Metode Si Tehnici Pentru Controlul Stresului Aplicate In Programele DE Pregatire Psihologica A Personalului Armata, Politie, Jandarm
METODE SI TEHNICI PENTRU CONTROLUL STRESULUI APLICATE IN PROGRAMELE DE PREGĂTIRE PSIHOLOGICĂ A PERSONALULUI DIN STRUCTURI DE SECURITATE NAȚIONALĂ ( ARMATĂ, POLIȚIE, JANDARMERIE, ETC.)
Cuprins
1. Introducere. Tema cercetării
2. Obiectivele și ipotezele cercetării / întrebările de cercetare
3. Cadrul teoretic al temei studiate
1.1 . Subcapitol 1
2.1 . Subcapitol 2
3.1 . Subcapitol 3
1.1.1. Sub-Subcapitol 1
2.1.1. Sub-Subcapitol 2
4. Metodologia cercetării
5. Rezultatele cercetării și interpretarea acestora
6. Concluzii
7. Bibliografie
8. Anexe
Introducere. Tema cercetării
„Frica față de arme este un semn al retardului maturității sexuale și emoționale.”
Sigmund Freud
În această cercetare se urmareste studierea metodelor si a tehnicilor pentru controlul stresului, aplicate in programe de pregatire psihologica a personalului din structurile de securitatea nationala, respectiv armata, politie, jandarmerie, s.a.m.d. Am ales acest studiu, deoarece omenirea a ajuns destul de departe pentru a fi capabilă să înțeleagă fără să-și pună prea multe întrebări, că devreme ce natura produce nu doar flori și zile senine, ci și cutremure și uragane, la fel și natura umană își produce monștrii ei.
Elementul de noutate, specific zilelor noastre, dar mai ales instituțiilor din domeniul ordinii și siguranței publice, constă însă în accelerarea masivă a vitezei și ratei cu care se produce trecerea de la „zile senine” la „uragane”. Acesta este motivul pentru care schimbarea a devenit obiect de studiu al științelor moderne, iar răspunsul la schimbare reprezintă o preocupare majoră și o prioritate a managementului modern.
Realizările obținute până în prezent, precum și obiectivele și prioritățile Ministerului Administrației și Internelor pe termen scurt, mediu sau lung definesc instituția noastră ca organizație în schimbare. Succesul întregului proces de aliniere la standardele specific instituțiilor similare ale Uniunii Europene depinde în mod decisiv de modul în care managerii de la toate nivelele gestionează problematica schimbării, de felul cum știu să-și pregătească
oamenii, să-i ajute să înfrângă teama de necunoscut, nesiguranța, să fie în mijlocul acestora, să-și formeze echipa, să aibe rezinstența la stres, și să știe să aleagă strategia optimă de schimbare.
Progresul tehnologic, schimbările din climatul economic, politic și social, evoluțiile demografice, procesele de integrare și globalizare constituie sursele principale ale acestui proces. În același timp însă, rolul factorului uman în succesul procesului de schimbare și dezvoltare a organizației este extrem de important. Mai mult decât atât, schimbarea trebuie să se producă și la nivelul comportamentului individual. Este cunoscut faptul că schimbările
comportamentale sunt cele mai dificil de indus.
„Succesul organizațiilor secolului XXI va depinde în cea mai mare parte de căutarea, descoperirea și folosirea eficientă a conducătorilor talentați, respectiv a acelor persoane imaginative, pline de curiozitate, perseverență, muncitoare, centrate pe idei,
multi-calificate, capabile de a încuraja diversitatea, atente la provocările mediului, cu disponibilitatea permanentă de a transforma viziunea în realitate”.
În acest context, viitorul managementului conducerii în domeniul ordinii și siguranței publice este o problemă de mare actualitate și se va concretiza prin următoarele: se va menține
structura ierarhică; managementul relațiilor va fi la mare preț; se va investi mult mai mult în pregătirea managerilor de carieră; conducătorii eficienți vor fi foarte prețuiți. Așadar, managementul nu va dispărea, dar se va reconsidera, conceptul de conducere nu va depinde de propria capacitate de construcție, ci de implicarea, sprijinul și participarea membrilor organizației.
Liderii de succes s-au dovedit aceia care au construit relații bazate pe respect reciproc între membrii organizației, între aceștia și conducere. Liderii noi vor avea succes dacă vor: evita izolarea; încuraja învățarea; sprijini oamenii; folosi puterea creierelor membrilor organizației; accepta provocările confruntărilor de idei .
Fiecare dintre noi reacționează în mod diferit în fața stresului: crize de angoasă și migrene, pentru unii, insomnie și pierderea respectului de sine, pentru alții. Stresul se manifestă diferit la femei și la bărbați: femeile se închid în ele și suferă de depresie, iar bărbații au tendința să dezvolte agresivitate și dependență.
Importanța comunicării și implicării personalului în gestionarea procesului de schimbare și dezvoltare instituțională este evidențiată și prin așa numitul Tabel al lui Hinnings al sansei de succes. Se observă faptul că dacă echipa managerială este capabilă să inducă personalului acordul atât asupra existenței unei nevoi reale de a se opera schimbări, cât și asupra soluției adoptate pentru implementarea acesteia, șansele de succes sunt maxime.
Schimbarea și dezvoltarea nu sunt fenomene noi. Specia umană, la fel ca toate organismele vii, este subiect al evoluției și al adaptării la mediul natural și social în permanentă schimbare. În același timp sunt într-o permanentă schimbare și organizațiile.
Asadar, managementul schimbării este cheia succesului oricărui lider.
Obiectivele și ipotezele cercetării / întrebările de cercetare
Studiul prezent își propune să identifice posibile și probabile asocieri sau corelații între orientarea în coping a individului și o serie de caracteristici ale personalității sale, în scopul stabilirii unor repere pentru evaluarea psihologică a factorilor de influență asupra strategiilor de coping la care recurge jandarmul în situații stresante.
Pentru atingerea acestor obiective propun urmatoarele ipoteze:
I.1. Presupun că orientarea în coping corelează cu factori de personalitate ca forța eului și supraeului raționalitate/afectivitate, dependența-independența de grup.
I.2. Presupun că intensitatea orientării în coping (atât în copingul centrat pe problemă, cât și în copingul centrat pe emoții se diferențiază în funcție de forța eului și supraeului și de robustețea psihologică.
. Studiul s-a realizat pe un lot de 200 de subiecți (militar activi din cadrul Jandarmeriei Române – 10 ofițeri, 146 subofițeri, maistru militar și 43 gradați profesioniști) din structura a inspectorate de jandarmi județene (Inspectoratul de Jandarm Județean Ilfov și Inspectoratul de Jandarmi Județean Teleorman).
Subiecții au fost testați colectiv sau individual cu ocazia evaluărilor psihologice periodice a personalului celor două unități care execută misiuni cu grad crescut de risc.
Specificului misiunilor Jandarmeriei Române a determinat ca:
– subiecții evaluați psihologic cu acest prilej să fie de sex masculin;
– vârsta acestora este cuprinsă între 20 și 45 ani. Pe timpul realizării studiului, pentru o mai bună relevanță, subiecții au fost împărțiți pe trei categorii de vârstă:
1. între 20 – 30 ani;
2. între 31 – 40 ani;
3. între 41 – 50 ani.
– gradul de instruire teoretică este variat, fiind cuprins între subiecți absolvenți de școală profesională, liceu, școală postliceală și studii superioare.
Subiecții cărora le-au fost aplicate testele, prin organica statelor de organizare, îndeplinesc misiuni de asigurare și restabilire a ordinii și liniștii publice, de pază și protecție
instituțională a obiectivelor de importanță deosebită și strategice atribuite conform legii, a unor transporturi speciale și de valori, a instanțelor judecătorești, precum și de pază, protecție,
supraveghere și intervenție a conductelor magistrale de transport produse petroliere.
Subiecții nu au fost informați referitor la faptul că rezultatele vor fi folosite pentru o cercetare ulterioară, ceea ce susține presupoziția că toți subiecții au răspuns la întrebări cu aceeași angajare.
Datele colectate au fost prelucrate și analizate statistic cu ajutorul programului de prelucrare statistică a datelor în psihologie (SPSS 13).
Variabilele măsurate au fost: orientarea în coping (copingul centrat pe problemă și copingul centrat pe emoții), forța eului, forța
supraeului, factorul raționalitate/afectivitate, dependența de grup/independența socială și robustețea psihologică cu cele 3 dimensiuni (implicare, control și provocare).
Pentru măsurarea acestor variabile s-au utilizat următoarele instrumente:
1. Scala de evaluare a strategiilor de adaptare la stres a lui Lazarus și Folkman;
2. Chestionarul de personalitate R.B. CATTELL – 16PF (denumit „Chestionarul celor 16 factori ai personalității”) Forma A;
3. Scala de evaluare a robusteții psihologice – Hardiness.
Cadrul teoretic al temei studiate
. Sistemul fortelor de ordine publica in Romania
„Nu este nimic mai dificil de realizat, mai riscant de înfăptuit ori mai nesigur de succes decât să inițiezi o nouă ordine a lucrurilor.”
(Nicolo Macchiavelli, sec. XVI, Florența)
Conceptului de “ORDINE PUBLICA” s-a incercat sa i se dea mai multe definitii.
Astfel, in cadrul stiintelor juridice, una dintre conceptii porneste de la ideea ca ordinea publica este o stare de drept si de fapt care permite realizarea si mentinerea echilibrului bazat pe consensual social necesar functionarii optime a ansamblului social in conditiile reglementarilor juridice interne in vigoare, consacrarii, apararii si respectarii drepturilor si
libertatilor fundamentale ale cetatenilor, avutului public si privat, a celorlalte valori supreme in scopul promovarii si afirmarii progresului social intr-o societate democratica.
3.1.1. Istoric, rol, destinație
În secolele XVII-XVIII, documentele vremii făceau deseori referire la „poliție” în înțelesul de activitate de stat. Principatele românești nu aveau o organizație polițienească propriu-zisă, asemănătoare celei moderne. Ordinea și siguranța persoanelor și a
bunurilor erau încredințate capilor oștirii, care se ocupau și de paza ordinii și liniștii publice și care aveau în subordine ispravnici, pârcălabi, privighetorii ocoalelor, căpitanii de oraș și de margine (frontieră), polcovnicii de poteră, seimenii, armașii, zapcii și străjerii. Orașele erau păzite în timpul nopții de străjeri, drumurile de călărași și polcovnici.
Paza și buna orânduire polițienească a Bucureștilor și Iașilor a fost încredințată câte unui „Aga”, demnitate înființată la 1620 de Radu Mihnea. Acesta a avut în atribuțiile sale paza ordinii publice a orașelor. Regulamentul Organic pus în aplicare în Muntenia la 1831 (iulie) și în Moldova la 1832 (ianuarie), este prima lege care prevede organizarea poliției românești în orașe și județe, în cadrul organizării administrative a celor două principate legiferând „straja pământească”
Poliția marilor orașe București și Iași este încredințată lui Vel Aga, care s-a menținut ca organ superior polițienesc timp îndelungat, începând din vremea lui Mihnea Vodă. Poliția județului era pusă sub conducerea unui „polițmaistru”, polițai sau primar, cu
sediul la reședința de județ. Atribuția generală a poliției era paza liniștii publice, a ordinii
de zi și noapte în orașe, târguri, comune.
La începutul secolului al XIX-lea s-au lărgit atribuțiile poliției,
cuprinse într-o „condică polițienească”. Prin ordinul instructiv nr. 877 din 16 iunie 1835 al Departamentului din Lăuntru, s-a dispus organizarea poliției urbane, în raport cu diviziunile administrative ale orașelor și târgurilor.
La 9 iulie 1850, prin Ofisul nr. 38, în timpul domnitorului Ghica Vodă, se reorganizează poliția, iar prin Legea comunală a lui Cuza Vodă din 1864 se creează poliția comunală de pe lângă primării. Alte reorganizări au avut loc prin Legea din 23 iulie 1894, a lui Lascăr Catargiu, apoi prin Legea semnată de Vasile Lascăr în 19 decembrie 1902, aceasta fiind de fapt prima lege organică a poliției, prin care poliția generală a statului a fost pusă sub
autoritatea directă a Ministerului de Interneală a lui Cuza Vodă din 1864 se creează poliția comunală de pe lângă primării. Alte reorganizări au avut loc prin Legea din 23 iulie 1894, a lui Lascăr Catargiu, apoi prin Legea semnată de Vasile Lascăr în 19 decembrie 1902, aceasta fiind de fapt prima lege organică a poliției, prin care poliția generală a statului a fost pusă sub
autoritatea directă a Ministerului de Interne.
În 1929, la 12 iulie, se votează una din legile fundamentale ale poliției, care a așezat la baza noului organism principiile, unitatea de conducere, ierarhică și descentralizarea. Organul
central al poliției era Direcțiunea Generală a Poliției condusă de un director și un subdirector general, organizată cu trei direcțiuni, un inspectorat al gardienilor publici și un birou al jandarmeriei. În teritoriu sunt organizate inspectoratele regionale de poliție, cu sediul în Ploiești, Iași, Cernăuți, Chișinău, Cluj, Timișoara și Craiova, fiecare condus de un inspector regional, ajutat de un subinspector. La orașele reședință de județ, poliția era condusă de un șef
de poliție, ajutat de un secretar, iar la celelalte municipii și orașe, de un chestor ajutat de un secretar. Poliția rurală era formată din: inspectoratele, legiunile, secțiile și posturile de jandarmi, care au funcționat în conformitate cu Legea jandarmeriei rurale din 1929 și Regulamentul legii și Statutul jandarmeriei rurale din 1931.
Din 1864 și până în 1893, atât în Muntenia, cât și în Moldova, dorobanții sunt constituiți într-un corp special, împărțit pe 3 inspectorate. Până în 1893, structura acestor forțe suferă mai multe modificări, determinate de necesitatea de a găsi cele mai potrivite forme de organizare pentru recrutarea de personal pentru serviciul polițienesc.
În anul 1894, prin Decretul-lege nr. 2919 din 01.09.1893 se înființează un corp de jandarmerie rurală, care are la bază motive politice, determinate de creșterea frământărilor sociale la orașe și la sate, răscoalele țărănești din anul 1888 și pătrunderea la sate a
ideilor marxiste. Destinația acestuia era de a veghea în comunele rurale la menținerea ordinii și siguranței publice, la executarea legilor și a căilor de comunicație.
Jandarmeria rurală, organ militar, era pregătită să îndeplinească următoarele atribuții:
– supravegherea teritoriului rural privind executarea legilor elaborate de regim;
– supravegherea și informarea neîntreruptă a eșaloanelor superioare asupra unor stări de fapte contrare siguranței și ordinii publice.
Serviciul jandarmeriei în județe era împărțit în:
a) Serviciul ordinar, care cuprinde:
– poliția administrativă și preventivă;
– poliția drumurilor și țarinelor;
– poliția judiciară;
– transferarea arestaților civili;
– poliția militară;
– transferarea arestaților militari.
b) Serviciul extraordinar, care consta în a da ajutorul cerut:
– funcționarilor vamali pentru perceperea drepturilor de import și export, pentru stârpirea contrabandei sau a introducerii pe teritoriul român a mărfurilor oprite;
– administrațiunilor și agenților silvici pentru stârpirea hoților din păduri, pe râuri, lacuri sau gârle;
– casierilor primitori și a altor funcționari cu încasarea contribuțiilor indirecte și directe;
– portăreilor și executorilor de mandate judecătorești;
– comisarilor și subcomisarilor de gări și posturi;
– rechiziționărilor în timp de război.
În anul 1899, datorită unor mișcări populare prilejuite de punerea în aplicare a Legii maximale, jandarmeria primește misiunea de a participa, alături de armată, la restabilirea ordinii și, printr-o nouă lege, i se modifică structura organizatorică, mărinduse efectivele, îndeosebi la compartimentul “călare".
În anul 1908, ca o consecință a mișcărilor grave ale populației rurale și a faptului că, datorită efectivelor mici ale jandarmeriei, aceasta nu a putut interveni eficient la reprimarea răscoalelor țărănești din 1907, fiind necesar sprijinul armatei, se modifică structura de organizare a jandarmeriei prin Decretul 815, hotărându-se creșterea efectivelor acesteia. Potrivit acestei legi, jandarmeria face parte integrantă din armată și depinde de Ministerul de Război în tot ceea ce privește disciplina și instrucția militară, de Ministerul de Interne în ceea ce privește asigurarea ordinii și siguranței publice, și de Ministerul de Justiție, în ce privește executarea atribuțiilor ce-i sunt deferite prin lege, ca agenți și ofițeri ai poliției judiciare. În lege se introduce un nou element, acela al jandarmilor în termen cu serviciu obligatoriu sub arme, timp de 3 ani, din care primul an îl fac la corpurile de trupă pentru instrucția militară, restul de 2 ani executându-i la jandarmerie.
De asemenea, prin lege, în fiecare localitate rurală se înființează un post de jandarmi sub comanda unui sergent angajat, care este și ofițer de poliție judiciară cu atribuții în acest sens, iar pe lângă Inspectoratul General al Jandarmeriei Rurale București, o companie mobilă, cu sarcina principală de a-i înlocui pe jandarmii sergenți concentrați, precum și pentru intervenție operativă în diferite puncte sau zone.
În anul 1912, din cauza războiului balcanic, în județul Constanța se întărește structura jandarmeriei în regiunea dinapoia frontierei, cu scopul de a împiedica venirea peste frontieră a
refugiaților din Bulgaria.
Cu prilejul campaniei din 1913 când, pentru a împiedica expansiunea teritorială a Bulgariei, România a intrat în război contra acesteia, jandarmeria a primit noi atribuții, astfel:
– participarea la operațiunea de acoperire a frontierei cu Bulgaria ;
– asigurarea mobilizării armatei;
– efectuarea rechizițiilor;
– serviciul de poliție rurală;
– însoțirea armatei de operațiuni;
– participarea la combaterea epidemiei de holeră. Prin Decretul-lege nr. 4217/1913, se stabilește că termenul de reangajare pentru jandarmi (subofițeri) este de 5 ani și se poate
repeta prin contract până la vârsta de 45 ani.
Până la intrarea României în primul război mondial, în 1916, nu au loc schimbări esențiale în structura jandarmeriei, datorită pericolului iminent al războiului, începând din 1915, aceasta a primit noi atribuții, astfel:
– paza unor lucrări de fortificații ;
– supravegherea și controlul intens a unor fabrici și instalații industriale care întrebuințau lucrători străini ;
– organizarea unui serviciu intens de poliție în regiunile industriale ale țării, precum și în regiunile muntoase unde au fost executate lucrări de fortificații.
În 1916 se înființează posturi de jandarmi speciale pentru:
– paza fabricilor din București – care furnizează diferite materiale pentru Ministerul de Război;
– paza regiunilor petrolifere din județele Prahova, Dâmbovița, Buzău și Bacău;
– controlul la trecătorile din munți, în toată regiunea muntoasă de la Turnu Severin și până la Vatra Dornei;
– asigurarea pazei drumurilor, a unor porțiuni de cale ferată, a coloanelor și convoaielor, pe timpul retragerii trupelor;
– însărcinări speciale pentru împiedicarea spionajului;
– serviciu de patrulare pentru adunarea soldaților dezertori și înapoierea acestora la unități;
– executarea unor misiuni de luptă specifice trupelor de infanterie;
– menținerea ordinii pe căile de comunicații și protejarea populației împotriva furturilor și abuzurilor comise de trupele rusești.
La începutul anului 1917, în perioada de refacere a armatei române, jandarmeria avea să primească noi și importante atribuții legate de:
– siguranța trupelor pe timpul marșului, al staționării și în luptă;
– apărarea trupelor împotriva acțiunilor spionilor și răufăcătorilor;
– apărarea avutului și onoarei familiilor ostașilor ce luptă pe front;
– ajutorarea autorităților administrative la efectuarea muncilor agricole și aprovizionarea populației civile cu hrană și încălțăminte;
– paza și apărarea unor lucrări de artă.
Conform Decretului-lege nr. 1198/1918, corpul de jandarmi se organizează pe brigăzi, regimente, batalioane, companii, plutoane, secții și posturi, pe principiul teritorial, ca urmare a întregirii țării și definitivării formării statului național, precum și datorită necesității introducerii ordinii de stat românești pe teritoriile alipite.
Până în anul 1929 nu au avut loc schimbări spectaculoase în structura, destinația și atribuțiile jandarmeriei. Este totuși de remarcat Decretul nr. 1921/1929, când o serie de batalioane de jandarmi se transformă în regimente și se restructurează unele brigăzi, fapt ce duce la o repartiție mai echilibrată a forțelor jandarmeriei pe teritoriul național.
Prin Legea din anul 1929, jandarmeria devine un corp militar, organizat, instruit pentru a veghea în localitățile rurale la:
– siguranța de stat;
– menținerea ordinii publice.
– executarea legilor și regulamentelor de competenta sa.
Organizarea jandarmeriei rurale cuprindea:
– formațiuni teritoriale;
– servicii;
– școli.
Formațiunile teritoriale erau formate din:
– posturi;
– secții;
– legiuni;
– inspectorate.
Potrivit legii, Jandarmeria rurală avea următoarele atribuții:
– prevenirea infracțiunilor;
– menținerea și restabilirea ordinii în caz de tulburare;
– paza siguranței publice și de stat;
– adunarea informaților referitoare la ordinea și siguranța statului și raportarea lor organelor în drept;
– cercetarea și urmărirea tuturor infracțiunilor prevăzute de legile civile, militare și ordonanțele autorităților locale;
– prinderea infractorilor, adunarea și păstrarea probelor, întocmirea actelor și înaintarea lor, împreună cu făptuitorii, autorităților în drept ;
– executarea mandatelor de aducere sau de arestare, a ordinelor, intervențiilor și cererilor primite în scris de la autoritățile cu atribuțiuni de poliție generală;
– asistența și ajutorul, la cererea scrisă a celorlalte autorități recunoscute de lege sau a organelor acestora, când sunt împiedicate în executarea funcțiilor lor.
Este de remarcat faptul că prin Legea nr. 912/1929 Corpul de jandarmi își schimbă titulatura în aceea de Inspectorat General al Jandarmeriei, constituindu-se inspectoratele regionale de jandarmi, în compunerea cărora intrau Legiunile de jandarmi la reședințele județelor, sub ordinele prefecților, subdivizate pe secții de jandarmi la fiecare plasă și posturi de jandarmi la comune, subordonate primarilor din aceste localități.
Ca urmare a crizei economice din anii 1929-1933, se
înființează posturi speciale și fixe de jandarmi în unele localități, în special cele din bazinele carbonifere Aninoasa, Lupeni, Petrila și Vulcan și o companie mobilă repartizată legiunilor de jandarmi Caliacra și Durostor, pentru întărirea posturilor de pe frontiera cu Bulgaria. În anul 1936, prin ordin de zi, s-a înființat Legiunea de jandarmi C.F.R., cu scopul de a asigura paza contra furturilor, paza depozitelor de mărfuri în diferite triaje și stații C.F.R., precum și a
transporturilor de mărfuri.
În ianuarie 1939, prin ordin de zi, se înființează Serviciul Juridic al Inspectoratului General al Jandarmeriei, ca:
– organ consultativ al I.G.J. în probleme juridice;
– organ de centralizare, control și avizare în cercetările penale și disciplinare, privitoare la ofițeri și subofițeri, numai cazul în care ordinul de cercetare a fost dat de Inspectoratul General al Jandarmeriei;
– organ de control al arhivelor și scriptelor consiliilor de disciplină;
– organ însărcinat cu adunarea actelor și dovezilor necesare în procesele civile, comerciale și de natură contencioasă, pe temeiul cărora să se poată apăra în bune condițiuni interesele
statului în fata justiției;
– organ de primire a popririlor și sechestrelor înființate pe soldele ofițerilor și subofițerilor, pe temeiul cărora I.G. va ordona efectuarea reținerilor;
– organ de primire și verificare juridică a tuturor controalelor jandarmeriei;
– organ de consultații juridice pentru toate formațiile jandarmeriei în litigiile cu furnizorii și populația civilă, în scopul de a preveni angajarea responsabilității statului.
Prin Legea nr. 2254/1939 are loc o nouă organizare a jandarmeriei. Potrivit dispozițiilor acesteia, jandarmeria rurală este un corp militar, instituit pentru a veghea, pe teritoriul rural, la
siguranța de stat, la liniștea și siguranța publică, precum și la executarea legilor și regulamentelor, atât în timp de pace cât și în timp de război.
Prin această lege, jandarmeria rurală se organizează într-o
structură pe baze pur militare, de tăria unui corp de armată, cu următoarele atribuții:
– de a veghea la siguranța de stat;
– de a veghea la liniștea și siguranța publică;
– de a veghea la executarea strictă a legilor și regulamentelor.
Corpul de jandarmi făcea parte din Ministerul de Interne, în limitele atribuțiilor de mai sus și avea competente pe întregul teritoriul rural al României. În mediul urban, întreaga competentă rămânea, în continuare, organelor de poliție ale statului.
În organizarea jandarmeriei au mai avut loc modificări mai
importante în anii 1940-1943, dictate de situația moment, subordonate imperativelor celui de-al doilea război mondial. Odată cu decretarea mobilizării întregii armate de uscat, aer și marină, o parte din unitățile și subunitățile de jandarmi au fost atașate pe lângă marile unități operative, asigurând ordinea, siguranța publică, disciplina și veghind la buna desfășurare a operațiunilor de evacuare a oamenilor și bunurilor din teritoriile cedate, precum și la
paza frontierei.
Pentru o mai bună organizare, un control mai eficient și o mai rapidă executare a Ordinelor s-a hotărât, prin Decretul lege nr. 237011940, ca Direcția Generală a Poliției, Corpul jandarmeriei și Prefectura Poliției Capitalei să se contopească într-un singur organ
sub denumirea de Direcția Generală a Poliței și Siguranței Statului. Statul dictaturii militaro-fasciste dă și el o organizare jandarmeriei prin Legea din anul 1943, potrivit căreia jandarmeria trece în cadrul Ministerului Apărării Naționale. Pentru prima dată în toți acești ani la care ne-am referit aceasta este prima lege care stabilește expres caracterul represiv ca destinație principal jandarmeriei. Astfel, potrivit art. 1 din lege „jandarmeria este un corp militar instruit pentru a veghea pe teritoriul rural, la executarea poliției generale și militare”.
O supraveghere activă, neîntreruptă și o acțiune preventive și represivă constituie principalele ei îndatoriri.
Deși jandarmeria aparținea Ministerului Apărării Naționale era pusă la dispoziția Ministerului Afacerilor Interne pentru executarea însărcinărilor de poliție ce-i reveneau.
3.1.2. Conceptele de mentinere si restabilire a ordinii publice
În sensul polițienesc, ordinea publică este tulburată atunci când se comit fapte care au o rezonanță publică, creează sau influențează o stare de pericol ori o stare de spirit, care se săvârșesc în legătură cu publicul, împotriva publicului sau organelor cu atribuții privind menținerea ordinii publice.
Noțiunile de menținere și restabilire a ordinii publice sunt frecvent folosite, dar de cele mai multe ori numai aparent înțelese, motiv pentru care le vom defini, pentru a se oferi o viziune clară asupra acțiunilor forțelor de ordine.
Menținerea ordinii publice reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse pentru prevenirea tulburărilor sau a altor manifestări cu violență, în scopul evitării folosirii forței.
Culegerea și valorificarea informațiilor constituie elemental esențial al măsurilor luate pentru menținerea ordinii publice.
Restabilirea ordinii publice reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către forțele destinate pentru repunerea acesteia în drepturile ei firești, atunci când a fost tulburată.
Cele două noțiuni privind menținerea și restabilirea ordinii
publice numai aparent sunt diferite, ele completându-se reciproc, întrucât menținerea ordinii publice conține și măsuri destinate restabilirii, în cazul în care aceasta a fost deja încălcată.
Totuși, specificul activității de menținere a ordinii publice constă în caracterul preventiv al măsurilor pe care le presupune, în timp ce restabilirea ordinii se detașează prin caracterul preponderent represiv, bazat pe forța de constrângere.
Restabilirea ordinii publice intervine atunci când tensiunile și tulburările interne au îmbrăcat deja forme manifeste, respectiv atunci când ordinea publică a fost încălcată și, de cele mai multe ori, acțiunile ce se întreprind în contextul său nu se mai pot duce cu mijloace pașnice. Pornind de la faptul că principalul scop al menținerii ordinii publice îl constituie prevenirea tulburărilor și a altor manifestări violente, apreciem că măsurile care se întreprind în acest sens presupun calm, moderație și dialog, în așa fel încât să se recurgă
la folosirea forței numai ca o ultimă soluție aflată la îndemâna forțelor de ordine.
Așadar, recurgerea la asemenea acte de ripostă trebuie să aibă un caracter de excepție, numai în cazul în care un pericol grav amenință instituțiile constituționale ale statului, deci inclusiv ordinea publică. Condițiile în care se recurge la forță sunt: dacă situațiile de pericol grav sunt reglementate de lege; în limita strictă a cerințelor situației concrete; măsurile respective să nu fie incompatibile cu obligațiile pe care România și le-a asumat pe plan internațional.
De mare importanță este evaluarea caracterului grav al încălcării ordinii publice, care trebuie să se bazeze pe elemente concrete, obiective, evitându-se aprecierile subiective, exagerările, influențele de ordin emoțional în balanța evaluării. Studiile de specialitate au indicat faptul că sunt unele persoane, chiar cerebrale, care în contact cu furia mulțimii își pierd capacitatea de a raționa și se alătură acesteia în acțiunea de încălcare a legii.
Tendințele de distrugere ale mulțimii îmbracă formele unei violențe colective, membrii săi își vor descărca furia asupra oricui se interpune în realizarea scopurilor și obiectivelor acțiunii lor.
O atenție deosebită trebuie să se acorde pragului epuizării reale a posibilităților forțelor principale de ordine publică, o condiție restrictivă, prealabilă intrării în acțiune a forțelor de excepție, deci, în principiu, a unităților armatei.
Recurgerea la forță trebuie limitată la minimul necesar, urmărindu-se permanent pe parcursul acțiunilor, realizarea unei proporționalități, a utilizării forței în raport de necesitățile concrete, gradualitatea utilizării acesteia în raport cu situația creată ș evoluția confruntărilor, evitarea acțiunilor de surprindere din parte forțelor de ordine, asigurându-se astfel posibilitatea retrageri elementelor turbulente, respectiv posibilitatea renunțării din partea
acestora la acțiunile de perturbare a ordinii publice, chiar dup declanșarea confruntărilor.
Forțele de ordine trebuie să răspundă prompt și adecva situației operative din teren, manifestând maleabilitate, să evite p cât posibil – vărsările de sânge și alte consecințe grave.
Nerespectarea legii, a regulamentelor militare de către forțele de ordine poate antrena răspunderea corespunzătoare disciplinară, administrativă, civilă, precum și penală, pentru acțiunil de omor, ucidere din culpă, abuz sau neglijentă în serviciu etc., Conform Constituției României, nimeni nu este mai presu de lege, deci nici forțele de ordine nu sunt scutite de răspunderil prevăzute de lege, în cazurile încălcării acesteia.
3.2. STILURILE DE CONDUCERE
Conducerea este un element esențial al vieții, factorul cheie, strategic în eficientizarea organizațiilor. Toată viața facem parte dintr-o organizație, drept urmare necesitatea organizării și conducerii muncii într-o organizație este o necesitate obiectivă.
„Succesul organizațiilor secolului XXI va depinde în cea mai mare parte de căutarea, descoperirea și folosirea eficientă a conducătorilor talentați, respectiv a acelor persoane imaginative, pline de curiozitate, perseverență, muncitoare, centrate pe idei, multi-calificate, capabile de a încuraja diversitatea, atente la provocările mediului, cu disponibilitatea permanentă de a transforma viziunea în realitate”.
Conform unor autori, conducerea își poate adduce contribuția la performanțele unei organizații cam până la 10% din profilul anual, iar 90% nu are legătură cu liderul, dar acest 10% presupune o schimbare importantă pentru o firmă sau o organizație.
La polul opus se situează alți autori (vezi Mihuleac) care consideră că managementul, conducerea, reprezintă unul din factorii care explică de ce o țară este bogată sau săracă.
Răspunsul corect la o parte din întrebările legate de importanța conducerii în viața unei organizații, la felul cum se comportă liderii bărbați sau femei, dacă conducătorii se nasc sau apar în procesul pregătirii și mai ales ce este conducerea, îl vom deduce după parcurgerea prezentei analize.
Oricum „capacitatea de a conduce”, sunt cuvinte aflate pe buzele tuturor:
− tânărul o ia cu asalt;
− vârstnicul se maturizează dorind-o;
− părinții au pierdut-o;
− poliția o caută;
− specialiștii o revendică;
− învățații o doresc;
− artiștii o resping;
− birocrații pretind că o au;
− politicienii doresc să o aibă.
3.2.1. Noțiuni generale despre conceptul de conducere
Managementul ca știință, trebuie să răspundă la unele
întrebări, cum ar fi ”de ce nu fac subordonații ceea ce ar trebui să facă?”:
− nu știu ce să facă pentru a vă satisface cerințele;
− nu știu cum să facă;
− nu pot să facă;
− nu doresc.
La primele trei întrebări răspunsul cel mai simplu este „să-i ajutăm pe subordonați, să-i învățăm”, iar la ultima întrebare soluția ar putea fi să-i dăm afară.
În literatura de specialitate, s-au consemnat peste 350 de definiții ale conducerii, cum ar fi:
− „Ca și dragostea, capacitatea de a conduce a continuat să fie ceva despre care toată lumea știe că există, dar nimeni nu o poate defini”.
− „Conducerea reprezintă un proces de organizare, conducere și influențare de către un grup de oameni, într-o anumită perioadă de timp și într-un anumit context organizațional specific, a altor grupuri de membrii ai organizației, în scopul realizării unor sarcini și obiective specifice”.
Concluzia autorilor de specialitate este:
− puțini o înțeleg;
− și mai puțini o dobândesc.
Conducerea este diferită de management însă chiar dacă nu intrăm în „jungla teoriei despre management” se poate aprecia că:
− managementul este procesul de asigurare în practică a programelor și obiectivelor iar,
− știința conducerii are menirea de a concepe idei de perspectivă, de a motiva oamenii.
Conducerea este un proces de influențare a oamenilor, a subordonaților. De fapt, „cel mai înalt țel al științei conducătorului este progresul și dezvoltarea oamenilor” (John Maxwell).
Cheia succesului în tot ceea ce întreprindem este capacitatea de a-i conduce eficient pe ceilalți.
Totul evoluează sau involuează datorită calității conducerii, iar eficiența muncii de a conduce este influențarea altora.
Știința conducerii se poate învăța. Deci, nu este apanajul celor ce s-au născut cu ea în sânge. Se impune, însă, cu necesitate voința, dorința interioară de a face.
Menționam mai sus că esența activității de conducere o reprezintă influența, câștigarea de discipoli.
În acest sens, se apreciază că oricine poate influența întrucât și cel mai introvertit individ poate influența, într-o viață de om, cel puțin 10.000 de indivizi. Important este să știm pe cine influențăm și cât de mult influențăm. De asemenea, se apreciază, în literatura de specialitate că „cea mai bună investiție pentru viitor este o influență corectă în prezent, iar această activitate de influență este o calitate care poate fi dezvoltată.”
Toți suntem implicați în activitatea de influențare. Aceasta este activitatea fundamentală, universală și totuși, cea mai personală din viață. De aceea Stephan Covey menționa că „a înțelege principiul care guvernează puterea și influența față de ceilalți este mult mai important decât o mie de tehnici de influențare.
Este o legătură strânsă între influență și putere. Aceasta din urmă este potențialul de a-i influența pe ceilalți în bine sau în rău, de a fi o binecuvântare sau un blestem (exemplul puterea nucleară).
Asa cum reiese din schema de mai jos, procesul puterii începe cu fiecare individ în parte întrucât există întotdeauna o cale spre putere pe care „TU”, trebuie, să o alegi, fie de slăbiciune, de acceptare a dominației altuia asupra ta, fie de forță, de atac, de dominare a celorlalți.
Dacă folosim puterea coercitivă pentru controlul comportamentului, aceasta este valabilă atât timp cât folosim forța, iar rezultatele sunt viabile pe termen scurt, de aceea se apreciază
că pentru a lăsa „Urme pe nisipul timpului, trebuie să influențăm
cu onoare” .(Blain Lee)
A doua variant de influențare în cazul adoptării poziției de forță o constituie puterea utilitară, adică situația în care ambii parteneri negociază, ajungând la un compromis. În această variantă, puterea se bazează pe libertatea și independența indivizilor, iar rezultatele sunt benefice pentru toți, fiind o cale ușor de ales, la îndemâna tuturor și cu dezavantaje puține
„Niciodată să nu negociem, dar niciodată să nu ne temem să negociem”. (Discurs-J. Kenedy).
A treia variantă, adică puterea bazată pe principii este cheia puterii, adică acea putere deținută de puțini lideri ai lumii precum Mandela, Ghandi, care se bazează pe încredere, respect deosebit și va dăinui chiar după moartea celor care au deținut-o.
Deci, este o putere care se referă la ceea ce puteți face împreună cu ceilalți, este puterea legitimă rezultată când indivizii înțeleg că liderii lor sunt onorabili, deci au încredere în ei, îi respectă și doresc să fie conduși de ei.
Guy Ferguson aprecia că:
− să știi cum să faci o treabă este idealul muncii;
− să fii dispus să le arăți altora este idealul profesorului;
− să-i inspiri pe alții să-și facă mai bine munca este idealul adevăraților lideri;
− să fi capabil să faci toate aceste trei lucrări este idealul adevăraților lideri.
Caracteristicile conducătorilor care se bazează pe principia (Covey) sunt:
− ei învață mereu;
− scopul lor este de a servi, gândindu-se tot timpul la ceilalți;
− ei radiază energia pozitivă:
− ei cred în ceilalți oameni;
− ei duc vieți echilibrate;
− siguranța lor vine din interior;
− ei sunt catalizatori;
− ei exersează în vederea înnoirii de sine (fizic, mintal, afectiv și spiritual).
În concluzie, a trăi cu onoare este o căutare care durează toată viața.
3.2.2. Noțiuni generale despre stilurile de conducere
Stilul de conducere reflectă modul în care conducătorii își exercită atribuțiile ce le revin, rolul pe care îl au în organizarea și conducerea muncii, în antrenarea și stimularea subordonaților în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite. Aceasta este, de fapt, felul propriu de a fi, de a se comporta și de acționa al conducătorului.
Cunoașterea și evaluarea stilurilor de conducere prezintă o importanță deosebită, mai ales, pentru eficiența conducerii.
Practica a demonstrat că stilurile de conducere trebuie revizuite și modificate.
Viața este dominată de problemele imediate, deci viitorul se diminuează ca importanță aparentă deoarece nu mai este timp pentru a se ocupa de el.
Conducătorii cu interese înguste pentru lecturi, tehnici, afaceri etc., nu mai acordă atenție noului, schimbării, deci, pe termen lung vor deveni „morți profesional”.
S-a demonstrat și psihologic că pe măsură ce stăpânim mai bine atribuțiile postului și îmbătrânim, se produce o atrofiere a abilităților de conducere.
De reținut că învățarea, cunoașterea, inovația, nu reprezintă numai apanajul exclusiv al liderilor, șefilor, ci al tuturor participanților.
Factorii care generează sau influențează stilurile de conducere:
− factorii fizici și constituționali (vârstă, talie, greutate, caracteristici psiho-fizice);
− factorii psihologici (inteligență generală și integritate caracterului)
− factorii psihosociali (sociabilitate, prestigiu);
− factorii sociologici.
3.2.3 Clasificarea stilurilor de conducere
După următoarele criterii:
− modul de luare a deciziilor;
− sistemul de valori care orientează activitatea șefilor;
− eficiență.
După modul de luare a deciziilor, stilurile de conducere se clasifică în: autoritar, democratic și liber.
Stilul de conducere autoritar (despotic) presupune:
− decizii unipersonale;
− autoritate formală;
− participanții sunt considerați simpli executanți;
− corecția se face, de regulă, numai prin sancțiuni;
− relațiile interumane sunt ignorate.
Stilul de conducere democratic presupune:
− încrederea șefului în subordonați;
− stimularea de propuneri și sugestii, deci o încurajare a participării subordonaților la viața de organizație;
− folosirea masivă a recompenselor de tot felul;
− mare accent pe relațiile interumane;
− folosirea, din plin a delegării de autoritate și răspundere;
− favorizarea dezvoltării subordonaților.
Acest stil de conducere este considerat a fi cel mai efficient și de mare actualitate.
Stilul liber se caracterizează printr-o lipsă totală de participare a conducătorilor la activitatea din organizații, aceast fiind lăsată în voia hazardului, ceea ce presupune dezordine și anarhie.
După sistemul de valori, stilurile de conducere se clasific în:
− orientat spre rezultate;
− orientat spre personal.
După eficiență, stilurile de conducere se clasifică în:
− stiluri eficiente (organizatorul, participativul, întreprinzătorul realistul, maximalistul);
− stiluri neeficiente (birocratul, paternalistul, tehnocratul, oportunistul, utopistul).
În filozofia conducerii se au în vedere cele trei teorii :
Teoria X, care presupune:
− oamenii obișnuiți sunt, prin natura lor, indolenți, făra ambiție, egoiști, tinzând să muncească cât mai puțin deci oamenii trebuie constrânși, controlați, amenințați, penalizați pentru a-i determina să muncească în vederea realizării obiectivelor propuse;
− persoanele de condiție medie să fie dirijate evitând responsabilitățile fiind dominate de nevoia de securitate.
Teoria Y apreciază că:
− oamenii își pot învesti energia fizică și mentală cu aceeași ușurință cum o fac în domeniul distracției și al odihnei;
− oamenii dispun de autocontrol și își asumă responsabilități.
Teoria Z este de fapt o combinație a celor două teorii de mai sus, a celor două sisteme reprezentative din S.U.A. și Japonia, adică o mai bună armonie dintre individ și organizație, cu beneficii de ambele părți cu o productivitate deosebită a organizației.
Conducătorul nu poate întruni toate calitățile necesare pentru a lucra în orice gen de activitate, deci trebuie să-și formeze o echipă de conducere pentru a se completa reciproc. Regulile de bază în funcționarea echipei sunt:
− definirea scopului echipei;
− orientarea noilor membrii;
− scoaterea celor care nu corespund;
− atribuirea rolurilor în echipă;
− studierea cauzelor insuccesului.
Conducerea trebuie să țină seama de teoria lui PARETO, conform căreia 20% din personalul organizației rezolvă 80% din problemele acesteia.
Comunicarea este un alt instrument important pe care trebuie să-l cunoască foarte bine orice șef, întrucât cuvintele constituie ”acele droguri folosite de oameni” în munca de conducere.
Vorbirea este o formă de comunicare a sufletului, iar tonul vocii face muzica, care atrage sau respinge interlocutorul. De reținut că „ceea ce gândește mintea se oglindește în gesturile noastre”, adică realitatea și cum atenția unui om rezistă mai mult de 30 de secunde asupra unui lucru, liderul (profesorul) trebuie sa aprecieze corect modalitatea de transmitere a ideii.
Specialiștii în domeniu mai apreciază că prima impresie despre cineva se realizează în primele 90 de secunde ale întâlnirii, iar zâmbetul reprezintă confirmarea spre dialog al unui partener. Mehrabain, un cercetător din S.U.A. aprecia că interlocutorii
sunt impresionați de:
− cuvinte în proporție de 8%;
− intonație în proporție de 23%;
− limbajul corpului în proporție de 69%.
O problemă aparte o constituie comunicarea în organizațiile militare sau profesionale unde, conform unui studiu, șefii utilizează până la 80% din timpul de muncă pentru comunicare. Atenție la tonul ridicat al comunicării care poate bloca total dialogul. Arta de a comunica este un proces natural, o abilitate, ea se poate învăța, perfecționa în decursul vieții și activității profesionale.
− calitatea maximă;
− formarea echipei;
− scopurile organizatorice să devină constituție.
Atenție la motivarea oamenilor, ținând cont de ierarhia nevoilor (Maslow).
Atenție la concentrarea șefilor pe prezent pentru care sunt recompensați și nu pe viitor pentru care sunt de regulă pedepsiți, iar șefii riscă să devină „morți profesional”, stăpâniți de rutină,
îmbătrâniți prematur, atrofiați încetul cu încetul în ce privește lupta, competiția, veșnica nemulțumire a omului de perfecționare.
În acest sens, a se vedea studiile psihologice effectuate care au demonstrat o anume „izolare” a indivizilor care depășesc vârsta de 50 de ani și care abandonează mai ușor „lupta”, nu mai
acceptă schimbarea, provocarea viitorului, necunoscutul, adică în final are loc o prăbușire a certitudinilor conducătorului. Toffler aprecia că organizația viitorului, denumită adhocrație, presupune apariția unor persoane marcate de nervozitate, anxietate, pierderea echilibrului personal, în general, o capacitate scăzută a oamenilor de a ține pasul cu schimbările, o relație de muncă deteriorată.
Concluzionând, apreciem că viitorul managementului general, al conducerii este o problemă de mare actualitate și se va concretiza prin următoarele:
− se va menține structura ierarhică;
− managementul relațiilor va fi la mare preț;
− pregătirea managerilor de carieră a devenit deja o afacere în sine;
− conducătorii eficienții vor fi foarte prețuiți.
Liderii noi vor avea succes dacă vor:
− evita izolarea;
− încuraja învățarea;
− sprijini oamenii;
− folosi puterea creierelor membrilor organizației;
− accepta provocările confruntărilor de idei.
Conceptul de conducere dobândește noi semnificații.
3.3. STRESUL ȘI FRUSTAREA
Fiecare dintre noi reacționează în mod diferit în fața stresului: crize de angoasă și migrene, pentru unii, insomnie și pierderea respectului de sine, pentru alții. Stresul se manifestă
diferit la femei și la bărbați: femeile se închid în ele și suferă de depresie, iar bărbații au tendința să dezvolte agresivitate și dependență.
Oricare dintre noi își dorește o viață împlinită, plină de bucurie, de satisfacție personală și profesională. Persoanele pentru care toate acestea nu rămân un simplu deziderat sunt sănătoase fizic și psihic, cu un bun echilibru interior, au o părere bună despre ele (stimă de sine), nu-și subestimează, dar nici nu-și supraestimează capacitățile, pot face față „din mers“ dezamăgirilor, își pot accepta propriile defecte, pot avea o atitudine tolerantă față de ele și față de alții și pot face haz cu ușurință de propria lor persoană, se simt capabile să facă față în cele mai multe situații, nu se lasă copleșite de propriile emoții: teamă, supărare, dragoste, gelozie, vinovăție sau griji, se bucură de lucruri simple, de întâmplări cotidiene.
Însă, pe cei mai mulți dintre noi, ritmul vieții moderne i-a angrenat într-un fel de cursă contra-cronometru căreia cu greu îi pot face față. Ne simțim asaltați, agresați chiar, de o mulțime de solicitări, cărora nu le mai putem face față cu ajutorul resurselor de care dispunem. Inevitabilul nu întârzie să apară, sub forma epuizării, a bolilor de tot felul, a depresiei, a pierderii interesului față de viață, a stresului.
3.3.1 Stresul
Stresul se referă atât la situația, factorul care amenință pe cineva, cât și la starea fizică și psihică ce rezultă. Conflictele se nasc atunci când, simultan, apar mai multe tendințe în relație cu diferite alternative și când intensitatea lor e relativ egală. K. Lewin a descris trei tipuri de conflicte posibile:
− evitare – evitare, când ambele alternative sunt negative;
− apropiere – evitare;
− apropiere – apropiere.
Când ne aflăm în fața unei situații stresante, ar fi în folosul nostru să facem o autoanaliză sinceră și corectă, care să ne ajute să identificăm ce anume declanșează sentimentele de frustrare și de anxietate, prin înregistrarea evenimentelor mici sau mari care ne supără pe parcursul zilei, a emoțiilor prin care am trecut (cum ar fi furie sau anxietate) și a gândurilor sugestive. Ar trebui să gândim diferit: nu întotdeauna există posibilitatea de a schimba mediu înconjurător, dar putem să schimbăm modul de a-l vedea, de a-l interpreta. Examinând lista nemulțumirilor, vom constata că unele vor fi ușor de remediat, în schimb, altele vor necesita mai mult effort și inventivitate pentru rezolvare.
Printre tehnicile la care putem apela, abordate însă cu ajutorul unui personal specializat, se numără: conservarea energiei, tehnicile de relaxare și vizualizare mentală, concentrarea
și auto-hipnoza. Acupunctura și homeopatia, alături de meditație și exercițiile de respirație s-au dovedit a fi foarte eficiente în controlarea stresului. Nu trebuie neglijată distracția și, mai ales, odihna, exercițiile fizice, plimbările în aer liber, contactul cu
persoanele optimiste, cu cei dragi, lecturile plăcute, muzica, respectarea zilelor de odihnă din weekend și a concediilor. Este important pentru sănătate să avem o atitudine optimistă.
Pozitivismul, în modul de gândire, permite funcționarea corectă a sistemului imunitar, care devine mai rezistent la agresiunile microbiene. De mai mult timp, anumiți cercetători încearcă să perceapă relația dintre corpul uman și spirit. Astfel, mai multe studii corelează gândurile negative cu un risc mai ridicat la îmbolnăviri, iar gândurile pozitive cu o mai bună protecție a sistemului imunitar. Viața sănătoasă înseamnă, de fapt, bucuria de a trăi!
3.3.2 Frustrarea
Uneori trecem liniștiți prin diferite etape ale vieții, suntem mulțumiți de noi, ni se pare că totul este cam la locul lui sau pe cale de a deveni astfel. Dar dintr-o dată, fără nici un fel de avertizare, aspectul pașnic al lucrurilor se transformă și nemulțumirea începe să își facă apariția, o nemulțumire găunoasă, căreia nu reușim să îi găsim o rezolvare. Simțim că am pierdut controlul, că nu mai depindem de noi, ci de o soartă care nu mai lucrează în favoarea
noastră. Și atunci, apare acest neplăcut sentiment de frustrare care nu te poate duce nicăieri, care nu te ajută să ajungi la o rezolvare, care, din contră, duce inevitabil la starea de stres. Dacă am reuși să îl deconstruim în toate componentele sale l-am putea combate
pentru a ne putea întoarce la savurarea, netulburată de încruntare, a cafelei de dimineață.
Este evident că am avea numai de câștigat dacă am face efortul de a preveni stresul personal și de a găsi soluțiile cele mai bune pentru stabilirea echilibrului interior, pentru a înfrunta viața
cotidiană prin disciplinarea propriei personalități.
Frustrarea este legată de un lucru care te aștepți să se întâmple, dar fără a avea o justificare pe care să o poți înțelege, și astfel liniști, nu are loc. Frustrat devii când ți se pare drept, normal, ca prezentul să evolueze într-o anumită direcție, însă te înșeli. Prin
urmare, frustrat nu poți fi decât prin combinația a două elemente: o speranță neîmplinită și un sentiment de îndreptățire. Dacă suntem frustrați simțim că ni s-a furat ceva, chit că ni s-a furat ceva ce încă nici nu aveam, dar ni s-a furat un viitor care era atât de sigur încât îl trăiam încă de pe acum.
Frustrarea este o emoție negativă care apare atunci când un obstacol exterior, eveniment sau persoană, ne împiedică să ne atingem scopurile. O explicație originală a apariției frustrării o oferă Ellen J. Langer, profesor de psihologie la Universitatea Harvard: «frustrarea provine din decalajul creat între așteptările noastre și rezultatul real al unei acțiuni». Ea intervine atunci când rezultatul real este sub așteptările noastre.
Frustrarea desemnează două fenomene: fie împiedicarea cuiva să-și realizeze un drept sau o dorință, fie starea psihică ce rezultă din acest blocaj. Prin blocaj se înțelege un obstacol care
este recunoscut și este trăit ca atare de persoana respectivă. Există blocaje (bariere) subiective (ce țin de persoana frustrată) și obiective. De asemenea, ele pot avea un caracter permanent (de exemplu, vederea mai slabă) sau temporar.
3.4. FACTORI MODERATORI AI STRESULUI OCUPAȚIONAL LA MILITARI ȘI POLIȚIȘTI
Nu există vreun sector al vieții umane complet lipsit d stres. Însă în anumite domenii acesta este prezent cu mult peste limitele rezonabile; cauzele principale derivă din creșterea continu a solicitărilor profesionale, prin complexitatea sarcinilor de rezolva și prin expectațiile societății, mereu sporite. Colectivitățile umane, cu rare excepții, se confruntă c variate probleme sociale, economice, etnice, religioase, din ce î ce mai complexe și mai dificil de soluționat. În acest context, mediile militare se caracterizează printr-o încărcătură psihică
bazală superioară mediei altor sfere de activitate, peste care se suprapune stresul acut din anumite perioade.
Din punct de vedere psihologic, munca face parte din trebuințele fundamentale ale omului, corespunzând nevoii de realizare, nevoii de performanță, recompensată prin satisfacția rezultatelor obținute. Ea reprezintă instrumentul principal al formării personalității umane. Stresul profesional este determinat de impactul omului cu procesul muncii fizice și intelectuale, în special în cadrul unei organizații.
Prin extensie putem vorbi chiar despre existența unui stres organizațional (Khan, Wolfe, Quin, Snoek,1964). Esența termenului a fost surprinsă prin definiția stresului ocupațional ca «un fenomen pluricauzal și individului într-o anumită situație de muncă manifestat prin dezechilibrul dintre solicitările impuse de muncă și capacitatea obiectivă sau doar subiectivă a persoanei de a le face față».
Organizațiile militare constituie structuri sociale aparte. Nevoia adaptării suple la noile solicitări și mai ales cea a rezolvării eficiente a problemelor din ce în ce mai numeroase, specifice oricăror organizații care se doresc viabile, se lovesc și sunt subminate sistematic de preluarea și perpetuarea unui cadru regulamentar/legislativ de multe ori rigid.
Adaptarea specifică la acest cadru presupune renunțarea conștientă și deliberată la o
parte din propria individualitate, la o anumită libertate decizională și la libera inițiativă, iar pentru persoanele care nu-și asumă aceste particularități, ba mai mult le resimt disproporționat sau eronat, stresul ocupațional nu va întârzia să apară.
3.4.1 Factori mediatori ai stresului
Personalitatea
Conform studiilor (Liță Ș., Calotă M., 2003), personalitatea este un factor important ce determină starea sănătății și filtrează efectele psihologice ale diferitelor situații. Deși nu se înțelege perfect cum personalitatea mediază aceste consecințe, totuși este clar că experiențele stresante și modul cum oamenii se comportă în aceste situații au un important rol explicativ (Bolger&Schilling, 1991 apud Liță&Calotă, 2003). În contrast cu abordarea marilor evenimente stresante, în ultimul timp o atenție considerabilă a fost acestea îl pot avea asupra funcționării psihice. În 1995, Bolger și Zuckerman, studiind rolul predispozițiilor personale în adaptarea la situațiile stresante, au arătat că personalitatea poate influența atât expunerea la evenimentele stresante, cât și reacția la acestea, iar aceste procese pot explica modul în care personalitatea mediază repercusiunile psihologice ale evenimentelor solicitante. Ei au afirmat că diferențele individuale de reacție la agenții stresori se pot datora atât alegerii diferitelor strategii de adaptare, cât și eficienței acestor strategii.
Alegerea mediului de activitate profesională se face de regulă conștient, după criterii financiare, expectații sociale și de bunăstare somato-psihică. Cu atât mai mult pentru militari, îndeplinirea acestor criterii și asumarea conștientă și precoce a unor restricții reprezintă veritabile strategii de coping; chiar dacă apar disfuncții și stări de supra- sau sub-solicitare, reacțiile psihocomportamentale și fiziopatologice rămân la niveluri rezonabile.
Totuși, s-a constatat că ofițerii de poliție sunt supuși unui stres mai accentuat decât restul populației; chiar dacă au o robustețe fizică și psihică nativă, alături de cea dobândită prin antrenament, personalitatea și comportamentul le sunt «subminate» de repetatele expuneri la stresul acut sau cronic. Pattern-ul comportamental pentru ofițerii de poliție expuși stresului ocupațional este dominat de neuroticism și extraversiune; se va avea în vedere faptul că situația favorabilă este aceea în care, după repetate confruntări cu factorii de stres, se produce o «imunizare socială» față de stimulii agresivi din mediu. Se poate astfel dobândi, pe fondul unei personalități adecvate, rezistența caracterizată prin angajament, locul controlului intern și propensiunea pentru schimbare. În acest sens, se subliniază că anumite trăsături de personalitate cum ar fi gustul pentru risc, implicare extremă în muncă și viața socială, stăpânirea de sine, toleranță nativă spre incertitudine, ambiguitate și frustrare, stabilitatea și satisfacția conjugală, suportul social realizat de familie și alți componenți ai colectivelor ocupaționale, explică rezistența anumitor persoane la stres. Ca exemplu, cel caracterizat de o astfel de personalitate nu va privi o mutare ca un insucces, ci ca o situație stimulatoare și pregătitoare pentru noi experiențe sau chiar succese profesionale ulterioare!
Tipul comportamental
Pe lângă personalitate și locul controlului, tipul comportamental reprezintă un alt factor moderator al stresului ocupațional. Cercetări americane mai vechi au permis clasificarea indivizilor în următoarele categorii comportamentale: A, B și C.
Caracteristicile esențiale ale tipului A de comportament sunt: vorbire accelerată, nerăbdătoare, explozivă, ritm de viață debordant și neobosit, ostilitate, permanentă nemulțumire, atitudine provocatoare, dominatoare. De regulă, sunt predispuși afecțiunilor coronariene, până la stadiul de infarct miocardic. Sunt adesea evident valorizați la locul de muncă, mai ales pentru că nu se menajează și susțin o activitate intensă timp îndelungat și cu bune rezultate; tind spre succes, largă recunoaștere și prosperitate, adesea manifestând agresivitate. Partea negativă este reprezentată de inevitabila confruntare cu diverși stresori, ca și disconfortul accentuat de percepția eronată și adesea exagerată a unor semnale din mediu, inclusiv cel ocupațional. Evaluarea parțial eronată, uneori distorsionată a situațiilor ocupaționale, mai ales din perspectivă temporală, duce la minimalizarea necesităților de odihnă și refacere. Într-o instituție militară, rigidă în primul rând datorită piramidei ierarhice, constrângerile interne constituțional caracteristice tipului de comportament reprezintă aproape întotdeauna factori predispozanți în escaladarea stresului profesional. Paradoxal, atât cei cu bune rezultate profesionale, cât și cei mai puțin eficienți, pot ajunge să suporte consecințele stresului, inclusiv ca urmare a tipului lor comportamental; primii au avantajul că aprecierile pozitive ale comandanților și superiorilor le favorizează găsirea unor metode eficiente de coping.
Tipul comportamental B are caracteristici opuse precedentului, iar efectele negative ale stresului asupra sănătății se concretizează mai ales prin apariția HTA (datorită dificultăților de comunicare), afecțiunilor de tip nevrotic.
Similar, indivizii cu tip comportamental C sunt predispuși la afecțiuni neoplazice și ulceroase și chiar în situații nepatologice manifestă un pronunțat potențial dezadaptativ. Consecințele în timp pentru un militar aflat în această situație sunt dintre cele mai defavorabile, pe de o parte datorită degradării ireversibile a stării de sănătate, iar pe de alta, rezultatele profesionale modeste îl expun sancțiunilor, până la cea a trecerii în rezervă.
În context, un factor perturbator larg răspândit atât în timp de pace, cât și în situații conflictuale este frica. Principial, frica se constituie într-un factor mobilizator și protector prin vigilența pe care o induce. În anumite limite și direct proporțional cu factorul declanșator, este un fenomen natural. Dacă însă se accentuează ca intensitate și durată, frica va fragiliza rezistența psihică a persoanei, devenind contraproductivă. Mai ales pentru efectivele M.A.I., care sunt adesea confruntate cu situații inedite, preponderentă devine frica anticipativă, cu efecte mai deranjante decât cea declanșată de un pericol real, cunoscut, concret.
Speculând potențialul negativ suplimentar cauzat de incertitudine, de regulă, în confruntările cu infractorii sau grupurile crimei organizate, se supralicitează prin metode dezinformative, încercându-se discreditarea șefilor și neîncrederea în colegi. Nu întâmplător, un mare comandant afirma că printre primele victime ale unor confruntări militare sau asimilate lor este adevărul!
Specialitatea militară
Literatura în domeniu este redusă în privința datelo referitoare la stresul ocupațional atât datorită confidențialități pentru societatea civilă a multor aspecte interne, cât și prin
cultivarea imaginii de militar apt și dispus a suporta firesc toate privațiunile serviciului. Dacă manifestă slăbiciune se expune atât intern, cât și în confruntările cu infractorii; preferă deci să
minimalizeze disconfortul cauzat de o anumită față a muncii sale, cel puțin până în momentul apariției problemelor semnificative.
Orientările actuale se îndepărtează de aceste cutume și, luând ca bază un studiu pe un lot al poliției britanice, s-a concluzionat că stresul profesional nu trebuie neglijat, primul pas fiind acela al recunoașterii existenței sale; în caz contrar, sub aparența controlului, evenimente nedorite pot izbucni oricând, cu consecința scăderii capacității de luptă și chiar a discreditării unor colective sau persoane în fața comunității. Datele general valabile tuturor polițiilor sub aspectul situațiilor generatoare de stres supraliminal sunt: expunerea permanentă la pericol, aversiunea manifestată de anumite categorii de persoane, dificultăți de comunicare, ambiguități și conflicte de rol, relații încordate cu staff-ul, dificultăți familiale, inclusiv de ordin material etc.
Pompierii militari sunt mult mai expuși noxelor, pericolului de explozie și arsură, șocurilor produse de imaginea unor politraumatizați sau victimelor mutilate, riscurilor activităților desfășurate la mare înălțime etc. Jandarmii sunt, de regulă, confruntați cu mase mari de indivizi, mai mult sau mai puțin violenți, fiind nevoiți să înfrunte intemperii timp îndelungat și să execute misiuni dificile, solicitante precum intervenția la restabilirea ordinii publice, paza unor obiective speciale, de importanță deosebită/risc crescut.
Motivația și coping-ul
În consens cu rezultatele cercetărilor efectuate de Maddi (1979), Scheier și Carver (1985), Hull, Treuren și Virnelli (1987), puterea motivației este menită să mobilizeze și să întrețină travaliul profesional, cu scăderea în același timp a stresului profesional, realizându-se astfel un eficient coping organizațional, stabil și durabil. Pentru o anumită persoană, nivelul perceput al stresului este intrinsec legat de percepția asupra calității vieții și în particular bunăstării, cu componentele sale mai importante: afectivă, cognitivă, volițională și de sănătate somato-psihică. Mai ales pentru cadrele din sistemul național de apărare, o excelentă metodă antistres este menținerea unei motivații focalizate pe problemă, corelată pe cât posibil cu satisfacția profesională, urmare a validării eforturilor personale și de grup. Se constată experimentarea diferitelor de coping, cum ar fi cel orientat pe problemă / orientat pe emoție; coping individual / coping organizațional.
În acest sens studiul făcut de Maior C. (2003) enunță ca deziderate antistres cu componentă preponderent managerială: reducerea suprasolicitării în activitatea curentă printr-o mai bună organizare a activității, abordarea mai realistă a activităților de îndrumare și control, creșterea ariei de decidenți, dar pe niveluri clare și potrivit competențelor, flexibilizarea structurilor, profesionalizarea eșaloanelor ierarhice ș.a.
Suportul social
Problematica suportului social a fost investigată privitor la definiția, originea, mecanismele, susținerea și consecințele suportului social; s-au demonstrat efectele benefice mentale și
fizice ale exercitării acestuia, cu formele cele mai importante: emoțional, instrumental, informațional, motivațional. Nu s-a demonstrat fără echivoc dacă suportul social se constituie într-un factor protectiv direct pentru prezervarea sănătății sau reprezintă doar un factor adjuvant, moderator; în situația stresului major, efectele benefice ale suportului social nu se validează, rezultatele fiind minime. Autorii anterior menționați au constatat că, într-o instituție militară, personalul cu grade superioare, situați pe funcții de comandă adoptă stiluri comportamentale cu scop de coping potrivit poziției lor ierarhice, diferențiat față de egali, superiori sau inferiori. Prin urmare, sunt situații de excepție în care, printr-un management particular al stresului, prin mijloacele proprii strategiilor de coping pe care le pot controla, aceștia, paradoxal, reușesc o anumită relaxare chiar în mijlocul colectivelor pe care le conduc și în timpul activităților profesionale desfășurate chiar în timpul zilelor oficial libere; percepția subordonaților de regulă este diferită.
Antecedente pozitive în confruntarea cu stările de stres (starea de „antrenament”)
Luptătorul sau militarul care acționează pentru îndeplinirea unor misiuni specifice, încă din perioada de antrenament, se confruntă cu situații specifice, solicitante tocmai pentru a înțelege, cunoaște, sesiza simptomele apariției stresului și să fie în măsură să răspundă cu succes în diferite situații.
Este adevărat și faptul că, uneori este extrem de greu să se modeleze scenarii situaționale similare celor dintr-o misiune reală, dar oricum, indiferent de gradul de asemănare dintre simulat și real, aceste scenarii trebuie concepute și experimentate. Misiunea conceperii acestor scenarii situaționale îi revine unui colectiv interdisciplinar în care trebuie să intre atât instructori specialiști în diverse forme de pregătire (de preferință unii care au participat anterior la misiuni similare), dar și psihologi, medici sau pedagogi.
În ceea ce privește problema gestionării stresului, modalitatea de lucru cea mai eficientă este ca după terminarea fiecărei ședințe de pregătire să se discute cu membrii echipei speciale despre cum au perceput, simțit, gândit și comportat în timpul antrenamentului. Astfel, aceștia învață într-o manieră activă despre efectele stresului în plan fiziologic, cognitiv, emoțional și comportamental în diferitele faze ale reacției organismului față de agenții stresori.
Se conștientizează faptul că aceste categorii de efecte au apărut la toți membrii echipei, dar au căpătat particularități distincte la fiecare în parte. De asemenea, se discută despre modalitățile utilizate de fiecare individ pentru a face față cerințelor situației.
3.5. MODALITĂȚI DE CONTROL AL STRESULUI ÎN MEDIUL MILITAR
Problematica stresului, odată cu intrarea în noul secol, nu și-a pierdut din actualitate. Dimpotrivă, într-o lume în permanentă mișcare, schimbare, activă, dinamică, competitivă, suprasaturată informațional și tehnologic, oamenii par să își găsească din ce în ce mai greu mecanisme adaptative adecvate. Se vorbește din ce în ce mai mult nu doar de indivizi stresați, ci și de grupuri stresate, organizații și instituții stresate, colectivități stresate.
Mediul militar este unul extrem de stresant, caracteristică indusă de însăși trăsăturile organizației: instituție birocratică cu o structură ierarhică bazată pe relații de putere, predominanța relațiilor formale asupra celor personale, normalizarea strictă a tuturor activităților. Dincolo de aceste caracteristici ale mediului militar, cauzatoare de stres organizațional, problematica stresului în mediul militar trebuie corelată și interpretată însă îndeosebi din perspectiva scopului fundamental al instituției. Dată fiind diversitatea foarte mare a acestor misiuni și, implicit a solicitărilor cu care se confruntă personalul, se naște, firesc, întrebarea dacă este posibil un model general care să permită gestionarea stresului aferent acestei varietăți de situații. Răspunsul nu poate fi decât pozitiv, dacă se pleacă de la premisa că acest model va trebui să propună un cadru pentru desfășurarea acestei activități importante .
Specialiștii militari au elaborat mai multe modele teoretice care descriu procesele ce duc la trăirea și experimentarea stresului de către indivizi. Un model larg acceptat de către specialiștii militari în domeniu este cel propus de Roger G. Green (1998, model în care un rol central îl joacă evaluările făcute de militari privind cerințele misiunii și a deprinderilor / abilităților pe care aceștia simt că le posedă pentru a îndeplini misiunea respectivă).
3.5.1. Etapele gestionării stresului
Înaintea misiunii
a) Studierea în detaliu a caracteristicilor misiunii și a solicitărilor în plan psiho comportamental aferente acesteia Analiza detaliată a misiunii este una dintre condițiile sinequa- non ale reușitei acesteia. Punctul vulnerabil al acestei etape
este tocmai traducerea elementelor specifice ale unei misiuni (grad
de periculozitate, durată, intensitate, parametri spațio-temporali etc.) în planul psiho-comportamental al celor care iau parte la misiune (la ce solicitări sunt supuși militarii în plan fizic, cognitiv, emoțional și comportamental). Identificarea stresorilor potențial aferenți unei misiuni trebuie să fie o sarcină cheie în timpul acestei etape.
De exemplu, pentru misiunile antiteroriste, posibilii factori de stres (ce rezultă din condițiile de acțiune și efectul posibil) ar fi:
1) stresori de natură psihologică (percepția câmpului de luptă – cadavre, răniți, persoane aflate în panică; anticiparea posibilității de a fi rănit sau ucis; anticiparea posibilității de a fi capturat, executat; anticiparea posibilității de a fi identificat și de a suferi represalii ulterioare – personal, familie; posibilitatea săvârșirii unor erori: uciderea unui coleg sau a persoanelor inocente, eșecul misiunii etc.);
2) stresori de natură psihofiziologică (suprastimulare sau substimulare informațională; zgomotul informațional; zgomotul sonic, stimuli vizuali de intensitate crescută; traumatisme fizice, contactul cu substanțe nocive; expunere temporară sau cvasipermanentă la condiții meteo-climaterice ostile: căldură, umiditate, frig, intemperii; suprasolicitare fizică (efor fizic); 3) stresori de natură situațională (situația de așteptare, capturarea de către
elementele ostile, supunerea la presiuni sau torturi, rănirea gravă, izolarea).
Pentru misiunile internaționale, există trei tipuri principal de stresori, și anume:
stresori legați de individ (starea sănătății, toleranța la stres, experiența personală prealabilă în astfel de misiuni, atitudinea și expectațiile față de misiune, atitudinea față de organizație, încrederea în sine, încrederea în partenerul de viață);
stresori legați de separarea de familie (timpul de pregătire, experiența de separare anterioară, atitudinea familiei față de misiune, evenimente de familie importante în timpul separării, încrederea în sistemul de suport social de care va beneficia familia);
stresori legați de misiunea propriu – zisă (natura, ambiguitatea, durata misiunii, diferențele culturale, condițiile de viață și de muncă, condițiile geo-climaterice, încrederea în lideri,plictiseala, confruntarea directă cu pericolul, diferite boli, lipsa informațiilor).
Green menționează că, pornindu-se de la acești stresori potențiali, se pot prefigura criteriile care trebuie să stea la baza selecției personalului destinat să ia parte la misiune.
b) Selecția personalului
Problema selecției nu este nicidecum simplă, ea trebuind să ia în calcul nu doar dimensiunea somatică (sănătate și dezvoltare senzorio-motorie peste medie), dar mai ales cea psihologică cu tot ceea ce cuprinde ea (inteligență generală, echilibru energetic și afectiv, integritate morală, dezirabilitate valorică, motivație pozitivă și voință constructivă, abilități relaționale).
Desigur nu poate fi ignorată nici dimensiunea socială cu aspectele ei cele mai semnificative: mediul și grupul de origine, problemele familiale și de cuplu.
De asemenea, selecția trebuie să aibă în vedere specificul misiunilor și activităților care vor trebui îndeplinite. Astfel, de exemplu, în Jandarmerie, militarii pot fi angrenați în misiuni diverse începând cu paza temporară sau permanentă a unor obiective, trecând la misiuni de intervenție în forță pentru restabilirea ordinii publice, menținerea ordinii publice, misiuni de cercetare și investigare și misiuni speciale. Desigur, se poate vorbi de anumite
calități comune pentru toate misiunile principale sau chiar de un profil ideal care să corespundă tuturor cerințelor.
Este însă important să se țină seama de faptul că misiunile respective, prin specificul lor, solicită anumite calități la un anumit nivel în funcție de o anumită situație sau moment. Astfel, unele trăsături și calități pot fi activate la maxim, pe când altele nu. Mai mult, chiar în practică este dificil de găsit persoane care să dispună de toate calitățile respective la nivelul cel mai ridicat. De aceea trebuie să fie selectate aspectele de personalitate care îi permit militarului să depășească situațiile critice și să învețe din propria experiență. Concret, aceasta constă în atribuirea de etichete care să descrie un profil de personalitate adecvat, dar în același timp să fie operaționale, adică să poată fi obiectivate prin probele psihologice. Este însă important să se stabilească măsura în care un anumit factor psihic influențează desfășurarea unei anume misiuni. Nu doar găsirea unor instrumente care să surprindă în mod
adecvat aspectele de natură psihologică, dar și concentrarea și adaptarea acestora astfel încât să ofere o imagine coerentă, o concepție unitară și, nu în ultimul rând, o cât mai mare economicitate a activității de evaluare psihologică reprezintă provocări pe linie profesională pentru orice specialist în domeniu. După finalizarea etapei de selecție psihologică, urmează
etapa de pregătire a personalului selectat.
c) Pregătirea personalului
Această etapă, de durată variabilă, în funcție de timpul avut la dispoziție, trebuie să asigure un program de pregătire intens, complex, diversificat și cât mai apropiat de condițiile misiunii și care să modeleze sarcinile ce trebuie îndeplinite pe durata acesteia. Principiul de la care se pleacă în stabilirea duratei, conținutului și formelor pregătirii este că o oră de antrenament practic valorează mai mult decât zece ore de pregătire teoretică. Din păcate, deseori, din diverse considerente se uită acest principiu pedagogic fundamental pentru orice tip de activitate de învățare.
Bineînțeles, diferența fundamentală între un scenariu real și unul modelat constă în faptul că în al doilea caz militarii știu că ei acționează ca și cum situația ar fi reală, știu că viața lor nu este în pericol. Prin urmare, stresul experimentat în astfel de situații simulate este mai mic decât în situații reale. Totuși, de multe ori acest neajuns este contrabalansat de conștientizarea de către militari a faptului că acțiunile lor sunt observate și evaluate, ceea ce induce acestora un stres suplimentar.
Pe de altă parte, este adevărat și faptul că uneori este extrem de greu să modelezi scenarii situaționale similare celor dintr-o misiune reală, dar oricum, indiferent de gradul de asemănare dintre simulat și real, aceste scenarii trebuie concepute și experimentate. Misiunea conceperii acestor scenarii situaționale îi revine unui colectiv interdisciplinar în care trebuie să intre atât instructori specialiști în diverse forme de pregătire (de preferință unii care au participat anterior la misiuni similare), dar și psihologi, medici sau pedagogi.
În ceea ce privește problema gestionării stresului, modalitatea de lucru cea mai eficientă este ca după terminarea fiecărei ședințe de pregătire să se discute cu membrii echipei despre cum au perceput, simțit, gândit și comportat în timpul antrenamentului. Astfel, militarii învață într-o manieră activă despre efectele stresului în plan fiziologic, cognitiv, emoțional și comportamental în diferitele faze ale reacției organismului față de agenții stresori (faza de alarmă, de rezistență, de epuizare). Se conștientizează faptul că aceste categorii de efecte au apărut la toți membrii echipei, dar au căpătat particularități distincte la fiecare în parte. De asemenea, se discută despre modalitățile utilizate de fiecare individ pentru a face față cerințelor situației. Se învață sau se perfecționează apoi diferite tehnici de autocontrol a stresului (controlul respirației, imaginație dirijată, autosugestie etc.).
Un rol deosebit de important trebuie să se acorde în această etapă pregătirii liderului echipei întrucât rolul acestuia va fi esențial în îndeplinirea cu succes a misiunii. Liderul este principalul agent al autogestionării și gestionării stresului în echipa sa. El trebuie să fie în stare să identifice principalele semne ale apariției stresului la colegii săi, să recunoască patternurile comportamentale greșite ale acestora, să cunoască modalitățile de intervenție în fiecare caz în parte.
Cunoașterea modalităților de menținere a coeziunii echipei, perfecționarea abilităților de comunicare, constituie alte două direcții principale pe care trebuie să se axeze pregătirea liderului.
A doua etapa este cea in timpul misiunii. Gestionarea stresului în această etapă se identifică cu autogestionarea acestuia. Membrii echipei acționează și trebuie
să-și activeze modelele comportamentale însușite și perfecționate în timpul etapei de pregătire ceea ce nu este deloc ușor, orice greșeală putând fi fatală. În plus, în misiuni apare și elementul de imprevizibil, ceea ce reclamă noi patternuri comportamentale și flexibilitate adaptativă. Rolul liderului și al coeziunii colectivului este esențial pentru surmontarea dificultăților și reprezintă cheia îndeplinirii cu succes a misiunii.
A treia etapa este cea de după misiune. Este o etapă care se omite adesea, considerându-se că după îndeplinirea misiunii, aceasta s-a și încheiat. De multe ori nu se mai ia în considerare nevoia de catharsis a celor ce au participat la misiune. Debriefingul psihologic este recomandat pentru descărcarea experiențelor personale trăite de militari în timpul
misiunii. Această întâlnire de grup are un rol triplu: profilactic, diagnostic și terapeutic însă este necesar ca această ședință să aibă loc sub îndrumarea unui specialist (psiholog) care stăpânește această tehnică complexă și cât mai curând posibil după întoarcerea militarilor din misiune.
După cum se observă, activitatea de gestionare a stresului este una laborioasă și continuă, cu mai multe etape interdependente. Desfășurarea normală a acestei activități reclamă existența unui cadru normativ și instituțional bine pus la punct, care să stabilească reglementările necesare cu privire la cine trebuie să o gestioneze, ce, cum, când și unde trebuie să se acționeze.
Asistența psihologică, selecția persoanelor potrivite pentru anumite funcții, configurarea dezvoltării organizațiilor militare reprezintă, în ultimă instanță, tot activități de management al stresului. Din această perspectivă, rolul psihologiei militare și a psihologului militar trebuie reconsiderate.
În viitor, organizațiile care vor avea cele mai multe șanse de reușită vor fi cele care îi vor ajuta pe oameni să facă față stresului și care vor ști să-și organizeze mediul profesional astfel încât să fie în cea mai mare măsură adaptat aptitudinilor și aspirațiilor umane.
De aceea, este de dorit să acționăm astfel încât munca să fie locul de construire a persoanei noastre și nu de distrugere a sa.
3.6. CARACTERISTICILE, STRUCTURA ANTRENAMENTULUI PSIHOLOGIC SI ANTRENAMENTELE PSIHOLOGICE IN CONDITII DE STRES
Antrenamentul reprezintă o metodă instituțională de formare prin interînvățare mijlocită de grup. Lewin și colaboratorii săi Benne și Bradford (1946) sunt cei care au pus bazele traininggroup-ului vizând: „promovarea unui spirit de cercetare și experimentare în domeniul relațiilor sociale, a dorinței de autoinformare cu privire la propria comportare în contextul social; o sporire a sensibilității față de comportamentul altora; o autenticitate sporită în relațiile interpersonale, o creștere a capacității de a diagnostica situațiile sociale, ducând la un comportament de colaborare”. „Dicționarul explicativ al limbii române” definește antrenamentul ca proces complex de pregătire al unui sportiv etc. pentru a avea o bună comportare în competițiile sportive, în scopul obținerii unor performanțe. O a doua accepțiune este aceea de exercițiu metodic la care e supus un organ, un aparat sau întregul organism animal în scopul obținerii unei producții superioare.
Nivelul mult prea general la care este abordat antrenamentul necesită o corelare cu latura psihologică ce se constituie ca domeniu de interes în demersul de față. Același dicționar definește psihologicul ca fiind privitor la psihologie sau la fenomenele care fac parte din domeniul ei de cercetare; sufletesc. Combinând aceste două noțiuni obținem antrenamentul psihologic, obținem o definire ca proces complex de pregătire în scopul obținerii unor performanțe a fenomenelor care fac parte din domeniul psihologiei de cercetare. În cazul de față, interesul este reprezentat de definirea antrenamentului psihologic într-o sferă mai restrânsă, specifică mediului militar, a câmpului de luptă. Psihosociologii militari preferă accepțiunea de pregătire psihologică de luptă similară cu antrenamentul psihologic de luptă, definită ca „o parte integrantă a doctrinei militare, a pregătirii profesionale și politice a soldaților, a tuturor comandanților“.
Subsumând studiilor prezentate, antrenamentul psihologic al luptătorului militar poate fi definit drept „totalitatea metodelor și tehnicilor de creștere a rezistenței psihofizice, de limitare a aspectelor psihologice negative care decurg din caracteristicile misiunilor de luptă, cât și de dezvoltare a calităților psihice intelectuale, motivațional afective, volitive, de personalitate și psihosociale”.
Al doilea concept utilizat în antrenamentul psihologic este acela de rezistență psihofizică definită ca fiind capacitatea omului (militarul, luptătorul) de a desfășura o activitate pe o perioadă cât mai îndelungată de timp cu randament maxim, condițiile suportării influenței unui număr variabil de factori fizici și psihosociali, interni și externi. Rezultă că rezistența psihologică este reprezentată de pragul maxim de suportabilitate al factorilor perturbatori ai mediului, prag care odată depășit produce incapacitatea organismului de a se echilibra, de a-și menține forța fizică și psihică.
Rezistența psihologică este influențată de intensitate, dinamică, durată, incertitudine, de condițiile mediului fizic de aspectul câmpului de luptă, de nivelul asigurării trebuințelor fiziologice, de securitate, de condițiile sociale etc. „Rezistența psihică este proprietatea proceselor și produselor psihice ale individului de a-și menține timp îndelungat parametrii funcționali (starea funcțională normală) în condițiile unor factori perturbatori“. Rezistența psihică are în vedere procesele senzorial-perceptive, procesele cognitiv superioare, actele cu caracter psihomotor, stările afective și motivaționale și nu în ultimul rând capacitatea de autoreglare a personalității umane. Premisa de la care pleacă majoritatea tehnicilor și metodelor folosite în psihologie este reprezentată de rolul sugestiei și autosugestiei în optimizarea și performanțializarea componentelor sistemului psihic uman. Termenul de sugestie a fost utilizat pentru prima oară în literatura de specialitate la jumătatea secolului al XVIII-lea de către cercetătorul francez Bertrand și cercetătorul englez Raid ca fiind o explicație a fenomenului hipnotic, extinzându-l apoi ca procedeu prin care o idee este prezentă în creierul individului prin inducție și acceptată de acesta. Holdevici acordă sugestiei semnificația modalității de a influența direct sau indirect gândurile sau acțiunile altei persoane, influență care acționează la nivelul de subconștient, nefiind influențată de instanțele critice ale rațiunii celui influențat.
3.6.1. Caracteristicile antrenamentului psihologic
Definit anterior ca fiind totalitatea metodelor și tehnicilor de creștere a rezistenței psihofizice, de limitare a aspectelor psihologice negative care decurg din caracteristicile misiunilor de luptă, cât și de dezvoltarea calităților psihice intelectuale, motivațional afective, volitive, de personalitate și psihosociale, antrenamentul psihologic al luptătorului antiterorist se constituie ca parte integrantă a întregului proces de pregătire de luptă, rezultantă integratoare a celorlalte laturi ale procesului instructiv-educativ, cât și formă distinctă de pregătire.
Dacă până de curând implicarea cercetărilor psihologice în viața militară s-a limitat, în principiu, la selecția și orientarea profesională, se observă o creștere a interesului pentru lărgirea posibilităților aplicative în domeniul instruirii și formării echipelor de intervenție. Se impune chiar pentru creșterea calității pregătirii psihologice, elaborarea unor metode și procedee speciale cu participarea specialiștilor în domeniu, pentru a se include achizițiile științei psihologice în elaborarea și aplicarea unor programe perfecționate de formare a luptătorilor.
După cum se observă, antrenamentul psihologic nu este un demers lăsat la latitudinea comandanților direcți apelând la cunoștințe empirice, la cunoașterea comună, ci este un demers riguros științific incluzând în proiectarea sa cunoștințe temeinice de psihologie, psihoterapie, sociologie, psihosociologie aplicate la condițiile specifice activității și solicitărilor luptei antiteroriste.
Antrenamentul psihologic se realizează diferențiat în funcție de scopul vizat și de formele sale. Astfel există un antrenament general, care se întinde pe tot parcursul activării luptătorului în grupa de intervenție, vizând sporirea, în general, a capacităților psihologice, cât și un antrenament specializat direcționat pe un tip de misiune în care se încearcă sporirea performanțelor luptătorului într-o misiune bine definită la care urmează să ia parte. Se observă faptul că antrenamentul psihologic se realizează în mod diferențiat, continuu pe o perioadă lungă de timp ținându-se cont de specificul activității și a posibilităților fiecărui militar combatant.
Într-un fel se va desfășura antrenamentul unui lunetist (vizându-se sporirea, în principal, a atenției concentrate, a răbdării, a vitezei de reacție, a preciziei în execuție) și în alt fel cel al luptătorului care pătrunde în imobilul ocupat de teroriști (vizându-se sporirea atenției distributive, discriminarea rapidă și corectă a stimulilor).
Sintetic, putem preciza că antrenamentul psihologic al luptătorulu antiterorist prezint următoarele caracteristici:
• demers planificat;
• este un demers elaborat după norme riguros științifice;
• este diferențiat în funcție de scopul vizat și de particularitățil individuale ale luptătorului;
• se desfășoară pe o perioadă lungă de timp, cuprinzând întreag perioadă de timp în care individul activează în grupele operative de intervenție;
• este parte integrantă a întregului proces instructiv educati desfășurându-se în mod continuu;
• este elaborat în mod specific, diferențiindu-se de alte tipuri d antrenamente psihologice, ținând cont de solicitările domeniului de activitate.
Deși putem spune într-un cuvânt că scopul antrenamentului psihologi al luptătorului militar este performanța trebuiesc precizate problemele car se pot soluționa prin intermediul metodelor utilizate:
1. Elaborarea unui plan mintal ideal de execuție corectă a mișcărilor prin creșterea clarității și preciziei reprezentărilor mișcărilor;
2. Creșterea gradului de concentrare a atenției și surprinderea elementelor care tind, de regulă, să scape controlului conștient;
3. Creșterea stabilității atenției și reducerea fluctuațiilor acesteia;
4. Dezvoltarea unor scenarii psihologice privitoare la execuția corectă, la mobilizarea în vederea efortului, la controlul elementelor care scapă de obicei atenției, la atingerea scopului propus;
5. Scăderea semnificației stresante a intervenției antiteroriste și a elementelor solicitante din antrenamentele specifice și formarea unei atitudini corecte față de acestea;
6. Reducerea încărcăturii nervoase, a prestigiului la comandanți și la militarii cu merite deosebite;
7. Eliminarea stărilor afective negative, a ideilor obsesive, a supraîncărcării nervoase specifice de dinaintea efectuării intervenției antiteroriste;
8. Înlăturarea blocajelor, a barierelor psihice și a amintirii traumelor suferite în intervenții anterioare;
9. Mobilizarea motivațională pentru atingerea scopului propus;
10. Crearea obișnuinței de a se deconecta de factorii perturbatori externi, de a nu acorda semnificații exagerate situației în care se află;
11. Menținerea unei stări psihice pozitive pe parcursul întregii operațiuni, educarea stabilității psihice, chiar dacă pe parcurs au fost sesizate erori de execuție;
12. Păstrarea calmului în situații de așteptare prelungită și a celor frustrante;
13. Refacerea rapidă și eficientă a rezervelor de energie nervoasă după intervenții și antrenamente.
Antrenamentul psihologic este parte integrantă a doctrinei militare, a pregătirii profesionale a cadrelor, elaborându-se după o metodologie (ansamblul metodelor, formelor și procedeelor la care instructorul apelează în procesul instructiv-educativ) și metodică (disciplină științifică normativă și experimentală care arată desfășurarea practică în vederea atingerii obiectivelor stabilite) capabile să atingă obiectivele propuse.
Generic vorbind, obiectivele antrenamentului vizează idealul de luptător antiterorist pe care dorim să îl realizăm pe toată durata procesului de formare și dezvoltare a personalității și comportamentelor combative eficiente.
Din aceste obiective generale se desprind obiectivele particulare care, pe de o parte, vor fi expresia caracteristicilor individuale ale luptătorilor, iar pe de altă parte, vor exprima sarcini de pregătire curentă rezultate din analiza conduitelor specifice în raport cu obiectivele de performanță și aspirațiile respective.
3.6.2. Structura antrenamentului psihologic al luptătorului militar
În cadrul antrenamentului psihologic al luptătorului antiterorist sunt folosite o multitudine de metode și tehnici, cu efect asupra pregătirii lor psihice, cu caracter predominant practic și desfășurate în condiții cât mai apropiate de realitatea câmpului de luptă. Complexitatea și multitudinea obiectivelor stabilite implică orientarea atenției în mod diferențiat spre realizarea antrenamentului, stabilind componentele structurii acestuia: selecția profesională (ca punct de pornire), antrenamentul psihologic de bază, asistența psihologică diferențiată și recuperarea luptătorilor traumatizați psihic. Subtipurile de antrenamente sunt urmatoarele :
3.6.2.1. Selecția profesională
Nu oricine poate activa în cadrul forțelor de intervenție antiteroristă, nu oricine poate face față solicitărilor fizice și psihice ale acestei activități. Atât pentru bărbați, cât și pentru femei este necesară o condiție fizică, mentală, emoțională și morală deosebită.
Într-un mod obișnuit, vârsta trebuie să fie cuprinsă între cel puțin 21 și cel mult 35 de ani. Din punct de vedere fizic, vederea trebuie să fie perfectă fără ajutorul lentilelor de contact. Înălțimea și greutatea trebuie să fie în proporții adecvate. Aceste proporții sunt cerute datorită faptului că numeroase studii au demonstrat că supraponderalitatea aduce creșterea riscului îmbolnăvirilor precum tensiunea arterială, atacurile de cord în condiții de suprasolicitare. Totuși sunt preferați luptătorii cu dimensiuni impresionante potrivit ipotezei potrivit căreia aceștia întâmpină dificultăți când teroriștii îi depășesc din punct de vedere fizic. Somaticul este un punct serios de sprijin pentru psihicul luptătorului; cu cât performanțele fizice sunt mai ridicate cu atât încrederea în sine a subiectului va fi mai mare.
Problema selecției și orientării în domeniul luptei antiteroriste nu trebuie neglijată, desfășurarea ei continuă în prisma performanței solicitând aptitudini și deprinderi superior
organizate.
Selecția cadrelor se va face din rândul sportivilor de performanță și a cadrelor militare cu capacități deosebite. Pe lângă aspectul fizic prezentat până acum, este necesară cunoașterea
unor date biografice precum și o selecție psihologică specifică. „Selecția psihologică este demersul științific prin care se realizează cunoașterea particularităților psihologice ale individului și acordul lor cu cerințele precis delimitate ale unei activități. Selecția implică alegerea celor mai bine dotați pentru o activitate dată, după criterii de optimalitate dinainte stabilite“.
Va fi calculat punctajul minim necesar pentru admiterea candidatului rezultând din suma punctajelor minime obținute la fiecare probă din cadrul testării psihologice. Nivelul punctajului minim pentru fiecare caracteristică cercetată se va calcula ținându-se cont de statisticile mai multor generații de luptători, statistici ce vor opera ca bareme tipizate.
Investigarea psihismului viitorului luptător va cuprinde teste de inteligență (interesează testele de inteligență nonverbală, orientarea pragmatică și realistă a subiectului în mediu și mai puțin navigarea în sfera ideaticului meditativ), ca de exemplu Testul Bonnardel 53 (B.53). Atenția va fi investigată prin teste de atenție distributivă (Test Praga) și testele de atenție concentrată, reprezentări spațiale, spirit de observație (volum de exactitate). Atât cu memoria vizuală, cât și cea auditivă, cu rol important în desfășurarea acțiunilor specifice, vor fi la rândul lor vizate de către psiholog alături de motivații, atitudini, voință etc.
Pentru testarea însușirilor personalității vor fi utilizate: testul 16 PF 5 Cattel; Inventarul Psihologic California (CPI) – versiune prescurtată și adaptată a probei MMPI; Chestionarul de personalitate Eysenck (EPI); teste de interese Kuder pentru sondarea motivațiilor etc.
Dintre testele proiective frecvent utilizate în selecție, amintim: Testul Roschach, Testul Holtzman, T.A.T., Testul Rozensweig. Ca personalitate (Manual of Eysenck, 1978) sunt preferați luptătorii introvertiți (rezervați și distanți exceptând prietenii intimi; tinde să-și planifice acțiunile disprețuind impulsurile de moment; nu îi plac excitațiile; ia viața în serios și apreciază modul de viață bine ordonat; își ține sentimentele sub control; nu își pierde cumpătul ușor).
3.6.2.2. Antrenamente psihologice în condiții de stres
Instruirea militarului urmează modelele propuse în activitatea sportivă de performanță, combinate cu teoria generală a învățării și cu „Sindromul de Adaptare Generală”, descris de Hans Selye. Astfel, în momentul în care militarul este amplasat într-o situație de luptă simulată, rezultatele sale vor fi supuse unei degradări inițiale urmată de o îmbunătățire datorată activărilor mecanismelor de apărare, fapt ce determină o mai bună adaptare la mediu. La final, în cazul în care factorii stresanți nu sunt înlăturați se intră în faza de epuizare. Pentru a reduce efectele datorate stresului și, implicit, creșterea combativității, una din metode este reprezentată de obligarea luptătorului să acționeze în condițiile de stres de luptă, a-l ajuta să-și formeze deprinderi multiple necesare acționării în condiții de stres. Instruirea trebuie făcută pentru însușirea modelelor de luptă în condiții de suprasolicitare, însă trebuie avut în vedere ca militarul să nu intre în faza de epuizare. Faza de recuperare nu cuprinde repaus total, ci vizează menținerea în sfera performanței prin transfer de însușire însemnând aplicarea acelorași tipuri de proceduri la situații de stres atât de mare, cât și de mică intensitate.
Pentru proiectarea unui anumit tip de antrenament în condiții de stres este necesară evidențierea factorilor stresanți care pot apărea în luptă.
Scopul antrenamentelor în condiții de risc ipotetic vizează obținerea de către militar a performanțelor deținute în condiții normale de antrenament, crearea unor comportamente optime pentru ieșirea de sub influența pericolului pe timpul luptei, producerea unor emoții caracteristice, însă la un nivel inferior, pentru ca militarul să se poată obișnui cu gândul nesiguranței, al rănirii și al traumelor.
Antrenamentele vor viza maximizarea ritmului de execuție, intensității solicitării militarilor, duratei îndeplinirii misiunilor. Astfel este necesară în organizarea unor exerciții în condiții de stres introducerea următoarelor elemente:
• mărirea ritmului activității și reducerea termenelor de îndeplinire a misiunilor în condițiile insuficienței informațiilor, a contraacțiunii puternice a adversarului;
• introducerea pe parcursul exercițiilor a unor obstacole neprevăzute, a unor dificultăți neașteptate datorate pierderilor în personal;
• întreruperea temporară a legăturilor de transmisiuni prin care se realizează conducerea;
• misiuni care să oblige la alegerea uneia dintre mai multe variante de rezolvare;
• crearea de situații care să ducă la insucces parțial și care să reclame sporirea activității ulterioare;
• crearea de situații în care militarii să acționeze independent și realizarea unor momente de izolare temporară.
Crearea situațiilor considerate favorabile acestui tip de instrucție depinde de imaginația și de experiența comandanților, de cunoașterea în profunzime a acțiunilor de luptă și a efectelor psihologice ale elementelor acestora. Se vor simula situații în care grupul terorist ripostează mult mai puternic față de așteptările inițiale (vizându-se obișnuirea luptătorului cu surprinderea și formarea deprinderilor necesare evitării blocajului psihologic), vizibilitatea redusă (ceață, noapte, fum), treceri prin baraje de foc, escaladarea lucrărilor de fortificații, rămânerea militarului în obiectivul vizat în condițiile în care grupa de intervenții s-a retras, zgomot puternic, lupta corp la corp, acțiune în imobil necunoscut, întrebuințarea grenadelor de instrucție etc.
Pentru o apreciere care să tindă spre exhaustivitate a situațiilor dificile apărute în timpul îndeplinirii misiunilor de luptă eșaloanele superioare pot realiza prin formarea unor grupe compuse din comandanți psihologi, luptători în grupele de intervenție, ședințe de brainstorming sau aplică metoda scenariilor evidențiind viitori posibili de care să se țină cont în proiectarea antrenamentelor în condiții de stres specific misiunilor de luptă.
Principiul psihologic de la care pornește această metodă de antrenament își are originea în psihoterapia comportamentală prin decondiționare și se exprimă prin faptul că repetarea excesivă a unei conduite nu duce la întărirea, ci la stingerea răspunsului respectiv. Considerând frica un comportament achiziționat, prin antrenament se obține un răspuns invers, opus fricii primar achiziționate, dar mai puternic decât aceasta pe care o anulează. De asemenea, se produce o desensibilizare față de stresorii apăruți în mod coordonat de către proiectantul situației în care se desfășoară aplicația respectivă.
Militarul va trebui să se obișnuiască cu ideea de pericol, în general, și nu doar cu cel specific misiunilor de luptă caracteristice.
Pentru a schimba o atitudine este necesară schimbarea unei atitudini de nivel superior. Bazându-se pe această lege a schimbării atitudinale, procesul de instrucție va include în etapele de pregătire ce au ca unul din obiective desensibilizarea față de pericol, exerciții de parașutism, alpinism, arte marțiale, exerciții cu grad înalt de periculozitate, cu probabilitate crescută de rănire.
3.6.2.3. Antrenamentul autogen
Având ca sursă hipnoza medicală, Schultz (medic psihiatru german) dezvoltă în 1920 în Germania „Metoda Antrenamentului Autogen” definit de acesta ca fiind un exercițiu generat (genos) din interiorul eului (autos). Fenomenele care stau la baza antrenamentelor autogene sunt demult cunoscute medicinii și sistemelor YOGA. Hipnologia medicală dispune de metode de disipare a funcțiilor fiziologice și psihologice ale omului prin intermediul sugestiei nu numai în timpul somnului. Rezultate analoage se pot obține și cu ajutorul autosugestiei.
Fenomenele psihologice negative ale omului sunt strâns legate de creșterea tonusului mușchilor scheletici și relaxarea lor voluntară, se poate folosi ca metodă terapeutică de sine stătătoare.
În practica medicală și sportivă de performanță ea a căpătat denumirea de relaxare progresivă. Antrenamentul progresiv și sistematic al reacțiilor psihosomatice și al proceselor nervoase centrale cu ajutorul anumitor procedee permite să se elaboreze, la luptătorul antiterorist, un complex inițial de deprindere, de autoreglare psihofiziologică.
Perfecționarea și utilizarea lor prin practică individuală oferă posibilitatea fiecărui luptător să-și modifice, în mod orientat, dispoziția și starea psihică proprie, să se odihnească și să se recupereze după efort, să se autorelaxeze, să-și autoregleze funcțiile autonome, să reducă durerea, să-și întărească eul prin formele sugestive speciale, să se perfecționeze în tehnica introspecției, să-și regleze durata și prelungirea somnului, să-și mențină la nivel corespunzător capacitatea de muncă etc. „Mai recent, metoda a început să fie utilizată în medicina preventivă pentru creșterea rezistenței la frustrare și la alți factori stresanți, cât și în pregătirea psihologică a sportivilor de performanță și a cosmonauților“. Relația interpersonală luptător – psiholog pune accentul, în cadrul acestei metode, pe caracterul activ al participării luptătorului însuși, subliniind principiul activismului subiectului în cursul actului psihoterapeutic. Rolul psihologului este acela de a asigura dirijarea antrenamentului, însușirea tehnicii psihoterapeutice, obișnuirea luptătorului să gândească și să trăiască anumite senzații (de greutate, de căldură, de destindere etc.). Pe acest fond de calm și confort psihic rezultat prin anumite formule cheie (specifice fiecărui segment corporal), dar și fiecărei faze a curei psihoterapeutice, psihologul încearcă dezvoltarea unor reprezentări și a unor stări de trăire imaginativă, analogă cu situația hipnagogică (de trecere de la veghe la somn).159
Incinta în care se va desfășura ședința de antrenament, utilizând metoda antrenamentului autogen, trebuie să asigure luptătorului confort termic, o luminozitate scăzută și să fie lipsit de excitanți senzoriali. Pozițiile pe care le va adopta luptătorul vor fi:
• decubit dorsal, cu capul ușor ridicat, cu antebrațele în flexie ușoară și mâinile în pronație;
• poziția în fotoliu, cu spatele rezemat, cu membrele superioare pe brațele fotoliului, cu coapsele ușor îndepărtate și gambele în unghi drept;
• poziția vizitiului, luptătorul șezând aplecat înainte, cu brațele rezemate de coapse.
În antrenamentele autogene sunt evidențiate trei căi principale care, în general, sunt cunoscute fiecărui individ în parte, însă nevalorificate datorită lipsei deprinderilor necesare și a neînsușirii exercițiilor care stau la baza formării acestora.
Prima cale, și cea mai importantă, este influența tonusului mușchilor scheletici și a respirației asupra sistemului nervos central. Este cunoscut faptul că starea psihică a omului se manifestă într-un anumit mod, în caracteristicile respirației, în mimică, în gesturi și mișcări.
Dacă prin eforturi conștiente se inhibă reacțiile motrice, „masca“ proprie unei anumite stări interioare, aceasta din urmă slăbește vizibil sau dispare complet, și invers, dacă tonusul mimicii mișcărilor proprii li se imprimă o „mască” caracteristică unei anumite stări emoționale, atunci aceasta este însoțită treptat și de o trăire interioară corespunzătoare.
Elaborarea exercițiilor de relaxare a mușchilor trebuie să aibă în vedere faptul că cele mai bogate legături de activizare le posedă mușchii feței și ai mâinii drepte (la dreptaci). De aceea, este bine să se înceapă cu aceștia, iar apoi să se obțină destinderea completă și a celorlalte grupe de mușchi. Deprinderile dobândite de îndepărtare a încordării musculare vor contribui de la sine la menținerea unei bune capacități de muncă și la normalizarea somnului de noapte.
Asupra excitabilității sistemului nervos influențează, de asemenea, ritmul respirației. Accelerarea ritmului respirației crește activismul organismului.
Cea de-a doua cale principală de influență psihogenă asupra funcțiilor autonome, vegetative ale organismului (frecvență cardiacă, tonus vascular etc.) o constituie rolul activ al reprezentărilor sau imaginilor mentale. Imaginea mintală vie, expresivă este un instrument deosebit de influențare a stării psihice a omului. Ordinele mintale de constricție a vaselor sanguine din zona feței sau de reducere a frecvenței cardiace vor fi fără succes atâta vreme cât nu vom imagina clar o situație în care acest lucru se întâmplă cu preponderență. Pe fondul unei stări de relaxare, eficiența reprezentărilor mintale crește, iar acest efect este folosit eficient în antrenamentul autogen.
A treia cale de influență psihogenă aparține rolului reglator și programator al cuvântului, al cuvântului rostit cu voce tare sau mintal. În starea de relaxare, obținută în procesul antrenamentelor, influența autosugestionării verbale crește mai ales când conținutul său semantic este foarte expresiv. De aceea, frazele sau formulele verbale de sugestionare trebuie să fie foarte simple și scurte, iar mintal acestea trebuie să fie rostite lent, în ritmul respirației.
Antrenamentul autogen cuprinde un ansamblu de exerciții fizice și psihice, cuprinzând două cicluri:
A. Ciclul inferior include exerciții în care decontracția concentrativă vizează direcțiile: musculară, sistem cardiovascular, sistem respirator, organe abdominale și zona capului.
Timp de șase până la zece săptămâni luptătorul va însuși o serie de șase exerciții care, în urma practicării, induc un calm interior și o stare hipnotică.
Primul exercițiu urmărește însușirea relaxării musculare prin reprezentarea senzației de greutate în următoarea succesiune: mâna dreaptăstângă, picior drept-stâng. Avându-se textul înregistrat pe casetă, acest exercițiu induce o senzație de greutate plăcută în întregul corp, în mod progresiv, tot mai puternică la fiecare expirație.
Ulterior obținerii senzației de greutate se trece la al doilea exercițiu care vizează însușirea senzației de căldură, urmând modelul primului exercițiu.
Al treilea exercițiu realizează concentrarea asupra cordului, în vederea încetinirii ritmului cardiac.
Controlul respirației, perfecționarea deprinderilor de dirijare voluntară a ei se va efectua în cadrul celui de-al patrulea exercițiu.
Urmează reglarea funcționării organelor abdominale prin concentrare asupra plexului solar și, în final, al șaselea exercițiu care vizează perceperea unei vasoconstricții în zona frunții.
Un model de antrenament autogen cuprinde formule de genul:
a) Inducerea senzației de greutate la nivelul brațului:
• "sunt în întregime liniștit și cu desăvârșire calm";
• "toți mușchii îmi sunt destinși și relaxați";
• "o liniște plăcută mă înconjoară";
• "calmul mă inundă";
• "nimic nu-mi tulbură liniștea";
• "simt o pace și o liniște interioară profunde";
• "sunt foarte calm și liniștit";
• "brațul meu drept e greu, din ce în ce mai greu";
• "brațul meu drept devine tot mai greu";
• "o greutate ca de plumb îmi cuprinde umărul, brațul, mâna și îmi ajunge până la degete";
• "brațul meu drept e foarte greu";
• "brațul meu drept este greu ca de plumb";
• "simt liniște și greutate".
În mod similar se induce senzația de greutate la brațul stâng, piciorul drept, apoi ce stâng în această ordine.
b) Generalizarea senzației de greutate:
• "o liniște plăcută mă împresoară";
• "calmul mă inundă tot mai mult";
• "simt o liniște și o pace interioare";
• "sunt complet calm";
• "întregul meu corp este destins și relaxat";
• "umerii, brațele, mâinile, picioarele sunt grele, foarte grele";
• "întregul meu corp este foarte greu";
• "întregul meu corp este cuprins de o greutate foarte mare";
• "corpul meu este greu, greu ca de plumb";
• "liniștea și greutatea mă împresoară";
• "sunt foarte calm și liniștit".
c) Inducerea senzației de căldură la nivelul brațului drept:
• "o căldură plăcută îmi cuprinde brațul drept";
• "o căldură plăcută îmi cuprinde brațul drept, mâna dreaptă și ajunge până la degete";
• "vasele de sânge se dilată și simt căldura în brațul drept";
• "o căldură plăcută îmi cuprinde brațul și mâna dreaptă";
• "brațul meu devine cald, ca și cum ar fi cufundat într-o baie caldă";
• "brațul meu drept este învăluit într-o căldură liniștitoare";
• "liniște, greutate, căldură";
• "liniștea și echilibrul mă împresoară";
Analog se însușește senzația de căldură pentru mâna stângă, piciorul drept și apoi piciorul stâng.
d) Generalizarea senzației de căldură:
• "întregul meu corp este relaxat, perfect liniștit";
• "o căldură plăcută îmi cuprinde umerii, brațele, mâinile, picioarele";
• "o căldură plăcută îmi cuprinde tot corpul";
• "întregul meu corp este scăldat într-o căldură plăcută";
• "întregul meu corp este cuprins de o căldură plăcută ca într-o baie caldă";
• "sunt liniștit și relaxat";
• "liniștea și echilibrul mă împresoară";
• "mă las cuprins de tihna senină și necontenitul echilibru";
• "sunt în întregime liniștit";
• "sunt cu desăvârșire calm";
• "întregul meu corp este relaxat, destins, inert";
• "întregul meu corp este greu";
• "simt în tot corpul o greutate copleșitoare";
• "corpul meu este greu și destins ca un arc în repaus";
• "o căldură agreabilă îmi cuprinde tot corpul";
• "tot corpul meu este scăldat într-o căldură plăcută și liniștitoare";
• "simt o căldură plăcută care-mi cuprinde tot corpul".
e) Exerciții pentru liniștirea bătăilor inimii:
• "inima mea bate liniștit, foarte liniștit";
• "inima mea bate liniștit și egal, împrăștiind tot sângele în corp";
• "inima mea bate liniștit și egal";
• "inima parcă lucrează de la sine";
• "inima bate liniștit, calm și egal";
• "sunt perfect liniștit și relaxat";
f) Exerciții pentru calmarea respirației:
• "respirația mea devine liniștită și rară";
• "respir liber și aproape de la sine aerul din jurul meu";
• "respir calm și liniștit, fără efort";
• "respir foarte calm și liniștit".
g) Exerciții pentru trăirea senzației de căldură în jurul plexului solar:
• "sunt perfect calm și relaxat";
• "sunt perfect liniștit";
• "abdomenul meu este foarte liniștit și relaxat";
• "mușchii abdomenului sunt destinși, orice tensiune dispare";
• "plexul solar este cuprins de o căldură plăcută";
• "plexul solar e cald și relaxat".
h) Exerciții pentru inducerea vasoconstricției în zona frunții:
• "îmi simt corpul liber și ușor";
• "mușchii feței sunt relaxați";
• "bărbia este destinsă și relaxată";
• "fruntea devine rece și tot mai destinsă";
• "simt cum aerul rece îmi împresoară tâmplele";
• "simt răcoare în zona frunții";
• "creierul îmi este limpede ca un izvor de munte";
• "îmi simt capul foarte limpede";
• "sunt perfect liniștit și relaxat";
B. Trecerea la exercițiile din cadrul ciclului superior se face doar după însușirea temeinică și practicarea timp de șase luni la doi ani a exercițiilor ciclului inferior.
În această fază se utilizează:
a) concentrarea pe culoarea preferată;
b) concentrarea pe culori impuse;
c) concentrarea pe obiecte concrete;
d) concentrarea pe idei abstracte;
e) trăirea „sentimentului propriu” (subiectul este instruit să reproducă în interiorul său starea afectivă pe care și-o dorește cel mai mult) și interogarea propriului subconștient.
Dacă condițiile ciclului inferior al antrenamentului autogen nu prezintă efecte nocive, cele corespunzătoare ciclului superior, în condițiile în care nu sunt asistate și direcționate de un psihoterapeut experimentat pot produce destructurări ale personalității luptătorului. Este nerecomandată trecerea la practicarea exercițiilor ciclului superior până când nu au fost însușite și practicate temeinic exercițiile ciclului inferior de-a lungul unei perioade de șase luni la doi ani în funcție de performanțele luptătorului.
„Stările emoționale, reacțiile inadecvate și disproporționate, emoțiile parazite, stările de afect sunt susceptibile de a diminua și a dispărea, în timp ce trăirile afective autentice sunt mai vii și mai profund resimțite“ .Derivă de aici utilitatea absolută a practicării antrenamentului autogen în scopul obținerii echilibrului emoțional în fața situațiilor de luptă, în scopul contracarării și prevenirii traumelor psihologice datorate stresului de luptă (inclusiv traumei psihice datorate acțiunii luptătorului de a elimina fizic din câmpul de luptă un element terorist!).
„În afara indicațiilor medicale, treiningul autogen are indicații în cele mai variate stări psihice de tensiune nervoasă, de surmenaj, asupra cărora are un efect de reechilibrare și recuperare de prim ordin.“
3.6.2.4. Antrenamentul ideomotor
Cercetările asupra acestei metode s-au realizat, mai ales, pentru îmbunătățirea rezultatelor sportivilor de performanță de către Puni (1940), Alekseev (1978), Belkin (1983), Vendel, Denis și Klagston (1943), Halverston (1949), în Holdevici; Epuran (1988).
Antrenamentul ideomotor constituie o modalitate de pregătire psihică prin interpretarea mintală a unei activități planificate. În orice tip de activitate umană există posibilitatea previziunii succesiunii operațiilor și a rezultatelor acestora. Nicio activitate care presupune stres, încordare, pericol, nu se desfășoară în condiții optime, dacă psihicul luptătorului nu este adus într-o stare adecvată de lucru. În perioada de debut a îndeplinirii sarcinilor specifice, luptătorul antiterorist trebuie să se preocupe, concentrat de problema care urmează să fie soluționată. În cazul în care sunt sesizate tendințe de iritare, pripeală, agitații, conflicte, militarul trebuie să se „izoleze“ într-o sferă imaginară protectoare de mediu pentru puțin timp, să se decupleze de la toți factorii perturbatori și să facă exerciții de autocontrol și autopregătire.
În categoria exercițiilor de autopregătire intră și antrenamentul ideomotor ca legătură puternică între gândire și mișcare. „Gândul despre o anumită mișcare pare să producă mișcarea însăși“ fapt care stă la baza radiesteziei de azi și „gândirii viitorului“ în antichitate, cât și a antrenamentului ideomotor. Reprezentările ideomotorii complexe ale mișcărilor, bazate pe o execuție personală prealabilă, reprezintă mecanismul antrenamentului ideomotor. Luptătorul se concentrează, se înviorează, adoptă o ținută corespunzătoare de pregătire interioară și exterioară (scoate înainte pieptul, își îndreaptă coloana, privirea este vioaie, calmă, plină de optimism. În această situație se pot închide ochii pentru scurt timp și se poate imagina cu claritate și precizie succesiunea acțiunilor).
Similar realității se derulează filmul cu întreaga succesiune a acțiunilor sau numai repetarea în gând a ceea ce trebuie făcut în momentele sau situațiile „cheie“ ale misiunii. Se va insista pe reprezentarea „cazurilor speciale“ posibile și asupra modului în care se poate orienta și acționa corespunzător acestor situații.
O asemenea interpretare mintală a modului de acțiune corectă într-o situație specială ce poate să apară în activitatea reală, ulterioară, pregătește psihicul pentru un anumit regim de lucru, îndepărtează terenul ce ar furniza dezorientarea, încordarea fizică și emoțională. La nivel mintal se formează complexul de acțiuni gata pregătite pentru situațiile reale dificile de acțiune.
Spre deosebire de reverie, ca proces pasiv, nedirijat, fără obiective precise, antrenamentul ideomotor este un proces activ, sistematic și dirijat având ca scop educarea unei reprezentări sau a unui grup de reprezentări.
Aplicabilitatea antrenamentului ideomotor în domeniul sportului de performanță se poate extrapola ușor în pregătirea luptătorului antiterorist, realizându-se astfel:
a) accelerarea și creșterea eficienței învățării unor acte motrice;
b) perfecționarea mișcărilor;
c) corectarea unor greșeli în execuția mișcărilor;
d) recuperarea deprinderilor motrice după accidente sau îmbolnăviri;
e) familiarizarea sportivului cu situația de concurs și desensibilizarea față de factorii stresanți specifici acestuia.
În cazul luptătorului antiterorist, primele trei efecte ale antrenamentului ideomotor vor fi valorificate cu preponderență în procesul de pregătire psihologică de bază mulată pe activitatea de pregătire militară și fizică, al patrulea în procesul asistenței psihologice diferențiate atunci când luptătorul necesită atenție psihologică individuală, iar ultimul este folosit cu preponderență în desensibilizarea față de condițiile speciale de luptă, în eliminarea fricii de a fi schilodit, în diminuarea efectelor apărute în urma acțiunii luptătorului antiterorist de a elimina fizic un terorist etc.
Pentru realizarea în bune condiții a antrenamentului ideomotor este necesară urmarea unei serii de indicații.
1. Antrenamentul mintal se practică numai atunci când luptătorul antiterorist nu este angajat efectiv în execuția unei acțiuni. Altfel, atât antrenamentul, cât și acțiunea respectivă ar avea de suferit, militarul neputându-se concentra pe o sarcină precisă.
2. Este important să se respecte mintal o secvență suficient de mare a acțiunii pentru a nu fi perturbat ritmul natural de lucru al organismului.
3. Luptătorul trebuie să-și concentreze atenția asupra punctelor cheie ale acțiunii.
4. Eficiența antrenamentului mintal este asigurată în parte de determinarea precisă și exactă a stimulilor discriminativi specifici pentru o anumită mișcare și pentru un anumit luptător. Este de dorit ca acest lucru să fie făcut de luptător împreună cu comandantul instructor și cu psihologul.
5. Activitatea aleasă pentru antrenamentul mintal trebuie să fie foarte clar precizată: acțiunea de executare a focului, un procedeu de luptă corp la corp etc. cu punctarea momentelor de începere și de final a activității alese.
6. După stabilirea problemei, luptătorul trebuie să se decidă cu privire la elementele asupra cărora insistă: menținerea execuției unui act motric în limitele unor parametri stabili, perfecționarea unei deprinderi etc. Pentru a se menține nivelul performanței trebuie să fie repetate mintal elementele cunoscute, iar pentru depășirea nivelului vechii performanțe se impune adoptarea unor noi tehnici de execuție.
7. Trebuie diferențiată practica corectă de cea eronată, pentru a nu face antrenament mintal pe un mod de execuție greșit.
8. O condiție de realizare a antrenamentului este starea de relaxare musculară și psihică ca premisă a acțiunii de autoobservare pasivă și obiectivă a propriei performanțe și a propriilor trăiri afective.
9. Antrenamentul mintal este un exercițiu de concentrare pasivă și nu o explorare menită să aducă tensiuni în momentul în care au fost sesizate erori. Luptătorul trebuie să-și corecteze, tot în plan mintal, cu calm, modelul de execuție, reluând apoi concentrarea.
10. Detectarea cauzelor greșelilor este mai importantă decât corectarea lor, pur și simplu, în plan mintal.
11. În cazul în care anxietatea se prezintă ca sursă de generare a erorilor, atenția trebuie concentrată asupra stimulilor capabili să reducă supraîncordarea. Acest lucru este posibil prin obținerea stărilor afective pozitive rezultate din reprezentarea succeselor din trecut, prin crearea propriei imagini mintale de învingător.
Așadar, antrenamentul ideomotor exercită și asupra stării emoționale a luptătorului înaintea executării unei misiuni specifice. El reprezintă pentru luptător un plan de acțiune special elaborat de comandantul grupului de intervenție, plan care prevede corectarea și controlarea comportamentului și a stării emoționale a sa și a membrilor grupului, înaintea și pe timpul executării misiunilor.
3.6.2.5. Antrenamentul psihoton
Antrenamentul psihoton, la elaborarea căruia și-au adus contribuția Eric de Vinter, Cabot, Ferrer, Hombravella, Vaulko, M. Epuran, este o metodă de modelare a nivelului afectivității și de păstrare intactă a energiei psihice a luptătorului (în cazul militarului antiterorist) având la bază relaxarea (obținută prin exerciții similare ciclului inferior al antrenamentului autogen) însoțită de activare prin concentrare mintală asupra unor elemente specifice activității de intervenție antiteroristă.
Utilitatea antrenamentului psihoton a fost demonstrată în special în domeniul sportului de performanță166, printre efectele sale numărându-se:
1. ameliorarea odihnei;
2. recuperarea după efort;
3. creșterea capacității de concentrare;
4. echilibrarea tensiunilor musculare;
5. controlul emotivității și creșterea stabilității psihice în sfera emoțională;
6. intrarea în formă pentru realizarea misiunilor ordonate;
7. scăderea anxietății;
8. creșterea încrederii în sine;
9. creșterea rezistenței la stres;
10. scăderea vulnerabilității la factori externi, perturbatori;
11. controlul obiectiv mai bun al execuției actului motric;
12. reducerea la minimum a decalajului dintre posibilitățile reale ale luptătorului și rezultatele obținute la antrenamente.
Folosirea sistematică a tehnicii psihotone asigură posibilitatea formării unor reflexe condiționate de relaxare, cu efect de control (reglare și autoreglare) asupra stărilor psihice, reflexe ce pot fi folosite cu succes în timpul premergător intervenției antiteroriste. Etapele pregătirii psihotone, așa cum au fost prezentate la Colocviul internațional de pregătire psihosomatică a sportivului, de la Paris, din 1967, sunt: inițierea sau faza preliminară, care cuprinde:
• test de relaxare musculară;
• conștientizarea opoziției mișcare activă – relaxare pasivă;
• controlul respirator relaxant.
a) Faza de antrenament autogen, care cuprinde:
• experiența greutății;
• experiența căldurii;
• reglare cardiacă și reglare abdominală:
• controlul zonelor cefalice;
• formele de sugestionare.
b) Faza specific sportivă, care cuprinde:
• controlul muscular localizat;
• modificări pasive liniare;
• relaxarea ochilor și a aparatului fonator;
• eliminarea hipertoniilor localizate;
• relaxarea diferențiată electivă;
• relaxare fracționată;
• activare cu revenire tonică și stimulare psihică cu formule sugestive (pentru activare);
• antrenamentul modelat cu punere în formă.
Ședința de antrenament trebuie să se desfășoare sub control strict de către cadre calificate, cu pregătire specială – medic, psiholog, comandant – existând pericolul destructurării personalității în condițiile în care acesta este practicat corect. Un model orientativ de relaxare în cadrul antrenamentului psihoton utilizabil pentru refacerea după efort prezintă următoarele sugestii: „Începem terapia de psihorelaxare și refacere! Vă rog să vă întindeți pe spate cu brațele ușor îndepărtate de trunchi. Picioarele, de asemenea, întinse, ușor depărtate, cu tălpile îndreptate spre exterior. În această poziție trebuie să realizați o senzație de comoditate generală. Închideți ochii, ascultați ceea ce urmează și încercați să vă concentrați asupra comenzilor care vi se dau”.
Însușirea senzației de greutate.
„Sunt în întregime liniștit și cu desăvârșire calm. Toți mușchii mei sunt destinși și relaxați. O liniște plăcută mă înconjoară. Calmul mă inundă. Nimic nu-mi tulbură liniștea. Simt o pace și o liniște profundă. Sunt complet calm.
Brațul meu drept este greu, foarte greu. O greutate ca de plumb îmi cuprinde umărul, brațul, palma și ajunge până la vârful degetelor. Brațul meu drept este foarte greu. Simt liniște și greutate. Brațul meu stâng este greu, foarte greu.
Greutatea îmi cuprinde umărul, brațul, palma și ajunge până în vârful degetelor. O liniște plăcută mă înconjoară. Calmul mă cuprinde. Simt o liniște și o pace interioară. Piciorul meu drept este greu, foarte greu. O greutate ca de plumb îmi cuprinde piciorul drept. Piciorul meu drept este greu, din ce în ce mai greu. Simt liniște și greutate. Piciorul meu stâng este greu, foarte greu. O greutate ca de plumb îmi cuprinde piciorul stâng. Piciorul meu stâng este greu, din ce în ce mai greu. Sunt calm, foarte calm, relaxat. Simt o liniște și o pace interioară. Întregul meu corp este relaxat. Umerii, brațele, palmele, picioarele sunt grele. Întregul meu corp este greu, foarte greu. Sunt în întregime relaxat, cu desăvârșire calm. Liniștea și greutatea mă împresoară”.
Experiența căldurii.
„O căldură îmi cuprinde brațul drept, mâna dreaptă și ajunge până în vârful degetelor. Brațul meu drept este cald, învăluit într-o căldură odihnitoare. Sunt calm, foarte calm, relaxat. O căldură agreabilă îmi cuprinde brațul stâng, mâna stângă și ajunge până la vârfurile degetelor. Brațul meu stâng este cald. Simt liniște, greutate, căldură. Piciorul meu drept este cald. O căldură agreabilă îmi cuprinde piciorul drept. Piciorul stâng este cald. O căldură agreabilă îmi cuprinde piciorul stâng. Simt liniște, greutate, căldură.
3.7. FACTORII DE PERSONALITATE CARE ANTICIPEAZĂ REZISTENȚA LA STRES ÎN MISIUNILE SPECIALE
Personalitatea afectează în mod frecvent modul în care individul va răspunde la stres și, de asemenea, modifică impactul stresului asupra organismului. Unii specialiști au identificat că trăsătura de personalitate poate atenua sau amplifica efectele stresului. Indivizii puternici manifestă trei trăsături fundamentale ale personalității, ei tind să devină mai implicați în ceea ce fac, acționează de obicei având convingerea că prin munca lor vor face ceva diferit și percep majoritatea schimbărilor din viață ca fiind benefice și normale
pentru dezvoltarea personală.Datorită sentimentului lor puternic de eficiență de sine, indivizii cu personalitate puternică sunt capabili să reziste la stres.
Cercetările corelațiilor dintre diferitele trăsături ale personalității și conduita în condițiile de stres au pus în evidență anumite modalități adaptative caracteristice diferitelor tipuri de personalitate. Se poate astfel anticipa cu un grad de probabilitate mai mare care va fi comportamentul unei persoane într-o situație stresantă, sau dacă suntem informați asupra particularităților individuale ale răspunsurilor, se poate reconstitui ansamblul condițiilor provocatoare.
Teoria trăsăturilor de personalitate își conturează ca obiectiv identificarea unui set de variabile personale care pot să surprindă esența personalității. Una dintre cele mai investigate
trăsături de personalitate în relație cu stresul este anxietatea.
Persoanele cu scoruri mari la anxietatea luată ca trăsătură sunt mai vulnerabile la stres decât cele cu anxietate scăzută.
O trăsătură mai generală decât anxietatea este afectivitatea negativă investigată și ea în relația cu stresul. Afectivitatea negativă este definită ca fiind o însumare de stări dispoziționale diferite, cum sunt iritarea, culpabilizarea, frica, depresia.
Afectivitatea negativă s-a dovedit a corela în situații de stres cu creșteri semnificative ale secreției de catecolamine, cortisol și simptome somatice (Costa și McCrae, 1990).
Cercetările au demonstrat că iritabilitatea ca trăsătură, prin faptul că determină creșteri ale stării de iritare în situații de frustrare sau conflict, este asociată cu intensificări marcante ale activității fiziologice. Iritarea, alături de ostilitate și agresivitate, este considerată un factor perturbator pentru sănătate și un bun predictor pentru riscul față de boli cardiovascular (Spielberger, 1988).
Pornind de la existența unor trăsături polare de personalitate care influențează producerea stresului psihic (introversie – extraversie și rigiditate – flexibilitate), interesant este să decodificăm caracteristicile fundamentale de comportament specifice fiecăreia dintre acestea.
Extraversiunea / introversiunea ca dimensiune a personalității este, la rândul ei, alcătuită din numeroase componente, dintre care cele mai importante privesc orientarea
față de mediu, sau față de sine însuși, sociabilitatea și vulnerabilitatea emoțională.
Clasificarea în extravertiți și introvertiți se bazează pe tendințele energiilor instinctuale de a fi direcționate prioritar spre obiectivele realității exterioare la prima categorie și spre analiza stărilor psihice proprii, interioare ale subiectului, în cazul celei de a doua categorii.
Extravertitul este preocupat de lucrurile concrete din lumea reală, orientat către sarcină, integrat în acțiuni directe, practice, are un contact strâns cu mediul. Entuziast și activ, este deschis și nu-și cenzurează unele porniri și trăsături temperamentale implicate de
vulnerabilitatea la stresul psihic (impulsivitate, tendința spre agresivitate), care, aliate cu scăderea cenzurii, fac ca subiectul extravertit să fie cunoscut de cei din jur prin „trăsăturile sale mai accentuate”.
În fața acțiunii agenților stresori ai mediului extravertitul își păstrează în general sângele rece, abordează situațiile de risc cu ingeniozitate și cutezanță, vede și simte
problemele ca existând în ambianța mediului extern și nu în el însuși, este rareori tulburat de tensiuni sau de anxietate și persistă în a se adapta la stres.
Introvertitul, având trăsături opuse (liniștit, retras) orientat către sine, are un comportament serios, liniștit, închis. Solitar, retras, timid, evită relațiile cu ceilalți, chiar și pe cele de natură comunicativă. Fiind preocupat de el însuși, de controlul sever al exteriorizării sentimentelor ca și de o tendință depresivă, „naturală”, introvertitul este vulnerabil la acțiunea agenților stresori, la eșecul îndeplinirii unor obiective, la situațiile competitive generate pe timpul confruntării cu ceilalți. Intrând destul de repede în stare de tensiune și anxietate, devine mult mai ușor victimă a stresului psihic și prin faptul că acesta se consumă în „interior” sub acțiunea agenților stresori. Se pare că sunt anumite ocupații unde aceste caracteristici
de personalitate sunt indicate. O cercetare a profesorului Cooper asupra militarilor însărcinați cu deminarea în Irlanda de Nord ne arată că acești specialiști, care duc la bun sfârșit asemenea
misiuni, par a fi personalități puțin emotive, cu dificultăți în stabilirea de relații personale durabile și care se conformează, în foarte mică măsură valorilor convenționale dominante. Aceste trăsături de caracter le îngăduie să stabilească o anumită distanță în relațiile interpersonale și le facilitează depășirea unor încercări care trezesc o mare teamă sau care pot produce moartea sau rănirea propriei persoane sau a colegilor.
Persoanele introvertite sunt astfel mai greu cunoscute ca atare de membrii grupului, de colegi, prin faptul că sunt mai puțin comunicativi, au legături interpersonale mai fragile. În situațiile limită, unde stresul este o realitate evidentă, contactul cu ceilalți se reduce și mai mult. Nu trebuie să uităm că între introversiune și extraversiune există nenumărate forme intermediare, grade diferite de manifestare ca și în cazul următoarei trăsături de polaritate.
Ca trăsătură polară a personalității flexibilitatea-rigiditatea are la fel implicații caracteristice în apariția și manifestarea stresului psihic. Ritmul crescut al schimbărilor tehnice, trecerea rapidă de la o situație la alta, nevoile reorganizării operative a structurilor, cer din partea fiecărui individ participant la acțiunile limită un grad mai mare de adaptabilitate.
Flexibilitatea se manifestă printr-o adaptare promptă la noul grup, la situațiile des schimbătoare ale mediului, la căutarea și găsirea unor soluții noi de rezolvare a dificultăților generate de îndeplinirea unei activități sau alteia. De aceea, grupurile lipsite de asemenea persoane sunt amenințate de eșec în îndeplinirea obiectivelor. În situații conflictuale, ca și în orice altă împrejurare a activității umane cu grad ridicat de risc, succesul va fi desigur de
partea celor care posedă o mai mare adaptare și flexibilitate la solicitările mediului extern.
Dar, pentru a face mai clare deosebirile dintre cele două trăsături vom exemplifica prin reliefarea modalităților tipice de comportament ale persoanelor caracterizate prin asemenea trăsături în corelație cu alte trăsături ale personalității.
De exemplu, unii indivizi își dirijează conduita în mod predominant către ceilalți, răspund la solicitările și reacțiile colegilor și sunt atenți la acestea pentru a le putea anticipa. Adaptabilitatea se bazează pe faptul că acești indivizi sunt orientați către realitatea mediului extern (cu întreaga sa complexitate și dinamică), sunt capabili de a descifra și de a urmări schimbările, sunt alături de grupul din care fac parte și se află permanent conectați la producerea și realizarea dinamicii modificărilor. Ei sunt în măsură să ofere și să aplice soluții noi în îndeplinirea oricărei activități ce le este încredințată. Reușesc acest lucru pentru ca sursa orientării acestor indivizi flexibili se află în semenii lor.
În opoziție cu aceștia, indivizii rigizi orientați spre ei înșiși, încrezători în forțele proprii, încăpățânați, sunt dirijați de standarde interne, de principii și valori care țin seama mai greu de presiunea celorlalți; rigidul este mai puțin sensibil la modificări, se încadrează cu mai mare dificultate la cerințele mediului. Printr-un anumit comportament conservator, individul rigid prezintă un grad moderat de tensiune emoțională chiar dacă situația conflictuală creată este intensă. Factorul timp, durata suprasolicitărilor joacă un rol important, deoarece deosebirile individuale se referă nu numai la o tipologie calitativă și cantitativă a răspunsurilor, dar și la limitele rezistenței în timp.
Misiunile speciale sunt activități cu grad ridicat de stres, iar
personalitatea celui ce le efectuează trebuie să aibă acele trăsături ce îi conferă o rezistență crescută la suprasolicitări psihice.
Misiunile speciale se împart în patru categorii, după cum urmează:
A. Misiuni operativ-informative:
− personal ce lucrează cu cifrul;
− personal ce se ocupă cu prelucrarea, culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor;
− personal ce se ocupă cu asistența celor care au solicitat sau au dobândit o formă de protecție în România.
B. Acțiuni și intervenții speciale:
− personal ce se ocupă cu activități de pază, supraveghere, escortare, reeducare, integrare a
persoanelor arestate preventiv sau condamnate cu pedepse privative de libertate;
− personal care lucrează în condiții de pericol determinat de experimentarea, analiza sau depozitarea munițiilor, pulberilor, explozivilor și substanțelor toxice speciale sau care execută operațiuni de depozitare, dezamorsare, manipulare, examinare ori neutralizare a acestora;
− personal care execută, conduce, coordonează sau contribuie la realizarea misiunilor operative de intervenție rapidă, de protecție a demnitarilor, a acțiunilor de gardare, protecție și control antiterorist, supraveghere operativă, a procedurilor speciale.
C. Misiuni de reprezentare externă
− atașați de afaceri interne și ofițeri de legătură.
D. Misiuni internaționale
− misiuni internaționale de menținere a păcii.
În funcție de specificul fiecărui tip de misiune, factorii de personalitate care pot anticipa o bună rezistență la stres, sunt descriși după cum urmează:
O persoană ce se ocupă cu acțiuni și intervenții speciale, manifestă următoarele comportamente: este deschisă, cooperantă, sociabilă; are capacitate de abstractizare; este stabilă emoțional și are un „eu” puternic; este îndrăzneață, întreprinzătoare, spontană, cu rezonanță emoțională bogată; este realistă, se bazează pe sine, optimistă, cu spirit practic; are încredere în ceilalți și este adaptabilă; își păstrează calmul; este atașată de grup; controlată,
formalistă și prudentă în raporturile sociale; poate acționa într-un mod destins și relaxat. Preocupată de imaginea personală, manifestă și ușoare tendințe de supradimensionare a unor calități personale. Impulsul spre acțiune poate favoriza apariția unui comportament demonstrativ.
Pentru indivizii care desfășoară misiuni de reprezentare externă, față de profilul mediu al individului care execută acțiuni și intervenții speciale, se mai adaugă faptul că tipul preferențial al individului care urmează să desfășoare o astfel de misiune este conformist față de sistemul organizațional și flexibil (inovativ) în mediul de desfășurare concretă a activității. Capacitatea de adaptare transculturală trebuie să fie crescută și este reprezentată de complementaritatea următoarelor trăsături: elasticitate emoțională, flexibilitate, acuitate perceptivă, autonomie personală.
Personalul ce se ocupă cu activități operativ – informative, față de profilul mediu al individului care execută acțiuni și intervenții speciale, este necesar să manifeste, în plus, un nivel ridicat de confidențialitate pentru majoritatea activităților executate, subtilitate,
abilități superioare de comunicare și relaționare.
Pentru personalul care desfășoară misiuni internaționale s-a constatat că au aproximativ același profil ca cei ce execută acțiuni și intervenții speciale, cu unele trăsături chiar mai pronunțate, cum ar fi: sunt mai stabili emoțional și rezistenți la frustrare; sunt mai îndrăzneți și curajoși; sunt mai încrezători și adaptabili; sunt mai calmi și liniștiți; sunt mai atașați și mai fideli față de grup; sunt mai controlați și formaliști; sunt mai relaxați și destinși.
Psihologii au creionat profilul persoanei dominată de stres, anxietate și depresie, atrăgând atenția asupra factorului de risc ce presupune o viață trăită sub semnul unei tensiuni continue: apatie/agitație; somn excesiv/insomnie; iritabilitate, agresivitate, apetit pentru stări conflictuale/pasivitate, indiferență; scăderea capacității de concentrare, de reținere a informațiilor, a eficienței personale; tulburări fiziologice: palpitații, respirație îngreunată, senzație de sufocare, scăderea în greutate sau alimentație excesivă etc.; plonjarea într-o lume imaginară, pentru a eluda realitatea, devenită imposibil de controlat; negarea responsabilităților, ce par a fi prea multe și prea sufocante.
O astfel de persoană, dominată de stres și anxietate, este candidatul perfect pentru depresie: imposibilitatea stabilirii unor relații de prietenie, de parteneriat etc.; stări conflictuale în familie; eșec în plan profesional; consum și dependență de: alcool, tutun, droguri, jocuri de noroc etc.
La nivelul simțului comun, oamenii adoptă unele modalități, mai mult sau mai puțin științifice, de combatere a stresului, cum ar fi: râsul, plânsul, agresivitatea verbală sunt modalități de eliberare a tensiunilor, efectul obținut fiind restabilirea echilibrului mental prin
eliminarea factorilor depresivi.
Retragerea emoțională într-un somn excesiv pare a fi o cale adoptată de unele persoane pentru a face față dificultăților, aceste persoane găsind în repaus închiderea porților către realitate.
A discuta despre starea emoțională dominantă înseamnă o eliberare a tensiunilor create de conflictele familiale sau profesionale. Această verbalizare duce la formularea unor noi puncte de vedere sau chiar la dispariția unor tensiuni minore.
Încercarea de a găsi explicații strict logice în depresie, anxietate și stres este un mecanism folosit frecvent, ce poate aduce o anume satisfacție, datorată "curajului" de a le fi dezbătut. În acest caz, trebuie evitate cel puțin două potențiale pericole: fie să-ți analizezi și reanalizezi situația, în așteptarea unor soluții, creionând terenul gândirii obsesionale, fie să dai o explicație ce pare satisfăcătoare pe moment, eliberându-te chiar de vină, responsabilitate, în final nesatisfăcând realitatea faptică.
Alții încearcă să se elibereze de stres printr-un comportament activ, joc, muncă fizică, sport, acestea fiind în fond mecanisme de descărcare a energiei în exces. Aceste modalități de combatere a stresului efectuate la simțul comun nu dau întotdeauna rezultatul așteptat, important este să apelăm la specialiști, să conștientizăm ce probleme avem și câte dintre ele se datorează stresului. Dușman recunoscut sau nu, el poate fi învins prin apelarea la modalități eficiente care vin în slujba omului contemporan: consilierea psihologică sau psihoterapia (pentru cazurile mai grave), capabile să descopere în oameni resorturi și mecanisme de a ieși învingători din orice luptă. Nimic nu poate înlocui echilibrul fizic și psihic care creează starea de bine, de fericire pe care toți oamenii o doresc.
Studiul personalității în condiții de stres decurge din necesitatea stabilirii măsurii în care unele particularități psihoindividuale ale subiectului corespund cu solicitările generate de mediul organizațional, cu cerințele specifice postului, precum și cu cerințele concrete impuse de un anumit gen de misiune.
Pentru a realiza concordanța dintre individ și activitate, se impune pe de o parte o psihodiagnoză corectă, iar pe de altă parte o cunoaștere amănunțită a solicitărilor. Profilul de personalitate al fiecărui individ trebuie comparat cu profilul model sau etalon.
3.8. SUPORTUL PSIHOLOGIC IN STRESUL TRAUMATIC
Recunoașterea problemelor psiho-emoționale ale personalului care execută misiuni cu grad crescut de risc este relativ nouă atât la noi, cât și în Europa. În ultimul deceniu, ajutorul psihologic acordat intervenienților a primit din ce în ce mai multă atenție din partea specialiștilor în domeniu.
Pe întreg globul, intervenienții în situații de excepție: forțele de ordine (jandarmii, polițiștii, pompierii), lucrătorii de la serviciile medicale de urgență (medicii și asistentele) resimt nenumărate presiuni psihice pe teren. Studii semnificative în acest domeniu au fost făcute de specialiștii din Franța și S.U.A. care au subliniat faptul că există situații de criză când ajutorul dat de forțele de ordine poate deveni șocant în sine, chiar traumatizant, iar intervenienții au nevoie de ajutor psihologic după asemenea evenimente.
Și la noi, situații precum: catastrofe naturale (inundații, alunecări de teren), intervenția pentru restabilirea ordinii publice, intervențiile în caz de explozii, accidente neașteptate, capturarea unor infractori periculoși, nu epuizează diversitatea misiunilor solicitante executate de forțele de ordine. Iar expresii precum «De fapt, ce a fost atât de rău? Nu trebuie s-o luați nici chiar așa. Hai să ne întoarcem la normal!»; «Bine că v-ați întors. Uitați misiunea asta! Am nevoie de voi în stare normală. Prima misiune este…»; «Cum? Concediu? Hai să nu exagerăm acum!»sunt, din păcate, frecvente în unitățile de intervenție. Conducătorii se bazează pe psihologia simțului comun care spune că «timpul vindecă toate rănile, timpul rezolva totul» însă realitatea arată că personalul de la unitățile de intervenție se poate confrunta, mai devreme sau mai târziu, cu un eveniment emoțional șocant cu potențial traumatizant și reclamă necesitatea unui minim suport psihologic. A lua contact cu persoane turbulente (și chiar a trebui să lovești cu bastonul aceste persoane), a folosi armamentul din dotare atunci când situația o impune, a ajuta victime grav rănite ale unor accidente rutiere, explozii, catastrofe naturale, să-ți vezi colegii răniți în misiune și să nu poți face nimic pentru a împiedica aceasta, necesită o structură psihică potrivită. Mai multe studii de teren făcute de francezi (De Soir 1995, 1996, 1997, 2000) arată că un reprezentant al forțelor de ordine, pompier sau lucrător la serviciile medicale de urgență din zece (1/10) nu a depășit cel puțin un șoc traumatic datorat unei intervenții la care a luat parte. Efectele pe termen scurt și lung, stări de stres neașteptate, intense, neintegrate și care se acumulează lent, par cu adevărat corozive pentru echilibrul psihic și fizic al intervenienților. Fără să-și dea cu adevărat seama, ei primesc lovituri serioase din punct de vedere psihologic, medical, social și spiritual (existențial).
Un eveniment șocant, din punct de vedere emoțional, poate deci să fie traumatizant, dar acest lucru nu este obligatoriu adevărat. Evenimentele traumatizează atunci când este implicat contactul mai mult sau mai puțin direct cu moartea, conjugat cu o prăbușire a imaginii de sine, zguduind însăși bazele omului și ale vieții sale. Ele sunt situații de pericol care se situează în afara experienței obișnuite ale lumii noastre ordonate și provoacă tuturor celor care-i sunt victime o daună (biologică, psihologică, spirituală și cognitivă) certă. Sunt deci evenimente «atipice», uneori firești, dar care își pun amprenta asupra tuturor celor care se confruntă cu ele. Evenimentele traumatizante trezesc îndoieli cu privire la valoarea propriei persoane și la principiile generale ale lumii.
Refacerea după un asemenea eveniment poate fi un proces dureros și de lungă durată. În afară de sentimentul de a fi tulburat, rănit, apar și stări complexe și adesea destructive de incertitudine, de culpabilitate, de frică, rușine sau îndoială. Dezordinea emoțională trezește dorința puternică de stabilitate, de a găsi sensul și coerența lumii exterioare și de a-și găsi locul în aceasta.
În ciuda acestei aspirații la calm, liniște, stabilitate, victimele unui eveniment traumatizant rememorează adesea amintiri nedorite din timpul evenimentului, amintiri care sunt alternativ prezentate fie ca gânduri nedorite ce hărțuiesc, fie ca amintiri obsesive, deranjant de profunde.
Aceste amintiri fac, în rezonanță cu reacțiile de evitare și negare, semnătura traumatismului psihologic numit stare de stres post-traumatic. Acesta este un fenomen psihic determinat de incidente ale căror caracteristici principale sunt următoarele: expunere directă (uneori indirectă, prin evocare) la evenimente cu caracter neobișnuit, cu apariție bruscă, cu pierderea sau diminuarea controlului situației și cu consecințe traumatizante în plan fizic și/sau emoțional. Semnificația unui astfel de eveniment nu se limitează la reacții în plan psihic, comportamental, ci se extinde asupra echilibrului fiziologic, prezentând totodată consecințe asupra performanței profesionale și adaptării generale.
O reacție de stres posttraumatic este un răspuns normal la o situație anormală. Mai mult de atât, este expresia unui mecanism de apărare prin care organismul răspunde unei agresiuni fizice sau psihice. Principala consecință a acestei „definiții“ este includerea fenomenelor traumatice în lista manifestărilor „normale“ care nu trebuie să fie considerate ca invalidante și, în nici un caz, un motiv de automată descalificare profesională.
În identificarea stresului traumatic (am evitat conștient termenul „diagnosticare“), cele mai semnificative elemente evocate sunt următoarele:
− revenirea persistentă în memorie a aspectelor legate de eveniment;
− tulburări de somn (coșmaruri), diminuarea apetitului, modificări ale habitudinilor (nevoie mai mare de tutun, alcool etc.);
− dificultăți de amintire a unor aspecte legate de incidentu traumatic;
− tensiune psihică, nervozitate, iritabilitate, agitație;
− deprimare, izolare socială, sentiment de vulnerabilitate de neajutorare;
− dificultăți de concentrare în sarcini de rutină, reducere generală a performanței profesionale.
Studiile au arătat că, în anumite condiții, orice persoană chiar și cele „obișnuite“ cu situațiile critice, pot dezvolta reacții tipic de stres traumatic (Mitchell, 2003). Absența raportărilor de aces gen după evenimente deosebite nu este nici pe departe un semn a „rezistenței psihice“ ci, cel mai adesea, rezultatul unei „negări voluntare“, determinate de nevoia de conservare a imaginii de sine.
La această atitudine contribuie decisiv și promovarea programatică, de către instanțele de comandă, a unui model ideal, dar nerealist, de militar „imun“ la pericole. Dacă armata este un mediu marcat prin natura lui de pericole și neprevăzut, atunci se consideră, în mod greșit, că militarii „nu au dreptul“ la vulnerabilitate psihică, percepută drept „condamnabilă“ și „rușinoasă“, iar dacă se întâmplă, acest lucru le poate fi direct „imputat“. În realitate, suprimarea ori mascarea emoțiilor consecutive evenimentelor traumatice au un efect paradoxal, de creștere a anxietății și depresiei. Ca urmare, calea de urmat nu este aceea de reprimare ci, dimpotrivă, de scoatere la suprafață, de „ventilare“ a tensiunii psihice generate de evenimentul traumatic. Să discuți despre un incident critic, o situație specială, apărută în misiune și rezolvată cu bine, poate avea un efect „terapeutic“ preventiv, chiar dacă cel implicat nu acuză în mod evident efecte în plan psihic. Procedeul, denumit „analiza incidentelor critice“ (Critical Stress Debriefing), este în prezent una dintre cele mai răspândite modalități de intervenție psihologică în situații posttraumatice.
Potențialul traumatizant variază, desigur, în funcție de amploarea evenimentului. Studiile arată că, în cazul incidentelor critice, aproximativ 85% dintre persoane prezintă modificări psihice acute, 43% continuă să aibă probleme de natură psihică după trei
săptămâni, 20% după șase luni, 10% după un an, iar 4% pot prezenta modificări cronice, pe termen lung (Rose&Bisson, 1998).
Este bine de reținut faptul că prezența unor manifestări acute, care afectează starea psihică și capacitatea de adaptare personală, se încadrează în clasa modificărilor patologice, care necesită intervenție medicală și suport adecvat (DSM-IV, 1994).
Pentru a combate eficient efectele stresului traumatic, s-a impus din ce în ce mai insistent în ultimul deceniu, cel puțin, o atitudine umanistă, „tolerantă“, față de reacțiile determinate de incidentele traumatice. Pe acest fond s-au dezvoltat o serie de tehnici de intervenție fie cu caracter preventiv, fie cu caracter terapeutic, al căror efect s-a dovedit cu adevărat spectaculos. În esență, toate formele de intervenție se bazează pe câteva principii esențiale:
Normalitatea reacțiilor posttraumatice. Persoanele afectate nu sunt tratate ca bolnavi, ci ca persoane care reacționează normal la o situație extremă;
Cu cât intervenția de suport are loc mai devreme, în interval de ore de la impactul traumatic, cu atât șansa evitării unui derapaj psihic este mai redusă. Oricum, primele 24 de ore sunt considerate critice pentru succesul intervenției;
Intervenție preventivă, chiar și în situații care nu sunt acuzate manifestări psihice adverse, cu respectarea liberului consimțământ;
Durata intervenției este relativ redusă, pentru cei mai mulți fiind suficientă o singură ședința, în cazurile mai dificile fiind necesare două săptămâni, dar nu mai mult de 30 de zile (care este pragul diagnostic pentru PTSD).
În mod practic, se constituie echipe de intervenție formate din specialiști în analiza incidentelor traumatice, care sunt deplasate de urgență la locul evenimentului, și care își oferă serviciile tuturor celor expuși. În cazul accidentelor de avion, de exemplu, aceștia pot fi membrii echipajului sau pasagerii supraviețuitori, membrii familiilor acestora, persoane implicate accidental (locuitori din aria accidentului), și chiar membrii echipelor de căutare, salvare și recuperare a victimelor. Astfel de operațiuni se desfășoară sistematic în diverse armate: germană (Roth, 1998), austriacă (Ludwig Krisl, 1999), portugheză (Martins, 2004), pentru a enumera doar câteva.
Mergând pe linia creșterii gradului de accesibilitate cu servicii de suport, J. Mitchell (1990) a elaborat conceptul de Critical Incident & Stress Management. Acesta urmărește formarea unor echipe facilitatori voluntari, compuse din persoane care fac parte din anumite colective de muncă, și care sunt instruite și antrenate în scopul intervenției imediate la apariția unui incident critic. Echipe de voluntari (denumiți „peers“) asigură, în condiții de confidențialitate absolută, un proces de analiză imediată, la locul de muncă, a oricărui incident critic etc.). Etapele unei astfel de intervenții, puternic structurate, urmăresc succesiv evocarea
faptelor, ecourilor cognitive, reacțiilor comportamentale și emoționale generate de acestea și, în fine, desprinderea unor concluzii concomitent cu recomandări utile procesului de reintegrare intra și interpersonală (Guera, Leonhardt, 2004).
Este de dorit dezvoltarea și în sistemul nostru militar a unui sistem de intervenție în situații traumatice (de la incidente la catastrofe). Existența unui număr mare de psihologi, distribuiți în întreaga instituție militară, reprezintă o resursă de mare valoare, care ar putea fi pregătită și antrenată în acest scop. Aceasta nu ar fi decât partea „ușoară“ a unui asemenea proiect. Partea cu adevărat dificilă ar ține de:
* reglementarea procedurilor de intervenție (baza legală pentru deplasare, garantarea confidențialității etc.);
* aspecte de natură logistică (mijloace de anunțare și de deplasare operativă, accesul persoanelor afectate etc.);
* conștientizarea structurilor de comandă și, la fel de important, a personalului cu privire la utilitatea unor asemenea intervenții.
Aceasta ar presupune informarea pe scară largă a bazei științifice și a condițiilor în care se desfășoară aceste intervenții, pentru eliminarea prejudecăților și a temerilor inerente în legătură cu aproape orice tip de intervenție psihologică. Acest aspect nu trebuie subestimat. Crearea unor grupe de intervenție și focalizarea acestora în anumite domenii ale instituției militare ar putea fi un bun început.
În absența unei intervenții specializate, consider utilă prezentarea unor recomandări pentru prevenirea stresului posttraumatic și recuperarea după incidentele critice:
* în intervalul primelor 24-48 de ore după un incident critic, alternați perioadele de activitate cu cele de relaxare. Prin aceasta se vor atenua unele dintre manifestările fizice generate de stresul traumatic (tensiune, tahicardie, agitație etc.);
* evitați lipsa oricărei activități, rămâneți ocupat, chiar dacă vă simțiți obosit, epuizat. Nu trebuie făcut mult, dar este recomandabil să vă propuneți și să faceți ceva, fie și lucruri banale,
cum ar fi punerea în ordine a lucrurilor personale etc.;
* evitați reprimarea emoțiilor sau a stării de tensiune prin abuzul de alcool, tutun sau medicamente. Acceptați-vă emoțiile legate de incident ca fiind firești, nu le negați, dar nici nu le exagerați;
* dacă vă place să vă exprimați în scris, poate fi o idee bună aceea de a deschide un jurnal în care să vă notați trăirile legate de experiența prin care ați trecut. Scrisul are un efect cathartic, liniștitor, determină o detașare benefică de propriile emoții, dacă sunt descrise cu sinceritate;
* nu uitați că și cei din jur (familia, prietenii, șefii, colegii) sunt sub stres, fiecare în felul lui. O atenție aparte trebuie acordată relațiilor cu familia, care suportă un efect uneori extrem de intens. Este o atitudine greșită evitarea discutării cu membrii familiei situația prin care ați trecut. Pe de o parte, absența oricărei informații îi va speria și mai mult, exagerând riscul prin care ați trecut. Pe de altă parte, refuzându-vă dialogul cu ei, vă lipsiți de un suport prețios tocmai din partea celor care sunt cei mai dispuși în a vi-l oferi;
* încercați să fiți răbdător cu sine înșivă, revenirea cere uneori timp. Dar, dacă trec mai mult de 30 de zile fără ca simptomele supărătoare să dispară, este recomandabil să vă adresați unui specialist;
* evitați să luați decizii majore pe fondul stării de stres posttraumatic, cum ar fi demisia, schimbarea funcției sau a locului de muncă etc. Stresul nu este un bun sfătuitor!;
* amintirile persistente ale evenimentului, visele grele, sunt normale, firești pentru o perioadă de timp. Ca urmare, nu încercați să le reprimați și nu vă îngrijorați atunci când se petrec. Se vor reduce până la dispariție, cu timpul;
* nu vă schimbați obiceiurile, nu evitați contactele cu care erați obișnuit, izolarea este cel mai sigur mod de a vă plasa într-un mediu artificial, în care trăirile traumatice se vor accentua;
* mâncați echilibrat și regulat, fără excese. Corpul și mintea dumneavoastră au nevoie de un aport nutritiv adecvat pentru a se recupera.
Iar dacă nu ați trecut dumneavoastră printr-un incident traumatic, ci unul dintre cei apropiați, membru de familie, prieten sau coleg, următoarele recomandări vă pot ajuta să le faceți recuperarea mai ușoară:
* fiți un bun ascultător, dacă vi se povestește întâmplarea, și nu ezitați să vă interesați despre trăirile generate de aceasta;
* evitați cu grijă orice observație critică cu privire la eventualele „imperfecțiuni“ sau „greșeli“ făcute de cel implicat pe parcursul evenimentului. Rezistați tentației de a scoate în evidență felul, evident mai bun, în care dumneavoastră înșivă ați fi acționat. După război, mulți viteji se arată! Mai mult, dacă cel în cauză are tendința de a se considera vinovat, încercați să-l îndepărtați de acest gând;
* dacă sunteți tratat cu iritare sau agresivitate chiar, rezistați tentației de a replica și de a vă simți jignit. Agresiunea nu vă este decât aparent adresată, de fapt, cea „vizată“ fiind de fapt situația creată de incident;
* încercați să fiți alături cât mai mult timp față de cel traumatizat, sigur, fără a exagera, dar manifestându-vă cu simpatie atenția și disponibilitatea;
* nu încercați consolări de genul: „zi mersi că ai scăpat!“, „te-ai născut a doua oară!“, „bine că ești în viață, restul nu are importanță!“.
Astfel de afirmații nu fac decât să accentueze și să prelungească sentimentul pericolului. Este mult mai important să fie convins că în prezent se află într-o situație sigură și că toate eventualele neajunsuri se vor rezolva.
Metodologia cercetării
Multitudinea și complexitatea misiunilor la care efectivele Ministerului Administrației și Internelor sunt angajate implică prezența aspectelor de ordin psihologic și psihosocial care își pun amprenta în mod vizibil asupra acțiunilor întreprinse și a comportamentului colectiv și individual, astfel încât combaterea stărilor de teamă și panică reprezintă o problemă de însemnătate esențială.
Comportamentul uman – constă într-un ansamblu de reacții și acțiuni ca răspuns atât la stimulii interni, cât și la stimulii și solicitările externe.
Cercetările în domeniul psihologiei au evidențiat adevărul conform căruia comportamentul uman nu poate fi explicat după anumite modele, ca o reacție fizică sau fiziologică la un stimul, ci ca o corelație interactivă „om-mediu“.
În structura oricărui act comportamental se disting următoarele comportamente funcționale: situația (complex de stimuli), prelucrarea și interpretarea informației despre natura situației, alegerea și execuția reacției de răspuns, înregistrarea și evaluarea efectului obținut și eventuala adecvare a răspunsurilor ulterioare.
Dinamica resurselor interne ale individului angajat în confruntarea cu provocările mediului, în general, și ale mediului militar în special, prezintă un maxim interes pentru toți factorii responsabili de asigurarea condițiilor pentru utilizarea eficientă a acestor resurse.
Studiul prezent își propune să identifice posibile și probabile asocieri/corelații între orientarea în coping a individului și o serie de caracteristici ale personalității sale. Copingul a fost abordat în accepțiunea de „totalitatea mijloacelor psihice și comportamentale pe care un individ este capabil să le interpună între o agresiune și organismul său pentru a face față unei probleme” (Dantzer, în Doron, Parot, 1999, p.40).
Studiul s-a realizat pe un lot de 200 de subiecți (militari activi din cadrul Jandarmeriei Române – 10 ofițeri, 146 subofițeri, 1 maistru militar și 43 gradați profesioniști) din structura a 2 inspectorate de jandarmi județene (Inspectoratul de Jandarmi
Județean Ilfov și Inspectoratul de Jandarmi Județean Teleorman).
Variabilele măsurate au fost: orientarea în coping (copingul centrat pe problemă și copingul centrat pe emoții), forța eului, forța supraeului, factorii raționalitate/afectivitate și dependența de grup/independența socială și robustețea psihologică cu cele 3 dimensiuni (implicare, control și provocare).
Pentru măsurarea acestor variabile s-au utilizat următoarele instrumente: 1. Scala de evaluare a strategiilor de adaptare la stres a lui Lazarus și Folkman; 2. Chestionarul de personalitate R.B. CATTELL – 16PF (denumit „Chestionarul celor 16 factori ai personalității”) Forma A; 3. Scala de evaluare a robusteții psihologice – Hardiness. Dintre ipotezele cercetării le accentuăm pe cele care se referă la diferențele sub aspectul robusteții psihologice existente între subiecții cu orientare accentuată și cei cu orientare slabă spre una dintre cele 2 strategii de coping utilizate (focalizare pe problemă și focalizare pe emoții). Testarea ipotezelor s-a realizat prin proceduri statistice ca testele de semnificație și matricea de corelații.
FUNDAMENTELE TEORETICE ALE STUDIULUI
Termenul de coping este preluat ca atare din limba engleză, fiind deja utilizat în literatură de limbi diferite ca un termen universal, similar termenului de stres (Băban, 1998).
Copingul a fost definit în termenii cognițiilor și comportamentelor adoptate de individ, fiind urmarea recunoașterii unei situații stresante, el existând pentru a trata aceste situații sau
consecințele acestora (Dewe, Cox și Ferguson 1993). Folosirea termenilor „recunoaștere” și „existând pentru” implică evaluarea cognitivă, cât și luarea deciziilor la orice nivel. Edwards, (1988) prezintă o abordare teoretică a copingului, bazându-se pe asumpția că stresul produce impact negativ asupra stării de bine, cât și o motivație de a reduce acest impact. Edwards
argumentează că acest concept, copingul reprezintă efortul direct spre schimbarea situațiilor sau asupra oamenilor care produc stresul.
Dacă această asumpție se dovedește eficientă atunci stresul se reduce, iar starea de bine se îmbunătățește. Un al doilea efect al eficienței copingului este faptul că prin intermediul său locul controlului se mută către interior, deci crește încrederea cu care
încercările viitoarelor asumpții vor fi făcute. (Phare 1976; Jackson și Schuler, 1985, Williams 1994). Cummings și Cooper (1979), tratează copingul ca un comportament țintit spre menținerea unei „stări stabile”, a interacțiunii dintre individ și mediu într-un „câmp al stabilității” în care persoana se simte confortabilă. Stresorul este un stimul care dislocă câteva aspecte ale acestei stări stabile și individul este motivat să acționeze pentru a-și recăpăta acest efort. Lazarus și Folkman (1984) accentuează că natura copingului este diferențiată de „răspunsurile automate”. Acești autori argumentează, de asemenea, că pentru ca strategia de coping să fie eficientă trebuie să existe „o potrivire între eforturile de coping și alte planificări”, cum ar fi: valori, obiective, angajamente și credințe. Angajamentele în acest context sunt „expresii a ceea ce este important pentru individ”, ele afectând alegerile făcute de aceștia conducându-i „spre sau dinspre situații care amenință”. Puterea cu care un angajament este respectat determină cantitatea de efort a unei persoane care dorește să elimine amenințările. Acestea cresc vulnerabilitatea stresului psihologic în zona angajamentului, iar cu cât un angajament este mai public cu atât acesta este mai înspăimântător decât provocator (Janis și Mann, 1977). Cohen (1987) definește copingul ca: „eforturi orientate atât spre acțiune, cât și spre propria interioritate, pentru a coordona atât cererile interne, ale mediului, cât și conflictele dintre ele, și care depășesc resursele unei persoane”.
Astfel, Cohen (1987) identifică cinci modele de coping:
1. Căutarea de informații;
2. Acțiunea directă;
3. Inhibarea acțiunii;
4. Procesul intrapsihic;
5. Orientarea către alții pentru a obține suportul dorit.
Aceste modele pot fi clasificate ca reprezentând două strategii:
1. acțiunea de a schimba situația, înlăturarea stresorilor;
2. reducerea impactului și alterarea percepției individului asupra stimulilor astfel încât să nu mai fie percepuți ca stresori sau severitatea acestora să fie percepută mai moderat.
Cei mai mulți autori (Lazarus, 1966, Cox, Griffits, 1995) se referă, frecvent, la aceste două strategii. „Copingul, de obicei, reprezintă o reglare către situație sau o reglare a situației”. Cohen susține ca „majoritatea indivizilor folosesc ambele strategii
simultan”. Moos, Billings (1982) și Edwards (1988) adaugă o altă dimensiune alături de strategiile de „orientare către problemă” și „orientare către evaluare” și anume, orientarea către reglarea emoției, „a cărei asumpție este reglarea răspunsurilor emoționale ale situațiilor stresante”. Dewe (1987) face precizarea că o treime din strategiile de coping folosite de subiecți sunt orientate către sarcină și două treimi sunt orientate către reglarea emoției.
În abordarea teoretică a copingului de către Carver și Scheier în 1998 se propun două modele teoretice, și anume: modelul tranzacțional al stresului și modelul reglării propriului comportament. În ceea ce privește procesele de coping, Carver nu este de acord cu dihotomia între orientările emoționale și orientările pe problemă, deoarece sunt prea simple și nu surprind complexitatea strategiilor orientate pe problemă, introducând câteva procese distincte, precum: planificarea, luarea măsurilor directe, căutarea asistenței. Același lucru se întâmplă și în cazul copingului orientat pe reducerea emoției, în care include câteva răspunsuri, ca reinterpretarea pozitivă a evenimentelor, căutarea suportului social, negarea și multe altele. Acest model a fost numit teoretic, deoarece declară a priori care sunt tipurile eficiente de coping. Mai mult se referă la cercetările tradiționale ale resurselor personale în care fiecare variabilă ca eficiența, optimismul dispozițional, și neuroticismul sunt relevante. Câteva cercetări empirice au demonstrat asumpția că un individ cu optimism înalt este predispus să folosească coping-ul orientat pe problemă.
Cox și Griffiths definesc resursele de coping ca: energia, cunoașterea, stilurile de comportament (sau personalitatea) și aptitudinile (incluzând aptitudinile sociale și cognitive). Balanța acestor resurse poate afecta întreaga abilitate a individului de a face față la stresori specifici în timp specific. Edwards (1988) afirmă că, caracteristicile personale ale individului influențează impactul implementării strategiilor de coping în determinanții stresului și că trăsăturile de personalitate, influențează și ele efectele copingului, în mod special când situația este ambiguă. Moos și Billings (1982), descriu resursele de coping ca un set complex al personalității, al factorilor atitudinali și cognitivi care asigură contextul psihologic pentru coping. Acestea sunt caracteristici dispoziționale, relativ stabile, care afectează procesul de coping fiind afectate de rezultatul cumulativ al acestui proces.
Autorii cred că conceptul de sine e semnificativ înalt în determinarea eficacității coping-ului. Conceptul de sine include elemente specifice, ca locul controlului și simțul puterii care pare să fie un atribut similar al locului controlului; eul competent un set de atitudini favorabile eul-ui; și eficiența de sine. Indivizii cu un înalt nivel al eficienței de sine pot fi mai activi și persistenți în eforturile lor de manipulare a situațiilor stresante, decât indivizii cu un nivel scăzut fiind mai înclinați să adopte strategii de evitare.
Pentru Edwards (1988) procesele de coping sunt multi dimensionale și variază în timp de-a lungul situațiilor el sugerând că factorii din mediul social și fizic acționează pentru a influența efectele strategiei de coping. Factorii fizici includ vremea, distanța și barierele fizice. Factorii sociali includ suportul sau presiunea crescută de la colaboratori.
A. Băban (1998) realizează o sintetizare ale celor mai utilizate clasificări ale dimensiunilor copingului, constatând că în ultimii ani se manifestă o tendință de a considera copingul ca un proces multidimensional, cu trei, patru, cinci sau opt factori ca și în cazul lui Lazarus (1986, 1990). A. Băban (1998) prezintă o serie de cercetări asupra
relațiilor dintre personalitate, stres și coping, încercând să surprindă „limitele unor paradigme teoretice în cadrul cărora personalitatea este investigată mai frecvent în relație cu stresul”.
Băban (1998, p. 58) argumenta mai amplu opțiunea proprie pentru teoria social-cognitivă a personalității, avantajele investigării diferențelor individuale în stres din această perspectivă.
Considerăm că diferențele dintre teoria social-cognitivă și celelalte paradigme nu constau în simple alternative terminologice și metodologice ci în identificarea diferită a ceea ce Digman (1990) numește a fi „unitatea de analiză”.
Teoriile personalității care sunt analizate de autoare sunt: teoria trăsăturilor, teoria situaționistă, abordarea genetică a personalității, paradigma psihodinamică și teoria social – cognitivă.
Pe baza teoriei trăsăturilor, autoarea citată constată că „una dintre cele mai investigate trăsături de personalitate în relație cu stresul este anxietatea (Spielberger, 1983). Autorul asumă ideea că persoanele cu scoruri mari la anxietatea ca trăsătură sunt mai
vulnerabile la stres decât cele cu anxietate scăzută. Mecanismele prin care anxietatea influențează vulnerabilitatea la stres intervin atât la nivelul evaluării, cât și la cel al reacțiilor.” (Băban, 1998, p. 58).
Modelul situaționist care neagă rolul diferențelor individuale reprezintă o abordare unidimensională a personalității și a relației acesteia cu stresul, doar ca efect al situației. Apreciem modelul situaționist drept un model mecanicist. Ne distanțăm de interpretarea persoanei umane drept un organism reactiv la stimuli și nu un agent activ care schimbă lumea și pe sine în efortul de adaptare. Funcționarea omului în lume nu poate fi redusă, la simple operații, similare celor caracteristice unei mașini care reacționează la variațiile de intensitate a unor stimuli din mediu.
Situaționismul radical reprezintă o abordare atomistă prin faptul că respinge orice rol al factorilor intrapsihice omite antecedentele personale și acordă atenție doar situațiilor externe, obiectivabile.
Modelul biologic care concepe personalitatea ca un rezultat al procesului de evoluție și selecție, arată că „rolul factorilor individuali de sorginte ereditară au relevanță în studiul stresului mai ales în investigarea reactivității fiziologice la stimuli stresanți” (Băban, 1998, p. 63).
A. Băban optează pentru analiza teoriei social – cognitivă a personalității în relație cu stresul. „Psihologia social – cognitivă admite că funcționarea persoanei în lume implică, pe lângă reprezentări cognitive, procese motivaționale, comportamente sociale învățate și mecanisme fiziologice și biochimice” (Băban, 1998, p. 70).
Literatura de specialitate arată un interes accentuat al cercetătorilor pentru modul în care se manifestă „efectul diferențelor interpersonale și preferința pentru diversele forme de acțiune directă în confruntarea cu situația stresantă” (Băban, 1998, p. 80).
Cercetările inventariate de A. Băban susțin concluzia autoarei: „caracteristicile personale influențează și efectul implementării unei strategii de coping. Abilitățile cognitive și sociale menționate mai sus nu influențează doar alegerea tipului de coping, ci și eficiența și calitatea rezultatului. Dacă implementarea copingului solicită un efort intens și prelungit, efectul cumulativ al utilizării acelor forme de coping, chiar de succes pe termen scurt, poate fi sever pe termen lung.” (Băban, 1998, p. 82).
În baza acestor aserțiuni teoretice am derulat prezentul studiu asupra caracteristicilor de personalitate și orientare în coping la jandarmi.
OBIECTIVELE STUDIULUI
Studiul prezent își propune să identifice posibile și probabile asocieri sau corelații între orientarea în coping a individului și o serie de caracteristici ale personalității sale, în scopul stabilirii unor repere pentru evaluarea psihologică a factorilor de influență asupra strategiilor de coping la care recurge jandarmul în situații stresante.
IPOTEZELE STUDIULUI
Pentru atingerea acestor obiective propun verificarea următoarelor ipoteze:
I.1. Presupun că orientarea în coping corelează cu factori de personalitate ca forța eului și supraeului, raționalitate/afectivitate, dependența-independența de grup.
I.2. Presupun că intensitatea orientării în coping (atât în copingul centrat pe problemă, cât și în copingul centrat pe emoții) se diferențiază în funcție de forța eului și supraeului și de robustețea psihologică
PARTICIPANȚI ȘI PROCEDURĂ
Studiul s-a realizat pe un lot de 200 de subiecți (militari activi din cadrul Jandarmeriei Române – 10 ofițeri, 146 subofițeri, 1 maistru militar și 43 gradați profesioniști) din structura a 2 inspectorate de jandarmi județene (Inspectoratul de Jandarmi Județean Ilfov și Inspectoratul de Jandarmi Județean Teleorman).
Subiecții au fost testați colectiv sau individual cu ocazia evaluărilor psihologice periodice a personalului celor două unități care execută misiuni cu grad crescut de risc.
Specificului misiunilor Jandarmeriei Române a determinat ca:
– subiecții evaluați psihologic cu acest prilej să fie de sex masculin;
– vârsta acestora este cuprinsă între 20 și 45 ani. Pe timpul realizării studiului, pentru o mai bună relevanță, subiecții au fost împărțiți pe trei categorii de vârstă:
1. între 20 – 30 ani;
2. între 31 – 40 ani;
3. între 41 – 50 ani.
– gradul de instruire teoretică este variat, fiind cuprins între subiecți absolvenți de școală profesională, liceu, școală postliceală și studii superioare.
Subiecții cărora le-au fost aplicate testele, prin organica statelor de organizare, îndeplinesc misiuni de asigurare și restabilire a ordinii și liniștii publice, de pază și protecție instituțională a obiectivelor de importanță deosebită și strategice atribuite conform legii, a unor transporturi speciale și de valori, a instanțelor judecătorești, precum și de pază, protecție, supraveghere și intervenție a conductelor magistrale de transport produse petroliere.
Aceste date sunt evidențiate grafic în tabelul nr. 1.
Distribuția subiecților în funcție de vârstă și nivelul de instruire
Tabel 1
Tabel 1 .
Având la bază criteriul lotului de investigație (vârstă și nivelul de instruire) distribuția subiecților este evidențiată în graficul nr.1, care detaliază grafic tabelul nr. 1:
Subiecții nu au fost informați referitor la faptul că rezultatele vor fi folosite pentru o cercetare ulterioară, ceea ce susține presupoziția că toți subiecții au răspuns la întrebări cu aceeași angajare.
Datele colectate au fost prelucrate și analizate statistic cu ajutorul programului de prelucrare statistică a datelor în psihologie (SPSS 13)
Variabilele măsurate au fost: orientarea în coping (copingul centrat pe problemă și copingul centrat pe emoții), forța eului, forța supraeului, factorul raționalitate/afectivitate, dependența de grup/independența socială și robustețea psihologică cu cele 3 dimensiuni (implicare, control și provocare).
Pentru măsurarea acestor variabile s-au utilizat următoarele instrumente:
1. Scala de evaluare a strategiilor de adaptare la stres a lui Lazarus și Folkman;
2. Chestionarul de personalitate R.B. CATTELL – 16PF (denumit „Chestionarul celor 16 factori ai personalității”) Forma A;
3. Scala de evaluare a robusteții psihologice – Hardiness.
Instrumentele utilizate în cercetare au fost:
1. Scala de evaluare a strategiilor de adaptare la stres lui Lazarus și Folkman
Scala Lazarus și Folkman a fost elaborată de cei do cercetători în scopul evaluării strategiilor de adaptare la stres. Instrumentul conține un număr de 48 de itemi, oferind informați despre două categorii de strategii, și anume:
– copingul centrat pe problemă, care implică încercările de a stăpâni sau de a reduce stresul, intervenind asupra situației sau asupra evaluării individuale a situației;
– copingul centrat pe emoție, cu încercări de a regla răspunsurile emoționale la o situație stresantă.
Subiecții sunt solicitați să se gândească la unele dintre situațiile dificile prin care au trecut în viață și să precizeze în ce măsură afirmațiile descriu modul în care s-au comportat atunci pe o
scară de la 1 la 5 (1 – deloc; 2 – rareori; 3 – uneori; 4 – deseori; 5 – întotdeauna).
Copingul centrat pe problemă este descris prin 3 dimensiuni: precauție, acțiuni instrumentale și negociere.
Precauția este o strategie de centrare pe problemă, necesitând acțiunea de precauție, când subiectul ar putea mai mult răni decât ar face bine.
Acțiunile instrumentale descriu eforturile direcționate către soluționarea problemei, incluzând itemi ca „Am știut ce trebuia să fie făcut”, „Mi-am făcut un plan de acțiune pe care l-am urmat”. Negocierea implică practici centrate pe problemă care sunt direcționate spre alți oameni aflați în situații problemă, cum ar fi încercări de a schimba părerea celorlalți, târguindu-se și făcând compromisuri pentru a obține ceva pozitiv din situație.
Copingul centrat pe emoție este reprezentat de 4 dimensiuni: fuga de realitate, minimalizarea problemei, autoblamarea și căutarea semnificației. Fuga de realitate implică itemi de tipul „Am stat cu ochii deschiși”, „Mi-am imaginat un loc sau timp mai bun decât unul în care am fost”.
Minimalizarea implică eforturi conștiente de coping de a refuza să se ocupe de problemă și de a se comporta în continuare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Autoblamarea descrie o strategie pasivă și intrapunitivă care este direcționată spre interior și nu spre problemă.
Căutarea semnificației este încercarea de a descoperi o nouă credință sau ceea ce este important în viață (rugăciuni sau eforturile de a se schimba sau de a se dezvolta ca rezultat al experienței stresante).
Scalele cu scorurile cele mai mari indică tipurile de strategii
folosite în mod frecvent de subiecți.
2. Chestionarul de personalitate R.B. CATTELL – 16PF (denumit „Chestionarul celor 16 factori ai personalității”)
Chestionarul elaborat de Cattell a fost publicat în anul 1950 și măsoară 16 dimensiuni ale personalității: schizotimie vs. ciclotimie, abilitate rezolutivă generală, instabilitate emoțională vs. stabilitate emoțională, supunere vs. dominanță, expansivitate vs. nonexpansivitate, supraeu slab vs. forța supraeului, threctia (timiditate) vs. parmia (îndrăzneală), harria (raționalitate) vs. premsia (afecțiune), alexia (atitudine încrezătoare) vs. Protension (suspiciune), praxernia (preocuparea pentru aspectele practice) vs. autia (ignorarea aspectelor practice), naivitate vs. subtilitate, încredere vs. tendința spre culpabilitate, conservatorism vs. lipsă de respect pentru convenții, dependență de grup vs. independență
personală, sentiment de sine slab vs. sentiment de sine puternic, tensiune ergică slabă vs. tensiune ergică ridicată.
Chestionarul are 2 forme paralele a câte 187 itemi, putând fi utilizat cu ambele forme simultan în scopul unei mai mari fidelități a evaluărilor. Chestionarul a fost normat pe populație românească. Din cei 16 factori primari pe care îi măsoară chestionarul, în studiul realizat am selectat doar 4 factori, presupuși a fi mai puternic implicați în coping:
Factorul C (instabilitate emoțională vs. stabilitate emoțională) – polul caracterizat prin instabilitate reprezentând caracteristici ale unui eu slab: emotivitate, imaturitate afectivă,
instabilitate. Individul reacționează la frustrație într-o manieră emoțională, este inconstant în atitudini și interese, fuge de responsabilități, abandonează ușor, putând fi implicat și în
accidente. La polul opus, apar caracteristicile unui eu puternic, matur și calm. Individul este stabil, calm, realist și nu se amestecă în conflicte. Persoana cu un eu slab tinde să fie cu ușurință contrariată de lucruri și oameni, trăind un sentiment de insatisfacție
în profesie, familie și are dificultăți în păstrarea calmului, descurajându-se ușor.
Factorul G (supraeu slab vs. forța supraeului) – la polul unui supraeu slab, caracteristică pentru comportament este lipsa de toleranță la frustrare; un individ schimbător, influențabil, cu oboseală nervoasă, inconstanță și nesiguranță, care neglijează obligațiile sociale și manifestă un general dezinteres față de normele morale colective. Polul opus atrage după sine atitudini de conștiinciozitate, perseverență, responsabilitate personală; individul este ordonat, consecvent, atent la oameni și lucrurile din jur. Persoana cu un G ridicat se manifestă ca respectoasă, având o bună capacitate de concentrare, reflectând înainte de a vorbi, preferând compania celor eficienți. Polul scăzut se asociază cu tendința spre disimulare, vagabondaj, încălcare a legii, accese de furie nestăpânite.
Factorul I (raționalitate vs. afecțiune) – polul raționalitate indică un comportament realist, dar dur; tipul de persoană care nu se așteaptă la lucruri extraordinare de la ceilalți, bazându-se pe sine, cu spirit practic și relativă insensibilitate față de ceilalți; matur
emoțional, aspru, chiar cinic, fără simț artistic și nu ia în seamă incomoditățile fizice. Polul afecțiune indică un comportament exigent, dar nerăbdător, relativ imatur emoțional; individul caută ajutorul și simpatia altora, este prietenos, indulgent cu sine și cu ceilalți, introspectiv; în plan social este dornic să atragă atenția, este neliniștit, chiar ipohondru.
Factorul Q2 (dependență de grup vs. independență personală) – nu este un factor clar stabilit în variațiile comportamentale, manifestându-se mai ales la nivelul atitudinilor interioare. Persoana cu cote ridicate la acest factor este rațională, capabilă să se decidă singură. La polul opus, este tipul de individ care merge odată cu grupul, caută aprobarea socială. Indivizii cu
Q2 ridicat trăiesc insatisfacții legate de integrarea în grup, fac remarci care cel mai adesea sunt soluții, iar grupul tinde să-i refuze.
3. Scala de evaluare a robusteții psihologice – Hardiness
Instrumentul a fost elaborat de către un colectiv de autori din cadrul Departamentului de Psihiatrie Militară, Walter Reed Army Institute of Research, Washington în anul 1989, cu scopul de a măsura rezistența la stres a personalului militar. Instrumentul conține un număr de 45 de itemi destinați evidențierii resurselor personale, dispoziționale de a face față diverselor evenimente stresante. Abilitatea unei persoane de a face față dificultăților ține de felul cum aceasta abordează și interpretează propriile experiențe, de modul în care oamenii gestionează evenimentele stresante. Instrumentul a fost elaborat pe baza concepției că rezistența la stres este dependentă de trei factori:
– factorul implicare, ce se referă la capacitatea persoanei de a găsi sensul, scopul și valoarea propriei persoane, a celorlalți și a activității;
– factorul control, care se referă la capacitatea persoanei de a fi autonomă și de a considera că își poate influența propriul viitor;
– factorul provocare, ce se referă la dorința persoanei de a experimenta și la capacitatea acesteia de a se adapta schimbărilor, considerându-le o oportunitate pentru dezvoltarea personală. Subiecții sunt solicitați să se gândească la diferite aspecte ale vieții care sunt percepute diferit de la persoană la persoană și să înscrie în grilele de răspuns în ce măsură afirmațiile sunt adevărate, pe o scară de la 1 la 5 (1 – fals; 2 – în mică măsură
adevărat; 3 – pe jumătate adevărat; 4 – în mare măsură adevărat; 5 – în totalitate adevărat). Scorurile mari la această scală indică robustețea psihologică, iar scorurile mici indică vulnerabilitatea psihologică.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metode Si Tehnici Pentru Controlul Stresului Aplicate In Programele DE Pregatire Psihologica A Personalului Armata, Politie, Jandarm (ID: 165677)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.