Metode Utilizate In Tratamentul Singuratatii Sociale
CUPRINS
ARGUMENT
CAPITOLUL 1. PSIHOLOGIA SINGURĂTĂȚII SOCIALE
Definirea conceptului de singurătate socială
Teorii și modele de singurătate socială
De la singurate socială la anxietate
Metode de prevenire a singurătății socaile
CAPITOLUL 2. TABLOU CLINIC ȘI CRITERII DE DIAGNOSTICARE
2.1. Cauze ale aparițeiei singurătății sociale
2.2. Factori de risc
2.2.1 Factorii genetici
2.2.2 Factorii biologici
2.2.3 Factorii psihologici și educaționali
2.3. Semnele și simptomele singurătății sociale
2.4. Influența singurătății sociale asupra activității și stilului de comunicare
CAPITOLUL 3. METODE UTILIZATE ÎN TRATAMENTUL SINGURĂTĂȚII SOCIALE
3.1. Terapia psihologică (individuală și de grup)
3.2. Terapia cognitiv-comportamentală
3.3. Abordarea rațional-emotivă
3.4. Psihoterapia centrată pe realitate
CAPITOLUL 4. INVESTIGAȚII EMPIRICE ASUPRA ASPECTELOR PSIHOLOGICE ALE SINGURĂTĂȚII SOCIALE
4.1 . Metodologia cercetării
4.1.1. Context
4.1.2. Obiective
4.1.3. Ipoteze
4.1.4. Instrumente de cercetare
4.1.5. Populația investigată
4.2. Analiza și interpretarea rezultatelor
4.3. Concluziile cercetării
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
ARGUMENT
Lucrarea de față își propune să realizeze un studiu asupra aspectelor psihologice și sociale implicate în singurătatea socială.
Am ales să abordez această temă legată întrucât consider că acest tip de tulburare produce o succesiune de efecte care influențează atât dezvoltarea și relaționarea pe plan psihosocial, cât propria existență a individului diagnosticat cu acest sindrom.
În cadrul aceste lucrări a fost introdusă și problematica singurătății sociale , prin prisma prezentării aspectelor și detaliilor referitoare la epidemiologie, dezvoltare, predictori și corelate ale acestui fenomen.
Actualitatea și importanța problemei abordate este determinată de schimbările profunde și importante în viața societății și a omului în particular: dezvoltarea tehnologiilor moderne, computerizarea, excesul de informații, toate acestea au un impact negativ asupra personalității, afectivității și comportamentului acestuia intensificând anxietatea, furia, încordarea, neliniștea, frica, stările depresive, agresivitatea, violența, insecuritatea, incertitudinea și neîncrederea în sine.
Specialiștii în domeniu (Fensterheim și Jean Baer, 1984) susțin faptul cã orice fel de teamã care este atât de gravă încât îl poate împiedica pe individ s-și îndeplineascã o anumită acțiune este, de fapt, o simplă reacție cu caracter patologic. Singurătatea socială este definitã ca o retragere, poate chiar izolare de lumea exterioară, și interiorizare într-o realitate proprie.
Lucrarea de față își propune să prezinte sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate, pe problematica abordăriii conceptului de singurătate socială.
Lucrarea este organizată în patru capitole, dintre care primele trei abordează o serie de probleme teoretice legate de perspectivele de abordare ale conceptului de singurătate socială, criteriile de diagnosticare, cât și prezentarea metodelor utilizate în tratamentul pentru ameliorarea sau combaterea acestui tip de tulburare, cel de-al patrulea capitol al lucrării prezentând obiectivele, ipotezele, instrumentele utilizate și metodologia utilizată în cercetarea efectuată.
În ultima perioadă, în societate s-au prezentat o multitudine de abordări, perspective și problematici care țin de sănătatea psiho-socială a individului, de toate condițiile mai mult sau mai puțin corespunzătoare în acest sens în care aceasta funcționează și se dezvoltă.
Toate anxietățile, fobiile și singurătatea socială ar putea fi considerate drept normale la unii dintre copii, în condițiile în care rămân totuși discrete, la deficientul mintali, însă pot deveni patologice în situații de: nevroză fobică, la personalitatea de tip psihastenică decompensată, în diverse tipuri de psihoze depresive, debutul tulburărilor schizofrenice și în toate bolile psihice ca urmare a involuției. În acest context, comportamentele de evitare sunt de fapt comportamente menite să asigure evitarea aproape completă a situației dificile de către subiect, întrucât toate acestea îi provoacă individului trăirile anxioase neplăcute. Menționăm, totuși, că toate aceste conduite de evitare au un și caracter limitat, bazându-se exclusiv pe posibilitatea de tip anticipativ a subiectului cu privire la situația de singurătate. (Tudose, F., 2007, p. 76-79).
CAPITOLUL 1.
PSIHOLOGIA SINGURĂTĂȚII SOCIALE
Definirea conceptului de singurătate socială
Noțiunea cunoscută sub titulatura de de singurătate socială a fost introdusă în literatura de specialitate pentru a-i descrie pe pacienții care se temeau întotdeauna să fie observați atunci când își exprimau părerea, atunci când cântau la pian ori când scriau. Acest fapt se referă de fapt la teama exagerată de a putea fi jicniți,izolați, judecați negativ în contexte sociale ori în toate cele în cadrul cărora este întotdeauna evaluată performanța socială. Toate persoanele care suferă de singurătate socială se feresc de contactul interpersonal cu ceilalți, de faptul că toți ceilalți vor observa obrajii roșii, transpirația palmelor, tremurul corpului, se tem că vor utiliza anumite fraze bizare, că vor putea comite o greșeală importntă care va conduce la umilință. La unele dintre persoane se întâlnește și asa-numita lipsă a simptomelor fizice, însă este prezent caracterul de tip conștient al temerii. În acest context, teama și îngrijorarea pot astfel dura chiar și câteva minute, zile ori chiar luni înaintea tuturor situațiilor care implică performanța.
Singurătatea social poate fi o stare deosebit dureroasă. Cu toții o experimentăm la un moment dat, însă unii oameni pot trăi cu ea chiar și ani la rând. Este foarte epuizantă din ounct de vedere emoțional, foarte inhibitorie în toate relațiile interpersonale și care te determină practic să regresezi din perspectivă psihologică. Atunci când trăim această întreagă stare, ne simțim complet goliți și însingurați. În acest context, nevoia de intimitate rămâne la nivel fundamental oarecum nesatisfăcută, chiar dacă ar putea părea că există condiții în acest sens. Așadar, atunci când ne simțim singuratici, toate gândurile noastre se pot distorsiona asa încât să exagerăm toate reacțiile la unele tipuri de evenimente care în alte genuri de situații le-am lua mult mai ușor (Booth, T., 1996, p. 82-93)
Singurătatea socialã reprezintă așadar o afecțiune relativ comunã, care afecteazã între 7% și 13% dintre persoane. Cunoscutã și ca tulburarea de anxietate socialã, singuratea socialã este diagnosticata la oamenii care au anxietate extremã în anumite tipuri de situații sociale și situații publice (Furmark, T., 2002 , p. 59).
Singurătatea socială reprezintă deci o afecțiune cu o rată foarte mare a comorbidității. Într-un studiu efectuat pe un eșantion de 13 000 de adulți (Schneier et al, 1992, p. 49), yoaate afecțiunile cronice comorbide majore au putut fi identificate la aproximativ 69% dintre pacienții cu singurătate socială. Cercetătorii au tras așadar concluzia că, în absența totală a comorbidității, singurătatea socială este rareori tratată de către specialiștii în sănătatea mintală
Singurătatea socială se referă așadar la acea tendință de retragere și de izolare însoțită în mod frecvent de tendința imperioasă de a evita toate situațiile în cadrul cărora persoana se teme de faptul că ar putea fi judecată greșit sau analizată în detaliu pentru modul în care se comportă. Singurătățile sociale comune includ foarte frecvent anumite aspecte cum ar fi: fobia de a vorbi în public, de a mânca în fața altora etc.
Toate persoanele atinse de singurătate socialã pot fi etichetate ca fiind foarte timide, pasive, inhibate, introvertite, ezitante, distanye, retrase, ostile și chiar depresive., în ciuda faptului cã, în sinea lor, își doresc foarte sincer sã poată întreține relații sociale abspșut normale, sã aibã cât mai mulți prieteni și sã se implice în cât mai multe activitãți sociale.
Diagnosticul de singurătate socialã se stabilește doar atunci când expunerea reală a subiectului la situația pusă în discuție provoacă apariția absolut imediată a unei anumite anxietăți foarte puternice, anxietate care însă perturba în mod semnificativ desfășurarea tuturor activităților cotidiene, sfera ocupațională, viața psiho-socialã și îi creeazã astfel persoanei un foarte puternic disconfort psihic.
Se poate realiza distincția între singurătatea socială temporală și cea circumstanțială cu cea cronico-structurală. Singurătatea temporală este întotdeauna dată de către toate împrejurările de viață, precum: absolvirea unui colegiu și admiterea la facultate, migrarea într-un alt oraș, schimbarea profesiei sau a locului de muncă, îmbolnăvirea și spitalizarea, pierderea unei anumite persoane foarte apropiate. Un punct central în tot ceea ce privește cantitatea precum și calitatea tuturor relațiilor interpersonale este reprezentat de retragerea din anumite activități, pensionarea, ceea ce înseamnă aproape automat și reducerea oportunităților prop de interacțiune socială mai intensă. O situație de acest gen ar putea fi data de către persoanele care chiar sunt singure și care trăiesc afectiv și foarte intens singurătatea lor, și nu din cauza deficientelor reale de comunicare ci din cauza unor anumite infirmități fizice, vizuale, auditive, motrice sau chiar psihosociale. (Neculau, A., 2003, p. 149)
Singurătatea socială poate fi însă căutată. Ceea ce se urmărește de fapt căutând singurătatea, nu înseamnă propriu-zis singurătate sa, apropierea de acel ceva, fără a fi în niciun fel deranjați de către nimeni și nimic. Din acest motiv, nu singurătatea trebuie să o căutăm pe drumul tutuor filosofilor, ci sufletul naturii care se pare că ne primește întotdeauna. (Zlate, M., 1982, p. 82)
Singurătatea se deosebește însă de însingurare, așa încât însingurarea reprezintă o reală pierdere, în timp ce singurătatea este doar o simplă renunțare. De însingurare poți suferi, iar în cadrul singurății cauți ceva anume. (Zlate, M., Zlate, C., 1982, p.82)
Însingurarea are întotdeauna de a face cu ideea de înstrăinare a omului în lume și în întreaga societate în general. În acest context, înstrăinarea de sine a omului în cadrul societății moderne în care trăin este absout generală și întotdeauna cuplată cu întreaga conștiință a dependenței absolut impenetrabile, precum și a incomprehensibilității, încât munca nu doar că pare să nu mai aibă niciun rost, ci servește practic unui anumit sens complet străin și incomprehensibil. Această lipsă totală de libertate repreintă de fapt ceea ce resimt toți oamenii ca fiind drept înstrăinare de sine în cadrul societății actuale.. Această idee ne îndeamnă însă la retragere în interiorul unei veți particulare și retrase. Cu toate acestea însă, cel care alege un astfel de drum, poate observa foarte rapid imposibilitatea ideii de retragere. (Gadamer, H.G., 1999, p. 94)
Singurătatea socială cronică apare atunci când aproape toate relațiile sociale sunt din ce în ce mai deficitare timp de mai bine de 3 ani; singurătatea socială situațională este însă determinată de către încheierea unei anumite relații, iar singurătatea socială tranzitorie, este cea caracteristică perioadelor scurte de criză ale unor relații sociale (apud Murphy și Kupshik, 1992, 4).
Studiile din someniu prezintã o diferențã reală în ceea ce privește prevalența singurătății sociale în defavoarea tuturor femeilor, confirmatã și de către alte tipuri de studii. Existã însă și anumiți autori care afirmã o oarecare egalitate a sexelor ori chiar o ratã cât mai superioarã a acestei maladii bãrbați. Toate aceste date se potnînsă datora unui numãr mult mai mare de bãrbați care pot solicita un anumit tip de tratament ori chiar faptului cã unele dintre studii nu lipsă totală de libertate repreintă de fapt ceea ce resimt toți oamenii ca fiind drept înstrăinare de sine în cadrul societății actuale.. Această idee ne îndeamnă însă la retragere în interiorul unei veți particulare și retrase. Cu toate acestea însă, cel care alege un astfel de drum, poate observa foarte rapid imposibilitatea ideii de retragere. (Gadamer, H.G., 1999, p. 94)
Singurătatea socială cronică apare atunci când aproape toate relațiile sociale sunt din ce în ce mai deficitare timp de mai bine de 3 ani; singurătatea socială situațională este însă determinată de către încheierea unei anumite relații, iar singurătatea socială tranzitorie, este cea caracteristică perioadelor scurte de criză ale unor relații sociale (apud Murphy și Kupshik, 1992, 4).
Studiile din someniu prezintã o diferențã reală în ceea ce privește prevalența singurătății sociale în defavoarea tuturor femeilor, confirmatã și de către alte tipuri de studii. Existã însă și anumiți autori care afirmã o oarecare egalitate a sexelor ori chiar o ratã cât mai superioarã a acestei maladii bãrbați. Toate aceste date se potnînsă datora unui numãr mult mai mare de bãrbați care pot solicita un anumit tip de tratament ori chiar faptului cã unele dintre studii nu cerceteazã foarte atent toate tipologiile de singurătate socialã. Rezultatele oferite de mai multe dintre studii susțin faptul cã un numãr absolut semnificativ de subiecții cu un anumit tip de diagnostic de singurătate socialã nu reușesc însă sã se cãsãtoreascã, ceea ce poate părea credibil dat fiind portretul clinic.
Mai mult decât atât, singuraticii care se și cãsãtoresc la un moment dat aleg, de regulă, parteneri care la rândul lor prezintã anumite simptome de singurătate socialã. În acest context, faptul cã singurătatea pare sã fie prezentă mult mai frecventã la tineri decât la bãtrâni și adulți sugereazã douã tipuri de explicații alternative. Prima dintre acestea se referã la acele fluctuații generaționale: în cazul celor nãscuți mai recent fiind mult mai vulnerabili, posibilitate care deja ste validatã de către studiul ECA în ceea ce privește depresiei. A doua soluție de acest tipeste constituită de dificultatea tuturor celor în vârstã de a putea oferi anumite informații valide referitoare la anumite fenomene care au existat doar în timpul adolescenței ori poate la prima tinerețe spre deosebire de toate celelalte temeri care sunt aproape la fel de impregnate în personalitate pe tot parcursul vieții unui om. Ca și în cazul altor tipuri de tulburãri precum schizofrenia ori alcoolismul, la fel și prevalența simguratatii sociale pare sã se afle într-un anumit raport de invers proporțional cu ideea de educație și de statut socioeconomic. Deși fenomenul singurătății este absolut incontestabil, rãmâne foarte dificil de explicatașa încât fie boala antreneazã o anumită performantã scãzutã, fie statutul de tip socioeconomic este mai implicat în apariția singurătății sociale/
Teorii și modele de singurătate socială
Freud era de părere cã toate problemele cu care sunt confruntați toți pacienții reprezintă expresia reală a unor anumite conflicte intrapsihice, iar persoanele înconjurãtoare sunt analizate ca și expresie a unei anumite legãturi simbolice și posibile cu anumite tipuri de incidente din cadrul primei copilãrii și nu ca dreptființe cu trăsături sociale intrinseci. Toate experiențele precoce includ așadar lumea exterioarã doar în anumiți termeni de separare sau de castrare, socialul fiind absolut exclus.
Studiile recente din domeniu au demonstrat faptul că toate sentimentele de singurătate și de izolare socială nu sunt întotdeauna asociate cu anumite tipuri de relații; cu toate acestea, căsătoria, de exemplu, servește ca funcție integratoare social care diminuează sentimentele de singurătate atât socială, cât și emoțională, mai ales pentru femei.
O altă teorie în acest sens susține faptul că singurătatea socială apare doar ca urmare a deficitentelor în ceea ce privește competentele sociale și trăsăturile de personalitate care afectează formarea și menținerea de relații sociale. Cercetările asupra aptitudinilor sociale au arătat ca singurătatea este asociata mai mult cu o concentrare mai mare asupra propriei persoane și mai puțin asupra partenerilor, o lipsă de auto-dezvaluire în fața prietenilor (în special, în rândul femeilor) și o participare socială la grupuri organizate (în special, în rândul bărbaților).
Cercetările în ceea ce pivește trăsăturile de personalitate au evidențiat o anumită asociere între sentimentul singurătății și timiditate, nevroza, simptomele depresive, stima de sine foarte scăzută, pesimismul, conștiinciozitate foarte redusă și lipsa aăroape completă de agreabilitate. Asocierile între toate aceste caracteristici au condus uneori la o anumită confuzie conceptuală între singurătate și simptome depresive, între sărăcie socială, și introversiune oei nevroză.
În modelul propus de către Trower și Gilbert, cei doi autorii emit ipoteza existenței a douã tipuri de sisteme complementare de supraviețuire, și anume: sistemul de apãrare și sistemul de siguranțã.
În cadrul singurătății sociale, primul sistem este hiperactivat, iar cel de al doilea nu este utilizat. Hiperactivarea sistemului de apãrare conduce însă la modificãri ale tuturor proceselor interpretative și atenționale cu atribuirea corectă de caractere amenințãtoare unui anunit numãr important de stimuli neutri. Subiectul se simte așadar agresat și adoptã chiar atitudini ostile ori defensive fațã de toți cei din jur. Incapacitatea de a putea itiliza sistemul de siguranțã, care este de fapt o expresie a atașamentului, pentru identificarea și pentru elaborarea de diverse rãspunsuri complet adecvate tuturorstimulilor favorabili conduce la instalarea unui anumit patern comportamental de evitare ceea ce accentueazã și mai mult ignorarea aspectelor plãcute ale relațiilor sociale (Stein, K., 1995, p. 45).
Comportamentaliștii cãrora li se datoreazã identificarea fricii sociale ca drept o entitate nosologicã independentã și care au contribuit în mod decisiv la descrierea și la înțelegerea sa au fost întotdeauna primii care au elaborat anumite modele explicative. Wolpe considerã cã singurătatea socialã apare ca drept rãspuns condiționat instalat în urma unei anumite asocieri absolut accidentale cu stimulul neutru care ulterior devine fobogen. Subiectul dezvoltã astfel conduite protective în vederea evitãrii situației de tip anxiogen ori cel puțin al diminuãrii considerabile a anxietãții, beneficiul de moment al tuturor acestor conduite împiedicã o adevărată expunere fireascã și deci o oarecare decondiționare absolut naturalã. Succesul tuturor tratamentelor comportamentale a împiedecat un timp evaluarea lor criticã (Bandura, A., 1977, p. 54).
Teoria învãțãrii sociale (Bandura, A., 1977, p. 59-62) încearcã sã explice modul în care sunt deprinse comportamentele sociale prin observarea acțiunilor întreprinse de către alții și prin evaluarea tuturor consecințelor propriilor acțiuni. Ideile lui Skinner asupra efectelor pe care urmãri pozitive sau negative le au asupra comportamentelor (condiționare operantã) sunt extinse asupra comportamentelor sociale.
Capacitãțile simbolice permit însă însușirea tuturor comportamentelor sociale fãrã o traducere motorie cât mai imediatã. Aceastã distincție între achiziție și executarea propriu-zisã explicã de ce anume fobicul poate sã reținã un anumit comportament chiar dacã acesta este absolut incapabil sã-l reproducã. Perceperea, justificată sau nu, a tuturor propriilor capacitãți sociale ca fiind absolut insuficiente definește practic expectația de eficacitate foarte scãzutã care caracterizeazã de fapt fobicul; chiar dacã subiectul realizeazã în același timp o anumită performanțã socialã perfectã, Bandura considerã cã expectația de nereușitã îl va face sã considere cã cei din jur au fost nemulțumiți.
Studiile empirice par sã confirme existența unui anumit deficit la acest nivel la subiecții cu singurătate socialã, totuși legãtura de cauzalitate nu este atât de evidentã: studiile din domeniu au fost doarretrospective, și este posibil ca abilitãțile sociale sã fie însăinhibate anxios ori modificate prin nepracticarea lor în context social. Pe de o altã parte însă, chiar dacã nu existã un anumit deficit obiectivabil, auto-evaluarea pe care subiectul o realizeazã este negativã.
Modele mai noi integreazã și o anumită componentã cognitivã. Heimberg considerã cã existã o importantă predispoziție geneticã pentru singurătatea socialã.
În condițiile în care un subiect cu aceastã zestre geneticã traverseazã experiențe umilitoare cu alți copii sau este expus unui mediu traumatizant: model parental de singurătate socialã, pãrinți care supraevalueazã opinia altora, care propun standarde ideale, care izoleazã copilul de congeneri ori care prin anumite tipri sancțiuni repetate încurajeazã practic dezvoltarea unei anumite imagini de sine auto-depreciative. Acel subiect va dezvolta și cogniții disfuncționale de tipul: contactelor sociale sunt foarte periculoase pentru respectul de sine, unicul mod în care toate comentariile negative pot fi evitate fiind de a întreprinde anumite acțiuni perfecte și convingerea cã îi lipsesc din calitãțile necesare pentru a emite anumite comportamente perfecte. Cu timpul însă apare o anxietate anticipatorie legatã de contextul social care va fi evitat ori de câte ori este posibil.
Înaintea ori chiar în timpul expunerii la stimulul anxiogen capacitatea individuală de procesare a tuturor informațiilor se restrânge doarasupra a tot ceea ce pare a fi amenințãtor ori confirmã aprehensiunile subiectului copleșit de o întreagă avalanșã de gânduri de eșec și de potențiale consecințe catastrofice ale imperfecțiunilor sale.
Activarea fiziologicã este întotdeauna integratã în discurs și utilizatã ca o adevărată dovadã a faptului cã situația este absolut deosebitã și cã individul nu reușește sã-i facă fațã; ca un corolar apare și jena cã ceilalți ar putea remarca simptomele anxioase somatice. Indiferent dacã reușește sã realizeze tot ceea ce se aștepta de la el ori nu (uneori din cauza anxietãții ori a unui anumit deficit premergãtor în cadrul abilitãților sociale) subiectul va putea decide cã a eșuat absolut lamentabil. Convingerea asupra faptului cã și ceilalți gândesc la fel va repreezenta punctul de pornire al unei escalade anxioase care se va auto-întreține.
Modelul elaborat pentru toate tulburãrile anxioase în general și pentru singurătatea respectiv anxietatea socialã de către Beck, Emery și Greenberg, atestã faptul cã subiecții cu singurătate socialã prezintã anumite tipuri de convingeri disfuncționale despre ei înșiși despre manirta în care trebuie sã se comporte în anumite situații sociale. Toate convingerile disfuncționale privesc în mod principal trei tipuri de aspecte: standarde de performantã socialã extrem de ridicate.
Odatã declanșate de o situație socialã, toate aceste convingeri contribuie semnificativ la menținerea singurătății sociale printr-un mecanism implicând o serie de înlănțuiri asemãnãtoare unui cerc vicios.
Atunci când se aflã într-o situație pe care o percepe ca fiind amenințãtoare un subiect cu anxietate socialã va resimți un set de simptome fiziologice și comportamentale de tip anxios, pe care le va interpreta ca dovadã propriei incompetente sociale. Individul în cauzã, se va concentra în continuare numai asupra modificãrilor interne, care vor interfera semnificativ cu abilitatea de a procesa și de a rãspunde stimulilor sociali. Acest tip de comportament poate antrena modificarea atitudinii celor din jur, care devin mai rezervați, mai puțin prietenoși și fatã de fobicul social, confirmându-i temerile. Chiar dacã anturajul nu-ți schimbã atitudinea, distorsiunile interpretative îl fac pe subiect sã identifice elemente critice acolo unde ele nu existã. (Emery, G., Greenberg, R.L., 1985, p. 58-66).
Modelul integrativ utillizează un anumit cadru cognitiv propus de vătre Clark, susține ideeea conform cãreia elementul central al suferinței îl constituie dorința subiectului de a putea crea o impresie favorabilã dublatã de neîncrederea în propriile abilitãți sociale. Printr-un proces de influențare reciprocã între predispoziții înnãscute și situații de viațã specifice, singurătatea dezvoltã convingeri disfuncționale legate de pericol în situații sociale și de consecințele dezastruoase pe toate planurile ale eșecurilor sale.
În modelul singurătății sociale propus de vătre Clark și Wells, autorii subliniazã importanța modificãrii atentionale care intervine doar atunci când fobicul de tip social își închipuie cã este în pericol de a deveni ținta unei evaluãri negative din partea tuturor celor care îl înconjoarã. În acest moment atenția sa este deturnatã de la mediu cãtre propria persoanã. Aceastã întreagă „auto-focalizare“ conduce la creșterea semnificativă a conștiinței rãspunsurilor anxioase redutate și interferã cu întreaga procesare a tuturor informațiilor referitpare la situație și la comportamentul celorlalți. În plus, singurătatea social pare sã utilizeze informațiile interoceptive pentru a construi imaginea (negativã) pe care își imagineazã cã o împărtășește anturajul despre el.
Clark și Wells sugereazã faptul cã singurătatea socială se va angaja în diverse comportamente despre care crede cã vor contribui semnificativ la diminuarea riscului unei anumite evaluãri negative. Printre toate aceste comportamente cele mai frecvente sunt evitarea contactului vizual, a unei îmbrăcăminți excentrice, sã repete în gând întrebãrile care i se pun, etc. Aceste comportamente „de siguranța“ fac singuraticii sã evite infirmarea credințelor lor nerealiste, mai mult cresc șansa producerii comportamentelor și consecințelor temute; de exemplu, o persoanã care îți repetã în gând întrebãrile care îi sunt adresate are mai multe șanse sã parã în ochii celorlalți ca bizarã sau neatentã (Clark, C.R., Wells, M.J.M., 1985, p. 79-93).
La nivelul tuturor schemelor disfuncționale profunde autorii identificã trei tipuri de aspecte: credințe de bazã („Sunt foarte slab“, „Sunt de-a dreptul ridicol“ etc.), presupuneri condiționale („Dacã transpir sunt considerat incompetent“, „Dacã îmi tremurã vocea, vor ști c toții cã sunt fricos“) și reguli rigide de performantã socialã („Trebuie sã îi domin“, „Nu am voie sã roșesc“).
În esențã, consider cã timiditatea extremã a persoanei, autoconstientizarea și teama de a se face de ras interfereazã cu activitatea de fiecare zi, și astfel subiecții aflați în cauzã se vor simți stânjeniți, se vor comporta ciudat și uneori chiar se vor simți distruși.
Toate aceste împrejurãri și perspective de percepere atât a propiei persoane cât și pe ceilalți, îi vor determina sã își asume tot mai puține riscuri de a intra în relații interpersonale, influențând într-un mod negativ propria existențã.
De la singurătate socială la anxietate
Persoana care suferă de singurate socială tinde să devină evitantă și ocolește în mod sistematic situațiile sociale. Rutina întregii vieți cotidiene este însă perturbată. Cu cât este mai preocupată de acestea, cu atât mai mare devine disconfortul și întreaga suferință. Atunci când nu poate evita toate situațiile sociale, persoana în cauză apelează la anumiți aliați de nădejde: alcool, tutun, sedative, antidepresive și chiar droguri. Mai întâi, ocazional și dependența se instalează pas cu pas. Studiile din domeniu confirmă faptul că persoanele cu singurătate socială riscă de 3 ori mai mult dependenta de alcool, de nicotina și de drog. Comorbiditatea cu alcoolul ajunge la 56%. (Boieșteanu, P., Grigorescu, A.M., 2005, p. 43)
Sentimentul izolării sociale reprezintă de fapt debutul oricărui tip de anxietate. Să fii izolat de lumea înconjuătoare înseamnă practic să fii dat la o parte, scos din uzul de funcționare, lipsit de orice fel de posibilitate de a-ți utiliza capacitățile umane.
Izolarea conduce așadar la o foarte intensă anxietate. Omul este înzestrat cu rațiune și cu conștiință de sine față de semenul său, și de trecutul său, precum și de toate posibilitățile viitorului său. Această conștiință de sine ca și entitate separată, a propriei vieți și a faptului că s-a născut fără voia sa și va muri tot împotriva voinței sale. (Fromm, E., 1995, p. 15)
Evitarea tuturor situațiilor care generează singurătatea socială o vor menține, și acest lucru se întâmplă pentru ca persoana fobica nu poate învăța că situațiile care îl sperie nu sunt atât de periculoase pe cât își închipuie.
Anxietatea este cea mai răspândită stare în cazul existenței unei tulburări fobice. Anxietatea generalizată se manifestă ca o stare de neliniște aproape continua, inundată de frică, tensiune psihică și fizică de intensitate redusă, dar persistentă. De obicei, este acompaniată de oricare dintre următoarele simptome. (Cosnier, J., 2007, p. 132):
tensiune motorie: tremurat, tensiune musculară, cârcei și spasme în mușchi, oboseala, fața crispată, sprâncene încruntate, oboseală fizică disproporționată etc.,
tulburări neurovegetative: transpirație, palpitații, tahicardie, mâini reci, gura uscată, amețeli, nevoia de a urină, diaree, gol în stomac, nod în gât etc.
stare de anxietate: teama, neliniște, îngrijorare și anticiparea a fel de fel de nenorociri,
vigilenta crescută: atenție încordată excesiv, nerăbdare, irascibilitate, dificultăți de concentrare, insomnii, senzația de a fi gata, gata să cedeze nervos.
Când gândurile interzise cu conținut sexual sau agresiv, care pot fi aspru pedepsite, amenința să iasă din inconștient, anxietatea de semnal este activată, ceea ce duce la dezvoltarea a trei mecanisme de apărare: deplasare, proiecție și evitare (Nemiah, 1981, p. 4).
Enăchescu C. (2001, p. 48) vorbește despre comportamentele pe care le adoptă individul pentru a se proteja de situația fobică, comportamente ce urmăresc evitarea stărilor anxiogene. Este vorba despre conduite de evitare (individul își organizează comportamentul și viața pentru a evita confruntarea cu situația/stimulul fobic), conduite de asigurare (individul caută prezența unei persoane apropiate pentru a avea siguranță în cazul unei situații fobogene) și conduite de fugă (cu hiperactivitate ca adoptare a unui atitudini de bravură sau de sfidare a situației traumatizante).
Mihai Golu (1993, p. 23) este de părere că întreaga dinamică, a sistemului personalității umane (formarea, dezvoltarea manifestarea și realizarea) este însă circumscisă și chiar condiționată în mod complet nemijlocit de către dialectica raportului dintre toate solicitările interne și solicitările externe.
Metode de prevenire a singurătății socaile
De-a lungul timpului, oamenii au ajuns la concluzia că este mult mai bine să previi decât să tratezi. Așa au luat naștere o serie de acțiuni preventive, din domenii cât se poate de variate, printre care și consilierea preventivă, a cărei menire este aceea de a preîntâmpina apariția unor probleme sau situații critice în viața oamenilir. Ea are rol proactiv, încercând să pregătească oamenii (copii, tineri sau adulți) să știe cum să procedeze în diverse situații de viață, previzibile sau nu, și cum să-și gestioneze adecvat emoțiile pentru a face față cu succes unor solicitări variate. Problemele referitoare la educația pentru sănătate, la adoptarea unui stil de viață sănătos, la alegerea carierei, la evitarea unor pericole potențiale (cauzate de consumul de droguri, alcool, tutun sau violență, abuzuri etc) constituie obiectul consilierii preventive (Dumitru, I.Al., 2008, p.102)
Educația pentru sănătate este un proces ce se desfășoară de-a lungul întregii vieți, ajutându-i pe oameni să se adapteze la solicitările mediului în toate etapele vieții. Esența procesului se bazează atât pe ideea programelor de îmbogățire a vieții, cât și pe cea a viziunii transpersonale. Se regăsesc aici fundamente filosofice și temeiuri bazate pe: dialog, estetică, creativitate, intuiție, înțelepciune, emoție, self, dragoste, muncă, joc, integrare, cooperare, reflecție și experimente practice. (Neacșu, I., 2010, p. 176)
Acest concept de educație pentru sănătate a luat o tot mai mare amploare în școli, acolo unde elevii sunt cei mai predispuși la îmbolnăviri de orice fel de natură. Așadar, s-a ajuns la concluzia că inducerea un stil de viață sănătos la clasele de elevi ajută la prevenirea îmbolnăvirilor și chiar la reducrea mortalității juvenile.
Scopul primordial al educației pentru sănătate constă în deprinderea și dezvoltarea în rândul întregii populații, a unei concepții și a unui anumit comportament igienic, în vederea apărării sănătății, a dezvoltării complet armonioase și a fortificării reale a organismului, adaptării sale la toate condițiile mediului ambiental natural și social, cât și al participării cât mai active a acesteia la întreaga operă de ocrotire a sănătății populației.
Evitarea tuturor situațiilor care generează anxietate și depresie o vor menține, și acest lucru se întâmplă pentru ca persoana anxioasa nu poate învăța că situațiile care îl sperie nu sunt atât de periculoase pe cât își închipuie.
În afarã de acestea, cauzele pot fi și pur și simplu de naturã mintalã, fãrã sã existe o explicație anume pentru ele. Anxietățile fac parte din aceeași grupã de afecțiuni precum tulburarie de anxietate, panicã, stresul posttraumatic sau tulburarea obsesiv compulsiva.
Diagnosticarea timpurie a singurătății sociale poate reprezenta o metodă de prevenție. tilizarea instrumentelor standardizate este de naturã sã clarifice în mare mãsurã aceste dificultăți întâlnite în practicã clinicã și sã calibreze și monitorizeze evoluția simptomelorodatã ce ele au fost detectate. Instrumentele diagnostice și de evaluare au contribuit într-o mãsurã mai mare decât pentru alte tulburãri anxioase în precizarea diagnosticului , probabil legat de o mai bunã conceptualizare a domeniului cât și de prevalenta deosebit de ridicatã din populația generalã (Lampe, L.A., 2000, p. 149).
CAPITOLUL 2.
TABLOU CLINIC ȘI CRITERII DE DIAGNOSTICARE
2.1. Cauze ale aparițeiei singurătății sociale
Teama este o stare afectivã negativã care apare în situația în care subiectul întrezãrește un pericol iminent. Reacțiile psihofiziologice care apar în cazul temei pregãtesc organismul pentru reacția de fugã, de luptã sau îl paralizeazã transformându-l într-o stanã de piatrã. Frica normalã este o reacție emoționalã cu caracter adaptativ pentru cã, în cazul unei amenințãri, mobilizeazã individul sã ia anumite decizii. Acest întreg mecanism funcționeazã chiar și în cazul fricilor psihologice, determinând astfel subiectul sã întreprindã anumite acțiuni de autoprotecție. Teama, în doze normale, crește foarte mult acuitatea perceptivã, capacitatea de focusare și concentrare a atenției, face ca și gândirea sã fie mult mai clarã și mai rapidã, și să mobilizeze toate energiile, activând în același timp toate reflexele, așa încât încât subiectul sã fie întotdeauna în stare sã acționeze mult mai repede și mai corespunător. Fricile, fobiile sau temerile absolut iraționale apar exactatunci când subiectul se simte și se comportã singuratic ca și în cazul unui anumit pericol foarte important.
Cercetãrile realizate cu scopul de a determina cauzele apariției singurătății sociale prezintã urmãtoarele aspecte:
unele cercetãri fac rãspunzãtoare de simptomele singurătății sociale o structurã foarte micã din creier numitã amigdala, care se pare cã controleazã rãspunsurile la teamă.
Toate studiile efectuate pe animale demonstreazã cã singurătatea socialã poate fi moștenitã.
alte cercetãri susțin ipoteza cã tulburarea are o bazã biochimicã. Cercetãtorii studiazã teoria conform cãreia sensibilitatea crescutã la dezaprobare poate avea la bazã o tulburare fiziologicã sau hormonalã.
alți cercetãtori studiazã influenta mediului înconjurãtor asupra dezvoltãrii singurătății sociale.
Persoanele cu singurătate socialã își pot dobândi teama prin observarea comportamentului și a consecințelor acestuia la alte persoane, printr-un proces numit învãțare observaționalã sau modelare socialã.
Unii cercetãtori demonstrează faptul că singurătatea socialã are o componentă geneticã, întrucât tulburarea este mai des întâlnitã la cei care au rude de gradul I care sunt diagnosticate cu singurătate sau anxietate socială. Tipul de singurtate socialã de care pacienții suferã poate depinde de genul lor. De exemplu, fricã de a roși este mai des întâlnitã la femei decta la bãrbați. În alte cazuri, frica este bazatã pe experiențã. Fricã de a mânca în public poate sã aparã mai degrabã la cineva care a avut un moment jenant în timp ce mânca în public.
Singurătatea socială nu este un proces de tip rațional, fapt pentru care de cele mai multe ori, cauza apariției ei este nejustificatã. Se întâmpla adesea cã cei mici sã moșteneascã anxietățile pãrinților, din cauzã cã ei învața în copilãrie, instinctiv, de ce este bine sã se fereascã în viațã pentru a nu pãți ceva rãu. Temerile mai pot fi corelate și de un eveniment neplãcut care a avut loc într-un anume spațiu sau a fost pricinuit de o oarecare insectã sau alt animal.
În afarã de acestea, cauzele sunt pur și simplu de naturã mintalã, fãrã sã existe o explicație anume pentru ele. Singurătatea socială face parte din aceeași grupã de afecțiuni precum tulburarie de anxietate, panicã, stresul posttraumatic sau tulburarea obsesiv compulsiva.
Un studiu recent, care a utilizat datele obținute pe un eșantion de gemeni în douã situații de evaluare (permițând un control mai bun asupra surselor de eroare a mãsurãtorilor, inclusiv inexactitatea diagnosticului), a descoperit creșteri substanțiale în prevalența ereditãții pentru toate fobiile. În prezent, se estimeazã cã factorii genetici justifica aproximativ 50% din variația predispunerii la dezvoltarea singurătății sociale (Kendler, K.S., 1999).
Singurătatea socialã generalizatã pare sã deținã cea mai puternicã asociere cu factorii genetici/biologici. Mai multe rude ale probanzilor cu singurătate socialã decât probanzii din grupul de control au întrunit criteriile pentru singurătate socialã în studiul lui Manuzza și al colaboratorilor (1995), deși nu pãrea sã existe o prevalențã mai mare a singurattii sociale generalizate decât a celei nongeneralizate la aceste rude.
Într-un studiu ulterior care a utilizat un model similar, Stein și colaboratorii sãi (1998) au descoperit o incidențã mult crescutã a fobiei sociale generalizate (26,4%), dar nu și forma nongeneralizatã, la rudele pacienților clinici cu singurătate socialã generalizatã în relație cu rudele grupului de control (2,7%).
Kagan și colaboratorii sãi (1988) au identificat un construct temperamental, pe care îl menționează cã inhibiție comportamentalã (IC) la elemente nefamiliare, sugerând cã reprezintã o bazã biologicã presupusa pentru comportamentul timid. De asemenea, au descoperit într-un studiu longitudinal ca timiditatea extremã (definitã ca inhibiție în situațiile sociale) la vârsta de 2 ani prevestește inhibiția la vârsta de 7 ani. În mod asemãnãtor, dezinhibiția extremã a rãmas relativ și în timp.
Alte tipuri de cercetãri au cãutat sã sileascã oarecum legãtura IC cu apariția foarte târzie a tuturor tulburãrilor anxioase și cu utilitatea tuturor strategiilor de interntie timpurie. Inhibiția comportamentalã a fost asociatã de foarte mult timp cu tulburarea de panicã/agorafobia și cu singurătatea socialã, dar nu și cu fobia specificã sau tulburarea afectivã (Beidel, 1998; Mick și Telch, 1998; Cooper și Eke, 1999). Subiecții din grupul longitudinal descris de Kagan au prezentat o prevalențã semnificativ mai ridicatã de singurătate socială în copilãrie decât subiecții neinhibați.
De asemenea, existã o probabilitate mai mare ca aceștia sã aibã pãrinți cu singurătate socialã, mai ales dacã individul manifesta IC în asociere cu multiple tulburãri anxioase Definițiile constructului de IC au cuprins atât noutatea socialã, cât și cea nonsocialã (Knowles, M.R., 1995).
2.2. Factori de risc
Singurătatea socialã este o afecțiune relativ comunã, care afecteazã între 7% și 13% din persoanele în Societãțile occidentale din durata lor de viațã. Cunoscutã și ca tulburarea de anxietate socialã, fobia socialã este diagnosticata la oamenii care au anxieatte extremã în anumite situații sociale și situații publice (Furmark, T., 2002, p. 53-58 ).
Studii recente asupra singurătății sociale, efectuate în SUA și UE, indică o răspândire (prevalență) de 13,3 % în populația generală. Practic, ocupă locul al treilea, după tulburările depresive (17,1%) și alcoolism (14,1%) (Boișteanu, P., Grigorescu, A.M., 2005, p. 49-61).
Vârsta de debut a singurătății sociale mai frecvent reclamată de către medici este de mai mult de 10 ani, cu accentuarea reală a ritmului în cadrul adolescenței, odată cu traversarea tuturor modificărilor hormonale și comportamentale absolut normale.
Foarte multe cazuri de debut ale singurătății sociale sunt însă localizate la adultul tânăr, între vârstele de 20 și 30 de ani, de obicei ca urmare a unor anumite întâmplări absolut traumatizante. Femeile sunt mult mai expuse decât toti bărbații, în special cele cu profesii și venituri modeste.
De asemenea, copilul singuratic, rușinos, anxios nesocializat, crescut în familii absolut rigide și foarte autoritare, lipsite de tandrețe și căldură. Riscul de singurătate socială crește sțadar semnificativ la persoanele cu părinți având anumite tipri de tulburări din spectrul anxios și fobic.
2.2.1 Factorii genetici
Este important sã se ia în considerare gradul în care ceea ce este moștenit este specific pentru anxietate socialã, mai degrabã decât o predispoziție generalã de a dezvolta una dintre o serie de probleme emoționale sau comportamentale. Majoritatea studiilor pe gemeni au indicat faptul cã cea mai mare parte a variantei în heritabilitatea componentã este una care este comunã pentru tulburãri de anxietate, în general, și la depresie (Andrews, 1996; Eley, 1999). Unele studii au sugerat, de asemenea, cã aceastã ereditate general, se poate extinde la alte tulburãri cum ar fi abuzul de substanțe și bulimia (Kendler, K.S., 1995 ).
Cea mai mare parte din literaturã de specialitate care prezintã o componentã geneticã a singurătății socialã, care se împarte în cele mai multe tulburãri emoționale, au existat unele sugestii interesante care indicã anumite componente genetice, care sunt unice pentru anxietate socialã. De exemplu, Kendler, Myers, Prescott, și Neale (2001) într-un studiu de 1198 perechi de gemeni de sex masculin, a constatat cã cel mai bun model-montaj a indicat cã, în mai mult de 13% din variația în temerilor sociale a fost reprezentat de factori genetici unice pentru acest tip de de tulburare.
2.2.2 Factorii biologici
Studiile indicã disfuncții în metabolizarea serotoninei la pacienții cu singurătate socialã, acest lucru fiind susținut și de eficacitatea unor medicamente care intervin în reglarea serotoninei.
Unele dintre persoane se nasc cu un anumiy yip de temperament timid și au foarte frecvent tendința de a fi mult mai precauți și mai sensibili în situații noi și la prefera lucrurile familiare.
Majoritatea persoanelor care dezvoltã singurătate socialã au avut întotdeauna un temperament timid, dar asta nu înseamnã cã orice persoanã cu temperament timid dezvolta singurătate socialã.
Într-un studiu publicat de Torgersen (1990) au fost evaluate fricile legate de un context social pe care le prezentau 95 de perechi de frați gemeni. Rezultatul a evidențiat o concordantã semnificativ mai mare la frații dizigoți decât la cei monozigoți, deci un argument în favoarea unei transmisii genetice.
Cea mai importantã cercetare de acest tip a fost realizatã de Kendler (1992) pe un grup de 2163 de gemeni femei. Evaluarea s-a fãcut folosind DIS pentru DSM-III. Singurătatea socialã a fost diagnosticatã în 11,5% din cazuri. Concordanța a fost de 24,4% pentru gemenii dizigoți și de 15,3% pentru monozigoți. Rezultatele studiului i-au permis lui Kendler sã evalueze heritabilitatea singurătății sociale la 30%.
Studiile familiale gãsesc și ele în general o ratã semnificativ crescutã a apariției bolii la rudele pacienților comparativ cu subiecții care nu prezintã o singurtatate socialã.
Un studiu interesant a realizat Manuzza (1995) urmãrind sã evidențieze diferențe între diversele forme de singurătate socialã conform criteriilor DSM-III-R. A reieșit cã singurătatea socialã a fost prezentã la 16% dintre rudele pacienților cu o formã generalizatã și doar la 6% dintre rudele subiecților cu o singurătate socialã non-generalizatã, adicã aproape aceeași ratã ca la sãnãtoși.
Mai multe studii au evaluat rãspunsul fiziologic instalat ca urmare a expunerii la situația anxiogenã. Așa dupã cum putea fi prevãzut s-au înregistrat creșteri ale tensiunii arteriale, ale pulsului, ale numãrului de respirații etc.
Important din punct de vedere al intervențiilor psihoterapeutice a fost observația conform cãreia spre deosebire de celelalte tulburãri anxioase expunerea la stimulul fobogen nu antreneazã o diminuare a rãspunsului anxios. Este posibil ca rolul cognițiilor negative sã fie determinant în fobia socialã și numai restructurarea acestora sã permitã diminuarea simptomatologicã.
2.2.3 Factorii psihologici și educaționali
Potrivir cercetãtorilor din literatura de specialitate, experiențele de viață timpurii, precum și mediul în care individul vrește cu această întreagă predispoziție sunt cele ce pot declanșa foarte ușor singurătatea socialã. Spre exemplu situațiile absolut umilitoare în cadrul cărora este pus la un loc cu alți copii un mediu de viața traumatizant: modelul tuturor părinților care suferă de singurătate socialã, pãrinți care supraevalueazã opinia altora, care impun anumite tipuri de standarde ideale, care izoleazã însă copilul de toți cei de acceasi vârsta ori care, prin anumite pedepse repetate, încurajeazã astfel o imagine de sine auto-depreciativa.
În timp însă, copilul ajuns deja adolescent, dezvoltă o anumită anxietate anticipativă legatã de anumite tipuri de situații sociale, de genul contactelor sociale caare sunt foarte periculoase pentru respectul personal de sine și unicul mod de a putea evita toate criticile este sã faci lucrurile cât mai perfect.
Imaginea foarte proastã de sine aduce convingerea cã oricum îi lipsesc calitãțile necesare pentru a atinge perfecțiunea în comportament. În consecințã, contactul social va fi anticipat și trãit cu anxietate și evitat cât de mult cu putițnã.
Având în vedere cã majoritatea adulților au indicat un raport de dezvoltare de singurătate socialã în timpul copilãriei și târziu la începutul adolescentei, cercetãtorii susțin cã trebuie sã fie luați în considerare factorii de mediu în timpul copilãriei. Copiii petrec cele mai multe din viața lor, în douã situații, casã și școalã, fiind puternic influențați de interacțiunile cu părinți, profesori, membrii familiei și colegii. Teoriile sociale de învãțare de anxietate socialã sugereazã cã istoria rezultatelor relevã din interacțiunile sociale și de lipsa de modelare sau de instruire cu privire la adaptarea copilului pentru gestionarea situațiilor dificile sociale (sau de modelare / instruire în strategiile inadecvate), poate contribui la dezvoltarea de anxietate socialã.
O altã formã mai puțin specificã, de influentã a mediului include o serie de evenimente de viața adverse, care genereazã creșterea stresului în general. Astfel de factori pot include moartea sau boala unui membru al familiei sau a unui prieten, conflictul parental, de separare, divorț, sãrãcia, dificultai de locuința etc. Acești factori tind sã fie legați între ei,astfel mecanismul lor de acțiune poate reflecta o combinație de efecte directe care produc dezvoltarea stresului și efecte indirecte, prin impactul cu părinții și incapacitatea lor de a-i instrui într-un mod sãnãtos și eficient.
Anumiți indivizi care au parte de evenimente stresante pot deveni mai precauți și mai timizi. A fi presat sã interacționeze într-un mod pentru care nu se simte pregãtit, a fi criticat sau umilit, sau a avea alte temeri și îngrijorãri, poate face și mai probabilã apariția la o persoanã timidã și temãtoare a axietãții sociale.
Persoanele care primesc în mod constant reacții critice și dezaprobatoare pot ajunge sã creadã cã ceilalți îi judecă în mod negativ.
2.3. Semnele și simptomele singurătății sociale
Individul care suferă de singurătate se poate simți lipsit de speranță, trist sau nu mai poate practic simți plăcere reală în aproape nimic din tot ceea ce face. Se poate simți foarte "dărâmat" ori descurajat și plânge foarte des
De asemenea poate fi și foarte irascibil ori anxios sau poate avea chiar un nivel foarte scăzut de energie. Foarte frecvent, simptomele singurătății sociale pot fi foarte subtile la început.
Singurătatea socială se manifestă în general ca o stare de neliniște aproape continua, inundată de frică, tensiune psihică și fizică de intensitate redusă, dar persistentă. De obicei, este acompaniată de oricare dintre următoarele simptome. (Cosnier, J., 2007, p. 132):
tensiune motorie: tremurat, tensiune musculară, cârcei și spasme în mușchi, oboseala, fața crispată, sprâncene încruntate, oboseală fizică disproporționată etc.;
tulburări neurovegetative: transpirație, palpitații, tahicardie, mâini reci, gura uscată, amețeli, nevoia de a urină, diaree, gol în stomac, nod în gât etc.;
stare de anxietate: teama, neliniște, îngrijorare și anticiparea a fel de fel de nenorociri, vigilenta crescută: atenție încordată excesiv, nerăbdare, irascibilitate, dificultăți de concentrare, insomnii, senzația de a fi gata, gata să cedeze nervos.
Când gândurile interzise cu conținut sexual sau agresiv, care pot fi aspru pedepsite, amenință să iasă din inconștient, anxietatea de semnal este activată, ceea ce duce la dezvoltarea a trei mecanisme de apărare: deplasare, proiecție și evitare (Nemiah, 1981, p. 4).
Persoana singuratică se manifesta prin neliniște, hipersensibilitate, surexcitare. Sunt persoane predispuse natural acestei stări, care, prin autocontrol, autosugestie și un mod de viața rațional, poate fi atenuată.
Stresul permanent, ambiția nemăsurată, epuizarea fizică și intelectuală, surmenajul, zgomotele, mediul ambiant dăunător, conflictele psiho-sociale nerezolvate, favorizează tulburările nervoase.
Fenomenele care le însoțesc sunt: crampele la stomac, constipația sau diareea, hipertensiunea, palpitațiile, amețelile.
Poate avea și cauze hormonale cum ar fi pubertatea, menopauza, andropauza, sau poate fi provocată de consumul în exces a substanțelor excitante (alcool, cafea, tutun, alte substanțe excitante ale sistemului nervos).
Enăchescu (2001, p. 48) vorbește despre comportamentele pe care le adoptă individul pentru a se proteja de situația de singurătate socială, comportamente ce urmăresc evitarea stărilor anxiogene.
Este vorba despre conduite de evitare (individul își organizează comportamentul și viața pentru a evita confruntarea cu situația/stimulul fobic), conduite de asigurare (individul caută prezența unei persoane apropiate pentru a avea siguranță în cazul unei situații fobogene) și conduite de fugă (cu hiperactivitate ca adoptare a unui atitudini de bravură sau de sfidare a situației traumatizante).
2.4. Influența singurătății sociale asupra activității și stilului de comunicare
Comunicarea este un fenomen intinsec ființării, este un proces de schimb substanțial, energetic, informațional, inter-sistemic, care instituie o relație complexă între surse.
Comunicarea umană poate fii înțeleasă ca procesul de transmitere de idei, informații, opinii, păreri de la un individ la altul, de la un grup la altul. Aceasta se realizează pe paliere verbale, infra-verbale (mimică, gestică etc.) și para-verbale (atitudinale). Prin comunicare, toate palierele sunt asamblate sub formă comportamentală, astfel încât ființarea individului este un fenomen de comunicare iar non-comunicare devine o imposibilitate.
Este extrem de greu de găsit o definiție a comunicării cu care toți oamenii de știință să fie de acord, lucru de altfel destul de evident. Dat fiind faptul că procesul comunicării este esențial în toate domeniile, acest lucru face ca o anume ramură de studiu să sublinieze aspecte diferite legate de comunicare în comparație cu o alta. Astfel că definiția propusă de sociologi de exemplu, diferă de cea propusă de pedagogi, filozofi sau de psihologi. Însă, deși există o diversitate de definiții ale comunicării, fiecare accentuând un anumit aspect în funcție de contextul sau cadrul de referință, toate includ cinci elemente: un emițător, un receptor, un mesaj, o modalitate de transmitere a mesajului și un efect.
Comunicarea mai poate fi definită drept orice transmitere de informații, idei, emoții de la o entitate la alta prin intermediul mesajelor. Zi de zi comunicăm pe diverse căi, oriunde am merge și orice am face emitem și receptăm informații, uneori chiar fară să ne dăm seama de toate semnalele pe care le trimitem celor din jurul nostru și pe care le primim. Prin intermediul procesului de comunicare se formează sistemul de valori și atitudini al individului, bagajul de cunoștinte, principii de viață – cunoașterea în ansamblu.
Despre un conflict interpersonal se poate vorbi atunci când se opun diferite interese. Printre modalitățile ineficiente și larg răspândite de comportare într-un conflict se numără cearta, învinuirea, moralizarea, umilirea, trădarea, demascarea, amenințarea, ridicularizarea, ura, antipatia. Profesorul se poate afla în neplăcuta situație de a folosi aceste moduri de a interveni în conflict.
Din aceste motive, în cadrul cercului de comunicare este recomandabil să se ia în discuție conflictele ori de câte ori apar și să se caute soluții pentru cei implicați în așa fel încât ambele părți să nu se simtă nendreptățite.
Psihiatrul Tudose Florin prezintă ideea conform căreia normalitatea umană de comuincare reprezintă de fapt sănătatea, în cazul nostru cea psihologică. Ideea propusă părea fi o foarte amplă sinteză, un rezultat complex al unei întregi mulțimi de parametri ai vieții noastreorganice și sociale, aflați întotdeauna în echilibru dinamic, un echilibru care se proiectează însă pe modelul de tip genetic al existenței reale individuale, nealterate din punct de vedere funcțional și morfologic, în ceea ce privește istoria sa absolut vitală. Manifestarea acestei întregi stări de sănătate mintală ar consta în existența unei anumite judecăți și a unei anumite viziuni realiste asupra lumii înconjurătoare, dublate întotdeauna de existența unei anumite discipline psihologice și sociale, pe fundalul bucuriei de a ăutea trăi și al echilibrului numit introversie- extroversie (Tudose, F., 2007, p. 88).
În general, tulburãrile comportamentale sunt provocate de conflicte lãuntrice, de frãmântãri interne, în cazul în care subiectul nu întrevede rezolvarea situației sale dificile. Când conflictele se prelungesc și devin cronice, ele influențeazã negativ formarea caracterului logopatului și nu-i stimuleazã dezvoltarea psihicã.
Toate aceste efecte complet negative pornesc întotdeauna de la neparticiparea și chiar neadaptarea la viața socială de colectivitate, manifestã anumite rețineri în ceea ce privește vorbirea, precum și inhibiție în desfãșurarea întregii activitãți, ajungând astfel pânã la dezorganizarea personalitãții.
Deși depun eforturi foarte mari, indivizii care se confruntã cu anxietate sau singurătate socială nu reușesc întotdeauna sã găsească formula potrivită de comunicare. Blocajele care pot interveni au diverse cauze; atât emițătorul cât și receptorul trebuie să fie conștienți că între oameni există diferențe de ordin psihologic, de pregătire, de sisteme în care trăiesc și care pot crea greutăți ori relații tensionate.
Aceste efecte psihologice pot apãrea în circumstanțe precum:
într-o relație directă (fațã în fațã) – stare de jenã și reacția de fugă;
relație la distantã – stãri de anxietate, agresivitate, teamã etc
CAPITOLUL 3.
METODE UTILIZATE ÎN TRATAMENTUL SINGURĂTĂȚII SOCIALE
3.1. Terapia psihologică (individuală și de grup)
Terapia psihologică sau psihoterapia reprezintă o activitate profesionistă de tip psihologic, centrată pe relația de ajutor în situație de criză personală, de impas existențial, de dificultate în adaptare, relaționare și integrare socială.
Întreg procesul terapeutic se constituiește ca o relație aparte, în care sunt restituite, prin dobândirea capacității de expresie susținută de personalitatea terapeutului, elemente personale reprimate în cotidian.
Terapia psihologică (individuală sau de grup) se constituie în general ca o formă de enclavă rațională, în care sunt restituite, prin dobândirea de noi capacități de expresie susținute de personalitatea terapeutului, elemente personale reprimate în cotidian.
Ca forma actuală de comunicare eficientă, psihoterapia reprezintă un produs cultural, fiind o modalitate de instituționalizare a problemei generate de constrângerile mediului cultural.
Procesul terapeutic reprezintă de fapt un mijloc, generat cultural, de recalibrare a oamenilor aflați la limita sau înafara comportamentului și conduitei care să le ofere o oarecare inserție socială.
Scopurile și obiectivele oricărui demers terapeutic constau în schimbarea modul în care clienții gândesc, simț sau se comportă astfel încât la nivel meta-teoretic fiecare formă de psihoterapie formulează obiective pe componente: cognitive, afective, comportamentale.
În psihoterapie se utilizează o gamă largă de tehnici, dar indiferent de tehnicile utilizate, se consideră că cel mai important element în psihoterapie la ora actuală este relația terapeutică – factor comun în toate orientările terapeutice. (Dafinoiu, I, 2000, p. 34)
Psihoterapia reprezintă o intervenție psihologică în sănătate și boală. Prima componentă, sănătatea, se referă strict la abordarea mecanismelor psihologice de sanogeneză implicate în promovarea și optimizarea sănătății mintale și prevenirea patologiei. (David, D., 2006, p. 21)
Psihoterapia se referă așadar la stabilirea unei relații de comunicare de tip special (în special verbală), în virtutea unor teorii ale psihologiei normalității, patologicului și socialului în influențarea sistematică a unui client pentru tratarea unor tulburări sau boli în etiologia cărora pot fi presuspuși sau recunoscuți factori psihologici.
Scopul psihoterapiei este de fapt insight-ul personal,mai exact, descoperirea personală de sine. Acest mod de învățare este adesea dificil, motiv pentru care psihoterapia durează mai mult decât câteva ședințe.
Insight-ul personal nu înseamnă neapărat învățare în sens intelectual. Insight-ul reprezintă o experiență intensă și energizanta care trebuie să fie în centrul fiecărei psihoterapii. Singurul mod de a înțelege ceea ce se întâmpla este să se analizeze corect faptele. Faptele nu sunt doar externe, ele includ sentimentele, reacțiile, percepțiile.
Terpaia psihologică constă deci într-o serie de tehnici bazate pe dialog, comunicare și schimbare comportamentală care au ca scop îmbunatățirea sănătății mentale a clientului sau pacientului său îmbunatățirea unor relații de grup.
Procesul terapeutic reprezintă un spațiu cu adevărat sigur și confidențial, în care te simți acceptat și în care poți explora forțele conștiente și inconștiente care îți motivează comportamentele și conduitele.
Într-o psihoterapie poți deveni conștient de lumea ta interioară și vei dobândi o privire mai obiectivă asupra dificultăților tale.
Cei mai mulți autori (Dafinoiu, I, 2000, p. 34-37) consideră că psihoterapia ar putea fi mai bine definită folosind termenul psihoterapii, datorită multiplelor orientări teoretice existente la ora actuală în lume.
Tocmai din acest motiv în prezent se încearcă integrarea în psihoterapie, pornind de la ceea ce se numește factorii comuni. Termenul de "psihoterapii" este utilizat deoarece fiecare tehnică în parte se revendică teoretic de la una din numeroasele școli și orientări din psihologie.
Ca demers științific terapia psihologică trebuie să aibă la bază niște ipoteze clar formulate și un sistem de reguli bine stabilîte, ce derivă din concepția teoretică a școlii psihoterapeutice – asupra personalității umane și a tulburărilor psihopatologice din sfera acesteia. (Holdevici, I. și Neacșu, V., 2008, p. 11)
Terapeutul este un ghid, un însoțitor care ajuta clientul să treacă peste obstacolele interioare.
Punând întrebările potrivite, el îl stimulează pe individ să găsească răspunsurile potrivite, adică să își regăsească resursele interioare. Împreună, clientul și psihoterapeutul său, formează o echipă care lucrează împreună la identificarea și rezolvarea problemelor și dificultăților clientului.
Terapia psihologicaeste, așadar, un tratament al tulburărilor emoționale și al celor mentale. Persoanele care urmează o psihoterapie o pot face din foarte multe motive, dar au în comun faptul că sunt nemulțumiți de anumite aspecte ale vieții lor.
Cu toate acestea, terapia psihologică nu înseamnă a da sfaturi. Omenirea este plină de sfaturi și mergi la psihoterapie tocmai pentru că te simți pierdut printre atâtea sfaturi și nu mai știi pe cine să crezi și pe cine nu. Ultimul lucru de care ai nevoie este un sfat în plus.
Este important de precizat faptul că există mai multe tipuri de psihoterapii: cognitiv-comportamentala, psihanaliza, analiza tranzacțională, gesthalt, psihodrama etc. Dar ingredientul de bază îl reprezintă relația terapeutică, în cadrul căreia clientul învață sau reînvăța să se conecteze, să dezvolte atașamente în relațiile lui viitoare.
3.2. Terapia cognitiv-comportamentală
În ceea ce privește abordarea cognitiv-comportamentala putem spune despre aceasta că leagă de fapt cogniția individului de comportamentul său, considerând că modul de a se comporta al unei persoane, într-o anumită situație problematică depinde în foarte mare parte de toate caracteristicile situației respective precum și de maniera în care individul o interepretează. (Mitrofan, I., 2008, p. 164).
Principiul de bază al abordării cognitiv-comportamentale stabilește că modul în care individul se comporta este determinat de situațiile imediate și de felul în care el le interpretează.
Pe parcursul procesului de consiliere subiectul trebuie să se simtă securizat pentru a putea fi capabil să furnizeze informații despre evenimente și situații stresante.
Acest lucru se realizează prin crearea unei atmosfere de încredere reciprocă, consilierul fiind empatic și gata să-l ajute pe subiect să depășească dificultățile existente. (Tomșa, Gh., 2011, p.30)
Terapeutul comportamentalist are scopuri asemănătoare cu ale celorlalți: să ajute clienții să se adapteze cât mai bine la circumstanțele vieții și să împlinească obiectivele personale și profesionale.
Astfel, se concentrează asupra modificării și eliminării comportamentelor de neadaptare pe care clientul le afișează, în timp ce îl ajuta să dobândească modalități constructive și sănătoase de acțiune.
Doar eliminarea unui comportament nu este suficientă. Acțiunile neproductive se impun înlocuite cu modalități productive de răspuns.
În cazul persoanelor care suferă de singurătate socială, terapia cognitiv-comportamentală poate avea efecte extrem de benefice.
Terapia cognitiv-comportamentală abordează problematica singurătății sociale în două contexte: comportamental și cognitiv.
În plan comportamental ea urmărește desensibilizarea persoanei cu privire la confruntarea cu situația sau contextul provocator prin expunerea acesteia treptată, mai întâi în imaginație și apoi în realitate, la temerile sale.
În plan cognitiv, terapia vizează evidențierea gândurilor automate ce apar în contextul atacului de panică și învățarea gestionarii lor prin metode specifice. Persoana cu atacuri de panică este învățată să își monitorizeze gândurile negre, să găsească distorsiunea cognitivă din spatele acestora.
Relația psihoterapeutică, în ceea ce privește abordarae cognitiv-comporatmentală trebuie să se bazeze în primul rând pe obiectivitate. Pacienții trebuie să înțeleagă că psihoterapeutul nu are soluții stabilite în prealabil, cu succes garantat necondiționat, ci, din contră, într-o situație problematică, psihoterapeutul ajută pacientul în cauză că, pe tot parcursul procesului de psihoterapie, să descopere singur soluția cea mai eficientă pentru soluționarea propriilor problematici, (I. Al. Dumitru, 2008, p. 16).
Discuțiile cu un terapeut care știe să asculte și să înțeleagă poate ajuta de cele mai multe ori enorm și exista numeroase tipuri de psihoterapii care s-au dezvoltat în ultimele decade. Una dintre cele mai comune și folosite terapii este terapia cognitiv-comportamentală.
Psihoterapia care abordează tehnici cognitiv-comportamentale include enpatia mai mult decât în cazul psihoterapiei care abordează tehnici dinamic-psihanalitice. În cel de-al doilea caz, relația dintre psihoterapeut și pacient este echidistantă și rece. Psihoterapeutul nu trebuie neapărat să empatizeze cu pacientul său.
3.3. Abordarea rațional-emotivă
Principiul de bază al psihoterapiei care abordează tehnici rațional-emotive se fundamentează pe conceptul de „insight”. Acest tip de tearpie consideră că pacienții nu au fost în stare să poată urma perceptul lui Socrate (Cunoaște-te pe tine unsuti!). (Holdevci, I., 1998, p. 29)
Pe scurt, terapia rațional-emotivă reprezintă un model terapeutic activ și directiv de scurtă durată, ce înglobează și elemente filosofice. S-a pornit de la ideea că problemele oamenilor sunt o consecință a modului în care aceștia gândesc; cu alte cuvinte, tulburările psihice sunt rezultatul convingerilor iraționale. Prin urmare, terapia rațional-emotivă se axează pe modul de gândire și nu pe emoții, acestea din urmă fiind doar consecința judecaților eronate.
Cel mai important asect pentru un psihoterapeut care aplică tehnici cognitiv-comportamentale este acela de a încerca să stimuleze pacientul, așa încât să își expună problema, să îi asculte suferințele, să utilizeze numai cuvinte potrivite și să îl ajute și să descopere soluția cea mai potrivită pentru rezolvarea problemeaticilor cu care se confruntă.
Eficiența în relațiile psihoterapeutice, atât în cazul abordării cognitiv-comportamentele cât și în cazul celor rațional-emotive este determinată în special de către capacitatea psihoterapeutului de a putea fi empatic, obiectiv, neutru, primitor, prietenos, autentic și foarte specific în comunicare.
Empatia este de asemenea o condiție esențială în cosolidarea unei realații psihoterapeutice eficiente și presupune acea capacitate de conținere a pacentului prin situarea „Eu-lui” de tip observator al psihoterapeutului într-o manieră optimă față de sine și față de pacient.
Aceasta situare optimă în preajma propriului „Eu” de tip observator, poate facilita obținerea de diverse informații absolut esențiale demersului, empatia devenind astfel acea atitudine de a fi împreună cu persoana pacientului.
3.4. Psihoterapia centrată pe realitate
Psihoterapia centrată pe realitate are în vederea soluționarea suferințelor psihologice, fundamentându-se pe analiza detaliată a trecutului personal. Așadar, un prim minus al psihoterapiei bazate pe abordarea dinamic-psihanalitică, în comparație cu cea cognitiv-comportamentala se referă la faptul că se axează prea mult pe trecut și prea puțin pe prezent și pe viitor.
Tot în cazul acestei abordări, psihoterapeutul are datoria de fapt de a evalua apersonalității clientului încercând să evidențieze problematicile principale și particularitățile psihice ale sale, demers psihoterapeutic care va avea ca și sarcină principală să elibereze clientu; de anxietate, depresie sau de alte trăir de tipi afectiv, ce implică adaptarea optimă a sa la mediu, trăiri care îi pot perturba de fapt comportamentul și conduită.
Relația dintre psihoterapeut și client urmărește deci reducerea disconfortului emoțional prin intermediul încurajării catharsisului, furnizând informații care să poată umple golurile existențiale și prin care să se corecteze taote distorsiunile în vederea înțelegerii și autocunoașterii clientului.
Acest principu se aplică mai mult în cazul abordărilor dinamic-psihanalitice decât în cazul celor cognitiv-comportamentale.
Așadar, întrucât interacțiunea psihoterapeutică este în mare parte verbală, maniera în care se realizează comunicarea joacă un rol deosebit de important în eficientizarea terapiei și obținerea rezultatelor.
În cadrul abordării centrate pe realitate, relația psihoterapeutică trebuie să fie concepută ca un întreg proces dinamic în cadrul căruia relația se construiește între două tipuri de structuri psihice totale, cuprinzând în diferite proporții, conștient saui inconștient, verbal sau nonverbal, atât comportamente normale cât și comportamente perturbate. Relația psihoterapeutică în acest sens presupune un spațiu intersubiectiv și o realitate cât mai comună, împărtășită, într-o continuă evoluție, principu perfect valabil și în cazul psihoterapiei cognitiv-comprtamentale.
CAPITOLUL 4.
INVESTIGAȚII EMPIRICE ASUPRA ASPECTELOR PSIHOLOGICE ALE
SINGURĂTĂȚII SOCIALE
4.1 . Metodologia cercetării
4.1.1. Context
Studiul de față constă în realizarea unei cercetări asupra a ceea ce înseamnă singurătate socială. Pentru a putea exemplifica mai bine acest concept, am ales să abordez doua problematici care implica singuratea socială și anume, anxietatea și stima de sine.
Singurătatea socială a început să reprezinte cu adevărat o problemă în ultimele decenii, în special în rândul tinerilor care se retrag în viețile virtuale, dar și în cupluri, ca urmare a unei lipse acute de comunicare între parteneri.
Investigarea problematicii legate de singurătate socială presupune o observare atentă, precum și o identificare cât mai obiectivă a tuturor cauzelor care genrează acest fenomen atât de grav pentru lumea contemporană.
Singurătatea socială reprezintă cu adevărat un subiect actual de cercetare, fiind o problemă care afectează tot mai mulți oameni, în ultimul timp, mai ales copii, adolescenți și tineri, dar și cupluri.
4.1.2. Obiective
O1. Evidențierea simptomelor de manifestare ale anxieatatii și depresiei în cadrul singurătății sociale;
O2. Evaluarae stimei de sine a pacienților care suferă de singurătate socială;
O3. Identificarea unor posibile soluții de remediere și tratare a depresiei și a anxietății în cadul singurătății sociale;
O4. Identificarea cauzelor ce conduc la singurătate socială.
4.1.3. Ipoteze
I1. Se prezuma ca singurătatea socială este însoțită de simptome de anxietate și depresie;
I2. Se prezuma ca apcientii care suferă de singurătate socială au o stima de sine scăzută;
I3. Se prezuma ca psihoterapia va conduce la reducerea depresiei și a anxietății în cazul pacienților ce suferă de singurătate socială;
I4. Se prezuma ca atât traumele din copilărie cât și crearea unei proaste imagini de sine conduc la singurătate socială.
4.1.4. Instrumente de cercetare
În cadrul lucrării de față se vor utiliza următoarele instrumente:
. SCALA PENTRU MĂSURAREA STIMEI DE SINE – ROSENBERG
Scala Stimei de Sine a lui Rosenberg este cea mai răspândită metodă de măsurarea acestui concept în cercetarea socială.
Inițial concepută ca o scală de tip Guttman, Scala Stimei de Sine este în prezent scorată folosind modelul Likert. Aceasta a fost construită în anul 1965, folosind ca eșantion elevi de liceu a zece școli din New York alese aleator. Scorarea s-a făcut atunci după modelul Guttman și a obținut un scor mare de fidelitate.
O dezbatere foarte largă s-a purtat pe seama structurii scalei, numeroși cercetători aducând argumente fie în sprijinul, fie împotriva unidimensionalității acesteia. Creată inițial ca fiind unidimensională, Kaplan și Pokorny realizează în anul 1969 cercetări potrivit cărora scala are la bază doi factori și anume: self-derogation (factor de influențare în sensul scăderii stimei de sine) și self-enhancement (factor de influențare însensul creșterii stimei de sine).
Primul factor este considerat ca fiind efectul itemilor contruiti cu ajutorul expresiilor de tip negație (ex. itemul al cincilea „Câteodată simt că nu sunt bun de nimic”), iar al doilea se referă la folosirea itemilor pozitivi (ex. ultimul item “Am o atitudine pozitivă față de mine”).
Openshaw, Thomas și Rollins (1981) au oferit o replică acestei ipoteze folosind un eșantion de 184 de adolescenți. Shahani, Dipboye și Phillips (1990) oferă suport teoriei bifactoriale, găsind însă alți factori, corelați în mod distinct.
Rezultatele dezbaterilor au fost extreme de puțin concludente, statisticile fiecărui studiu exprimând un scor de fidelitate crescut indifferent de modelul factorial aplicat. În prezent Scala Stimei de Sine a lui Rosenberg rămâne cea mai apreciată metodă de măsurare al acestui indicator.
Conform James, stima de sine este rezultatul unei fracții în care la numărător avem “succesele obținute” iar la numitor “aspirațiile sau pretențiile inițiale” (James, 1890/1950).
Scala Rosenberg reprezintă o scală compusă din itemi, care măsoară sentimental general al valorii personale, deci stima de sine globală. Este una dintre cele mai cunoscute și mai bine validate scale întâlnită în literatura de specialitate din Statele Unite ale Americii, în cercetările despre stima de sine. Cei 10 itemi sunt de fapt 10 afirmații pe care subiecții le cotează în funcție de părerea despre ei înșiși pe o scală între dezacord total și acord total.
Modalitatea de aplicare poate fi individuală sau colectivă. Cinci dintre afirmațiile scalei vizează latura stimei de sine pozitive, restul de cinci afirmații îndreptându-se spre stima de sine negativă.
Adunarea sumei valorilor stimei de sine pozitivă cu suma valorilor stimei de sine negative, indică valoarea stimei de sine globale.
Subiecții trebuie să citească cu atenție lista de afirmații care se referă la sentimentele pe care le au față de ei înșiși și să indice în ce măsură sunt de de acord și dacă se identifică în acele afirmații, marcând un „x” în dreptul răspunsului corespunzător.
Pentru stima de sine globală se consideră că valorile peste 33 sunt scoruri ridicate (înalte), valorile între 24-33 sunt scoruri medii, iar cele sub 24 sunt scoruri scăzute.
Pentru cercetarea realizată a fost operată o scalare pe 5 trepte, după cum urmează:
• valorile sub 4 – scoruri foarte slabe ale stimei de sine;
• valorile situate între 5-12 – scoruri slabe ale stimei de sine;
• valorile situate între 13-29 – scoruri medii ale stimei de sine;
• valorile situate între 30-36 – scoruri înalte ale stimei de sine;
• valorile situate întrevalorile egale cu 37 – scoruri foarte înalte ale stimei de sine.
SCALA DE ANXIETATE HAMILTON
Descrierea itemilor
Scala de evaluare a anxietății HAMILTON cuprinde 14 itemi, cotați pe câte o scală de la 0-4 în evaluare neluându-se în calcul prezența și intensitatea simptomelor în momentul întrevederii; simptomele nu pot fi observate direct de către intervievator.
Șapte dintre itemii scalei vizează specific anxietatea psihică (itemii 1,2, 3, 4, 5, 6, 14), în timp ce alți șapte itemi acoperă anxietatea somatică (itemii 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13).
Primul item este dispoziția anxioasă. În evaluarea dispoziției anxioase sunt vizate manifestări denivel cognitiv, că îngrijorarea și expectanțele negative față de evenimente viitoare. Cel de-al doilea item este tensiunea psihică și se referă la incapacitatea de a se relaxa, nervozitatea, tensiunile corporale, tremurăturile, precum și incapacitatea de a sta locului. Itemul al treilea acoperă fricile subiectului, care pot să includă frica de întuneric, frica de persoane străine, frica de a rămâne singur și frica de animale. Subiectul se simte bine dacă evită situațiile în care este expus la obiectul fricii, aceasta fiind și o modalitate de a-și controla emoțiile negative resimțite în momentul respectiv. Itemul 4 evaluează prezența insomniilor , exprimate prin experiența subiectivă a pacientului asupra lungimii și profunzimii somnului, a dificultăților de a adormi sau a rămâne adormit, precum și a prezenței coșmarurilor. Itemul 5 se referă la prezența unor simptome cognitive, ca problemele de memorie și capacitatea scăzută de concentrare a atenției. Itemul 6, denumit dispoziție depresivă, acoperă prezența unui ansamblu de simptome care include scăderea interesului pentru diferite activități, ahedonia precum și insomniile. Itemul al șaptelea vizează simptomele somatice musculare, ca bruxismul sau durerile și contracțiile musculare. Itemul 8 se referă la prezența simptomelor somatice senzoriale, din categoria cărora fac parte tinitusul, tulburările de vedere precum și senzațiile cutanate de tipul furnicăturilor saumâncărimilor. Itemul 9 se referă la simptomele cardio-vasculare, cum sunt tahicardia, palpitațiile, durerile de piept sau senzația de leșin. Itemul 10 acoperă simptomele respiratorii , de tipul presiunii în piept, a senzației de sufocare, nod în gât și a altor dificultăți respiratorii. Cel de-al 11-lea item este denumit simptome gastrointestinale și se referă la prezența disfagiei,a senzației de greață, vomă, dureri abdominale, diaree sau constipație. Simptomele genito-urinare sunt vizate de itemul 12 și cuprind în principal dismenoreea,impotența precum și micțiuni frecvente sau urgente. Simptomele sistemului nervos autonom, de tipul acceselor de paloare sau de roșeață a feței, tendința de a transpira și vertijul sunt acoperite de cel de-al 13-lea item al scale. Prin ultimul item se evaluează comportamentul subiectului în timpul interviului, punctându-se prezența manifestărilor de tip anxios ca frecarea mâinilor, mișcarea ritmică a membrelor, foirea pescaun, postura crispată etc.
Instrucțiuni de aplicare
Scala se administrează fără limită de timp. După ce materialele și condițiile necesare pentru administrarea scalei sunt asigurate, începe evaluarea pacientului. Administrarea scalei ia forma unui interviu semistructurat, pe parcursul căruia itemii sunt cotați de un evaluator instruit în acest sens.
În aplicarea scalei de evaluare a anxietății HAMILTON calitatea cotării este influențată de pregătirea și experiența evaluatorului. Fiecărui item îi corespunde un set de întrebări specifice cu ajutorul căroraevaluatorul stabilește scorul la itemul respectiv. Pe baza răspunsurilor la aceste întrebări, evaluatorul – folosind ghidul de cotare – acordă scoruri pentru fiecare item, în funcție de severitatea simptomelor identificate. Evaluatorul va trece apoi scorurile acordate pe foaia de răspuns.
Cotare
Fiecare item este cotat cu valori cuprinse între 0-4.
0=lipsa anxietății;
1=anxietate ușoară;
2=anxietate moderată;
3=anxietate severă;
4=anxietate extrem de severă și invalidantă.
Cotarea se face după o grilă specifică fiecărui item, scorul total maxim la anxietate obținându-se prin însumarea scorurilor la cei 14 itemi ai scalei și fiind cuprinsă între 0-56. Cei șapte itemi ai scalei care vizează specific anxietatea psihică (itemii 1, 2, 3, 4, 5, 6, 14) oferă prin însumare un scor cuprins între 0-28.
Scorurile la ceilalți șapte itemi care acoperă anxietatea somatică (itemii 7, 8, 9, 10, 11, 12,13) pot fi de asemenea însumați pentru a oferi un scor care variază între 0-28. Este general acceptat că pentru populația de limbă engleză scorurile generale de peste 20 se înregistrează la peroanele diagnosticate cu tulburări de anxietate de intensitate clinică.
4.1.5. Populația investigată
În realizarea acestei cercetări am utilizat un eșantion de 100 de persoane care acuza simptome de singurătate socială, cu vârste cuprinse între 21 și 62 de ani, în egală măsură de sex feminin și masculin.
Tot în cadrul cercetării de fata s-a mai utilizat și un eșantion de 10 adolescenți cu vârste cuprinse într 15 și 18 ani, instituționalizați în cadrul Centrului de zi…..
4.2. Analiza și interpretarea rezultatelor
Cercetaraea de față s-a dsfășurat pe mai multe etape, după cum urmează:
evaluarea gradului de anxietate al subiecților;
corelarea gradului de anxietate cu stimă de sine;
propunerea unui pland de psihoterapie pentru 20 dintre cele mai afectate persoane de singurătate socială;
evaluarea gradului de anxietate după aplicarea programului psihoterapeutic.
Cercetarea de față a început cu aplicarea Scalei de evaluare a anxietății, în urma căreia s-au obținut următoarele rezultate:
Așadar, media obținută la Inventarul de Anxietate Hamilton este de 30, 42, ceea ce indică un nivel de anxietate mediu spre scăzut.
După cum se poate obsrva și în tabelul de mai sus, media de 20 indica o anxietate severă, așa încât avem motove să cred că subiecții investigați suferă de singurătate socială.
Analizând rezultatele obținute pe procenta se constată însă ca mai bine de 25% dintre oarticipanti suferă de singurătate socială, obținând scoruri foarte mari la această probă.
Fig. 1 Rezultate Hamilton
Următorul instrument aplicat a fost Scala Stimei de Sine Rosenberg. Scopul acestui chestionar a fost acela de a afla în ce măsură gradul crescut de anxietate, respectiv de singurătate socială afectează stima de sine a subiecților.
Media de 17 obținută în urma aplicării acestei Scale indica o stima de sine medie, însă distribuind rezultatele în funcție de numărul de subiecți participanți, se comstata ca 30% dintre subiecții investigați au o stima de sine foarte scăzută.
Fig, 2. Rezultate Rosenberg
Analizându-i strict pe cei 27% dintre participanții care la Scală de Anxietate au obtunut scoruri foarte mari, se constată că siguratatea socială afectează într-adevăr stima de sine, așa cum se prezintă în figură de mai jos:
Fig. 3 Rezultate Ronseberg pentru subiecții anxioși
După cum se poate observa și în figură de mai sus, cei ami mulți dintre subiecții care prezintă singurătate socială (44%) au obținut scoruri cuprinse între 21 și 25 p., ceea ce indica o stima de sine negativă.
Având în vedere că 27% dintre subiecți prezintă simptome de singurătate socială, aceștia sunt invitați la program psihoterapeutoc de reducere a acestor simptome.
Dintre acești 27% de subiecți, doar 20 dintre ei acceptă, aceștia având vârste cuprinse între 27 și 44 de ani, în egală măsură de sex feminin și masculin.
Obiectivele programului au vizat:
îmbunătățirea capacității de comunicare;
îmbunătățirea capacității de rezolvare a problemelor;
îmbunătățirea capacității de relaționare;
dezvoltarea capacității de concentrare și detașare de problemele de acasă;
stimularea imaginației și a spontaneității.
Metodele, tehnicile și instrumentele utilizate în intervenție
Metoda de intervenție pe care am utilizat-o a fost terapie de grup cognitiv – comportamentalã. În principiu, abordarea este structurată și ghidată de psihoterapeut, sunt accentuate strategiile de modelare dar pe parcursul desfãșurării acestui tip de intervenție subiecții sunt implicați în adaptarea structurii la propriile nevoi. Este la fel de importantă interacțiunea între membrii grupului, cât și între ei și psihoterapeut. avantajele acestui tip de intervenție constau în oportunități pe care membrii le au în cadrul grupului și anume:
suportul reciproc, mutual;
realția între lider și membri;
stabilirea de noi relații și de roluri sociale;
primirea de feed-back-uri și ajutor reciproc.
La baza acestei abordări se aflã concepția cã dezvoltarea indivizilor și integrarea lor nu este numai un produs al gândirii, al credințelor și al sentimentelor, ci și al mediului (mediu școlar, maturitate, avantaj proxim, familie, grup de apartenențã).
Pregãtirea și derularea intervenției
Scopul programului a fost autocunoașterea și dezvoltarea personală a depresivilor, atât în vederea unei funcționãri și adaptãri optime la propria persoană și la mediul familial cât și a dobândirii de cunoștințe și abilitãți de înlăturare a factorilor stresanți din mediul familial ce conduc la deteriorarea sănătății fizice și psihice a individului.
Compoziția grupului. Grupul are următoarele caracteristici: este mixt din punct de vedere al sexului, heterogen, cuprinzând persoane cu caracteristici diferite de personalitate și provenind din medii sociale asemãnãtoare.
Mãrimea grupului. Grupul este format din 10 de subiecți diagnosticați cu depresie reactiva. Trebuie menționat cã fiecare individ a fost pus la curent cu scopul cercetãri efectuate de mine, a fost asigurat de confidențialitatea numelui și a informațiilor pe care urma sã le furnizeze și i s-a cerut acordul în ceea ce privește participarea lor la ședințele de grup.
Grup închis de autocunoaștere și dezvoltare personalã. Am hotãrât ca grupul sã fie închis pentru sporirea gradului de intimitate, încredere și pentru ca fiecare membru sã reușeascã sã se deschidã în cadrul grupului.
Evaluarea inițialã și planificarea. Am planificat că întâlnirile să fie în număr de 6 cu o durată de 45 de minute și cu o frecvență de două ori pe săptămână. Am stabilit ca obiective de lungã durată:
autocunoașterea;
îmbunătățirea stimei de sine;
dezvoltarea abilităților de comunicare și relaționare.
În calitate de psihoterapeut al grupului am stabilit urmãtoarele obiective:
asistarea în procesul de autocunoaștere;
dezvoltarea unei imagini de sine pozitive și autoacceptare;
dezvoltarea abilităților sociale de interacțiune cu ceilalți;
dezvoltarea sensibilității pentru nevoile celorlalți și a abilitãților empatice;
sprijinirea fiecărui membru în formularea de scopuri specifice și măsurabile.
Evaluarea inițialã a constat în aplicarea Scalei de Anxietate Hamilton și a Scalei de măsurare a Stimei de Sine Rosenberg, iar rezultatele obținute pentru fiecare membru al grupului au fost reținute pentru ca această evaluare să fie comparată cu cea finală.
Dezvoltarea grupului și intervenția. În vederea dezvoltării grupului am utilizat mai multe tehinici și metode. Spre exemplu, în stadiul inițial al grupului am adoptat diferite tehnici de reducere a stărilor depresive, tehnici de sporire a încrederii; m-am axat pe dezvoltarea interacțiunii membrilor și pe promovarea coeziunii.
În general toate acestea le-am pus în aplicare prin intermediul unor jocuri menite să capteze interesul subiecților pentru activitățile grupului. De asemenea un rol important i-am acordat sumarizării.
În stadiul al doilea am încercat sã observ atât comportamentul verbal, cât și cel neverbal pentru a putea stabili nivelul de interacțiune și comunicare între membri grupului. Am încercat să focalizez mai mult discuțiile pe tema aleasă și am ținut cont de subiecții mai puțini activi. De asemenea am încercat să stimulez grupul sã sumarizeze temele discutate și să formeze concluziile. De-a lungul tuturor întâlnirilor am încercat să ofer feed-back pozitiv.
De altfel, acest ultim lucru l-am luat în considerare în stadiul final. Tot acum am considerat importantă recapitualrea a ceea ce membri grupului au învățat de-a lungul ședințelor.
Evaluarea. În evaluarea generală a grupului eu consider cã în mare parte scopurile de grup și cele individuale au fost atinse.
Prin intermediul jocurilor și exercițiilor efectuate în timpul ședințelor am reușit să captez interesul membrilor grupului și sã le insulfu sentimentul încrederii. Încrederea a fost punctul de plecare pentru o mai bunã deschidere și comunicare între mine și membrii grupului.
Între ei s-a stabilit o relație destul de apropiată. În încheierea ședinței din data de 05.05.2015 m-am axat pe sporirea încrederii de sine și a gândirii pozitive.
Activitatea structuratã pe ședințe
Prima întâlnire a grupului
1. Exerciții de prezentare individuală a fiecărui membru al grupului prin intermediul unui bilețel în care fiecare își scrie numele și desenează un simbol specific. Biletul este pus în fața fiecãrui membru, acesta explicând simbolul său și prezentând câteva lucruri despre el: profesie, activități în timpul liber, animale preferate.
Scopul exercițiului:
autoprezentare;
afirmare a identității;
conoașterea membrilor grupului între ei;
reducerea anxietãții.
2. Jocul. Plimbarea cu ochii închiși: Se aleg perechi în funcție de preferința. Un partener al perechii îl conduce pe celălalt prin sală, acesta din urmă având ochii închiși. După o perioadă de timp se schimba rolurile din pereche.
Scopul jocului:
interacțiunea psihică și fizică ca parteneri de joc;
formarea încrederii în celălalt.
3. Discuție pe baza jocului. Fiecare membru își spune părerea despre joc, își mărturisește sentimentele și trăirile identificate în timpul jocului. De asemenea le-am cerut membrilor, pe cât posibil, sã facă o legătură între acest joc și aspectele particulare din viața fiecăruia.
4. Încheierea ședinței.
În această etapă li s-a cerut subiecților să își spună părerea în legătură cu întâlnirea la care am participat.
Evaluarea primei întâlniri.
La începutul acestei prime întâlniri subiecții au fost puțin neliniștiți, ca urmare a faptului cã eram doar un străin, o prezență nefamiliară pentru ei.
Pe parcursul întâlnirii atmosfera și membrii grupului s-au degajat, iar la final au afirmat chiar că s-au simțit bine și le-au plăcut jocurile. Atmosfera intimă a avut ca și efect stabilirea încrederii între membrii grupului încă de la această întâlnire.
A doua întâlnire a grupului
1. Prezentarea unor evenimente personale care au avut loc de la ultima întâlnire sau pe care doresc sã le facă cunoscute grupului.
2. Jocul “Oglinda”. Se formează perechi în mod aleatoriu și un participant încearcă să fie oglinda celuilalt, imitându-i mișcările, gesturile și comportamentul. Apoi se face schimb de rol.
Scopul jocului:
interacțiunea fizică și psihică;
reflectarea celuilalt.
3. Jocul “5 minute”. Se formează perechi în care unul dintre participanți vorbește celuilalt despre el însuși în mod continuu timp de 5 minute. Apoi se inversează rolurile.
Scopul jocului:
interacțiunea membrilor;
capacitatea de a-l asculta pe celălalt.
conștientizarea a ceea ce lași sã se știe despre tine și ce reții pentru tine într-o comunicare.
4. Discuții pe marginea jocurilor, evaluarea sentimentelor trãirilor opiniilor fiecărui membru.
5. Discuții despre incidența fenomenului depresiv;
Evaluarea celei de-a doua întâlniri.
Această întâlnire a decurs puțin mai bine decât prima, membri grupului au fost mult mai destinși și mai deschiși în același timp. Au apreciat jocurile la care au participat exprimându-și dorința sã continuăm în același fel, cu alte cuvinte erau nerăbdători sã mai participe și la alte jocuri în ședințele urmãtoare.
Spuneam mai sus că membri grupului au fost mai deschiși. Într-adevăr, ei au discutat cu mai multã încredere în special despre fenomenul depresiv. În final, când le-am cerut sã exemplifice cazuri de persoane diagnosticate cu depresie reactivă cunoscute de ei, unul dintre subiecți a început sã ofere detalii despre propria situație.
A treia întâlnire a grupului
1. Introducere.
2. Jocul cu ruperea hârtiei. Se ia o coală ministerială, se îndoaie și se rupe colțul din dreapta sus, la comandă. Se desface hârtia și se comparã rezultatele.
Scopul:
scoaterea în evidențã a faptului cã la aceleași comenzi și acțiuni se obțin rezultate diferite;
relevarea diferențelor care sunt determinate de viziunea personală diferă.
3. Exercițiu de stimulare a observării diferențelor dintre persoane care interacționează și care la aceleași activități, cu accent pe valorizarea diferențelor și a mimicitatii fiecăruia.
Exercițiul l-am realizat în felul urmãtor: eu m-am ridicat și am ales un membru al grupului, apoi le-am cerut membrilor care au mai rãmas sã prezinte orice diferențe pe care le-au observat între mine și membrul ales. Apoi pe rând se ridicau alți doi membrii și erau caracterizați din punct de vedere al diferențelor.
4. Discuție pe baza exercițiului anterior care a fãcut trecerea cãtre subiectul propus pentru această întâlnire: “cauzele care determină crizele depresive”.
5. Joc de rol pe baza imaginãrii unui basm neconvențional. Fiecare membru al grupului inventează un personaj imediat ce-i este aruncată în brațe o minge. Dupã ce-și inventează personajul el aruncă mingea mai departe. După ce basmul a fost inventat și s-au stabilit tot atâtea personaje câți membri exista în grup, fiecare își alege un personaj al cãrui rol îl joacă. Rolul consta în recitarea câtorva replici ale personajului, inventat pe moment.
Scopul:
stimularea imaginației și a creativității;
empatia;
capacitatea de a juca și prelua roluri;
observarea încrederii sau neîncrederii în sine;
observarea atitudini pesimiste sau optimiste a fiecãrui subiect în funcție de personajul ales (pozitiv sau negativ).
6. Discuție pe baza basmului.
7. Încheierea.
Evaluarea celei de-a treia întâlniri.
Activitățile acestei întâlniri le-am ales în funcție de observațiile anterioare cu privire la grup și la membrii săi. Am încercat să le dau lor ocazia să tragã concluziile dupã fiecare exercițiu. Consider că aceasta modalitate de abordare este foarte importantă în dezvoltarea autonomiei.
Basmul neconvențional a avut un dublu impact: pe de o parte a destins foarte mult atmosfera, subiecții ascunzându-se atât de personajele pe care le-au inventat, cât și de replicile uneori ciudate, pe care le puneau în scenă.
Pe de altă parte prin intermediul acestui joc, am putut să observ starea de spirit a fiecărui membru: optimist sau pesimist în funcție de personajele pozitive sau negative pe care le-a inventat.
A patra întâlnire
1. Introducere.
2. Activitatea “pulsul prieteniei”. Participanții se țin de mâna și strâng mâna vecinului din dreapta. Acesta, când simte strângerea, face la fel.
Scopul: – interacțiunea fizică
– oferirea unui țel comun grupului
3. “Atomul social”. Fiecare membru își alcătuiește atomul social prin utilizarea simbolurilor desenate pe o coală de hârtie. După ce toți membri realizează atomul, sunt rugați să-l prezinte și se discută, se pun întrebări pe marginea acestuia.
Scopul:
conștientizarea relațiilor pozitive/negative;
influența socialului asupra individului;
evidențierea problemelor mai grave;
conștientizarea relațiilor din cadrul familiei.
4. Discuții pe tema care favorizează depresia reactivă;
5. Încheierea.
Evaluarea celei de-a patra întâlniri.
Deschiderea progresivă a membrilor și stabilirea unei relații de încredere reciprocă a făcut posibil trecerea de la o discutare strictă despre ei înșiși la punerea în evidența a relațiilor lor cu membrii familiei sau cu alte persoane. Exercițiul “Atomul social” a deschis subiecte care privesc relațiile lor interpersonale.
Prin natura lui a fost un exercițiu mai puțin dinamic în care fiecăruia i s-a acordat șansa să vorbească, de aceea a fost binevenit pentru persoanele mai timide și care nu se impuneau în discuții.
Discuțiile pe tema situațiilor care favorizează depresia au deviat puțin întrucât unii membri au început să povestească situații concrete de viața personală.
A cincea întâlnire
. Introducere.
2. Activitatea “cunoaște-te pe tine însuți”. Acest joc a constat în completarea unor rubrici referitoare la trei calitãți ale fiecărui membru al grupului, la menționarea a trei lucruri pe care le face bine, trei lucruri care i-ar plăcea să fie spus despre el/ea, trei lucruri din viața fiecăruia pe care ar vrea sã le schimbe.
Scopul jocului:
introspecție a membrilor asupra propriilor lor persoane;
cunoașterea atitudinii pe care alții o au despre persoana lor;
conștientizarea defectelor și a calităților;
acceptarea propriei persoane, și a propriei identități.
3. Jocul “Cine sunt eu?” Acest joc a urmărit aceeași idee de autocunoaștere, de conștientizare de sine prin solicitarea membrilor de a spune câteva cuvinte referitoare la propria persoană, de a se autodescrie.
4. Discuții pe baza efectelor depresiei asupra proprie persoane.
5. Încheierea.
Evaluarea celei de-a cincea întâlniri.
Exercițiile din această ședința, în special primul au fost mai dificile pentru membrii grupului, așa cum au susținut chiar ei, în special la afirmarea calităților pe care le posedă. Prin acest lucru ei manifesta încă probleme cu acceptarea propriei persoane și se constatã o stima de sine scãzuta.
Cei care s-au integrat și s-au acomodat mai bine în grup au fost nerăbdători sã își prezinte rãspunsurile și această deschidere i-a ajutat și pe ceilalți sã vorbească la un moment dat deschis despre ei înșiși.
În legătură cu efectele pe care le au depresiile asupra propriei persoane, nu au fost deschiși sã vorbească despre acest subiect sau n-au știut să-și exprime foarte bine sentimentele.
Singurele răspunsuri pe care le-am aflat au fost că urmări se simt foarte triști, apatici și “nu au chef de nimic”.
A șasea întâlnire
1. Introducere.
2. Activitatea “Oracolul din Delphi” a constat în aranjarea unui cadru, în care un scaun era așezat cu spatele la membrii grupului. Fiecare membru urma sã se așeze pe acel scaun și de acolo sã le pună celorlalți întrebări despre ei înșiși. La începutul exercițiului membrilor grupului li s-a acordat timp să-și noteze întrebările pe care voiau sã le pună pe hârtie.
3. Discuție pe marginea exercițiului.
4. Încheierea.
5. Evaluarea întâlnirii.
Datoritã exercițiului lui “Oracolul din Delphi”, în care fiecare membru trebuie să-i răspundă pe rând celui care se așează pe scaun, s-a creat o intimitate puternică grupului, fiecare era responsabil de răspunsurile oferite și am remarcat o anumitã încărcătură emoționala datorită așteptării răspunsurilor.
Exercițiul acesta lasă foarte mult loc interpretărilor și analizei individuale dupã ce ședința s-a încheiat, timp în care persoană rămâne afectată de răspunsurile primite și de concepția pe care ceilalți și-au format-o despre el.
Discuția pe marginea exercițiului a fost axatã pe sinceritate – nesinceritate în răspunsuri, ceea ce indica nevoia copiilor de feed-back și răspunsuri sincere din partea celorlalți, care sã-i ajute să se cunoascã, sã se vadã pe ei înșiși prin ochii celuilalt, lucru deosebit de important în dezvoltarea identitãții personale și a identitãții sociale.
Evaluarea finală
În urma programului psihoterapeutic susținut se realizează o postevaluare pentru a se identifica în ce măsură scorurile s-au modificat, iar simptomele pesoanelor care suferă de singurătate socială s-au redus.
Așadar, începând cu chestionarul Hamilton se constată că subiecții au obținut de data aceasta o medie de 19, ceea ce înseamnă o scădere de 3 puncte.
Deși simptomele de anxietate nu s-au redus considerabil, diferența de 3 puncte sugerează un oarecare succes al programului, ceea ce ne determina să cedem ca psihoterapia poate avea efecte cu adevrat benefice în ceea ce privește remedierea stărilor de singurătate socială.
Analizând și scorurile la Scala Rosenberg, constatam că de data aceata diferențele sunt mult mai mari, iar programul psihoterapeutic a avut efecte cu adeavrat pozitive în ceea ce privește remedierea imaginii de sine.
Asadar, după cum se poate observa și în tabelul de mai jos, diferența de punctaj s-a redus cu până la 11p., iar acum subiecții au obținut o medie favorabilă, ceea ce indica o stima de sine normală.
STUDII DE CAZ
Având în vederea că până în acest moment cercetarea de fata s-a bazat doar pe subiecți adulți, în continuare am ales să prezint 5 cazuri ale unor copii institutionaliati care suferă de singurătate socială.
Cazul 1
Subiectul R.L, sex masculin, vârsta 6 ani, București
Motivele întocmirii prezentului studiu de caz:
stări anxioase grave;
simptome de anxietate de separare;
comportamente introvertit și antisocial;
lipsă de comunicare și relaționare.
Prezentarea cazului:
R.L. provine dintr-o familie destrămată. Mama lui se află la a doua căsnicie. R.L. locuia împreună cu mama sa, cu tatăl său vitreg și cu cei cinci frați ai săi, trei dintre ei provenind din căsniciile anterioare ale tatălui. În prezent se află într-un centru de plasament.
R.L. este un copil cuminte și conștiincios, însă în ultimul timp prezintă un comportament anxios. Copilul plânge foarte mult și prezintă foarte speriat și sustne că îi este dor de mama sa.
Educatoarea să se delară șocată de starea băiatului.
Mama copilului consideră că este vorba de o problemă trecătoare care se va rezolva când va mai crește.
Istoricul problemei:
În urme unei discuții mai serioase cu educatoarea, R.L. a povestit cum a fost bătut cu bruralitate de tatăl său vitreg din motive puerile și aberante. Din păcate, această poveste s-a repetat de mai multe ori. Mama copilului cunoaștea situația, însă nu intervenea niciodată.
Copilul se simțea maltratat și singur. Simte că nu este nimeni de partea lui și a declarat că și-ar fi dorit să locuiască cu tatăl său natural.
În urmă cu câteva săptămâni, R.L. a făcut o criză de plâns când educatoarea l-a certat pentru că nu împărțea juacriile și cu ceilalți copii. Toți colegii s-au speriat de el și au început să-l evite. Acest lucru l-a distrus și mai mult.
Plan de intervenție:
În primul rând, familia de proveniență a copilului nu reprezenta un mediu precoce pentru dezvoltarea sa normală și armonioasă. În acest sens, instituționalizarea a reprezentat o variantă, însă, în mod cert, această alternativă este una provezorie și nu reprezintă o soluție în adevăratul sens al cuvântului.
De asemenea, câteva ședințe de consiliere psihologică l-ar ajuta pe băiețel să treacă peste traumele provocate de bătăile administrate de tatăl său vitreg și să-și învingă depresia, întrucât la această vârstă, depresia poate avea urmări grave în dezvoltarea psihologică și socială.
Educatoarea va trebui să mobilizeze întreaga grupă și să-l ajute pe R.L. să se adapteze, integreze și să comunice cu colegii săi. Activitățile ludice și joculețele de grup pot reprezenta o soluție în acest sens.
Concluzii și recomandări:
R.L. este un copil provenit dintr-o familie dezorganizată, a cărei mame este prea puțin preocupată de problemele cu care se confruntă copilul său și consideră că nu este datoria să să-i rezolve aceste probleme.
Traumele provocate de bătăi sunt foarte persistente și greu de depășit, însă, ajutorul unui psiholog în acest sens este extrem de benefic. Copilul are nevoie de ajutor, de sprijin, de încurajări, are nevoie să știe că este cineva lângă el care să îl apere și să îl ocrotească de tatăl vitreg, care are o influență total nefastă asupra sa.
Mutarea copilului la tatăl său natural ar putea fi o reală opțiune în acest caz, tatăl fiind cel mai îndreptățit să-i acorde protecție și sprijin fiiului sau.
Cazul 2
Subiectul A.C., sex feminin, vârsta 5 ani, București
Motivele întocmirii prezentului studiu de caz:
stări de anxietate sociala;
comportament introvertit;
atacuri de panică.
Prezentarea cazului:
A.C. este o fetiță în vârstă de 6 ani, dezvoltată perfect normal pentru vârsta să biologică. Ea locuiește în prezent într-un centru de plasament, iar de 4 luni de când este instituționalizată nu s-a adaptat cerințelor centrului. Refuză să comunice și să relaționeze, plânge foarte des, face frecvent atacuri de panică și plânge după bunici.
Educatoarele sunt foarte îngrijorate de starea fetiței și se declară neputicioase în vederea soluționării acestei probeleme. Ar vrea s-o ajute, însă nu găsesc soluția potrivită.
Dacă problemele fetiței nu vor fi soluționate, starea acesteia se poate agrava și poate cădea în depresie, fapt foarte grav pentru un copil de 5 ani.
Istoricul problemei:
A.C. provine dintr-o familie destrămată. Mama să nu și-a dorit nicioadată ca ea să se nască, iar tatăl a renegat-o de la început. La numai două săptămâni de la naștere, A.C. a intrat sub tutela bunicilor care și-au luat anagajamentul de a o crește și educa.
În urmă cu 4 luni, casa bunicilor a ars în întregime. Aceștia s-au mutat la niște rude mai îndepărtate, însă DGASPC București a considerat că A.C. trebuie să locuiască într-un centru de plasament.
Instituționalizarea fetiței nu are cele mai benefice efecte asupra sa. Fetița plânge foarte mult și le simte lipsa bunicilor. A refuzat de la început să comunice cu ceilalți copii, precum și cu edactoare. Inițial refuză și alimentația, însă în cele din urmă a acceptat a acceptat să mănânce alături de ceilalți copii.
De când a fost instituționalizata și până în prezent, A.C. a slăbit 6 kg, ceea ce înseamnă foarte mult pentru un copil de 5 ani, în plin proces de crește și dezvoltare.
Din păcate părinții fetiței nu s-au arătat ca fiind intersați de problemei fetiței și nici nu doresc să o scoată din mediul instituționalizat în care se află în prezent.
Plan de intervenție:
Deși instituționalizarea fetei A.C. este un temporară este important ca aceasta să se integreze și să se adapteze condițiilor de mediu. În acest sens, ar fi indicate câteva ședințe de consiliere psihologică, în care să învețe să comunice și să relaționeze.
Trebuie de asemenea tratată și problema atacurilor de panică, problemă care poate lua o foarte mare amploare dacă nu este rezolvată din timp. În acest sens, un psihoterapeut o poate ajuta.
Importantă este și revenirea fetiței în familie. Din păcate, părinții nu reprezintă o soluție în acest sens, fapt ce-i poate afecta personalitatea pe viitor, însă bunicii sunt cu adevărat îndreptățiți s-o protejeze și ocrotească pe A.C. În prezent, alături de bunici nu există condiții prielnice pentru creșterea unui copil de 5 ani.
Concluzii și recomandări:
Inadaptarea la regimul instituționalizat este un fenomen frecvent întâlnit la marea majoritate a copiilor, însă, de cele mai multe se remediază după o anumită perioadă de timp. Din păcate pentru A.C., deja au trecut 4 luni iar aceasta nu face niciun progres în acest sens.
Dacă perioada de instituționalizare nu s-ar prelungi foarte mult, A.C. ar putea reveni la normal. În caz contrar însă, A.C. riscă să devină un copil antisocial și depresiv, iar de aici până la devianțe comportamentale nu mai este decât un pas, iar A.C. este în mare pericol de a ajunge acolo.
Așadar, măsurile trebuiesc luate cât mai repede cu putință și trebuiesc tratate cu maximă seriozitate.
Cazul 3
Subiectul T.L., sex masculin, vârsta 7 ani, București
Motivele întocmirii prezentului studiu de caz:
tulburări de conduită și comportament;
anxietate si singuratate social;
comportament agresiv;
hiperactivitate.
Prezentarea cazului:
T.L. este copil de etnie romă, provenit dintr-o familie numeroasă. Este instituționalizat într-o casă de copii de 4 ani, însă nici până acum nu s-a adăpat, încă mai plânge după mama sa și de puțin timp a început să prezinte diverse tulburări de comportament. Își supără frecvent colegii care îl evită, de frică să nu fie bătuți sau înjurați.
T.L. este și un copil hiperactiv. Are foarte multă energie, deși refuz să doarmă la prânz, alegând să-i deranjeze pe ceilalți copii.
Educatoarele sunt foarte nemulțumite de comportamentul agresiv și deviant al lui T.L. și se declară depășite de situație.
Istoricul problemei:
T.L. a fost găsit cerșind de către un asistent social, într-o stație de autobuz, alături de doi dintre frații săi mai mari. Era bătut și prezenta leziuni pe o suprafață foarte mare de corp. Instituționalizarea sa a fost una cu probleme, întrucât mama să nu a fost de acord cu acest lucru.
Tatăl copilului se afla în acea perioadă în penitenciar, închis pentru furt, însă de îndată ce a fost eliberat a încercat să-și recupereze copilul.
În urma unor anchete sociale s-a comstatat că T.L. era folosit pentru cerșit. Era de asemenea bătut de mama sa pentru a inspira milă, iar dacă nu obținea o sumă de bani suficientă cât să le asigure traiul pe o zi turor membrilor familiei, era bătut și de frații săi mai mari.
Condițiile de trăi erau inumane și total necorespunzătoare unui copil în vârstă de numai 3 ani.
La începutul intrării sale în instituție, T.L. prezenta un comportament anxios și introvertit. Era speriat și trauamtizat și refuza să comunice. Cu trecerea timpului însă, comportamentul lui T.L. s-a schimbat radical, devenind din ce în ce mai agresiv și mai violent.
Plan de intervenție:
T.L. are nevoie de un specialist pentru rezolvarea problemelor sale comportamentale, care se pot agrava și pot ajunge la delincvență.
Așadar, câteva ședințe de psihoterapie îl pot ajuta foarte mult pe T.L., care se pare că reprezintă o problemă importantă pentru instituția în care se află. Dacă problemele sale nu vor fi tratate, acesta va reprezenta o problemă și pentru societate, ajungând să fie respins și neintegrat.
Fiind la o vârstă la care poate trataanormalitatea să comportamaentala, este important pentru T.L. să conștientizeze nevoia și importanța schimbării, înțelegând că numai așa poate fi ca toți ceilalți.
Concluzii și recomandări:
T.L. este un caz tipic de viitor delincvent. Având o conduită deviantă, societatea îl va respinge, iar oamenii se vor feri de el.
Nefiind integrat, acesta nu va putea avea o viață normală și cinstită și își va câștiga existența prin infracțiuni și delincvențe, mergând într-o oarecare măsură pe urmele părinților săi. Însă, nu se dorește ca acesta să fiie viitorul lui T.L., iar în aces sens se încearcă ajutarea să.
Este important că T.L. să își rezolve problemele comportamentale, pentru că numai așa poate fi acceptat de ceilalți, cărora în prezent le este teamă de el și îl evită cât se poate mult. Acest lucru nu este deloc benefic pentru dezvoltarea psiho-socială a lui T.L.
Cazul 4
Subiectul D.M.., sex feminin, vârsta 4 ani, Constanta
Motivele întocmirii prezentului studiu de caz:
tulburări comportamentale;
anxietate de separare;
stări de nervozitate și agitație;
lipsa de comunicare.
Prezentarea cazului:
D.M. este o fetiță în vârstă de 4 ani, dezvoltată perfect normal pentru vârsta să biologică. În prezent se află într-un centru de plasement în care refuză să se integreze.
D.M. este un copil foarte plângăcios și gălăgios. Este foarte greu să te înțelegi cu ea, nevrând să asculte pe nimeni.
Educatoarele se declară speriate de starea fetiței și spun că le este imposibil să comunice sau să colaboreze cu ea. Nici cu ceilalți copii nu are un comportament diferit, aceștia începând s-o evite cât se poate de mult.
D.M. este agitată și nervoasă în cea mai mare parte din timp și nu o mulțumește absolut nimeni și nimic.
Istoricul problemei:
D.M. a fost părăsită de mama sa imediat după naștere. Recuperată din maternitate, aceasta a fost plasată în grija unui asistent maternal, unde a stat aproximativ doi ani. După părăsirea familiei în care ea se obișnuise și integrase, D.M. a refuzat să mai accepte pe altcineva. A fost mutată de la un asistent maternal al altul, însă niciunul nu a putut rezista, așa încât, în urmă cu 3 luni a revenit într-un centru de plasament de unde urmează să fie transferată într-o casă de copii.
D.M. reprezintă cu adevărat o problemă, iar specialiștii sunt de părere că aceasta nu va face față cerințelor cesei de copii și probabil va cădea într-o depresie foarte gravă.
Plan de intervenție:
D.M. nu a putut accepta diversele schimbări care au avut loc în viața sa. Probabil că singurele lucruri pe care și le dorește în prezent sunt stabilitatea și liniștea.
Fetița simte nesinguranța și din acest motiv nu se poate stabiliza. Are, cu siguranță, nevoie de un psiholog care să o ajute să se integreze și să se adapteze. Deși este la o vârstă fragedă, D.M. trebuie să învețe să accepte situații și să comunice.
Așadar, ședințele de terapie sunt absolut obligatorii, numai așa putând să devină un copil normal cu un comportament normal.
Probabil că transferarea sa într-o instituție cu reguli mult mai stricte nu este nici de departe cea mai bună soluție, iar DGASPC Constanta ar trebui să țină cont de nevoile reale ale copilui și să acționeze în consecință. Fiind o situație dificilă, aș putea spune chiar de risc, este foarte greu de găsit cea mai bună soluție, însă un lucru e cert: casa de copii nu este o soluție.
Concluzii și recomandări:
D.M. prezintă toate aceste tulburări comportamentale ca urmare a schimbărilor survenite în viața sa. Mai întâi a crescut într-o familie de care s-a atașat, urmând să fie ruptă brusc din acest mediu.
Șocul a fost foarte mă și se pare că nu l-a putut depăși. Plimbarea sa de la un asistent amternal la altul nu a făcut decât să înrăutățească situația, transformând-o pe D.M. într-o inadaptată antisocială.
Situația fetiței se poate agrava mai mult decât atât, iar consecințele acestei agravări se vor resimți în comportament și personalitate.
Transferarea sa într-o casă de copii este o soluție foarte proastă și nu face decât s-o demoralizeze și s-o traumatizeze și mai mult pe D.M., care are nevoie de stabilitate și siguranță.
Probabil că, împreună cu un psiholog, D.M. va reuși să se integreze și în acest mod nu se va mai cere transferarea să, și va putea spera la o viață normală.
Cazul 5
Subiectul G.O., sex feminin, vârsta 6 ani, București
Motivele întocmirii prezentului studiu de caz:
stări depresive și anxioase;
comportament antisocial;
lipsa de comunicare.
Prezentarea cazului:
G.O. este o fetiță în vârstă de 6 ani, provenita dintr-o familie numeroasă și dezmembrată. În prezent. G.O. este mutilată pe față și se află într-un centru de plasament de 6 luni. Este un copli cuminte și ascultător, însă refiză să comunice și să relaționeze. Educatoarele se străduiesc din răsputeri să colaboreze cu ea prin diverse metode, însă rezultatele întârzie să apară.
G.O. suferă de depresie anxioasă, iar în prezent lucrează cu un psiholog, însă, din păcate nu se implică atât cât ar trebui, iar acest fapt îi îngreunează foarte mult vindecarea.
Psihologul declară că starea în care se află G.O. acum este firească, având în vedere traumele prin care a trecut și pe care nu le poate depăși.
Se dorește o recuperare a să cât mai rapidă, pentru ca problemele să nu se agraveze și mai mult.
Istoricul problemei:
G.O. mai are 3 frați, iar tatăl este decedat. Într-o seară, aflându-se sub influența alcoolului, mama a mutilat-o pe față cu un briceag pe G.O. Fetița a fost internată de urgență într-un spital, iar în scurt timp, mama a fost decăzuta din drepturile părintești, iar toți cei 4 copii au fost instituționalizați. Ulterior s-a constat că mama avea probleme psihice și a fost internată într-un ospiciu.
G.O. a fost marcată pe veci, iar traumele suferite i-au cauzat o depresie din care îi este foarte greu să iasă. Deși se află în centru alături de toți cei 3 frați ai săi, fetița declară că se simte singură și neajutorată. Îi este frică în permanență de întoarcerea mamei și este vizibil frustrată și speriată, chiar și la 6 luni după incident.
Plan de intervenție:
Intervenția psihologului este una extrem de benefică pentru G.O., care, dacă va accepta să colaboreze, va putea redeveni un copil normal.
Este importanr pentru G.O. să respecte toate ședințele de terapie și să se pună foarte mare accent pe stima de sine, care a avut cel mai mult de suferit. Datorită cicatricilor sale, G.O. se desconsideră și se vede diferită de ceilalți.
Din acest motiv a ales să refuze orice fel de interacțiune cu copiii de vârsta să, care o jignesc și o resping, pe motiv că este “urâtă”.
Suferința prin care a trecut și prin care trece în continuare G.O. este foarte mare și foarte greu de depășit, însă cu ajutorl specialiștilor și cu voința să vă putea redeveni un copli normal.
Problema cicatricilor, din păcate nu va putea fi soluționată, însă, tocmai din acest motiv este important că G.O. să învețe să se accepte așa cum este.
Concluzii și recomandări:
G.O. este un copil care a avut un destin crud și nedrept. La o vârstă atât de fragedă a întâmpinat suferințe atât de mari care, pe un adult l-ar fi putut devastat pe loc.
Deși în prezent refuză să se implice foarte mult în demersul psihoterapeutic, odată cu înaintarea în vârstă va înțelege importanța acestor acțiuni și va lupta împotriva depresiei. De fapt, cheia problemei sale constă în acceptarea de sine, care momentan este foarte greu de realizat.
Însă, în viitorul nu foarte îndepărtat G.O. va reuși să se accepte exact așa cum este și se va resemna, înțelegând că frustrarea și complexele nu ajută la absolut nimic.
Cazul 6
Subiectul P.T., sex feminin, vârsta 5 ani, București
Motivele întocmirii prezentului studiu de caz:
stări depresive;
anxietate de separare
comportament antisocial;
atacuri de panică;
dificultăți de învățare.
Prezentarea cazului:
P.T. provine dintr-o familie monoparentală. Nu și-a cunoscut niciodată tatăl, iar mama să și-a refăcut viața când aceasta avea vârsta de 6 luni.
Fetiță este foarte speriată, anxioasă și depresivă. Este mereu tristă și nu se integrează în colectivul școlar.
Educatoarea se declară foarte îngrijorată de situația fetiței, la fel șirestul peronalului care se ocupa de îngrijirea să.
Mama fetiței n-a mai vizitat-o pe aceasta de doi ani, motivând că nu are timp și că are acum altă famile de care trebuie să se îngrijească.
Istoricul problemei:
P.T. a fost încă de la început un copil nedorit de părinți. Mama a făcut eforturi ca acest copil să nu se nască, însă a fost prea târziu. După naștere, tatăl n-a vrut să recunoască fetița și a dispărut. Mama a vrut s-o abandoneze în spital, însă bunica a convins-o să o ducă într-un centru de plasaemnt.
P.T. a crescut cu dorul de mama și dorința de a-și cunoaște tatăl. Instituția în care se află nu i-a putut oferi tot ce ea și-ar fi dorit, iar aceste lucruri au încurajat starea de depresie a fetei.
La grădiniță, copiii o jignesc frecvent și nu de puține ori a venit agresată de colegi, care o consideră orfană.
Mama nu s-a arătat niciodată interesată de existența acestui copil, și cu atât mai puțin acum, când și-a refăcut propria familie din care au rezultat alți doi copii, pe care P.T. nu i-a văzut niciodată, însă și-ar dori foarte mult acest lucru.
Plan de intervenție:
P.T. ar trebui să lucreze cu un psiholog pentru a reuși să-și învingă stările anxietae și depresie care se pot amplifica pe măsură ce timpul trece.
Fetița are foarte mare nevoie de sprijin, care, din păcate, nu poate veni decât din partea bunicii bătrâne și bolnave, care o mai vizitează din când în când, însă ar fi bine ca și mama să înceapă să se implice mai mult în viața fiicei ei, chiar și din punct de vedere financiar.
P.T. trebuie să învețe să comunice și să renunțe la autoizolare, întrucât aceste stări se pot agrava pe viitor și îi pot afecta viața.
Concluzii și recomandări:
P.T. a fost un copil nefericit încă de la naștere. Ea nu a crescut într-o familie și n-a simțit niciodată dragoastea de părinți. Cu toții s-au străduit cât au putut ca P.T. să fie un copil normal, însă n-a reușit.
Fetița are nevoie de mamă, iar acest lucru nu poate fi înlocuit cu absolut nimic. Toate tulburările și atacurile sale de panică provin din această lipsă a părinților și a suferinței cumulate în speranța devenirii unui copil ca toți ceilalți, cu o mamă și un tată.
Cazul 7
Subiectul M.C. , sex feminin, vârsta 6 ani, București.
Motivele întocmirii prezentului studiu de caz:
stări depresive;
anxietate de separare;
atacuri de panică;
lipsă de comunicare.
Prezentarea cazului:
M.C. provine dintr-o familie dezorganizată și săracă. Părinții sunt divorțați de 2 ani, iar fetița locuiește într-un centru de plasament.
M.C este un copil foarte inteligent, însă suferă din cauza faptului că nu are o familie.
Fetița suferă și este tristă mai mereu, iar mama să ar vrea s-o ajute dar nu știe ce ar putea face pentru că situația să se remedieze, întrucât acasă, alături de ea nu o poate lua, din motive personale.
Educatoarea este foarte îngrijorată de situația fetiței și spune că aceasta plânge foarte mult și atacuri de panică frecvente.
Istoricul problemei:
M.C. a suferit foarte mult pentru că nu a avut ambii părinți alături de ea. Și-ar fi dorit să fie și ea un copil ca toți ceilalți. Și-ar fi dorit dragoste parentală, afectivitate și siguranță.
Atacurile de panică repetate pe care le-a avut i-au speriat pe ceilalți copii care s-au îndepărtat de ea. Acum M.C. se simte mai singură ca niciodată și și-ar dori ca ceilalți copii să o înțeleagă și să o accepte așa cum este.
Plan de intervenție:
Elevei M.C. i se recomandă ședințe de consiliere educațională regulate, de două ori pe săptămână, la cabinetul de consiliere al centrului din care face parte. Se recomandă, de asemenea, ședințe de consiliere în grup, împreună cu mama și fratele său.
M.C. are nevoie și de un grup de prieteni, de acceași vârstă cu ea, pentru a învăța să comunice, să relaționeze și să coopereze mai bine.
Educatoarea și colegii vor trebui să fie mai cooperanți și să încerce s-o integreze pe M.C.. în grup. Din nou, comunicarea o va ajuta foarte mult și probabil, câteva acțiuni extrașcolare în grup o vor apropia mai mult pe M.C. de colegii săi.
Concluzii și recomandări:
Lipsa tatălui a afcut-o pe M.C. să sufere foarte mult și a transformat-o într-un copil depresiv și anxios.
Oricât de mult s-ar strădui educatoarele, nu vor putea înlocui lipsa tatălui, de care fetița avea atât de mult nevoie și nici a familiei, pe care, din păcate nu are, fapt ce o afectează atât de mult.
M.C. are foarte mare nevoie și de un grup de prieteni care s-o imtegreze și s-o învețe să comunice și să socializeze.
Din păcate, instituți nu îi poate oferi multe, iar aceste lipsuri se resimt în conduita și în comportamentul copilului, care va fi din ce în ce mai deviant.
4.3. Concluziile cercetării
Uneori viața este ca un labirint, te pierzi ușor. Diferite presiuni vin asupra ta din toate direcțiile, și asta mai ales pentru a-i face pe alții fericiți. Îți folosești întreaga energie pentru a răspunde așteptărilor celor din preajma ta, iar în tot acest timp te pierzi pe tine însuți, te pierzi într-o lume interioară.
În urma studiilor de caz realizate s-a constatat faptul că singurătatea socială este foarte frecvent însoțită de simptome de depresie și anxietate, însă toate aceste trei tulburări pot fi semnificativ remediate cu ajutorul terapiei psihologice.
Anxietatea și depresia sunt doar două exemple de manifestări ale lumii interioare, iar cercetarea realizată de mine a demonstrat acest fapt.
Singurătatea socială îți poate afecta sănătatea fizică și psihică, persoanele care nu au prieteni riscând să sufere de boli de inimă, de depresie, să nu aibă la fel de multă grijă de propria persoană sau să nu mănânce sănătos, comparativ cu cei care sunt conectați cu alte persoane.
Singurătatea socială poate fi abordată sub multiple aspecte și, în vremurile pe care le trăim, se vorbește tot mai mult despre ea, considerată fiind atitudine individuală de adaptare sau neadaptare la viața socială.
Din câte a demonstrat și cercetarea realizată, singurătatea socială este însoțită și de simptome de depresie și anxietate, care însă pot dispărea odată cu demersul terapeutic.
Cercetarae de față a demonstrat faptul că psihoterapia poate ajuta în combaterea fenomenului de singurătate socială, precum și în sporirea stimei de sine și a reducerii stărilor de anxietate..
Anxietatea asociată cu singurătatea socială afectează mai mult decât dispoziția individului. Nu este ceva de care poți scăpa ori de câte ori vrei tu. Din motive ce nu sunt complet elucidate, depresia afectează mai mult femeile decât bărbații. Cercetătorii au emis mai multe ipoteze pentru a explica această repartiție inegală pe sexe. Una dintre această se bazează pe ideea că este mai probabil că femeile să meargă la medic atunci când se instalează o stare depresivă și astfel ele sunt mai ușor de diagnosticat.
Așadar, atât depresia cât și anxietatea pot afecta dezvoltarea psiho-emoțională a individului, dar îl și pot determina să ajungă să deformeze realitatea sau chiar să vadeze într-o lume interioară, o lume mai bună, mai frumoasă, mai confortabilă.
Lipsa comunicării, rutina zilnică, interiorizarea unuia din parteneri ori a amândurora, instaurează însingurarea și face loc repulsiei și urii, în unele cazuri. Nu găsesc soluții ori nici nu mai caută. Sunt obosiți, simt că nu s-ar mai putea suporta după o eventuală împăcare.
Izolarea socială a copilului și absența legăturii afective primare cu mama sau cu un înlocuitor al acesteia au fost trăsături depistate detimpuriu ca fiind responsabile pentru problemele copiilor din instituție. Numărul mare al persoanelor care lucrează în instituții duce la o fragmentare a îngrijirii și la o lipsă a continuitățiicare fac mai dificilă dezvoltarea, la copil, a conștiinței despre sine însuși și despre mediu. Acestfapt marchează puternic capacitatea de învățare, în sens larg.
De asemenea, este nevoie de oanumită cantitate de timp acordat fiecărui copil în parte, fără de care dezvoltarea acestuia poatesuferi și se știe că cei mai mulți copii din instituții nu primesc destulă îngrijire de tip matern.Lipsa unei îngrijiri personalizate este un alt deficit important și aici trebuie avute în vedere doualucruri. Primul este interesul și implicarea emoțională a persoanei care îngrijește de copil în instituție, îngrijire care, extrem de rar, se poate compara cu cea a mamei pentru propriul săucopil.
Mediul de proveniență, relația afectivă a copilului cu părinții săi, în special cu mama, sunt factoridirect responsabili pentru adâncirea rănilor sau vindecarea acestora. Prin adâncirea rănilor, defapt copiii, viitori adolescenți și adulți, ajung să-și creeze mai multe “măști”, pe care le folosesc pentru a se apăra împotriva suferințelor trăite, a frustrărilor acumulate, dorind să ascundă de ei șide ceilalți, ceea ce încă nu au putut rezolva. Importanța “măștii” a fost creată în funcție deintensitatea rănii.
Problemele de ordin social recurg din statutul social copilului orfan aflat în casa de copii sau într-un centru de plasament, acest copil fiind al nimănui. Aflându-se în casa de copii, copiii primesc ajutorul și apărare socială din parte pedagogilor și educatorilor, administrării. Problemele pot apărea din cauza atitudinii ostile din partea copiilor care sunt educați în familii și a părinților acestora. Mai ales în cazul unei educații de integrare a copiilor orfani în instituțiile de masă – trebuie de ținut cont și la timpul potrivit a contribui la rezolvarea unor probleme de ordin social.
Problemele psihologice de cele mai dese ori sunt determinate de insuficiența dragostei și afecțiunii din partea părinților, deprivării timpurii de comunicare neformală cu adulții. Acest factor, după cum se știe, își lasă urme în perioada de formare a personalității.
Este de necontestat faptul că fenomenul de carență afectivă determină sentimentul de frustrare,datorat, în parte, unei interferențe cu relațiile de atașament și, pe de altă parte, efectelor unui mediu înconjurător nou, străin și rece.
Copiii care au fost victime ale violențelor au o identitate și o stimă de sine scăzută, dezvoltă sentimente de vinovăție și frică, culpabilizare și expectanțe reduse privind viitorul. Ei devin rigizi în relațiile cu ceilalți, inadaptabili și incapabili de a funcționa atât pe plan personal, interpersonal și social (de a acorda încredere și de a menține relații cu alte persoane) cât și pe plan profesional.
Adeseori, ei au probleme de reglare a afectelor, dificultăți de autocontrol al agresivității, furiei, comportamente impulsive și autodistructive.
Un alt aspect deosebit de important pe care l-am mai putut obrserva în timpul realizării studiilor de caz este că, mare parte dintre copiii instituționalizați au cu adevărat nevoie de un psiholog, fapt deosebit de îngrijorător și care ne arată care sunt adevăratele efecte negative ale instituționalizării și în ce plan se resimt.
Pe lângă problemele pe care acești copii le întâmpină, apărute din cauza despărțirii de familie, adesea ei se confruntă în centrele de plasament și cu experiențe umilitoare care au un impact deosebit de mare asupra lor.
De obicei, cele mai multe probleme care apar la copiii din centrele de plasament sunt lipsa de adaptabilitate, de autocontrol, apatia și indiferența. Adaptabilitatea lor socială este redusă din cauza mediului închis în care au trăit. Se întâlnesc frecvent la acești copii și comportamente delicvente, antisociale.
De asemenea, numărul mare de copii din centrele de plasament îi afectează pe aceștia pentru că le limitează posibilitățile de a se relaxa și de a se angaja în activități independente. În cele mai multe cazuri ei simt că li se invadează intimitatea și au o percepții diferite asupra modului în care sunt priviți de către ceilalți.
CONCLUZII
Prin identificarea tuturor factorilor care conduc practic în școala spre izolarea socială se pot crea anumite tipuri de programe prin intermediul cărora fiecare copil poate fi astfel valorizat și i se poate crea un mediu în care să se simtă securizat și acceptat.
Deși mișcarea fizică este absolut recomandată și are un rol cu adevărat important în ceea ce privește dezvoltarea nor,aă, armonioasă și în starea de bine generală a individului, programele educative trebuie să includă astfel și anumite tipuri de manifestări în cadrul cărora să fie implicați și indivizi fără aptitudini sportive, de exemplu: teatru, muzica, sau alte activități care au legătură cu îndemânarea, creativitatea etc.
Cultivarea reală a încrederii în propria persoană la copii reprezintă un alt aspect important care trebuie să trezească astfel un interes crescut atât în preocupările părinților, cât și în cele ale profesorilor.
Copilul trebuie învățat și determinat astfel să găsească singur soluții constructive la problemele cu care se confrunta și este bine să fie sprijinit în implementarea lor.
Nivelul real al stimei de sine se raportează foate mult la diferența între ceea ce ar dori să fie (sau ceea ce crede că trebuie să fie) și modul în care se percepe. Atunci când această diferență este redusă, stima de sine este ridicată.
Atunci când distanța este foarte mare – adică individul se simte absolut incapabil să-și mai atingă propriile sale obiective sau chiar să trăiască în acord cu propriile valori – stima de sine este afectată.
Dacă stima de sine este însă și eaafectată, atunci tendința va fi cu certitudine de izolare sau de acceptarea compromisului pentru a înlătura respingerea.
Singurătatea poate deveni astfel absolut insuportabilă și poate afecta chiar întreaga viață a persoanei în cauză, însă poate reprezenta și momentul unui alt început. Foarte frecvent, depinde practic de perspectivă din care privim de fapt lucrurirle.
Desigur, persoana singuratică este cu adevărat îndreptățită să se simtă cât se poate de în nesingură, trădată, goală pe și chiar părăsită, ceea ce este mult mai ușor având în vedere că este congruentă cu tot ceea ce gândește și cu tot ceea ce a trăiește
În funcție de natura reală a tuturor sentimentelor care însoțesc practic starea de singurătate socială, se poate face o distincție între izolare emoțională și izolare socială. În primul caz, insatisfacția este foarte frecvent generată de către lipsa unei anumite relații emoționale profunde; în cel de-al doilea caz, insatisfacția este rezultatul lipsei unui cerc de prieteni care să ofere sprijinul social într-o perioadă dificilă a vieții.
Atunci când simțim această stare de singurătate, avem sentimente ca și când ne-am fi despărțit de ceilalți, în general de cei apropiați, de familie (de copii, de părinți, de unul de soț/soție, rude ), de prieteni.
Dacă ne simțim și ne percepem ca fiind izolați, este ca și când am fi practic singuri într-o lume în cadrul căreia nu cunoaștem pe absolut nimeni, nu avem niciun prieten apropiat, și cu toate acestea însă am vrea să facem ceva anume pentru a putea ieși din stare, însă nu mai reușim. Ne simțim astfel abandonați, părăsiți, ca și când absolut nimănui nu i-ar păsa cu adevărat de noi și de nevoile noastre..
În relații pot apărea însă și diverse sentimente de respingere, de abandon, de umilință, de trădare, de nedreptate, de invidie, de gelozie, de insuficienta ori chiar de neputință. Predispoziția foarte frecventă este să te protejezi, ajungând în acest mod să te privezi de construirea și chiar de dezvoltarea unei anumite identități și chiar a unei personalități măturate. Soluția în acest sens ar fi să ai mai multă încredere în capacitatea personală de a face față cu briosituației depășind-o, în pronia și sprijinul divin.
Pe măsură ce îți construiești însă identitatea personală și îți este din ce în ce mai limpede cine ești cu adevărat, îți formezi astfel sistemul de valori personal și chiar anumite convingeri potrivit căruia alegi practic să îți trăiești viața. Din acel moment însă vei căpăta o foarte mare încredere în tine, vei începe să iei decizii importante responsabile și te vei afla chiar în procesul de autonomizare.
Este deja foarte cunoscut faptul că sentimentul personal de singurătate socială sau chiar izolare generează sentimente de depresie, de fobie socială, de agorafobie, de dependență emoțională și multe alte tipuri de dificultăți psihologice, însă s-a demonstrat din punct de vedere științific efectul real al acestui sentiment apăsător și asupra întregii sănătăți fizice, accentuând astfel legătura dintre minte și corp.
Singurătatea poate afecta așadar sănătatea și poate predispune cu adevărat la maladia Alzheimer, la diabet, la obezitate, la anumite boli cardiovasculare, la maladii neurodegenerative și chiar cancer.
De-a lungul timpului -au realizat numeroase tipuri de studii referitoare la sentimentul de singurătate, însă toate au asociat aceastp tulburare cu anxietatea și cu depresia și au concuzionat cu ideea că terapia ăsihologică poate reprezenta un adevărat ajutot în acest sens, indiferent de vârstă.
BIBLIOGRAFIE
Abraham N., Torok, M., “Introjecter- incorporer”, în NRP 6, Gallimard, Paris, toamna 1972;
Barlow, DH, and Craske, MG. Mastery of your anxiety and panic workbook – Oxford Press, 2006;
Bejan, B.M., Duma, C.A., Kallai, C., Învața să te dezvolți, Fundația Pro Prietenia Arad, 2010;
Berger, P.L., Luckmann, T., Construirea socială a realității, Editura Univers, București, 1999;
Boișteanu, P., Grigorescu, A.M., Fobia socială. Tulburarea de anxietate socială, Editura Cantes, 2005;
Coelho, P., Învingătorul este întotdeauna singur, Editura Humanitas, București, 2009;
Cosnier, J., Introducerea în psihologia emoțiilor și sentimentelor, Efitura Polirom, Iași, 2007;
DEX. Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Ediția a II-a. București: Univers Enciclopedic, 1996;
Enachescu, C,., Tratat de psihopatologie, ediția a 2-a revăzuta și adăugita, Editura Tehnică, București, 2001;
Evans, D. E., Over, Rationality în the Selection Task: Epistemic Utility versus Uncertainty Reduction, “Psychological Review”, 1996;
Flew, A., Dicționar de filosofie și logică, Editura Humanitas, Bucresti, 1996;
Freud, S., Formulări despre cele două principii ale funcționării psihice, Editura Trei, București, 1911;
Freud, S., Opere 3. Psihologia inconștientului, editura Trei, București, 2004;
Golu, M., Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, București, 2002;
Honneth, A., La Réification, Petit traité de Théorie critique, Gallimard, 2007 ;
Horney, K., Conflictele noastre interioare, Editura Iri, București, 1998;
Ionescu, G. (coord.)., Psihologie clinică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1985;
Jung, C.G., Psychological Types, New York: Harcourt, Brace, 1926;
Jung, C.G., Opere complete 9. Aion. Contribuții la simbolistica sinelui, Editura Trei, București, 2005;
Nagel, T., Perspectiva de nicăieri, Editura Vellant, București, 2008;
Nicolescu, B., Ce este realitatea?, Editura Junimea, București, 2009;
O’Connell, A., Karen Horney: Therories în psychoanalysis and feminine psychology. Psycholoy of Women Quarterly, Vol. 5, No. 1, 1980;
Orășanu, B., Biografia unui concept psihanalitic, Editura Trei, București, 2005;
Roșca, A., Psihologie generală, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976;
Russell, P., De la știința la Dumnezeu. Călătoria unui fizician în misterul conștiinței, Editura: OMRA, 2005;
Rusu, E.C., Psihologie cognitivă, Ediția a ÎI a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Săbău, G.L., Societatea cunoașterii. O perspectivă româneasca, Editura Economică, București, 2001;
Sabini, J., Silver, M., Moralities of everyday life. New York: Oxford University Press, 1982;
Scultz, D., Theories of Personality, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove, California, 1986;
Tudose, F., Psihopatologie și orientări terapeutice în psihiatrie, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Zamfirescu, V. D., Introducere în psihanaliza freudiană și post freudiană, Editura Trei, București, 2003;
Zlate, M., Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iași, 2002;
Zlate, M., Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, București, 2006.
ANEXE
Anexa 1
Protocolul studiului de caz
Criteriile de selecție a subiecților:
vârsta ;
complexitatea cazului ;
prezența unei crize în viața sa.
Colecatrea de date generale despre subiect
Identificarea problemelor cu care se confruntă subiectul
Observarea sistematică a comportamentului subiectului
Analiza situației
Oferirea unor posibilie recomandări
Anexa 2
Lista itemilor de răspuns pentru Scala Rosenberg
Nume și prenume (Inițiale) _________
Vârsta ________
Sex M/F
Instrucțiunile de completare ale cehstionarului :
Vă rugăm să citiți cu atenție frazele de mai jos. Marcați în dreptul fiecărui item, varianta de răspuns care reflectă cel mai bine opinia dumneavoastră referitoare la fiecare afirmație.
Anexa 3
Scala Hamilton pentru anxietate
(Ham – A)
Vă prezentăm o scală în care sunt prezentate o serie de simptome. Apreciați pe baza scalei gradul de manifestare a simptomelor la dumneavoastră și încercuiți cifra corespunzătoare.
0 – simptom absent
1 – simptom ușor
2 – simptom moderat
3 – simptom sever
4 – simptom foarte sever
BIBLIOGRAFIE
Abraham N., Torok, M., “Introjecter- incorporer”, în NRP 6, Gallimard, Paris, toamna 1972;
Barlow, DH, and Craske, MG. Mastery of your anxiety and panic workbook – Oxford Press, 2006;
Bejan, B.M., Duma, C.A., Kallai, C., Învața să te dezvolți, Fundația Pro Prietenia Arad, 2010;
Berger, P.L., Luckmann, T., Construirea socială a realității, Editura Univers, București, 1999;
Boișteanu, P., Grigorescu, A.M., Fobia socială. Tulburarea de anxietate socială, Editura Cantes, 2005;
Coelho, P., Învingătorul este întotdeauna singur, Editura Humanitas, București, 2009;
Cosnier, J., Introducerea în psihologia emoțiilor și sentimentelor, Efitura Polirom, Iași, 2007;
DEX. Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Ediția a II-a. București: Univers Enciclopedic, 1996;
Enachescu, C,., Tratat de psihopatologie, ediția a 2-a revăzuta și adăugita, Editura Tehnică, București, 2001;
Evans, D. E., Over, Rationality în the Selection Task: Epistemic Utility versus Uncertainty Reduction, “Psychological Review”, 1996;
Flew, A., Dicționar de filosofie și logică, Editura Humanitas, Bucresti, 1996;
Freud, S., Formulări despre cele două principii ale funcționării psihice, Editura Trei, București, 1911;
Freud, S., Opere 3. Psihologia inconștientului, editura Trei, București, 2004;
Golu, M., Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, București, 2002;
Honneth, A., La Réification, Petit traité de Théorie critique, Gallimard, 2007 ;
Horney, K., Conflictele noastre interioare, Editura Iri, București, 1998;
Ionescu, G. (coord.)., Psihologie clinică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1985;
Jung, C.G., Psychological Types, New York: Harcourt, Brace, 1926;
Jung, C.G., Opere complete 9. Aion. Contribuții la simbolistica sinelui, Editura Trei, București, 2005;
Nagel, T., Perspectiva de nicăieri, Editura Vellant, București, 2008;
Nicolescu, B., Ce este realitatea?, Editura Junimea, București, 2009;
O’Connell, A., Karen Horney: Therories în psychoanalysis and feminine psychology. Psycholoy of Women Quarterly, Vol. 5, No. 1, 1980;
Orășanu, B., Biografia unui concept psihanalitic, Editura Trei, București, 2005;
Roșca, A., Psihologie generală, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976;
Russell, P., De la știința la Dumnezeu. Călătoria unui fizician în misterul conștiinței, Editura: OMRA, 2005;
Rusu, E.C., Psihologie cognitivă, Ediția a ÎI a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Săbău, G.L., Societatea cunoașterii. O perspectivă româneasca, Editura Economică, București, 2001;
Sabini, J., Silver, M., Moralities of everyday life. New York: Oxford University Press, 1982;
Scultz, D., Theories of Personality, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove, California, 1986;
Tudose, F., Psihopatologie și orientări terapeutice în psihiatrie, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Zamfirescu, V. D., Introducere în psihanaliza freudiană și post freudiană, Editura Trei, București, 2003;
Zlate, M., Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iași, 2002;
Zlate, M., Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, București, 2006.
ANEXE
Anexa 1
Protocolul studiului de caz
Criteriile de selecție a subiecților:
vârsta ;
complexitatea cazului ;
prezența unei crize în viața sa.
Colecatrea de date generale despre subiect
Identificarea problemelor cu care se confruntă subiectul
Observarea sistematică a comportamentului subiectului
Analiza situației
Oferirea unor posibilie recomandări
Anexa 2
Lista itemilor de răspuns pentru Scala Rosenberg
Nume și prenume (Inițiale) _________
Vârsta ________
Sex M/F
Instrucțiunile de completare ale cehstionarului :
Vă rugăm să citiți cu atenție frazele de mai jos. Marcați în dreptul fiecărui item, varianta de răspuns care reflectă cel mai bine opinia dumneavoastră referitoare la fiecare afirmație.
Anexa 3
Scala Hamilton pentru anxietate
(Ham – A)
Vă prezentăm o scală în care sunt prezentate o serie de simptome. Apreciați pe baza scalei gradul de manifestare a simptomelor la dumneavoastră și încercuiți cifra corespunzătoare.
0 – simptom absent
1 – simptom ușor
2 – simptom moderat
3 – simptom sever
4 – simptom foarte sever
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metode Utilizate In Tratamentul Singuratatii Sociale (ID: 165678)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.