Nivelul Stimei de Sine In Dezvoltarea Factorilor de Personalitate
CUPRINS
Cuprins
Introducere
Lista figurilor
Lista tabelelor
Capitolul 1 Creditul-Elemente generale
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1.
PERSONALITATEA ȘI IMAGINEA DE SINE ÎN ADOLESCENȚĂ
1.2. Introducere
1.3. Definirea conceptului de personalitate
1.3.1. Personologia sau Psihologia personalității
1.3.2. Trăsăturile de personalitate
1.3.3. Capacitatea de autocunoaștere a trăsăturilor de personalitate
1.3.4. Perspective asupra personalității
1.3.5. Teoria trăsăturilor de personalitate
1.3.6. Dezvoltarea și stabilitatea personalității
1.4. Adolescența
1.5. Personalitate și imagine/stimă de sine
1.5.1. Sinele real și sinele ideal
1.5.2. Teoria discrepanței Sinelui
1.6. Stima de sine
1.6.1. Înțelegerea conceptului de stimă de sine
1.6.2. Sursele stimei de sine
1.6.3. Diferențele de gen în stima de sine
1.6.4. Dimensionalitatea stimei de sine
1.6.5. Stabilitatea stimei de sine
1.7. Competențele sociale
1.7.1. Modelul competenței sociale
1.7.2. Asertivitatea
1.7.3. Gratificația, sprijinul
1.7.4. Comunicarea non-verbală (CNV)
1.7.5. Comunicarea verbală
1.7.6. Empatia, cooperarea și atenția acordată celorlalți
1.7.7. Cunoașterea și rezolvarea problemelor
1.7.8. Prezentarea sinelui
1.7.9. Competențele în funcție de context
1.7.10. Diferențele individuale la nivelul competențelor sociale
1.7.10.1. Genul
1.7.10.2. Vîrsta
1.7.10.3. Clasa socială
1.7.10.4. Personalitatea
1.7.10.5. Etiologia competențelor sociale
1.7.10.5. Efectele competențelor sociale
CAPITOLUL 2.
OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII
2.1. Obiectivele cercetării
2.2. Ipotezele cercetării
2.3. Modelul cercetării
2.3.1. Variabilele cercetării și prelucrări statistice
2.3.2. Eșantionul cercetării – Statistici descriptive ale lotului cercetat
2.3.3. Designul cercetării
2.4. Metode și instrumente de cercetare
2.4.1. Instrumente folosite în scopul culegerii datelor
CPI (California Personality Inventory) sau Inventarul de Personalitate California
Chestionarul Berkeley
Scala Rosenberg
2.4. Descrierea procedurilor de recoltare a datelor
CAPITOLUL 3.
REZULTATELE CERCETĂRII
3.1. Prezentarea și interpretarea psihologică a datelor
3.1.1 Verificarea ipotezelor
3.3 Concluzii și aprecieri finale
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Webografie:
Anexa 1
INTRODUCERE
Factorii de personalitate creează un complex care se construiește în asociere cu socialul și interacționează în permanență cu acesta. Definițiile contemporane ale personalității subliniază aspectul subtil al caracteristicilor comportamentale ale individului, prin modul distinctiv în care fiecare persoană gândește, simte, se comportă sau se adaptează la diferite situații. Astfel, personalitatea este în continuă schimbare, dar organizarea ei este relativ stabilă, fiind sinteza tuturor caracteristicilor fizice, psihologice și spirituale ale unei persoane, care determină comportamentul său, în interacțiunea cu mediul înconjurător.
Concepția și imaginea de sine formulează modul subiectiv prin care individul devine conștient de propria persoană, de propria combinație de trăsături de personalitate. Ca nucleu al Eu-lui și oglindă a personalității, imaginea de sine este o realitate psihologică cu impact major în starea de bine personală și socială. De combinația unică factori de personalitate – imagine de sine depinde modul în care se structurează și funcționează competențele sociale și capacitatea de autoafirmare a individului, acestea fiind bazele palierelor psihosociale ale integrării și adaptării sociale, precum și ale satisfacției familiale și profesionale. În plus, autoevaluarea palierelor personalității, raportat la nivelul de cerințe sociale și la nivelul de aspirații, conturează stima de sine și impactul acesteia asupra locului fiecărui individ în sistemul psiho-social din care face parte.
Lucrarea de față își propune, ca obiectiv general, investigarea rolului factorilor de personalitate în dezvoltarea stimei de sine. Din acest obiectiv general derivă obiectivele specifice: identificarea acelor factori de personalitate ce contribuie într-o mai mare măsură la nivelul stimei de sine, precum și stabilirea unor corelații între instanțele imaginii de sine și stima de sine ca și corelativ intern.
Fundamentele teoreticeale lucrării, elaborate pe baza studiului literaturii de specialitate, fac referire la: definirea conceptului de personalitate și a trăsăturilor de personalitate, autocunoașterea și dezvoltarea personalității, conceptele de imagine de sine, sine ideal / sine real și posibile discrepanțe în construirea sinelui, dimensionalitatea și stabilitatea stimei de sine, construcția și importanța competențelor sociale pentru autoafirmare.
Pentru realizarea obiectivelor propuse am formulat o serie de ipoteze care se referă la legături statistice semnificative între anumiți factori de personalitate și stima de sine; posibile diferențe de gen în privința imaginii de sine și a stilurilor personale ce compun imaginea de sine; corelații semnificative instanțele imaginii de sine, precum și între stima de sine și instanțele imaginii de sine.
Cercetarea desfășurată a fost de tip transversal, cantitativ și corelațional. Lotul de subiecți a fost format din 40 de subiecți, 20 de gen masculin și 20 de gen feminin, cu vârste cuprinse între 22 și 38 de ani, studenți la Facultatea de Psihologie Hyperion.
Instrumentele de cercetare utilizate au fost Inventarul de personalitate California, Chestionarul Berkeley și Scala Rosenberg.
Concluziile cercetării desfășurate relevă faptul că toate ipotezele formulate au fost confirmate. Printre cele mai semnificative concluzii le amintim, pe scurt, pe cele referitoare la legăturile de interdependență dintre instanțele imaginii de sine. Persoanele cu un Eu real scăzut compensează prin supradimensionarea Eului ideal; persoanele cu o imagine de sine actuală ridicată tind să atribuie și celorlați același nivel; persoanele anxioase au o slabă imagine de sine; Eul ideal se manifestă compensatoriu și în relație cu imaginea atribuită; persoanele cu Eul ideal supradimensionat experimentează anxietatea și frustrarea; Eul real, ca medie a auto-imaginii și hetero-imaginii, are un rol reglator în menținerea unui nivel adaptat al eului ideal; persoanele cu hetero-imagine ridicată sunt mai puțin anxioase, au mai multă încredere în semeni, se bucură de recunoaștere atribuită și se alimentează cu curaj atunci când sunt lăudați; o imagine atribuită scăzută, crește gradul de anxietate, individul fiind mereu preocupat să dovedească o anumită competență; persoana cu un eu anxios substanțial nu are încredere nici în sine, nici în capacitatea celorlalți de evaluare. Aceste rezultate au confirmat cea de a patra ipoteză.
Investigând corelațiile dintre stima de sine și instanțele imaginii de sine, a rezultat faptul că persoanele cu valoare personală auto-atribuită și competență asociată unei imagini de sine ridicate vor considera că și imaginea atribuită este la fel de bună. Persoanele cu stimă de sine ridicată au o imagine de sine reală ridicată, iar persoanele cu stimă de sine scăzută au o imagine de sine reală slabă și defomată. Persoanelne cu o stimă de sine puternică, pozitivă nu au nevoie de construcții imaginare și fantasmatice, în condițiile în care imaginarul are un rol puternic compensatoriu. Persoanele cu stimă de sine ridicată au un Eu anxios slab, subiectul nu va fi preocupat de ceea ce n-ar dori să fie sau cum să fie. Persoanele cu stimă de sine scăzută manifestă îngrijorare permanentă cu privire la propria performanță, generând, continuu, anxietate cu privire la incapacitatea de a face față situațiilor ce se ivesc; asemenea grijă este anticipativă, în afara realului și cotidianului alimentând nivelurile deja înalte ale unui Eu anxios. Aceste concluzii confirmă a cincea ipoteză. Cercetarea desfășurată a verificat și confirmat toate ipotezele formulate, deschizând noi oportunități de cercetare în privința relațiilor de interdependență între personalitate și concepția generală despre sine a persoanei, pe de o parte, precum și în privința unor modalități concrete de educare / optimizare a imaginii de sine și stimei de sine la tineri, pe de altă parte.
CAPITOLUL 1.
PERSONALITATEA ȘI IMAGINEA DE SINE ÎN ADOLESCENȚĂ
1.2. Introducere
Acest capitol explorează conceptele de personalitate și adolescență. Studiul personalității este cunoscut ca psihologia personalității sau personologie. Putem vorbi de acest domeniu încă de la începutul secolului XX. Scopul acestui capitol este să ofere o înțelegere clară a sistemului de personalitate în general și particularitățile inerente dezvoltării sale în perioada adolescenței. De asemenea, acest capitol examinează acest concept în relație cu imaginea de sine și procesul de socializare al adolescenților, proces esențial în dobândirea competențelor sociale. Cele mai importante perspective în psihologia personalității sunt discutate în termenii câtorva teorii fundamentale și anume teoria psihodinamică, teoria umanistă/existențială, cognitiv-comportamentală și teoria trăsăturilor, cu accent pe această ultimă teorie. Vom aduce în discuție și influențele, deloc neglijabile ale acestor teorii asupra teoriilor implicate în dezvoltarea umană în general, cu accent pe perioada adolescenței.
1.3. Definirea conceptului de personalitate
1.3.1. Personologia sau Psihologia personalității
Există o varietate de abordări în personologie, acestea a evoluat de-a lungul existenței psihologiei în ansamblu ca știință și se reflectă în mai multe definiții diferite, prin urmare, nu există nici o definiție universal acceptată a psihologiei personalității.
Potrivit unor autori, psihologia personalității “se concentrează pe tendințele oamenilor de a se comporta, gândi și simți în anumite moduri”. Ei susțin că punctul focal al acest domeniu este modul în care oamenii diferă între ei psihologic și modul în care pot fi măsurate aceste diferențe.
Sternberg menționează că psihologia personalității se concentrează pe dispozițiile personale care îi determină pe oameni să se comporte așa cum o fac și, de asemenea, modul în care aceste dispoziții interacționează cu situații ce influențează comportamentul. Personologia mai este văzută ca subdiviziune a psihologiei, fiind axată pe studiul caracteristicilor individului și pe diferențele dintre oameni, „domeniu de studiu despre modelele consistente și repetitive de comportament, în aspectele sale unice și universale, care afectează funcționarea oamenilor în diferite contexte de mediul lor”.
Psihologia personalității a fost, de asemenea, definită ca: "studiul holistic al personalității, căutând înțelegerea aspectelor unei persoane prin cunoașterea întregului”.
1.3.2. Trăsăturile de personalitate
Definițiile personalității încearcă să explice ceea ce sunt oamenii. Există atâtea definiții referitoare la domeniul psihologiei personalității, încât ajungerea la o definiție acceptată pare un deziderat utopic. Cu toate acestea, consider util demersul de a clarifica anumite aspecte, făcând o sinteză a principalelor opinii găsite de mine în documentarea pentru această cercetare. Astfel, cele mai semnificative aserțiuni au făcut referire la:
sensul originar al personalității privind aparența fizică vizibilă sau observabilă extern, comportamentul și trăsăturile invizibile, ascunse sau inconștiente posibile, emoții, atitudini, valori, gânduri și sentimente ale oamenilor;
modelele durabile și consistente dar, de asemenea, și natura dinamică a comportamentului, indicând motivația și schimbarea;
unicitatea fiecărei persoane;
organizarea, integritatea și diferențierea în personalitate, o persoană fiind corp și minte, cu toate funcțiile sale distincte și integrate;
necesitatea de a accepta că personalitatea se referă la un om viu capabil să se adapteze la situații;
Definițiile contemporane ale personalității încorporează cele mai multe dintre aspectele de mai sus, în plus subliniază aspectul subtil că personalitatea nu este ceva ce o persoană are, ci, mai degrabăândi și simți în anumite moduri”. Ei susțin că punctul focal al acest domeniu este modul în care oamenii diferă între ei psihologic și modul în care pot fi măsurate aceste diferențe.
Sternberg menționează că psihologia personalității se concentrează pe dispozițiile personale care îi determină pe oameni să se comporte așa cum o fac și, de asemenea, modul în care aceste dispoziții interacționează cu situații ce influențează comportamentul. Personologia mai este văzută ca subdiviziune a psihologiei, fiind axată pe studiul caracteristicilor individului și pe diferențele dintre oameni, „domeniu de studiu despre modelele consistente și repetitive de comportament, în aspectele sale unice și universale, care afectează funcționarea oamenilor în diferite contexte de mediul lor”.
Psihologia personalității a fost, de asemenea, definită ca: "studiul holistic al personalității, căutând înțelegerea aspectelor unei persoane prin cunoașterea întregului”.
1.3.2. Trăsăturile de personalitate
Definițiile personalității încearcă să explice ceea ce sunt oamenii. Există atâtea definiții referitoare la domeniul psihologiei personalității, încât ajungerea la o definiție acceptată pare un deziderat utopic. Cu toate acestea, consider util demersul de a clarifica anumite aspecte, făcând o sinteză a principalelor opinii găsite de mine în documentarea pentru această cercetare. Astfel, cele mai semnificative aserțiuni au făcut referire la:
sensul originar al personalității privind aparența fizică vizibilă sau observabilă extern, comportamentul și trăsăturile invizibile, ascunse sau inconștiente posibile, emoții, atitudini, valori, gânduri și sentimente ale oamenilor;
modelele durabile și consistente dar, de asemenea, și natura dinamică a comportamentului, indicând motivația și schimbarea;
unicitatea fiecărei persoane;
organizarea, integritatea și diferențierea în personalitate, o persoană fiind corp și minte, cu toate funcțiile sale distincte și integrate;
necesitatea de a accepta că personalitatea se referă la un om viu capabil să se adapteze la situații;
Definițiile contemporane ale personalității încorporează cele mai multe dintre aspectele de mai sus, în plus subliniază aspectul subtil că personalitatea nu este ceva ce o persoană are, ci, mai degrabă, descrie anumite caracteristici ale comportamentului unui individ și devine modul distinctiv conform căruia fiecare persoană gândește, simte, se comportă sau se adaptează la diferite situații. Astfel, personalitatea este în continuă schimbare, dar organizarea ei este relativ stabilă, fiind sinteza tuturor caracteristicilor fizice, psihologice și spirituale ale unei persoane care determină comportamentul său, în interacțiunea cu mediul înconjurător. Personalitatea este un compozit de abilități mentale, interese, atitudini, temperament și alte diferențe individuale în legătură cu gândurile, sentimentele și comportamentul.
Definiția trăsăturii de personalitate împărtășește cu aceasta un scop comun și anume faptul că este o caracteristică a comportamentului unei persoane. Trăsătura este "un mod generalizat de comportament sau o formă de pregătire pentru a răspunde, cu un grad marcat de consistență, unui set de situații care sunt funcțional echivalente pentru respondent". Trăsăturile mai sunt definite ca și calități distinctive sau caracteristici ale unei persoane. Trăsăturile sunt, de asemenea, o disponibilitate de a gândi sau acționa într-un mod similar ca răspuns la o varietate de stimuli sau situații. „Trăsătura de personalitate este o caracteristică relativ constantă a unei persoane și este responsabilă de consistența comportamentalului, este o dimensiune de bază, prin care oamenii diferă unii de alții”.
1.3.3. Capacitatea de autocunoaștere a trăsăturilor de personalitate
Capacitatea de face evaluări cât mai obiective cu privire la trăsăturile proprii de personalitate se bazează pe ceea ce numim structura și forța Eu-lui. Eu-l este un fel de cheie de boltă al personalității, se dezvoltă, evoluează împreună cu personalitatea. Așa cum personalitatea reprezintă sinteza mai multor fațete, și Eu-l, ca și construct unic, înglobează mai multe dimensiuni. Felul cum aceste dimensiuni sunt îmbinate generează structuri de eu omogene, armonioase, sau, dimpotrivă, dedublate, accentuate, instabile.
În procesul autocunoașterii se află implicate mai ales două structuri ale eu-lui: conștiința de sine și imaginea de sine.
Concepția și imaginea de sine formulează modul subiectiv prin care individul devine conștient de propria persoană. Tot imaginea de sine este cea care modelează punctul de vedere subiectiv al individului în legătură cu propriile sentimente, trăsături, capacități. Din această perspectivă, imaginea de sine este profund implicată în procesul de autocunoaștere, putând fiind mai aproape sau mai departe de ceea ce în mod obiectiv, măsurat, persoana este. Punând în act aceste structuri, individual se poate autoevalua ca personalitate, devenind conștient de identitatea și persistența trăsăturilor sale ce alcătuiesc personalitatea ca realitate integrată și integrativă.
Capacitatea de autocunoaștere este posibilă datorită capacității de auto-scindare a individului, ce devine atât subiect, cât și obiect an demersului de analiză și evaluare. Autocunoașterea presupune un efort subiectiv de prelucrare și integrare a informaților despre ceea ce individual este ca și obiect al experienței. Din acest motiv, imaginea de sine este un construct dinamic, ce se modifică odată cu dezvoltarea individului pe parcursul întregii sale vieți.
Imaginea de sine joacă un rol crucial în fundamentarea sistemului valoric, de aspirații, în general, și, implicit, în procesul de dezvoltare umană. Asupra imaginii de sine în general și stimei de sine în particular vom reveni în secțiunea dedicată acestor structuri.
1.3.4. Perspective asupra personalității
De-a lungul timpului au fost dezvoltate destul de multe teorii asupra personalității, teorii ce oferă sisteme conceptuale și integrative cu valoare paradigmatică. Scopul lor este de a oferi o viziune cât mai logică, rațională și predictibilă asupra comportamentului uman.
Cele patru teorii cu valoare de paradigmă sunt cele corespunzătoare modelului psihanalitic, umanist /existențial, cognitiv-comportamental și al trăsăturilor.
Conform paradigmei psihodinamice, fiecare persona este un sistem complex “alimentat” de surse interne de energie psihică. Prin urmare, această paradigmă pune accentul pe procesele dinamice, biologic și pulsional orientate, în special pe cele care au loc în inconștient. Aceste teorii susțin că structurile de personalitate sunt în mare măsură inconștiente.
Dintre teoriile umanist-existențiale amintim Teoria Self-ului (Carl Rogers) și Teoria holistic-dinamică a lui Abraham Maslow. Maslow a admis că nevoile reprezintă doar o explicație parțială a funcționării umane, dar teoria sa este fundamentată pe ierarhizarea lor. La baza piramidei a plasat nevoile fiziologice, urmate de cele privind siguranța, afilierea, nevoia de afecțiune etc. În vârful ierarhiei se află auto-actualizarea. Maslow a fost de acord cu Rogers în privința acestei nevoi, argumentând că indivizii care își împlinesc această nevoie sunt sănătoși psihic și își ating întregul potențial. Paradigma umanistă s-a dezvoltat ca reacție la abordarea psihodinamică. Când privim la credințele de bază ale acestei paradigme, putem specula că responsabilitatea individuală și experiența umană au un rol cheie în dezvoltarea acestuia. Putem, de asemenea, să privim dezvoltarea personalității ca parte a procesului de decizie conștientă pe drumul self-actualizării.
Abordările cognitiv-comportamentale căuta în personalitate modul în care oamenii gândesc, cum se comportă, cum gândirea și comportamentul interacționează. Teoreticienii cognitiv-comportamentali sunt, de asemenea, numeroși. Amintim doar Teoria învățării sociale a lui Julian Rotter și Teoria social-cognitivă a lui Albert Bandura.
1.3.5. Teoria trăsăturilor de personalitate
Voi acorda un spațiu mai larg teoriilor personalității ce se concentrează pe trăsăturile de personalitate pentru că teza de față se fundamentează pe relația lor cu stima de sine.
Conform teoriei trăsăturilor de personalitate, comportamentul uman este caracterizat de modele durabile și consistente de comportament descrise ca dimensiuni, caracteristici, factori sau tipuri. Abordarea trăsăturilor este, în esență, preocupată de măsurarea caracteristicilor psihologice ale unei persoane.
Caracteristicile teoriei trăsăturilor, care o diferențiază de alte abordări, sunt următoarele:1) teoriile trăsăturii au încercat să înțeleagă dezvoltarea personalității; 2) a prezice comportamentul unei persoane într-o anumită situație nu este un motiv de îngrijorare pentru teoreticieni trăsăturii; 3) teoreticienii trăsăturii sunt interesați în compararea oamenilor bazată pe aspecte și pe grade; 4) teoria trăsătură nu oferă în mod inerent un mod de schimbare a personalității.
Există două paradigme în abordarea dimensiunilor trăsăturii: idiografică și nomotetică. Teoriile idiografice, cum este cea a lui G. Allport, consideră că fiecare individ are un set diferit de trăsături pe care se fundamentează întreaga sa personalitate. Teoriile nomotetice (de ex. Cattel și Eysenck) consideră că oamenii au aceleași set de trăsături, dar grade diferite de manifestare ale fiecărei trăsături.
Teoria trăsăturilor a lui Raymond B. Cattell (1905 – 1998). B. Cattel consideră că personalitatea este singura structura psihică ce ne permite să facem predicții cu privire la comportamentul unei persoane. De altfel, scopul teoriei lui este tocmai predicția comportamentului. Formula lui Cattel este “reacția ca funcție a situației și personalității – R = f(S, P)”. El mai consideră că pentru a modifica un comportament trebui mai întâi să îl cunoști. Datele impresionante pe care le-a adunat Cattel prin intermediul chestionarelor, testelor, observațiilor sistematice au fost analizate factorial. El considera că dacă între două variabile există o corelație suficient de puternică, înseamnă că măsoară trăsături care se aseamănă. Factorii personalității la Cattel sunt numiți trăsături. Trăsăturile sunt definite ca părți componente ale personalității, structuri mentale de bază. Acestea se manifestă ca tendințe de răspuns relativ permanent ale unei persoane în fața situațiilor similare.
În 1949, el și-a publicat concluziile sale într-un instrument de evaluare a cunoscut sub numele de 16PF. Potrivit cercetării lui Cattell, trăsăturile de personalitate umane ar putea fi rezumate la 16 factori de personalitate (PF) sau trăsături principale.
Teoria sistemelor bazate pe structura lui Cattell consideră personalitatea ca un sistem în raport cu mediul și încearcă să explice tranzacțiile complicate dintre ele, deoarece acestea produc schimbarea și, uneori, creșterea persoanei. Abordarea lui Cattell începe cu observația empirică și descrierea, iar pe această bază, se generează o ipoteza. Din această ipoteză este derivat un experiment pentru testarea empirică . Observațiile rezultate sau datele experimentale sunt folosite pentru a genera o ipoteză nouă, mai precis o ipoteză de la care investigatorul deduce un nou experiment de testare. Datele noi sunt colectate, iar procesul începe din nou. El numește acest proces spirala inductiv-ipotetic-deductivă.
Gordon Allport credea că o mare parte a personalității este caracterizată prin dispoziții personale. Aceste dispoziții personale sunt trăsături unice pentru fiecare individ. Allport a recunoscut, de asemenea, și trăsături comune în indivizi, dar el a crezut că o mare parte din comportament este generat de dispozițiile personale:
• Personalitatea este determinată de interacțiunea proceselor biologice și psihologice;
• Personalitatea este un întreg organizat format din aspectele fizice, cognitive și psihosociale interdependente;
• Personalitatea este dinamică, cu alte cuvinte se dezvoltă, crește, se schimbă, individul se maturizează și învață;
• Modificările sau variațiile în modul în care este exprimată de personalitatea pot, de asemenea, să apară din când în când sau în anumite situații;
• Personalitatea motivează și direcționează comportamentul;
• Personalitatea este ușor de recunoscut prin atributele caracteristice unice, gânduri și comportamente, care permit individului să se adapteze la mediul său;
Heffner a evaluat teoria trăsăturilor în funcție de punctele tari și slabe. A identificat două puncte tari: 1) obiectivitatea – dependența de date statistice sau obiective; 2) ușurința de a folosi și înțelege – a fost folosită pentru a dezvolta instrumente de evaluare (inclusive cele pe care le folosesc în acest studiu); oferă un înțeles ușor și continuu, o bază importantă de informații cu privire la o persoană, personalitate, interacțiune, convingerile despre sine și lume. Punctele slabe se referă la: 1) capacitatea de predicție limitată în legătură cu un comportament viitor; 2) nu este preocupată de dezvoltarea persoanei și nu o explică – se bazează pe statistică și nu pe teorie; 3) nu oferă niciun mijloc de schimbare – nu oferă niciun minim ghidaj în schimbarea trăsăturilor negative.
În concluzie, abordarea trăsăturilor caracterizează comportamentul uman ca pe un model durabil și consistent descris de dimensiuni, trăsături, factori și tipuri. Unele teorii acoperă personalitatea într-o manieră destul de extensivă, altele nu. În orice caz, putem spune că niciuna dintre teorii nu este completă, folosirea lor depinzând în întregime de situație, context și scop.
1.3.6. Dezvoltarea și stabilitatea personalității
Dezvoltarea personalității se referă la creșterea, maturizarea și extinderea în domeniu fizic, cognitiv și psihosocial. Dezvoltarea se petrece în timp și este influențată de factori cum ar fi condițiile de ereditate și socio-ecologice. Caracteristicile de personalitate sunt relativ stabile pe o perioadă lungă de timp. Cele mai multe teorii de personalitate consideră comportamentul previzibil, controlabil și consistent. Potrivit adepților teoriei trăsăturilor, personalitatea rămâne stabilă în timp. Studii de tip Big Five (extraversiune, amabilitate, conștiinciozitate, nevroză și deschidere) arată, odată cu înaintarea în vârstă, creșteri de stabilitate și de coerență.
1.4. Adolescența
Primul psiholog care a considerat adolescența ca fiind un fenomen psihologic caracterizat de criză a fost Stanley Hall. Începând cu el, principala trăsătură a adolescenței a fost considerată criza, aspectele acestei crize fiind determinate de tulburările adaptării adolescentului la mediul psiho-socio-cultural căruia îi aparține.
Adolescența este perioada în care are loc maturizarea fizică, intelectuală, emoțională, identitară, emanciparea față de părinți ca și autoritate primară. Adolescenții au anumite “sarcini” de rezolvat în intervalul de timp adolescentin. Adolescenții trebuie să-și înțeleagă dezvoltarea fizică și formarea imaginii de sine, găsească un rol sexual adecvat și concordat cu normele sociale, să iți dezvolte încrederea în sine, să obțină o poziție (rol și statut) în societate, să-și dezvolte maturitatea socială și etică, să învețe să rezolve conflictele din perioadele timpurii ale propriei existențe folosindu-se experiența acumulată.
Ierarhia sarcinilor adolescenței are pe primul loc importanța modificărilor ce țin de corporal, iar adolescentul trece prin așa-numitul fenomen de ajustare a relațiilor cu corpul propriu. Această ajustare devine un criteriu fundamental în procesul de dezvoltare a personalității. Pentru adolescent, normalitatea fizică este un criteriu de valoare pentru că el nu trebuie să se diferențieze prea mult de grupul de egali. Atât fetele, cât și băieții devin preocupați de aspectul fizic, temându-se că dacă nu se înscriu în normă ar putea deveni țintă batjocurii majoritare. Astfel, adolescenții preferă să intre în conflicte cu adulții (familia, școala) decât să nu se încadreze în standardele grupului.
Unii adolescenți aleg să își dezvolte abilitățile fizice, remarcându-se prin activitățile sportive în detrimentul achizițiilor școlare. Modul în care se formează imaginea corporală cuprinde două aspecte esențiale, felul în care corpul este perceput (prin integrarea diferitelor percepții în legătură cu corpul) și conceptul care se formează împreună cu această percepție (prin procesele psihice de interiorizare). Din cauza dinamicii schimbărilor corporale, foarte puternică în adolescență, tinerii sunt nevoiți să își revizuiască periodic schema corporală. Această dinamică este generatoare de anxietate și de preocupări obsesive din teama de a nu mai fi la fel ca membri grupului de egali, adică de a nu fi anormal. Imaginea corporală este tulburată cât țin aceste transformări, iar tabloul clinic poate manifesta angoasă, depresie, grijă exagerată pentru aspectul fizic, tulburări de comportament. Chiar și aspecte așa-zis minore, cum sunt îngrășarea, mărimea nasului, dezvoltarea mai lentă sau mai rapidă a unor caractere sexuale, cum sunt sânii, pilozitățile pot tulbura echilibrul personalității. Căci acest echilibru denotă normalitatea sexuală a grupului. Deși chinuitoare, această perioadă este necesară identificării sexuale a persoanei și tot de ea depinde acceptarea sau respingerea rolului de bărbat sau femeie. Criza personalității adolescentine se depășește, paradoxal, prin respingerea părinților, prietenilor, ideologiilor autorității, chiar prin respingerea propriului corp și a tuturor celor care nu “acceptă”, pentru a se confunda cu egalii săi, formând un grup distinct, identificat prin sintagma noi tinerii. Psihanaliza atribuie crizei personalității adolescentine o dezvoltare mozaicată, cu discrepanțe între diferitele linii de dezvoltare generând comportamente de maturitate deosebită, cum spunea S. Freud.
Printre primele aprecieri cu privire la adolescenți le găsim la Aristofan, în piesa “Norii”, în care personajul întruchipându-l pe Socrate spunea cu supărare: „Azi copiii noștri iubesc luxul. Au purtări rele, sfidare față de autorități. Au dispreț pentru vârstnici și iubesc flecăreala în locul acțiunii. Copiii sunt astăzi tiranii și nu servanții familiilor lor. Ei nu se ridică atunci când un vârstnic intră în casă. Ei îi contrazic pe părinți, flecăresc de față cu musafirii, înfulecă pe nerăsuflate mâncarea și își tiranizează profesorii…”
Procesul de individualizare al adolescentului îmbracă forme patologice, unii psihologi spun chiar că această criză a adolescenței reprezintă o patologie normală. Criza adolescenței, manifestată în principal prin conflicte cu familia și cu autoritatea, sunt conflicte care acționează ca un paravan pentru diverse manifestări afective-caracteriale. Amintim doar crizele de prestigiu, de opoziție sau vanitate. Adolescentul nu are frână afectivă, nu este conștient de ireversibilitatea unor fapte ale sale (cum ar fi suicidul sau actele anti-sociale) și de caracterul inadaptabil al vieții școlare, sociale, în relație cu autoritatea. Este de subliniat și dispoziția depresivă a tânărului în plină criză de personalitate, cu sentimente de culpabilitate, și lipsa stimei de sine.
În concluzie, criza adolescenței se manifestă ca o izbucnire de negație a tuturor valorilor neînțelese care nu pot fi acceptate. Conflictul cu părinții este generat, de cele mai multe ori, de obstinația cu care aceștia încearcă să păstreze identitatea anterioară, de copil, a adolescentului. Tânărul se luptă pentru statutul de om matur cu toate mijloacele pe care le are la dispoziție: persuadare, încăpățânare, rea voință, fapte imorale și antisociale, chiar infracționalitate.
Conceptul cel mai detestat la această vârstă este conformismul, criza adolescenței fiind, mai ales, o criză de originalitate. Adolescentul face tot ce îi stă în putință să se delimiteze de cei maturi, care sunt anoști, mărginiți, conservatori. Pentru a se delimita, adolescentul adoptă uneori comportamente șocante, ce degenerează în violență, agresivitate, excentricități ce îl pun în pericol. Această criză de originalitate, dublată de conformismul de grup dă adesea fiori maturilor atunci când se confruntă cu adolescenții. Vestea bună este că, dacă aceste manifestări nu sunt acutizate de către maturi (părinți, profesori ș.a.) printr-o atitudine rigidă, excesivă, restrictivă și autoritară sau, dimpotrivă, excesiv de permisivă, trec odată cu fenomenul maturizării și al conturării identității de sine. Un element esențial în acest proces este simaginea de sine.
1.5. Personalitate și imagine/stimă de sine
1.5.1. Sinele real și sinele ideal
Sinele reprezintă nucleul personalității, latura profund subiectivă a psihismului și se referă la setul de sentimente și atitudini achiziționate de o persoană, felul în care se raportează la propria sa apariție și modul în care atitudinile sinelui îi impactează comportamentul. Sinele, în totalitatea sa este un concept integrator, înglobând o componentă subiectivă, personală (Eul este trăit ca subiect) și o componentă socială (în relație cu lumea și cu sine prin intermediul lumii prin care Sinele se evaluează pe sine).
Sinele răspunde la întrebarea „cine sunt eu”, operând cu percepții, evaluări, constatări ce au loc pe baza unor informații atât din trecut, cât și din prezent. În funcție de aceste repere ale construcției Sinelui, conceptul are mai multe fațete, instanțe (nu în sens psihodinamic, tot așa cum nu în sens psihodinamic este folosit aici conceptul de Sine).
Sinele real (Eul perceput, actual) reprezintă ceea ce persoana este în momentul prezent, modul în care se percepe a fi în relație cu ceilalți, dar și în profunzimea personalității sale. Practic, sinele perceput este o evaluare a momentului, acesta modificându-se permanent în funcție de experiență.
Sinele (Eul) ideal este o proiecție, o imagine a ceea ce individul și-ar dori să fie, să devină în viitor, dar și felul în care s-ar dori perceput de ceilalți. Carl Rogers făcea în 1959 distincția clară între imaginea de sine (ca sine perceput, real) și sinele ideal, primul fiind setul de trăsături, valori și competențe pe care individul le posedă, iar cel de al doilea pe care ar dori să le posede.
Stima de sine reprezintă, la rândul ei, o trăsătură fundamentală a personalității. Ea contribuie la asigurarea unei stări de echilibru psihologic și chiar neurofiziologic, protejând sănătatea mentală a individului. Vitală pentru echilibrul psihic al individului, stima de sine este o judecată despre sine. În plan operațional, stima de sine este inter-relaționată cu raportul dintre sinele autoperceput (auto-imaginea) și sinele ideal, adică felul în care dorim să fim. Voi reveni asupra stimei de sine pe larg în secțiunea 1.2 pentru că ocupă un loc important în economia lucrării și face obiectul măsurătorii din proiectul de cercetare.
Teoreticieni ai Sinelui, precum Baumeister și Tice descriu mecanismele de rezolvare a conflictelor stabilite între sinele real („ce sunt eu în realitate”) și sinele ideal (“ceea ce mi-aș dori să fiu”), precum și natura efectelor ce le însoțesc. Când discrepanța dintre sinele real și sinele ideal este mică, individul se simte echilibrat, cu puține afecte negative generate de conflictele interioare. Plecând de la teoriile existente ale Sinelui, E. T. Higgins a dezvoltat Teoria discrepanței de sinelui, în care operaționalizează un nou concept: Sinele sau Eul revendicat, concept atașat celor două deja existente.
Eul revendicat se referă la ceea ce subiectul crede că i se cuvine. Discrepanța dintre Eul real și Eul ideal este guvernată de afecte dezangajante, iar cea dintre Eul real și cel revendicat provoacă afecte active negative (tulburare, neliniște, frământare, chiar furie).
Figura 1 – Instanțele Sine-lui
1.5.2. Teoria discrepanței Sinelui
E. T. Higgins a pornit în demersul său de la ele două ipostaze ale sinelui deja conceptualizate.
(a) sinele (Eul) actual propriu sau atribuit, care este o reprezentare atributelor pe care cineva (sau altcineva) crede că le posedă
(b) sinele (Eul) ideal propriu sau atribuit este o reprezentare a atributelor pe care cineva (sau altă persoană) și-ar dori, în mod ideal, să le posede (sau o reprezentare a speranțelor cuiva, aspirațiilor pe care le dorește dorește pentru acea persoană)
(c) sinele (Eul) revendicat propriu sau atribuit, este o reprezentare a atributelor pe care cineva (el însuți sau altcineva), crede că ar trebui să le posede (de exemplu, o reprezentare datoriei, obligației sau responsabilității pe care cineva le are sau își imaginează că ar trebui să le aibă în concepția celorlalți).
Un exemplu clasic literar de diferență dintre Eul ideal și sinele revendicat este conflictul dintre "dorințele personale" ale eroului și "sentimentul de datorie". Un exemplu din lumea reală este în conflictul unor femei între propriile lor dorințe de a fi profesioniști de succes și credințele altor persoane că acestea ar trebui să fie gospodine și mame.
Tipuri de neconcordanțe (discrepanțe) și disconfort
Când oamenii cred că au pierdut ceva sau că nu vor atinge un scop dorit, se simt triști sau dezamăgiți. Când oamenii cred că ceva groaznic li se va întâmpla se simt amenințați sau înfricoșați. În general, există două tipuri de bază ale situațiilor psihologice negative care sunt asociate cu diferite tipuri ale stărilor emoționale:
(a) lipsa de rezultatelor pozitive (reale sau presupuse), care sunt asociate cu emoțiile legate de descurajare (de exemplu, nemulțumire, dezamăgire, tristețe);
(b) prezența rezultatelor negative (reale sau așteptate), care este asociată cu emoții negative (de exemplu, teama, amenințare, marginalizare).
Teoria auto-discrepanței sugerează că diferențele individuale în tipuri de auto-discrepanțe sunt asociate cu diferențe în anumite tipuri de situații psihologice negative pe care posesorii lor sunt susceptibili a le experimenta.
Așa cum răspunsul nostru emoțional la propria performanță nu este determinat de proprietățile performanței în sine, ci de semnificația sau sensul său pentru tine, teoria auto-discrepanței presupune că efectele motivaționale sau emoționale ale atributelor reale/deținute, sau auto-conceptul, sunt determinate de importanța pe care o are asupra noastră posesia unor astfel de atribute. Iar semnificația se presupune că depinde de relația dintre conceptul de sine și auto-ghidarea personală, cu diferite tipuri de relații care reprezintă diferite tipuri de situații negative psihologice, după cum urmează:
1. Sine Real/personal versus Sine ideal/personal: dacă o persoană posedă această discrepanță, starea actuală a atributelor sale reale, din punctul de vedere al persoanei, nu se potrivește cu starea ideala pe care aceasta o speră personal sau dorește să o obțină. Această discrepanță reprezintă deci situația psihologică generală de lipsă de rezultate pozitive (de exemplu, neatingerea speranțelor și dorințelor proprii), și, astfel, se preconizează că persoana este vulnerabilă la emoții legate de deprimare.
Mai precis, persoana se preconizează că este vulnerabilă la dezamăgire și insatisfacție pentru că aceste emoții sunt asociate cu oameni care cred că speranțele și dorințele lor personale sunt neîmplinite. Cele mai multe analize psihologice ale acestor emoții le-au descris ca fiind asociate cu:
a) punctul de vedere propriu sau influența individului și
b) o discrepanță provenită din speranțele, dorințele sau idealurile sale.
Natura motivațională a acestei discrepanțe, de asemenea, sugerează că ar putea fi asociată cu frustrarea din cauza dorințelor neîmplinite.
2. Sine real/personal versus sine ideal/atribuit: dacă un subiect prezintă această discrepanță, starea actuală a atributelor sale reale, din propriul său punct de vedere, nu se potrivește cu starea ideală despre care aceasta crede că o altă persoană semnificativă speră sau dorește ca subiectul să o atingă. Această discrepanță, deci, din nou, reprezintă situația psihologică generală de lipsă de rezultate pozitive (de exemplu, neobținerea speranțelor sau dorințelor unei alte persoane semnificative), și, astfel, persoana este din nou predispusă la vulnerabilitate în fața emoțiilor legate de deprimare.
Mai precis, pentru că oamenii care cred că nu au reușit să atingă unele speranțe sau dorințe alte altor persoane semnificative sunt tentați să creadă că celelalte persoane semnificative sunt dezamăgite și nemulțumite de ele, predicția teoriei discrepanței Sinelui susține că acești oameni vor fi vulnerabili la rușine, jenă sau senzație descurajare. Aceste emoții sunt asociate cu persoane care consideră că și-au pierdut reputația sau stima în opinia celorlalți. Cele mai multe analize psihologice ale „rușinii” și emoțiile legate de aceasta, au fost descrise ca fiind asociate cu:
a) punctul de vedere sau influența uneia sau mai multor persoane și
b) o discrepanță provenită din standardele de realizare sau de stare.
Unele analize descriu rușinea ca fiind asociată cu discrepanța de la standarde, atât morale cât și non-morale. Natura motivațională a acestei discrepanțe sugerează că aceasta ar putea fi, de asemenea, asociată cu îngrijorarea față de pierderea afecțiunii sau stimei altora.
3. Sine Real/personal versus ar revendicat/atribuit: dacă o persoană are această discrepanță, starea actuală a atributelor sale reale, din propriul punct de vedere, nu se potrivește cu starea pe care persoana crede că o altă persoană semnificativă consideră a fi de datoria sau obligația sa de a o atinge. Deoarece nerespectarea drepturilor și obligațiilor recomandate este asociată cu sancțiuni (de exemplu, pedeapsa), această discrepanță reprezintă situația psihologică generală a prezenței rezultatelor negative (de exemplu, așteptarea pedepsei), și, astfel, persoana se preconizează a fi vulnerabilă la emoții legate de agitație.
Mai precis, persoana se preconizează a fi vulnerabilă față de frică și sentimentul amenințării, pentru că aceste emoții apar atunci când se anticipează sau este iminent un pericol sau un prejudiciu. Cele mai multe analize psihologice ale acestor emoții le-au descris ca fiind asociate cu:
a) agenți externi, în special punctul de vedere sau influența altuia/altora și
b) o discrepanță de la normele sau standardele morale.
Natura motivațională a acestei discrepanțe sugerează că aceasta ar putea fi, de asemenea, asociată cu sentimente de resentiment (de exemplu, resentiment de durere anticipată provocată de către alții).
4. Sine Real/personal versus revendicat/personal: în cazul în care o persoană are această discrepanță, starea actuală a atributelor sale, din propriul punctul de vedere, nu se potrivește cu starea pe care persoana consideră că este de datoria sau obligația sa de a o obține. Această discrepanță, din nou, reprezintă situația psihologică generală a prezenței rezultatelor negative (de exemplu, pregătirea pentru auto-pedepsire), și, astfel, teoria auto-discrepanței prezice că persoana este vulnerabilă la emoții legate de agitație.
Mai precis, persoana se preconizează a fi vulnerabilă la vinovăție, auto-dispreț și neliniște, pentru că aceste sentimente apar atunci când oamenii cred ca au încălcat un standard moral (de exemplu, legitim) personal acceptat. Cele mai multe analize psihologice ale vinovăției au descris-o ca fiind asociată cu punctul de vedere propriu sau influența unei persoane.
Natura motivațională a acestei discrepanțe sugerează că ar putea fi asociată cu sentimente de inutilitate sau slăbiciune morală. Distincția între rușine și vinovăție sugerată aici este aceea că rușinea implică sentimentul că stima unei persoane a decăzut în fața altora pentru că acesta i-a dezamăgit prin faptul de a nu le fi realizat speranțele și dorințele, în timp ce vina implică sentimentul că persoana a încălcat propriile reguli cu privire la felul în care ar trebui să își dirijeze viața. Această distincție este în concordanță cu discuțiile anterioare privind diferența dintre rușine și vinovăție. De asemenea, este evident din descrierile anterioare ale analizelor psihologice ale acestor două emoții că cele mai multe teorii consideră rușinea ca implicând punctul de vedere al „celuilalt”, iar vina ca implicând „propriul” punct de vedere, și că, cele mai multe teorii consideră că rușinea implică domeniul „ideal”, iar vina implică domeniul „ar fi trebuit”.
Așa cum am menționat mai devreme, teoria discrepanței sinelui nu presupune că oamenii ar poseda doar un tip sau altul de astfel de auto-discrepanțe. Anumite persoane le pot prezenta pe toate, orice combinație a acestora sau chiar nici una dintre aceste auto-discrepanțe. Astfel că, o persoană poate să nu aibă nici o vulnerabilitate emoțională, poate avea numai una (de exemplu, un caz pur) sau un număr de diferite tipuri de vulnerabilități emoționale. Mai mult decât atât, chiar dacă o persoană prezintă mai mult de un tip de auto-discrepanță, și, astfel, mai mult de un tip de vulnerabilitate emoțională, discrepanțele nu sunt neapărat la fel de active și la fel de predispuse la a induce disconfort.
1.6. Stima de sine
În general, se crede că există multe beneficii în a avea un punct de vedere pozitiv asupra sinelui. Cei care au un respect de sine ridicat sunt considerați a fi psihologic fericiți și sănătoși, în timp ce, cei care au stima de sine scăzută sunt considerați a fi psihologic în dificultate, și, probabil, chiar deprimați. A avea stima de sine ridicată aduce aparent beneficii celor cărora o posedă: ei se simt bine în legătură cu ei înșiși, sunt capabili să facă față în mod eficient provocărilor și feedback-ului negativ și trăiesc într-o lume socială în care cred că oamenii îi valorizează și îi respectă. Deși există consecințe negative asociate cu a avea o stimă de sine extrem de mare , cei mai mulți oameni cu stimă de sine crescută par să ducă o viață fericită și productivă. Prin contrast, persoanele cu stimă de sine scăzută văd lumea printr-un filtru negativ, și neplăcerea lor generală față de sine le colorează percepțiile asupra tuturor lucrurilor din jur.
Dovezi substanțiale arată o legătură între stima de sine și depresie, timiditate, singurătate, și alienare – stima de sine scăzută este adversivă pentru cei care o posedă. Astfel, stima de sine afectează plăcerea de a trăi, chiar dacă aceasta nu are un impact semnificativ asupra succesului în carieră, productivitate sau altor rezultate măsurabile. Având în vedere alegerea, cu toate acestea, cei mai mulți oameni ar prefera sa aibă o stimă de sine crescută.
Faptul că stima de sine este vitală pentru sănătatea psihică este un lucru evident atât în mass-media populară cât și în politica educațională. Într-adevăr, unii educatori au schimbat programa curs în încercările lor de a insufla copiilor o stimă de sine crescută, inclusiv până la punctul în care, în unele stat elevii sunt promovați într-un an superior chiar și atunci când nu au reușit să își însușească materia anului anterior. Aceste „promoții sociale” se bazează pe convingerea că stima de sine pozitivă este de importanță cardinală, și că, multe din bolile sociale, cum ar fi sarcina în adolescență, consumul de droguri, violența, eșecul școlar și criminalitatea, sunt cauzate de stima de sine scăzută.
În consecință, statul California (SUA) a adoptat o legislație care a încurajat școlile să dezvolte programe de îmbunătățire a respectului de sine, ideea generală fiind că o stimă de sine mare ar acționa cumva ca un „vaccin social”, care ar preveni multe dintre problemele grave de comportament cu care se confruntă statul.
Deși bolile sociale nu sunt cauzate direct de stima de sine scăzută, ci cu efectele sale, , este ușor de înțeles de ce factorii de decizie și educatorii sunt îngrijorați în legătură cu consecințele emoționale ale vederilor de sine negative. Cei care se simt ostracizați sau respinși experimentează o varietate de reacții negative, inclusiv boli fizice, probleme emoționale și stări afective negative. Mai mult decât atât, suportul social este cunoscut a fi un ingredient cheie al sănătății mentale și fizice, iar oamenii care se simt neagreați sunt mai puțin susceptibili de a primi ajutor de al alții. Astfel, chiar dacă beneficiile de a avea o stimă de sine crescută au fost exagerate, nu există prea multă îndoială legată de faptul că stima de sine scăzută este problematică pentru cei care o au. Dar cum anume se măsoară stima de sine?
1.6.1. Înțelegerea conceptului de stimă de sine
Stima de sine este aspectul de evaluare a conceptului de sine, care corespunde la o vedere de ansamblu a sinelui ca vrednic sau nevrednic. Acest lucru este reflectat în definiția clasică a stimei de sine a lui Coopersmith în 1967: Evaluarea pe care individul o face și o menține în mod obișnuit cu privire la sine: ea exprimă o atitudine de aprobare și indică măsura în care un individ se crede capabil, semnificativ, de succes și demn. Pe scurt, stima de sine este o judecată personală vizând vrednicia, care este exprimată în atitudinile pe care o persoană le deține față de ea însăși.
Astfel, stima de sine este o atitudine despre sine și este legată de convingerile personale despre aptitudinile, abilitățile, relațiile sociale și a rezultatelor viitoare. Este important să se facă distincția între stima de sine și conceptul de sine, care este un termen mai general, pentru că cei doi termeni sunt adesea folosiți alternativ. Conceptul de sine se referă la totalitatea credințelor cognitive pe care oamenii le au despre ei înșiși; aceasta este tot ceea ce se știe despre sine, și include lucruri cum ar fi nume, rasă, lucruri plăcute, antipatii, credințe, valori și descrieri legate de aspect, cum ar fi înălțimea și greutatea. Prin contrast, stima de sine este răspunsul emoțional pe care oamenii îl experimentează pe măsură ce contemplă și a evaluează diferite lucruri despre ei înșiși.
Cu toate că stima de sine este legată de conceptul de sine, este posibil ca oamenii să creadă lucrurile obiectiv pozitive (cum ar fi recunoașterea competențelor în mediile academic, atletic sau artistic), dar continuă să nu se placă foarte mult pe sine. În egală măsură, este posibil ca oamenii să se placă, și, prin urmare, să mențină o stima de sine ridicată, în ciuda lipsei oricăror indicatori obiectivi care să sprijine o astfel de vedere personală pozitivă.
Deși influențată de conținutul conceptului de sine, stima de sine nu este același lucru.
De-a lungul istoriei privind cercetarea asupra stimei de sine, au existat temeri că acest concept a fost definit eronat, și, prin urmare, măsurat cu erori. Ruth C. Wylie, unul dintre criticii cei mai de seamă ai cercetării stimei de sine, a dat vina pe dificultățile subiectului cu privire la lipsa de rigoare în experimentare și în proliferarea instrumentelor pentru măsurare a stimei de sine. De exemplu, există un număr mare de instrumente pentru măsurarea stimei de sine și multe dintre scale corelează slab între ele. Felul în care este definit un concept are implicații evidente asupra modului în care aceasta este măsurat.
Ca termen utilizat pe scară largă în limbajul de zi cu zi și puternic încărcat cu valoare socială, poate că nu ar trebui să fie surprinzător că definițiile idiosincratice și ocazionale au contribuit la haosul definirii și măsurării stimei de sine.
Nu este suficient spațiu în acest capitol pentru a lua în considerare toate modurile diferite în care a fost definită stima de sine. În acest capitol vom atinge unele dintre problemele conceptuale centrale care sunt relevante pentru măsurarea stimei de sine, inclusiv sursa propusă a stimei de sine, eventualele diferențe de gen în care factori sunt cei mai importanți și vederi diferențiale ale dimensionalității și stabilitatății stimei de sine.
1.6.2. Sursele stimei de sine
Există multe teorii cu privire la sursa de stimei de sine. De exemplu, William James a argumentat că stima de sine s-a dezvoltat din acumularea de experiență în care rezultatele oamenilor au depășit obiectivele proprii pe o dimensiune importantă, în conformitate cu regula generală că stima de sine = succes/ pretenții. Din acest punct de vedere, evaluarea trebuie să analizeze posibile discrepanțe între evaluările curente și obiectivele personale și motive. Mai mult decât atât, abilitățile de auto-percepție care permit oamenilor să atingă obiectivele, sunt, de asemenea, importante pentru evaluare. Astfel, măsurile ar trebui să includă unele referințe despre convingerile personale privind competența și capacitatea. Multe dintre cele mai populare teorii ale stimei de sine se bazează pe noțiunea lui Horon Cooley a sinelui în oglindă, în care auto-evaluările sunt privite ca inseparabile de mediul social. Interacționismul simbolic al lui G. H. Mead a conturat un proces prin care oamenii internalizează idei și atitudini exprimate de cifre semnificative din viața lor. De fapt, persoanele vin să răspundă ele însele într-o manieră conformă cu modalitățile celor din jur.
Stima de sine scăzută este posibil să apară atunci când figurile semnificative, cheie resping, ignoră, înjosesc sau devalorizează persoana. Cercetările cele mai actuale privind stima de sine, se află în mare măsură în acord cu principiile de bază ale interacționismului simbolic. În conformitate cu acest punct de vedere, este important să se evalueze modul în care oamenii se percep a fi văzuți de către alte persoane importante, cum ar fi prieteni, colegi, membri ai familiei și așa mai departe. Unele teorii recente referitoare la stima de sine au subliniat normele și valorile culturale și sociale în care sunt crescuți oamenii. De exemplu, Crocker și colegii săi au susținut că unii oameni experimentează stima de sine colectivă, deoarece aceștia sunt în special susceptibili de a-și baza propria stimă de sine pe identitatea lor socială, ca aparținând anumitor grupuri.
Alți autori au propus o neobișnuită și importantă considerare socială a stimei de sine. Teoria sociometrică începe cu presupunerea că oamenii au o nevoie fundamentală de apartenență, care își are rădăcinile în istoria evoluției noastre. Pentru cei mai mulți dintre oameni, evoluția, supraviețuirea și reproducerea depindeau de afilierea la un grup.
Cei care au aparținut unor grupuri sociale au avut mai multe șanse de a supraviețui și de a se reproduce decât cei care au fost excluși din grupuri. Conform teoriei sociometrice, stima de sine funcționează ca un monitor al probabilității excluziunii sociale. Când oamenii se comportă în moduri care cresc probabilitatea de a fi respinși, experimentează o reducere a stării stimei de sine. Astfel, stima de sine servește ca un monitor sau sociometru pentru acceptarea / respingerea socială. La nivel de trăsătură, cei cu stima de sine crescută au sociomatrici care indică o probabilitate redusă de respingere și, prin urmare, astfel de persoane nu își fac griji cu privire la modul în care sunt percepute de către alții. Prin contrast, cei cu stima de sine scăzută au sociomatrici care indică posibilitatea iminentă de respingere, și, prin urmare, ei sunt extrem de motivați pentru a-și gestiona impresia publică. Există o abundență de dovezi care sprijină teoria sociometrică, inclusiv constatarea că stima de sine scăzută este foarte bine corelată cu anxietatea socială. Deși sociometrul leagă stima de sine de o nevoie evoluată de apartenență mai degrabă decât la interacțiuni simbolice, împarte cu teoriile anterioare ideea că situațiile sociale trebuie să fie examinate pentru a evalua stima de sine.
1.6.3. Diferențele de gen în stima de sine
O serie de studii sugerează că băieții și fetele se diferențiază în privința principalei lor surse de stimă de sine, fetele fiind mai influențate de relații, iar băieții fiind mai influențați de succesul obiectiv. Un grup de cercetători americani a examinat participanții unui studiu cu o durată de 20 de ani privitor la dezvoltarea adolescenților. În timpul adolescenței, o orientare supusă față de autoritatea previzionat o stimă de sine sporită pentru băieți, dar nu și pentru fete, în timp ce o orientare nesupusă față de autoritate a prezis o stimă de sine sporită pentru fete, dar nu și pentru băieți. Într-un alt sudiu, cercetătorii au expus bărbați și femei la un feedback fals, indicându-le că au avut deficite, fie pe o dimensiune privind performanța (de exemplu, concurența, gândirea individuală) fie pe o dimensiune socială (de exemplu, suport emoțional, integrare interpersonală). În concordanță cu previziunile, bărbații cu stimă de sine ridicată și-au sporit estimările privind posibilitatea de a se angaja cu succes în comportamente de performanță viitoare, în timp ce femeile cu stimă de sine crescută și-au sporit estimările privind posibilitatea de a se angaja cu succes în comportamente sociale viitoare. În general, deci, se pare că bărbații își câștigă respectul de sine prin a reuși, în timp ce femeile își câștiga respectul de sine prin a supraviețui.
În ceea ce privește o altă diferență proeminentă între sexe privind sentimentele despre sine de-a lungul întregii durate de viață, femeile tind să aibă o mai mică satisfacție a imaginii corpului decât bărbații. Femeile sunt mai înclinate decât bărbații să evalueze caracteristicile specifice ale corpului în mod negativ, să încerce pierderea în greutate, să raporteze anxietate cu privire la evaluarea aspectului lor fizic și de a apela la beneficiile chirurgiei cosmetice.
Nemulțumirea față de imaginea corpului în rândul femeilor, de obicei, este legată de perceperea de sine de a fi supraponderală. Mai mult de trei sferturi dintre femeile americane ar dori să piardă în greutate și aproape nimeni nu ar dori să câștige în greutate. Părerea unei persoane despre sine că este supraponderală, fie că este, fie că nu, este strâns legată de nemulțumirea față de imaginea corpului. Începând din adolescența timpurie, femeile compară forma corpului lor și greutatea cu convingerile lor despre idealurile culturale. O discrepanță de la ideal de multe ori motivează oamenii să se angajeze în diete pentru a obține un corp mai atractiv. Dieta are rareori succes, mai puțin de 1% din persoane fiind apte de a menține pierderea în greutate pentru mai mult de cinci ani (NIH Technology Assessment Conference Panel, 1993). Eșecurile repetate pot exacerba nemulțumirea față de imaginea corporală și stima de sine scăzută. Femeile cu tendințe perfecționiste și stimă de sine scăzută sunt deosebit de afectate de nemulțumire, astfel încât aceste trăsături de personalitate, în combinație, au fost legate de accentuarea simptomelor bulimiei. Spre deosebire de femei, bărbații sunt mai susceptibili de a vedea trupurile lor ca instrumente de acțiune și își derivă stima de sine din forța fizică auto-percepută. Prin urmare, în ceea ce privește evaluarea sentimentelor personale despre problemele de privind stima față de corp, cercetătorii trebuie sa fie sensibili la factorii diferențiali determinanți ale imaginii corpului pentru femei și pentru bărbați.
1.6.4. Dimensionalitatea stimei de sine
Stima de sine se poate referi la sinele global sau la aspecte specifice ale sinelui, cum ar fi modul în care oamenii se simt cu privire la situația lor socială, grup rasial sau etnic, caracteristici fizice, abilități atletice, performanța școlară sau la locul de muncă, și așa mai departe. O problemă importantă în literatura de specialitate privind stima de sine este aceea dacă stima de sine este cel mai bine conceptualizată ca o trăsătură unitară globală sau ca o trăsătură multidimensională cu subcomponente independente. În conformitate cu abordarea globală, stima de sine este considerată o auto-atitudine generală care pătrunde în toate aspectele vieții oamenilor. În acest sens, a fost dezvoltată o măsurătoare cu un singur element de stimă de sine la nivel global. Aceasta pur și simplu constă în afirmația „Eu am o stimă de sine mare" cu o scală de 5 puncte. Ei au descoperit că acest singur element a corelat într-o măsură similară cu o extensie a celei mai folosite scale pentru o varietate de măsurători, inclusiv evaluările specifice domeniului, factori de personalitate și bunăstarea psihologică. Stima de sine, de asemenea, poate fi conceptualizată ca un construct ierarhic, astfel încât să poată fi defalcate în părțile sale componente. Din acest punct de vedere, există trei componente majore: stima de sine a performanței, stima de sine socială, și stima de sine fizică. Fiecare dintre aceste componente, la rândul lor, pot fi defalcate în alte subcomponente, mai mici și mai mici.
Stima de sine a performanței se referă la sentimentul de competență generală a cuiva și include abilități intelectuale, performanță școlară, capacități de auto-reglementare, încrederea în sine, eficacitatea și autoritatea. Oamenii care au o stimă de sine a performanței mare cred că sunt inteligenți și capabili. Stima de sine socială se referă la modul în care oamenii cred că alții îi percep: cea mai critică este percepția, mai degrabă decât realitatea. Dacă oamenii cred că alții, mai ales persoanele semnificative, îi valorizează și îi respectă, ei vor experimenta o stimă de sine socială mare. Acest lucru se întâmplă chiar dacă alții îi privesc cu un adevărat dispreț. Oamenii care au stima de sine socială scăzută experimentează adesea anxietatea socială și au un nivel ridicat de timiditate publică. Ei sunt extrem de atenți la imaginea lor și își fac griji cu privire la felul în care îi văd ceilalți.
În sfârșit, stima de sine fizică se referă la modul în care oamenii își văd corpurile fizice, și include detalii cum ar fi abilitățile atletice, atractivitatea fizica, imaginea corpului, precum și stigmate fizice și sentimente privind rasa și origine etnică.
Cum sunt legate aceste subcomponente ale stimei de sine de stima de sine globală? William James propunea încă din 1892 ca stima de sine globală să fie însumarea componentelor specifice ale stimei de sine, fiecare dintre acestea fiind ponderat în funcție de importanța sa în cadrul conceptului de sine. Cu alte cuvinte, oamenii au respect de sine ridicat în măsura în care se simt bine în legătură cu acele lucruri care contează pentru ei. A nu fi bun la tenis este irelevant pentru a conceptul de sine al unui non-atlet, în timp ce rezultatele școlare slabe ar putea avea un impact redus asupra unor tineri care nu se identifică cu valorile generale.
Am dori să amintim și cercetarea unui alt grup de psihologi americani asupra feței întunecate a stimei de sine cu nivel foarte înalt, legătura dintre un ego amenințat, violența și chiar crima. Cercetarea lor a relevat că un ego supradimensionat, cu o stimă exacerbată, devine vulnerabil la amenințările exterioare și, în consecință, predispus la violență. Cercetătorii mai susțin că dezideratul general al creșterii stimei de sine ascunde posibilitatea vulnerabilizării eu-lui atunci când indivizii nu interiorizează corect și norma socială.
1.6.5. Stabilitatea stimei de sine
O altă problemă în măsurarea și definirea stimei de sine este dacă acesta este cel mai bine conceptualizată ca trăsătură de personalitate stabilă sau ca o stare contextuală specifică.
Cele mai multe teorii ale stimei de sine o văd ca o trăsătură relativ stabilă: dacă ai respect de sine ridicat astăzi, vei avea, probabil, stimă de sine crescuta și mâine. Din această perspectivă, stima de sine este stabilă, deoarece se construiește încet, de-a lungul timpului, prin experiențe personale, cum ar fi reușita rezolvării unor sarcini diverse în mod repetat sau continuu evaluate de către alte persoane semnificative. Un număr de studii sugerează însă că stima de sine servește mai degrabă ca variabilă dependentă și nu variabilă independentă sau de clasificare. Aceste studii presupun că stima de sine poate fi momentan manipulată sau afectată. Alții sugerează că stima de sine nu ar fi manipulabilă prin definiție.
În conformitate cu opiniile ulterioare, cu toate acestea, stima de sine poate fi privită ca un „stat”, precum și ca o trăsătură. În jurul unei linii de bază stabile sunt fluctuații; deși s-ar putea, în general, să ne simțim bine despre noi înșine, există momente când am putea experimenta auto-îndoiala și chiar repulsia. Fluctuațiile în starea stimei de sine sunt asociate cu sensibilitatea crescută și încrederea în evaluările sociale, îngrijorarea crescută cu privire la modul în care te vezi pe sine și chiar furia și ostilitatea. În general, cei cu un sentiment fragil al stimei de sine răspund extrem de favorabil la feedback-ul pozitiv și extrem de defensiv la feedback-ul negativ.
1.7. Competențele sociale
Competențele sociale (social skills) sunt pattern-un ale comportamentului social care dau indivizi competenți din punct de vedere social, cu alte cuvinte, capabili să producă efectele dorite asupra celorlalți indivizi .
Dobândirea competențelor sociale fac parte integrantă din procesul de socializare a copilului. În sens restrâns, competențele sociale fac referire la capacitatea persoanelor de a relaționa în mod adecvat și adaptat cu semenii, de a putea adopta o atitudine cooperantă și de colaborare în interiorul grupului din care face parte formal sau informal.
Nu putem aborda competențele sociale fără a clarifica noțiunea de interacțiune socială ca fiind sumă a influențelor reciproce rezultând din activitatea sau din simpla existență a diverșilor membri ai unei grupări, sociale sau nu.
Abordarea de tip competență este relativ nouă, de aceea voi trec în revistă câteva dintre definițiile conceptului la unii autori care s-au preocupat de subiect.
În general, competența este un termen evaluativ care se referă la calitatea sau adecvarea performanței unei persoane la o sarcină anume, cu grad mare de specificitate. În particular, competența socială se referă la comportamentele și răspunsurile care au o natură interpersonală. U. Larson definește competențele sociale drept abilitatea individului de a se implica cu succes în interacțiuni și relații interpersonale, precum și abilitatea de a interpreta mesajele comunicării atât verbale, cât și non verbale, paraverbale. După alți autori, competența socială reprezintă o modalitate învățată, acceptabilă social, a individului se a se comporta, modalitate ce permite interacțiunea eficientă cu semenii. Unii autori invocă administrarea și construirea relațiilor sociale în context. Dacă teoretic putem deosebi competențele sociale de cele emoționale, în practică cele două sunt dificil de decelat, de aceea am decis trecerea în revistă a câtorva definiții în ceea ce privește competența socio-emoțională: 1) set de deprinderi menite să atingă performanțe sau să rezolve probleme personale/profesionale, 2) abilitate personală de utilizare a informațiilor emoționale, a comportamentelor și trăsăturilor pentru a obține rezultate dezirabile social. Unii autori pun accentul pe procesul de învățare socială într-un cadru educațional sau pe capacitatea de a descriere a rezultatelor de învățare (ce anume știe sau poate demonstra cel care a învățat, ca urmare a unui proces de învățare) .
Dincolo de abordările teoretice, conceptualizarea competențelor sociale are o aplicabilitate practică importantă pentru că au legătură cu au legătură cu bunăstarea socială și personală. Astfel, competențele sociale presupun înțelegerea cu privire la cum pot indivizii să-și asigure sănătatea mintală și fizică optimă, incluzând resurse pentru sine, pentru propria familie și pentru mediul social, precum și cunoștințe despre cum poate să contribuie la toate acestea un stil de viață sănătos. Pentru a participa social și interpersonal adecvat, este esențial ca individul să înțeleagă codurile de conduită și maniere general acceptate în diferite societăți și medii (de ex. la locul de muncă, la școală, în medii informale). Individul competent social conștientizează conceptele de bază cu privire la indivizi, grupuri, organizații de muncă, egalitate de gen și nediscriminare, societate și cultură. Partea cea mai însemnată a acestei competențe include capacitatea de a comunica în mod constructiv în diferite medii, de a arăta toleranță, de a exprima și înțelege diferite puncte de vedere, de a negocia cu abilitate pentru a produce încredere, și de a empatiza. Competența socială înseamnă și capacitatea de a gestiona situațiile de stres și frustrare inerente condiției umane, de a le exprima într-un mod constructiv și, de asemenea, de a distinge între sferele personale și profesionale.
În concluzie, competențele sociale presupun un sistem de atitudini bazat pe colaborare, asertivitate integritate.
1.7.1. Modelul competenței sociale
Argyle a folosit modelul competenței motrice pentru a explica modelul competenței sociale, dând exemplul mersului pe bicicletă sau șofatul (Fig. 2).
Figura 2 – Model de competență motrice (Argyle, 1983), apud S. Moscovici
Executantul vizează anumite obiective (de exemplu, să-i facă pe celălalt să vorbească foarte mult) procedând într-un mod inteligent (prin întrebări dificile), observând efectele (răspunsuri scurte) și corectând maniera de lucru (prin întrebări mai deschise). Modelul scoate în evidență obiectivele interactorilor, comportamentul social specific utilizat, modul în care a fost primit feedback-ul și reacțiile corespunzătoare. în exemplu, intervievatorul a modificat tipul de întrebări puse, asemeni conducătorului care întoarce volanul mașinii. Se observă flexibilitatea constantă a comportamentului ca reacție la comportamentul celuilalt. Prin acest model s-a pus accentul pe elementele performanței sociale, mai ales pe cele non-verbale, ca expresia feței și privirea. Totuși, este clar că elementele verbale au și ele importanța lor și că aspectele globale ale performanței, precum gratificația și asertivitatea, ar putea fi mai importante decât orice element specific. Un anumit număr de alte procese trebuie luate și ele în considerare. Unele se referă la obiective speciale (precum asertivitatea), altele la comportamente particulare (comunicarea non-verbală) sau la alte părți ale modelului (cogniția, de ex.).
1.7.2. Asertivitatea
Asertivitatea este capacitatea de a influența sau de a-l comanda pe celălalt fără a fi pasiv sau agresiv. După Richard Lazarus, asertivitatea are patru elemente de bază: 1) refuzul cererilor; 2) cereri de favoruri și formularea de cereri; 3) exprimarea sentimentelor pozitive și negative; și 4) inițiere, continuare și încheiere a unei conversații generale. Asertivitatea se îmbină cu o serie de elemente non-verbale (ridicarea tonului vocii, privirea intensă) și verbale. În centrul influenței sociale trebuie să stea o cerere verbală care, pentru a putea fi eficace, ar trebui să fie convingătoare, adică să motiveze prin câteva elemente valabile. Cererea verbală trebuie însoțită de un stil non-verbal adecvat: tonul vocii, în același timp dominator și amical. Influența este mai mare dacă există o relație interpersonală puternică de prietenie, de autoritate sau sentimentală, chiar dacă ea riscă să creeze o oarecare „servilitate” , cererea fiind precedată de un număr anume de flatări și convenții. Cererea trebuie să fie una pertinentă și legitimă, subliniază Argyle.
1.7.3. Gratificația, sprijinul
Efectul de sprijin în situațiile sociale constă în: 1) susținerea celorlalți într-o situație sau relație ; 2) mărirea atracției celuilalt pentru ego ; și 3) creșterea cât mai mare a influenței, atunci când sprijinul este în acord cu comportamentul dorit. Sprijinul poate lua diferite forme. Sprijinul verbal include elogiul, aprobarea, acceptarea, consimțământul, încurajarea, simpatia. Surâsul, înclinarea capului, atingerea (în unele situații) și tonul sunt recompense non-verbale. Recompensa poate să ia și forma ajutorului, cadoului, invitației la masă, sfatului sau informației. A face pe cineva să participe la o activitate plăcută – sport, dans, muzică sau serată – este și un mod de a-l recompensa.
1.7.4. Comunicarea non-verbală (CNV)
Gesturile și semnalele sociale ale modelului competențelor sociale sunt în parte non-verbale; percepția și feedback-ul depind de comunicarea non-verbală a celuilalt. Asertivitatea și gratificația necesită un tip de comunicare non-verbală specifică la nivelul vocii, feței și atitudinii. Există un factor general de expresivitate non-verbală: 1) diferitele expresii ale feței, în special surâsul; 2) privirea intensă; 3) apropiere mai mare; voce mai puternică, mai ascuțită, mai expresivă; 4) mai multe gesturi îndreptate spre ceilalți, mai puține gesturi îndreptate spre sine (de exemplu, a se atinge pe sine însuși). Pe de altă parte, semnalele non-verbale reprezintă vehiculul principal al autoprezentării.
1.7.5. Comunicarea verbală
Comunicarea verbală se află în centrul performanței și competenței sociale. Cea mai mare parte a semnalelor și gesturilor sunt verbale și trebuie să se încadreze într-o secvență conversațională. Cea mai scurtă propoziție trebuie să fie inteligibilă pentru destinatar. Acesta este un „act verbal” , un element comportamental destinat producerii unui anumit efect asupra celuilalt. Codajul necesită un decodaj anticipativ. Competențele profesionale – ale celor care predau, ale psihoterapeuților sau purtătorilor de cuvânt – includ în mod necesar competențe verbale, iar indivizii neadaptați social au adesea o conversație foarte săracă.
Conduita efectivă a secvențelor conversaționale este importantă. Există secvențe banale, în doi timpi, de tipul întrebare-răspuns. H. P. Grice a impus regulile referitoare la expresiile acceptabile: ele trebuie să aibă legătură cu ceea ce le precede, să furnizeze suficiente informații, dar nu foarte multe, să fie clare și cinstite.
Este normal ca individul care vorbește să adopte același stil verbal ca și ceilalți, modificându-și, de exemplu, debitul, vocea, accentul, limbajul etc. Acest fenomen se produce atunci când indivizii se simpatizează sau vor să se facă acceptați, situația fiind în acest caz mai favorabilă. Politețea este una din principalele cauze de non-respect ale regulilor lui Grice. Ea se referă mai ales la apărarea stimei pe care celălalt și-o acordă sieși, evitând forțarea comportamentului său, de exemplu formulând cereri indirecte („atenuare”), făcând elogiul celuilalt în defavoarea sinelui și dându-i dreptate la maximum. Acest tip de politețe este eficace mai ales pentru menținerea relației dintre comandantul de bord și echipajul unui avion, chiar dacă într-o perioadă de criză „agravarea” este preferabilă „atenuării” : este mai indicat să se spună „Opriți această mașină stupidă! ” decât „Scuzați-mă, domnule comandant, n-ar fi mai bine să oprim aparatul?”.
Orice conversație este strâns legată și susținută de semnale non-verbale. Indivizii care vorbesc își însoțesc discursul prin gesturi evocatoare, prin accente oratorice și intonații; ei înalță capul la fiecare pauză gramaticală și la fiecare sfârșit de frază, pentru a obține feed back. Acesta le este dat în mod continuu de expresia feței, de cuvintele ocazionale, de ridicarea capului și atitudinea auditoriului. Înainte de a ceda cuvântul, cei care vorbesc aruncă priviri semnificative la final de frază, coboară tonul, încetează să-și miște mâinile și modifică structura verbală a propriilor cuvinte .
1.7.6. Empatia, cooperarea și atenția acordată celorlalți
Empatia este capacitatea de a împărtăși emoția resimțită de celălalt și de a-i înțelege punctul de vedere, „de a te pune în locul celuilalt” Există un anumit număr de măsurări ale empatiei, cea mai cunoscută fiind a lui Mehrabian și Epstein. Bolnavii mental manifestă față de ei înșiși o atenție exagerată și sunt incapabili să se intereseze de ceilalți și să le ia în considerare punctele de vedere. In psihoterapie, în cadrul discuțiilor și în numeroase alte competențe este important să se acorde o mare atenție punctelor de vedere și sentimentelor celuilalt și să se manifeste această atenție prin întrebări, critici și alte tehnici.
Cooperarea constă în a ține cont de obiectivele celorlalți și de propriile obiective, adaptându-ți comportamentul în așa fel încât să fie atinse diferitele obiective propuse. Activitățile sociale implică întotdeauna mai mulți indivizi, ca și cum ar fi vorba de un joc (balansoarul, tenisul), de o activitate socială (dans, cântec, conversație, sex) sau de muncă. Numeroase tipuri de slăbiciuni de la nivelul competențelor sociale se datorează lipsei de cooperare.
1.7.7. Cunoașterea și rezolvarea problemelor
Sociopsihologia cognitivă joacă un rol din ce în ce mai important în studiul judecăților și al atitudinilor. Care este importanța ei în comparație cu competențele sociale? Un anumit număr de aspecte ale competenței sociale sunt în afara câmpului conștiinței și rezultă din evidența proceselor situate la un nivel inferior. Indivizii sunt incapabili să explice cum fac pentru a lua cuvântul rând pe rând, pentru a respecta regulile gramaticale, a răspunde micilor semnale non-verbale, a se îndrăgosti sau crea alte relații, la fel cum nu pot explica nici mersul pe bicicletă. În aceste două cazuri, nivelurile inferioare sunt automatice, în timp ce nivelurile superioare sunt guvernate de planuri și reguli.
1.7.8. Prezentarea sinelui
Este vorba de un obiectiv special al competenței sociale, important nu numai pentru respectul de sine al inter-actorilor, dar și pentru a-i învăța pe ceilalți cum să se comporte. Este greu să se discute cu niște indivizi anonimi. Totuși, revendicările de identitate sau de statut nu pot fi acceptate în totalitate; în orice întâlnire, rolul și statutul fiecărui individ trebuie negociate și acceptate de către ceilalți. Lipsa de competență este adesea datorată unor slăbiciuni din sfera eului, dând naștere unei conștiințe de sine exagerate și unei oarecare anxietăți sociale.
Imaginea de sine este ansamblul ideilor pe care un individ le are despre el însuși, inclusiv despre rolul său (meserie, clasă socială etc.), despre trăsăturile de caracter și corpul său. Respectul față de sine este limita până la care un individ are o părere bună despre el însuși. Prezentarea de sine este comportamentul care vizează influențarea manierei în care suntem văzuți de ceilalți. În cultura occidentală, revendicările verbale directe privind reputația și statutul sunt în general luate în derâdere, în vreme ce formulele verbale indirecte („așa cum îi spuneam lui X” etc.), ca de altfel și scuzele și justificările vizând regretul sunt curente.
Prezentarea de sine non-verbală este probabil mai importantă: îmbrăcămintea și alte aspecte exterioare, accent, stil verbal, maniere în general. Prin asemenea semnale putem reuși crearea impresiei că aparținem cutărei clase sociale sau cutărui grup, ori că avem o anumită personalitate sau anumite idei politice. Prezentarea de sine este adesea în parte exagerată, de unde, după Goffman, o oarecare stânjeneală atunci când aceasta este scoasă la lumină. Există și alte surse de jenă – incidentele sociale (de exemplu, uitarea numelui unei persoane), care focalizează brusc toată atenția, și situațiile sexuale neadecvate.
Jena face parte din anxietatea socială rezultând în parte dintr-o atenție excesivă îndreptată către sine și din teama de a nu fi dezaprobat de societate, de unde și performanța socială limitată și ineficientă. Dezaprobarea, fie ea reală sau numai o temere, duce la o scădere a respectului de sine, ca atunci când există o prea mare diferență între aspirațiile și rezultatele obținute.
Dezvăluirea informațiilor personale este în general progresivă, reciprocă și indispensabilă oricărei relații intime, fiind un semn de încredere. Unii indivizi își petrec mult timp cu prietenii, dar se simt întotdeauna singuri, conversația lor nefiind destul de intimă .
1.7.9. Competențele în funcție de context
Competențele necesare variază în funcție de situațiile sociale. Unele situații sunt percepute ca fiind dificile și creează anxietate: performanță publică, recepții, contacte cu indivizi deprimați, situații conflictuale etc. Există în muncă un anumit număr de situații sociale standard: comitete, prezentări, întâlniri, negocieri, vânzări etc. Aceste situații necesită toate gesturile, secvențele și atitudinile fizice specifice ; ele sunt guvernate de reguli ce indică ceea ce se face și ceea ce nu se face.
De asemenea, relațiile sociale necesită competențe distincte pentru prieteni, soți, subordonați etc. De exemplu, relațiile conjugale cer un nivel ridicat de gratificații, cum ar fi capacitatea și voința de negociere și înțelegere. Există și aici reguli distincte pentru fiecare tip de relație. Numeroși indivizi nu par să înțeleagă foarte bine relațiile, de unde prezența unei componente educaționale care depinde de antrenament. În privința prieteniei sau a numărului de decizii pe care soții trebuie să le ia și care pot deveni foarte ușor sursă de conflict, acești indivizi nu pot înțelege importanța rețelelor și „regulilor celei de-a treia părți” .
1.7.10. Diferențele individuale la nivelul competențelor sociale
1.7.10.1. Genul
În măsurările asertivității, bărbații au cele mai bune rezultate; cererile de antrenare a asertivității vin mai ales de la femei. În schimb, acestea obțin cele mai bune rezultate pentru majoritatea celorlalte componente ale competenței sociale. Ele au rezultate la fel de bune și în ceea ce privește empatia și cooperarea. Femeile sunt mai gratifiante, au competențe verbale superioare (dezinvoltură mai mare, gramatică mai bună, discursuri mai cultivate) și o expresivitate non-verbală mai sugestivă (surâd mai des, privesc mai mult, fac gesturi mai subtile). Comportamentul non-verbal al bărbaților reflectă asertivitatea lor: voce mai puternică, pauze mai numeroase, ocupă mai mult spațiu.
1.7.10.2. Vîrsta
Toate aspectele competenței sociale cresc o dată cu vârsta în timpul copilăriei și adolescenței. La vremea când își fac studiile, mulți tineri întâmpină greutăți în a lega prietenii și a înfrunta situații sociale curente, deși competența socială se ameliorează rapid în această perioadă, în anii care urmează tinerii trebuind să îndeplinească anumite sarcini sociale la serviciu sau în familie.
1.7.10.3. Clasa socială
Studiul competențelor sociale la copii de la 8 la 16 ani demonstrează că cei aparținând claselor sociale de mijloc știu mai bine să se pună în locul celuilalt, sunt mai gratifianți și au o mai mare înțelegere socială, chiar și la un QI constant. Adulții clasei mijlocii se exprimă verbal mai ușor și țin mai mult cont de punctul de vedere al celor care îi ascultă, necesită mai multe competențe sociale în posturile pe care le ocupă (medici, avocați, profesori, manageri) decât muncitorii manuali, trebuind adesea să intre în relație directă cu oamenii și să înfrunte situații sociale complexe.
1.7.10.4. Personalitatea
Inteligența este corelată cu inteligența socială și înțelegerea socială și, fără îndoială, cu competențele verbale. Indivizii extravertiți sunt mai prietenoși și mai generoși, înfruntând situațiile sociale convinși că se vor înțelege bine cu ceilalți și că aceasta îi va bucura. Ei preferă mai ales două tipuri de situații sociale: echipe și cluburi, dans și recepții.
Nevrotismul este asociat cu anxietatea socială, cu lipsa de încredere în sine, cu conștiința de sine, jena, și corespunde lipsei de competență socială.
1.7.10.5. Etiologia competențelor sociale
Competențele sociale sunt pozitiv corelate cu extravertirea și inteligența și, negativ, cu nevrotismul și alte tulburări mentale; cunoscând că toate acestea au fost în parte moștenite, există probabil o predispoziție nativă de a deveni social competent sau incompetent. Popularitatea, ca și alte aspecte ale competenței sociale a copiilor, se datorează existenței relațiilor pline de afectivitate cu mama, încă de la vârsta cea mai fragedă, în timp ce non-popularitatea se datorează stilurilor de disciplină punitive și represive, și stresului, ca de exemplu destrămarea familiei și sărăcia.
În timpul copilăriei, părinții influențează diferit dezvoltarea competențelor sociale. Ei furnizează modele de asertivitate, sociabilitate, cooperare sau, dimpotrivă, absența acestor modele; ei pot încuraja empatia, cooperarea sau inversul acestora; de asemenea, ei pot forma și instrui – aici intră și unele aspecte ale comportamentului, ca „Uită-te la mine când îți vorbesc” , „Nu mă întrerupe”, „Spune bună ziua”. Ei pot supraveghea jocurile dintre frați/surori, îi pot învăța să coopereze în loc să se certe, îi pot pune în legătură cu alte grupuri de tineri de aceeași vârstă și aceeași condiție socială.
Numărul și vârsta fraților și surorilor au efecte relativ complexe asupra dezvoltării competențelor sociale. Cei mai mari și copiii singuri la părinți sunt mai independenți – și, curios, cu cât un copil are mai mulți frați și surori, cu atât el este mai puțin extravertit probabil pentru că rareori are ocazia să-și exercite sociabilitatea față de alți copii, în exteriorul familiei.
Competențele dobândite depind de poziția în interiorul familiei; astfel, fetele care au frați mai mari pot învăța să-i păcălească într-un mod indirect și inteligent. Jocul imaginar cooperativ intervine foarte devreme, între 3 și 10 ani, în interiorul și exteriorul familiei; copiii învață să respecte regulile, să asculte punctul de vedere al celuilalt, să coopereze cu el și, în funcție de ierarhii, să împiedice agresiunea. Această învățare se face în parte prin imitație, în parte prin tatonare.
Competențele sociale își continuă dezvoltarea la școală și la serviciu. Tinerii învață cum să muncească sub ordinele celuilalt, în grup, și, la rândul lor, să supervizeze alți indivizi. Ei dobândesc competențe specializate, de exemplu cum să prezideze un comitet și să vorbească în public. Experiența de pe teren este importantă, la fel și imitația și cursurile de antrenament special.
Faptul că unele competențe sociale diferă în funcție de sex se poate explica prin socializarea copiilor. Nenumărate studii au arătat că băieții și fetele erau tratați în mod diferit. Părinții acordă mai multă independență băieților și îi încurajează să intre în competiție cu ceilalți; sunt însă mai tandri cu fetele, le ceartă mai puțin și le supraveghează mai îndeaproape. Evident, băieții urmează exemplul tatălui, iar fetele pe al mamei.
Lipsa de competență socială la adulții tineri se poate explica prin modul în care și-au trăit copilăria : părinți inadaptați social, izolare geografică sau de alt gen, puține experiențe trăite cu frații, surorile sau cu alți copii. Un studiu efectuat asupra copiilor americani a demonstrat că, adeseori, copiii inadaptați social aveau mame la rândul lor inadaptate social .
1.7.10.5. Efectele competențelor sociale
Competențele sociale sunt importante datorită efectelor pe care le au asupra relațiilor, și ca urmare asupra sănătății, fericirii și eficacității în muncă. În viața de zi cu zi, competențe ce provoacă prietenia și popularitatea sunt gratificația, semnalele non-verbale pozitive, respectarea regulilor informale ale prieteniei, capacitatea de a te pune în locul altuia, dezvăluirea informațiilor personale și înțelegerea corectă a prieteniei. Jennings a fost primul care a demonstrat importanța gratificației. Sarason et al. au descoperit că indivizii care aveau dificultăți în găsirea unui sprijin social erau non-gratifianți, introvertiți, pesimiști, alienați, intoleranți, ostili și aveau un scăzut respect față de sine. Studii experimentale au demonstrat că indivizii cei mai apreciați sunt cei care zâmbesc, care au o voce amabilă, privesc mai mult interlocutorul și se apropie mai mult. Indivizii extravertiți utilizează un anumit număr de tehnici verbale care pot fi foarte eficace: aprobă, complimentează, pun întrebări, găsesc puncte comune, spun oamenilor pe nume, vorbesc despre lucruri agreabile și au umor.
CAPITOLUL 2.
OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII
2.1. Obiectivele cercetării
Obiectivul cercetării îl reprezintă investigarea rolului factorilor de personalitate în dezvoltarea stimei de sine. Obiectivele specifice se referă la identificarea acelor factori de personalitate ce contribuie într-o mai mare măsură la nivelul stimei de sine, precum și stabilirea unor corelații între instanțele imaginii de sine și stima de sine ca și corelativ intern.
2.2. Ipotezele cercetării
Ipoteza 1 – Se presupune că între anumiți factori de personalitate și stima de sine există legături statistice semnificative.
Ipoteza 2 – Presupunem că există diferențe de gen în privința imaginii de sine (bărbații au un nivel al imaginii de sine mai ridicat decât femeile)
Ipoteza 3 – Presupunem că există diferențe de gen în privința stilurilor personale ce compun imaginea de sine (conform Testului Berkeley)
Ipoteza 4 – Presupunem că între instanțele imaginii de sine există corelații semnificative
Ipoteza 5 – Presupunem că există corelații statistice semnificative între stima de sine și instanțele imaginii de sine
2.3. Modelul cercetării
2.3.1. Variabilele cercetării și prelucrări statistice
Variabilele cercetării și prelucrările statistice sunt structurate pe micro-cercetări realizate pentru verificarea ipotezelor. Pentru prelucrarea datelor am folosit programul SPSS – varianta demo.
Variabilele independente sunt factorii demografici (vârstă, gen) și factorii de personalitate conform instrumentelor folosite în investigație și anume…………
Variabilele dependente sunt stima de sine și alte instanțe ale imaginii de sine cum sunt….
Pentru anumite ipoteze variabilele dependente devin variabile independente. Pentru o înțelegere mai clară a cercetării, Tabelul 1 prezintă sintetic tipul variabilelor și modalitatea statistică de prelucrare a datelor.
Tabel 1
2.3.2. Eșantionul cercetării – Statistici descriptive ale lotului cercetat
La cercetare au participat 40 de subiecți, 20 de gen masculin și 20 de gen feminin, studenți la Facultatea de Psihologie Hyperion.
Cei 40 de subiecți au vârste cuprinse între 22 și 38 de ani, media este 28.63 ani, deviația standard este 4.3 ani, Skewness este .429, iar Kurtosis -.573. Frecvența pe vârste se află în Tabelul 3 din Anexa 2.
Media de vârstă pentru subiecții de gen masculin este de 29.55, DS de 4.39, vârsta minimă 24 de și maximă de 38 ani. Media de vârstă pentru subiecții de gen feminin este de 27.7 ani , DS 4.281
Figura 3 – Histograma distribuției pe vârste
2.3.3. Designul cercetării
Cercetarea este de tip transversal, cantitativ și corelațional.
2.4. Metode și instrumente de cercetare
2.4.1. Instrumente folosite în scopul culegerii datelor
CPI (California Personality Inventory) sau Inventarul de Personalitate California.
Este cel mai cunoscut chestionar de personalitate, construit de Harrison Gough și publicat în Consulting Pshychologyst Press în anul 1956, iar cea mai recentă versiune, revizuită în anul 1987. C.P.I. a fost gândit și construit ca un corespondent al testului clinic M.M.P.I. pentru oameni normali. În prezent este cel mai frecvent folosit în selecție de personal, în consilierea vocaționala și în cercetare. Am ales folosirea CPI, tocmai pentru afirmația lui Gough: Principiul cardinal este ca testele sunt făcute pentru a fi utilizate. Principiu subsidiar este că ar trebui utilizate în înțelegerea analizei cazului individual – el nu vizează norma, ci este centrat pe persoană”. CPI evaluează persoana vie, cu trăsăturile ei de personalitate și nu factori.
Metoda sa generală a fost de a porni de la situația în care se cere utilizarea testului. Fiecare scală construită reflectă cât mai fidel un aspect, o anume temă a comportamentului interpersonal. Scopul său este sa reușească o predicție a comportamentului uman și nu să justifice o teorie asupra persoanei.
Versiunea revizuită are 462 de itemi, sunt descrise și 4 tipuri de personalitate conform modelului cuboid: 1. Personalitate de tip ALFA – extrovert, cu respect pentru norme, dominant, ambițios, asertiv, active, întreprinzător, productiv; 2. BETA – introvert, cu respect pentru norme, stabil, autocontrol bun, responsabil, predictibil; 3. GAMA – extravert, aventuros, inovativ, inteligent, interogativ. 4. DELTA – introvert, reflexiv, detașat, preocupat și perceptiv.
Valorile obținute la scale sunt interpretate funcție de medie: valorile mari de medie descriu anumite caracteristici, valorile mici caracteristici opuse. In plus, când valorile sunt extreme, se descrie și felul în care acea persoană este percepută și descrisă de ceilalți.
Scalele sunt împărțite pe 4 grupe, fiecare evaluând alte dimensiuni.
Grupa I. evaluează afirmarea personala, siguranța de sine, adecvarea interpersonală. Conține scalele Dominanță (DO), Capacitate de statut (CS), Sociabilitate (SY), Prezența socială (SP), Acceptarea de sine (SA), Sentimentul de bunăstare (WB).
Grupa II evaluează dimensiunile valorilor și maturitatea socială.
Grupa III evaluează nivelul motivațional, potențialul de realizare personală.
Grupa IV evaluează modalitățile intelectuale ce modelează stilul persoanei.
Chestionarul Berkeley
Testul Berkeley a fost realizat de către Keith Harray (Institute of Advanced Psychology, San Francisco) și Eillen Donah (University of California, Berkeley). El cuprinde un număr de 35 de itemi. Subiectul are de evaluat fiecare item reprezentând un atribut psihic prin raportarea la patru aspecte ale Eu-lui. Foaia de răspuns a testului Berkeley, așa cum a fost el adaptat de institutul de Psihologie a Academiei Române, începe cu următorul instructaj: "Chestionarul se refera la individualitatea dvs. și cuprinde câte 35 de atribute grupate pe 4 aspecte ale Eu-lui.
La fiecare însușire corespund 5 alternative de răspuns. Le veți încercui pe cele care corespund aprecierii dvs.. orientându-vă numai după gradele de acord-dezacord ordonate în titluri iar nu după valorea cifrei pe care o încercuiți." Fiecare atribut psihic a fost apreciat prin alegerea unui punctaj pe o scala în 5 trepte: de la „dezacord total" (1) la ,.acord total" (5).
Pentru unele dintre atribute scala a fost inversată, „dezacordul total" fiind notat cu (5) iar „acordul total" cu (1), evitându-se astfel, pe cât posibil, asocierea cu ,,dezirabil" sau „indezirabil" a vreuneia dintre alternativele de răspuns.
Cele 35 de atribute sunt expresiile a 5 factori psihologici. Acești factori psihologici, numiți stiluri, sunt:
1. Stilul expresiv: descrie o dimensiune ce variază între „caracter liniștit și rezervat" pâna la „caracter entuziast și orientat spre lumea exterioara".
2. Stilul interpersonal: are ca poli „încăpățânare și distanțare", respectiv „căldură și receptivitate".
3. Stilul de muncă: Arată felul în care persoana se concentrează asupra sarcinilor și modul în care își îndeplinește responsabilitățile.
4. Stilul emoțional: Descrie „temperamentul" și „rezistența la stres".
5. Stilul intelectual: Variază între un pol organizat spre „tradiție și simplitate" în contrast cu „spiritul inovator și complexitatea".
Pentru fiecare dintre cele 35 de atribute, subiectul a avut de ales o notă între 1 și 5 pentru următoarele întrebări:
1. Cum vă vedeți dumneavoastră?
2. Cum credeți că vă văd ceilalți?
3. Cum ați dori să fiți?
4. Cum nu vă place sau nu v-ar plăcea și chiar v-ar nemulțumi să fiți?
Cele patru întrebări sunt considerate a trimite la aspecte diferite ale Eu-lui. Aceste aspecte sunt:
1. Imaginea de sine (numită și „auto-imaginea"), rezultând din răspunsurile de evaluare a celor 35 de atribute prin prisma întrebării "Cum vă vedeți dumneavoastră?"
2. Aprecierea percepută din partea celorlalți (numită și „hetero-imaginea") rezultând din răspunsurile la întrebarea: "Cum credeți că vă văd ceilalți?"
3. Eu-l ideal, rezultând din răspunsurile la întrebarea: „Cum ați dori sa fiți?''
4. Eu-l anxios: (felul în care subiectul ar dori sa nu fie, sau „Eu-l disprețuit", „scenariul cel mai prost al persoanei ce ar putea sa fie"), rezultând din răspunsurile la întrebarea: "Cum nu vă place sau nu v-ar plăcea sau v-ar nemulțumi să fiți?".
5. Eu-l real, media dintre “imaginea de sine" și „aprecierea făcută de ceilalți asupra propriei persoane, fiind considerată ca fiind o imagine mai realistă asupra persoanei.
Autorii testului Berkeley numesc "imagine de sine reală" media scorurilor dintre felul în care subiectul se vede pe ei însusi și felul în care el considera că este văzut de ceilalți. Ei arată că aceasta medie dă o informație mai consistentă decât oricare dintre cele două estimări luate separat.
Scorurile pentru „imaginea de sine" și, respectiv, „hetero-imagine", raportate la fiecare stil în parte (expresiv, interpersonal, de muncă, emoțional și intelectual) se calculează astfel:
1. Se adună pentru stilul expresiv punctajul la itemii: 1, 6, 11, 16, 21, 26, 31.
2. Se adună pentru stilul interpersonal punctajul la itemii: 2, 7, 12, 17, 22, 27, 32.
3. Se adună pentru stilul de muncă punctajul la itemii: 3, 8, 13, 18, 23, 28, 33.
4. Se adună pentru stilul emoțional punctajul la itemii: 4, 9, 14, 24, 29, 34.
5. Se adună pentru stilul intelectual punctajul la itemii: 5, 10, 15, 25, 30, 35.
Scala Rosenberg
Scala Rosenberg, Chestionarul “Scala stimei de sine” a fost elaborată în 1965 de către sociologul american Morris Rosenberg (Self-Esteem Scale – RSES) și publicată în ”Society and the adolescent self-image ”Princeton, NJ: Princeton University Press. Chestionarul (scala) este larg utilizat în domeniile psihologiei sociale, psihologiei sănătății, psihologiei clinice. Este o scală cumulativă tip Likert (sistem conceput în 1932 de Rensis Likert) bazată pe întrebări tip Likert (cu răspunsurile posibile ordonate orizontal).
Scala are 10 itemi. Pentru punctarea întrebărilor, subiectul atribuie o valoare pentru fiecare din cele 10 întrebări , după cum urmează:
pentru întrebările 1, 2, 4, 6, 7: Acord puternic = 3, De acord = 2, Dezacord = 1, Dezacord puternic = 0
pentru întrebările 3, 5, 8, 9, 10 (cotate invers): Acord puternic = 0, De acord =1, Dezacord = 2 și Dezacord puternic = 3.
Scala variază de la 0-30, 30 indicând cel mai mare scor posibil. Sunt posibile și alte opțiuni de cotare (există și Scala Rosenberg cu punctaj de la 1 la 4, scorurile finale între 10-40).
2.4. Descrierea procedurilor de recoltare a datelor
Testul pilot. Având în vedere dificultatea relativă a instrumentelor aplicate, în special Chestionarul Berkeley și dimensiunea mare a CPI-lui am realizat un test pilot în care am identificat unele neajunsuri. Pentru a face mai facila aplicarea testului Berkeley am refăcut modalitatea de prezentare a itemilor, așa cum se va vedea și în Anexa 1. La retestare, am constat ca subiectul nu a mai întâmpinat dificultăți.
CAPITOLUL 3.
REZULTATELE CERCETĂRII
3.1. Prezentarea și interpretarea psihologică a datelor
Tabel 1
3.1.1 Verificarea ipotezelor
Verificarea ipotezei 1 – Se presupune că între anumiți factori de personalitate și stima de sine există legături statistice semnificative.
Factorii introversie-extraversie
În primul rând am dorit să vedem dacă factorii introversie-extraversie diferențiază subiecții pe niveluri ale imaginii de sine. Din Tabelul 3 se observă că aplicarea Testului T pentru eșantioane independente nu există diferențe între grupul introverților și al extraverților în ceea ce privește stima de sine (F=1.188, p>0.05). Deși Jung a descris extravertitul o persoană cu o stimă de sine mai înaltă decât intovertul, cercetările ulterioare demonstrează că temperamentul nu își pune amprenta asupra imaginii de sine. Există cercetări care susțin chiar contrariul, că extraverții au un comportament ce compensează o stimă de sine joasa, prin hipercomplex.
Tabel 2
Interpretare psihologică.
Factorii grupei I (CPI) – Dominanța, Capacitatea de statut, Sociabilitatea, Prezența socială, Acceptarea de sine, Sentimentul de bine.
Grupa I măsoară afirmarea persoanei, imaginea, siguranța de sine, adecvarea interpersonală. Studiul corelativ relevă o semnificație puternică (.56) pozitivă între stima de sine și scorurile cumulate ale acestei grupe (Tabel 4).
Analiza pe factori se prezintă astfel:
1. Stimă de sine – Dominanță. O corelație (.48) pozitivă și moderată între stima de sine și dominanță. Pesoanele cu Do mare au încreder în sine, spirit de conducere, sunt fluenți verbal și persuasivi, au capacitatea de a se confrunta cu realitatea. Toate acestea sunt posibile fațete ale unei stime de sine ridicate, spre deosebire de stima de sine scăzută care se manifestă prin trăsături și comportamente comune cu stima de sine scăzută. Amintim aici comportamentul retras, inhibat, tăcut, nesigur, evitant, neasertiv, incomfortabil în a-și exercita autoritatea, hiperprecaut.
2. Stimă de sine – Capacitate de statut. Capacitatea de statut se definește prin termeni ca încredere în sine, stimă de sine, echilibru. Studiu corelativ relevă o corelație puternică pozitivă între cele două variabile (.64). Persoanele cu CS diminuată sunt timide, apatice, cu o gândire stereotipă, convenționali, stângaci în situațiile sociale nefamiliare. Mai sunt nesiguri pe sine, nu le place competiția directă, simt adesea că viața este nedreaptă.
3. Stimă de sine – Sociabilitate. Între cele două scale există o corelație foarte slabă (0.13), nesemnificativă, fapt ce confirmă rezultate studiului corelativ cu factorii intraversie-extraversie. Cei care înregistrează scoruri ridicate la scala SY simt plăcere pentru interacțiunile sociale, manifestă echilibru între încrederea în sine și în ceilalți, sunt toleranți, dar față de sine au standarde foarte înalte. Scoruri mici înregistrează persoanele convenționale, neangajate social, sugestibile sau influențabile, dar nu din cauza stimei de sine, ci pentru că dezvoltă un temperament greoi, slab ergic, care preferă să stea în umbră. Ei mai sunt ne-gregari, evită să ia decizii, țin oamenii la distanță, părând timizi, inhibați, dar este doar o aparență, motivațiile stau în lipsa tensiunii ergice.
4. Stimă de sine – Prezență socială. Prezența socială reflectă plăcerea pentru interacțiunea socială, spirit deschis, accentul pus pe datorie, conformism, moderație. Cei cu scoruri înalte caută recunoașterea socială, îi place să aibă audiență, sunt versatili și siguri pe sine. Perosoanele cu scoruri mici sunt precaute, modeste, oscilante și nesiguri în decizii, nu caută să atragă atenția, au o predispoziție spre sentimente de vinovîție și ezită să își exprime opiniile. Înclinăm să credem că scorurile mici sunt mai degrabă un indicator al stimei de sine joase, decât scorurile mari ca un indicator al stimei se sine înalte. Corelația acestui factor cu stima de sine este moderată (0.32)
5. Stima de sine – Acceptarea de sine. AS este poate cel mai relevant factor de personalitate relativ la stima de sine ca și trăsătură. AS se referă la simțul valorii personale, acceptarea de sine, capacitatea de gândi și acționa în mod independent. Persoanele care înregistrează scoruri peste 50 sunt sinceri, inteligenți, spirituali, pretențioși, au fluență verbală. Mai sunt siguri de sine, încrezători, exprimă un sentiment înalt al valorii personale, au o părere bună despre sine. Scorurile sub 50 exprimă conservatorism, un temperament linistit, ordonat, comod, convențional, pasiv în acțiune, autoculpabilizant, limitat în interese, se gândeste adesea ca ceilalti sunt mai buni, are indoieli asupra propriilor abilități, renunță ușor. Scorurile sub 30 au relevanță pentru corelația cu stima de sine, în cazul bărbaților denotă banalitate, nechibzuință, caracter supus, aspru, indiferent, tensionat, negativist și cuinterese limitate. Femeile cu scoruri sub 30 au o aparență gentila, modestă, rabdatoare, precaută, sfioasă, convenționala, discretă, impăciuitoare. Corelațiile acestui factor cu Stima de sine sunt puternice și pozitive (.68)
6. Stima de sine – Sentimentul de bine. Scala WB diferențiază indivizii care simulează nevroza de normli, identifică o persoana care își minimalizează grijile și nemulțumirile. Corelația cu stima de sine este moderată (.49), iar scorurile peste 50 exprimă energie, spirit alert, întreprinzător, multilateral, productiv, care acordă valoare muncii, depune eforturi pentru propria plăcere, este vesel, satisfăcut de situațiile de viață, se simte competent, se simte sănătos fizic și afectiv, optimist față de viitor. Sub 50, testul relevă comoditate, precauție, apatie, convenție, defensivă, care caută scuze, limitat în gândire și acțiune, poate fi ingrijorat de propria sănătate sau probleme personale, tinde să fie anxios, nu este optimist în ceea ce privește viitorul, tinde să fie pesimist, tinde să se plângă că este tratat nedrept sau fără considerație.
GRUPA 2 conține scalele Responsabilitate, Socializare, Autocontrol, Toleranta, Impresie bună și Comunalitate. Grupa exprima optiunile valorice și maturitatea socială, iar valorile mici ale scalelor denotă imaturitate socială.
Scalele din grupa 2 care au corelat semnificativ sunt Autocontrolul (.46), Toleranța (0.42). Aceste corelații (Tabel din Anexă) confirmă alte cercetări care pun în relație stima de sine cu agresivitatea. Scala SC relevă gradul de libertate al individului fata de impulsivitate, capacitatea de a restringe manifestările iraționale, a agresivității, centrarea pe sine, evitarea conduitelor agresive și antisociale, stăpânirea impulsivității și capacitatea de autodisciplină. Această scală mai exprimă gradul și adecvarea autoreglării și autocontrolului. Cei cu scoruri de peste 50 au un autocontrol bun, evită conduita agresivă, sunt stăpâni pe sine, atodisciplinați. Cei cu scoruri sub 50 sunt agresivi, indisciplinați, impulsivi, au frecvent izbucniri necontrolate, nechibzuiți.
Scalele din Grupa 3 și 4 nu prezintă corelații semnificative cu stima de sine.
Verificarea ipotezei 2 – Presupunem că există diferențe de gen în privința imaginii de sine (bărbații au un nivel al imaginii de sine mai ridicat decât femeile)
Fiind o ipoteză comparativă am folosit Testul T pentru eșantioane independente. Astfel, pentru:
Imaginea de sine – Deoarece testul Levene este semnificativ statistic (F = 4.23, p<.05) se citesc, valorile lui t, df și p din cea de-a doua linie. Astfel, rezultatul obtinut este t (36.744) = 6.421, p < .001, test unilateral.
Stima de sine – deoarece testul Levene este semnificativ statistic (F = 6.39, p<.05), se citesc valorile lui t, df, și p din cea de a doua linie. Astfel, rezultatul obținut este t(27.579) = 6.905, p < .001, test unilateral.
Tabele 3.3 și 3.4 aferente testului T pentru eșantioane independente se regăsesc în Anexa 2.
Figura 3.2 Diferențele de gen în privința scorurilor la imaginea de sine și stima de sine
În histograma de la Fig. 3.2 se pot observa diferențele dintre cele două genuri la scorurile înregistrate la testarea imaginii și stimei de sine.
Interpretare psihologică. Femeile au o imagine și stimă de sine mai scăzute derminate în primul rând socio-cultural și prin educație, acestea preferând să se conformeze mai mult decât cu bărbații din nevoia de a aparține. De asemenea, femeile au tendnța mai mare de a juca roluri sociale dezirabile, pentru a-i mulțumi pe ceilalți mai mult decât bărbații. Imaginea și stima de sine sunt profund determinate de rănile emoționale, de traume, iar femeile sunt mai predispuse la condiția de victimă, cu nuanțe de la mica nedreptate în grupul de egali și până la abuz. Un alt factor determinant al nivelului imaginii și stimei de sine este capacitatea dea lua decizii, așa numita eficacitate a sinelui, care este mai diminuată în cazul femeilor, care sunt mult mai protejate de părinți, apoi se căsătoresc și, în majoritatea cazurilor auto-determinarea este mult diminuată sau chiar absentă. Femeile au un nivel mai scăzut de așteptare a felului în care vor fi răspătite pentru munca sau servicile lor. Astfel, îndreptățirea personală este mai mică, la fel și stima de sine.Și, nu în ultimul rând, mai ales în cazul femeilor tinere, imaginea de sine este dezechilibrată de modelele neautentice, care creează un univers aspirațional utopic, care generează dicrepanțe ale sinelui mai pregnante decât în cazul bărbaților.
Ipoteza 3 – Presupunem că există diferențe de gen nesemnificative în privința stilurilor personale ce compun imaginea de sine (conform Testului Berkeley).
Pentru a verifica această ipoteză am folosit testul T pentru eșantioane independente pentru fiecare stil măsurat cu Testul Bekeley. Rezultatele obținute în urma prelucrării datelor relevă faptul că există o diferență semnificativ statistică, deci ipoteza cercetării este sprijinită de datele obținute, așa cum se observă din tabelul de mai jos.
Tabelul 3.1 Rezultatele la Testul T pentru 2 eșantioane independente privind diferența de gen și stilurile personale
Verificarea ipotezei 6 – Presupunem că între instanțele imaginii de sine există corelații semnificative.
Pentru a verifica această ipoteză, am relizat o microcercetare corelațională, în care, pe rand, fiecare instanță a imaginii de sine (auto-imaginea sau Eul actual, Eul ideal, hetero-imaginea sau Eul atribuit, Eul anxios și Eul ideal) a fost variabilă independentă, celelate fiind variabile dependente. Tabelul corelațional se află în Anexa 2, iar histogrma din Fig. 3.7, ilustrează ceea ce a reieșit din analiza cifrelor.
Figura 3.7 Corelații între instanțele interne ale imaginii de sine
Concluziile micro-cercetării sunt:
Auto-imaginea cu Eul ideal, corelație negativă semnificativă. Cu cât auto-imaginea este mai mica, cu atât Eul ideal este mai mare jucând un rol compensatoriu. În cazurile în care amandouă instanțele înregistrează valori foarte mici, persoana trăiește depresia profundă, remenarea, lipsa oricăror aspirații, sentimental acut al înfrângerii. Valorile mari denotă megalomania, deliruri de grandoare, lipsa sentimentului realului. Discrepanța dintre cele două instanțe denotă sentimente de dezamăgire și insatisfacție, tristețe, sentimentul lipsei de eficiență, lipsa auto-împlinirii, senzația de vid interior.
Auto-imaginea (Eul actual) și hetero-imagine (Eul atribuit), corelație pozitivă semnificativă. Raportul dintre ele, când se află în limite normale, denotă un sentiment al realului, autocunoaștere, persoana știe cine este și cât valorează în percepția celorlalți. Această discrepanță este asociată cu sentimente de vinovăție și auto-dispreț, în special, și cu agitație în general. Persoana are simțul identității al propriei competențe diminuat și se simte inutilă.
Auto-imaginea (Eul actual) cu Eul anxios, corelație negativă semnificativă. Persoanele care nivelul imaginii de sine scăzut, înregistrează niveluri ale anxietății direct proporționale. Persoanele cu o bună imagine de sine sunt sigure pe ele, simt că pot controla mediul, că pot face față situațiilor neprevăzute și provocărilor. Dicrepanța dintre aceste două instanțe generează sentimente de rușine și stanjeneală, respingere (chiar fobii sociale). Se manifestă, de asemenea, lipsa mândriei de sine, singurătatea, chiar melancolia, lipsa de interes. Persoanele în cauză au o sensibilitate exacerbată la respingerea celorlalți. Percep anticipat a respingerea, retragererea afecțiunii sau a stimei.
Auto-imaginea (Eul actual) și Eul real, corelație pozitivă semnificativă. Eul real reprezintă suma eurilor actuale și atribuite, de aceea corelația statistică este logică în plan matematic. În plan psihologic, putem vorbi despre corelația lor pozitivă empiric, știind că persoanele cu o bună imagine de sine sunt mai eficiente, mai încrezătoare, mai puțin anxioase în fața evenimentelor din cotidian. Exacerbarea imaginii de sine scoate însă persoana din normalitate, facând-o să își asume riscuri inutile sau să devină superficială. Putem spune că această corelație pozitivă se manifestă „sub clopotul gaussian”, valorile extreme sunt patologizante și într-un sens și în celălalt.
Eul ideal cu hetero-imaginea (Eul atribuit), corelație negativă semnificativă. Această corelație are un rol compensatoriu. Persoana consideră că are calități pe care ceilalți nu i le recunosc și, uneori, se poate manifesta schizotipal.
Eul ideal cu Eul anxios, corelație pozitivă semnificativă. Componenta aspirațională a eului ideal este generatoare de anxietate. Individul știe, simte că are așteptări nerealiste, dar nivelul ridicat de aspirație generează anxietate, ruminații, frustrare.
Eul ideal cu Eul real, corelație negativă semnificativă. Eul real, ca sumă a auto-imaginii și hetero-imaginii are un rol reglator în menținerea unui nivel adaptat al eului ideal. Cu cât Eul real este mai scăzut, cu atât Eul ideal manifestă un rol compensator. Cu cât Eul real este mai ridicat, cu atat Eul ideal este mai adaptat, avand un rol sporadic în menținerea stimei de sine, în general în cazuri excepționale de abuz sau nedreptate.
Hetero-imaginea cu Eul anxios, corelație semnificativă negativă. Persoanele cu hetero-imagine ridicată sunt mai puțin anxioase, au mai multă încredere în semeni, se bucură de recunoaștere atribuită și se alimentează cu curaj atunci când sunt lăudați. Dimpotrivă, o imagine atribuită scăzută, crește gradul de anxietate, individul fiind mereu preocupat să dovedească o anumită competență.
Hetero-imaginea cu Eul real, corelație semnificativă pozitivă. Eul real reprezintă suma eurilor actuale (auto-imagini) și atribuite (hetero-imagini), de aceea corelația statistică este logică în plan matematic, la fel ca la auto-imagine. Imaginea atribuită potențează auto-imaginea mai ales în copilărie, când inivizii au nevoie de încurajare și acceptare necondiționată. La maturitate însă, o hetero-imagine exacerbată îl poate face pe individ să se simtă un impostor (chiar daca are o bună imagine de sine, va considera că ceilalți nu au toate datele) sau, dimpotrivă, poate avea un comportament de auto-mulțumire, de suficiență.
Eul anxios cu Eul real, corelație negativă semnificativă. Persoana cu un eu anxios substanțial nu are încredere nici în sine, nici în capacitatea celorlalți de a evalua corect. De altfel, se teme că va fi incapabilă să se ajute pe sine în caz de nevoie, că nu va face față, iar ceilalți vor consideră că numerită sprijinul sau ajutorul. În fața laudelor sau recunoașterii va reacționa cu suspiciune, teamă sau rușine.
Ipoteza 5 – Presupunem că există corelații statistice semnificative între stima de sine și instanțele imaginii de sine
Figura 3.8 Corelații între stima de sine și instanțele interne ale imaginii de sine
Așa cum se poate observa din Tabelul 3.8 din Anexa 2, concluziile micro-cercetării privind corelațiile dintre stima de sine (variabilă independentă) și instanțele imaginii de sine (variabile dependente) sunt următoarele:
Având în vedere că stima de sine poate fi întemeiată pe alegerea de către subiect a unor norme exterioare pe care constată că poate sau nu să le atingă, rezultatele cercetării confirmă majoritatea studiilor efectuate pe această temă. Stima de sine mai poate decurge, deopotrivă, din comparația între mai multe imagini de sine coexistând la același subiect, Eul actual (auto-imaginea), Eul ideal, Eul care ar trebui să fie imaginea despre el, adică Eul revendicat etc.
Astfel:
Stima de sine corelează puternic și pozitiv cu imaginea atribuită (0,87). Un individ cu valoare personală auto-atribuită și competența asociată unei imagini de sine ridicate va considera că și imaginea atribuită este la fel de bună. Dimpotrivă, o stimă de sine scăzută va determina o imagine atribuită în concordanță cu ea. Discrepanța, corelația inversă dintre cele două se asociază cu comportament schizotipal, competențe nerealiste ce nu pot fi apreciate din exterior pentru că “ceilalți sunt incapabili sa o facă”.
Stima de sine corelează puternic și pozitiv Eul real (0,86). Această corelație este aproape redundantă. Persoana cu stimă de sine ridicată are o imagine se sine reală și invers. Discrepanțele sunt aproape imposibile, dat fiind și nivelul foarte puternic al corelației. Putem specula și ne putem gândi că o astfel de situație ar descrie un personaj foarte capabil aflat într-o situație indezirabilă de forță majoră despre care presupune că ceilalți nu ar ști.
Stima de sine corelează puternic și negativ cu Eul ideal (-0,79). Și această corelație este aproape redundantă având în vedere caracterul imaginar al eului ideal, de care subiectul este conștient că nu are suport în realitate. O persoană cu o stimă de sine puternică, pozitivă nu va avea nevoie de construcții imaginare și fantasmatice, tot așa cum imaginarul poate avea un rol puternic compensatoriu. Discrepanța dintre cele două, tradusă într-o corelație pozitivă firizează patologia sau, cel puțin tulburările de personalitate de tip narcisic.
Stima de sine corelează puternic și negativ cu Eul anxios (-0,80). O stimă de sine ridicată va determina un eu anxios slab, subiecul nu va fi preocupat de ceea ce n-ar dori să fie sau cum să fie. O stimă de sine diminuată va genera îngrijorare permanentă cu privire la propria performanță, generând, continuu anxietate cu privire la incapacitatea de a face față situațiilor ce se ivesc. Această grijă va fi mereu anticipativă, în afara realului și cotidianului alimentând nivelurile înalte ale unui eu anxios.
3.3 Concluzii și aprecieri finale
Această cercetare, realizată pe un lot de 40 de subiecți, 20 de gen feminin și 20 de gen feminin, studenți la Universitatea Hyperion, în perioada 15 ianuarie – 20 martie 2015, și-a propus să investigheze relația dintre factorii de personalitate, imaginea de sine și stima de sine.
Pentru a investiga aceste relații am întreprins micro-cercetări pentru fiecare ipoteză în parte. Studiul corelațional a fost ceva mai complex pentru că a făcut referire atât la stima de sine, cât și la imaginea de sine împreună cu instanțele acesteia și a stilurilor personale implicate. Vom trece în revistă principalele concluzii.
Am presupus în Ipoteza 1 că între anumiți factori de personalitate și stima de sine există legături statistice semnificative. Astfel există corelații statistice pozitive între toții factorii Grupei I investigați de CPI. Din grupa 2, corelații semnificative realizează doar Autocontrolul și Toleranța. Aceste rezultate confirmă alte studii și cercetări.
În Ipoteza 2 am presupus că există diferențe de gen în privința imaginii de sine (bărbații au un nivel al imaginii de sine mai ridicat decât femeile). Testul T pentru 2 eșantioane independente a relevat existența diferențelor de gen în privința stimei de sine, confirmând cercetările anterioare care susțin că bărbații au o stimă de sine mai ridicată decât femeile, din considerente socio-culturale.
Presupunerea că există diferențe de gen în privința stilurilor personale ce compun imaginea de sine a constituit Ipoteza 3. Aplicarea Testului T a relevat diferențele de gen existente în privința stilurilor personale ce compun imaginea de sine.
În Ipoteza 4 am presupus că între instanțele imaginii de sine există corelații semnificative. Între instanțele imaginii de sine există legături strânse de interdependență. Astfel, în urma cercetării am ajuns la următoarele concluzii: persoanele cu un Eu real scăzut compensează prin supradimensionarea Eului ideal; persoanele cu o imagine de sine actuală ridicată tind să atribuie și celorlați același nivel; persoanele anxioase au o slabă imagine de sine; Eul ideal se manifestă compensatoriu și în relație cu imaginea atribuită; persoanele cu Eul ideal supradimensionat experimentează anxietatea și frustrarea; Eul real, ca medie a auto-imaginii și hetero-imaginii, are un rol reglator în menținerea unui nivel adaptat al eului ideal; persoanele cu hetero-imagine ridicată sunt mai puțin anxioase, au mai multă încredere în semeni, se bucură de recunoaștere atribuită și se alimentează cu curaj atunci când sunt lăudați; o imagine atribuită scăzută, crește gradul de anxietate, individul fiind mereu preocupat să dovedească o anumită competență; persoana cu un eu anxios substanțial nu are încredere nici în sine, nici în capacitatea celorlalți de evaluare.
În Ipoteza 5 am presupus că există corelații statistice semnificative între stima de sine și instanțele imaginii de sine. În urma investigației corelaționale dintre stima de sine și instanțele imaginii de sine, am ajuns la următoarele concluzii: o persoană cu valoare personală auto-atribuită și competență asociată unei imagini de sine ridicate va considera că și imaginea atribuită este la fel de bună; persoana cu stimă de sine ridicată are o imagine se sine reală ridicată și invers; o persoană cu o stimă de sine puternică, pozitivă nu va avea nevoie de construcții imaginare și fantasmatice, imaginarul poate avea un rol puternic compensatoriu; persoana cu stimă de sine ridicată va avea un eu anxios slab, subiecul nu va fi preocupat de ceea ce n-ar dori să fie sau cum să fie; persoana cu stimă de sine scăzută va manifesta îngrijorare permanentă cu privire la propria performanță, generând, continuu, anxietate cu privire la incapacitatea de a face față situațiilor ce se ivesc; această grijă va fi mereu anticipativă, în afara realului și cotidianului alimentând nivelurile deja înalte ale unui eu anxios.
În concluzie, studiul a verificat toate ipotezele formulate și a deschis noi oportunități de cercetare în privința relațiilor de interdependență între personalitate și concepția generală despre sine a persoanei.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Allport, G. W. (1991) Structura și dezvoltarea personalității (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București.
Alpay, E. (2000). Self Concept and Self esteem Education Psychology Interactive. Readings and Educational Psychology. Voldosta: State University
André, Chr; Lelord, Fr. (1999). Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege cât mai bine cu ceilalți. București: Editura Trei
Aniței, M. (2000). Introducere în psihologia experimentală. București: Casa de Editură și Presă
Baumeister, R. E, Tice, D. M., & HuRon, D. G. (1989). Self-presentational motivations and personality differences in self-esteem. Journal of Personality, 5 L 547-579.
Baumeister, R.F. (Ed.) (1999). The Self in Social Psychology. Philadelphia, PA: Psychology Press (Taylor & Francis).
Bonchiș, E., Drugaș, M. (2006). Introducere în psihologia personalității. Oradea: Editura Universității din Oradea
Branden, N. (2008). Cei șase stâlpi ai încrederii în sine. București: Editura Amsta Publishing
Chelcea, S. (1998) Dicționar de psihosociologie, Editura Institutului Național de Informație, București.
Coopersmith, S. (1967). The antecedents of self-esteem. San Francisco: W. H. Freeman & Co, p. 4-5
Cosmovici, A.. Iacob, L. (2005). Psihologie școlară. Iași: Editura Polirom
Crăciun, A. (1998) Stima de sine – vector al schimbărilor adaptative. În Anuarul Universității ,,Petre Andrei”. Tom VIII – Științe Socio-Umane, Fundația Academică ”Petre Andrei”, Iași.
Crețu, T. (2001). Psihologia adolescentului și adultului. Adolescența și contextul ei de dezvoltare. București: Editura Credis
Dawes, Robyn (1996) [1994]. House of Cards: Psychology and Psychotherapy Built on Myth (paperback ed.). Free Press
Dubar, C. ( 2001). La crise des identités. l’ interprétation d’ un mutation. Paris: Presses Universitaires de France
Gavreliuc, A. (2006). De la relațiile interpersonale la comunicarea socială: Psihologia socială și stadiile progresive ale articularii sinelui. Iași: Editura Polirom.
Golu, M. (1993) Dinamica personalității, Editura Geneze, București.
Hayes, N., Orrell, S. (1997) Introducere în psihologie (trad.), Editura All, București.
Higgins, E. T. (1989). Self-diseropaney: A theory relating self and affect. Psychological Review, 94, 319-340.
Holdevici, I. (2001). Psihologia personalității și diferențială – Note de curs. București: Editura Academiei Naționale de Informații
James, W., The Stream of Consciousness (1892)
James, William. 1890. "The Self And Its Selves"
Marcus, H., Cross, S. (1990). The personality Self în L.A. Pelvin (coord) Handbook of Personality: Theory and research. pp. 576-608, New York: Guilford
Mecca, Smelser & Vasconcellos, The Social Importance of Self-Esteem (1994)
Minulescu, M. (1996). Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică. București: Editura GarEll Publishing House
Mitrofan, N. (2005). Testarea psihologică. Iași: Editura Polirom
Modrea, M. (2006). Imagine de sine și personalitate în adolescență. Focșani: Editura Aliter
Monteil, J., M., Soi el le contexte, Armand Collin, Paris, 1993
Popescu-Neveanu, P. (1978) Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București.
Robins, R. W., Hendin, H. M., & Trzesniewski, K. H. (2001). Measuring Global Self-Esteem: Construct Validation of a Single-Item Measure and the Rosenberg Self-Esteem Scale. Personality and Social Psychology Bulletin, 27, 151-161.
Rogers, C. (1959). A Theory of Therapy, Personality and Interpersonal Relationships as Developed in the Client-centered Framework. In (ed.) S. Koch, Psychology: A Study of a Science. Vol. 3: Formulations of the Person and the Social Context. New York: McGraw Hill, din http://www.simplypsychology.org/carl-rogers.html, accesat 19.04.2014
Rosenberg, Morris. 1989. Society and the Adolescent Self-Image. Revised edition. Middletown, CT: Wesleyan University Press.
Ruth C. Wylie , Measures of Self-Concept (1898)
Schifrineț, I. (1999). Sociologie. București: Editura Economică
Tennen, H., & Affleck, G. (1993). The puzzles of self-esteem: A clinical perspective.
Țutu, M. (2005). Psihologia personalității. București: Editura Fundației România de Mâine
Zlate, M. ( 2000). Fundamentele psihologiei. București: Editura Pro Humanite
Zlate, M. (2004). Eul și personalitatea. București: Editura Trei
Webografie:
http://faculty.psy.ohio-state.edu/crocker/lab/cse.php, accesat 24.02.2015
http://mills-soc116.wikidot.com/notes:mead-self-i-me (accesat la 23.02.2015)
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/1403622 (accesat 28.02.2015)
Anexa 1
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Allport, G. W. (1991) Structura și dezvoltarea personalității (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București.
Alpay, E. (2000). Self Concept and Self esteem Education Psychology Interactive. Readings and Educational Psychology. Voldosta: State University
André, Chr; Lelord, Fr. (1999). Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege cât mai bine cu ceilalți. București: Editura Trei
Aniței, M. (2000). Introducere în psihologia experimentală. București: Casa de Editură și Presă
Baumeister, R. E, Tice, D. M., & HuRon, D. G. (1989). Self-presentational motivations and personality differences in self-esteem. Journal of Personality, 5 L 547-579.
Baumeister, R.F. (Ed.) (1999). The Self in Social Psychology. Philadelphia, PA: Psychology Press (Taylor & Francis).
Bonchiș, E., Drugaș, M. (2006). Introducere în psihologia personalității. Oradea: Editura Universității din Oradea
Branden, N. (2008). Cei șase stâlpi ai încrederii în sine. București: Editura Amsta Publishing
Chelcea, S. (1998) Dicționar de psihosociologie, Editura Institutului Național de Informație, București.
Coopersmith, S. (1967). The antecedents of self-esteem. San Francisco: W. H. Freeman & Co, p. 4-5
Cosmovici, A.. Iacob, L. (2005). Psihologie școlară. Iași: Editura Polirom
Crăciun, A. (1998) Stima de sine – vector al schimbărilor adaptative. În Anuarul Universității ,,Petre Andrei”. Tom VIII – Științe Socio-Umane, Fundația Academică ”Petre Andrei”, Iași.
Crețu, T. (2001). Psihologia adolescentului și adultului. Adolescența și contextul ei de dezvoltare. București: Editura Credis
Dawes, Robyn (1996) [1994]. House of Cards: Psychology and Psychotherapy Built on Myth (paperback ed.). Free Press
Dubar, C. ( 2001). La crise des identités. l’ interprétation d’ un mutation. Paris: Presses Universitaires de France
Gavreliuc, A. (2006). De la relațiile interpersonale la comunicarea socială: Psihologia socială și stadiile progresive ale articularii sinelui. Iași: Editura Polirom.
Golu, M. (1993) Dinamica personalității, Editura Geneze, București.
Hayes, N., Orrell, S. (1997) Introducere în psihologie (trad.), Editura All, București.
Higgins, E. T. (1989). Self-diseropaney: A theory relating self and affect. Psychological Review, 94, 319-340.
Holdevici, I. (2001). Psihologia personalității și diferențială – Note de curs. București: Editura Academiei Naționale de Informații
James, W., The Stream of Consciousness (1892)
James, William. 1890. "The Self And Its Selves"
Marcus, H., Cross, S. (1990). The personality Self în L.A. Pelvin (coord) Handbook of Personality: Theory and research. pp. 576-608, New York: Guilford
Mecca, Smelser & Vasconcellos, The Social Importance of Self-Esteem (1994)
Minulescu, M. (1996). Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică. București: Editura GarEll Publishing House
Mitrofan, N. (2005). Testarea psihologică. Iași: Editura Polirom
Modrea, M. (2006). Imagine de sine și personalitate în adolescență. Focșani: Editura Aliter
Monteil, J., M., Soi el le contexte, Armand Collin, Paris, 1993
Popescu-Neveanu, P. (1978) Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București.
Robins, R. W., Hendin, H. M., & Trzesniewski, K. H. (2001). Measuring Global Self-Esteem: Construct Validation of a Single-Item Measure and the Rosenberg Self-Esteem Scale. Personality and Social Psychology Bulletin, 27, 151-161.
Rogers, C. (1959). A Theory of Therapy, Personality and Interpersonal Relationships as Developed in the Client-centered Framework. In (ed.) S. Koch, Psychology: A Study of a Science. Vol. 3: Formulations of the Person and the Social Context. New York: McGraw Hill, din http://www.simplypsychology.org/carl-rogers.html, accesat 19.04.2014
Rosenberg, Morris. 1989. Society and the Adolescent Self-Image. Revised edition. Middletown, CT: Wesleyan University Press.
Ruth C. Wylie , Measures of Self-Concept (1898)
Schifrineț, I. (1999). Sociologie. București: Editura Economică
Tennen, H., & Affleck, G. (1993). The puzzles of self-esteem: A clinical perspective.
Țutu, M. (2005). Psihologia personalității. București: Editura Fundației România de Mâine
Zlate, M. ( 2000). Fundamentele psihologiei. București: Editura Pro Humanite
Zlate, M. (2004). Eul și personalitatea. București: Editura Trei
Webografie:
http://faculty.psy.ohio-state.edu/crocker/lab/cse.php, accesat 24.02.2015
http://mills-soc116.wikidot.com/notes:mead-self-i-me (accesat la 23.02.2015)
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/1403622 (accesat 28.02.2015)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Nivelul Stimei de Sine In Dezvoltarea Factorilor de Personalitate (ID: 165752)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.