetei:

nas încordat și ridicat, mișcare care îi provoacă riduri nasului;

obrajii și buza superioară ridicată;

fruntea este lasată în jos, deci și pleoapele superioare;

pleoapa superioară este ușor împinsă în sus;

apariția ridurilor pe nas și sub ochi;

buza inferioară poate fi lasată în jos.

7. Uimirea sau surprinderea

Surpriza este una din emoțiile cele mai rapide și se manifestă brusc. Ea poate varia în intensitate în funcție de factorul care a provocat-o. Să presupunem că deschideți ușa de la intrare și cineva sare asupra dumneavoastră și striga: surpriza, La mulți ani !!!, ce se va intampla? La inceput veti deschide gura larg apoi vi se vor ridica sprâncenele, ochii vi se vor mări, gura se va deschide amplu, aproape în forma literei O,.Toate aceste lucruri se vor întampla simultan. În continuare, dacă surpriza este placută, fața vi se va destinde într-un zâmbet. Dacă surpriza a fost neplacută, expresia care urmează este frica. Probabil, aceasta e cea mai evidentă microexpresie și cel mai ușor de observat, pentru că are o durată mai lungă.

Caracteristici la nivelul fetei:

sprâncenele și pleoapele ridicate, fapt ce determină și încrețirea frunții;

ochii larg deschiși;

gura deschisă;

partea inferioară a fălcii este ușor coborâtă;

capul este ușor lăsat pe spate;

obrajii sunt ușor mai retrași.

Tot Paul Ekman în cooperare Wallace Friesen, au dezvoltat un instrument numit Facial Action Coding System (FACS), instrument de analiză a mișcărilor mușchilor faciali, a fiecarui mușchi practic în parte, cu scopul de a identifica adevaratele emoții pe care le experimentează o persoană în anumite momente. Uneori, din cauza regulilor de afișare determinate socio-cultural, din cauza faptului că mințim și încercam să ascundem acest lucru sau în funcție de context, încercam să mascăm expresiile emoțiilor pe care le trăim cu adevărat.

FACS este un instrument de analiză obiectivă a feței, care nu depinde de abilitățile naturale ale celui care analizează, ci descrie fiecare mișcare a mușchilor faciali, în forma unor unități de acțiune – Action Units (AUs).

Fiecare dintre cele șapte emoții universale are niște prototipuri de acțiune și fiecare prototip are niște predictori. Daca vedem pe față predictorii semnificativi pentru o anumită emoție, putem afirma cu certitudine că persoana traiește respectiva emoție, chiar daca încearca să o mascheze.

Cine minte și de ce?

Înainte de a răspunde la această înrebare, așa cum afirma în cartea sa, How to be a human lie detector, Vanessa Van Edwards, cel mai important lucru este, ca anterior detectării unei minciuni, să fim în măsura să recunoaștem adevărul.

Probabil toată lumea minte, afirma (Hancock, Chafetz, 1966), iar probabilitatea de a fi mințit corelează invers proporțional cu gradul de apropiere de persoana respectivă (Brehm et al., 2005). Cu alte cuvinte, cu cât persoana cu care interacționăm ne este mai străină, cu atât crește probabilitatea ca ea să ne mintă (Brehm et al., 2005). Apare astfel ceea ce se numește științific „inelul adevărului” (the ring of truth) – consecințele mințirii soției sunt cu certitudine mai semnificative decât în cazul mințirii unui necunoscut.

Tuturor ni se întâmplă să mințim, de aproximativ 200 ori pe zi, asta înseamnă o dată la cinci minute (Geary, 2000). Alte cercetări sugerează că acest lucru se întâmplă o dată la trei minute și jumătate (Livingstone, 2005).

Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realități. Persoana în cauza dă intenționat un raăpuns verbal străin aceluia pe care îl gândește, exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potrivește cu aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat.

Simularea nu este o simpla eroare, ea se caracterizează prin intenționalitate. Este o ,,greșeală” intenționată, învăluită și susținută pragmatic.

Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent și cel inaparent al comportamentului, expresia unei dedublari psihologice în raport cu sine.

Aspectul aparent poate fi cunoscut, uneori este afișat abil sau naiv. Dimpotrivă aspectul inaparent este secretizat, nu face obiect de confesiune, iar uneori pentru a-l secretiza, se practică dezinformarea sistematică după reguli tactice bine definite, pentru derutarea celor care cercetează sau a organelor judiciare. Aceasta poate fi asemanata cu un binom compus din aparență (produs al dezinformării verbale sau materiale ori combinate) și inaparență (realitatea secretizată, intimă, neconfesată) (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1992).

Simularea are o prezență cotidiană. Uneori se dovedește a fi necesară, stimulând sensul vieții. Omul are nevoie și de unele pârghii compensatorii, de autoiluzionare, de autoamăgire. Pentru a depași momentele critice din viață, persoana, conștient sau inconștient, își protejează eul, prin cultivarea sentimentelor speranței, încrederii, optimismului. Simularea în aceste situații reprezintă o formă ocolită de acceptare a condiției umane, un loc de refugiu imaginar.

Condiția succesului unei simulari este data de consistența sa interna, de abilitatea cu care subiectul menține coerența demersului sau fictiv. Ea presupune inteligență, conduită ,,civilizata”. Contrafacerile sunt mijloace elegante de eludare a normativelor sociale. Sub masca unor conduite conformiste, inventand mereu tactici derutante, simulantul se complace într-un fals relațional, structurându-și, pentru a putea manipula, un spațiu simulat. Cadrul fictiv nu numai ca ia locul realității, dar o și preface.

Simularea este întotdeauna motivată, determinată de dorințe, de interese. Ea este o modalitate de realizare facilă a scopului. Simularea apare în cele mai diferite situații: pentru disculpare, pentru a apăra pe cineva, din nevoia de protecție, din dorința de răzbunare, pentru a rezista presiunilor și normelor coercitive ale comunitătii. 

Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare, exagerare, diminuare, adiție, omisiune, substituire, transformare, tăcere etc. 
Simularea, minciuna fiind o construcție fictivă, are un impact deosebit asupra realului. Ea se poate prezenta în diverse ipostaze (Cucos, 1997; Bus, 2000):

simularea totală, în care falsitatea este prezenta pe intreg parcursul manifestarii comportamentale;

simularea intercalata cu anumite frânturi de adevăr;

simularea prin omisiunea voită a informației veridice;

prezentarea unei variante sau ipoteze, greu verificabile, ca fiind adevarul însuși;

recurgerea la demonstrații incongruente din punct de vedere formal (substituirea unei gândiri logice cu una pasională);

utilizarea abuzivă a unor demonstrații care nu concordă sau nu sunt relevante pentru situația concretă prezentată;

persiflarea adevarului prin mimică, gestualitate, dând de înteles ca ceea ce se spune este fals;

exagerarea sau absolutizarea unor aspecte neimportante în defavoarea esențialului;

adaugarea la mesajul transmis a unor conotații negative ce țin de profilul caracterial al emitentului;

prezentarea unui adevăr ca și cum acesta ar fi o minciună și a unei minciuni ca și cum ar fi un adevar;

crearea deliberată a unei derute interpretative prin joncțiunea dintre adevar și falsitate, inducându-se prin aceasta dezinteresul interlocutorului pentru a mai cunoaste ceva.

Nu există granițe fixe, imuabile, între adevăr și falsitate, existând un permanent schimb între acestea. Simulantul operează dupa o logică elastică, pentru a ajunge cât mai repede la țintă, fiind facilitat de limbaj și cunoscând foarte bine realitatea pe care își propune să o ascundă. Într-un anumit context aproape orice tip de comportament poate dobândi funcție adaptativă, profilactică. Simularea reprezintă o metodă de coping comportamental având funcția de a preveni sau reduce reacția de stres, provocată de ancheta judiciară. Prin simulare, persoana este convinsă că poate controla agentul stresant, obținându-se astfel o reducere a reacției de stres. Acest efect pozitiv nu se înregistreaza automat.

În urma unor studii experimentale (Averil, 1973) s-a constatat că prin controlul stresului nu se determină doar reducerea acestuia, ci în unele cazuri se ajunge la intensificarea fenomenului. Copingul comportamentului antrenat în cazul simularii, reduce stresul doar atunci cand (Miclea, 1997):

este urmat de un feed-back asupra eficienței intervenției comportamentale;

costul realizării lui nu depășește beneficiile;

reduce ambiguitatea și/sau incertitudinea legată de situația stresantă. 

De ce mințim?

Paul Ekman identifică 9 motive pentru care oamenii mint:

1. pentru a evita pedepsirea lor;

2. pentru a evita pedepsirea altora;

3. pentru a obține o recompensă;

4. pentru a nu fi recompensați alții;

5. pentru a evita agresiunea fizică (atunci când pedeapsa presupune așa ceva);

6. pentru a evita stânjeneala, penibilul, ridicolul;

7. pentru a ieși din situațiile inconfortabile, stânjenitoare;

8. pentru a conserva intimitatea;

9. pentru a-i controla pe ceilalți;

Femeile și bărbații mint diferit?

Pease și Pease (2001) sugerează că există o diferență de gen în modul în care mint femeile și bărbații. Femeile fac acest lucru mai des, mai bine și sunt detectori de minciună superiori bărbaților. Motivul pentru care femeile sunt mai exersate în detecția minciunilor are la bază faptul că observă mai acurat schimbările subtile ale limbajului corporal. Afirmația că femeile mint mai mult situează „inelul adevărului” în agresivitatea relațională: abilitatea de a produce minciuni convingătoare devine un instrument important în arsenalul verbal feminin, din punctul de vedere al agresivității relaționale (Brehm et al., 2005).

Cum clasificăm mincinoșii?

Dimitrius și Mazzarella (1999) indică patru categorii: cei mai mulți dintre noi sunt mincinoși ocazionali, care se simt inconfortabil când mint; în acest caz, indiciile nonverbale pur și simplu „curg” din noi, celelalte trei categorii fiind următoarele: mincinoșii frecvenți, experimentați și profesioniști, indiciile tind să „sece”.

Metode de detectare a minciunii.

Uscarea gurii este, probabil, cea mai veche metodă de detecție; pentru vechii chinezi, incapacitatea de a scuipa o gură plină cu pudră de orez indica minciuna. Beduinii antici forțau suspectul să pună limba pe un fier înroșit, arderea limbii evidenția vina (Kleinmuntz, Szucko, 1984).

Cei mai mulți dintre noi nu pot detecta un mincinos decât întâmplător afirma Paul Ekman, din câteva motive. Pentru cei mai mulți dintre noi nu există o recompensă la prinderea unui mincinos. De multe ori, relațiile noastre cu cel care minte sunt prea rarefiate. Probabil că mincinoșii realmente răi nu au putut evolua filogenetic. Însă unii au talent la detecția minciunii: aproape o treime din personalul Serviciilor Secrete ale Statelor Unite au obținut un scor peste 80% pe această scală și zero la ipoteza nulă (răspunsuri valide obținute din întâmplare) (Paul Ekman, 1996; Paul Ekman, O’Sullivan, Frank, 1999).

Modalități de a afla dacă cineva intenționează să mintă.

Lieberman (1998) sugerează existența câtorva semnale care indică simularea, chiar în nuanțele verbale. Printre acestea se numără adăugarea de informații (până când mincinosul este sigur că ne-a convins), atacul (punerea la zid) sau afirmarea unor credințe (în loc de fapte) pe post de răspuns direct (dar sugerând faptul că a fost oferit un asfel de răspuns).

De cele mai multe ori, mincinoșilor le ia mai mult timp să dea un răspuns, au reacții bizare, neconvenționale, tind să uite pronumele, se exprimă cu voce mecanică, distorsionează cursul faptelor și comit erori gramaticale sau de sintaxă. Un mincinos poate „trage” de timp, aspect ce poate apărea sub forma unei cereri: „Vreți să repetați întrebarea?”, „Puteți fi mai clar?”.

Lieberman (1998) afirmă că, de regulă, mincinosul va încerca să schimbe subiectul și va deveni mai calm odată ce acest lucru se întâmplă. Mincinoșii pot folosi sarcasmul sau umorul pentru a distrage atenția, ori ar putea oferi răspunsuri alternative, acest lucru însemnând că nu răspund, de fapt, la întrebarea pusă, ci la una complet diferită. Un mincinos va utiliza fapte cunoscute pentru a susține o poveste îndoielnică sau va încerca să vă câștige încrederea aducând în discuție o nedreptate suferită de voi. Există posibilitatea ca minciuna să fie atât de grosolană, încât devine puțin probabil să fie crezută. De multe ori, răspunsul unui mincinos poate să sune mai degrabă ca o întrebare (Lieberman, 1998).

Sunetul vocii ne dă de gol, Paul Ekman (2003) a descoperit că acutele verbale cresc când oamenii mint. Fluctuațiile vocii pe care nu le putem auzi, ne dau de gol; acestea sunt rezultatul reducerii fluxului sangvin către corzile vocale, deoarece tensiunea musculară în gât crește ca efect al stresului (Geary, 2000). Aceasta nu este o relație binară, un da sau nu, însă funcționează gradual. Cu alte cuvinte, când indivizii resimt un anumit grad de vinovăție, fluctuațiile vocii indică inconsistența a ceea ce afirmă (Geary, 2000).

Tonul vocii joacă un rol aparte, iar acest lucru este valabil și pentru volumul vocii. Uneori oamenii coboară vocea când mint; dacă trebuie să mintă preferă să o facă încetișor (Dimitrius, Mazzarella, 1999). Adesea mincinoșii vor crește ritmul vorbirii. Și limbajul mincinoșilor este diferit. Aceștia evită discursurile complexe, tind să „uite” cuvinte ca „dar, însă” și „în orice caz” (Anonymous, 2994). Pe de altă parte, verbe ca „a face” și „a merge” sunt des folosite în încercarea de a distrage atenția. Mincinoșii utilizează mai multe cuvinte care trimit la emoții negative și nu fac remarci clare (Anonymous, 2004). Interesant este faptul că afazicii, acei oameni care nu pot înțelege limbajul scris sau vorbit, din cauza unor leziuni cerebrale se descurcă mai bine decât majoritatea în a determina dacă cineva minte (Etcoff, Ekman, Magee, Frank, 2000).

Există indicii că un mincinos e „dat de gol” de chiar ceea ce spune. Principiul cooperării al lui Grice postulează că scriitorii muncesc serios să obțină un material de calitate, respectiv să nareze un adevăr ce poate fi probat; din punct de vedere cantitativ, ei trebuie să ofere numai informația necesară, din punct de vedere relațional, să păstreze coerența subiectului iar ca manieră, să evite ambiguitatea afirma McGowan. Scriitorii fără experiență violează principiul lui Grice, mai frecvent când scriu o ficțiune decât atunci când narează un fapt real. Din când în când putem observa acest lucru, deoarece lungimea explicațiilor suplimentare și, implicit, creșterea prețului cărții par să sugereze că ni se face o favoare.

Există câteva modalități prin care ne păcălesc mincinoșii.

Sunetul are efecte psihologice, iar mincinoșii știu și folosesc aceste principii când ne mistifică (Lieberman, 1998). De exemplu, mincinoșii vă vor spune că sunt exact ca voi, respectiv ca cei care vă sunt familiari. Ei vă vor oferi un cadou și așteaptă reciprocitate. În alte cazuri, dacă deja ați făcut o investiție mai mare, vă vor oferi un supliment de mică importanță. Vă vor cere să faceți ceva nesemnificativ pentru ei și apoi, folosind minciuna, își vor croi drum pas cu pas până la a vă controla. Unii vă vor spune că toată lumea procedează astfel sau se vor bizui pe pe conformismul vostru față de autoritate, purtând o uniformă sau un halat de laborator, ori vă vor spune că ceea ce vă oferă este rarisim (Lieberman, 1998).

Darrel Huff (1993) afirmă că unele dintre cele mai facile minciuni sunt cele care folosesc statistica, e pur și simplu o chestiune de așezare a numerelor, de cum definești media or scala graficului.

Lieberman (1998) sugerează o altă metodă de detectare a minciunii, pe care o putem subsuma domeniului psihologiei pavloviene. Această strategie reprezintă un demers specific de a obține adevărul. Lieberman (1998) sugerează formularea unei serii de întrebări, având certitudinea unor răspunsuri adevărate din partea țintei. La un moment dat ancorați răspunsul adevărat cu un gest, nu prea evident. Intermitent, condiționați individul prin întrebări la care folosiți și ancora (gestul), având certitudinea unui răspuns corect. Apoi, folosiți gestul când puneți o întrebare la care nu mai sunteți siguri că îndividul va răspunde sincer (Lieberman, 1998). Această metodă dă rezultate la minciuni mici, deoarece nimeni nu va mărturisi o crimă astfel.

În ceea ce privește investigațiile criminale, retenția „informațiilor incriminatoare” este un element esențial în dreptul penal (Rowland, Bailey, 1994). Cu alte cuvinte, procurorii nu fac publice toate informațiile relevante pentru o anumită infracțiune. A determina dacă un suspect deține „informații incriminatoare” devine astfel un element vital în stabilirea culpabilității.

Dreptul penal folosește „informațiile incriminatoare” pentru a valida mărturiile (Rowland, Bailey, 1994). Lipsa acestora generează „lipsa de vină”. Drept exemplu, ne așteptăm ca medicii să știe la ce folosește un stetoscop altfel, ne vom îndoi asupra veridicității lor profesionale.

O altă metodă este căutarea erorilor de logică. Există 42 erori de logică produse de mincinos. Acestea includ: atacarea persoanei și nu a argumentului (în sensul că pretențiile sau acțiunile celuilalt sunt inconsistente, deci false), apelul la falsa autoritate, apelul la emoție, frică, flatare, noutăți, regret, popularitate, ridicol, ciudă, tradiție, amenințare sau rejectare, „cerșirea” întrebării, exemplele tendențioase, alterarea validității probei, evidențierea propriului interes, compoziția (inventarea), confundarea cauzei cu efectul, divizarea, falsa dilemă, eroarea jucătorului, eroarea genetică, ca să exemplificăm câteva (Dell’Amico, 2008).

Dar care ar fi cele mai bune ocazii de a prinde un micinos?

În conformitate cu Paul Ekman, există câteva ocazii când un mincinos devine vulnerabil. De exemplu, dacă acesta nu a mai spus niciodată respectiva minciună, dacă minciuna are miză mare sau există riscul unei pedepse severe, dacă intervievatorul este open-minded și nu trage la concluzii prea repede, dacă intervieviatul vorbește suficient de mult și dacă ambii împart un background cultural comun. Intervievatorul trebuie să înțeleagă aceste particularități, dificultăți și, mai ales, cum să interpreteze indicii nonverbali ai comportamentului simulat.

Metode care nu funcționează.

Ochii, în sine, nu sunt un indicator valid, poligrafele sunt, în cel mai bun caz, îndoielnice iar tortura este o metodă sigură de a obține o minciună. „Uită-te fix în ochii mei și spune-mi adevărul.” nu reprezintă o metodă eficientă de a determina dacă o persoană minte sau nu (Ekman, 2001; Lawson, 2006); această tehnică poate fi asociată cu cea a „prafului în ochi”.

Poligrafele au o lungă reputație de detectori de minciuni. Dar chiar funcționează ele? Există câteva probleme cu poligrafele, una fiind că acestea măsoară simptomele fiziologice ale activării (arousal) afirmă Paul Ekman. Teoria poligrafului spune că dacă activarea este mai ridicată la o întrebare ce urmează după o alta de bază, acest lucru indică minciuna. Dar poligraful nu arată dacă activarea e rezultatul fricii sau al vinovăției; activarea poate fi rezultatul mulțumirii sau mâniei în legătură cu întrebarea pusă. Poligrafele sunt inerent supuse greșelii, ele vor măsura activarea, dar nu pot determina ce o cauzează.

Tortura este o metodă de obținere a adevărului folosită de-a lungul timpului, dar a dat ea rezultatele scontate? Nu, în conformitate cu afirmațiile unui interogator militar experimentat; ceea ce se obține astfel este fie adevărul, fie încercarea de a înceta tortura, adică o minciună (Oficiul Comunicațiilor, 2006).

Metode nonverbale.

Lieberman (1998) sugerează câteva indicii nonverbale de minciună. De exemplu, mincinoșii tind să sincronizeze prost cuvintele cu gesturile (sens în care cuvintele nu se potrivesc cu gesturile) și fac mișcări mecanice cu capul. Există patru tipuri de gesturi nonverbale pe care un mincinos este probabil să le facă (Geary, 2000):

1. ilustratorii vor face ceva care să le sublinieze spusele, de exemplu ridicând un deget;

2. manipulatorii tind să atingă ceva sau să bată cu degetul; atingerea feței e special importantă, deoarece poate indica o încercare de ascundere a expresiilor faciale. Microexpresiile au schimbări volatile, care tind să se întâmple când individul își reprimă adevăratele emoții.

3. mincinosul ar putea folosi o emblemă, un gest fără semnificație (Geary, 2000) ridicarea unui umăr, de exemplu;

4. ocazional, mincinoșii relevă o serie de scăpări, incluzând rotirea ochilor, agitația membrelor, vorbirea repezită, schimbările vocii, mutarea de pe un picior pe altul ori în balansarea în față și în spate, nervozitatea, încruntarea, transpirația, tremuratul, frisoanele, acoperirea feței, trecerea limbii peste buze și dinți sau aplecarea în față într-o manieră nepotrivit de familiară (Dimitrus, Mazzarella, 1999).

În plus, schimbările de voce pot include tonul, volumul sau pattern-ul vorbirii. Spre deosebire de mincinoșii ocazionali, cei frecvenți mint cu regularitate și nu simt nicio mustrare de conștiință. La mincinosul frecvent există totuși scăpări în construcția minciunii, dar sunt subtile.

Dimitrius și Mazzarella ne indică focalizarea pe consistența internă la mincinosul frecvent apt să devină neglijent, care astfel face afirmații contradictorii sau erori logice. Cei care mint din obișnuință pot nici să nu mai știe că mint. Ei trec rapid de la o situație la alta, astfel că ceilalți nu pot detecta înșelătoria dacă sunt limitați de circumstanțe, însă inconsistențele lor interne sunt evidente când îi observăm de la un context la altul.

Mincinoșii profesioniști sunt cei mai dificil de identificat, deoarece sunt exersați. Minciunile lor sunt bine construite, răspunsurile lor sunt consistente, logice și oferite pe loc. Cheia descifrării unui comportament simulat tinde să fie schimbarea abruptă a conduitei. Pe de altă parte, oamenii onești tind să ne întâmpine deschis, zâmbind sincer (Dimitrius, Mazzarella, 1999).

Chiar așa, cum arată un zâmbet sincer?

Caracteristica principală a unui astfel de zâmbet rezidă în orbicularis oculi – mușchii de la colțul ochilor, o expresie facială ce provoacă „laba gâștei” (Geary, 2000; Ekman, 2001). În conformitate cu Paul Ekman, zâmbetul spune o mulțime de lucruri despre starea noastră de spirit.

Modelele faciale.

Paul Ekman indică pe față cele mai valabile „puncte fierbinți” ale scăpărilor în disimulare. De exemplu, Lieberman (1998) sugerează că gura relevă când un mincinos simulează emoții ca surpriza, admirația și fericirea.

Zâmbetul are o calitate unică, necesită doar un mușchi pentru a exprima fericirea afirma Paul Ekman. Putem identifica un zâmbet de la circa 100 m și vom descoperi că e dificil să nu răspundem la fel.

Cei mai mulți oameni cred intr-o sursă de trădare a sentimentelor ascunse, ochii. Considerați a fi fereastră către suflet, despre ochi se spune că ar dezvălui cele mai intime sentimente adevarate. Antropologul Margaret Mead, l-a citat pe un profesor sovietic care nu era de acord cu aceasta: “Înainte de revoluție spuneam : “Ochii sunt oglinda sufletului.”Ochii pot minții și încă cum! Poți exprima cu ochii o atenție devotată pe care, în realitate, nu o simți. Poți exprima seninătate sau surprindere”. Această dispută referitoare la gradul de încredere pe care îl au ochii poate fi rezolvată analizând în parte fiecare dintre cele cinci surse de informații întâlnite la nivelul ochilor, însă doar trei dintre acestea oferă indicii de trădare sau falsificare a emoțiilor.

Primele sunt modificările la nivelul aspectului ochiului cauzate de muschii din jurul globului ocular. Acesti muschi modifică forma pleoapelor, cât se vede din partea alba și din iris, și impresia generală obținută din privirea zonei ochilor. Unele dintre schimbările cauzate de acești muschi sunt ilustrate în figurile 3A, 3B, 3C și 3D, dar, asa cum am mai spus acțiunile acestor muschi nu oferă indicii de încredere despre înșelăciune. Este relativ ușor să miști acesti muschi în mod voit și sa le controlezi apoi mișcările. Nu va fi trădat prea mult din emoție în acest caz, ci doar ca parte a unei microexpresii sau a unei expresii distorsionate.

A doua sursă de informații din zona ochilor, este direcția privirii. Privirea este asociată cum mai multe emoții: Privirea îndreptată în jos, cu tristețea; plecată sau întoarsă, cu rușinea sau cu vinovăția; și întoarsă , cu dezgustul. Și totuși nici chiar mincinosul vinovat nu își va întoarce privirea prea mult, dat fiind faptul că mincinoșii stiu că toata lumea se așteaptă că toată lumea să poată detecta astfel vinovăția.

A treia, a patra și a cincea sursă de informații din zona ochilor sunt surse mai promițătoare de indicii de trădare sau de falsificare a emoțiilor. Clipitul poate fi făcut voluntar, dar este și un răspuns involutar, care este mai frecvent atunci când oamenii sunt mai încercați emoțional. Pupilele se dilată pe fond emoțional, dar nu există nici o cale voluntară care să le permită oamenilor să facă acest lucru în mod voit. Dilatarea pupilelor este cauzată de sistemul nervos vegetativ, care este responsabil și pentru schimbările în producerea salivei, respirației și în transpirație. Deși clipitul des și pupilele dilatate indică faptul că cineva trăiește anumite emoții, el nu relevă și despre ce emoție este vorba. Acestea pot fi semne de entuziasm, nervozitate sau frică. Clipitul și dilatarea pupilelor ar putea fii surse valoroase de trădare a emoțiilor doar când dovezile de trăire a unei emoții ar trăda faptul că persoana respectivă minte, caz în care vânătorul de minciuni poate exclude posibilitatea ca acestea să fie semne care să indice frica unui nevinovat de fi judecat pe nedrept.

Lacrimile, a cincea și ultima sursă de informații din zona ochiilor, sunt si ele rezultatul activității sistemului nervos vegetativ, însă ele indică doar anumite emoții. Lacrimile apar în caz de suferință, tristețe, destindere, anumite forme de plăcere și râs necontrolat. Acestea pot trăda suferință sau tristețe când alte semne sunt mascate deși este de așteptat ca și sprâncenele să arate emoția, iar dacă ar începe să curgă lacrimile, persoana respectivă să admită imediat sentimentul ascuns.

Sistemul nervos vegetative, produce și alte modificări vizibile la nivelul feței. Îmbujorarea, albirea, și transpirația. La fel ca și în cazul celorlalte schimbări faciale și corporale cauzate de sistemul nervos vegetativ, cele trei descrise mai sus sunt greu de ascuns. Îmbujorarea, se presupune că este un semn de stânjenire, care apare și în cazul rușinii și poate al vinovăției, aceasta poate trăda faptul că mincinosul este stânjenit sau rușinat de ceea ce ascunde, sau poate că lucrul ascuns este chiar sentimentul de stânjenire. Fața se mai înroșește și de la nervozitate, se presupune că ambele acțiuni implică dilatarea vaselor de sânge periferice din piele, însă, la nivelul intesității sau a zonelor feței afectate ori ca timp acestea pot să difere. În cazul nervozității mai controlate, fața se poate albi, la fel cum se poate și în cazul fricii. Albirea la față poate apărea chiar și atunci când expresiile de nervozitate și de frică sunt ascunse.

Zâmbetele sunt probabil cele mai subestimate expresii faciale și sunt mult mai complicate de cât iși dau seama majoritatea oamenilor. Nu este nevoie de cât de un singur mușchi pentru a exprima buna dispoziție, în timp ce majoritatea celorlalte emoții presupun acțiunea a trei până la cinci mușchi.

Există zeci de zâmbete fiecare diferit ca aspect și ca mesaj purtat. Există multe emoții pozitive indicate prin zâmbet: bună dispoziție, plăcere fizică sau senzorială, satisfacție, amuzament etc. Oamenii zâmbesc și atunci când sunt nefericiți. Aceste zâmbete nu sunt la fel ca zâmbetele false, folosite pentru a-i convinge pe alții că trăiesc sentimente pozitive când nu este așa, adesea mascând expresia unei emoții negative.

Elementul comun majorității membrilor din familia zâmbetului este schimbarea aspectului cauzată de mușchiul zigomatic mare. Acest mușchi se întinde de la oasele obrajilor în jos și de-a lungul feței, ajungând până la colțurile gurii. Când se contractă, mușchiul zigomatic mare, trage colțurile gurii în sus, spre oasele obrajilor. Printr-o acțiune puternică, acest mușchi întinde și buzele, trage obraji în sus, face ,,pungile ” de sub ochi și ridurile de la colțurile ochilor.

Simpla acțiune a mușchiului zigomatic mare, produce zâmbetul asociat emoțiilor pozitive, necontrolate, reale. Nici un alt mușchi din zona inferioară a feței nu contribuie la acest zâmbet sincer. Singura acțiune care poate apărea și ea în zona superioară a feței este încordarea mușchiului din jurul ochilor. Acest mușchi produce majoritatea schimbărilor din partea superioară a feței care pot fi produse și de către o acțiune puternică a zigomaticului mare de tipul obrajilor ridicați, pungilor de sub ochi și ridurilor din colțurile ochilor. Figura 5A ilustrează zâmbetul sincer. Toate experiețele emoționale pozitive: buna dispoziție a altcuiva, bucuria descărcării, plăcerea dată de stimularea tactilă, auditivă sau vizuală, amuzamentul satisfacția sunt ilustrate de zâmbetul sincer și diferă doar ca intesitate și moment al apariției acțiunii respective.

Zâmbetul de frică, din figura 5B, nu are nici o legătura cu emoțiile pozitive, însă uneori este considerat ca atare, în mod greșit. Acest zâmbet este produs de muschiul risorius care trage colțurile gurii pe direcție orizontală spre urechi, astfel încât buzele sunt întinse pentru a lua forma rectangulară (cu sau făra colțurile îndreptate în sus).

Zâmbetul de dispreț, nu are prea multă legătură cu emoțiile pozitive deși adesea este interpretat astfel. Versiunea de dispreț ilustrată în figura 5C, implică încordarea mușchiului din colțurile gurii, care crează o umflătură la colțurile gurii și în jurul lor adesea și o gropiță precum și o ușoară ridicare a colțurilor acesteia. Principala diferență dintre zâmbetul de dispreț și zâmbetul sincer sunt colțurile gurii încordate, prezente la zâmbetul de satisfacție și absente la cel sincer.

În cazul zâmbetului amortizat, persoana respectivă are de fapt emoții pozitive, dar încearcă să pară că acele sentimente nu sunt atât de intense ca și în realitate. Scopul este de a amortiza, dar nu de a suprima expresia emoțiilor pozitive, menținând expresia sau poate experiența emoțională în anumite limite. Buzele pot fi apăsate, colțurile gurii încordate, buza de jos ridicată, colțurile gurii coborâte, vezi figura 5D, ilustrează un zâmbet amortizat cu toate că cele trei acțiuni de amortizare sunt amestecate cu acțiunea zâmbetului sincer.

Zâmbetul nefericit, mărturisește trăirea unor emoții negative. Nu este o încercare de a ascunde nefericirea, ci o remarcă facială asupra stării de nefericire, asta înseamnă că cel care îl afișează nu se va plânge prea mult de starea de nefericire.

Zâmbetul rezervat, îmblânzește un mesaj neplăcut sau critic, adesea făcându-l pe destinatarul abătut al criticii să afișeze un zâmbet ca răspuns. Zâmbetul este creat în mod voit, declanșarea lui fiind scurtă și bruscă. Colțurile gurii pot fi strânse și uneori buza inferioară poate fi ușor ridicată pentru un scurt moment. Zâmbetul rezervat este adesea însoțit de o încuviințare cu capul și de o ușoara înclinare în jos și în lateral a capului, astfel că cel care afișează acest zâmbet, se uită puțin de sus la persoana criticată.

Zâmbetul de aprobare, admite că un duș rece va fi suportat fără proteste. Acest zâmbet arată că persoana respectivă își acceptă soarta nedorită. Arată precum zâmbetul rezervat, însă fără poziția capului specifică acestuia. În schimb se poate ca sprâncenele să fie ridicate, pentru un moment, se poate auzi un oftat ori poate fi însoțit de datul din umeri.

Zâmbetul de comun, acord întărește schimbul dintre doi sau mai mulți oameni, este un zâmbet politicos, cooperant, folosit pentru a explica ușor ajungerea la un acord comun, la o înțelegere. Implică un zâmbet ușor, de obicei asimetric fără acțiunea mușchiului din jurul ochilor.

Zâmbetul de răspuns, al interlocutorului este un anumit tip de zâmbet de comun acord folosit când ascultăm pe cineva pentru a-i comunica faptul că am înțeles tot și că nu este nevoie să repete sau să reformuleze. Este echivalentul lui ,,mm-hmm”, ,,bun” și al încuviințării din cap pe care adesea o însoțește. Cel care vorbește nu are impresia ca interlocutorul este vesel, ci interpretează acest zâmbet ca pe o încurajare de a o continua.

Zâmbetul fals, este menit să-l convingă pe celălalt că trăim o emoție pozitivă când de fapt nu este așa. Spre deosebire de zâmbetul nefericit care recunoaște ca persoana nu are nici un fel de plăcere, zâmbetul fals încearcă sa îl inducă în eroare pe celălalt, făcându-l să creadă că cel care afișează acest zâmbet trăiește sentimente pozitive. Zâmbetul fals nu va fi însoțit de mișcarea mușchilor din jurul ochilor, de regulă este mai asimetric decât zâmbetul sincer, nu va prezenta obraji ridicați, ,,pungi” sub ochi, riduri în colțurile ochilor sau vreo coborâre ușoara a sprânceleor. La fel de important este timpul de terminare a zâmbetului fals care poate să fie vizibil nepotrivit. Un alt indiciu atunci când acest zâmbet este folosit ca mască, este că acesta va acoperi doar acțiunile părții inferioare ale feței și ale pleoapei inferioare.

Fața poate prezenta multe indicii de înșelătorie diferite: microexpresii, expresii distorsionate, scăpări ale emoțiilor ascunse la nivelul mușchilor faciali de încredere, clipitul, dilatarea pupilelor, lăcrimatul, îmbujorarea și albirea la fața, asimetria, greșeli la nivelul momentului afișării expresiei, greșeli la nivelul localizării acesteia și zâmbete false. Unele dintre aceste indicii trădează informațiile ascunse, altele dau indicii de înșelătorie care arată că se ascunde ceva dar nu se știe ce anume , iar altele arată că o expresie este falsă.

Aceste semne faciale de înșelătorie, asemenea indiciilor de înșelăciune din cuvinte, voce și corp, variază la nivelul preciziei informațiilor pe care le oferă. Unele indicii relevă exact care emoție este cea trăită, chiar dacă mincinosul încearcă să ascundă acel sentiment. Alte indicii dezvăluie doar dacă emoțiea este ascunsă, este una pozitivă sau negativă dar nu indica exact ce emoție negativă sau pozitivă este trăită. În alte situații, minciuna nu se poate descoperi fără alte informații mai precise despre ce emoție anume este trăită. Depinde de minciună, de atitudinea pe care o adoptă cel suspectat de minciună, de situație și de explicațiile alternative care sunt disponibile, în afară de aceea a minciunii, pentru a explica de ce o emoție este trăită, dar ascunsă.

Este important ca vânătorul de minciuni să rețină ce indicii oferă informații particulare și ce indicii oferă informații mai generale.

Paul Ekman afirmă că indivizii angajați în comportamente simulate tind să producă mai multe zâmbete false decât cei care spun adevărul. Interesant e faptul că putem evalua foarte rapid și corect un individ, pornind de la un zâmbet onest (Flora, 2004), prin intermediul unui proces numit „feliere fină”, gândit de către psihologi drept un mecanism evoluționist de apărare (Flora, 2004; Gladwell, 2005).

Există dovezi care susțin acest aspect. Oamenii cărora li se cere să evalueze rapid dacă cineva minte sau nu pot determina acest lucru cu o acuratețe de 74% (Vrij, Evans, Akenhurst, Mann, 2004). În plus, alți indicatori faciali ne pot da unele „ponturi” în legătură cu adevărul, inclusiv dilatarea pupilei, clipitul, roșitul, lăcrimarea, înroșirea și albirea succesive, erorile în timp sau spațiu și asimetria susține Paul Ekman.

Există câteva metode de a detecta emoțiile false.

Fața ne trădează; de exemplu, absența expresiilor frunții este o metodă validă de a determina dacă cineva simulează frica sau tristețea, Paul Ekman. Emoțiile negative se corelează cu expresiile faciale asimetrice; într-un experiment, 75% dintre subiecți au arătat expresii asimetrice când au vizionat un film neplăcut. Așa cum se arăta mai devreme, microexpresiile au durată foarte scurtă. Valoarea acestor expresii se remarcă atunci când ceea ce observăm nu se potrivește cu ceea ce spune vorbitorul. De exemplu, un prieten care afișează o microexpresie supărat-amuzată și se uită la noi cu un zâmbet care produce liber „laba gâștii” (a non-Duchene smile), în timp ce ne povestește ce vacanță grozavă a petrecut oferă un indiciu că ceea ce spune poate fi mai puțin adevărat. De asemenea, o expresie fugară este mult mai probabil să indice adevărata stare emoțională a individului. Să ne mai uităm o dată la ochi. Faptul de a ne uita drept în ochii cuiva nu este o metodă validă de a ne asigura de adevăr; direcția ochilor ne dă unele indicații despre cum gândește individul respectiv (Lieberman, 1998).

Pentru dreptaci, amintirea informațiilor forțează ochii să se orienteze în stânga-sus (dreapta-sus pentru stângaci). De asemenea, dreptacii se uită în dreapta-sus când își imaginează ceva (și invers pentru stângaci). Observând ochii putem afla dacă persoana cu care vorbim își amintește un fapt sau îl produce (Lieberman, 1998).

Richard Sandier și John Grinder în lucrarea intitulată Frogs into Princes 1979, referitor la programarea neuro-lingvistică, apreciau că direcția privirii ca și caracteristică a limbajului nonverbal, poate să fie infividualizată conform imaginii prezentate mai jos:

Ochii defocusați și nemișcați ne dau indicii despre accesare vizuală a individului.

Un studiu făcut pe un numar impresionant de persoane, de americani, care doreau să observe limbajul nonverbal, în special mișcările capului și ale corpului a scos la iveală, ceva atât de important, încat a devenit ulterior baza dezvoltării sistemului programării neuro-lingvistice. După verificarea înregistrărilor video efectuate cu ocazia experimentului de cercetare, s-a reliefat faptul că mișcarile ochilor iți pot spune cum gandește o persoană. Acești cercetatori au observat că, de fiecare data când puneau o întrebare care solicita memoria vizuală, oamenii priveau în stânga sus și de abia apoi dădeau răspunsul. De fiecare dată când se punea o întrebare care solicita memoria auditivă, oamenii priveau în lateral stânga. La întrebari complexe care cereau un raspuns logic, oamenii priveau în jos spre stânga. Apoi au observat că acești oameni priveau spre dreapta sus dacă erau rugați să își imagineze ceva vizual complet nou, iar cand erau rugați să își imagineze ceva auditiv complet nou, priveau spre dreapta lateral. La întrebări despre senzații și emoții priveau toți spre dreapta jos.

Alți indicatori ai minciunii

Încă din anul 1973, când a început să lucreze în forțele de ordine și aplicare a legii, Joe Navarro, a căutat un ghid de referințe rapide pentru comportamentele asociate înșelăciunii, dar n-a găsit nici unul. De aceea, tot timpul cât a fost agent special FBI, a ținut un jurnal în care și-a notat comportamentele ce-i treziseră interesul în timpul chestionărilor/interogatoriilor. Știm în acest moment că multe dintre comportamentele asociate cu minciuna, înșelătoria și tăinuirea adevărului sunt valabile atât pentru nevinovați, cât și pentru vinovați, în funcție de stresul căruia îi sunt supuși, de vârsta lor, de procesul de chestionare în sine (numărul de anchetatori din cameră, intensitatea interogatoriului etc.) și de alți factori.

Joe Navarro aprecia faptul că, pielea, mușchii, mâinile, picioarele, gâtul, ochii, trunchiul, degetele mari și umerii, toate transmit informații despre ceea ce prelucrează creierul, ce simte, ce dorește, ce intenționează sau de ce anume se teme. Până și anticii recunoscuseră asta. Cartea biblică a lui Solomon (capitolul 6, 12-13) ne spune că cei cu gânduri necurate au manifestări specifice: „…omul necinstit și viclean… face cu ochiul, dă din picioare, face semne cu degetele".

Situația nu s-a schimbat cu nimic în prezent. Când a scris cartea What Every BODY is Saying, a menționat câteva comportamente asociate cu minciuna, înșelătoria și tăinuirea adevărului (capitolul 8), pentru a-i satisface pe curioși. Cartea aceea a fost scrisă însă ca referință generală pentru descifrarea limbajului corpului, nu ca ghid practic pentru descifrarea limbajului corpului mincinoșilor într-un cadru de natură judiciară. După apariția ei, mulți membri ai forțelor de ordine și de aplicare a legii, dar și din domenii profesionale asociate (avocatură, resurse umane, asigurări) au solicitat un ghid rapid și cuprinzător al comportamentelor sau indiciilor asociate cu minciuna sau tăinuirea adevărului, deoarece așa ceva nu exista pe atunci. De aceea Joe Navarro a întocmit un ghid de referință simplu și ușor de utilizat, cu o listă de două sute șaisprezece (216) comportamente și indicii frecvent asociate cu înșelătoria și tăinuirea adevărului. Cartea nu este menită să fie un manual pentru anchetatori, ci mai degrabă o sursă de referințe rapide pentru cei care se ocupă deja de anchete, investigații și interviuri și care ar beneficia de pe urma unei liste clare de comportamente asociate cu minciuna, tăinuirea de informații sau cunoașterea unor fapte ilegale. Ea este destinată tuturor celor care pun întrebări pentru a ajunge la adevăr. Ghidul se dovedește a fi cu adevărat util, fiindcă și aceia dintre noi care studiem zilnic limbajul corpului uităm uneori ceea ce am știut bine. Cu acest ghid puteți descoperi rapid indiciile oferite de orice zonă a corpului, începând de la cap și coborând spre picioare, pentru a găsi exact ceea ce căutați.

Potrivit lui Joe Navarro există patru oportunități pentru detectarea înșelăciunii. Lista de comportamente sau indicii asociate înșelăciunii ar fi prea puțin utilă fără câteva indicații de utilizare a ei, oricât de succinte. În primul rând, în orice interviu, anchetă, interogare etc, căutați semne de confort și disconfort din partea persoanelor interogate. Corpurile noastre reflectă confortul și disconfortul în timp real, ceea ce permite înțelegerea și descifrarea comportamentelor pe care le-am enumerat în lista mea. La aceasta se adaugă indiciile siguranței de sine, care fac parte din „etalările de confort", ca și ale lipsei de siguranță, care sunt asociate „etalărilor de disconfort". Odată ce ați înțeles asta, pentru a afla adevărul va trebui doar să puneți întrebările cuvenite în decursul unei chestionări juridice și să observați reacțiile în context. Din fericire, într-un cadru de natură judiciară (unde dețineți controlul mediului, iar timpul nu reprezintă un factor), există modalități pentru a pune întrebări care vă pot ajuta la evaluarea minciunii și ascunderii informațiilor, despre care sper că vă vor duce la aflarea adevărului. Observați că am spus „să puneți întrebări", deoarece detectarea minciunilor este dificilă dacă celor interogați li se îngăduie să facă declarații dezlânate sau când ei controlează scena anchetei. Dacă însă un anchetator competent le va pune întrebări focalizate, într-o succesiune bine gândită, va dispune practic de patru oportunități excelente pentru a aprecia dacă ei ascund ceva, dacă i-a tulburat o întrebare, dacă mint sau dacă tăinuiesc cunoașterea vinovăției. Iată care sunt acestea: Prima oportunitate: punerea întrebării. Prima oportunitate pentru a detecta minciuni apare chiar în clipa când puneți o întrebare. Fiți atenți la comportamentele (enumerate în continuare) care arată că cel interogat și-a reținut mișcările când a auzit întrebarea (reacția de încremenire), că este afectat negativ de întrebare (buze strânse, bărbie retrasă, evitare frontală etc.) sau că recurge la mișcări de autocalmare sau autoliniștire pentru diminuarea stresului. Cu alte cuvinte, observați dacă este tulburat fizic de întrebare și, dacă da, încercați să aflați care este motivul. Un anchetator bun trebuie să pună întrebarea și să observe fără să fie agresiv, fără să trădeze îndoieli sau suspiciuni. El trebuie să rămână permanent întrebător și curios, dar nu acuzator, deoarece în clipa în care devine acuzator, cel interogat se va retrage în defensivă și comportamentele sale vizibile în acest caz vor fi asociate cu nemulțumirea față de anchetator, nemaifiind indicii certe de culpabilitate. De aceea, anchetatorul trebuie să aștepte și să observe după fiecare întrebare pe care o pune. De asemenea, țineți minte că nu toate cuvintele au aceeași greutate pentru o persoană vinovată. Un ucigaș care a folosit un topor va reacționa diferit la auzul acestui cuvânt, decât în cazul în care va fi întrebat despre un pistol sau despre un cuțit. Cuvintele respective nu vor avea același efect „limbic" sau emoțional, deoarece doar cuvântul „topor", arma reală a crimei, reprezintă o amenințare pentru el. A doua oportunitate pentru a descoperi minciuna sau tăinuirea vinovăției cuiva este când cel interogat prelucrează întrebarea tocmai auzită. Unii oameni prelucrează întrebările foarte rapid, pe când altora le ia mai mult timp. Indiferent care ar fi cazul, anchetatorul caută să vadă reacțiile celui anchetat în timp ce acesta prelucrează întrebarea. Câteva exemple: Cere să i se repete întrebarea, poate ca o tactică de tărăgănare? Este tulburat de întrebare? Șovăie? Arată de parcă ar rezolva mental o problemă de trigonometrie? își petrece brusc gleznele în jurul picioarelor scaunului? Privește drept înainte, ca încremenit? Mișcă ochii de jur împrejur? I se iuțește viteza de clipire a ochilor? Modificări ale comportamentului sau ale expresiei faciale înseamnă modificări în gândire sau în emoții. Dacă cel interogat are probleme cu întrebarea sau dacă pare neliniștit ori tulburat de ea, anchetatorul trebuie să-i determine motivul reacțiilor. A treia oportunitate pentru a evalua dacă aveți de-a face cu informații incomplete (neclaritate sau confuzie), cu minciuni sau cu tăinuirea deliberată a vinovăției cunoscute este momentul când cel interogat răspunde la întrebare. O face cu convingere, fără ezitare, cu glas ferm, cu siguranță? Sau își reține mișcările brațelor? Recurge la mișcări de autocalmare și auto-liniștire? Revendică mai puțin spațiu? își ascunde degetele mari sau alte degete? Palmele mâinilor sunt orientate în sus, nu în jos? Bărbia este coborâtă, nu împinsă în afară? Ridică din umeri? Dacă pare supus, lipsit de siguranță, cu un umăr mai sus decât celălalt, cu vocea mai ascuțită, cu ezitări în răspuns sau cu glasul lipsit de forță, pot exista aspecte care trebuie explorate ulterior. Își ilustrează vorbele prin mișcări ale mâinilor sau, din contră, mâinile îi sunt rigide, reținute sau chiar ascunse? Toate aspectele acestea sunt utile pentru anchetator.

A patra oportunitate de evaluare a celui interogat pentru detectarea înșelăciunii este după ce a răspuns la întrebare. Un anchetator bun va aștepta și va privi, creând o pauză firească, dar semnificativă, astfel încât să poată observa dacă anchetatul expiră eliberator, prezintă mișcări de autocalmare, se foiește în scaun sau dacă își bombează pieptul. Comportamentele acestea pot spune foarte multe lucruri. De câte ori se află în situații de stres, oamenii recurg la mișcări de autocalmare sau liniștire, așa încât, fiind atenți la genul acela de comportamente, putem identifica motivul lor, de exemplu, după întrebarea „Dețineți o armă?". Majoritatea oamenilor nu-și dau seama că, după ce a răspuns la o întrebare, anchetatul (dacă se știe vinovat sau dacă este stresat) se va foi sau se va mișca în scaun, va recurge la gesturi de autocalmare, va răsufla adânc, își va freca palmele de coapse, își va aranja hainele etc, pentru a se elibera de stresul provocat de o întrebare care nu i-a plăcut, de prelucrarea întrebării respective și, finalmente, de răspunsul la întrebare. Așadar, o oportunitate suplimentară de a descoperi indicii de minciună apare după ce anchetatul răspunde.

Deși la fiecare întrebare beneficiem de câte patru oportunități pentru a estima posibilitatea înșelăciunii, trebuie știut că nu există un comportament unic și universal care să indice minciuna, iar aceasta trebuie să fie o mantra pentru toți investigatorii și căutătorii adevărului. Puteți fi atenți la comportamente care să sugereze disconfort sau neliniște, dar nu veți putea afirma niciodată și, cu certitudine, nu veți putea depune niciodată mărturie că vreunul dintre comportamentele respective ar indica, în sine, minciuna. De ce? Pentru că nu există date științifice care să vă susțină afirmația. Mai mult chiar, cercetările desfășurate după anul 1986 au concluzionat, iar exonerările pe baza testelor ADN au confirmat că indiciile de stres nu sunt în mod implicit și indicii ale minciunii (Ekman 1991, p. 162; Vrij 2000, pp. 5-31). Așa cum i-a spus în mod repetat prietenul său dr. Mark G. Frank, „…din păcate nu există niciun «efect Pinocchio» atunci când vine vorba despre minciună!" (What Every BODY is Saying, p. 230). În plus, oricât de mare ar fi lista aceasta, niciunul dintre comportamentele prezentate nu este util dacă cel interogat este stresat sau intimidat de anchetator în timpul procesului de chestionare. Dacă îi violați spațiul, dacă vă comportați ca și cum nu l-ați crede, dacă strigați sau loviți în masă, dacă în cameră sunt prea multe persoane sau dacă purtați o armă în fața lui, veți cauza stres și atunci multe dintre comportamentele pe care le veți vedea la persoana interogată se vor datora exclusiv acțiunilor dvs., nu neapărat vinovăției sau întrebărilor pe care le-ați pus. Așa cum a spus întotdeauna elevilor săi, Joe Navarro și așa cum știu toți anchetatorii foarte buni, în timpul chestionării cel interogat trebuie să se simtă confortabil și să nu fie stresat, pentru ca modificările de comportament detectate să fie valabile ca indicii. Stabilirea unui raport interuman este util în acest proces, ca și limitarea numărului de persoane din cameră (de preferat să existe un singur subiect și un singur anchetator). Cu cât în cameră vor fi mai multe persoane, cu atât va fi mai stresant pentru cel interogat și cu atât mai dificilă va fi „citirea" indiciilor.

Iată așadar indiciile de înșelăciune, așa cum sunt prezentate de Joe Navarro:

Capul

1. Ridicarea pălăriei/șepcii pentru aerisire. Bărbații în general își vor ridica în mod brusc pălăria/șapca pentru a-și aerisi capul, când se confruntă cu o dilemă, când sunt stresați sau când au griji, alte comportamente de confirmare, ca încordarea feței, ridicarea umerilor, pot fi deasemenea prezente. Este bine de știut că, pe stradă, scoaterea unor obiecte de îmbrăcăminte (pălăria/șapca, cămașa, ochelarii de soare) precedă frecvent o încăierare, așa încât fiți prudenți.

2. Masarea sau tragerea de lobul urechii. Masarea sau tragerea de lobul urechii tinde să aibă un efect liniștitor subtil asupra noastră când suntem stresați sau pur și simplu când reflectăm la ceva. Aș asocia masarea lobului urechii cu îndoiala, ezitarea sau cântărirea opțiunilor. Humphrey Bogart era renumit pentru gestul acesta în filme.

3. Scărpinarea în cap. Scărpinarea în cap ne liniștește când avem îndoieli, suntem stresați sau îngrijorați. Vedem gestul acesta la oamenii care încearcă să-și amintească ceva sau care sunt derutați. Indiferent de situație, este un comportament de autocalmare, așa încât denotă existența unor probleme sau o luptă mentală.

4. Trecerea degetelor prin păr. Când sunt stresați, bărbații își vor trece degetele prin păr, atât pentru aerisirea capului, cât și pentra stimularea pielii. De obicei, acesta este un semn de îngrijorare sau îndoială. Pentru confirmare, căutați și alte indicii, în alte zone ale corpului (strângerea buzelor, apropierea coatelor pe masă etc).

5. Jocul cu părul (răsucirea, învârtirea, mângâierea) este un comportament de autocalmare, utilizat de obicei de femei, care contribuie la creșterea bunei dispoziții (în timp ce citesc) sau poate fi folosit pentra calmarea stresului (în timpul susținerii unui examen). Când palma este îndreptată spre cap, este mai probabil să fie un comportament de calmare, pentru diminuarea tensiunii, spre deosebire de cazul palmei orientate spre exterior (indiciul 6 de mai jos).

6. Jocul cu părul cu palma în afară. Când femeile se joacă cu părul cu palma orientată în afară, este mai degrabă o etalare de confort, așadar ar trebui să fie percepută ca semn de siguranță și încredere în sine. Diferența dintre acest indiciu și indiciul 5 de mai sus este faptul că ne expunem spre alții încheietura mâinii doar când ne simțim confortabil sau suntem relaxați. Gestul poate fi văzut frecvent în cazul unor întâlniri romantice, când femeia se joacă cu părul în timp ce vorbește cu o persoană de care este interesată, cu palma în afară.

7. Aerisirea părului (femei) este un comportament de răcorire și autocalmare (atât împotriva căldurii, cât și a stresului). Femeile procedează diferit față de bărbați, ridicându-și rapid părul de la ceafă când sunt îngrijorate, tulburate, stresate sau nervoase. Dacă o fac în mod repetat, este cel mai probabil că sunt stresate.

8. Tragerea părului (bărbați) în mod subconștient, bărbații vor trage sau vor mângâia șuvițe de păr când sunt tulburați, stresați sau neliniștiți. Tragerea părului ajută la autocalmare în cazuri de stres. Din acest motiv, veți vedea bărbați smulgându-și fire de păr din urechi, sprâncene, mustață etc. când se află în condiții de stres intens.

9. Aprobarea din cap în mod reflex, oamenii vor încuviința din cap când aud informații corecte, de pildă când un detectiv descrie în mod corect desfășurarea evenimentelor. Uneori persoana pare doar să se legene, dar în mod subconștient ea admite ceea ce aude, chiar dacă este pregătită să nege verbal spusele respective. Aveți grijă mai ales dacă vedeți capul încuviințând și buzele strânse (indiciul 72), deoarece aceasta înseamnă de obicei că eu aud ce-mi spuneți (încuviințez), dar nu sunt de acord cu dvs.

10. Încuviințarea eronată din cap reprzintă o altă formă de încuviințare din cap apare când un anchetator întreabă „Tu ai făcut asta?" și persoana răspunde „Nu, n-am făcut eu asta", dar încuviințează aprobator, în loc să miște capul dintr-o parte în alta în semn de negație. S-ar putea crede că este un indiciu de minciună, însă au fost și cazuri de persoane nevinovate care au reacționat în felul acesta, pur și simplu pentru că recunoscuseră întrebarea. Este în mod clar un comportament care să alerteze, dar nu este sută la sută concludent. Țineți minte că în unele țări est-europene (de exemplu, Bulgaria) o încuviințare din cap poate însemna de fapt „nu".

11. Netezirea părului, uneori cei interogați își vor netezi părul cu palma, pentru a se autocalma, când sunt stresați sau când se confruntă cu o dilemă, la fel cum obișnuiau mamele lor să procedeze când ei erau copii. Este un comportament de liniștire și aducere a confortului. L-aș asocia cu tentativa de eliberare de stres.

Fruntea

12. Fruntea este un loc excelent pentru a căuta indicii de stres, derută, îndoială sau neîncredere, ca și anxietate și probleme potențiale. Ne trădăm stresul pe frunte și ne eliberăm de el tot acolo (masare, frecare etc). Când vedeți indicii generale de stres pe frunte, sau de fapt oriunde pe corp, căutați comportamente corespondente în alte părți ale corpului, care să confirme cele văzute. Spun asta deoarece indiciile de stres seamănă uneori cu concentrarea sau cu neînțelegerea.

13. încărcarea cognitivă, mincinoșii au frecvent dificultăți în a răspunde la întrebări simple (întrebarea cauzează o încărcătură cognitivă). Aceasta se observă de obicei în zona frunții și a ochilor, care par concentrați asupra rezolvării mentale a unei probleme de trigonometrie. Plasez comportamentul acesta aici, deoarece există numeroase comportamente generale asociate cu încărcătura cognitivă, care lasă impresia că persoana se căznește cu informația sau cu o întrebare simplă de felul „Unde ai fost în noaptea trecută?". Aveți totuși grijă: alcoolicii, dependenții de droguri sau bătrânii pot avea de asemenea probleme în a-și reaminti lucruri simple.

14. Transpirația frunții. Dacă stresul este suficient de intens, veți vedea apariția bruscă a transpirației, în situații generatoare de tensiuni, temeri sau. griji. Țineți seama în același timp că unii oameni transpiră abundent la prima sorbitură de cafea, așa încât stabiliți-vă mai întâi pentru fiecare persoană un nivel de referință înainte de a trece la concluzii.

15. încrețirea frunții, indică în general destul de precis o dificultate, existența de probleme sau nesiguranță. Poate fi văzută de asemenea când oamenii se concentrează sau încearcă să priceapă ceva. Este asociată de obicei cu îndoiala, tensiunea, anxietatea sau îngrijorarea.

16. Apropierea sprâncenelor, este un semn universal că există griji, probleme sau neplăceri. Uneori gestul este foarte rapid, dificil de detectat, dar foarte precis, deoarece reflectă sentimente reale. Unele persoane îl vor etala fulgerător când aud o întrebare, după care gestul va dispărea, pe când altele îl pot păstra câteva minute. în ambele cazuri, este un indiciu foarte exact în privința grijilor, problemelor sau neplăcerilor.

17. Masarea frunții. Tindem să ne masăm fruntea când ne doare capul sau când prelucrăm informații, avem griji, îndoieli sau când suntem neliniștiți. În general gestul este vizibil când cineva este preocupat, indiferent dacă este sau nu afectat direct. Este un comportament de autocalmare, așa încât vă poate arăta dacă există ceva stresant sau o cauză de disconfort.

18. încordarea frunții. La unele persoane, stresul este vizibil sub forma încordării bruște a frunții și a mușchilor ei. Desigur, trebuie să fi văzut persoana și când nu este stresată pentru a face o comparație, totuși încordarea frunții este foarte evidentă. Este un indiciu excelent al unor dificultăți sau al unor probleme. Are un grad mare de precizie mai ales dacă l-ați corelat și cu alte comportamente, ca încordarea mâinilor, a gâtului sau a zonei umerilor.

19. Acoperirea frunții cu pălăria/șapca. Fiți atenți la persoanele care-și aranjează brusc pe cap (căciulă, șapcă, glugă), pe măsură ce sporește intensitatea întrebărilor. Acoperirea capului, îndeosebi când este asociată cu întrebări incisive, sugerează că persoana încearcă să se elibereze de stres, poate din cauza unei vinovății sau din alt motiv.

20. Apăsarea frunții. Apăsarea palmei pe frunte este folosită pentru a diminua tensiunea cauzată de stres, îndoieli sau lipsă de securitate. Este un gest complet diferit de pocnirea palmei peste frunte, acela pare ca și cum persoana încearcă să-și împingă capul spre spate. Ca și în cazul multor alte comportamente, se folosește pentru autoliniștire.

21. „Botoxarea" frunții. Atât bărbații, cât și femeile profită actualmente de Botox pentru a-și șterge cutele de stres de pe frunți. A devenit o problemă pentru cuplurile care nu-și pot citi cu acuratețe expresiile fețelor și a intrat și în lumea infracțională. Anchetatorii descoperă că „botoxarea" frunții le afectează întradevăr capacitatea de a citi fețele celor pe care-i chestionează. O modalitate de a detecta botoxarea este să vedeți dacă imediat sub linia părului există o dungă lată de o jumătate de centimetru care reacționează în mod normal la emoții, este un indiciu destul de bun ca să nu mai căutați alte indicii pe frunte, deoarece au fost neutralizate chimic.

22. Pulsarea venelor de la tâmple. În condiții de stres, venele superficiale de la tâmple pot pulsa sau zvâcni vizibil. Este un indiciu foarte precis al surescitării vegetative cauzate de anxietate, neliniște, teamă, furie sau îngrijorare.

23. Relaxarea ochilor. Ochii relaxați sunt asociați cu confortul și siguranța. Când vedeți alte indicii ale corpului, verificați întotdeauna concordanța sau dezacordul lor cu expresia ochilor. Dacă ochii par relaxați, totul este în regulă. Dacă apare brusc o încordare sau o mijire a ochilor, persoana ori focalizează, ori poate fi stresată. Ochii au mușchii cei mai rapizi din tot corpul, așa încât reacționează față de lumea înconjurătoare mult mai iute decât oricare alți mușchi ai feței.

24. Arcuirea sprâncenelor. Arcuirea bruscă a sprâncenelor poate indica entuziasm (de exemplu, când salutăm un prieten drag) sau recunoașterea unui lucru cunoscut ori șocant. Așa ceva se petrece frecvent când un subiect privește o fotografie a locului infracțiunii sau i se spune că o victimă a supraviețuit și este martor. Indiferent care ar fi situația, manifestați reținere față de interpretarea acestui comportament, deoarece o expresie de surprindere la vederea unei situații nu înseamnă minciună.

25. Dilatarea pupilelor. Pupilele ni se dilată când ne simțim confortabil sau când ne place ceva (sau cineva). Gestul este reflex, absolut incontrolabil. Țineți minte: dilatarea bruscă a pupilelor anunță „îmi place ce văd".

26. Micșorarea pupilelor. Pupilele ni se micșorează când vedem ceva neplăcut sau când avem emoții negative. Evident, reacția aceasta este mai ușor de distins la ochii deschiși la culoare, când se vede contractarea bruscă a pupilelor la aflarea informației negative. Creierul controlează acest gest reflex pentru a se asigura de focalizarea ochilor (deschidere/diafragmă mai mică = claritate superioară).

27. îngustarea ochilor. Ochii se vor îngusta când suntem stresați, tulburați sau când avem emoții negative. Starea poate să nu fie reflectată în pupile, dar creierul micșorează imediat deschiderea ochilor când există îndoieli sau griji. Oamenii își îngustează totuși frecvent ochii când sunt concentrați spre ceva. Este un indiciu bun că există o problemă, dar nimic mai mult.

28. Mijirea ochilor, este modul prin care ne afișăm neplăcerea sau îngrijorarean atunci când situația este rea sau pe punctul de a se înrăutăți. În cazul unor indivizi, reacția este atât de precisă, încât ei își mijesc ochii ori de câte ori aud ceva neplăcut.

29. Închiderea ochilor. Ochii închiși care se deschid după mult timp sau care se închid brusc și rămân așa mai mult decât uzual indică disconfort. Este un „gest de blocare", care dezvăluie neplăcere, neliniște sau îngrijorare, întârzierile lungi înainte de redeschiderea ochilor dezvăluie existența unor șovăieli profunde sau neliniște în confruntarea situației.

30. Fluturarea genelor fluturarea bruscă a genelor sugerează o dificultate sau o dilemă (gândiți-vă la actorul Hugh Grant). Este frecventă când oamenii se străduiesc să găsească cuvântul potrivit sau când nu le vine să creadă ceva ce tocmai au auzit ori au văzut. Adesea acest comportament este greșit interpretat la persoanele care își flutură genele frecvent și regulat (intră în comportamentul lor firesc). Ca orice comportament repetitiv, ar trebui ignorat, cu excepția cazului când încetează. Nu uitați: comportamentele repetitive slujesc pentru autocalmare. De aceea unii își bâțâie picioarele, răpăie cu degetele sau chiar se ridică și curăță podeaua când sunt stresați, natura repetitivă a comportamentului le liniștește creierul.

31. Acoperirea ochilor. Acoperirea bruscă a ochilor cu o mână sau cu degetele este un comportament de blocare asociat cu aproape orice are încărcătură emoțională negativă, inclusiv cu primirea unor vești rele sau cu informații amenințătoare. Indică de asemenea emoții negative, griji sau lipsă de încredere. O puteți vedea și la indivizii care sunt surprinși pe când comiteau o faptă condamnabilă.

32. Închiderea ochilor și masarea rădăcinii nasului. Persoanele interogate care închid ochii și în același timp își freacă rădăcina nasului anunță că sunt neliniștite sau îngrijorate. Este un comportament de blocare combinat cu unul de autocalmare și este asociat de obicei cu emoții negative, neplăceri, nesiguranță, neliniște sau anxietate.

33. Plânsul este de fapt un mod bun de autocalmare, dar și o modalitate eficientă de a perturba o investigație. Reprezintă un instrument favorit al persoanelor cu personalitate histrionică sau de tip borderline. Un anchetator slab va cădea în capcană și va deveni parte din scena de isterie, îngăduind plânsului să afecteze chestionarea sau, mai rău, îl va asocia cu adevărul. Dacă deveniți parte din scena de plâns, veți fi manipulați.

34. Privirea piezișă este folosită când manifestăm îndoială, indiferență sau dispreț. Este o expresie universală, care reflectă neîncredere sau îndepărtare.

35. Privirea pierdută, este însoțită de obicei de tăcere. Ea arată că persoana este adâncită în gânduri și respinge stimulii sau informațiile externe (nu ascultă, deoarece prelucrează informații). Am văzut-o în repetate rânduri la subiecți care înțelegeau situația neplăcută în care se aflau. De obicei acesta este punctul când individul decide că trebuie să coopereze sau că dorește un avocat.

36. Privirea furișă. Persoana interogată care-i privește cu coada ochiului pe ceilalți anchetatori din cameră, ca să vadă dacă este crezută, de obicei ascunde ceva. Gestul acesta poate fi întâlnit la vinovați care căută să afle dacă alți anchetatori din cameră au crezut povestea. Copiii procedează în felul acesta pentru a vedea dacă vreunul dintre părinți îi crede.

37. Privirea agresivă, nu este o garanție a adevărului. Psihopații și alți indivizi care obișnuiesc să mintă vă vor privi direct, cu o uitătură dură, încercând fie să vă intimideze, fie să vă convingă că spun adevărul. Privirea agresivă și intensă, cu ochii ficși nu garantează nimic, ci doar îi tulbură pe unii și-i păcălește pe alții.

38. Căutarea acceptării. Mincinoșii îi privesc cu atenție pe anchetatori, pentru a vedea dacă sunt crezuți. Spre deosebire de cei care spun adevărul, mincinoșii trebuie să se asigure că sunt crezuți și de aceea își cercetează anchetatorii, căutând indicii de acceptare a spuselor. Asigurați-vă că nu aveți un comportament suspicios, fiindcă atunci atât persoanele oneste, cât și cele neoneste vor căuta indicii de acceptare. Diferă de indiciul 36 de mai sus, deoarece nu implică și privirea furișă; în cazul acestui indiciu de acceptare, sunteți priviți foarte deschis.

39. Ferirea privirii, nu înseamnă că persoana respectivă minte. Ba chiar, potrivit cercetărilor, majoritatea mincinoșilor recurg la mai multe contacte vizuale decât persoanele obișnuite. Există numeroase prejudecăți despre ferirea privirii, dar ideea finală este următoarea: ferirea privirii nu înseamnă automat minciună. Mulți dintre cei chestionați trebuie să-și îndepărteze privirea de la interlocutor pentru a reflecta.

40. Împotrivirea de a-și descoperi fața. Cei interogați care-și ascund fața înapoia mâinilor când li se pun întrebări se protejează probabil din punct de vedere psihologic. Prin acoperirea feței, prin faptul că vorbesc dinapoia mâinilor ce le slujesc drept bariere, ei demonstrează practic că se tem de ceva și că nu au încredere în ceea ce spun. Aceștia își vor ține literalmente mâinile la nivelul gurii, fără să le miște.

41. Creșterea vitezei de clipire a ochilor. Majoritatea oamenilor își vor spori viteza de clipire a ochilor când sunt nervoși, încordați sau stresați. Viteza aceasta diferă de la un individ la altul, dar în medie este de 6-12 clipiri/minut, în funcție de condițiile de iluminare și de umiditate, încercați să determinați o valoare de referință pentru fiecare persoană, astfel încât să puteți detecta mai ușor modificări bruște ale vitezei de clipire. Cercetările au arătat în mod repetat că nu există deosebiri importante între viteza de clipire a mincinoșilor și a celor care spun adevărul, ci modificarea vitezei apare doar în condiții de stres.

42. Încordarea feței cu ridicarea bruscă a sprâncenelor. O față încordată, însoțită de o ridicare fulgerătoare din sprâncene arată că individul își dă seama că are probleme. Comportamentul apare frecvent când un subiect înțelege că există dovezi care-i pot face rău sau află că a apărut un martor nou. Este similar cu indiciul 24 de mai sus, atât doar că fața este foarte încordată și rigidă.

43. Tremurul de sub ochi. La unele persoane, mușchii micuți și țesuturile aflate direct sub ochi și imediat deasupra pomeților sunt foarte sensibile la stres. Când există motive de îngrijorare, îndoială sau teamă, zonele acelea vor tremura sau vor zvâcni, dezvăluind starea emoțională negativă. Schimbările bruște, de exemplu când un complice recunoaște un fapt care-i poate pune în pericol, vor declanșa această reacție. Este un indiciu foarte precis atunci când apare din senin.

44. Mișcările ochilor. Mișcările iuți, febrile ale ochilor dintr-o parte în alta sunt asociate de obicei cu prelucrarea de informații negative. Interpretați acest comportament împreună cu alte informații, de exemplu încordarea feței sau retragerea bărbiei (vezi indiciul 106), pentru a face o evaluare mai precisă. Trebuie menționat că există persoane care-și mișcă iute ochii dintr-o parte în alta când analizează o situație sau își cântăresc opțiunile, chiar dacă sunt absolut nevinovate.

45. Încremenirea ochilor larg deschiși. Ochii care rămân larg deschiși indică de obicei stres, mirare sau surprindere asupra faptului. Dacă ochii rămân larg deschiși mai mult ca de obicei, ceva este în neregulă, indiciul acesta nu este niciodată pozitiv. Poate să fie un răspuns, atunci când un subiect a fost confruntat cu informații sau fotografii despre existența cărora nu știa și care îl implicau într-o infracțiune.

46. Atingerea ochilor, poate fi o formă de blocare. La chestionarea simultană a doi indivizi, am văzut că atunci când unul dintre ei mințea, celălalt își scărpina pleoapa sau își acoperea ochiul.

47. Atingerea furișă a nasului. Atingerea furișă și liniștitoare a nasului printr-o frecare foarte ușoară cu degetul arătător indică un stres camuflat. Acest comportament furișat de eliberare de stres este asociat de obicei cu tensiune și cu nevoia de a lăsa impresia că „totul e-n regulă". Căutați-1 la persoanele experte în domeniul lor de activitate, care sunt obișnuite să pară că stăpânesc situația, însă care sunt stresate.

48. Dilatarea nărilor. Obișnuim să ne dilatăm nările când ne pregătim să întreprindem o acțiune fizică. Atenție! Este de obicei un indiciu bun al intenției unei acțiuni fizice; poate că cel interogat va izbi cu palmele în masă, se va ridica, va fugi sau vă va ataca! Este de asemenea un indiciu de creștere a iritării.

49. Încrețirea nasului, (mișcarea ascendentă) indică neplăcere. Cei anchetați vor face gestul acesta deoarece nu vă plac sau nu le place situația în care se află sau ceea ce aud. Este oricum o reacție negativă care poate fi foarte rapidă, dar reprezintă un indiciu extrem de exact. Țineți minte că unele persoane încrețesc nasul spre o parte a feței, uneori ridicând în același timp colțul corespunzător al gurii, înseamnă același lucru. Copiii mici în general sugarii, încep să „strâmbe din nas" (nu le place mirosul mâncării) pe la trei luni și gestul rămâne pentru toată viața.

50. Atingerea/masarea nasului. Atingerea, mângâierea sau masarea nasului, indiferent cât de ușor, este un comportament de autocalmare. Gestul apare când persoana deliberează asupra celor auzite sau imediat după ce a spus ceva neconvingător. Nu indică minciună, dar sugerează existența unui motiv de stres în timp ce se gândește sau după ce a vorbit. Deoarece comportamentul este uzual pentru unii, asigurați-vă că nu-i pur și simplu un gest banal de trecere a timpului (mângâierea nasului), în același fel în care unii obișnuiesc să-și curețe unghiile când sunt plictisiți.

51. Atingerea filtrului. Zona de deasupra buzei superioare până la nas se numește „filtru". Când sunt stresați, oamenii deseori o mângâie, o scarpină sau trag de ea.

52. Ducerea arătătorului la nas. Plasarea degetului arătător sub nas sau pe o latură a nasului pentru o perioadă de timp este asociată uneori cu reflecție sau îngrijorare. Comportamentul acesta este diferit de atingerea furișă a nasului sau de masarea sa, deoarece în acest caz degetul stă pur și simplu nemișcat o durată lungă de timp.

53. Acoperirea nasului cu ambele mâini. Acoperirea bruscă a nasului și a gurii cu ambele mâini este asociată unei stări de șoc, surprindere, insecuritate, teamă, îndoială și neliniște. Menținut uneori timp îndelungat, comportamentul acesta poate să apară în mod brusc când o persoană anchetată înțelege că situația se înrăutățește.

Buzele și gâtul

54. Purtarea nasului pe sus. Mulți europeni ridică mult nasul când sunt siguri pe ei, indignați sau aroganți. Este un gest cu specific cultural, așa că-1 veți vedea la unii într-o măsură mai mare decât la alții. Apare de obicei când subiectul se retrage în defensivă sau dacă anchetatorul a înțeles ceva greșit. Este de asemenea o etalare de superioritate, vizibilă uneori la indivizii cu statut înalt, la începutul unei chestionări.

55. Ducerea degetelor la buze. Acoperirea buzelor cu degetele este un indiciu de insecuritate sau îndoială. Urmăriți acest comportament mai ales când cel interogat aude întrebarea sau o prelucrează înainte de a răspunde.

56. Ciupirea buzelor. Tragerea sau ciupirea buzelor este asociată de obicei cu o stare de teamă, îndoială, îngrijorare sau lipsă de încredere. Nu țineți seama de acest gest la cei care recurg frecvent la el pentru a face să treacă timpul. În cazul celor care-1 fac rar, este un indiciu bun al unei dificultăți sau al existenței unei probleme.

57. Mușcarea buzei, este un comportament de calmare, văzut de obicei la indivizii stresati sau neliniștiți. Ca adulți, nu ne mai putem suge degetul mare, așa încât, în condiții de stres, ne mușcăm buzele (stimulăm nervii din gură). Ne mușcăm de asemenea buzele când dorim să spunem ceva, dar nu putem sau n-ar trebui s-o facem. Gestul se vede uneori când subiectul este pregătit să rupă tăcerea. Dacă acest comportamentul este văzut, nu este deloc deplasat să întrebăm: „Ai ceva de spus?" Oamenii își vor mușca de asemenea buza când sunt furioși, parcă pentru a încerca să se stăpânească.

58. Umezirea buzelor, cu limba ne ajută să ne calmăm, similar cu mușcarea buzelor. Comportamentul acesta este asociat de obicei cu grijă, anxietate sau emoții negative; în același timp însă poate că individul are pur și simplu buzele uscate, așa încât nu vă grăbiți cu concluziile. Pentru unii indivizi este un indiciu foarte precis al stresului. Poate fi obeservat de asemenea în decursul anchetelor, la subiecții care știau că le chestionam complicii în altă cameră și erau speriați fiindcă nu știau ce puteau spune aceștia.

59. „Plinătatea" buzelor. Urmăriți cu atenție mărimea și volumul buzelor celui interogat. Buzele își schimbă mărimea și dimensiunile în funcție de starea noastră emoțională. Ele se îngustează când suntem stresați și devin pline când ne simțim foarte confortabil. Buzele pline și flexibile arată confort și mulțumire.

60. Îngustarea buzelor, este asociată întotdeauna cu gânduri negative, griji, temeri, anxietate sau nesiguranță de sine.

61. Dispariția buzelor. Atunci când ne retragem buzele în interiorul gurii suntem cuprinși de îngrijorări profunde sau de anxietate. Acest comportament este specific unor persoane foarte stresate sau îngrijorate. Dispariția buzelor se face prin absorbirea lor în gură, până nu se mai zăresc deloc. Diferă mult de strângerea buzelor (indiciul de mai jos), unde se poate încă vedea mare parte din buze.

62. Strângerea buzelor, este un alt indiciu foarte precis de stres sau îngrijorare. Când își strâng buzele, persoanele interogate transmit prin intermediul corpului că sunt neliniștite, stresate sau tulburate în legătură cu ceva. Strângerea buzelor implică îngustarea și apăsarea lor reciprocă. Observație: unii infractorii care se pregătesc să jefuiască un magazin/bancă își vor strânge adesea buzele înainte de a acționa, pentru a se elibera de stres.

63. Împotrivirea la relaxarea buzelor. O persoană care își strânge buzele când este chestionată și nu le relaxează mult timp semnalează de fapt un grad ridicat de stres sau îngrijorare. Strângerea buzelor poate fi comparată cu încuierea fermă a tuturor căilor de acces. În condiții de stres, creierul ne cere să ne decuplăm de la toți stimulii exteriori, așa încât strângem buzele sau ne acoperim ochii, așa cum se arată mai sus.

64. Tremurul buzelor. În absența consumului de alcool sau a unor boli neurologice, tremurul marginii buzelor, indiferent cât de slab ar fi, indică disconfort, neliniște, teamă sau diverse probleme. Când sunt chestionați pentru prima dată, tinerilor le tremură frecvent buzele, la fel ca și persoanelor oneste care n-au mai avut de-a face cu reprezentanții legii. Unii autori au menționat de asemenea că tinerilor le tremură buzele de frică atunci când sunt întrebați despre consumul de droguri.

65. Coborârea colțurilor gurii. Când buzele sunt strânse și colțurile gurii arcuite în jos, lucrurile merg foarte rău din punct de vedere emoțional. Este un indiciu excelent al stresului sau al unui grad înalt de disconfort. Fiind dificil de simulat, comportamentul acesta este un indiciu foarte precis. Aveți totuși grijă, deoarece există persoane care au în mod normal colțurile gurii coborâte și, desigur, acestea trebuie ignorate.

66. Erorile de vorbire. Diverși anchetatori și cercetători (în mod special, Aldert Vrij) au observat că mincinoșii prezintă frecvent mai multe erori de vorbire și ezită mai des decât persoanele oneste. Erorile de vorbire și șovăielile, ca „Aaaaah", „Hmmmm", pot indica intenția înșelăciunii. Fiți însă atenți în această privință, deoarece există persoane oneste care vorbesc așa în mod curent când se străduiesc să găsească termenul cel mai potrivit. Veți vedea poticneli similare și în cazul multor migranți care au probleme cu limba.

67. Întârzierea răspunsurilor. Întârzierile la răspunsuri sunt asociate frecvent cu minciuna, deoarece individul încearcă să găsească un răspuns credibil. Din experiența mea, acesta este un indiciu slab, cu excepția cazului în care cunoașteți foarte bine persoana respectivă și felul cum obișnuiește să răspundă la întrebări.

68. Tusea, pare un comportament minor, totuși mulți indivizi, atunci când răspund la o întrebare cu o minciună, în preambul tușesc sau se comportă de așa natură încât să-și aranjeze, să-și dreagă vocea.

69. Întreruperile și argumentările. Suspecții care încearcă să devieze mersul chestionării fiindcă sunt vinovați se pot angaja în frecvente întreruperi și argumentări, pentru a distrage procesul de interogare în sine.

70. Expirația scurtă și sonoră. Expirațiile sonore (audibile), scurte, dar adânci, în care buzele rămân ușor întredeschise, indică un nivel înalt de stres sau de frustrare. Comportamentul poate fi văzut și auzit când un subiect află lucruri care-1 nemulțumesc sau care-1 implică mai mult într-un delict.

71. Expirația cu obrajii umflați. Expirația cu buzele țuguiate și obrajii umflați este în mod clar un indiciu de stres. Este un comportament universal de eliberare de stres la care recurgem cei mai mulți după ce am fost foarte aproape de un accident. Aveți grijă în această privință, dacă după aceea cei anchetați zâmbesc sau dacă privirea le trădează „încântarea păcălelii".

72. Țuguierea buzelor. Ne țuguiem buzele (drept sau uneori într-o parte) când nu aprobăm ceva sau când avem o altă părere. Comportamentul poate fi văzut frecvent când subiecții nu sunt de acord cu spusele noastre sau când noi, ca anchetatori, facem o afirmație despre care ei știu că este greșită. Îl mai putem vedea de asemenea când spunem ceva ce nu-i place persoanei interogate.

73. Mușcarea limbii. Prin mușcarea limbii înțeleg ieșirea vârfului limbii printre dinți, fără atingerea buzelor, înseamnă fie „am scăpat cu fața curată", fie „hopa, m-au prins!". Gestul este văzut mai des când anchetatorul crede ceea ce i-a spus subiectul. Se mai poate vedea și când oamenii sunt surprinși în timp ce încearcă să scape cu fața curată ori când se surprind ei înșiși făcând o greșeală. Mușcarea limbii este universală și remarcabilă prin consecvență, fie că este vorba despre negocierea unui contract important, obținerea unei bomboane în plus, o promovare, o conservă gratuită sau o minciună cât toate zilele.

74. Zâmbetul nervos sau încordat indică anxietate, îngrijorare sau stres. Cel mai frecvent, apare ca parte din managementul imaginii personale pentru a-i determina pe alții să creadă că totul este în regulă. „Managementul imaginii personale" se referă la tot ceea ce facem pentru a influența felul cum ne percep alții. Persoanele vinovate se angajează frecvent într-un management intens al imaginii. Zâmbetele false, ca și cele nervoase, sunt folosite în managementul imaginii pentru a-i face pe alții să creadă că totul este în regulă. Pare bizar, fiindcă uneori este implicată doar o singură parte a feței sau zâmbetul se îndreaptă spre ureche, nu spre ochi. Pare forțat și este un semn evident al existenței unor probleme sau al nesiguranței. Când suntem puternici și siguri pe noi, zâmbetele ne sunt calde, relaxate și mulțumite.

75. Un zâmbet adevărat angajează ochii și mușchii faciali în mod lin de ambele părți ale feței.

76. Scoaterea unor sunete nearticulate. Plescăitul buzelor, țâțâiturile sau vibrarea buzelor la expirare (efectuată în principal de bărbați) reprezintă o formă de autocalmare. Este observată în principal la persoanele plictisite sau care trebuie să se elibereze de stres. Am văzut comportamentul acesta de obicei înainte de începerea chestionării sau când persoana interogată părăsește camera.

77. Fluieratul nervos, este un comportament ocazional: cel interogat fluieră pe neașteptate, pentru a se elibera de stres. Fiind un comportament de autocalmare bun, oamenii îl folosesc când călătoresc singuri în zone pustii, pe întuneric. Repet: se întâlnește de obicei când individul rămâne singur.

78. Uscarea gurii, stresul, teama și neliniștea pot cauza uscarea gurii. Nu însemnă că cineva minte, ci pur și simplu că este stresat, reacția aceasta contribuie la acumularea inestetică de salivă în colțurile gurii.

79. Frecarea limbii peste, dinți și/sau gingii, cu gura deschisă sau închisă, este folosită pentru eliberarea de stres. Unele persoane recurg desigur la gestul acesta după ce mănâncă, dar în general, dacă îl vedeți, persoana se descarcă de stres prin mișcări repetitive și umezirea buzelor. Uneori, când gura este închisă, puteți vedea deplasarea limbii peste dinți, pe sub buze.

80. Mișcările limbii. Pentru a se elibera de stres, unii oameni își vor mișca limba dintr-o parte în cealaltă, de la un colț la altul al gurii (gest vizibil prin obraji), în anticipare nervoasă sau îngrijorată. De obicei ei nu cred că sunt observați sau că înțelesul comportamentului respectiv poate fi descifrat.

81. Expirația eliberatoare, are loc când ne scapă o indicație importantă sau suntem surprinși asupra unui fapt. Este foarte lungă (1-2 secunde) și anunță în esență: „Jocul s-a terminat, gata, am fost prins." Este audibilă; de obicei, vedeți cum pieptul se ridică imediat înainte de expirație și cum buzele tind să se țuguie, iar persoana are o privire mai resemnată.

82. Reținerea respirației. Experții în poligrafe știu că oamenii își rețin respirația când sunt stresați și adesea trebuie să li se reamintească să respire. Reținerea respirației face parte din reacția de încremenire, fuga, luptă. Dacă vedeți că un individ își reține respirația, este cel mai probabil că există o teamă sau o neliniște ce poate fi cauzată de sentimentul de vinovăție sau de procesul chestionării în sine, așa încât fiți atenți.

83. Mestecarea gumei, este un element de autoliniștire foarte eficient. Când ritmul mestecării se întețește, este foarte probabil că persoana respectivă încearcă să se calmeze, pentru că este neliniștită sau anxioasă.

84. Lovirea dinților cu unghia degetului mare este un mod de eliberare de stres. Cei care recurg în mod repetat la gestul acesta încearcă să se calmeze, deoarece sunt stresați sau anxioși. Nu uitați totuși că, la fel ca în cazul tuturor comportamentelor repetitive, dacă persoana respectivă procedează așa permanent, trebuie să ignorați gestul, cu excepția cazului când încetează în mod neașteptat.

85. Încordarea sau zvâcnirea colțului gurii. Dacă un colț al gurii se încordează și zvâcnește sau se ridică ușor, comportamentul respectiv este cauzat de stres și îngrijorare. Acestea sunt microexpresii, așa cum le-a definit Paul Ekman, care dezvăluie foarte precis sentimente suprimate, mai ales emoții negative.

86. Umezirea buzei superioare. Unele persoane își reflectă emoțiile pozitive prin umezirea buzei superioare (limba atinge rapid doar buza de sus). Întrucât acest gest al limbii „sfidează gravitația" (se ridică spre buza superioară), este vorba probabil despre emoții de natură pozitivă. Gestul diferă de umezirea obișnuită a buzelor, care are loc pe buza inferioară și este asociată cu eliberarea de stres. Ca în cazul tuturor comportamentelor, există și excepții, iar unii indivizi vor recurge la gestul acesta. tocmai pentru a se elibera de stres, așa încât urmăriți și alte gesturi care să vă confirme sau să vă infirme observația.

87. Inspirarea aerului prin colțurile gurii. În cazul acestui comportament, colțurile gurii se deschid brusc și foarte puțin, iar aerul este inspirat rapid, cauzând un sunet evident. Este un indiciu important de teamă, îngrijorare sau anxietate. Comportamentul poate fi văzut și auzit, și este foarte precis. Aproape că vă puteți imagina cum individul realizează că nu se află în avantaj. Este semnificativ faptul că în cea mai mare parte gura rămâne închisă; persoana își reține mișcarea liberă a buzelor, ceea ce se petrece în cazuri de stres.

88. Ascuțirea glasului. Când suntem agitați, nervoși, glasurile tind să crească în intensitate și înălțime. Ascultați cu atenție dacă vocile persoanelor interogate devin mai ascuțite sau mai sparte când vorbesc, acestea fiind indicii de insecuritate, stres sau îngrijorare cauzate de încordarea coardelor vocale. Țineți seama în același timp că scena de desfășurare a anchetei sau chestionării poate fi stresantă chiar și pentru persoanele nevinovate, așa încât nu este un indiciu concludent pentru minciună, ci doar pentru stres. Cercetările confirmă totuși că atunci când ascultăm mincinoși și persoane oneste, mincinoșii ies în evidență prin încordarea din glas.

89. Încântarea păcălelii. Privirea satisfăcută („încântarea păcălelii") se vede la persoanele care au scăpat cu succes dintr-o situație dificilă sau care au amăgit pe cineva. Este foarte similară cu disprețul. Încântarea păcălelii și disprețul pot fi văzute însă și la persoanele oneste care au fost mai inteligente decât un anchetator ori care sunt arogante față de un anchetator.

90. Ticurile faciale subite. Ticurile pot apărea oriunde pe față (obraz, colțul gurii, ochi etc.) și sunt specifice fiecărui individ în parte. Dacă observați o zvâcnire nervoasă bruscă, este cauzată de obicei de tensiune sau anxietate; individul este foarte probabil stresat sau anxios și fața lui dezvăluie exact ceea ce simte.

91. Împingerea cu fermitate în obraz cu limba, care-și menține poziția, slujește la eliberarea tensiunii. Comportamentul se vede mai frecvent la indivizii îngrijorați sau neliniștiți.

92. „Luarea gurii pe dinainte" Ar fi iresponsabil pentru mine să nu menționez aici „luarea gurii pe dinainte" („actul ratat" sau parapraxia lui Freud). Deși este un indiciu de natură verbală, nu nonverbală, există momente când rostim accidental adevărul, deși încercăm să-1 acoperim, tocmai pentru că suntem supuși unui stres atât de mare, încât nu putem gândi limpede.

93. Apăsarea obrazului cu degetul. Apăsarea cu putere a obrazului cu un deget poate produce o senzație care să alunge stresul. Gestul este uneori pronunțat, din punctul de vedere al bombării obrazului spre interior. Se vede mai frecvent în chestionările în care subiectul află adevărul neplăcut al unei situații, sau pe măsură ce sunt dezvăluite dovezi.

94. Masarea obrazului sau a feței, este o modalitate bună de eliberare a stresului. Efectuată de obicei foarte lin, poate să însemne și că reflectați despre cum să acționați în continuare.

95. Încordarea maxilarelor încordarea maxilarelor are loc când suntem furioși, tulburați sau temători. Căutați indiciul încordării maxilarelor când subiecții sunt stresați sau când devin sfidători.

96. Deplasarea maxilarului inferior. Deplasarea sau mișcarea repetată (dintr-o parte în alta) a maxilarului inferior este un gest eficient de autoliniștire și un comportament de reducere a încordării. Mișcând maxilarul într-o parte și alta, eliberăm tensiunea sau stresul când suntem îngrijorați sau anxioși. Unele persoane o fac permanent pentru a face să treacă timpul, așa încât notați momentele când se întâmplă, ca și frecvența, și verificați simultaneitatea cu alte comportamente confirmate.

97. Bătaia degetele pe obraz, indică un individ plictisit sau care vrea să pună lucrurile în mișcare. Verificați și prezența altor comportamente, ca bătaia cu degetele pe masă, care, din cauza naturii lor repetitive, servesc de asemenea ca gesturi de autocalmare.

98. Umflarea obrajilor. Umflarea obrajilor fără expirația aerului are loc adesea când un individ are îndoieli, deliberează sau este anxios. Comportamentul se vede frecvent la indivizi nu tocmai siguri cum să procedeze în continuare sau care manifestă neliniște ori teamă.

99. Atingerea furișă a obrazului. Folosirea pe furiș a unui element de autocalmare, ca frecarea extrem de ușoară a obrazului cu degetul arătător, este un indiciu de stres ținut sub control pentru menținerea aparențelor. Când cineva încearcă să folosească pe furiș un element de autocalmare, ca atingerea nasului (vezi indiciul 47), procedează ca atare fiindcă încearcă să-și ascundă nesiguranța, anxietatea sau grijile. Persoanele puternice nu au nevoie să re curgă la așa ceva.

100. Scărpinarea obrazului, este tot un comportament de autocalmare, un mod de abordare a îndoielilor și insecurităților. Gestul este mai energic decât atingerea furișă a obrazului și de aceea este în general mai precis, din cauza înțelesului său ascuns. Scărpinarea obrazului cu patru degete indică însă de obicei îndoială, ezitare sau neliniște.

101. Ciupirea colțurilor gurii și obrazului. Strângerea puternică sau ciupirea colțurilor gurii cu degetele este un alt mod de eliberare a unui nivel înalt de stres. Rareori vom recurge la comportamentul acesta dacă suntem mulțumiți și relaxați.

102. Pulsarea mușchilor maxilarului. Mușchii maxilarelor care pulsează, zvâcnesc sau devin încordați și proeminenți indică tensiune, îngrijorare, neliniște, mânie sau existența unor probleme.

103. Căscatul, este un excelent comportament de autocalmare, deoarece eliberează stresul acumulat. Poate să apară în mod frecvent la indivizii care au fost arestați prima dată sau în timpul chestionării lor. Deși pare straniu, este un util eliberator de stres, în același timp, căscatul ajută la reumezirea gurii uscate, fiindcă pune presiune pe glandele salivare.

104. împingerea bărbiei în afară. Dacă este ridicată și împinsă spre exterior, bărbia comunică siguranță de sine (putere). Este un comportament foarte precis, mai ales în rândul europenilor (germani, francezi, belgieni, ruși și italieni, printre alții), din motive culturale. În același timp, este zărit la indivizii aroganți și cu caracter narcisist.

105. Coborârea bărbiei, opusul comportamentului anterior este lăsarea bărbiei în jos. Dacă cel interogat coboară brusc bărbia în urma unei întrebări, este foarte probabil să naibă încredere ori să se simtă amenințat. La unele persoane, comportamentul este ușor de observat; bărbia lor coboară realmente când primesc vești proaste. Auzim adesea expresia „i-a căzut falca", exact despre asta este vorba, ca și despre gestul mai subtil al coborârii bărbiei.

106. Retragerea bărbiei, se petrece când suntem îngrijorați sau anxioși. În momentele acelea, ne apropiem instinctiv bărbia cât mai mult de gât (gestul reflex de protejare a organelor vitale). Este un indiciu excelent de insecuritate, îndoială, ba chiar de teamă. Dacă-1 vedeți după punerea unei întrebări, arată că există probleme serioase.

107. Atingerea bărbiei. Ne atingem bărbia când ne gândim profund sau evaluăm ceva. Gestul se face de obicei cu vârfurile degetelor. Nu este neapărat un semn de îndoială, dar trebuie să ținem seama de el când cineva procesează informații. Dacă este asociat altor comportamente, ca țuguierea buzelor, individul se gândește la acțiuni negative sau alternative.

108. Plictiseala, manifestată prin așezarea bărbiei pe palmă, cuplată cu relaxarea mușchilor faciali, sugerează plictiseala. În funcție de circumstanțe, comportamentul acesta poate fi interpretat în moduri diferite, într-un cadru de natură judiciară, a fost văzut folosit de vinovați pe când stăteau singuri într-o cameră, ca formă de management al imaginii. Nu a fost observat niciodată pe nevinovați care să procedeze așa înaintea unei chestionări într-un cadru de natură judiciară. Comportamentul acesta ar trebui să constituie un indiciu pentru existența unor probleme, dar nu este concludent pentru minciună sau pentru sentimentul de vinovăție.

109. Mișcarea bărbiei, dintr-o parte în alta frecând-o de palmă transmite în mod subconștient dezacordul. Au fost observați subiecți procedând așa când li s-au prezentat informații ce-i implicau, dar același comportament a fost observat și la persoane sincere care nu erau de acord cu anchetatorul. Menționez ambele aspecte, tocmai pentru a fi atenți la circumstanțele petrecerii sale.

110. Atingerea bărbii/mustății. Atingerea mustății sau a bărbii în jurul bărbiei este un mod excelent de a face să treacă timpul (este liniștitor) și de are efect de calmare a stresului. Ca în cazul tuturor comportamentelor repetitive, ignorați-1 dacă este efectuat permanent. Dacă vedeți însă că apare brusc (pentru prima dată) sau că se întețește după o întrebare, înseamnă că stresul sau anxietatea individului au sporit.

111.Tremurul mușchilor bărbiei. Mușchii bărbiei care tremură pe neașteptate indică teamă, îngrijorare, anxietate sau tulburare. În felul acesta vor reacționa de asemenea persoanele care sunt pe punctul de a izbucni în plâns.

112. Declarațiile cu bărbia spre umăr. Manifestați atenție sporită la indivizii care-și răsucesc bărbia coborând-o spre umărul ridicat (de obicei, spre cel stâng) când răspund la o întrebare, în toate cazurile când comportamentul acesta a fost obervat, persoana mințea, specula sau făcea declarații fără convingere. Comportamentul pare într-adevăr bizar, deoarece include ferirea privirii, ridicarea umărului și ferirea feței, care corespund distanțării.

113. Atingerea gâtului. Orice atingere a gâtului indică îngrijorare, stres sau disconfort psihologic. Cu excepția cazului când ne scărpinam în urma unei mâncărimi (în sine o formă de disconfort), atingerea gâtului reprezintă un indiciu excelent de insecuritate, neliniște sau probleme. Oricât de discret și ușor ar fi gestul, avem tendința să ne atingem gâtul când ne deranjează ceva. De aceea atingerea ușoară a părții laterale a gâtului în orice direcție, indică disconfort.

114. Pulsarea venelor de pe gât. Venele care pulsează vizibil pe gât indică stres, teamă sau anxietate. Când subiecților le este frică de consecintele faptei sau de aflarea adevărului sau când aceștia sunt furioși, venele respective pulsează destul de energic.

115. Acoperirea depresiunii jugulare. Atingerea sau acoperirea depresiunii jugulare (adâncitura de deasupra sternului și de sub mărul lui Adam) indică îngrijorare, probleme, neliniște, insecuritate sau teamă. Femeile au tendința de a atinge mai frecvent zona respectivă decât bărbații. Bărbații tind să-și prindă mai energic gâtul ori să acopere zona respectivă cu mâna când își aranjează cravata sau își strâng gulerul, acoperirea punctului celui mai vulnerabil al corpului arată că sunt deranjați de ceva.

116. Frământarea/frecarea obiectelor decorative de la gât are pentru femei același rol ca și acela al acoperirii depresiunii jugulare cu mâna. Este un mod de protejare a zonei și de eliberare de stres prin mișcări repetitive.

117. Pătarea pielii. În special gâtul se înroșește (se pătează) în anumite zone la femei, în urma frecării sau frământării obiectelor decorative. Multe femei care sunt invitate la o anchetă prezintă pe gât aceste pete, ca urmare a stresului cauzat de iminența chestionării.

118. Masarea gâtului, indiferent dacă aceasta ese efectuată pe părțile laterale sau la ceafa, ajută la eliberarea de stresului. Se poate considera că este un comportament evident, totuși majoritatea oamenilor ignoră semnificația atingerii sau masării gâtului, fără să-și dea seama că de obicei procedăm așa numai când ne deranjează ceva.

119. Tragerea pielii gâtului de sub bărbie servește calmării, în special la bărbați. Uneori, în condiții de stres intens, se poate observa tragerea extrem de pronunțată de această zonă a gâtului .

120. Aerisirea gâtului, prin îndepărtarea gulerului cămășii este un gest foarte precis de eliberare de stres. Subiecții vor proceda așa când chestionarea sporește în intensitate sau când subiectul îi deranjează. Este o etalare precisă de disconfort.

121. Lipirea pumnului de gât servește aceluiași scop ca și acoperirea depresiunii jugulare. Este un răspuns reflex față de amenințări, temeri sau griji. Bărbații recurg frecvent la acest comportament, dar a fost observat și la femei când erau foarte stresate sau îngrijorate. Majoritatea oamenilor confundă pumnul cu un indiciu de etalare a forței, dar de fapt este un indiciu de percepere a unei amenințări.

122. Înghițirea nodului din gât. Înghițirea unui „nod" este foarte vizibilă și uneori poate fi și audibilă. Este o reacție foarte precisă și spontană față de o situație neplăcută, periculoasă sau foarte stresantă.

123. Întinderea gâtului sau rotirea capului este un element de autocalmare și de eliberare de stres. Fiți atenți la apariția sa după ce persoana interogată a răspuns la o întrebare, gestul este în general folosit pentru eliberarea de stresul rostirii unei minciuni.

124. Înroșirea gâtului și a feței, nu pot fi controlate în mod conștient. Multe persoane se înroșesc când mint, se simt amenințate sau sunt nesigure. Trebuie acordată o atenție sporită acestui comportament, care ne anunță că ceva îl deranjează pe individ, și totodată trebuie să se aibă în vedere faptul că ne înroșim la față și când suntem stânjeniți.

125. Tresărirea mărului lui Adam. Dacă mărul lui Adam tresare brusc în sus, există probabilitatea ca persoana să fi auzit ceva care o face foarte extrem de nervoasă, anxioasă sau speriată. Gestul a fost observat în cazuri de stres extrem sau când cineva se simțea amenințat, este o reacție incontrolabilă, observabilă de obicei când individul este confruntat pe neașteptate cu ceva negativ.

126. Încordarea gâtului. Oamenii își vor înclina capul spre un umăr când sunt atenți și receptivi, dar îndeosebi când se simt confortabil. Gâtul ne devine rigid și încordat atunci când cineva ne face să ne simțim inconfortabil prin intermediul cuvintelor sau acțiunilor sale. Gâtul se va încorda de asemenea când ne simțim amenințați de o informație primită. Acest comportament ne arată că s-a întâmplat ceva negativ, în special dacă apare după punerea unei întrebări.

127. Ridicarea unui umăr, semnifică de obicei insecuritate sau îndoială. Este un semn de ezitare, îngrijorare și mai ales de nesiguranță. Dacă cineva ridică un umăr când răspunde la o întrebare, există o probabilitate însemnată să nu fie foarte convins de ceea ce spune, să nu fie sigur pe sine. Comportamentul acesta oferă un indiciu precis mai cu seamă când se face o declarație oficială.

128. Ridicarea din umeri. Ridicarea ambilor umeri (apropierea lor de urechi) indică insecuritate sau îndoială. Este „postura broaștei țestoase", în esență, individul încearcă să se ascundă, deși se află în loc deschis. Uneori cei interogați se vor așeza pe propriile lor mâini și atunci umerii se vor ridica în mod natural, indicând nesiguranță de sine. Umerii ridicați reprezintă de obicei un indiciu al ignoranței oneste, de exemplu, când cineva este întrebat „Știi unde au plecat ei?", ambii umeri se ridică brusc, indicând „Nu știu!".

129. Coborârea tot mai jos în scaun. Persoanele interogate care se lasă tot mai jos în scaun în decursul unei chestionări își dezvăluie în mod progresiv neliniștea și nesiguranța de sine. Este un indiciu foarte precis pentru unii indivizi a căror postură le este controlată de starea emoțională, dezvăluind că sunt realmente apăsați de greutatea celor discutate. Trebuie manifestată precauție totuși în ceea ce privește tinerii și bătrânii care pot dovedi acest comportament în timpul unor chestionări prelungite, deși sunt nevinovați.

130. Frecarea umăruliii/claviculei. Adesea cei interogați aflați în stare de stres vor ridica un braț peste piept și își vor apăsa cu mâna umărul opus, după care vor coborî încet mâna în lungul claviculei spre piept. Uneori mâna va rămâne apăsată pe zona pieptului, sau poate repeta mișcarea.

Pieptul și abdomenul

131. Ridicarea pieptului și respirația rapidă sunt de obicei indicii de stres, îngrijorare, teama și neliniște.

132. Respirația superficială și rapidă indică de obicei stres sau anxietate. Trebuie să manifestăm atenție mărită asupra acestor indicii imediat după punerea unei întrebări sau când o persoană interogată răspunde la o întrebare foarte tăioasă.

133. Apăsarea pieptului în situații de stres. Apăsarea cu degetul mare și cel mijlociu (uneori cu toate degetele) pe zona pieptului ajută la eliberarea de stres. Gestul poate fi ușor sau foarte apăsat, ceea ce-1 face imediat vizibil pentru observator.

134. Masarea cu toate degetele. Masarea repetată cu toate degetele a zonei superioare a pieptului este de obicei un indiciu bun de insecuritate, îngrijorare, existența unor probleme sau anxietate. Gestul se execută prin deplasarea tuturor degetelor ținute desfăcute, „în gheară", înainte și înapoi peste piept. Comportamentul este un indiciu extrem precis de anxietate sau teamă.

135. Punerea palmei pe piept. În multe culturi, oamenii își pun palma pe piept pentru a comunica sinceritate. S-a observat acest lucru atât persoane oneste, cât și mincinoase, totuși oamenii onești tind să facă gestul acesta mai energic, cu degetele desfăcute, apăsând cu toată palma, pe când mincinoșii îl fac doar cu vârfurile degetelor (distanțate) și fără vigoare. Este un comportament la care merită atenție și trebuie luat în considerare, dar nu este concludent ca indiciu de minciună.

136. Aerisirea corpului. Prinderea pieptului cămășii/tricoului cu degetele și îndepărtarea sa de piele duce la aerisirea corpului. Dacă îndepărtarea cămășii/tricoului durează câteva secunde sau dacă este repetată des, gestul relevă eliberarea de stres, la fel ca majoritatea celorlalte comportamente de tip aerisire. Este un indiciu bun al identificării unei dificultăți de către cel interogat. Desigur, dacă vă aflați într-un climat fierbinte (înăuntru, sau la exterior), puteți vedea comportamente de aerisire asociate disconfortului față de căldură, nu stresului.

137. Jocul cu fermoarul hainei. Jocul cu fermoarul unei bluze de trening sau al unei jachete este un mod de autocalmare. Comportamentul se manifestă de obicei la cei care așteaptă să fie chestionați și este ușor observabil.

138. Strângerea brațelor peste piept. Încrucișarea brațelor poate fi un gest confortabil pentru unii, dar brațele devin foarte încordate și sunt strânse puternic odată cu creșterea stresului. Trebuie spus că încrucișarea brațelor este percepută în mod eronat ca un comportament de blocare. Obișnuim sa încrucișăm brațele pentru a ne simți confortabil, și din acest motiv gestul este mai frecvent în public decât în intimitate (nu obișnuim să stăm cu brațele încrucișate acasă).

139. Îndepărtarea bruscă a trunchiului. În mod obișnuit ne distanțăm de lucrurile neplăcute; de aceea, ținem hainele murdare la depărtare, chiar dacă nu ne pot face niciun rău, în mod subconștient, cei interogați se vor îndepărta de masă ori de anchetator când sunt amenințați de ceva ce s-a spus, de dovezi acuzatoare sau când li se arată o fotografie cu scena infracțiunii.

140. Întoarcerea într-o parte sau („evitarea frontală") are loc la aducerea în discuție a unui subiect, când cel chestionat se ferește subconștient de anchetator, ca formă de distanțare și protecție psihologică.

141. Acoperirea abdomenului de către femeile însărcinate. Când se simt îngrijorate sau în nesiguranță, femeile își acoperă frecvent depresiunea jugulară cu palma. S-a observat însă la femeile însărcinate faptul că își ridică mâna ca și cum ar duce-o spre gât, dar apoi o mișcă repede pentru a-și acoperi abdomenul, părând să-și protejeze fătul. Este un comportament de neliniște sau insecuritate. Este efectuat de obicei când se spune o minciună sau după aceea, într-un cadru de natură judiciară.

142. Frecarea abdomenului. Similar cu acoperirea abdomenului, femeile însărcinate își vor masa ușor abdomenul în mod repetat și des. Ca toate comportamentele repetitive, și acesta este un gest de autocalmare. Este evident că femeile însărcinate recurg la gesturile acestea fără să fi fost impulsionate de o întrebare, și în absența vinovăției, totuși trebuie ținut seama de ele, când apar după punerea unei întrebări.

143. Masarea brațelor încrucișate. Încrucișarea brațelor la nivelul pieptului poate duce la o poziție confortabilă pentru multe persoane. Fiți însă atenți la cei interogați care-și masează brațul sau umărul opus, când sunt stresați sau îngrijorați. Gestul este mai probabil să aibă loc când stau așezați și țin coatele pe tăblia mesei, dar acest gest s-a văzut și la bărbați așezați pe scaun, care cumva se autoîmbrățișează, masându-și ambele brațe opuse.

144. Autoîmbrățișarea, este un mod eficient de abordare a stresului și insecurității. Se observă mai frecvent la tineri în timpul chestionărilor. Gestul diferă de „masarea brațelor încrucișate", deoarece nu există o masare, ci doar autoîmbrățișare.

145. Transpirația excesivă. Persoanele supuse unui nivel înalt de stres vor transpira abundent în mod brusc, întrucât corpul încearcă să se ventileze prin intermediul evaporării transpirației. Mulți traficanți de droguri au fost opriți la graniță fiindcă erau singurii cu subrațurile pătate de transpirație și cu ceafa strălucind de sudoare. Trebuie acordată o atenție sporită aceastui tip de manifestare sau indiciu, pentru că el se va manifesta în special la cei din care tăinuiesc lucruri, sau dețin cunoștințe sau informații incriminatoare.

146. Punerea mâinilor în șolduri, cu degetele mari spre spate. Mâinile ținute în șolduri, cu degetele mari orientate spre spate și cu coatele desfăcute reprezintă o manifestare de dominare. Este vizibilă de obicei când subiecții stau în picioare și au o divergență cu anchetatorii, sau când există o problemă care-i neliniștește.

147. Punerea mâinilor în șolduri, cu degetele mari în față. Mâinile ținute în șolduri, cu degetele mari orientate în față reprezintă mai degrabă o manifestare de curiozitate. Detaliul orientării degetelor mari pare minor, dar este important. Când stau în picioare, martorii privesc adesea curioși scena unui delict sau fotografiile acesteia, ținând mâinile în șolduri cu degetele mari orientate în față, în același timp însă, subiecții pentru care scena delictului este o amenințare evidentă tind să-și îndrepte degetele mari spre spate.

148. Îndepărtarea de masă prin împingere. Un braț rigidizat brusc, care împinge în masă cu un gest de îndepărtare este un indiciu foarte precis al faptului că individul se simte amenințat de ceva ce tocmai a fost spus, dezvăluit sau arătat de anchetator. Uneori gestul se execută lent și gradat, ceea ce evident merită să fie observat, dar bruschețea lui este mai probabil un indiciu de neplăcere și distanțare.

149. Jocul cu diverse obiecte. Jocul cu bijuteriile sau cu alte obiecte (întoarcerea arcului unui ceas, ciocănitul cu un creion, examinarea telefonului mobil) relevă un comportament de autocalmare. Este observat frecvent la persoanele care așteaptă să fie chestionate sau în timpul pauzelor din procesul de chestionare.

150. Clopotnița (unirea vârfurilor degetelor ambelor mâini) Unirea vârfurilor degetelor ambelor mâini este probabil cel mai bun indiciu universal de siguranță și încredere în sine. Gestul se efectuează prin lipirea vârfurilor degetelor corespunzătoare de la ambele mâini, desfacerea acestora lor și apoi arcuirea spre interior, astfel încât să formeze o structură care seamană cu o clopotniță. Persoanele sigure pe cuvintele lor tind să facă acest gest. Este posibil ca ele să și greșească în lucrurile pe care le afirmă, dar se simt perfect încrezătoare. Apariția acestui gest este aproape imposibilă, la subiecți care să manifeste acest gest în timp ce încearcă să simuleze.

151. Limitarea mișcării mâinilor. Cercetătorii spun (în mod special, Aldert Vrij) că mincinoșii tind să-și miște mai puțin mâinile și brațele. Această afirmație este adevărată, dar același comportament este valabil și pentru oamenii onești când aceștia sunt speriați. Toate comportamentele sunt controlate de creier, așa încât cel care conduce ancheta/interogatoriul trebuie să decidă motivul comportamentului observat.

152. Clopotnița modificată. Clopotnița modificată este la fel de precisă în dezvăluirea siguranței de sine. Ea se realizează prin împletirea tuturor degetelor, cu excepția celor arătătoare, care sunt perfect întinse și se ating la vârfuri. Gestul pare mai discret decât „clopotnița" obișnuită, dar semnifică aceeași siguranță și încredere în sine.

153. Frângerea mâinilor, comunică îngrijorare, îndoială, anxietate și insecuritate. Intensitatea gestului va indica gradul de stres. Dacă pe pielea degetelor sau mâinilor zăriți pete albe sau roșii, gradul de stres este evident ridicat.

154. Ilustrările false. Mâinile ne ilustrează frecvent cuvintele în timp ce vorbim; de exemplu, când spunem despre un obiect că este pătrat și mare, ne folosim mâinile pentru a-1 exemplifica vizual. Mincinoșii greșesc însă adesea, ilustrând obiectul greșit, evenimentul greșit, ba chiar și direcția, greșită. În relatările persoanelor interogate apar adesea greșeli în momentul exemplificării de genul: „Am plecat pe drum spre stânga", dar în timp ce acesta exemplifică, indică partea dreapta, adică exact spre locul unde de obicei subiectul are ceva de ascuns.

155. Absența ilustrărilor. Subiecții care relatează cum au fost nevoiți să se apere ar trebui să utilizeze ilustrări prin gesturi, pentru a indica exact cele întâmplate. Când relatarea lor nu este însoțită de aceste ilustrări, trebuie ca această relatare să fie pusă sub semnul întrebării la fel și validitatea celor afirmate. Atunci când delictul este fictiv, relatarea acestora nu este însoțită de ilustrările care ar fi trebuit să fie observate în condiții normale.

156. Orientarea palmelor în sus. Efectuarea de declarații oficiale cu palmele orientate în sus dă de bănuit, fiind chiar dubioasă. Când suntem siguri pe noi, obișnuim să ținem palmele orientate în jos. Dacă un subiect spune „Nu am făcut eu asta" cu palmele în sus (așa-numita poziție rugătoare a mâinii), trebuie pusă sub semnul întrebării onestitatea afirmației. Nu înseamnă totuși că el minte în mod clar, însă incertitudinea provine din faptul că gestul nu are aceeași putere afirmativă ca orientarea palmelor în jos. Prin declarație oficială înțelegem răspunsul la o întrebare directă, într-o conjunctură legală (secția de poliție, serviciu, mărturie, interviu oficial), de forma „Ai furat documentele din seif?" sau „Ai consumat recent droguri?".

157. Orientarea palmelor în jos. Când sunt însoțite de orientarea energică a palmelor în jos, declarațiile de felul „Nu am făcut eu asta” tind să aibă o validitate mai mare. Mincinoșii nu execută cu convingere gestul acesta și nu sunt energici în orientarea palmelor în jos, ci tind să fie mai degrabă pasivi.

158. Orientarea palmelor în jos cu degetele desfăcute. O declarație oficială de genul „Nu am făcut asta" este însoțită de orientarea energică a palmelor în jos cu degetele desfăcute, este mai probabil să fie un răspuns adevărat. Gestul acesta nu a fost observat niciodată la un mincinos, întrucât implică emoții pozitive ce oglindesc cuvintele.

159. Gesturile de autoliniștire în timpul răspunsului. Trebuie manifestată atenție sporită la subiecții care recurg la gesturi de autoliniștire (orice atingere sau mângâiere a corpului cu mâna) în timp ce răspund, în loc de gesturi de întărire a afirmațiilor. De-a lungul anilor s-a observat că mincinoșii tind să se autocalmeze când mint, pe când persoanele oneste își folosesc mâinile nu pentru autoliniștire, ci mai degrabă pentru a sublinia o idee.

160. Strângerea încheieturii mâinii. Prinderea încheieturii mâinii opuse, mai ales când gestul este brusc și încheietura este strânsă puternic, semnifică neliniște și insecuritate. A fost observat de foarte multe ori, în special când indivizii sunt confruntați cu informații noi și se simt brusc amenințați de dovezile nedescoperite până atunci. Se recomandă ca acest indiciu să fie căutată imediat după o întrebare dificilă.

161. Ridicarea degetelor mari. Declarațiile făcute cu degetele mari ridicate în timp ce restul degetelor sunt împletite între ele indică siguranță de sine. De obicei vedeți mâinile ținute în poală sau pe tăblia mesei, iar când persoana își întărește în mod real cuvintele, își ridică degetele mari. Este un comportament flexibil, care se schimbă odată cu emoțiile simțite.

162. Coborârea degetelor mari. Degetele mari care coboară în timp ce restul degetelor sunt împletite între ele tind să indice mai puțină siguranță și faptul că persoana are emoții negative în legătură cu cele spuse sau discutate.

163. Desfacerea degetelor. Majoritatea oamenilor nu-și dau seama că atunci când își etalează mâinile pe tăblia unei mese sau chiar în poală distanța dintre degete va fi determinată de circumstanțe și de starea lor emoțională. Dacă se simt puternici și încrezători, degetele se vor depărta unul de celălalt mai mult. Cazul extrem este desfacerea degetelor la depărtarea maximă, când sunt surescitați. Afirmațiile făcute cu degetele larg desfăcute tind să fie mai autentice decât cele cu degetele apropiate.

164. Apropierea degetelor. Când ne simțim îngrijorați, derutați, umiliți, speriați sau încolțiți, spațiul dintre degetele noastre devine mai mic în mod subconștient. Apripiem degetele în mod gradat, pe măsură ce simțim mai multă insecuritate sau avem mai multe îndoieli. În cazul extrem, când suntem foarte îngrijorați, ne strângem degetele, astfel încât să nu iasă în afară.

165. Depărtarea degetului mare. Dacă suntem siguri pe noi și încrezători, și ținem mâna cu palma în jos, degetul mare va fi depărtat de arătător. Distanța respectivă va reflecta adesea gradul de siguranță pe care o simțim. Este unul dintre comportamentele pe care trebuiesc urmărite și notate pentru comparație pe durata chestionării. Constituie un barometru foarte precis al gradului de siguranță al celor interogați, despre ceea ce aceștia afirmă.

166. Apropierea degetului mare. Când ne simțim nesiguri sau amenințați, ne vom retrage în mod subconștient degetele mari și le vom lipi de celelalte degete sau chiar le vom ascunde sub ele. Apropierea aceasta bruscă înseamnă că suntem îngrijorați, neliniștiți sau că ne simțim amenințați. Este o tactică de supraviețuire specifică oamenilor, asemănătoare cu lipirea urechilor de țeastă la câini, când aceștia simt frica.

167. Depărtarea coatelor. Când se simt puternici și încrezători, oamenii vor ocupa treptat tot mai mult spațiu (îndepărtându-și coatele de corp) pe o masă sau la un birou. Este un gest subconștient și ei nu-și dau seama că-și etalează siguranța de sine.

168. Apropierea coatelor, când persoanele interogate își apropie brusc coatele de corp, probabil că tocmai au auzit ceva negativ și se simt neliniștite sau îngrijorate. A fost observat acest comportament în mod frecvent în cazurile ce implicau intelectuali, de pildă la investigarea unei fraude. Subiecții stau la început cu coatele foarte depărtate pe biroul său, dar în clipa când se menționeză existența unei dovezi sau declarația unui martor ocular, coatele tind să se apropie brusc. Teama ne reduce în mod reflex revendicările teritoriale.

169. Prinderea cu mâinile de scaun. Indivizii interogați care se țin cu mâinile de scaun când fac declarații oficiale transmit subconștient că au îndoieli și neliniști, îi puteți vedea frecvent cum strâng brațele sau spătarul scaunului, sau se prind de alt scaun ori chiar de marginea biroului. De câte ori acest comportament a fost observat, declarațiile au fost discutabile sau subiecții au mințit.

170. Întinderea brațelor. Când o persoană interogată își întinde brațele peste câteva scaune înseamnă că este în general încrezătoare în ceea ce spune, însă nu înseamnă că spune adevărul, ba chiar s-ar putea să vă debiteze un potop de minciuni, totuși orice întindere de felul acesta tinde să indice siguranță pe sine.

171. Scaunul ejectabil. Se poate pune sub semnul întrebării orice afirmație a unei persoane interogate care se ține de scaun de parcă ar fi ejectabil (este rigidă, ca încremenită, și strânge puternic brațele scaunului). Este o reacție de tip încremenire, care indică îngrijorare profundă și tulburare sau senzația acută a unei amenințări.

172. Accentuarea prin gesturile mâinilor. De mult timp cercetătorii au observat că mincinoșii tind să-și accentueze în mai mică măsură afirmațiile prin gesturi ale mâinilor. Se recomndă să fie observați felul în care subiecții își folosesc mâinile când fac declarații importante. Dacă mâinile devin brusc pasive, probabil că persoana nu are de fapt încredere în propria sa afirmație. Dacă mâinile gesticulează spectaculos și apăsat, gesturile respective conferă o credibilitate mai mare declarațiilor.

173. Arătarea degetului mijlociu. Paul Ekman este cercetătorul care a remarcat primul „arătarea degetului mijlociu” anchetatorului, iar aceasta a fost confirmată și de alți specialiști. Gestul acesta se realizează de cel anchetat fie prin întinderea degetului mijlociu peste genunchi, fie, prin ridicarea ochelarilor pe nas cu degetul mijlociu în clipa când anchetatorul pune o întrebare neplăcută pentru subiect. Este un gest care iese în evidență; în același timp, este edificator doar asupra sentimentelor pe care persoana interogată le are față de anchetator. Se efectuează de obicei în mod subconștient, totuși pot exista și excepții. De regulă se folosește acest indiciu pentru a afla mai degrabă dacă se poate stabili un raport între anchetator și intervievat și nu în sensul în care vrem să determinăm dacă persoana respectivă minte.

174. Roaderea unghiilor, este o modalitate de eliberare de stres și neliniști. Este o manifestare de îngrijorare, lipsă de încredere sau insecuritate. Este posibil ca unele persoane care nu-și rod niciodată unghiile să se trezească pe neașteptate că o fac, atunci când trec prin momente de stres, mai ales dacă au conștiința vinovată.

175. Bătaia cu degetele pe masă, este un gest prin care cel interogat face să treacă timpul acesta relevă autocalmarea, autolinișirea, la fel ca alte comportamente repetitive. Uneori cei interogați îl vor face ca mod de a-i transmite anchetatorului „haide să trecem la treaba". Un comportament asemănător este bătaia cu degetele pe obraz.

176. Masarea pumnului strâns. Masarea pumnului strâns cu palma celeilalte mâini este un comportament de autocalmare și autostăpânire, reprezintă de obicei faptul că persoana respectivă duce o luptă interioară sau că este neliniștită și există multe tensiuni ascunse.

177. Încrucișarea degetelor la ceafă, cu coatele mult depărtate indică siguranță. Cu cât poziția este menținută un timp mai îndelungat, cu atât individul este mai puternic și mai încrezător în sine. Oricât ar încerca, mincinoșii nu pot menține poziția aceasta foarte mult timp. Este o manifestare de siguranță teritorială, văzută de obicei când oamenii spun adevărul și se simt foarte încrezători.

178. Liniștirea mâinii. Frecarea degetelor peste palmă este una dintre modalitățile prin care ne putem liniști. Când gestul acesta devine repetitiv sau când presiunea sporește, este un indiciu de anxietate și îngrijorare.

179. Împletirea degetelor. Când nivelul de stres, anxietate și teamă este ridicat, subiecții se vor autocalma prin frecarea palmelor între ele, cu degetele împletite și rigidizate. Prin deplasarea mâinilor și degetelor înainte și înapoi, se creează frecare, iar nervii sunt stimulați să elibereze tensiunea. Este unul dintre cele mai bune indicii asupra stresului intens resimțit de cineva. Am folosit cuvântul „intens", pentru că asimilează de obicei comportamentul acesta cu situațiile foarte grave, iar în restul timpului ne frângem mâinile sau frecăm pur și simplu palmele între ele.

180. Împletirea degetelor cu palma în sus. Aceasta este o variantă extremă a împletirii degetelor, mână este așezată cu palma în sus deasupra celeilalte mâini, care se află cu palma în jos, apoi degetele se împletesc. Gestul se poate observa de obicei în cazuri de tulburare și disconfort extrem, deși arată realmente bizar.

181. Îndepărtarea de unele obiecte. De-a lungul anilor s-a observat faptul că persoanele nevinovate manifestă o curiozitate firească față de scena unei infracțiuni și vor dori să privească și să analizeze fotografiile care prezintă locul faptei, pe când vinovații vor evita uneori până și să le atingă. Există desigur și excepții, dar s-au văzut multe persoane nevinovate, până acum, care să refuze să atingă ori măcar să privească dovezile/probatoriul.

182. Trosnirea degetelor. Trosnirea articulațiilor degetelor, în toate formele sale, reprezintă o modalitate de autocalmare. Gestul acesta este observat adesea după ce o persoană face o declarație și simte nevoia să se liniștească fiindcă a mințit. Nu uitați totuși că unii oameni își trosnesc mai tot timpul degetele și într-un asemenea caz, trebuie să ignorați comportamentul ca fiind neconcludent.

183. Întinderea brațelor cu degetele împletite. Gestul de întindere completă a brațelor cu degetele împletite între ele și cu palmele orientate spre exterior servește ca element puternic de autocalmare. Persoanele care procedează așa după ce au făcut o declarație oficială (aceasta este cheia!) probabil ca au mințit, fiindcă este un element de eliberare de stres.

184. Gesturi de curățire. Din această categorie de gesturi fac parte culegerea particulelor de mătreață sau a firelor de păr de pe haine ori curățirea unghiilor. Când o persoană anchetată procedează astfel în timp ce i se pun întrebări, este un comportament disprețuitor, lipsit de respect și exprimând desconsiderare, care a fost observat, în special la indivizii vinovați.

185. Ascunderea degetelor mari. Când bărbații se simt amenințați sau nesiguri, își vor introduce degetele mari în pantaloni (în spatele curelei sau în buzunare), lăsând celelalte degete afară. Gestul indică de obicei nesiguranță de sine. Afirmațiile făcute cu degetele mari ascunse trebuie investigate cu atenție.

186. Încrucișarea bruscă a brațelor. Când o persoană interogată își ridică pe neașteptate brațele de pe masă și le încrucișează peste piept în urma unei afirmații făcute de anchetator, există șanse mari să fie neliniștită sau îngrijorată, ceea ce ne rămâne să aflăm este „De ce?".

187. Palma pe picior cu cotul în afară. Declarațiile făcute în această poziție, cu palma pe picior și cotul scos în afară, indică de obicei din partea persoanei interogate o siguranță de sine mai mare. Deoarece este o manifestare de revendicare teritorială, sugerează încredere în sine.

188. Frecarea unghiilor de degetul mare. Când oamenii sunt nervoși, agitați sau stresați, se întâmplă deseori să îndoaie degetele unei mâini și să-și frece unghiile de buricul degetului mare prin mișcări rapide. Este un mod de autoliniștire foarte evident, deoarece apare și dispare în funcție de nivelul de stres.

189. Evitarea frontală. Abdomenul este partea frontală a corpului uman. Cineva care se întoarce într-o parte față de anchetator nu face altceva decât să se distanțeze de acesta. Au fost observați indivizi anchetați care procedează așa când nu le plac întrebările puse sau când le displace chiar anchetatorul. Ei se întorc într-o parte față de anchetatorul principal și se orientează către anchetatorul secundar, pe care-1 preferă. Folosiți acest indiciu pentru a evalua raportul stabilit deja și/sau neplăcerea față de întrebări. Deseori cel interogat menține contactul vizual, dar își ferește abdomenul (partea frontală).

190. Acoperirea trunchiului. Acoperirea bruscă a trunchiului cu obiecte, de pildă cu o poșetă sau cu un rucsac, sugerează disconfortul față de subiectul discuției.

191. Poziția așezat rigidă. O persoană care stă așezată într-o poziție foarte rigidă și nu se clintește perioade lungi de timp este în mod evident stresată. Comportamentul acesta face parte din reacția de tip încremenire.

192. Rotirea șoldurilor. Subiecții care se rotesc în scaun după ce au făcut o afirmație se eliberează de tensiune. Trebuie să existe suspiciuni rezonabile din partea anchetatorului față de tot ce au spus înainte de rotire cei anchetați, deoarece acesta este un element de autocalmare ce urmează unei declarații.

193. Frecarea șoldurilor. Se poate suspecta comportamentul simulat al unei persoane, atunci când acesta se freacă viguros pe părțile laterale ale șoldurilor în timp ce face o declarație sau imediat după aceea. Dacă gestul este făcut în timp ce ascultă o întrebare, este foarte interesat de aflat ce știe această persoană și de ce se teme.

194. Legănarea din șolduri și trunchi. Uneori subiecții se leagănă înainte și înapoi din șolduri în timp ce stau așezați. Este un indiciu clar al unei stări de stres intens. A fost observat frecvent acest comportament la unii indivizi foarte afectați emoțional, care-1 folosesc pentru autoliniștire. Dacă au conștiința vinovăției, acesta este de obicei punctul când sunt gata să mărturisească.

195. Îndepărtarea trunchiului, de anchetator ca reacție la o întrebare este un indiciu important care denotă disconfort. Adesea nu observăm gestul în viața cotidiană, dar este suficient să rostim ceva agresiv sau grosolan, și vom vedea cum oamenii își îndepărtează imediat trunchiul de noi.

196. Îndepărtarea scaunului. Subiecții care-și îndepărtează tot mai mult scaunul de persoana care îi chestionează resimt niveluri ridicate de disconfort ca urmare a întrebărilor ce li se pun. Se poate suspecta tot ce are de spus un individ care se îndepărtează complet până într-un colț al camerei (distanțându-se în mod evident).

197. Gârbovirea. Anchetatorii au observat de mult timp că mincinoșii au tendința să se gârbovească destul de pronunțat. Nu au fost observate aprope niciodată, persoane oneste care să se manifeste așa în timpul unei chestionări oficiale, în schimb mulți indivizi vinovați o fac. E bine să plecăm de la presupunerea că toți suspecții vor minți, cea mai mare întrebare este când anume.

198. Îndoirea din mijloc. Este important sa fim atenți la subiecții care, când sunt confruntați cu dovezi acuzatoare, se îndoaie (se apleacă înainte din mijloc) stând așezați, ca și cum ar avea probleme intestinale. O fac de obicei cu brațele adunate peste abdomen; este un indiciu foarte precis că afirmațiile anchetatorului au atins un punct sensibil.

199. Adoptarea poziției fetale. Unii subiecți împovărați de conștiința vinovăției își vor ridica genunchii și se vor ghemui în poziția fetală pentru a face față stresului produs la auzirea unor dovezi acuzatoare. Nu au fost observate niciodată persoane nevinovate care să procedeze în acest mod.

200. Înfrigurarea. De-a lungul anilor s-a observat că indivizii foarte nervoși sau stresați tind să acuze faptul că le este frig, deși temperatura din cameră este confortabilă. Senzația este legată de faptul că atunci când ne simțim amenințați, stresați sau anxioși, sângele oxigenează mușchii mai mari, îndepărtându-se de piele. Se poate pune semnul egal între anunțarea senzației de frig și starea de teamă, anxietate sau tulburare intensă.

Picioarele

201. Frecarea picioarelor. Frecarea părții superioare a picioarelor este un comportament de autocalmare la care recurg mulți oameni când se găsesc în situații de stres. Uneori gestul poate să nu fie observat, deoarece se petrece sub nivelul tăbliei mesei sau biroului.

202. Prinderea genunchiului cu palmele (lăsarea pe spate). Prinderea fermă a genunchiului cu palmele poate semnifica străduința unei persoane de a se stăpâni.

203. Apropierea picioarelor. Siguranța este afișată uneori prin felul cum stăm. Picioarele care se apropie brusc sugerează insecuritate. Gestul acesta nu este universal valabil, fiindcă are un specific cultural, totuși unii oameni vor proceda așa, în funcție de emoțiile pe care le simt. Picioarele dezvăluie nivelul de siguranță sau de încredere în sine.

204. Depărtarea picioarelor. Depărtarea bruscă a picioarelor în timpul unei chestionări sugerează o siguranță mare, deoarece este o manifestare universală de revendicare a teritoriului. Cu cât siguranța este mai mare, cu atât este revendicat un teritoriu mai mare.

205. Trasarea de linii cu vârful piciorului în aer liber, această manifestare se poate observa frecvent atunci când cineva își mișcâ vârful piciorului pe sol dintr-o parte în alta, ca și cum ar trasa o linie, în timp ce este chestionat. Mișcarea dintr-o parte în alta servește la autoliniștirea subiectului. Trebuie avută o precauție maximă față de un asemenea individ și tot ce afirmă terbuie pus sub semnul întrebării.

206. Încrucișarea picioarelor, ca barieră. Încrucișarea unui picior peste celălalt astfel încât să joace rolul de barieră (genunchiul plasat sus pe piciorul opus), când persoana chestionată stă așezată, sugerează existența unor probleme. Atât într-un mediu familiar cât și într-un cadru de natură judiciară, plasarea unui picior peste celălalt ca barieră reflectă precis sentimentele. Gestul apare frecvent la abordarea unui subiect care trezește disconfort.

207. Aplatizarea tălpilor. Picioarele care rămân brusc imobile și cu talpa aplatizată, în contact complet cu podeaua, deși anterior fuseseră mobile, reacționează așa din cauza unor griji sau a insecurității. Avem tendința să încremenim când ne simțim amenințați, iar încetarea bruscă a tuturor mișcărilor indică reacția respectivă. Reacția de încremenire are rădăcini adânci în procesul de evoluție al speciei, ne ajută să trecem neobservați.

208. Retragerea picioarelor. Când se simt amenințați, cei mai mulți dintre intervievați își vor retrage brusc picioarele sub scaun. Gestul este observat de obicei când se pune o întrebare dificilă și poate fi destul de evident. Picioarele sunt retrase deoarece aceasta este o reacție naturală la amenințări (plecarea picioarelor), prin distanțare.

209. Petrecerea gleznelor în jurul picioarelor scaunului. Insecuritatea, teama, îngrijorarea îi vor determina pe unii să-și petreacă brusc gleznele în jurul picioarelor scaunului. Alții obișnuiesc să stea așa în mod uzual. Dacă un subiect își petrece însă gleznele în jurul picioarelor scaunului în urma unei întrebări, gestul poate indica neplăcere totală față de ceea ce aude. Poziționarea aceasta a gleznelor face parte din reacția de tip încremenire.

210. Strângerea cu palmele a genunchiului ridicat Strângerea cu palmele a genunchiului ridicat se vede frecvent la adolescenți și la unele femei în timpul chestionării. Este un element de autoliniștire util, care-i ajută să facă față mai bine stresului.

211. Descrucișarea picioarelor. Dacă stăm în picioare și le încrucișăm, înseamnă că simțim un nivel ridicat de confort. Vom descrucișa însă picioarele când ne simțim amenințați sau când apare o stare de disconfort. Dacă desfășurați chestionări stând în picioare, notați-vă întrebările care l-au determinat pe interlocutor să descrucișeze picioarele, deoarece gestul este de obicei un indiciu bun că întrebarea a cauzat disconfort.

212. Întoarcerea picioarelor spre ieșire. Picioarele care se întorc spre cea mai apropiată ieșire în momentul punerii unei întrebări dificile semnifică disconfort față de întrebare. Fiind o etalare de nesiguranță, trebuie aflat ce lucruri dorește subiectul să evite și de ce nu vrea ca noi să aflăm informațiile respective. În timpul unei chestionări desfășurate în picioare, pe stradă, dacă interlocutorul își întoarce vârfurile picioarelor de la mine, știu că vrea să plece și că pentru aceasta lucru este dispus să-mi satisfacă dorințele, dar nu neapărat cooperând cu mine.

213. Lovituri în aer cu piciorul. Piciorul încrucișat peste genunchi care, după punerea unei întrebări, trece de la „bâțâire" sau trepidare (mișcări repetitive), la pendulări bruște în sus și în jos, similare unor lovituri, este un indiciu de disconfort major față de întrebare. Nu este un comportament de autocalmare, decât dacă persoana îl execută permanent, ci un act subconștient de îndepărtare, neplăcere sau dispreț.

214. Încremenirea picioarelor. Picioarele care rămân brusc complet nemișcate, aproape încremenite, indică un disconfort extrem. Este un indiciu precis mai cu seamă după punerea unei întrebări dificile sau dacă subiectul își mișcase foarte mult picioarele până în clipa întrebării directe.

215. Răsucirea vârfurilor picioarelor spre interior. Când au o stare de insecuritate, unele persoane își răsucesc vârfurile picioarelor spre interior. Trebuie să manifestăm atenție la acest comportament atunci când un individ face o declarație oficială de felul „N-am făcut eu asta", pentru a vedea dacă în clipa respectivă vârfurile picioarelor i se răsucesc brusc unul spre celălalt. În caz afirmativ, subiectul nu crede ceea ce tocmai a spus.

216. Ridicarea vârfurilor picioarelor. De multe ori vedem persoane care vorbesc la telefon și care ridică vârful unui picior. Acesta este un comportament de sfidare a gravitației, asociat de obicei emoțiilor pozitive. Nu a fost observat niciodată un mincinos care să fie în stare să facă așa ceva. Dacă acest gest, este observat când o persoană relatează ceva, îi sporește credibilitatea relatării, este o etalare foarte autentică de sentimente pozitive și siguranță.

Nu trebuie să uităm că detectarea adevărului este la fel de importantă ca și detectarea minciunii. Detectarea înșelăciunii este o abilitate pe care o putem îmbunătăți, știind care sunt cele mai importante indicii de înșelăciune și notând, în context, momentul când se manifestă. Aceste comportamente trebuie căutate în viața reală/cotidiană și cu puțin efort aceste manifestări nu vor ezita să se arate, un element de autocalmare, un semn de stres ori un individ care se distanțează sau care manifestă siguranță, astfel se poate dezvolta această abilitatea de a remarca lucruri pe care puțini alții le văd și, chiar dacă adevărul poate fi întotdeauna evaziv, cel puțin nu va mai fi o totală enigmă.

Scopul, rațiunea de a fi a profesiilor din sistemul juridic este scoaterea la lumină a adevărului și distribuirea echitabilă a dreptății pe baza legii. Minciuna este prezentă la tot pasul de obicei sub forma sa neagră sau gri, antisocială și egoistă. Aflarea adevărului se dovedește a fi problematică în cadrul unui mediu în care minciuna este la tot pasul și se încearcă ascunderea ei.

Ancheta judiciară

În cazul săvârșirii unei infracțiuni, aflarea adevărului și determinarea autorului să-și recunoască vina/fapta și să facă mărturisiri cât mai complete referitoare la aceasta îi revine anchetatorului, iar demersul efectuat în asemenea împrejurare poartă numele de anchetă.

Ancheta se poate defini, drept o cercetare efectuată de către un organ de stat (anchetator) desfășurată sistematic și organizată științific, în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă ilegală, apoi a prelucrării și verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs și pentru a stabili răspunderile. Din perspectivă psihologică ancheta judiciară, reprezintă o relație interpersonală de tip special care reunește, de regulă, două persoane cu interese opuse: un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un adevăr, și un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-l ascundă sau să-l prezinte într-o manieră care să limiteze cât mai mult consecințele care ar urma să decurgă. În cadrul anchetei judiciare, orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie să plece de la principiul prezumției de nevinovăție, care asigură obiectivitate rezultatelor acesteia.

Tensiunea anchetei judiciare este comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de șah, în care se confruntă doi parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul, tehnic, plin de imaginație și infractorul viclean și speculativ. Privite pe aceste coordonate psihologice, stările de tensiune generate de permanenta dispută a anchetatorului cu partenerii săi nu trebuie să depășească cadrul legal stabilit pentru ancheta judiciară, altfel se poate compromite întreaga anchetă.

Interogarea este una din activitățile principale pe care o realizează anchetatorul.Totodată, anume această activitate se prezintă ca un raport interpersonal direct care necesită din plin aplicarea cunoștințelor psihologice.

Pregătirea anchetatorului pentru realizarea interogării include:

analiza informației cu privire la personalitatea celui interogat;

formularea întrebărilor care urmează să fie adresate;

alegerea metodelor care pot fi utilizate pe parcursul interogării;

consultarea specialiștilor din diverse domenii.

În cazul unei persoane agresive, conflictuale orientate negativ în raport cu ancheta și cu anchetatorul sunt determinate metode optimale de diminuare a atmosferei de tensiune în relațiile interpersonale, de reorientare comportamentală.

Întrebările pe care le adresează anchetatorul celui anchetat trebuie să fie subordonate scopului interogării, clarificînd următoarele momente:

motivația comportamentului infracțional;

cauzele principale ale infracțiunii, modul în care a fost comisă;

circumstanțele care au determinat-o;

atitudinea celui anchetat față de anchetă, anchetator în general conștiința lui socială și de drept.

Pe lîngă întrebările de bază trebuie să fie întocmite un șir de întrebări suplimentare, care ar facilita procesul depistării informației false și a erorilor.

Procedura interogării cuprinde cîteva etape succesive. La prima se realizează o cercetare prin observare a personalității celui interogat: a stării afective, a voinței, a capacităților comunicative, a inteligenței, a orientărilor acestuia. Dacă anchetatorul reușește să realizeze chiar de la prima etapă un contact psihologic cu persoana anchetată, el poate conta și pe instaurarea unei atmosfere favorabile comunicării. Pe parcursul interogării anchetatorul trebuie să se manifeste ca o persoană atentă, calmă, interesată doar în stabilirea adevărului, binevoitoare, inteligentă, menținînd poziția de lider, dar fără a demonstra trufie sau indulgență, nepăsare sau conduite prezumtive. Are o mare importanță etapa relatării libere.

Pentru a facilita procesul reconstituirii imaginilor, anchetatorul poate recurge la anumite procedee mnezice: permite primirea informației detaliate, recurgerea la asociație, comparații, formularea unor probleme logice.

Pe parcursul relatării libere anchetatorul revede planul întrebărilor, pe care și l-a formulat anterior, înregistrează anumite contradicții în informație, prevăzînd metode de controlare a veridicității ei, analizează comportamentul persoanei anchetate, descifrând limbajul nonverbal al gesturilor, mimicii, schimbărilor în aspectul exterior.

Interogatoriul de facto este etapa când anchetatorul pune întrebări persoanei anchetate. Nu se permit întrebări cu efect sugestiv, care ar putea influența conținutul răspunsurilor. Întrebările trebuie să fie clare, concise, cerând un răspuns cert.

Ultima etapă constă în alcătuirea și semnarea procesului verbal. Un moment important al acestei etape constă în citirea procesului verbal de către persoana interogată. Toate momentele contradictorii trebuie să fie clarificate până la semnarea documentului.

Pe parcursul interogării învinuitului, se manifestă din plin capacitatea anchetatorului de a utiliza cunoștințele din domeniul psihologiei. De fapt, această activitate poate fi definită ca un dialog, realizarea constructivă a căruia poate să contribuie la soluționarea corectă a cauzei penale. Particularitățile psihologice ale acestui dialog sunt următoarele:

conține adesea germenele conflictului, care nu s-a epuizat o dată cu evenimentul infracțiunii și care rezultă din scopurile diferite ale anchetatorului și ale învinuitului;

se realizează în conformitate cu Codul de Procedură Penală;

suspectul/învinuitul resimte emoțional constrângerea, fapt care condiționează o tensionare internă și care poate duce la acutizarea conflictului;

rezultatele interogării sunt fixate în procesul verbal, ambele părți răspunzînd pentru calitate acestuia.

Anumite particularitați psihologice ale învinuitului pot influența caracterul interogatoriului:

atitudinea față de cercetarea penală și față de anchetator, având un caracter pozitiv, poate contribui la crearea unei atmosfere de colaborare reciproc avantajoasă, însă având unul negativ, duce la acutizarea conflictului și la provocarea unor dificultăți pe parcursul interogatoriului;

evaluarea informației pe care urmează să o ofere, conștientizarea faptului că acesta va influența soarta lui pe viitor;

conținutul interesului de a contribui la facilitarea cercetării penale, denotând astfel dorința de a colabora sau de a se împotrivi, de a ascunde informația pe care o posedă;

încordarea psihică provocată de intenția de a afla volumul informației de care dispune anchetatorul, orientările lui, de a-și stabili un mod de comportament favorabil situației în care se găsește.

Anchetatorul trebuie să fie preocupat de următoarele aspecte:

cercetarea conduitei suspectului/învinuitului în scopul aprecierii atitudinii lui față de cercetare și în general, față de infracțiunea comisă;

încercarea de a-l orienta pe suspect/învinuit spre o atitudine de colaborare;

folosirea unor metode psihologice care i-ar facilita celui anchetat procesul reconstituirii informației.

Interogatoriul debutează cu stabilirea identității suspectului/învinuitului, aducerea la cunoștință a actelor premergătoare urmăririi penale sau după caz a, invinuirii, explicarea conținutului acesteia și a drepturilor persoanei interogate. Mai apoi anchetatorul verifică dacă învinuitul recunoaște suspiciunea/învinuirea ce i se aduce, ascultă declarațiile lui asupra conținutului suspiciunii/învinuirii, dacă este necesar, pune și alte întrebări de natura să stabilească în mod concret alte aspecte relevante cu privire la suspiciunea sau învinuirea respectivă.

Aceste prime acțiuni pot determina, prin realizarea lor corectă, începutul unui contact psihologic al anchetatorului cu persoana anchetată, contact care se poate transformă în colaborare reciproc avantajoasă. Trebuie să se țină cont și de anumite particularități ale stării psihologice a suspectului/învinuitului. Totodată trebuie să se țină cont și de confuzia logică, confuzie care afectează personalitatea celui supus anchetei. Cunoscînd aceste particularități, anchetatorul poate organiza o interogare eficientă.

Se recomandă ca în preambulul interogatoriul să se efectueze audierea relatării libere a persoanei anchetate. Pe parcursul audierii anchetatorul analizează informația, depistează momentele de ezitare, contradicțiile, urmărește comportamentul afectiv al suspectului/învinuitului, selectează momentele tactice potrivite. Întrebările trebuie să se orienteze asupra conținutului expus confuz, incomplet, contradictoriu. Dacă acestea sunt formulate corect, pot duce la amplificarea confuziei afectiv-volitive și la afirmarea primară a deciziei de recunoaștere. Conținutul celor relatate este înregistrat fixat în procesul-verbal, prezentat spre citire și semnare de către învinuit.

Anchetatorul poate utiliza și alte metode de realizare a contactului psihologic:

cunoștințele despre personalitatea învinuitului, interesele, problemele, motivația lui, anumite evenimente biografice, utilizarea cărora într-o atmosferă de sinceritate poate provoca un sentiment de încredere, cu încărcătura afectivă pozitivă;

capacitatea de a-l trata empatic pe învinuit, de a-i înțelege starea psihologică;

recurgerea la o manieră de comportament care ar vorbi despre calitățile umane, dar și de profesionalism, atitudine neprezumptivă, obiectivă.

Interogatoriul

Dincolo de spectaculoasă ipostază a confruntării directe dintre psihologul criminalist, procuror sau polițist judiciarist cu persoana anchetată, este cert faptul că nimeni în afara făptuitorului nu știe mai bine, ce s-a deliberat, când s-a pus în act și cum s-a finalizat gestul criminal.

De aici și necesitatea „ajungerii la adevăr“ , identificarea făptuitorului, clarificarea sub toate aspectele a cauzei, în fapt, în drept și cu privire la împrejurările comiterii, în scopul stabilirii vinovăției și tragerii la răspundere a suspectului (făptuitorului).

Teoria în materie, dar mai ales practica, conturează o serie de strategii și tactici de interogare:

Fie se pleacă de la suspect (făptuitor) spre „scena infracțională“ și de aici implicit la probațiune, (probele sunt date de suspect (făptuitor) sub presiuni sau determinări interne) mărturisirile fiind mai mult sau mai puțin inițiativele acestuia.

Fie se pleacă de la identificarea, fixarea, recoltarea și exploatarea urmelor scenei infracționale, constructul probator fiind elaborat exclusiv de psihologul criminalist și acționând ca factor de presiune externă determinarea mărturisirilor (recunoașterilor) fiind mai mult sau mai puțin legată de nevoi interne animate de raționalizări și motivații de autoconservare în situații de risc.

Fie se exploatează constructul dinamic de identificare și exploatare atât a nevoilor interne (ca și determinări motivaționale) cât și a presiunilor externe (forțe, folosirea dovezilor raționalizate în algoritmul implicării sau excluderii) apte în alternanța lor să conducă la mărturisiri și recunoașteri.

Fie se practică imixtiuni intolerabile în capacitatea de ripostă psihică și fizică a făptuitorului (narcoanaliză, hypnoză etc.) de a se apăra (a rezista) de pe poziția negării faptei, sau uzând de strategiile alibiilor construite inteligent, pentru contracararea probațiunii etc.

Fie se recurge la constrângeri generatoare de mărturisiri smulse prin măsuri reprobabile proceduri de tortură, rele tratamente, provocare de dureri fizice și psihice (dureri morale), abuzuri de orice fel (încătușări, amenințări, habitat ostil, înfometări, epuizări, suprasolicitări psihosomatice, deprivări senzoriale și psihofiziologice (apă, somn, necesități primare etc.) agresiuni (sonore, luminoase, electronice, biologice etc.) – toate acestea generând mecanisme de protecție (inclusiv mărturisiri reale, sau false recunoașteri) vis-â-vis de ceea ce se instalează în mental afectivul subiectului „frica“.

FRICA – ÎNSOȚITORUL NOSTRU PERMANENT

Există frici individuale sau afective, moderne sau străbătând istoria, ancestrale sau recente, aducând groază sau plăcere.

Văzută în înrădăcinarea ei antropologică, în dezvoltarea psihologică, în consistenta culturală în dinamică istorică, frica marchează aportul complex om – lume. Trecând de la ceea ce este profund și arhaic în om (frica de pedeapsa zeilor) elaborările conștiente, fantasmatice sau temeinic eșafodate intelectual (frici generate de sisteme tehnologice disecate de gândirea filozofico-metafizică), fricile sunt un proiect de studiu al psihologiei (emoțiile) psihiatriei (nevroze angoasante, obsesionale, fobii), neuroștiinței și fiziologiei (tabloul unic este dat de modificări în activitatea neurovegetativă, cardiovasculară, respiratorie, gastrodigestivă, hormonală), psihanalizei (teoria angoasei ca anticipare a pericolului provocat de o pulsiune), comportamentalismului psihologiei colective, existând chiar o biografie și o istorie a fricii. (N. A. – inocularea fricii în demersul nostru este mult mai „pământeană “, ea este pur și simplu frica vis-â-vis de miză și risc, frica de bătaie, de tortură și rele tratamente etc. Din punct de vedere didactic însă articolul citat are excelente valențe informative.)

DINAMICA FRICII ȘI…

Datorită slăbiciunii biologice, omul este un animal care are nevoie de protecție; de aici o primă frică, cea de lumea animală. Calamitățile naturale, foametea, epidemiile, dezordinile sociale își găsesc sursă în mânia divină (în tradiția ideo-creștină, profetizarea Apocalipsei, a Judecății de Apoi), mobilizând fervoarea ecleziastică sau alimentând disidența religioasă milenaristă. In Iluminism natura își pierde aura magică, paradigma teocratică lăsând loc celei tehnocratice. Dar utopia rezonabilă a progresului nu înlătură frica. Dizolvând tradiții, atacând ordinea socială, eliberând aspirațiile de dezvoltare individuală, noile surse de frică sunt: dezrădăcinarea, anomia, anonimatul/solitudinea urbană, destructurarea industriei, degradarea industriei, degradarea periurbană și socială. Este paradoxul modern: zone de temeri sunt eliberate, în timp ce sentimentul fricii depășește chiar realitatea pericolelor întrevăzute. Intre acestea unele sunt bipolare: criza societății (înmulțirea incertitudinilor, dezideologizarea, reculul credinței în rațiune și statul – providență, fanatismul) și amenințările planetare (militare, biologice, ecologice, manipulări genetice). Dacă în modernitate răspunsul nu mai este căutat în religie, ci în știință, psihanaliză, artă, accesul la realitățile multiple (furnizate de ordinator, comunicații) ducând la căutarea de componente magice, în postmodernitate problema fricilor contemporane este lipsa obiectului fix și accesibil (prin tehnologie). Părăsiți de obiectele fostelor frici majore (bomba atomică), simțim cum climatul fricii a fost înlocuit cu cel al absenței fricii identificabile.

…FORMELE EI

Teroarea infantilă este urmată de crize ce punctează existența: conjlictul dintre generații, permamenta frică de moartea părinților, de propria moarte. Frica tulbură relațiile dintre sexe. Supunerii femeii ca dat al psihologiei masculine în cultura patriarhală occidentală, fricii de violența fizică a acesteia i se opun diabolizarea femeii, în ordinea religioasă creștină, timiditatea în cea a raporturilor interpersonale.

Beneficiind de o bază antropoîigică și de circumstanțe socioculturale, se nasc fricile colective, fie sub forma terorii care susține puterea, a exaltării bravurii ca dialectică politico-militară, fie a curajului care asigură prestigiul sau chiar a frisoanelor care produc plăcere.

O frică fundamentală este frică de Altul, perceput fie ca zeitate și divizat, fie ca dușman și exterminat. De la frica de cotnact (ca reiterare a unei interdicții culturale veche — Serge Moscovici) se ajunge la frica de contaminant frica de atingere anumitor obiecte (valorizare cultural/social negativ), refuzul anumitor comportamente, al contactului cu alții (chiar vizual). Față de aspectul global al fricii se asistă la trecuta mentalitate a conspirației.Prin proiectarea Răului pe scena socială, focalizând aversiunea pe un grup sau persoană anume, se atașează acestora atributele de inamici, potențiali persecutori (S. Moscovici). Sunt frici cart' agită raporturile dintre grupuri sociale (etnice, religioase, politice, culturale, naționale). Grupuri de evrei. iezuiți, francmasoni, imigranți, capitaliști, intelectuali sunt luate drept cauze diabolice ale tulburărilor vremurilor, subiect al revoltei populare.

Referitor la maladia SIDA, în revista „Communication" (nr. 57/1993), ni se oferă două interpretări. S. Moscovici sesizează de la început un aspect colectiv (asocierea unei comunități, homosexualii, întărită chiar de decizia acestora de a acționa ca grup, reprezentări sociale adecvate, iar ca efect pervers stigmatizanți colectivă). Edgar Morin o vede însă ca pe o frică individualizată, chiar dacă trăită de oameni ce alcătuiesc o colectivitate, apreciind că reacțiile sunt personalizate (utilizarea prezervativelor, reducerea numărului contactelor sexuale).

ANTIDOTURILE FRICII

Frica naște comportamente de reacție specifice. Etiologia distinge: fuga pentru a evita pericolul, inhibiția, absența unor comportamente adecvate de evitare, chiar paralizia și agresivitatea, cam împrăștie și n'soarbe fiica. Comportamentul uman este ambivalent, un permanent balans psihic între ceea ce este acceptai și interzis.

Ființa umană face față multor feluri de frică, întrucât dispune de un stoc apreciabil de antidoturi (E. Morin). învățarea curajului prin voință (dominarea lucidă a fricii) este la fel de „productivă ca și ritualurile de atenuare. Frica de avion este dominată prin transmiterea stăpânirii și impasibilității celorlalți, prin asigurările personalului tehnic. Există ritualuri de „aclimatizare'' relative la frica de Altul: salutul, politețurile etc. Omul are frică de moarte, dar, în afara patologiei, nu o resimte zilnic. „ Când un copil se naște, nimeni nu se gândește că mica ființă este un biet muritor" (E. Morin). Altă diminuare africii o aduce solidaritatea: de la perechea de îndrăgostiți, care nu-și imaginează că vor muri, la actele de participare devotată la colectivitate, alte soluții de depășire a fricii constau în aderarea la o identitate ținând de un trecut crezut de mult dispărut și chiar obișnuința de a trăi cu incertitudine (ideea morții, amestec de certitudine și incertitudine).

Există și modalități de susținere sau amplificare a fricii. Societatea modernă montează frici pentru a obține implicarea sau dominarea.

Fricile moderne se manifestă și prin cultura groazei, inventarea figurilor terorizante (dar și hipnotizante) care în situații reale ar îngrozi. Jocul cu frica este și el o calc de exorcizare a acesteia; „problema constă in aceea că oamenii sunt atrași de ceea ce le face frică, și asta îmi provoacă frică" (S. Moscovici).

Se constată teme recurente. Frica de Altul, de moarte, spectrul epidemiilor etc. Ruperea ordinii instituite, însoțind istoria, deschiderea spre necunoscut, spre viitor nasc angoasă, cristalizată în frică. Incertitudinea vieții este transformată în imaginarul sfârșitului catastrofic, asociat finalului marilor perioade istorice. Frica de marile dezordini cosmice, biologice, sociale… „Astăzi nu maia vem comete, dar avem efect de sera. nu mai avem monștri, dar avem manipulări genetice, nu mai avem războaie mondiale, dar avem invazia străinilor" (Bernanl Paillanl).

Soluția optimistă a lui Edgar Morin, la această desfășurare de frici, mm ca însăși face frică, este reînnodarea legăturii sociale. Solidaritatea mecanică birocratică, insuficientă trebuie abandonată conștient in favoarea solidarității organice. Doar că liantul depășește cadrul comunitar, fiind necesară o interiorizare Iu scară mai largă (salvarea vieții pe Pământ, a diversității biologice).

Se va putea aprecia astfel și o utilitate africii: a pierde sensul hazardului înseamnă a dezarma.

Iată așadar că dispunând de custodia făptuitorului (a se înțelege protecția legală și responsabilitatea tratamentului persoanei reținute, arestate, deținute) etc., fascinația interogării sale este explicabilă.

Ce este inerogatoriul

Psihologia interogatoriului judiciar – ancheta (personalitatea umană în raporturi de opozabilitate și confruntare).

Ne opunem ferm utilizării în interogatorii a hipnozei sau utilizării narcoanalizei care induce artificial o stare de scădere a vigilenței – experții psihologi trebuie să-l respecte pe adversar, lăsându-i nealterată capacitatea de ripostă cognitiv-afectivă și volitivă, dreptul de a se apăra inteligent sau viclean, inclusiv de a-și nega fapta sau retracta mărturisirile — demersul psihanalitic și psihologic rămâne prin excelență terenul pe care sunt respectate în totalitate drepturile și libertățile persoanei interogate… “

4.1. Noțiuni introductive – distincții și conotații asupra interogatoriului judiciar din perspectiva adunării dovezilor (urmărirea penală în perspectivă psihologică)

A. definiția interogatoriului;

B. caracteristicile interogatoriului;

C. planurile situaționale.

Din perspectivă psihologică, urmărirea penală – prin excelență ancheta judiciară este o sumă de relații interpersonale ale unui subiect constant, reprezentantul organului de urmărire penală și ceilalți participanți, părți sau subiecți ai procesului.

Densitatea relațiilor interpersonale ale anchetatorului care rămâne același în timp ce partenerii săi se schimbă, indică de la bun început caracterul complex al activităților de anchetă, iar din perspectivă psihologică constatarea obligatorie a modalității mentale care trebuie să-l caracterizeze pe anchetatorul autentic.

Conform art. 200 din C.pr.pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

Din punct de vedere tehnico-tactic strângerea probelor necesare reprezintă atât operația de adunare a probelor, cât și examinarea și evaluarea lor pentru a se constata dacă sunt suficiente, în vederea luării hotărârii privind trimiterea sau netrimiterea cauzei în judecată.

Prin identificarea făptuitorilor legiuitorul a vrut să precizeze că în cadrul urmăririi penale, probele adunate trebuie să ajute la depistarea celor care au săvârșit fapta penală (autori, instigatori, complici), înțelegând prin aceasta atât stabilirea faptului că urmarea socialmente periculoasă se datorează unei activități umane, cât și aflarea datelor de identitate ale celui care a săvârșit fapta penală. Prin stabilirea răspunderii făptuitorului se înțelege că probele adunate în cursul urmăririi penale trebuie să contribuie nu numai la lămurirea aspectelor privind fapta penală, ci ele trebuie să elucideze și aspectele legate de vinovăția făptuitorului, dacă acesta poate să fie sau să nu fie subiect al răspunderii penale.

În obiectul urmăririi penale, de asemenea se înscrie și identificarea victimei infracțiunii, deși acest lucru nu este prevăzut espres în art. 200. Această activitate este necesară pentru rezolvarea laturii penale și laturii civile a cauzei penale.

În ajutorul acestei afirmații vine art. 202, care arată că organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluționări a acesteia, cât și art. 262, alin. 1 și art. 265 C.pr.pen. care stipulează necesitatea ca urmărirea penală să fie completă. Pe lângă toate acestea organele judiciare pot lua măsuri de constrângere cu caracter personal sau real (cele cu caracter personal fiind obligatorii în cazul în care legea prevede acest lucru) și măsuri de ocrotire în caz de reținere sau de arestare preventivă, acestea având tot caracter obligatoriu.

A. Definiția interogatoriului

(Comentarii și distincții de natură psiholgică vis-a-vis de termenii: ascultare, audiere, anchetă etc.)

Având în vedere că marea majoritate a infracțiunilor se săvârșește sub semnul clandestinității, descoperirea și administrarea probelor presupune o muncă de înaltă calificare și o măiestrie profesională adaptată la „particularitățile fiecărui caz în parte". Săvârșirea unei infracțiuni, având în vedere că infracțiunea este o faptă a omului, este însoțită de modificări materiale în aproape toate cazurile. Pe lângă acestea, se mai produc și anumite transformări de natură imaterială (N. A. – matricea infracțională „păstrată ca trăire mentală în conștiința făptuitorului sub forma amintirii despre faptă"), reprezentând schimbările petrecute în plan psihic, la nivelul conștiinței a aceluia care a participat la săvârșirea unei infracțiuni, ca autor, complice, instigator, celelalte părți, martori. Aceste transformări care iau forma impresiilor în plan psihic, pot fi cunoscute de organul judiciar pe o cale indirectă, mijlocită și nu direct cum este cazul urmelor materiale. Purtătorul informației (cel care a perceput împrejurări legate de faptă, făptuitor) se află între organul judiciar și sursa informației. „Cunoașterea acestor informații presupune exteriorizarea, comunicarea, adică transpunerea în imagini verbale a expresiilor păstrate în memorie". Acest lucru presupune, obligatoriu, contactul dintre purtătorul informației și organul judiciar, această tangentă realizându-se prin chemarea în fața organelor judiciare a celor care cunosc împrejurări legate de infracțiune pentru ascultarea lor.

Una din modalitățile de abordare a persoanei de-a lungul procesului penal este indubitabil ascultarea: „desfășurarea procesului penal, atât în cursul urmăririi penale cât și al judecății este de neconceput fară ascultarea celui în jurul căruia se va concretiza întreaga activitate a organelor judiciare și a părților, purtătorul celor mai ample și utile informații – învinuitul sau inculpatul".

Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane, învinuitul sau inculpatul, celelalte părți, martorii, cu privire la care există o presupunere că dețin informații în legătură cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relații sau explicații în fața organelor judiciare penale. Alături de termenul de ascultare se utilizează și termenul de audiere, fară a mai vorbi de consacrata anchetă judiciară, iar atunci când această activitate îl are în vedere pe învinuit sau inculpat este denumită interogatoriu. Reproducerea orală este principala modalitate de obținere a informațiilor de la persoanale care apar în procesul penal în diferite calități. Această reproducere orală într-un proces judiciar poate să apară sub două forme:

• relatarea liberă (nedirijată) a faptelor percepute;

• răspunsurile la întrebările adresate de organul judiciar – ancheta, interogatoriul.

Din perspectivă strict psihologică câteva comentarii se impun:

a)ascultarea, audierea par a fi termeni didactici mult mai apropiați verificării unor cunoștințe școlare sau schimbului unilateral de informații, conotațiile ambilor termeni, având caracter contemplativ-static ori această semnificație este departe de relația de opozabilitate interpersonală de tip special specifică urmăririi penale;

b)termenul de anchetă, de asemenea, ni se pare impropriu, deoarece trimite către domeniile sociologiei pe de o parte, iar pe de altă parte acest termen prin specificul consacrării sale în trecut se asociază relelor tratamente și abuzului specific anchetatorului de tip torționar;

c)deși părerile continuă să fie împărțite opiniem pentru termenul de interogatoriu și respectiv interogarea judecătorească, judecata drept fiind cele mai nimerite denumiri ale realităților pe care în fond le vizează.

În literatura de specialitate, în practica judiciară, termenul de interogatoriu este impropriu folosit și îi este redus sensul, aria sa de activitate. în accepțiunile acestora, termenul în cauză vizează doar o latură a activității de ascultare, și anume momentul adresării întrebărilor și al primirii răspunsurilor neacoperind în totalitate sensul acestui act procedural. În aceste accepțiuni nu se identifică cu noțiunea de ascultare care presupunea atât relatarea liberă a faptelor de către cel ascultat, cât și adresarea de întrebări de către reprezentanții organului judiciar. În sprijinul acestei afirmații vine C.pr.pen. prin art. 73, alin. 3; art. 71, art. 323; cât și opiniile unor specialiști consacrați: ascultarea persoanelor constituie rezultatul aplicării procedeului mixt de audiere.

Definind astfel interogatoriul ca „fiind contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emoțional, desfășurat sistematic și organizat științific, pe care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana suspectată în scopul culegerii de date și informații despre o faptă infracțională în vederea prelucrării și lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identifica făptuitorii și în funcție de adevăr a stabili răspunderile", ne apropiem cel mai mult de realitatea pe care urmărirea penală o reclamă,

O astfel de definiție pornește prin urmare nu numai de la o problematică dificilă, dar și de la o diversitate de aspecte, cărora autoritatea publică trebuie să li se adecveze pentru a-și îndeplini obiectivele:

strângerea probelor (dovezilor) care constă atât în operația de adunare a lor, cât și de examinare și coroborare pentru a se constata dacă sunt suficiente pentru soluționarea cauzei;

existența infracțiunilor, consumate sau rămase în stare de tentativă;

identificarea făptuitorilor și a poziției acestora față de infracțiune (autori, instigatori, complici, tăinuitori ori favorizatori);

d) stabilirea răspunderii penale a făptuitorilor care comportă două aspecte principale:

– existența sau inexistența stării de imputabilitate a făptuitorilor;

– existența sau inexistența stării de culpabilitate a făptuitorilor, ca și formele specifice de culpabilitate.

B. Caracteristicile interogatoriului

Imaginea poziției psihologice a reprezentantului autorității publice în interogatoriu nu va putea fi recepționată și înțeleasă corect, nici dimensinea reală a responsabilității sale sociale, inclusiv sensul profesional, dacă se ignoră complexitatea fenomenului de criminalitate și dificultățile cauzelor complexe, alambicate, cu care acesta se confruntă, fară a mai lua în calcul riscurile și amenințările cărora adesea trebuie să le facă față.

Tensiunea anchetei judiciare este esențială pentru a găsi soluția dreaptă, ea fiind comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de șah, în care se confruntă parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul tehnic și plin de imaginație pe de o parte, iar pe de alta infractorul viclean și speculativ.

Practica judiciară a impus evidențierea câtorva caracteristici distincte proprii interogatoriului judiciar:

1. opozabilitatea intereselor;

2. inegalitatea statutului;

3. tensiunea comportamentului expresiv;

4. demersul neuniform, contradictoriu, în „zig-zag“;

5. intimitatea, stresul și riscul.

1.Opozabilitatea intereselor – anchetatorul este motivat de standardele sale profesionale, aflarea adevărului cu privire la făptuitor și faptă, elucidarea comiterii faptei sub toate aspectele etc., pe când infractorul este motivat de diminuarea responsabilității sale în cauză; pe unul îl animă prestigiul profesional, pe celălalt miza apărării cu orice preț a libertății sale. De fapt, opozabilitatea de interese dintre învinuit sau inculpat și organul judiciar este explicată de statutul diferit al celor doi participanți la proces.

2.Inegalitatea statutului – inculpatul sau învinuitul apare în poziția celui ce a săvârșit infracțiunea, în poziția celui care a nesocotit legea, iar în cazul confirmării învinuirii ce i se aduce, urmează să suporte consecințele faptei comise; organul judiciar ocupă o poziție opusă, el este învestit cu autoritatea de stat, cu prerogative proprii funcției pe care o exercită în vederea tragerii la răspundere penală a învinuitului sau inculpatului. Aparent avantajul poziției este deținut de organul judiciar. El are posibilitatea de a ține sub un permanent control pe, cel interogat de a observa acele indicii psihologice ale stării de emotivitate provocate de diverse tulburări neurovegetative, de a observa întreaga atitudine, modul de a se comporta al învinuitului sau inculpatului și pe această bază să identifice momentele psihologice de alternare și diversificare a procedeelor tactice de ascultare. De asemenea, organul judiciar se poate folosi și de „elementul surpriză" atunci când se află în posesia unor date verificate și pe care în cursul ascultării le poate folosi, nu o dată caracterul surprinzător al acestora, zdruncinând rezistența opusă.

Se întâlnesc însă și cazuri când organul judiciar este pus în situația de a duce confruntarea în condiții inegale. Este vorba de faptul că în timp ce organul judiciar folosește în exclusivitate mijloacele legale, învinuitul sau inculpatul poate uza de orice mijloace, chiar și ilegale, fară a fi sancționat în mod expres.

Toate acestea explică complexitatea activității de interogare a învinuitului sau inculpatului, importanța care trebuie să i se acorde, precum și multitudinea însușirilor cerințelor impuse celui chemat să o efectueze – „așadar ascultarea învinuitului sau inculpatului constituie o luptă, un joc al inteligenței, purtat, înainte de toate, cu arme psihologice".

3.Tensiunea comportamentului expresiv – atitudinea învinuitului sau inculpatului în interogatoriu este una voluntară, în care persoana, autoare a infracțiunii, își dirijează comportarea în mod conștient, ținând seama de situația reală prezentă și prevăzând și urmările actelor sale.

Obișnuințele lui sociale vor fi prezente în atitudinea infractorului constituind unul din factorii ei determinanți. Atitudinea învinuitului sau inculpatului este „rezultatul dintre obișnuințele sociale și dominanta defensivă" constând din prezența și persistența în scoarța cerebrală a învinuitului sau inculpatului a unor puternice focare de excitație cu caracter dominant reprezentând pericolul care amenință libertatea lui. Există în jur de patru categorii de manifestări în timpul interacțiunii dintre anchetator și anchetat, care reprezintă elemente accesibile unei observări psihologice în timpul interogării:

– anumite trăsături de comportament care apar din prima clipă de când învinuitul sau inculpatul este introdus în cabinet (motricitatea, timpul de reacție, disconfort psihic etc.);

– expresiile emoționale care se pot urmări fie prin libera lor manifestare fie prin modul discret de inhibare a lor (modificări de paloare, spasm glotic etc.);

– gândirea învinuitului sau inculpatului este și ea obiectul observării, dar și parte în raționamentul logic sau mai puțin logic privind faptele expuse sau în contradicții mai mari sau mai mici care compun relatarea faptelor (raționamente și judecăți, argumentație logică sau afectivă etc.);

– atitudinea socială a învinuitului sau inculpatului care se reflectă în comporamentul pe care îl are față de anchetator sau în modul în care răspunde la avansurile, serviciile pe care organul judiciar i le oferă în timpul interogatoriului.

Concluzionând cele spuse mai sus se poate spune că „ascultarea (interogatoriul) aduce pe poziții opuse protagoniștii acestei relații interpersonale de tip special care nu colaborează, ci se confruntă".

4.Demersul neuniform, contradictoriu, în „zig-zag“

Practica judiciară demonstrează că infractorii, în special cei ocazionali, chiar dacă nu imediat, ajung să mărturisească din ce în ce mai mult din fapta comisă, iar în final, în funcție de abilitatea anchetatorului ajung la mărturisiri totale. În aceste cazuri dominanta defensivă se manifestă prin anumite ajustări mai mari sau mai mici ale realității, aici având de a face cu o atitudine rectilinie în cabinetul de anchetă.

Însă de cele mai multe ori infractorul „merge în zig-zag", recunoscând o parte la început, negând apoi cu înverșunare, revenind câteodată asupra celor declarate, pentru ca în cele din urmă să facă mărturisirea finală, dar și aceea, de foarte multe ori incompletă. Aceste atitudini sunt expresia unor poziții tactice ale infractorului (învinuitului sau inculpatului) ce nu sunt determinate numai de gradul de vinovăție a lui, ci și de poziția relativă pe care o are față de anchetator. Dacă învinuitul sau inculpatul îl socotește pe organul judiciar inferior lui, fie ca posibilitate de gândire, fie în raport cu datele, dovezile deținute de acesta, atunci învinuitul sau inculpatul va fi foarte atent și va mărturisi cât mai puțin și nu va renunța la poziția lui, decât în fața celor mai zdrobitoare probe. Când însă superioritatea anchetatorului este clară și pentru infractor, atunci dominanta defensivă a acestuia se va manifesta doar prin ajustări ale faptei.

5.Intimitatea, stresul și riscul – sunt specifice derulării interogatoriului. Mărturisirea nu este o chestiune exclusiv tehnică, ci concomitent psihologică. Pentru ca aceasta să se pună în fapt, relația interpersonală devine specială prin intimitate. În cabinetul de interogare nu trebuie să pătrundă alte persoane, camerele trebuiesc izolate fonic, să aibă luminozitate și confort minim.

Nu o dată învinuitul trebuie să treacă peste sentimentul de rușine, peste starea de teamă, știut fiind că este extrem de greu să fie mărturisite fapte reprobabile: viol, incest, crimă etc., în prezența unor persoane, altele decât anchetatorul, în același timp, mărturisirea nu este posibilă decât odată cu câștigarea încrederii, cu trăirea sentimentului de înțelegere, cel puțin umană, a dramei judiciare pe care învinuitul o trăiește.

Desigur, rămas singur cu învinuitul, în raporturile de confruntare nu o dată tensionate, reprezentantul organului de urmărire penală poate avea în față o personalitate cu un mental disfuncțional, disperat, răzbunător, simulant etc., capabil de gesturi autoagresive.

Riscul profesional este o realitate la care anchetatorul consimte liber și pe care și-l asumă din perspectiva profesionistului.

C. Planurile situaționale

„Un bun magistrat ar trebui să aibă înțelepciunea lui Solomon, logica lui Aristotel, răbdarea lui Hristos, rigurozitatea științifică a lui Pasteur și inventivitatea lui Edison".

Activitatea profesională a organelor de urmărire și cercetare penală constă într-o confruntare permanentă pe care o poartă în calitate de anchetator cu persoanele bănuite, concretizată în contextul unor relații interpersonale primare. Pe de o parte, anchetatorul cu tehnica și imaginația sa, iar pe de altă parte infractorul care speculează orice amănunt, creându-se o tensiune care se desfășoară pe mai multe planuri, oferind diferite situații în care rolul primordial în descoperirea adevărului îl are anchetatorul.

Din perspectiva experienței practice se disting următoarele patru situații (planuri situaționale):

a)planul situațional deschis este caracterizat de situația în care datele despre comiterea infracțiunii sunt cunoscute de ambele părți (ex. infracțiunile flagrante). Aici pot să apară unele capcane psihologice legate de infracțiunea în cauză, situație în care infractorul dându-și seama și cunoscând exact datele pe care le cunoaște sau despre care are cunoștință anchetatorul, le poate nega, pe considerentul că nu sunt probe suficiente împotriva sa. O altă situație delicată se ivește atunci când infractorul recunoaște cu ușurință fapta pentru care este cercetat, acoperind practic altele mai grave, dar despre care anchetatorul nu are informații. Deși în mod practic acest gen de situații nu ridică probleme deosebite din perspectiva probațiunii, trebuie acordată o atenție deosebită întregului context chiar dacă infractorul a recunoscut totul cu ușurință, trebuie să fie analizată cu atenție această poziție.

b)planul situațional orb este caracterizat de situația în care datele despre comiterea infracțiunii, probele materiale și informaționale sunt cunoscute numai de anchetator (ex. denunțurile, exploatarea mijloacelor speciale etc.). în această situație anchetatorul nu trebuie să-l determine pe infractor să recunoască faptele, punându-i probele direct în față prin procedeul frontal, deoarece este posibil să mai existe totuși alte date și informații ascunse despre care anchetatorul să nu știe. Interogatoriul trebuie să decurgă lent, urmărind toate detaliile, iar probele trebuie administrate pe rând, de la cele mai simple la cele complexe, urmărind reacția infractorului de fiecare dată când i se administrează erori flagrante în construcția apărărilor formulate, de obicei pline de contradicții, iar în final și-au recunoscut vinovățiile;

c)planul situațional ascuns este caracterizat de situația în care datele despre comiterea infracțiunii sunt cunoscute numai de către persoana interogată. Aceste situații se întâlnesc predilect în cauzele cu autori necunoscuți, cauze vechi (A.N.-uri), peste care timpul a curs în favoarea făptuitorilor. De regulă, este vorba de infracțiuni grave, complexe, faptele fiind comise cu premeditare, în finalizarea acestora autorii ștergând urmele, distrugând sau ascunzând corpurile delicte, denaturând și dezinformând, creându-și alibiuri sau determinând tăcerea eventualilor martori.

În practica judiciară se cunosc situații în care infractorii au fost cunoscuți în calitate de suspecți în cadrul interogatoriului, dar audierile clasice nu au condus la nici un rezultat, iar dosarele au rămas în stadiul inițial, cu urmărirea penală începută „in rem“, iar autorul continuând să rămână necunoscut. în condițiile utilizării investigațiilor comportamentului simulat prin tehnica poligraf, planurile situaționale ascunse sunt tot mai frecvent răsturnate, autorii fiind demascați prin identificarea matricei infracționale (amintirea despre faptă), structurată în conștientul acestora și concomitent (prin conversie) efectuâdu-se în mod operativ probațiunea completă;

d)planul situațional necunoscut este caracterizat de situația în care datele despre comiterea infracțiunii nu sunt cunoscute nici de anchetator (acesta nu știe dacă bănuitul din fața sa este cel care a comis infracțiunea vizată), nici de infractor (bănuitul neștiind dacă anchetatorul cunoaște vreuna din faptele comise de el, când?, cum? și de unde? a aflat) (ex. tipic pentru suspecții cercetați cu ocazia unor razii, scotociri, filtre de circulație etc.).

În situația planului necunoscut, convorbirea dintre anchetator și infractor este lipsită de temei informațional, iar respectarea prezumției de nevinovăție blochează orice dialog constructiv pentru anchetă, mai ales că o persoană invitată la poliție pentru o asemenea procedură de interogare ar putea reclama pur și simplu un abuz din partea organelor de urmărire penală.

Aceste situații sunt excelente oportunități de a clarifica prin investigațiile comportamentului simulat, implicarea sau nu a persoanei bănuite în speța care face obiectul interogatoriului.

Referitor la planurile situaționale ascunse sau necunoscute, apar situații neprevăzute care pot duce la descoperirea întâmplătoare a faptelor în cauză. Aceasta presupune răbdare, calm, tact în discuțiile purtate de către anchetator cu orice persoană care nu are aparent nici o legătură cu fapta comisă. Astfel se educă și se exersează intuiția, calitățile și aptitudinile personale, valorificându-se o dată cu trecerea anilor în ceea ce se înțelege îndeobște prin fler profesional.

O deosebită importanță în cadrul relațiilor interpersonale o are autocontrolul anchetatorului asupra manifestărilor comportamentului său expresiv (nervozitate, superficialitate, duritate, labilitate emoțională, simpatie sau antipatie față de persoana interogată etc.).

Autocontrolul nu este un exercițiu în sine, gratuit, ci dimpotrivă este o necesitate menită a contracara studierea anchetatorului de către persoana suspectă. Practica evidențiază în acest sens existența unei categorii de infractori extrem de intuitivi și vicleni, capabili să interpreteze cu abilitate comportamentul anchetatorului, reușind să-și dea seama de impresiile pe care le produc declarațiile sale, sau să deducă ce informații sau probe deține organul judiciar în legătură cu obiectul ascultării.

Creativitatea în gândire, capacitatea de prelucrare cu obiectivitate și simț critic a datelor, exersarea intuiției și îndeosebi utilizarea investigației tehnico-științifice a comportamentului simulat al persoanelor incluse în cercurile de bănuiți pot duce la eliminarea situațiilor de blocaj, în opinia noastră, hazardul în soluționarea cauzelor complexe nefiind nimic altceva decât expresia limitelor de competență.

4.2. Investigarea personalității din unghiul observației comportamentului expresiv

Observația – constă în concentrarea tuturor mecanismelor senzoriale prin care omul ia act de structura unui obiect sau de particularitățile desfășurării unui fenomen, a unei acțiuni, a unor acte de conduită. Observația nu reprezintă un proces care are la bază exclusiv funcția vederii. Datorită caracterului ei complex, cunoașterea care se bazează pe observație nu se limitează la aspectele de suprafață direct sesizabile, ci cu ajutorul mecanismelor gândirii (judecata, raționamentul de tip analitic sau sintetic, inductiv sau deductiv), pătrunde dincolo de acestea, dezvăluind laturi, aspecte noi, anterior necunoscute.

În domeniul judiciar, observația se bazează pe elementele de suprafață care sunt cel mai ușor de determinat, și anume: simptomatica labilă (include toate aspectele dinamice ale corpului), pantomima (ținuta, mersul, gesturile), mimica (expresiile feței, modificările vegetative, vorbirea) (Ceaușu, 1978 – citat selectiv).

Fiecare persoană la întâlnirea cu o altă persoană (necunoscută) realizează, în cursul unui proces care la început este pur intuitiv și care treptat devine conștient, o cunoaștere a însușirilor psihice ale persoanei respective și în funcție de care își adaptează aproape automat propriile manifestări (gesturi, expresii etc.). Această cunoaștere se realizează la început pe baza elementelor exterioare care sunt cel mai ușor de sesizat: statura, ținuta, mersul, gesturile, fizionomia, mimica și exprimarea. Se formează, astfel, așa-numita „prima impresie", care constituie cel mai important element de reglare reciprocă a conduitei, la nivelul simțului comun. Uneori, prima impresie poate fi eronată, dar chiar în situațiile în care este corectă, aceasta reprezintă în mod cert o formă insuficientă de cunoaștere a oamenilor. De aceea, trebuie să acordăm un credit limitat primei impresii și să apelăm ori de câte ori este posibil la observarea lucidă, sistematică.

Există în fiecare om tendința firească de a căuta să apară în fața celorlalți semeni, în lumina cea mai bună și dacă se poate ceva mai mult sau altfel decât este (mai inteligent, mai important etc.). Aceasta duce la intensificarea voită a unor trăsături sau la ascunderea, mascarea altora (cu atât mai mult la persoanele care au comis fapte infracționale). De regulă, o reacție cu cât este mai rapidă, mai apropiată de limita spontaneității, cu atât este mai adevărată. La unele persoane există un decalaj, o lipsă mai mică sau mai mare, de suprapunere între structura reală și cea prezentată prin „mască sau poză“, ceea ce dă naștere unui comportament forțat, ascuns. De aceea, observațiile asupra conduitei oamenilor trebuie să fie mereu supuse analizei. În continuare, vom analiza sursele de elemente semnificative din cadrul simptomaticii labile și câteva concluzii posibile:

Pantonima – reprezintă ansamblul reacțiilor la care participă întreg corpul: ținuta, mersul și gesturile.

Ținuta sau Atitudinea exprimă, printr-o anumită poziție a corpului, dar și printr-un anumit conținut psihic, răspunsul sau reacția individului într-o situație dată, față de efectul unei solicitări; modul de a aștepta confruntarea cu un anumit eveniment. Cel mai adesea, poziția generală a corpului este edificatoare pentru trăirea psihică a individului în momentul respectiv. Astfel, atitudinea caracterizată prin: umerii „căzuți“, trunchiul înclinat în față, capul plecat, mâinile întinse de-a lungul corpului denotă în mod frecvent fie o stare de oboseală fie o stare depresivă, în urma unui eveniment neplăcut. Poziții corporale asemănătoare pot indica: modestie, lipsă de opoziție sau de rezistență, atitudine defensivă, un nivel scăzut al mobilizării energetice, tristețe.

Umerii drepți, capul sus, mâinile evoluând larg pe lângă corp, picioarele ușor depărtate, denotă cel mai adesea siguranța de sine, tendință dominatoare.

O condiție importantă pentru descifrarea semnificației pe care o are atitudinea constă în cunoașterea situației, a contextului în care se plasează ea, pentru că aceeași ținută poate avea alte semnificații în situații diferite.

Mersul furnizează anumite indicii asupra particularităților psihice ale oamenilor. Principalele particularități ale mersului sunt viteza, elasticitatea și fermitatea. Pe baza acestora se disting următoarele tipuri de mers: lent și greoi, lent, nehotărât, timid, rapid, energic, suplu și ferm. In general, se poate spune că mersul reprezintă unul dintre semnalele importante ale dinamicii neuropsihice. Mersul rapid denotă o mobilitate mare pe plan neuropsihic, iar un mers lent exprimă o mobilitate neuropsihică redusă. Desigur, prin calificativele rapid și lent se înțeleg caracteristicile naturale ale mersului și nu nivelurile de viteză ce pot fi imprimate mersului în mod voluntar. De asemenea, mersul exprimă fondul energetic de care dispune persoana și constituie un semnal al coloraturii afective a acesteia. Buna dispoziție, optimismul, încrederea în sine au drept corespondent mersul rapid, vioi, ferm, cu pași largi, în timp ce tristețea, stările depresive determină un mers lent, cu pași mici. La rândul lor, emoțiile determină perturbări ale mersului. Astfel, la unele persoane simpla senzație că sunt urmărite cu privirea de către cineva este suficientă pentru a le perturba automatismul mersului, iar emoțiile deosebit de puternice, așa-numitele șocuri emoționale, pot avea ca efect incapacitatea momentană de a merge.

Gesturile – reprezintă, alături de mers, unui dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reacției organismului la o modificare survenită în mediul exterior sau interior. Gesturile pot fi împărțite în trei categorii:

O aparență. O concluzie formulată în urma observării unei anumite manifestări, trebuie să fie considerată ca adevărată numai dacă este confirmată și de analiza altor reacții sau acte de conduită.

Observația are un caracter selectiv. Noi observăm modul de reacție al subiectului într-o anumită situație cu un caracter determinat. Se pune problema în ce măsură aspectele exterioare observate sunt caracteristice subiectului sau situației.

a)gesturile instrumentale sunt cele prin intermediul cărora se efectuează o anumită activitate. Din analiza raportului dintre viteza și precizia gesturilor instrumentale se pot obține concluzii psihologice cu privire la dinamica personalității.

Astfel gesturile rapide, dar de o precizie mediocră, denotă în general o stare hiperexcitabilitate (caracteristică a temperamentului coleric).

Gesturile prompte, sigure și precise denotă calm, stăpânire de sine, încredere în sine, prezență de spirit (temperamentul sangvinic).

Gesturile lente, dar sigure și precise, semnifică meticulozitate, grijă deosebită pentru detalii – amănunte (temperamentul flegmatic sau melancolic).

b)gesturile retorice sunt cele care, fie însoțind, fie înlocuind vorbirea, au drept scop să convingă pe interlocutor sau să îi provoace o anumită stare emoțională, afectivă. O serie de concluzii psihologice pot fi desprinse în primul rând din caracteristicile de ordin formal ale gesturilor, cum ar fi frecvența, amplitudinea și energia.

Gesturile rare, de mică amplitudine (strânse pe lângă corp) pot denota: atitudine defensivă, teamă, nivel scăzut al mobilizării energetice, stare de indiferență, plictiseală, apatie, tendință de izolare.

Gesticulația bogată, impetuoasă, largă, poate denota: buna dispoziție, veselie, nivel ridicat de mobilizare energetică, receptivitate pentru o idee sau o cauză.

Gesturile rapide, violente, când însoțesc vorbirea cu ton ridicat semnifică: stare de iritație, dorință de afirmare proprie, de dominare, exercitarea autorității.

c)gesturile reactive sunt constituite din acele mișcări ale corpului și membrelor efectuate ca răspuns la diferitele solicitări sau situații neașteptate cu care se confruntă subiectul. Gesturile reactive au un rol de apărare și de obicei, nu sunt elaborate conștient. În funcție de promptitudinea declanșării, viteza de desfășurare, frecvență, amploare și intensitate se pot obține indicii cu privire la dinamica neuropsihică.

Mimica – reprezintă ansamblul modificărilor expresive la care participă părțile nobile ale feței: ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii.

În cadrul mimicii un rol esențial revine privirii, aceasta reprezentând cheia expresiei feței. în funcție de modul în care se îmbină deschiderea ochilor, direcția privirii, pozițiile succesive ale sprâncenelor, mișcările buzelor, expresiile feței sunt extrem de variate, exprimând: mirare, nedumerire, acceptare, melancolie, tristețe, veselie, mânie, severitate, plictiseală, surprindere, precauție, nerăbdare, suspiciune, confuzie etc.

Gradul de deschidere a ochilor este în mare măsură edificator pentru situația în care se află persoana. Astfel, ochii larg deschiși poate semnifica: neștiință, absența sentimentului de culpă sau de teamă, atitudine receptivă, de interes, de căutare, înțelegerea noutății pe care o aduc informațiile.

Deschiderea mai redusă a ochilor poate semnifica: atitudine de neacceptare, de rezistență față de informațiile primite, suspiciune, tendința de a descifra eventualele gânduri ascunse ale interlocutorului, tendința de a ascunde, de a masca propriile gânduri sau intenții, oboseală, stare de plictiseală.

Direcția privirii joacă un rol important în determinarea expresiei feței.

Privirea în jos sau în lateral poate semnifica atitudine de umilință, sentiment al vinovăției, rușine.

Privirea în sus, peste capul interlocutorului, denotă de regulă lipsă de respect pentru acesta.

Ochii îndreptați ferm către interlocutor, susținând fară dificultate privirea acestuia, arată sinceritate, atitudine deschisă, hotărâre sau în altă situație, atitudine critică sau provocare.

În strânsă legătură cu direcția, este necesar să se ia în considerare mobilitatea privirii. Persoanele la care privirea le fuge în permanență, în toate direcțiile, neputându-se fixa și susține pe cea a interlocutorului se pot caracteriza prin lipsă de fermitate, tendință de a-și ascunde intențiile, gândurile, iar uneori prin sentiment al vinovăției sau lașitate. Privirea fixă, imobilă, denotă o anumită lipsă de aderență, de contact cu realitatea sau uneori, atitudine de înfruntare a interlocutorului.

De regulă, când două persoane se privesc, coborârea sau întoarcerea privirii în altă parte de către una din ele semnifică retragerea acesteia pe poziții defensive.

În domeniul judiciar, utilitatea cunoașterii comunicării extraverbale constă în faptul că pe acest canal se transmite un surplus de informații, iar în condițiile tensionale în care se desfășoară audierea, astfel de manifestări nu mai sunt cenzurate de către subiect, scapă controlului conștient.

Vorbirea poate fi, de asemenea, analizată și valorificată din punct de vedere psihologic. Analiza trebuie să vizeze concomitent atât aspectele formale, cât și aspectele legate de semnificația termenilor.

Analiza formală distinge în special însușirile de ordin fizic ale verbalizării, cum sunt: intensitatea medie a sunetelor (sonoritatea), fluența, debitul sau viteza, intonația, pronunția (și în legătură cu aceasta, eventualele defecțiuni de limbaj). Aceste însușiri nu sunt lipsite de semnificație psihologică. Astfel: intensitatea medie a sunetelor constituie un indice al fondului energetic al individului, dar și al unor însușiri ca hotărârea, autoritatea, calmul, încrederea în sine. Ca urmare, vocea puternică, sonoră, denotă energie, siguranță de sine, hotărâre etc., în vreme ce vocea de intensitate sonoră scăzută indică lipsa de energie, eventual oboseala, nesiguranța, emotivitatea, nehotărârea etc.

Fluența, respectiv, caracterul continuu sau discontinuu al vorbirii constituie un indice direct al proceselor cognitive, al vitezei de conceptualizare, de ideație. Vorbirea fluentă denotă ușurința în găsirea cuvintelor, a termenilor convenabili pentru exprimarea ideilor dorite, ceea ce presupune, printre altele, rapiditate și precizie în desfășurarea activității cognitive (implicând procese de gândire, memorie, atenție etc.), precum și un tonus neuropsihic ridicat. Dimpotrivă, vorbirea lipsită de fluență (discontinuă, întreruptă frecvent de pauze) denotă dificultăți de conceptualizare, deci dificultăți în găsirea cuvintelor potrivite. Desigur nu este vorba aici de situațiile de necunoaștere a problemei în discuție în care orice individ poate prezenta o anumită lipsă de fluență în exprimare, ci de acelea în care este evident că lipsa de fluență reprezintă o caracteristică a individului. Dificultățile de conceptualizare ce reies de aici pot avea cauze multiple: tonus neuropsihic scăzut (lipsă de dinamism, oboseală precoce), desfășurare lentă a activității psihice în general și a celei cognitive în special, reactivitate emoțională sporită (lipsă de încredere în sine, teamă), dificultate în elaborarea deciziilor etc.

O formă specială a lipsei de fluență o reprezintă așa-numita „vorbire în salve“. Aceasta se caracterizează prin grupuri de cuvinte rostite precipitat, dar cu pauze relativ mari între ele, prezentând de regulă și multe aspecte de incoerență – cel puțin din punct de vedere gramatical. Aceasta denotă adesea o reactivitate emoțională crescută.

Debitul sau viteza exprimării constituie cel mai adesea o caracteristică temperamentală. Astfel, în vreme ce colericul vorbește mult și repede, flegmaticul se exprimă cu un debit deosebit de redus. Pe de altă parte, debitul depinde de gradul de cunoaștere a obiectului discuției, de relația afectivă în care se află individul care vorbește cu interlocutorul său. Astfel, cu cât cunoașterea obiectului este mai amplă, cu atât debitul va fi mai mare. De asemenea, debitul este mai mare atunci când relația dintre indivizii între care se poartă discuția are un caracter de afinitate. Relația de respingere, unilaterală și cu atât mai mult bilaterală, se caracterizează în primul rând prin reducerea sau chiar suspendarea comunicării verbale dintre indivizii în cauză.

În aprecierea caracteristicilor fizice ale vorbirii este necesar să nu se facă confuzia între fluență și debit. Astfel debitul scăzut, deci viteza de exprimare redusă, nu înseamnă neapărat și lipsa de fluență. Vorbirea poate fi fluentă și atunci când viteza de exprimare este mai mică, tot așa cum lipsa de fluență poate fi întâlnită și în condițiile exprimării cu un debit ridicat.

Intonația are, de asemenea, multe componente psihice. Cea mai importantă ar putea fi considerată capacitatea sau tendința exteriorizării pe plan social a trăirilor emoțional-afectiv. Astfel, intonația bogata în inflexiuni este caracteristică indivizilor cu un fond afectiv bogat și în același timp tind, conștient sau nu, să-și impresioneze (afectiv) interlocutorii. În schimb, intonația plată, monotonă, săracă în inflexiuni poate denota fie un fond afectiv sărac, fie anumite dificultăți sau inhibiții în comportamentul social ca: incapacitatea exteriorizării propriilor sentimente, dificultăți în stabilirea de contacte eu oamenii din cauza timidității etc. în lectura cu voce tare, intonația săraca, neadaptată semnelor de punctuație, denotă lipsă de exercițiu în materie de scris-citit. Dar chiar și în vorbirea liberă intonația reflectă până la un punct gradul de cultură și dc educație.

Pronunția depinde pe de o parte de caracteristicile neuropsihice, iar pe de altă parte de nivelul de cultură generală și profesională a individului. Ca tipuri se disting: pronunția deosebit de corectă (reflectând pentru corectitudine, mergând până la pedanterie), pronunția de claritate și corectitudine medie, pronunția neclară, neglijentă, de exemplu: eliminarea din unele cuvinte a unor sunete, contopirea într-un sunet confuz a sfârșitului unor cuvinte, coborârea tonului și pronunțarea neclară a sfarșitului unor cuvinte, coborârea tonului și pronunțarea neclară a sfârșiturilor de frază etc.

Cel mai frecvent, formele defectuoase de pronunție pot fi întâlnite la temperamentele extreme, la colerici și la melancolici. Astfel, colericii din pricina grabei, deformează unele cuvinte, iar pe altele le elimină din vorbirea lor înlocuindu-lc cu gesturi sau prin expresii de mimică.

Pe de altă parte, la melancolici se constată adesea scăderea sensibilă a sonorității și contopirea în sunete confuze a unor sfârșituri de cuvinte sau de fraze.

În strânsă legătură cu pronunția trebuie să fie luate în considerare eventualele particularități sau chiar defecțiuni dc limbaj. Acestea pot servi pe de o parte la identificarea vocii, în absența imaginii interlocutorului (în convorbirile telefonice), iar pe de altă parte ele pot da și unele indicații asupra trăsăturilor sale psihice. De exemplu, în cazul manifestărilor de bâlbâială se poate presupune, fară mari riscuri de a greși, că individul se caracterizează și printr-o rectivitatea emoțională sporită.

Analiza semantică vizează o altă latură a vocabularului, și anume semnificațiile termenilor utilizați. În legătură cu aceasta pot fi supuse analizei: structura vocabularului, cantitatea dc informație și nivelul de abstractizare a termenilor, adecvarea lor la conținutul sau obiectul comunicării, coerența în judecăți și raționamente, plasticitatea și expresivitatea termenilor.

Prin structură se înțelege, în linii mari, numărul și varietatea termenilor. Un vocabular bogat și variat denotă, abstracție făcând de nivelul cunoștințelor generale sau profesionale, interes pentru cunoaștere, precum și o anumită capacitate intelectivă, respectiv posibilitatea de a înțelege și rezolva mai ușor situațiile întâlnite în viață sau activitate.

Cantitatea de informație reprezintă o dimensiune a vocabularului, reflectând frecvența de utilizare a termenilor. Cu cât vocabularul este constituit din termeni comuni, de largă utilizare, cu atât cantitatea sa de informație, respectiv de „noutate", este mai scăzută, și invers, cu cât termenii sunt mai deosebiți, mai rar utilizați, cu atât cantitatea de informație este mai ridicată. In strânsă legătură cu cantitatea de informație se află nivelul de abstractizare al termenilor. In general, nivelul de abstractizare este cu atât mai ridicat cu cât cantitatea de informație este mai mare. Desigur, toate cuvintele „abstractizează" realitatea, dar nu în egală măsură. Astfel, în vreme ce unele cuvinte redau proprietăți concrete, larg cunoscute, ale lucrurilor, altele se referă la însușiri sau relații mai puțin evidente care se plasează în mod firesc la un nivel mai ridicat de abstractizare.

Nivelul de abstractizare furnizează și el o serie de indicații asupra calității „instrumentelor" intelectuale cu care operează individul, precum și asupra „produselor"- judecăți, raționamente, teorii etc., obținute cu ajutorul lor.

Adecvarea la conținut reprezintă măsura în care termenii utilizați sunt potriviți pentru a exprima cele dorite. Se întâmplă ca unii oameni din dorința de a impresiona pe cei din jur, să folosească termeni de circulație mai redusă, dar fară a le cunoaște precis semnificația. Aceasta denotă nu numai o informare insuficientă asupra problemei, dar și înfumurare, atitudine de supraestimare a propriilor posibilități. De o atare atitudine poate fi vorba însă și în cazul în care astfel de termeni sunt utilizați, chiar corect în locul altora cu aceeași semnificație, mai cunoscuți, și care tocmai de aceea sunt considerați banali.

Un alt aspect al exprimării îl constituie coerența în judecăți și raționamente, respectiv în gândire. Orice manifestare verbală a omului, oricât de scurtă, reprezintă independent de conținutul comunicării și o mostră a modului său de a judeca, a felului în care interpretează datele realității. Până la un punct, modul de a judeca este dependent de pregătirea școlară și profesională, de educația primită, de suma influențelor sociale ce s-au exercitat asupra individului. În același timp însă prin aceasta se dezvăluie și o parte din însușirile intelectuale proprii structurii sale. Drept criterii pentru aprecierea coerenței în gândire pot fi folosite: precizia în judecăți și raționamente (cu deosebire înlănțuirea dintre premise și concluzii), originalitatea în aprecierea oamenilor și a diverselor evenimente, cunoașterea și aplicarea regulilor gramaticale în vorbire și scris etc.

Plasticitatea și expresivitatea termenilor sunt noțiuni înrudite. De cele mai multe ori, pentru a exprima un lucru este necesar să se aleagă între mai multe expresii verbale, asemănătoare ca semnificație, dar cu nuanțe diferite. Alegere, nu este niciodată întâmplătoare deoarece, chiar fară voia individului, ea este determinată în mare măsură de atitudinea față de realitatea luată în considerare: acceptarea sau respingerea, minimalizarea sau supraaprecierea etc. Pe de altă parte, se știe că oamenii se deosebesc mult sub raportul capacității de exprimare: în vreme ce unii pot spune multe, cu ajutorul unor cuvinte puține, dar bine alese, alții, chiar cu prețul a numeroase cuvinte spun în realitatea foarte puțin. Astfel, prin plasticitate și expresivitate, din punct de vedere psihologic, se înțeleg acele însușiri ale limbajului care reflectă capacitatea individului de a reda nu numai realitate ca stare, ci și atitudinea sa față de ea, într-un mod susceptibil de a provoca și la cei din jur aceeași rezonanță afectivă. Din plasticitatea și expresivitatea termenilor se pot deduce: nivelul, bogăția, fondului lexical, raportul în care se plasează individul cu lumea în general, caracteristicile sale de ordin afectiv etc.

Tot în cadrul simptomaticii labile intră ticurile, reacții stereotipe ce se repetă des, de multe ori fară știrea și, în orice caz, fară voia individului, ce pot apărea fie numai într-una din categoriile menționate (pantomimă, mimică, gesturi, vorbire), fie ca o manifestare complexă împrumutând elemente din mai multe categorii. Uneori ticurile dezvăluie anumite particularități psihice ca nervozitate, emotivitate etc., ajutând la particularizarea cunoașterii oamenilor, facilitând evocarea lor. Se întâmplă chiar ca un detaliu în aparență neînsemnat, cum este un tic, o dată reamintit, să fie suficient pentru evocarea unei serii întregi de însușiri sau fapte ale unui om.

În condițiile procesului judiciar, comportamentul învinuitului sau inculpatului este afectat de situația specială în care se află, de starea de frustare în fața autorității etc. impunându-se o cât mai atentă analiză a datelor observației, pentru a se elimina eventualele erori de apreciere a comportamentului.

În continuare, prezentăm o altă sursă de date cu privire la însușirile psihice ale oamenilor, care însă nu se mai încadrează în ceea ce am denumit mai sus simptomatica stabilă sau simptomatica labilă. Este vorba de aspectul vestimentar.

Îmbrăcămintea constituie un indiciu asupra stării materiale a individului, dar dincolo de aceasta ea are și multiple semnificații psihologice. Astfel, ea reflectă preferințele estetice, gustul celui ce o poartă, dar în mare măsură și ideea pe care acesta și-o „face“ despre sine, respectiv cea pe care ar dori ca lumea să și-o facă despre el. Desigur, îmbrăcămintea standard, de serie mare, nu îngăduie prea multe concluzii cu privire la simțul estetic al individului ce o poartă, alegerea fiind determinată, în mod evident, în primul rând de criterii materiale.

Principalele aspecte ale îmbrăcămintei care au o semnificație psihologică sunt: croiala, îmbinarea culorilor, concordanța sau discordanța față de moda zilei etc.

Croiala neobișnuită, culorile stridente și, cu atât mai mult, îmbinările frapante de culori, precum și tendința exagerată de a fi în pas cu moda, denotă o oarecare superficialitate, o concepție despre lume și viață care pune prea mult preț pe aspectul exterior al oamenilor și lucrurilor. Aceasta nu înseamnă însă că la polul opus întâlnim însușiri psihice. Dimpotrivă, atunci când îmbrăcămintea este neglijentă, vădind absența oricăror preocupări de estetică și ordine, concluziile de ordin psihologic sunt, cel puțin, la fel de severe ca și în primul caz. Se poate vorbi de: mentalitate retrogradată, lipsă de respect sau chiar atitudine de sfidare a normelor și uzanțelor sociale. În urma observațiilor comportamentului subiecților se pot detecta câțiva indici care constituie expresia psihologică a temperamentelor.

Temperamentul exprimă dinamica generală a persoanei, disponibilul său energetic care se manifestă și imprimă o notă dominantă tuturor trăirilor și comportării sale. Dinamica temperamentală se exteriorizează atât în mișcările persoanei, cât și în afectivitate, în conduitele voluntare sau procesele de cunoaștere; ea se exprimă în mimica persoanei, în viteza și ritmul vorbirii, în aspectele scrisului său etc.

Indicii psihologici ai temperamentului sunt:

•impresionabilitatea, respectiv, profunzimea și tăria cu care sunt trăite fenomenele psihice, îndeosebi cele senzoriale și afective. După capacitatea de recepție a stimulărilor și profunzimea impresiilor produse, precum și după ecoul lor în întreaga ființă a subiectului, unele persoane sunt adânc impresionabile, iar altele doar superficiale. In primul caz, informațiile primite, ca și impresiile formate au o rezonanță mare în sfera personalității, iar trăirile afective o fac să vibreze puternic;

•impulsivitatea, care se referă la caracterul brusc al răspunsurilor, la descărcări sacadate în desfășurarea proceselor sau, dimpotrivă, înregistrând perioade de latență mărită și intensitate redusă;

•ritmul reacțiilor și al trăirilor interioare ne înfățișează alternarea lor uniformă sau neuniformă între răspunsuri și pauze sau o instabilitate psihică și neregularități evidente;

•tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale se exprimă în frecvența fenomenelor într-o anumită unitate de timp. Sub acest aspect există persoane cu modificări abundente, cu frecvență mare în unitatea de timp având un tempou tumultos, ridicat și persoane cu o frecvență de evenimente psihice și trăiri reduse manifestând un tempou scăzut, pe aceeași unitate de timp;

•expresivitatea psihică în descifrarea temperamentului apare în intonația, debitul și fluența limbajului, în mișcările de mers automatizate, în expresiile emoționale și mimice, în sensul și direcția relațiilor persoanei cu ceilalți din colectivitate.

Temperamentul colorează întreaga viață psihică a persoanei. El redă, atât tabloul comportamental al persoanei sub aspect dinamic, cât și proprietățile fundamentale ale sistemului nervos central. Legătura dintre tipul de activitate nervoasă superioară definit prin intensitatea, echilibrul și mobilitatea proceselor centrale de excitație și inhibiție și temperament este directă și strânsă. Tipul de activitate nervoasă superioară formează baza neurofuncțională a temperamentului; temperamentul fiind manifestarea tipului de activitate nervoasă superioară în sfera activității psihice. Deși aceste două noțiuni sunt în interdependență, ele nu trebuie confundate. Tipul este o noțiune fiziologică, temperamentul – una psihologică, între tip și temperament nu există o coincidență, ci o corespondență.

Fiecare din tipurile de activitate nervoasă superioară se manifestă în activitatea psihică și în conduită ca tip de temperament (Roșea colab., 1976; Radu & colab., 1991). Astfel, s-a stabilit o corespondență între tipul putemic-neechilibrat-excitabil și temperamentul coleric, tipul puternic-echilibrat-inert și temperamentul flegmatic, tipul slab și temperamentul melancolic (desigur, toate sunt pure teoretizări).

Colericul neliniștit, impetuos, uneori impulsiv, mișcări rapide, limbaj cu intonații oscilante, trăiri afective intense, dar inegale, reacții explozive, adesea manifestă momente de încordare și o stare de alarmă internă, dar ambele nejustificate, stăpânirea de sine lasă de dorit, conduita privită în ansamblu este inegală (când foarte activ, agitat, când foarte pasiv, cuprins de stări depresive), doarme agitat, întâmpină dificultăți în realizarea unei acțiuni sistematice, se supune greu la disciplină; capabil de sentimente puternice și durabile.

Sangvinicul – mobil, cu o mare capacitate de adaptare la orice fel de împrejurări, aproape întotdeauna bine dispus, stabilește cu ușurință relații cu cei din jur; este vesel, energic, cu posibilități de păstrare a calmului, are o vorbire clară, curgătoare, cu intonații; se adaptează ușor la condițiile noi de viață, receptiv la nou; poate deveni repede indiferent față de o activitate migăloasă și neinteresantă, sentimentele apar și se substituie cu repeziciune, nefiind înclinat spre sentimente puternice și stabile, se poate stăpâni cu ușurință dacă este educat în acest sens.

Flegmaticul – liniștit, de un calm aproape imperturbabil; lent în mișcări, nu are reacții emoționale vii și rapide, pare deseori indiferent, se impresionează mai greu; vorbirea este monotonă, dar egală; necesită mai multe repetiții pentru a învăța un material, este ordonat; stările afective se desfășoară lent, dar sunt stabile; își păstrează calmul chiar în situații dificile; rezervat: în activitate se concentrează puternic și nu este distras cu ușurință; are un semn liniștit, chiar înainte sau după unele solicitări mai intense.

Melancolicul – sensibil, afectiv, timid, închis, nehotărât; tonus slab al conduitei; rezistență scăzută la eforturile intelectuale; o slabă capacitate de concentrare, cu înclinații spre reverie; se adaptează greu la situații noi, mai puțin prietenos; nu rezistă la stările de încordare și suprasolicitare, dar în condiții de liniște, este capabil de acțiuni analitice, migăloase, de mare finețe care cer multă răbdare și grijă pentru detalii.

Temperamentele nu pot fi apreciate „în sine“ ca fiind bune sau rele, acceptabile sau neacceptabile, izolate de conținutul persoanei a cărei dinamică o exprimă. Fiecare prezintă calități, dar și riscul unor însușiri negative. În viață, tipurile temperamentale pure apar foarte rar. Cel mai frecvent întâlnim temperamentele combinate în care domină trăsăturile unui anumit tip.

În determinarea temperamentului, rolul fundamental îl are situația concretă pe care o trăiește persoana (situație care poate fi obișnuită, inedită, critică sau limitată). Indiferent de situația în care se află persoana la un moment dat, există mecanisme de compensare învățate în cursul vieții care pot completa sau chiar masca un anumit tip de temperament.

4.3. Problematica psihologică a relației anchetator-anchetat

Relația interpersonală anchetator-anchetat pune în evidență, în primul rând, trăirea emoțională creată de contactul cu reprezentantul oficial al autorității, în cadrul căruia se va derula o activitate cu caracteristici absolut speciale (anchetă judiciară). Atitudinea oficială, politicoasă, dar rezervată, profesională, prin ținută și vocabular a anchetatorului, care solicită lămuriri, chestionează, pune în vedere, precizează etc., creează un fond difuz emoțional pentru persoana anchetată (suspect, învinuit, inculpat), fapt resimțit de altfel de oricare altă persoană chemată în mod oficial pentru a da relații în cauză (martori, reclamant etc.).

Datorită acestui fapt, majoritatea cercetărilor se desfășoară într-o anumită tensiune emotivă sau nervoasă, cel interogat, de multe ori, apreciind hiperbolizat gesturi, expresii, fapte etc. ale anchetatorului. „Din motive diferite (între care: lipsa obișnuinței de a avea de-a face cu autoritățile, tradițiile deformate referitoare la caracterul represiv ori optica relelor tratamente exercitate de organele de cercetare etc.) persoana anchetată manifestă teamă“16. Fie și numai din aceste motive, iată de ce cunoștințele de psihologie devin obligatorii pentru polițistulmagistratul însărcinat cu derularea anchetei judiciare, în cadrul căreia psihologul vine să „cenzureze“ penalul în sensul benefic aflării adevărului, aceasta presupunând consolidarea așa-zisului „fler“ prin „știința anchetei" în efortul mereu perfectibil de a-i reda acestei activități profesionalismul și demnitatea care i se cuvin în actul de justiție independentă.

4.3.1. Contactul interpersonal în biroul de anchetă judiciară

În baza contactelor inițiale, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în mod special mimica învinuitului ca pe o realitate evidentă, ca pe o totalitate de trăsături și caracteristici dinamico-funcționale care evidențiază stări, sentimente și dispoziții sufletești a căror interpretare corectă este o necesitate absolută. În acest sens, anchetatorul trebuie să fie atent asupra componentei voluntare a comportamentului expresiv, înțelegând prin aceasta procesele funcționale dinamice mai mult sau mai puțin deformate emoțional, deghizate, simulate în scopul de a masca adevăratele stări sufletești resimțite în timpul ascultării. Învinuitul poate simula stăpânirea de sine, calmul, nedumerirea, unele stări de suferință (boală, leșin) atitudinea de revoltă ori protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe anchetator.

Lipsa de naturalețe și de convingere a acestor simulări este evidentă în fața unei conduite ferme, ofensive a anchetatorului, înlăturarea lor fiind, de regulă, consecința exploatării calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultării. Spre deosebire de acestea, manifestările involuntare reprezintă reacții fiziologice interne ale anumitor sisteme funcționale aflate preponderent sub dependența sistemului neurovegetativ, ele nu pot fi mascate și nici nu pot fi provocate de om în scop voit.

Literatura de specialitate subliniază că cele mai ilustrative manifestări în acest sens sunt: înroșirea (paloarea feței), creșterea volumului vaselor sanguine (observabile la tâmple sau în zona carotidei), spasmul glotic, tremurul vocii, sudorația temporală, frământatul mâinilor, perioada de latență în răspunsuri, ezitarea privirii anchetatorului. Este evident că un anchetator experimentat nu poate scăpa un astfel de comportament. Pentru acesta, tremurul vocii, al mâinilor, culegerea unor scame imaginare, mototolirea pălăriei ori a poșetei, pauzele, contraîntrebările etc. vor fi suficient de lămuritoare asupra conduite unei persoane care trăiește din plin disconfortul psihic intern în contact cu autoritatea. Experiența demonstrează nu greutatea de a surprinde aceste aspecte, ci deficiența de a le interpreta corect.

Nu rareori inhibiția emoțională (teama inocentului prilejuită de contactul interpersonal cu reprezentantul autorității) este interpretată ca indiciu al vinovăției, iar comportamentul învinuitului se apreciază ca fiind simulat. Cu privire la problematica interpretării corecte a tabloului psihocomportamental, ea își fundamentează temeiurile în psihologia persoanei, psihologia medicală etc. dar a cere acestor discipline punerea în formule interpretative precise a gesturilor, a mimicii, a conduitei de relație și expresie a unei persoane într-o împrejurare, este mult prea pretențios.

Trecerea de la știință către arta anchetei judiciare se face prin personalitatea anchetatorului, observator și investigator fin, a cărui intuiție profesională este izvorul interpretării.

Revenind la acest aspect, trebuie să se discearnă între motivele care provoacă starea emoțională. Ele sunt, ca primă posibilitate, legate de abilitatea psihotemperamentală a învinuitului, de trecutul său infracțional, de starea prezentă, de problemele personale pur și simplu (inclusiv starea de sănătate psihomedicală) sau ca o a doua posibilitate, izvorând exclusiv în raport cu problematica critică a cauzei pentru care acesta este cercetat. De regulă, procedând la discuții introductive, corelate, legate de situația familială, profesională, antecedente, stare de sănătate, probleme de perspectivă ș.a. se obține o anumită deconectare a individului, o încălzire a relației interpersonale, absolut necesară trecerii către chestionarea cu privire la bănuiala care i se aduce.

În cazul persoanelor sincere, dar labile emoțional (sfera în care, de regulă, intră minorii, femeile, bătrânii, convalescenții), fară experiență în raport cu situațiile de acest gen, este necesară, ca o condiție a reușitei, crearea unui climat de siguranță și încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat în care ele să-și înțeleagă statutul în fața autorității și ce obligații le revin. Nerealizarea acestui climat poate duce (mai ales atunci când se utilizează procedeul frontal al ascultării), odată cu atacarea problemei critice, la inhibări emoționale artificiale, cu întregul lor cortegiu de manifestări mimico-gesticulare și neurovegetative. Labilul emoțional (chiar fară a fi vinovat) va reacționa și-și va argumenta spusele împovărat de disconfortul inhibant al temerii naturale pe care o resimte față de implicațiile conjuncturale referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv față de interlocutorul însuși. Gesturile de nervozitate, ticurile sau ridicarea tonului pe lângă faptul că semnifică lipsa de profesionalism a anchetatorului, pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea și stările sufletești ale învinuitului (bănuitului) emotiv.

Există în acest punct al contactului interpersonal, pericolul de a se interpreta greșit așa-zisul „moment psihologic" creat și de a-1 „exploata eficient" prin chestionare directă, implicare. Precizările cu caracter acuzatorial sau prezentarea de probe poate complica și mai mult tabloul psihocomportamental al emotivului, el putând ajunge, în ultimă instanță, chiar la recunoașterea unor fapte pe care nu le-a săvârșit. Din acest motiv trebuie privită cu multă precauție orice relatare a învinuitului și, în special, tot ceea ce afirmă și îi este defavorabil. Așa stând lucrurile, dacă labilului emoțional (în situația bănuitului-învinuitului care totuși nu a comis fapta), i s-a creat un climat introductiv de încredere (realizabil prin abordarea în faza contactului inițial, a unor problematici colaterale, față de care organul de urmărire să manifeste interes, să dea un sfat, să aibă o intervenție, să strecoare o glumă sau să știe să asculte cu răbdare) i se poate aduce în față problematica critică fară nici un risc. Mai mult, aceasta prilejuiește, de regulă, un comportament în care se descifrează ușor indiciile naturaleții și dezinvolturii în argumentare și justificări, sinceritatea surprinderii, învinuitul manifestând, mai degrabă, curiozitate față de învinuire decât teamă, exprimându-și păreri, răspunzând prompt la întrebări și punând, la rândul său, o serie de întrebări.

Astfel stau lucrurile în situația în care în persoana învinuitului se află chiar autorul faptei. Se constată, de regulă, că discuțiile introductive pe problematica colaterală nu dau roadele scontate. Ambianța rămâne rece, răspunsurile sunt monosilabice, învinuitul nu se angajează sincer în dialog, „nu dă nimic de la el“. Analizând comparativ reactivitatea mimico-gesticulară a învinuitului, o fină interpretare va surprinde faptul că, dacă totuși pe fondul sărac al dialogului colateral, se obțin răspunsuri și crâmpeie de discuții în limite relativ normale, nu același lucru se întâmplă atunci când se atacă problemele critice. Revenind la exemplul menționat, prin aducerea în discuție a problematicii ridicate de împrejurările săvârșirii omorului, s-au evidențiat pe lângă negările stereotipe („nu . cunosc“, „nu știu“, „nu-mi amintes"), manifestări frecvente de evitare a privirii, pauze înainte de răspuns, spasmul glotic, sudorație, tremurul mâinilor, lipsa oricărei inițiative, toate acestea pe un fond general de suspiciuni din partea învinuitului. Manifestarea acestor tulburări psihocomportamentale net diferențiate se explică printr-un mecanism psihologic extrem de subtil. Esența sa constă în aceea că persoana care a comis fapta dispune, în planul intim al personalității sale, de capacitatea psihică de a se degaja cu ușurință de situația de învinuit în cauză. Ea, neavând nimic cu cauza care este ascultată, își comută cu ușurință sfera preocupărilor și a atenției către problematica introductivă, colaterală ce o captivează și pe care o acceptă cu plăcere și interes. Dimpotrivă, învinuitul care a săvârșit infracțiunea „nu are posibilități pentru tematici colaterale", cu alte cuvinte, nu se dispune de capacitatea psihică de comutare. Problematica sa centrală se exercită cu o forță inhibitorie deosebită asupra oricăror altor aspecte care se aduc în discuție. Centrul excitației sale nervoase polarizează întreaga personalitate exclusiv către fapta săvârșită și implicațiile acesteia. Chiar dacă i se oferă posibilitatea destinderii, structurile subconștiente, prin mecanisme inhibitive îl țin prizonierul condiției de învinuit în cauză, statut și rol pe care nu le poate abandona.

Deși în fața organului de urmărire penală, învinuitul își impune conștient ieșirea din rol, stă în posibilitățile anchetatorului experimentat să desprindă cu ușurință și să interpreteze corect notele artificialului, lipsa de participare, starea de disconfort psihic, teama și suspiciunea continuă în întreaga atitudine de relație și expresie a învinuitului nesincer. Această teamă rezultă din aceea că persoana care a comis fapta realizează natura pur introductivă a discuțiilor colaterale. Ea este preocupată de ceea ce bănuiește că va urma după aceasta, fiind continuu în gardă cu privire Ia aspectele critice pe care le intuiește că urmează și în raport cu care își făurește alibiurile.

Cât privește învinuitul care nu a săvârșit fapta ce i se impută, acesta se dăruiește lesne tematicii abordate, participând cu naturalețe la dezvoltarea ei. Odată fiindu-i lămurite statutul și rolul în cadrul ascultării, el va alunga din plan psihic toată problematica cei provocase temere, iar cu privire la învinuire va argumenta natural, dezinvolt, participativ, dezinhibat, neavând, cu alte cuvinte, nimic care să-i inspire teamă.

Rezultate deosebit de interesante în diferențierea celor două conduite opuse se pot obține prin interpretarea manifestărilor psihocomportamentale și a reactivității de expresie a învinuiților față de întrebările directe în raport cu aspectele critice. Astfel, adresîndu-i-se întrebări de genul:

•Dacă susțineți că nu a-ți săvârșit fapta, atunci pe cine bănuiți?

•Ce credeți, va fi descoperit autorul acestei fapte?

• Ce credeți că ar merita autorul pentru fapta sa? etc.

Învinuitul care nu a săvârșit fapta va fi caracterizat printr-o participare autentică.

De regulă, persoana sinceră este deosebit de spontană, își spune părerea deschis și chiar dacă de exemplu, nu bănuiește o persoană anume, oferă totuși, păreri care se vor plauzibile, cu forță, cu argumente. De obicei, aceasta își exprimă convingerea că autorul „nu poate scăpa de rigorile legii“, că „oricât de târziu, adevărul tot va ieși la lumină". În privința, de exemplu, a pedepsei, își exprimă, de regulă, indignarea și ura pentru făptuitor, cerând sancțiuni foarte mari sau suplicii. Toate acestea pe fondul unei atitudini sincere, apropiate, deschise, care oferă indicii suficiente pentru un comportament natural, degajat, dincolo de implicațiile cauzei.

În fața aceleiași întrebări, învinuitul care a comis infracțiunea este ezitant, stânjenit, „deosebit de încurcat". Explicația psihologică constă în efectul paralizant

-inhibitoriu, în stupoarea creată de întrebarea de genul „Ce credeți, va fi identificat autorul omorului?" …pusă tocmai într-o împrejurare deloc plăcută pentru acesta, vizând tragerea la răspundere penală pentru înfăptuirea justiției. De asemenea, referitor la identificarea făptuitorului, răspunsurile sale de obicei sunt: „eu știu ce să zic?", „depinde", iar în privința pedepsei pe care o consideră că ar merita-o autorul, cele mai frecvente răspunsuri sunt: „ce-o vrea legea" sau „eu știu ce să zic?", „nu mă pricep". De aceea, ce trebuie interpretat este nu atât răspunsul în sine, care poate să difere de la o persoană la alta, ci mai ales, efectele de-a dreptul paralizante ale acestor întrebări în conștiința individului care ascunde adevărul.

Suspiciunea bănuitului în raport cu sărăcia datelor pe care le deține referitor la ce știe anchetatorul, cât știe, de la cine știe, împovărează la maximum conduita acestuia. Neparticipativ, ostil, rămânând în expectativă, de regulă, nu are puterea de a bănui pe cineva, vine cu justificări și temeri de genul „nu pot să dau vina pe nimeni" ori „s-ar putea să greșesc", nepropunând soluții sau, chiar dacă o face, devine stângaci, neplauzibil, artificial.

Neputând fi marcate, dar nici provocate de om în scop voit, manifestările comportamentale și psihofiziologice amintite vor acompania ca un veritabil cortegiu starea de disconfort psihic pe care o trăiește învinuitul. Cu privire la această complexă problematică trebuie subliniat însă faptul că, a socoti asemenea manifestări drept probe de vinovăție înseamnă a face o greșeală tot atât de mare ca și atunci când s-ar afirma că siguranța de sine ori promtitudinea și certitudinea răspunsurilor date sunt probe certe ale vinovăției. Ceea ce trebuie reținut este faptul că expresiile emoționale, coroborate cu probe verificate, pot sublinia, adică pot confirma sau infirma, ca un argument în plus, o teză valabilă, constituind indici, orientativi asupra tentativelor comportamentului simulat în ancheta judiciară.

Comunicarea non-verbală – reguli tactice specifice raporturilor

interpersonale de opozabilitate și confruntare

Comunicarea dintre anchetator și învinuit sau inculpat nu se efectuează numai pe plan verbal utilizând limbajul natural articulat, ci oamenii realizează transfer de informații și pe alte canale, prin așa-numita comunicare non-verbală, extralingvistică (gestică, mimică, fond sonot al vorbirii).

Canalele non-verbale realizează un surplus de comunicare, transmițându-se stări psihoemoționale, anxietate, depresie etc. Avantajul comunicării extra-verbale constă în faptul că acesta scapă, în general, controlului voluntar, conștient creând astfel o posibilitate de acces spre procesele informaționale, atât din sfera gândirii reflectate, cât și a nivelurilor psihologice nereflectate, antrenate în comunicarea realizată involuntar.

Majoritatea transferului informațional al afectivității are loc prin canalele extra-verbale. În timpul conversației, comunicarea extra-verbală, și, în concret, „contactele oculare" care au loc între privirile interlocutorilor în timp ce vorbesc sunt foarte importante. Controlul din privire se efectuează de către emițător (învinuitul sau inculpatul) chiar și în timpul în care el vorbește. Pe parcurs urmărește reacția partenerului, reacție încă neverbală, și în funcție de ceea ce i se pare că vede la el își ajustează a doua parte a emisiunii sale. Astfel de controale oculare sunt făcute frecvent în cabinetul de interogatoriu, mai ales atunci când învinuitul sau inculpatul nu știe de ce probe dispune anchetatorul și mai ales atunci când emite informații denaturate sau false. Pentru învinuit sau inculpat este important să constate dacă anchetatorul a „înghițit" sau nu informația incorectă.

În timpul unei conversații obișnuite sau al unei relatări, privirea pendulează la partener cu intermitență. În momentele cruciale, exact la argumentele cele mai importante, ori unde ar fi, privirea revine la interlocutor spre a controla dacă a înțeles, dacă este de acord sau nu cu cele relatate. Urmărirea acestei pendulări oculare cere din partea anchetatorului foarte multă experiență și inteligență, căci revenirea la privirea directă poate semnala că învinuitul sau inculpatul a ajuns la un punct nodal, unde vrea să strecoare un neadevăr care ar putea avea importanță.

Anchetatorul va obține o informație prețioasă, fie că este un adevăr și atunci îl apropie de lămurirea cazului, fie că este o minciună, și atunci poate evalua mai corect gradul de sinceritate, respectiv de nesinceritate a bănuitului.

Cunoașterea valorii informative a pendulării privirii trebuie să îl facă circumspect pe anchetator, care este dator să-și însușească controlul cât mai perfect al mimicii, al privirilor sale. Cu cât anchetatorul vrea să fie mai puțin permisiv, să nu se lase tatonat de bănuit, cu atât trebuie să fie mai stăpân pe cele mai mici reacții involuntare care l-ar putea trăda și ar da o armă valoroasă bănuitului.

În anumite momente ale dialogului, bănuitul nu trebuie să știe sub nici un motiv că anchetatorul aprobă sau nu unele din afirmațiile sale. Privirea interlocutorului nu este o sursă de informații, ci și un mijloc de condiționare a interlocutorului. La prima audiere, când i se cere bănuitului să relateze faptul incriminat, și unde el va da o versiune evident favorabilă lui, anchetatorul trebuie să îl lase să spună tot ce vrea, să aibă mare fluență în expunere. Dacă în cursul acestei relatări spontane învinuitul nu este întrerupt, ci dimpotrivă, prin privirea sau prin mișcările capului, anchetatorul îl încurajează, foarte probabil el va furniza suficient material pentru ca monologul odată terminat, să se ajungă la un dialog critic. Această condiționare prin gratificare este o capcană eficientă, care îl va ajuta pe anchetator să elaboreze în continuare o tactică adecvată situației.

În credința populară, cei care evită privirea interlocutorilor sunt oameni nesinceri. Mulți psihologi sunt însă de părere că evitarea privirii în ochii altora, mai ales în ochii celor investiți cu autoritate, este un semn de frustare. Prin definiție, orice învinuit sau inculpat, cei aflați în detenție preventivă, sunt într-o puternică stare de frustrare. Pierderea, chiar și vremelnică a libertății, contribuie la acea stare de frustrare, care în majoritatea cazurilor va duce la manifestări agresive. Agresivitatea în camera de audiere se manifestă mai ales în răspunsuri insolente, încercări de sfidare și ca reacție la privirea scrutătoare a anchetatorului, evitarea de a-1 privi în față. Simptomul stării de frustrare nu trebuie să fie deci confundat cu o trăsătură de personalitate (sinceritate – nesinceritate).

Anchetatorul care vrea să stabilească un contact uman cu învinuitul sau inculpatul trebuie să evite orice privire, gest sau vorbă care ar potența, cât de cât, starea de frustrare în care se găsește acesta.

4.3.3. Reguli tactice specifice raporturilor interpersonale de opozabilitate și confruntare

În literatura de specialitate, sunt câteva reguli tactice care pot facilitate nu numai stabilirea unui contact verbal între interlocutori, dar și în același timp, pot aduce un oponent în situația de a colabora:

1.în contactul cu adversarul înainte de a fi ascultați, suntem priviți;

2.exprimarea clară, în limbaj inteligibil a interlocutorului este obligatorie;

3.înainte de a vorbi, trebuie să știm să observăm și să ascultăm. Din primele clipe de contact cu bănuitul trebuie să-l studiem la început în ansamblu, și apoi mișcările necontrolabile în momentul în care este chestionat asupra problematicii critice. Mare semnificație au și pauzele pe care le face bănuitul, durata acestora putând fi interpretată ca indice al efortului de denaturare sau disimulare;

4.față de interlocutor se recomandă a se avea o atitudine deschisă. Adesea cel anchetat trebuie să fie încurajat, fie prin flatare („Eu te știam de băiat deștept…“), fie prin utilizarea unei formule de generalizare și nu de particularizare („Da, au mai făcut și alții așa ceva, nu ești dumneata singurul…“), ori de minimalizare și îndepărtare a pericolului („Vezi unde duce anturajul, consumul de alcool, în alte împrejurări fapta asta nu s-ar fi putut întâmpla…") etc.;

5.învinuitul sau inculpatul trebuie să fie convins că este ascultat cu cea mai mare atenție, căci această atitudine exprimă respectul anchetatorului față de el. De aceea după ce își termină relatarea și are impresia că a fost integral crezut se pot valorifica momentele psihologice create de întrebările de verificare a elementelor contradictorii sau nonconcordante, consecință a neadevărurilor structurate de interlocutor;

6.față de interlocutor se recomandă a avea o atitudine echilibrată, exasperant de calmă, răbdătoare (de fapt tenacitate și rezistență – „mai insistă încă puțin după momentul în care tu însuți simți că totul este zadarnic"). Aceasta deoarece în majoritatea cazurilor, timpul operează în defavoarea învinuitului sau inculpatului, starea tensională în care se află, până la mărturisirea completă, insecuritatea crescândă pe care o resimte în privința viitorului facându-1 să comită greșeli;

7.înțelegerea umană față de învinuit, prescrisă de legile noastre, dar care nu se confundă cu „bunăvoința" sau cu „iertarea", respectul persoanei învinuitului sau inculpatului, oricare ar fi crima pe care a săvârșit-o, creează un climat favorabil pentru a obține în limitele posibilului, cât mai multe informații de la învinuit sau inculpat – un gest de prietenie (apropierea scaunului, oferirea unei țigări, a unei cafele etc.), un sfat, istorisirea unei întâmplări asemănătoare prin consecințe, un proverb, o bătaie prietenească pe umăr etc., pot duce în momentele psihologice adecvat create, la mărturisiri complete.

4.4. Etape și strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului

4.4.1. Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului

Atât faza urmăririi penale cât și faza cercetării judecătorești, audierea învinuitului sau inculpatului, cuprind trei etape distincte:

•verificarea identității civile a învinuitului sau inculpatului, adică cunoașterea statutului de persoană fizică a învinuitului sau inculpatului, în sensul legii civile;

•ascultarea relatării libere;

•adresarea de întrebări, din partea anchetatorului în faza de urmărire penală; a procurorului și a părților în faza cercetării judecătorești, prin intermediul președintelui completului de judecată și de către președinte sau membrii completului, tot prin intermediul președintelui de complet.

a)Verificarea identității civile a învinuitului sau inculpatului

Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită altă persoană decât cea care a săvârșit infracțiunea. Verificarea identității constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația civilă a învinuitului.

Un moment important al acestei etape îl constituie introducerea în atmosfera învinuitului, scop în care i se pot adresa întrebări ce nu au legătură cu cauza, în vederea stabilirii contactului psihologic. În continuare se aduce la cunoștința învinuitului fapta care face obiectul cauzei, punându-i-se în vedere să declare tot ceea ce știe cu privire la fapta și învinuirea care i se aduce în legătură cu aceasta. înainte de a fi ascultat, învinuitului i se solicită să dea o declarație scrisă personal cu privire la învinuirea adusă. Prima etapă a ascultării reprezintă, de fapt, primul contact dintre învinuit și cel care efectuează ascultarea și este hotărâtoare pentru orientarea modului cum se va desfășură activitatea ulterioară a a organului de urmărire penală.

Verificarea identității nu constituie doar un simplu act tehnic, ci un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului față de situația în care se află, modul cum reacționează la întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afișează. Aceste observații ajută la stabilirea procedeelor tactice de ascultare; cu cât ele sunt mai complete și mai temeinice, cu atât ascultarea va fi mai ușoară.

b)Ascultarea relatării libere.

Începe prin adresarea unei întrebări cu caracter general prin care învinuitului i se solicită să declare tot ceea ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce, în acest mod, organul de anchetă judiciară oferă învinuitului posibilitatea de a declara tot ceea ce consideră că interesează cercetarea. O astfel de întrebare arputea fi formulată în maniera: „Sunteți învinuit de săvârșirea infracțiunii de omor, faptă prevăzută și pedepsită de art. 174 C.p., constând în aceea că în ziua de …ați aplicat numitului B.N. mai multe lovituri de cuțit, în urma cărora acesta a decedat. Ce aveți de declarat cu privire la această învinuire?"'

Învinuitul are posibilitatea să prezinte faptele în succesiunea lor firească, Iară a i se limita în vreun fel expunerea prin adresarea altor întrebări. În același timp, anchetatorul are posibilitatea să-l studieze pe învinuit, să-l observe și să noteze omisiunile, ezitările, aspectele cu privire la care apar contraziceri pentru ca, ulterior,pe marginea lor, să-și stabilească procedeele tactice ce le va adopta în ascultare. In timpul ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmațiilor acestuia, să-și manifeste satisfacția sau nemulțumirea. In funcție de poziția celui ascultat trebuie să dovedească stăpânire dc sine, răbdare, calm și, în general, o atitudine prin care să nu-și exteriorizeze sentimentele față de învinuit.

Relatarea liberă este un bun prilej pentru anchetator de a cunoaște și de a analiza poziția învinuitului prin compararea celor prezentate cu materialul probator existent la dosarul cauzei. Toate observațiile făcute în cursul acestei etape vor constitui temei pentru stabilirea procedeelor tactice care vor fi folosite în continuare. De aceea, chiar și atunci când învinuitul neagă faptele, denaturează adevărul, nu trebuie adoptată o poziție rigidă, ostilă față de acesta, deoarece există posibilitatea ca ulterior, să i se demonstreze poziția obstrucționistă în anchetă.

c)Adresarea de întrebări și ascultarea răspunsurilor învinuitului sau inculpatului .După ca învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei și învinuirii.Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitului ori inculpatului, etapă în care se oglindește în acel mai înalt grad modul cum a fost pregătită această activitate:

•să fie clare și precise;

•să fie formulate la nivelul de înțelegere al celui ascultat;

•să nu sugereze răspunsul pe care-1 așteaptă organul de urmărire penală;

•să oblige pe învinuit să relateze și nu să determine un răspuns scurt de genul da sau nu;

•să nu pună în încurcătură pe învinuit, mai ales atunci când acesta este bine intenționat, interesat în a declara adevărul.

În această etapă se adresează întrebări prevăzute în planul de ascultare care pot fi completate cu întrebări formulate pe parcursul ascultării, în funcție de răspunsurile învinuitului, de poziția sa, de problemele nou apărute în timpul ascultării.

Întrebările folosite în timpul ascultării pot fi clasificate în mai multe categorii, în raport cu scopul urmărit, cu natura și aria de cuprindere a aspectelor care urmează a fi lămurite, astfel:

•întrebări „temă" (cu caracter general), care vizează fapta – învinuirea în ansamblul său;

•întrebări „problemă" prin care se urmărește lămurirea unor aspecte ale activității ilicite desfășurate, anumite aspecte ale cauzei;

•întrebări „detaliu", având caracter strict limitat la anumite amănunte prin care se urmărește obținerea de explicații ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi de precizare, de completare, de control, prin adresarea cărora se urmărește determinarea cu exactitate a unor împrejurări, pentru lămurirea unor aspecte omise cu ocazia relatării libere, pentru verificarea siguranței și constanței în declarații a persoanei ascultate.

Alegerea întrebărilor care vor fi folosite în timpul anchetei depinde, în primul rând, de poziția învinuitului cu privire la învinuire, poziție ce poate consta în recunoașterea faptei și a învinuirii, negarea, respingerea învinuirii, diminuarea -atenuarea învinuirii prin recunoașterea parțială, de regulă a unor aspecte mai puțin grave ale activității ilicite desfășurate, refuzul de a face declarații.

În cazul recunoașterii învinuirii, după terminarea expunerii libere, dacă se apreciază că declarația nu este completă sau unele probleme sunt neclare, se procedează la adresarea unor întrebări de completare, de precizare și de control.

Întrebările trebuie să se refere la fapte, împrejurări concrete, evitându-se a se solicita învinuitului să facă aprecieri, presupuneri ori să exprime opinii personale.

În condițiile când învinuitul încearcă să nege faptele, pe lângă întrebările de completare, de precizare și de control, trebuie să se folosească, în mod deosebit, întrebările detaliu. O situație aparte o prezintă aceea că învinuitul refuză să facă

declarații. Cunoscând personalitatea și psihologia celui ascultat, anchetatorul trebuie să stabilească motivele pentru care el refuză colaborarea.

4.4.2. Strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului (bănuitului)

Cunoșterea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea și stabilirea corectă a datelor privind persoana învinuitului (inculpatului) folosesc anchetatorului la stabilirea procedeelor tactice de efectuare a ascultării.

Tactica ascultării învinuitului (inculpatului) cuprinde metode și mijloace legale folosite în activitatea de ascultare, în scopul obținerii unor declarații complete și veridice, care să contribuie la aflarea adevărului și clarificarea tuturor aspectelor cauzei. Dispozițiile legale și regulile tactice criminalistice reprezintă elemente de bază în stabilirea tacticii. O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale în fiecare cauză în parte, la personalitatea celui ascultat și la poziția învinuitului (inculpatului).

În cele ce urmează vom prezenta procedeele tactice de ascultare a învinuitului, cunoscute în practica autorităților judiciare:

a)Strategii de interogare vizând folosirea întrebărilor de detaliu

Întrebările de această natură se folosesc pentru a obține de la învinuit amănunte referitoare la diferitele împrejurări ale faptei săvârșite, care să permită verificarea explicațiilor. Scopul utilizării acestor întrebări este de a demonstra bănuitului netemeinicia susținerilor sale și de a-1 determina să renunțe la negarea faptelor săvârșite. Practica atestă că acest procedeu tactic dă rezultate bune în cazul învinuiților recidiviști (infractori cu experiență) care, deși își pregătesc atent declarațiile, comit totuși erori și inconsecvențele logice. Ori, tocmai asemenea aspecte trebuie exploatate, prin folosirea acestui gen de întrebări, pentru a determina furnizarea datelor necesare aflării adevărului, colaborarea învinuitului, clarificarea problemelor cauzei. De aceea, întrebările detaliu, împreună cu alte procedee de ascultare, sunt folosite frecvent în cazul când învinuitul face declarații nesigure, contradictorii.

b)Strategii de interogare repetată

Acest procedeu constă în reaudieri ale învinuitului cu privire la aceleași fapte,împrejurări, amănunte, la intervale diferite de timp. Intre diversele declarații ale învinuitului vor apare, inevitabil, contraziceri, nepotriviri, cu toate încercările de a reproduce cele relatate anterior, pentru că detaliile nu vor putea fi puse la punct, nu vor putea fi repetate, cu toate pregătirile făcute în acest sens de către acesta, demonstrându-i-se, astfel, netemeinicia afirmațiilor pe care le-a făcut anterior și putând fi determinat să recunoască adevărul.

c)Strategii de interogare sistematică

Acest procedeu se folosește atât în cazul învinuitului sincer, pentru a-l ajuta să lămurească complet toată problematica cauzei, mai ales în cauzele complexe, cât și al celor nesinceri pentru că îi obligă să dea explicații logice și cronologice la toate aspectele privind învinuirea.

În cadrul acestui procedeu, prin intermediul întrebărilor problemă, învinuitului i se solicită să clarifice sistematic cum a conceput și pregătit infracțiunea, persoanele participante și modul în care a acționat fiecare. Atunci când cel ascultat a săvârșit mai multe infracțiuni, în raport cu personalitatea și psihologia acestuia, anchetatorul va stabili dacă ascultarea va începe în legătură cu infracțiunea cea mai ușoară sau cea mai gravă. Când există mai mulți învinuiți în cauză, fiecare trebuie ascultat atât cu privire la activitatea proprie, cât și separat, cu privire la activitatea fiecărui participant.

d)Strategii de interogare încrucișată

Scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de apărare al învinuitului nesincer, care se situează pe poziția negării totale a faptelor săvârșite. Este un procedeu ofensiv și constă în ascultarea aceluiași învinuit de către doi ori mai mulți anchetatori ce s-au pregătit în mod special an acest scop și cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea. Procedeul prezintă un anumit avantaj, dar și dezavantaj. Avantajul constă în faptul că învinuitului sau inculpatului nu i se dă posibilitatea să-și pregătească răspunsuri mincinoase, întrebările fiind adresate de fiecare anchetator alternativ, într-un ritm susținut, alert. Dezavantaje: derutarea persoanelor cu structură psihică slabă, încurcarea celui ascultat, anchetatorii înșiși putându-se încurca reciproc, mai ales atunci când nu toți stăpânesc perfect problema cauzei.

e)Strategii de interogare vizând tactica complexului de vinovăție

Acest procedeu constă în adresarea alternativă a unor întrebări care conțin cuvinte afectogene (critice) privitoare la faptă și la rezultatele ei și a unor întrebări ce nu au legătură directă cu cauza. Pentru realizarea scopului – obținerea unor declarații sincere

-trebuie observate, atent reacțiile învinuitului la diversele întrebări ce i se adresează, întrucât reușita procedeului nu depinde numai de răspunsurile celui ascultat, ci și de observarea și aprecierea acestuia.

f)Strategii de interogare vizând folosirea probelor de vinovăție

Procedeul se folosește în ascultarea învinuitului nesincer, care încearcă să denatureze adevărul, să îngreuneze cercetările, mai ales dacă este recidivist, ce, de regulă, recunoaște faptele numai în măsura în care este convins despre existența și temeinicia probelor administrate împotriva sa. Procedeul se utilizează numai după cunoașterea exactă a poziției învinuitului. Aceasta presupune ca învinuitului ascultat să i se consemneze declarația, indiferent de poziția avută față de faptele pentru care este învinuit, întrucât numai astfel se poate adopta procedeul tactic de ascultare adecvat.

Obținerea de rezultate bune prin folosirea acestui procedeu este asigurată de respectarea unor cerințe, printre care:

•cunoașterea temeinică de către anchetator a tuturor probelor din dosar, a legăturii ce există între acestea și activitatea ilicită desfășurată de către învinuit;

•cunoașterea valorii fiecărei probe din dosar;

•stabilirea celui mai indicat moment pentru folosirea probelor de vinovăție și a ordinii în care acestea vor fi prezentate;

•stabilirea judicioasă a întrebărilor ce vor însoți prezentarea probelor.

Atenția care trebuie acordată folosirii acestui procedeu de ascultare se explică prin aceea că orice eroare din partea anchetatorului poate compromite întreaga muncă desfășurată pentru determinarea învinuitului să facă declarații veridice și complete; luând cunoștință prematur de probele existente, cel ascultat va recunoaște numai ceea ce este dovedit sau, convingându-se de insuficiența ori de forța probantă redusă a dovezilor de vinovăție prezentate, va continua să persevereze în a respinge învinuirea adusă. În raport cu personalitatea și psihologia învinuitului se poate proceda la prezentarea frontală sau prezentarea progresivă a probelor de vinovăție. Prima metodă presupune prezentarea în mod neașteptat, de la început, a probelor care îi dovedesc vinovăția și adresarea de întrebări directe cu privire la fapta săvârșită. înaintea acestui moment, învinuitul sau inculpatul trebuie să fie întrebat în legătură cu împrejurările dovedite prin probele care urmează a fi folosite, urmărindu-se, astfel, crearea momentului psihologic necesar cunoașterii faptelor, renunțării la poziția de nesinceritate.

În practica organelor de anchetă judiciară este mai frecvent folosită prezentarea progresivă a probelor de vinovăție, ce constă în ascultarea în mod treptat, plecându-se de la aspecte mai puțin importante, cu prezentarea de probe care nu dovedesc nemijlocit săvârșirea faptei, vinovăția, continuându-se cu cele ce au relevanță deosebită, din care rezultă direct vinovăția.

g)Strategia interogării unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii

Procedeul se aplică atunci când în cauză există mai mulți învinuiți (inculpați) participanți la săvârșirea aceleiași infracțiuni. Cunoașterea învinuirilor inculpaților implicați în cauză permite anchetatorului să găsească veriga cea mai slabă în rândul participanților și cu aceasta să înceapă ascultarea. Se solicită celui ascultat să declare ceea ce cunoaște despre activitatea celorlalți participanți la infracțiune, lăsându-i impresia că persoana sa interesează mai puțin organul de urmărire penală,

În acest mod, învinuitul poate prezenta date valoroase în legătură cu infracțiunea săvârșită, date pe care ulterior, va trebui să le explice, iar apoi să facă declarații despre propria activitate.

Procedeul prezintă și dezavantaje pentru că nu întotdeauna cel ascultat este dispus să divulge activitatea participanților, având în vedere înțelegerile stabilite înainte, dar mai ales după săvârșirea infracțiunii, privitoare la modul de comportare în eventualitatea descoperirii faptelor. Neștiind dacă și ce au declarat ceilalți participanți, fiecare va avea rețineri, dar va manifesta, în schimb, un interes deosebit pentru a afla din anchetă care este poziția celorlalți învinuiți. Cu răbdare, tact și perseverență se poate ajunge la determinarea învinuiților să facă mărturisiri, să declare despre faptele comise de către ceilalți participanți.

Prin confruntarea datelor obținute din declarațiile participanților, chiar dacă nu au declarat totul despre propria activitate, anchetatorul poate desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicați în cauză. Acest procedeu permite obținerea unor rezultate pozitive, întrucât fiecare învinuit aflat în fața unor date cunoscute de anchetator, despre care el nu declarase nimic anterior, va fi mai cooperant în relatarea activităților infracționale a celorlalți participanți, în măsura în care le cunoaște.

h)Strategia interogării vizând spargerea alibiului sau justificarea timpului critic.

Timpul critic reprezintă suma duratei activităților ce au precedat săvârșirea infracțiunii a acțiunilor ce caracterizează săvârșirea infracțiunii și perioada imediat post-infracțională. Acest procedeu se folosește, de regulă, atunci când bănuitul refuză să facă declarații. Cunoscându-se activitatea bănuitului i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a întreprins înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii. Explicațiile date vor fi verificate minuțios pe zile, ore, minute și locuri. De asemenea, procedeul se folosește în ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanți în declarații, care încearcă să îngreuneze aflarea adevărului. Acestora li se va cere să arate ce au făcut pe zile și ore, să prezinte locurile unde s-au aflat și persoanele cu care au luat legătura.

Verificarea datelor furnizate de bănuit oferă anchetatorului posibilitatea constatării nesincerității relatărilor, întrucât în declarațiile acestuia apar neconcordanțe în justificarea timpului critic.

Pe baza rezultatelor verificărilor, folosindu-sc starea psihică a bănuitului,acesta va putea fi determinat să recunoască faptele cu ocazia unei noi ascultări. In cazul acestui procedeu se mai poate solicita bănuitului să justifice sursa mijloacelor de existență (în cazul celor neîncadrați în muncă) să dea explicații cu privire la proveniența bunurilor, valorilor găsite cu ocazia perchezițiilor corporale sau domiciliare.

Utilizarea procedeului de justificare a timpului critic permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infracțiuni și făptuitori mai ales că, așa cum demonstrează cazuistica judiciară, tăcerea reprezintă, la fel ca și alibiul, încercarea de a ascunde și alte fapte, ca și pe participanți.

i)Strategii vizând interogatoriu] psihanalitic

Interogatoriul psihanalitic este interogatoriul viitorului, este inofensiv, curat, respectă „integral demnitatea, drepturile și libertățile cetățeanului din perspectiva prezumției de nevinovăție, este un joc al inteligenței prilejuit preponderent de o simplă discuție asupra cazului și care dă posibilitatea individului dc a se apăra cu toate mijloacele – cele legale sau ilegale“.

Comportamentul duplicitar este des întâlnit în practica judiciară, simularea desemnând efortul conștient întreprins cu perseverență de către subiectul interogat pentru a masca trăiri, unele stări sufletești, intenții, acțiuni, fapte și probe cu scopul de a aduce ancheta judiciară pe căi greșite, în vederea sustragerii de la pedeapsă. Duplicitatea (simularea) este caracteristica unei persoane care adoptă două atitudini și joacă premeditat două roluri, afișează sentimente și gânduri diferite de cele pe care le simte cu adevărat. Analizând minciuna la intersecția dintre forma gândită, forma transmisă și factualitate, se reține:

-simularea este asigurată de divergența dintre forma gândită și cea exprimată;

Minciuna reprezintă constructul mental strategic, apărarea, pe care, din perspectiva psihologiei judiciare, bănuitul o îndreaptă împotriva celui ce îi interoghează, adoptând un comportament voit contrafactual cu referință voit pragmatică și vizând o finalizare persuasiv intențională.

În timpul anchetei apare la individul supus ei, un dezechilibru psihic provocat de excesiva acumulare de energie determinată de conflictele interpsihice. Astfel, conflictul dintre pulsiunile inconștientului și actul conștient determinate de raportul Eu-realitate, se concretizează în manifestări ce scapă cenzurii conștientului, fiind localizate la nivelul preconștientului.

Altfel spus, conținuturile intelectuale sunt respinse, refulate de conștiință ca stări ce trezesc anchetatorului atitudini de autocontrol în scopul acoperirii manifestărilor emoționale, dar ele continuând să-și exercite presiunea asupra cenzurii conștientului, provocând acte greșite. În interogatoriul care se adresează făptuitorului acesta se va autodemasca sub influența Eu-lui sedimentat în subconștient, alături de Eu-ul primitiv și brutal, identificând la aceștia lapsusuri, erori caracteristice, acte simptomatice, uitarea sau deformarea unor nume familiare etc.

-lăsarea obiectelor, în cursul cercetării câmpului faptei, specialistul criminalist identifică primele acte simptomatice ale subconștientului care sunt veritabilii indici orientativi în direcția identificării făptuitorului. Acest act simptomatic de uitare a obiectelor în câmpul faptei se explică prin faptul că se scapă de sub controlul cenzurii a unora din elementele asupra cărora acesta veghează, aceasta slăbindu-se din cauza instinctului de conservare activat de teama de a fi identificat;

-revenirea la locul faptei este consecința necesității detensionării psihice a făptuitorului sub presiunea Eu-ului social care dezaprobă inconștient actul criminal. Unii autori cred că eterna reîntoarcere la locul faptei este generată de plăcerea înfiorătoare și dulce a tensiunilor emoțional afective pe care o dă făptuitorului retrăirea actului infracțional și descărcarea treptată a tensiunilor. Psihanalitic credem că revenirea vine din instinctul de conservare, de a asigura că nu s-a comis nici o greșeală;

-lapsusul este tributar imaginilor flotante care sunt în apropierea conștiinței. Influența lor se resimte făcând să devieze curgerea normală a vorbirii, nu din cauza asemănărilor pur acustice dintre două cuvinte, ci din cauza unui gând ascuns sau din cauza unei stări generale contradictorie celei pe care o afirmă verbal;

-uitarea cuvintelor și a numelor proprii: cercetarea numelor proprii în interogatoriu este de o mare importanță. Atenția trebuie îndreptată asupra numelor în legătură directă cu vina, asupra cărora conștiința veghează cu rezonanță sau contiguitate în acest sens.

erorile de lectură și de scris: cauza este aceeași ca și la producerea unui lapsus. O idee este refulată sub presiunea unei neplăceri ulterioare, imaginile flotante din jurul conștiinței prin forța lor dinamică modifică mersul normal al scrisului și cititului, de aceea nu este lipsit de importanță obiceiul unor magistrați de a-1 pune pe reclamant să-și citească singur declarațiile;

actele simptomatice accidental, sunt mărturisiri involuntare ale unor gânduri, afecțiuni, repulsii, care scapă de sub controlul vigilent al Eu-ului conștient. Autorul unui act simptomatic își dezvăluie o intenție a subconștientului într-un moment când cenzura nu își exercită cu strictețe rolul său;

asociațiile de idei se bazează pe aglutinarea ideilor și centrarea lor pe un trunchi ideativ, un cuvânt sau o idee ce face parte dintr-un complex psihic.

Condiția interogatoriului psihanalitic este realizarea atmosferei de intimitate din care se poate obține starea de contlanță permițând Eu-ului social, matricei morale să se armonizeze cu tensiunile refulate prin actul mărturisirii, acceptării comiterii faptei și a pedepsei.

j) Coordonatele psihologice ale instituțiilor confruntării, prezentării pentru recunoaștere și reconstituiri ca activități ale urmăririi penale

Semnele evidente includ:

Negarea exagerata – proteste repetate legate de inocenta;
Balbaiala – poticnirea in rostirea cuvintelor fara o fluenta naturala;
Agitarea mainilor – se prosteste, isi freaca mainile, isi alege si se joaca cu degetele si mainile in timp ce vorbeste.
Contactul vizual – ii este imposibil sa il realizeze sau sa iasa din el.

Majoritatea oamenilor care intentioneaza sa spuna o minciuna isi fabrica povestea cu mult inainte si devin confortabili cu ea si foarte rar sunt prinsi asa de usor. La fel, multe din semnele de mai sus pot fi simple semne ale nervozitatii sau timiditatii sau ale disconfortului provocat de situatia noua.
Exista si multe semne subtile pe care multi oameni le trec cu vederea si care pot afecta pana si pe mincinosii perfecti. 

Acestea sunt:

Discursul prea formal – folosirea cuvintelor lungi, foarte corect gramatical si o serie de formule de exprimare care in mod normal ar fi scurtate, sugerand un discurs scris mai degraba decat o conversatie naturala.
Foarte putine gesturi si nici o fixare – miscarile fizice ilustreaza ceea ce este descris si sunt activitati naturale si comune;
Justificarea – incercarea de a justifica fiecare detaliu cu explicatii lungi;
Nepotrivirea – nepotrivirea intre tonul vocii si expresivitate.

Problema daca minciunile pot fi descoperite satisfacator prin metode non-verbale este un subiect destul de controversat. In incercarea de a face detectarea minciunii cat mai riguroasa s-au construit diferite masini care sa surprinda acele comportamente care dezvaluie minciuna. 
Detectorul de minciuni, poligraful, masoara stresul psihologic pe care o persoana il indura intr-un numar de masuratori, cand el sau ea fac o serie de declaratii sau raspund la niste intrebari. Sa intamplat ca aceasta metoda sa dea gres, dar este in continuare folosita.

Detectoarele de minciuni nu masoara minciuna. Ele masoara cateva schimbari fiziologice in corpul unei persoane, care sunt considerate raspunsuri automate la stresul produs de minciuna. Este vorba de presiunea sangelui, pulsul, respiratia, transpiratia, activitatea electrodermala. Cand aceste functii ies din normalitate, se poate presupune ca subiectul minte.

INVESTIGAREA PSIHOLOGICA A COMPORTAMENTULUI SIMULAT

COMPORTAMENTUL NORMAL VERSUS COMPORTAMENTUL SIMULAT

In sens larg, comportamentul reprezinta maniera specifica prin care subiectul uman este determinat sa raspunda printr-un ansamblu de reactii la solicitarile de ordin fizic sau social care vin din ambianta, cautand ca prin aceasta sa se adapteze la situatiile nou intervenite.
In viata unei persoane apar adesea situatii care o solicita contradictoriu. Anumite conveniente sociale pot intra in contradictie cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime ale persoanei, cu sistemul propriu de valori. Apar in acest caz dilemele de comportament, depasirea lor presupunand din partea persoanei maturitate sociala, plasticitate psihica si suplete comportamentala. 
Daca adeptii "behaviorismului ortodox" foloseau termenul de comportament pentru a face referire la reactiile exteriorizate ale organismului, la ceea ce putea fi observat, inregistrat si masurat direct, odata cu dezvoltarea procedeelor si tehnicilor de inregistrare a reactiilor organismului au fost descoperite si urmarite noi modificari interne ce tin de procesele gandirii, emotiei, limbajului etc. mai fine decat cele observate anterior. Astfel s-au distins doua modalitati de raspuns comportmental
Comportamentul aparent ("overt behavior") care include reactiile exteriorizate ale persoanei, observabile direct, cum ar fi limbajul vorbit sau gestual, mimica, activitatea de miscare a membrelor sau corpului. Termenul de "overt behavior", initial apare in lucrarile a mai multor autori: Ruch (1963), McGuigan (1966), Munn (1966), Skinner (1966). 
Comportamentul inaparent ("covert behavior") include modificarile interne, indirect decelabile, ce insotesc procesele gandirii, emotiei, limbajului etc. dintre care amintim: modificarile ritmului respirator, ale ritmului cardiac, a secretiei salivare, intensificarea activitatii glandelor sudoripare, a compozitiei chimice si hormonale a sangelui, cresterea conductantei electrice a pielii etc. Termenul de "covert behavoir" a fost utilizat de McGuigan & Skinner (1966). 
Exista o continua intersanjabilitate intre cele doua modalitati comportamentale, in sensul ca unui comportament aparent ii corespund obligatoriu forme de comportament inaparent, insa nu oricaror manifestari inaparente le corespund manifestari de comportament aparent. Atat modalitatile aparente cat si cele inaparente sunt aspecte ale unui comportament larg cu o caracteristica de unicitate pentru momentul respectiv. 
Se stie ca orice comportament are concomitente cognitive si / sau biochimice, dupa cum orice modificare biochimica este resimtita in modul de procesare a informatiei sau in comportament. Luand in calcul finalitatea actiunii, este important de sesizat cauza principala care optimizeaza interactiunea persoanei cu mediul, putandu-se astfel interveni asupra factorilor blocanti atat la nivel intern, cat si la nivel extern (Miclea, 1997). 

TEHNICI SI MIJLOACE DE INVESTIGARE A COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Inca din cele mai vechi timpuri ale existentei, s-a constatat faptul ca atunci cand o persoana minte, au loc modificari psihofiziologice la nivelul organismului acesteia. Bazandu-se pe aceasta supozitie, au fost descoperite si perfectionate diferite tehnici de detectare psihofiziologica a comportamentului simulat. 
Orice instrument de masura, fie el traditional sau modern are la baza o anumita teorie. Aceasta teorie poate fi explicita, detaliata pana in cel mai mic amanunt, sau implicita, ramanand la latitudinea persoanei gasirea relatiilor care stau la baza ei (Szamosközi, 1997). 
Daca in antichitate se considera ca la originea reactiilor psihofiziologice se afla "Puterea Divina" (Lea, 1870), studiile contemporane sugereaza ca factorul major, determinant al reactiilor psihofiziologice il reprezinta variabilele motivational-emotionale, iar studiile recente sustin ca factorul major in acest proces este reprezentat de variabilele cognitive. 
Procesele cognitive sunt insotite de unele manifestari observabile si neobservabile direct, care pot fi constatate in mod obiectiv prin inregistrarea cu ajutorul unor aparate (poligraf, fonograf, electroencefalograf etc.) a modificarilor vasculare, cerebrale, de temperatura a pielii si respiratorii (Stanoiu, 1981). 
La persoanele normale din punct de vedere psihofiziologic, comportamentul simulat este adeseori asociat cu trairea unor stari emotive intense care se accentueaza in momentul investigatiei criminalistice. 
Cele mai frecvente reactii psihofiziologice care au fost puse in evidenta la subiectii supusi anchetei judiciare, ca urmare a unor comportamente infractionale savarsite si care erau motivati pentru dezvoltarea unui comportament simulat, au fost: accelerarea ritmului cardiac, cresterea presiunii sangvine, aparitia fenomenelor vasodilatatorii si vasoconstrictorii (hiperemie sau paloare), accelerarea si sacadarea respiratiei, dereglarea fonatiei si emisiunii de sunete, hiposalivatia si contractarea subita a muschilor scheletici. 
Toate aceste reactii neurovegetative, declansate intern, sunt slab supuse unui control voluntar, fiind determinate de gradul de percepere a riscului de a fi detectat, rod al unei evaluari cognitive a situatiei. Aceste reactii sunt asociate cu un comportament manifest, cu valoare de identificare, pentru specialistii din domeniul judiciar, a unei disonante intre declaratiile subiectului si gradul de acord asupra lor. Din comportamentele externe relationate cu modificarile neurofiziologice rezulta schimbari ale mimicii si pantomimicii, blocarea brusca a functiilor motorii, tremurul din voce, modificarea timpului de latenta intre perceperea intrebarii si furnizarea raspunsului. 
Manifestarile prezentate anterior sunt elemente ale vietii psihice si comportamentale pe care orice persoana le experimenteaza de-a lungul vietii, fie ca a fost sau nu obiect al unei investigatii criminalistice. Ele au fost puse in evidenta prin diverse incercari practice si experimentale de-a lungul timpului, insa ceea ce s-a obtinut sunt doar patternuri de posibile manifestari (comportamentale si fiziologice), care difera de la o persoana la alta datorita frecventei, intensitatii, duratei etc. In functie de modul in care sunt traite si exteriorizate aceste "comportamente" s-au creat diferite tehnici de control a sinceritatii. Cele mai cunoscute tehnici de investigare in acest domeniu sunt:
• Metoda asociatiei libere;
• Metoda experientei motrice;
• Tehnici pentru suprimarea cenzurii constiente;
• Metoda detectarii stresului emotional in scris;
• Metoda detectarii stresului din voce;
• Tehnica poligraf;
• Potentialele evocate ale creierului.

Metoda asociatiei libere

Ca tehnica de diagnosticare a comportamentului simulat, porneste de la premisa ca o anumita semnificatie a cuvintelor-stimul, care se prezinta subiectului investigat, determina o activare la nivelul retelelor semantice, exercitand o influenta specifica asupra starii emotionale a subiectului, respectiv asupra asociatiilor pe care acesta le stabileste ulterior. 
Exista o serie de criterii care-si fac simtita prezenta in orientarea stabilirii asocierilor de idei legate de un cuvant stimul. Astfel, daca la cuvantul-stimul "mic" se raspunde prin cuvantul "mare", iar la "alb" cu " negru", se poate concluziona ca asocierile facute au la baza principiul contrastului (Ciofu, 1974). 
Una dintre modalitatile acestei tehnici strans legate de detectarea comportamentului simulat o reprezinta inregistrarea timpului de latenta. Anastasi (1964), in urma utilizarii acestei metodologii, concluziona: "daca viteza de reactie verbala este diferita la cuvintele critice fata de cele nesemnificative, daca subiectul refuza raspunsul la unele cuvinte critice sau repeta, in lipsa altui cuvant, raspunsuri verbale anterioare, atunci vinovatia subiectului poate fi socotita dovedita". 
Prin timpul de latenta se intelege perioada care se scurge de la emiterea unui stimul pana la producerea reactiei. 
In cadrul acestor tehnici intra si proba Abrahamsen-Rassanof-Yung, care utilizeaza tehnica asocierii de cuvinte insotita de inregistrarea timpilor de raspuns, ca indicatori ai starilor afective legate de evenimente pe care persoana, obiect al investigatiei, vrea sa le ascunda. Procedura consta in administrarea unei liste de cuvinte la care subiectul trebuie sa gaseasca cuvinte asociate, intr-un timp cat mai scurt. Lista este elaborata de catre un specialist in domeniul detectiei comportamentului simulat, dupa o studiere detaliata a cazului, si cuprinde cuvinte "neutre", respectiv "afectogene", a caror semnificatie este legata direct sau indirect de ceea ce subiectul incearca sa ascunda. Comparatia intre reactiile la cele doua tipuri de cuvinte (neutre sau afectogene) permite decelarea influentei emotivitatii, determinata de perceperea riscului de a fi detectat, asupra tipului de raspuns oferit si a timpului de reactie, cunoscandu-se ca la stimulii neutri timpul de latenta este constant, iar la cuvintele afectogene crescut (Bogdan, 1973). 
Indicii care se urmaresc pentru a se putea pune in evidenta tendinta de simulare a subiectului sunt:
• Repetarea cuvantului-stimul – necesara pentru a avea timp sa elaboreze un alt tip de raspuns. 
• Latenta raspunsului – variabila in functie de subiect si conditionata de natura stimulilor. Este mai mare pentru cuvintele abstracte decat pentru cele concrete. Timpii de reactie mai mari de patru secunde indica o incercare de simulare. 
• Asociatia superficiala – asociatia intrinseca, presupusa a fi cea ceruta de catre cuvantul stimul, este derogata uneia superficiale. Se presupune ca subiectul, considerand ca asociatia ar fi prea expresiva, incearca sa o substituie uneia mai putin incriminante. 
• Repetarea cuvintelor oferite ca raspuns – un cuvant repetat de mai multe ori indica existenta unei semnificatii care trebuie verificata. 
• Modificarea sensului cuvantului intial – consta in oferirea unui raspuns pe care apoi incearca sa-l explice privit dintr-o alta perspectiva. 
In majoritatea cazurilor indicii prezentati anterior, apar strict legati de anumite cuvinte stimul, chiar si la repetarea probei. 
La noi in tara cercetari cu aceasta tematica a efectuat Al. Rosca (1934; 1971), prin metoda folosita obtinandu-se diagnosticarea justa in 80% din cazuri. 
Aceasta tehnica de detectarea a comportamentului simulat este uneori folosita in domeniul judiciar, insa pentru a-i creste eficienta se foloseste in combinatie cu alte tehnici (metoda experientei motrice, hipnoza, poligraf etc.).

Metoda experientei motrice

Primele incercari legate de aceasta metoda presupuneau inregistrarea reactiilor fiziologice ale unui subiect care era investigat, folosindu-se tehnica asocierilor libere. 
S-a constatat ca cu cat incarcatura emotionala a cuvantului prezentat era mai mare, cu atat pe inscriptor apareau reactii vegetative (respiratia, EEG) mai ample, iar fonograma raspunsului verbal prezenta o latenta marita (Ciofu, 1974). 
Bazandu-se pe cercetari similare si observand legatura, creata in timp, intre un fenomen central, nemasurabil direct si un fenomen motor-periferic (presiuni digitale ritmate pe o membrana pneumatica), psihologul rus H. R. Luria (1959) elaboreaza o noua metoda numita a "experientei motrice". 
Aceasta tehnica a fost modificata si imbunatatita de catre psihologul de origine spaniola Mira Y Lopez (1959), care a construit un aparat numit manotonometru. 
Experimentul consta in faptul ca subiectul trebuia sa-si dubleze raspunsul verbal, la cuvantul stimul continut in lista, cu o reactie motorie (apasarea pe o clapa). In aceste conditii subiectul isi concentreaza atentia asupra mainii cu care trebuie sa indeplineasca sarcina, modificarile care au loc la nivelul celeilalte maini scapand controlului constient, fiind inregistrate. Inregistrarea unui tremur asociat cu o latenta ridicata a raspunsului verbal reprezinta indiciul unei eventuale tentative de simulare. 
Luria constata ca in conditiile unei puternice activari emotionale, produsa de efortul de disimulare, curba motrica inregistrata se modifica in asa masura incat aceasta activare emotionala este decelabila. 
Metoda prezentata si-a avut utilitatea la vremea respectiva (prima parte a secolului XX), azi fiind inlocuita de alte tehnici cu o acuratete mult crescuta.

Tehnici pentru suprimarea cenzurii constiente

Scopul acestor tehnici consta in suprimarea controlului constient al declaratiilor, astfel incat raspunsurile sa fie automate, lipsite de influenta controlului rational voluntar. 
Tehnicile de acest gen isi au originea in antichitate unde, cunoscandu-se efectul alcoolului asupra starii de constiinta si a controlului voluntar, prizonierilor de razboi li se administra alcool pentru a se putea obtine de la acestia informatii care in stare normala nu ar fi fost furnizate. 
Dupa studierea efectelor pe care le are hipnoza asupra starii de constiinta, s-a recurs la folosirea ei pentru detectarea comportamentului simulat. In 1905 Sanchez Herrera a utilizat pentru prima data hipnoza in practica judiciara. In urma experientei acumulate acesta concluzioneaza ca metoda nu poate fi generalizata, deoarece pe langa un bun hipnotizator este nevoie si de complezenta celui care urmeaza sa fie hipnotizat. Afirmatiile lui Herrera se bazeaza numai pe experienta sa si pe un suport teoretic superficial, la acea vreme. 
Cercetarile ulterioare au demonstrat existenta a doua tipuri de tehnici de hipnotizare care pot fi utilizate in practica judiaciara (Udolf, 1987):
• una permisiva (materna) – care presupune un mod "cald" de abordare a persoanei ce urmeaza a fi hipnotizata, complezenta din partea acesteia, aderenta la procedura etc. ;
• una agresiva (paterna) – care presupune ca subiectul sa nu coopereze si sa nu doreasca implicit sa fie hipnotizat, bazandu-se pe abilitatile hipnotizatorului si avand o modalitate specifica de abordare a persoanei. 
Nu este greu de inteles de ce tehnica de hipnotizare folosita de Herrera nu se putea aplica decat in situatii rare persoanelor aflate sub investigatie judiciara. O persoana vinovata va fi motivata pentru a se impotrivi sau simula starea de transa in vederea eludarii informatiilor pe care acesta nu vrea sa le marturiseasca. 
Hipnoza ca tehnica de detectare a comportamentului simulat se aplica in prezent in domeniul criminalistic alaturi de investigatiile cu ajutorul poligrafului (Bus & David, 1999). 
In cadrul Laboratorului psihologic de detectie a comportamentului simulat Cluj, aceasta metoda a fost aplicata de catre Ioan Bus in colaborare cu Mircea Miclea si Daniel David de la Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei Cluj. 
O alta metoda subsumata acestei categorii presupunea utilizarea unor substante psiho-farmaceutice ca eterul, morfina, preparate barbiturice etc. care aduc subiectul, caruia i se administreaza, intr-o stare de semiconstienta numita "automatism oniric". In aceasta stare cenzura constienta este obnubilata, fara a se suprima complet capacitatea de exprimare sau de reactie automata. 
In anul 1918, un medic american (House) a lansat un preparat numit “Thruth-serum” (serul adevarului). In urma administrarii substantei respective, autorul pretindea ca se obtin declaratii foarte sincere in legatura cu infractiunea pe care un subiect a comis-o. Procedura consta in administrarea serului (1% bromhidrat de scopolamina si 2% clorhidrat de morfina) la fiecare jumatate de ora in doze de 1 sau 2 mm3 (in functie de greutate si varsta) pana la obtinerea unei stari de semiconstienta (Eysenck, 1966; Bogdan, 1973). 
In prezent o astfel de tehnica este interzisa, considerandu-se ca ar reprezenta o grava incalcare a dreptului de aparare a individului.

Metoda detectarii stresului emotional in scris

Este o metoda prin care se inregistreaza sub forma grafica modificarile intervenite in scrisul unei persoane aflata intr-o stare de tensiune psihica. Se inregistreaza trei caracteristici ale scrisului:
• timpul de latenta;
• durata scrierii raspunsului;
• presiunea scrierii. 
Incaperea in care se desfasoara examinarea trebuie sa fie izolata fonic, sa asigure confortul necesar acestui gen de examinare, deoarece orice zgomot, orice interventie din afara influenteaza negativ desfasurarea, respectiv rezultatele testarii (Nichifor, 1978; Stancu, 1995). 
Se recomanda utilizarea acestei tehnici in paralel cu testarea la poligraf, realizandu-se o completare reciproca a rezultatelor obtinute prin cele doua metode.

Metoda detectarii stresului din voce

Datele oferite de literatura de specialitate demonstreaza ca printre indicatorii cei mai sensibili ai emotiei se inscriu si caracteristicile conturului, vitezei, amplitudinii frecventei tonului fundamental al vocii de-a lungul unei rostiri, ca urmare a modificarilor de ordin fiziologic in aductia si abductia corzilor vocale (Ciopraga, 1996). 
Schimbarile la nivelul frecventei tonului fundamental se instaleaza, de regula, in spectrul neauzibil al vocii, domeniu care nu este in intregime controlat de constiinta. 
Detectorul de stres psihologic (Psychological Stress Evaluator – PSE), este un dispozitiv care permite evidentierea stresului emotional din voce, mai exact modulatiile, inauzibile si involuntare, de frecventa medie (FM) in registrul 8-12 Hz (8 -14 Hz, dupa alti autori). Aceste modulatii de frecventa, a caror intensitate si pattern sunt invers proportionale cu gradul de stres al vorbitorului, se presupun a fi rezultatul tremurului fiziologic care acompaniaza contractia voluntara a muschilor striati implicati in vorbire. In timpul perioadei fara stres, modulatiile sunt sub controlul Sistemului Nervos Central (SNC). La aparitia stresului Sistemul Nervos Autonomic (SNA) devine dominant, avand ca efect inhibitia muschilor fonatori cu repercusiuni la nivelul registrului FM. Aceasta inhibitie, indicator al stresului emotional, este evidentiata de catre detectorul de stres din voce, ca o caracteristica blocanta sau ca o forma de unda rectangulara (Horvath, 1979). 
In investigatiile criminalistice, pentru obtinerea unor rezultate superioare in analiza emotiei manifestate in voce, se foloseste un cuplu de aparatura, care cuprinde:
• un magnetofon profesional de inalta performanta tehnica ce inregistreaza raspunsul dat de subiect la poligraf;
• un sonograf de tipul 7029 A;
• un aparat de detectare a stresului din voce cu ajutorul caruia se transcrie pe vocograme reprezentarea sonora a raspunsului dat de subiect in timpul testarii la poligraf. 
Folosirea acestei metodologii pentru detectarea comportamentului simulat prezinta mai multe avantaje:
• inregistrarea profesionala a raspunsului dat de subiect, permitandu-se retinerea si transcrierea cu ajutorul sonografului a modificarilor produse in voce si vorbire, rezultat a starii emotionale traite;
• posibilitatile stiintifice oferite de sonograf in transcrierea pe fonograme a caracteristicilor care pun in evidenta modificarile produse in voce;
• posibilitatea de a corela rezultatele obtinute cu ajutorul poligrafului, cu cele provenite din studierea vocogramelor. 
Detectorul stresului din voce proceseaza frecventele din voce, le pastreaza pe banda magnetica, utilizand filtre electronice si tehnica de discriminare a frecventelor. Patternurile de stres apar ca un traseu miscator pe o hartie speciala pentru inregistrat. 
Caracteristicile vocale care pun in evidenta emotia determinata de disimularea adevarului, analizate cu ajutorul acestei tehnici sunt (Horvath, 1979):
• valorile (medie si limitele minime sau maxime) frecventei tonului fundamental al vocii;
• durata emisiei vocale;
• intensitatea consoanelor explozive;
• viteza de articulare;
• timpul de latenta. 
Acest dispozitiv a fost considerat ca fiind un detector al minciunii mediat vocal, multilateral, dar nu mai eficient decat poligraful. Studiile efectuate de Barland (1975), Kubis (1973) si Horvath (1979), in ceea ce priveste acuratetea detectarii comportamentului simulat, cu cele doua dispozitive, au pledat in favoarea utilizarii poligrafului, acesta avand predictibilitate mult crescuta.

Tehnica poligraf

Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite in domeniul detectarii comportamentului simulat. 
Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de "detector de minciuni" este un inregistrator mecanic sau electronic, ce preia pneumatic modificarile de tensiune arteriala, puls, respiratie, suplimentat cu un sistem pentru inregistrarea rezistentei electrodermice si a micromiscarilor musculare (Anghelescu & Dan, 1984). 
Poligraful nu inregistreaza in mod direct minciuna, ci modificarile fiziologice determinate de emotiile care insotesc comportamentul simulat.

Inregistrarea potentialelor evocate

In ultima perioada se fac cercetari pentru detectarea comportamentului simulat si prin alte tehnici. Astfel, tehnica de evidentiere a potentialelor evocate ale creierului, care necesita o aparatura foarte sofisticata, se bazeaza pe inregistrarea a doua tipuri de potentiale: P300 si N400. Potentialul evocat P300 apare automat la subiectii simulanti, ca urmare a categorizarii stimulilor in relevanti (incriminanti) si irelevanti (neincriminanti), categorizare raportata la cazul aflat in cercetare. In cazul subiectilor sinceri potentialul P300 nu apare deoarece acestia nu realizeaza procesul de categorizare, toti stimulii avand aceeasi valoare raportata la cazul aflat in investigatie. 
Potentialul N400 apare in momentul in care subiectul proceseaza informatia falsa, incriminanta, pe care in mod explicit si voluntar insa nu o recunoaste ca fiind falsa sau incriminanta (simuleaza). 
Initial, s-a considerat ca aceasta metoda poate avea o fidelitate mare deoarece potentialele evocate ale creierului sunt greu de manipulat de catre subiect, estimandu-se ca acestea vor deveni indicatori extrem de acurati ai simularii. Cercetarile recente in domeniu au demonstrat ca aceasta metoda prezinta unele imperfectiuni. Astfel, un subiect neimplicat in infractiune, dar care detine informatii despre locul faptei (de exemplu, frecventa locuinta victimei), in urma inregistrarii potentialelor evocate, acesta va prezenta indici similari cu cei ai autorului faptei. 
Ramane ca cercetarile in curs de desfasurare sa confirme validitatea si impactul pragmatic ale potentialelor evocate, prefigurandu-se o coroborare cu parametrii tehnicii poligraf (Bus & David, 1999).