Metode de Recuperare a Deficientelor de Coloana la Scolarul Mic

CUPRINS

Capitolul I. Introducere

I.1. Importanța temei abordate

I.2. Motivarea alegerii temei

I.3. Obiectivele cercetării

I.4. Scopul cercetării

I.5. Sarcinile cercetării

I.6. Ipotezele cercetării

Capitolul II. Fundamentarea teoretică a temei

II.1. Noțiuni de anatomie a coloanei vertebrale

II.1.1. Scheletul coloanei vertebrale

II.1.2. Articulațiile coloanei vertebrale

II.1.3. Mușchii coloanei vertebrale

II.1.4. Curburile coloanei vertebrale

II.2. Biomecanica coloanei vertebrale

II.3. Deviațiile coloanei vertebrale – Cifoza

II.3.1. Etiologie si etiopatogenie

II.3.2. Tablou clinic

II.3.3. Examen obiectiv

II.3.4. Evoluție si prognostic

II.4. Tratament …

II.4.1. Tratament profilactic

II.4.2. Tratamentul prin masaj

II.4.3. Tratamentul kinetoterapeutic

II.5. Dezvoltarea organismului copiilor de vârsta școlară

II.5.1. Creșterea si dezvoltarea

II.5.2. Etapele de dezvoltare la copii

II.5.3. Vârsta școlară mică (cuprinsă intre 7 și 11 ani)

II.5.4. Motricitatea la școlarul mic

Capitolul III. Metodologia cercetării

III.1. Prezentarea subiecților cercetării

III.2. Metode de cercetare folosite

III.2.1. Metoda observației

III.2.2. Metoda anamnezei

III.2.3. Metoda studiului de caz

III.2.4. Metoda testelor

III.2.5. Metoda prelucrării statistico-matematice a datelor

III.3. Organizarea cercetării

III.3.1. Baza materială

III.3.2. Etapele investigației

III.3.3. Testarea

III.3.4. Elaborarea programei de recuperare fizică

Capitolul IV. Rezultatele cercetării și prelucrarea acestora

IV.1. Prezentarea cazurilor – fișe individuale de evaluare

IV.2. Interpretarea rezultatelor

IV.3. Discutarea rezultatelor

Capitolul V. Concluzii

Rezumat în limba engleză

Bibliografie

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

IMPORTANȚA TEMEI ABORDATE

” O privire atentă a aspectului exterior al corpului semenilor din jurul nostru ne permite să sesizăm existența unor aspecte particulare ce caracterizează atitudinea și forma corpului celui privit.„( Bratu I., 1977, p.10)

Tot mai mulți școlari suferă de boli datorate deformării ușoare sau severe ale coloanei vertebrale, sub formă de cifoză, lordoză, scolioză, ceea ce conduce la diminuarea confortului personal și implicit la reducerea capacității de efort fizic și intelectual, respectiv la modificări ale formei cutiei toracice cu implicații asupra capacității vitale respiratorii.

Aceste deformări care apar la populația de vârstă școlară, sunt cauzate în special de poziția incorectă adoptată de elev în bancă, respectiv de designul băncilor (scaunelor) care favorizează la rândul lui apariția atitudinilor vicioase.

O dată cu creșterea gradului de informare a populației privind sănătatea tinerilor a crescut si atenția acordată deformărilor coloanei vertebrale. Tot mai frecvent ortopedul si kinetoterapeutul sunt puși în situația de a examina si ulterior a proceda la diverse manevre terapeutice din care un rol primordial îl au recuperarea si kinetoterapia.

Defectele aparatului locomotor se numesc deficiențe fizice, și se prezintă ca abateri de la normal, în forma și funcțiile fizice ale organismului, care tulbură creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a corpului, modificând aspectul exterior, reducând aptitudinile și puterea de adaptare la efortul fizic, existând posibilitatea de a creea complexe de inferioritate față de elevii sănătoși.

Deficiețele fizice se caracterizează prin modificări morfologice, mai mult sau mai puțin accentuate, ale formei și structurii corpului și care se manifestă printr-o încetinire sau un exces de creștere, o tulburare și o disproporționalitate a dezvoltării, deviații, deformații sau alte defecte de structură și tulburări funcționale.

După evoluția lor dar mai ales după posibilitățile de corectare există trei tipuri de deficiențe : ușoare, medii și accentuate.

Deficiențele ușoare sau atitudinile deficiente sunt mici abateri de la normal în forma și funcțiile corpului, sau a unor segmente ale acestuia, de regulă aflate pe o scară a evoluției, într-un stadiu incipient. Evoluția atitudinii deficiente depinde de perioada de viață în care apar primele abateri de la normal în pozițiile obișnuite ale corpului.

O data cu creșterea gradului de informare a populației privind sănătatea tinerilor a crescut si atenția acordată deformărilor coloanei vertebrale. Tot mai frecvent ortopedul si kinetoterapeutul sunt puși în situația de a examina si ulterior a proceda la diverse manevre terapeutice din care un rol primordial îl au recuperarea si kinetoterapia.

Exercițiul fizic prin fundamentarea sa științifică și prin motivare, influențează sănătatea, evoluția omului și dezvoltarea sa atât fizică cat și morală.Kinetoterapia sub diversele sale forme, practicată în sălile special amenajate, are rolul principal de recuperare printr-un program susținut și dozat, adecvat afecțiunii ce este de tratat.

1.2. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. De ea sunt legate celelalte segmente care alcătuiesc toracele și bazinul și tot pe ea se inseră membrele superioare și inferioare, de aceea orice modificare structurală sau dezaliniere a unui segment vertebral va atrage după sine o perturbare a simetriei corpului și direcției de mișcare cu repercusiuni uneori grave și asupra organelor interne: plămâni, inimă, etc.

1.3. OBIECTIVELE CERCETĂRII

Obiectivul lucrării urmărește depistarea precoce a acestor deficiențe la populația de vârstă școlară, în scopul eficientizării corectării acestor deformații aflate în stadiu incipient, în vederea ameliorării și recuperării, pentru îmbunătățirea performanțelor școlare și extrașcolare.

Lucrarea își propune să demonstreze dacă modelul operațional propus contribuie la îmbunatățirea capacitătii funcționale și a calității vieții la elevii cu atitudine cifotică plecând de la importanța recuperării și a dezvoltării cât mai completă și armonioasă a aparatului de susținere și mișcare precum și întărirea celorlalte funcțiuni a organismului.

Obiectivele cercetării sunt :

Obiective cu funcții fiziologice:

a) Asigurarea unei stări optime de sănătate și sporirea rezistenței organismului elevilor la influențele factorilor externi si de mediu;

b) Dezvoltarea fizică și corporală armonioasă;

c) Asigurarea funcționării optime a organismului, a aparatelor și funcțiilor sale;

d) Recuperarea atitudinii corecte a corpului prin mijloacele specifice și prin practicarea exercițiului fizic.

Obiective ce urmăresc dezvoltarea capacității motrice:

Asigurarea unei capacități fizice ridicate și dezvoltarea fizică armonioasă;

Dezvoltarea calităților motrice;

Formarea și consolidarea deprinderilor și priceperilor motrice.

Obiective cu funcții sociale:

Realizarea unei educații fizice și sportive permanente;

Formarea obișnuinței de practicare independentă a exercițiilor fizice;

Crearea motivației durabile pentru practicarea exercițiilor fizice și sportului.

Pentru o reabilitare cât mai bună a școlarului se acționează prin anumite mijloace, și anume: recuperarea fizică medicală, readaptarea psihică, educarea-reeducarea școlară și readaptarea socială.

SCOPUL CERCETĂRII

Perfecționarea procesului de recuperare funcțională a copiilor deficienți, ce sunt integrați în ciclul școlar primar, prin intermediul strategiilor complexe de tratare a deficiențelor de coloană. Studiul de față își propune astfel analiza datelor și informațiilor asupra mecanismelor de producere a deficiențelor, pentru a putea astfel recomanda măsuri de prevenție.

Argumentarea și verificarea experimentală a eficacității programelor de kinetoterapie folosite, elaborate si aplicate în prezenta lucrare ce au ca scop recuperarea deficiențelor de coloană la școlarul mic.

SARCINILE CERCETĂRII

Cunoașterea tuturor aspectelor de natură fizio-patologică cu privire la tema studiată.

Evaluarea și analiza nivelului indicilor dezvoltării fizice a copiilor de vârstă școlară mică.

Analiza celor mai recente studii privind patologia si tratamentul deficiențelor de coloană.

Selecționarea și sistematizarea celor mai eficiente exerciții ale programului de recuperare. Elaborarea unor programe de kinetoterapie adecvate în concordanță cu gradul de afectare la nivelul coloanei vertebrale.

Stabilirea eșantionului pe baza căruia s-a realizat studiul de caz, efectuarea testelor de control și aplicarea structurilor de exerciții planificate în lecțiile de kinetoterapie.

Urmărirea rezultatelor obținute în urma activității practice la fiecare lecție.

Efectuarea de testări intermediare pentru a verifica eficacitatea programului aplicat.

Recoltarea datelor inițiale și finale, și analiza lor.

Elaborarea și tehnoredactarea lucrării.

1.6 IPOTEZELE CERCETĂRII

S-a presupus că prin folosirea kientoterapiei cu toate tehnicile și metodele sale componente în cadrul procesului de prevenire și tratare a deficiențelor de coloană prezente la copii claselor primare, se va avea ca rezultat optimizarea acestor afecțiuni și, în consecință se va favoriza recuperarea și totodată va scădea incidența acestora.

CAPITOLUL II

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

II.1. Noțiuni de anatomie a coloanei vertebrale

Coloana vertebrală (după Sbenghe T, Kinesiologie 2005) este o structură cu două funcții contradictorii:

– o funcție care conferă stabilitate, asigurând statica corpului;

– și una dinamică, asigurând flexibilitatea trunchiului si gâtului.

Sub raportul stabilității, coloana determină posturile de bază: decubit, șezând, ortostatică.

Este segmentul cel mai important al aparatului locomotor, fiind reprezentată de o tijă osoasă lungă situată pe linia mediană și posterioară a corpului. De ea sunt legate toate celelalte segmente ce alcătuiesc trunchiul – toracele si bazinul – , pe coloană inserându-se și membrele superioare si inferioare prin intermediul centurilor scapulară și pelviană.

Coloana vertebrală servește ca înveliș de protecție pentru măduva spinării și ca punct de sprijin pentru numeroase viscere. Dispune de un mare grad de mobilitate care interesează articulațiile intervertebrale, amplitudinea fiind variabilă în funcție de fiecare regiune.

La extremitatea superioară, se articulează cu baza craniului; coloana vertebrală toracală este articulată cu coastele iar prin intermediul acestora cu elementele centurii scapulare și membrele superioare.

Coloana vertebrală este fixată prin osul sacral în peretele posterior al bazinului osos, iar prin bazinul osos, coloana vertebrală are strânse legături funcționale cu membrele inferioare.

II.1.1. Scheletul coloanei vertebrale

Coloana este alcătuită din 33 sau 34 de piese osoase suprapuse, numite vertebre, repartizate in cinci regiuni astfel :

– regiunea cervicală -7 vertebre;

– regiunea toracală -12 vertebre;

– regiunea lombară -5 vertebre;

– regiunea sacrală -5 vertebre;

– regiunea coccigiană -4-5 vertebre.

Fiecare vertebră este compusă dintr-o parte anterioară denumită corp vertebral și o parte posterioară denumită arc neural care este legat de corp prin intermediul pediculilor.

Corpul vertebral, de formă cilindrică, este din ce în ce mai voluminos cu cât coborâm spre bazin pentru a putea suporta greutatea corpului în poziția bipedă. Corpul vertebral prezintă două fețe mai scobite spre centru, una superioară și alta inferioară, între ele adăpostindu-se nucleul pulpos.

Arcul vertebral are o formă neregulată, posterior și median prezintă o apofiză spinoasă, lateral două apofize transverse și deasupra și dedesubt câte două apofize articulare.

Orificiile vertebrelor, suprapuse unul în continuarea celorlalte formează canalul vertebral cu întindere de la osul occipital pâna la hiatul sacrat, în acest canal adăpostindu-se măduva spinării si rădăcinile nervoase.

II.1.2. Articulațiile coloanei vertebrale

Coloana vertebrală este formată din două coloane solidare: una a corpurilor vertebrale, situată anterior și alta a arcurilor vertebza craniului; coloana vertebrală toracală este articulată cu coastele iar prin intermediul acestora cu elementele centurii scapulare și membrele superioare.

Coloana vertebrală este fixată prin osul sacral în peretele posterior al bazinului osos, iar prin bazinul osos, coloana vertebrală are strânse legături funcționale cu membrele inferioare.

II.1.1. Scheletul coloanei vertebrale

Coloana este alcătuită din 33 sau 34 de piese osoase suprapuse, numite vertebre, repartizate in cinci regiuni astfel :

– regiunea cervicală -7 vertebre;

– regiunea toracală -12 vertebre;

– regiunea lombară -5 vertebre;

– regiunea sacrală -5 vertebre;

– regiunea coccigiană -4-5 vertebre.

Fiecare vertebră este compusă dintr-o parte anterioară denumită corp vertebral și o parte posterioară denumită arc neural care este legat de corp prin intermediul pediculilor.

Corpul vertebral, de formă cilindrică, este din ce în ce mai voluminos cu cât coborâm spre bazin pentru a putea suporta greutatea corpului în poziția bipedă. Corpul vertebral prezintă două fețe mai scobite spre centru, una superioară și alta inferioară, între ele adăpostindu-se nucleul pulpos.

Arcul vertebral are o formă neregulată, posterior și median prezintă o apofiză spinoasă, lateral două apofize transverse și deasupra și dedesubt câte două apofize articulare.

Orificiile vertebrelor, suprapuse unul în continuarea celorlalte formează canalul vertebral cu întindere de la osul occipital pâna la hiatul sacrat, în acest canal adăpostindu-se măduva spinării si rădăcinile nervoase.

II.1.2. Articulațiile coloanei vertebrale

Coloana vertebrală este formată din două coloane solidare: una a corpurilor vertebrale, situată anterior și alta a arcurilor vertebrale situată posterior.

Articulațiile dintre corpurile vertebrale ale coloanei sunt amfiartroze, legate între ele prin ligamentul interosos, cele două ligamente vertebrale comune (anterior și posterior), ligamentele galbene, ligamentele interspinoase, cele supraspinoase și ligamentele intertransverse.

Începând de la axis și coborând până la ultima vertebra lombară L5, între fiecare se găsește câte un disc vertebral, disc de legătură între două vertebre alăturate. Acest disc are următoarea componență: inelul fibros, nucleul pulpos și două plăci terminale cartilaginoase din care crește corpul vertebrei.

II.1.3. Mușchii coloanei vertebrale

Mușchii extensori sunt așezați pe partea dorsală a coloanei în șanțurile vertebrale, fixați între apofizele spinoase și cele transverse. Sunt mușchi profunzi, fusiformi, de dimensiuni și orientări diferite, grupați de Braus în patru sisteme: interspinos, intertransvers, transversospinos și spinotransvers. Au rol în menținerea poziției verticale a trunchiului, în extensiile dorsale și laterale ale coloanei vertebrale și în rotația acesteia.

A. Sistemul interspinos cuprinde mușchii scurți, situați între apofizele spinoase ale vertebrelor din regiunile: cervicală, toracică și lombară (mușchi interspinoși). Sunt mușchi profunzi și contribuie la extensia coloanei vertebrale. Realizează extensia coloanei cervicale și lombare, iar când se contractă numai de o parte determină mișcarea de înclinare laterală.

B.Sistemul intertransvers cuprinde următorii mușchi:

– mușchii intertransversali, mici, legând apofizele transverse între ele. Sunt preponderent dezvoltați în regiunile cervicală și lombară.

– mușchiul iliocostal, format din trei porțiuni: iliocostalis lumborum, care are originea pe apofizele spinoase ale ultimelor vertebre lombare, sacru și crestele iliace și inserția pe ultimele șase coaste; iliocostalis thoracis, cu originea pe ultimele șase coaste și inserția pe primele șase coaste, și iliocostalis cervicis, cu originea pe coastele III – VI și inserția pe tuberculii posteriori ai apofizelor transverse ale vertebrelor cervicale III – VII.

– mușchiul longissimus, cu trei porțiuni: mușchiul thoracis, care are originea pe apofizele spinoase lombo – sacrale, creasta iliacă și ligamentele sacro – iliace, și inserția pe apofizele transversale ale vertebrelor lombare și toracice și pe coaste; mușchiul longissimus cervicis, cu originea pe primele șase vertebre toracice și inserția pe apofizele transverse ale ultimelor cinci vertebre cervicale, și mușchiul longissimus capitis, cu originea pe apofizele transverse ale ultimelor vertebre cervicale și ale primelor vertebre toracice și inserția pe apofiza mastoidiană a osului temporal.

Acești mușchi fac pe lângă extensia coloanei și înclinarea laterală de partea contracției.

     C. Sistemul transverso-spinos, care constituie masa principală a mușchilor șanțurilor vertebrale. Sunt mușchi fusiformi, cu originile pe apofizele transverse ale vertebrelor, având traiect oblic ascendent. Se inseră pe apofizele spinoase ale vertebrelor de deasupra.

– mușchii rotatori scurți se găsesc în regiunea toracică, unde au originile pe apofizele transverse și se inseră pe apofizele spinoase ale vertebrei de deasupra;

– mușchii multifizi au originile pe apofizele trasverse și inserțiile, în evantai, pe apofizele vertebrelor superioare (sărind 2 – 4 vertebre);

– mușchiul semispinal al capului are originea pe apofizele transverse ale primelor șase vertebre toracice și apofizele articulare ale primelor patru vertebre cervicale, și inserția pe occipital;

– mușchiul semispinal al gâtului are originea pe apofizele transverse ale vertebrelor cervicale I – VI și inserția pe apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale II – V;

– mușchiul semispinal al toracelui are originea pe apofizele transverse ale vertebrelor toracice VI – X, iar inserția pe vertebrele toracice I – IV și cervicale VI – VII.

Mușchii sistemului transverso-spinos fac în afară de mișcarea de extensie a coloanei și rotația de partea opusă contracției.

D. Sistemul spino-transvers cuprinde mușchiul splenius, cu originea pe apofizele spinoase ale ultimelor vertebre cervicale și ale primelor cinci toracice și inserția pe jumătatea laterală a liniei nucale superioare și pe fața laterală a apofizei mastoide (splenius capitis), sau pe apofizele transversale ale atlasului și axisului (splenius cervicis).

Acest sistem duce la realizarea mișcării de extensie a capului, dar și de rotație de aceeași parte cu mușchiul care se contractă.

Mușchii flexori ai coloanei vertebrale sunt situați pe partea anterioară a trunchiului si gâtului si sunt reprezentați de:

– sterno-cleido-mastoidianul – mușchi ce realizează mișcările de flexie a capului pe gât și flexie a gâtului pe torace când se contractă bilateral. Când se contractă unilateral determină flexia capului, înclinarea de aceeași parte și rotația de partea opusă contracției.

– lungul gâtului

– dreptul abdominal

– oblicul mare

– oblicul mic

– transversul

– psoasul iliac

– scalenii

Mușchii flexori laterali ai coloanei sunt următorii:

– marele drept posterior al capului

– oblicul superior al capului

– supracostalii

– ridicătorul scapulei

– ilio-costalul

II.1.4. Curburile coloanei vertebrale

„Curburile coloanei vertebrale au apărut ca adaptare la ortostatism. Curbura toracală o găsim la noul-născut, curbura cervicală apare când copilul ia poziția șezând, iar cea lombară odată cu mersul. Acum apar solicitările mușchilor flexori și extensori ai rahisului pentru susținerea echilibrului ” (Dumitru D. „Reeducarea funcționala in afecțiunile coloanei vertebrale” -1984).

Atitudinea coloanei se menține datorită tonicității musculare, a elasticității ligamentelor și discurilor precum și grație unirii anatomice a vertebrelor care își adaptează una alteia diferitele suprafețe articulare.

Coloana vertebrală prezintă în plan sagital patru curburi fiziologice alternative:

– curbura cervicală, cu convexitatea ventrală, are maximum de curbură la nivelul vertebrelor 6-7 cervicale;

– curbura dorsală, cu convexitatea dorsală, are maximum de curbură la nivelul vertebrelor 5-6 toracale;

– curbura lombară, cu convexitatea ventrală, are maximum de curbură la nivelul vertebrelor 3-4 lombare;

– curbura pelviană, cu convexitatea dorsală, are maximum de curbură la nivelul vertebrelor 3-4 sacrate.

Curburile fiziologice ale coloanei vertebrale și forma vertebrelor caracteristică fiecărei regiuni

Aceste curburi dau o elasticitate coloanei, atenuează șocurile verticale și favorizează menținerea echilibrului coloanei pe bazin, ușurând eforturile centurii musculare a coloanei.

II.2. Biomecanica coloanei vertebrale

Mișcările coloanei vertebrale sunt mișcări complexe în care intervin mai multe segmente vertebrale. Acestea se realizează prin însumarea ușoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale, ce au loc la nivelul discurilor intervertebrale precum și la nivelul articulațiilor. Astfel, regiunile cu mobilitatea cea mai mare sunt în zona cervicală și lombară, redusă în zona dorsală și absentă în cea sacrală.

„Micile deplasări intervertebrale sunt posibile numai grație prezenței nucleului pulpos, care trebuie să aibă o consistență, o formă și o așezare normale” (Dupa Calve, Galiand, Las Casas, citați de Baciu Cl, 1977).

Rolul nucleului pulpos : 1 – nucleul pulpos; 2 – vertebra.

Deplasările coloanei se execută pe acest nucleu ca pe o axă, astfel putându-se realiza orice fel de mișcare:

– flexie/extensie;

– înclinare laterală;

– rotație;

– și ca o rezultantă a acestora, circumducția.

Totuși acestea sunt limitate de rezistenta articulațiilor intervertebrale, de ligamentele coloanei vertebrale și de corsetul muscular al acesteia.

După Sbenghe T, Kinesiologie 2005, amplitudinile medii normale, pe segmente sunt redate de următorul tabel :

II.3. Deviațiile coloanei vertebrale – Cifoza

Atitudinea corectă a corpului este semn al echilibrului fizic și psihic, datorită dezvoltării normale și armonioase a corpului.

Deviațiile coloanei vertebrale (scolioza, cifoza, lordoza) sunt poziții anormale persistente și provocate de factori etiopatogeni multipli. Ele împiedică o creștere și o dezvoltare armonioasă, reduc capacitatea fizică și întârzie dezvoltarea psihică.

Frecvența deviațiilor patologice ale coloanei vertebrale la copil este foarte ridicată, estimările autorilor fiind de peste 50% din totalul copiilor evaluați în colectivități.

Factorii etiologici incriminați pot fi : ereditari, constituționali, mecanici, posturali, osteogenici, miopatici și neuropatici. Mai rar pot fi de natură inflamatorie, carențială și neuro-endocrină.

Chiar și organele de simț pot altera această atitudine, în sensul că având auzul defectuos la o ureche, aceasta îl obligă pe copil să adopte o atitudine asimetrică a capului, rotat într-o parte, pentru a auzi mai bine. Văzul la rândul sau, influențează atitudinea capului și a trunchiului prin aplecarea înainte, pentru a apropia ochii de obiect.

În 80% din cazuri, cauzele apariției scoliozei si cifozei sunt necunoscute (idiopatice). Perioada critică o reprezintă puseul de creștere pubertară (între 11–15 ani) când examinarea în școli se recomandă să se efectueze de două ori pe an la fete și o dată pe an la băieți.

Cele mai frecvente afecțiuni ale coloanei vertebrale ce pot apărea în primii ani de școală sunt cifoza, scolioza și lordoza care nediagnosticate și netratate la timp, pot genera complicații grave mai târziu.

Cifoza : reprezintă o deviație a coloanei vertebrale în plan sagital ce se caracterizează prin accentuarea curburii fiziologice de la acel nivel, având convexitatea orientată posterior. În mod obișnuit cifoza afectează regiunea dorsală a coloanei.

Cele mai multe cifoze sunt atitudini vicioase datorate hipotoniei musculaturii de susținere a coloanei vertebrale dar și a musculaturii abdominale, ele întâlnindu-se de cele mai multe ori însoțind picioarele plate ale pubertății.

II.3.1. Etiologie si etiopatogenie

Din punct de vedere etiologic se pot clasifica în 2 categorii :

A. Funcționale (nestructurale). Sunt deviații tipice, ușoare, cu debut greu de precizat, cu evoluție lungă și lentă, dar cu prognostic favorabil. În cazul lor nu se constată modificări morfologice ale coloanei vertebrale. Cifozele funcționale sunt cele mai frecvente deviații ale coloanei vertebrale din perioada de creștere. Ele se împart in:

Habituale – de obișnuință, de deprindere;

De creștere – apărute în urma disproporției dintre creșterea exagerată în înălțime și dezvoltarea insuficientă a musculaturii;

Compensatorii și cele datorate defectelor unor analizatori (cifoza miopilor).

Toate acestea sunt ușor de corectat (prin exerciții funcționale de extensie), uneori prin simpla îndepărtare a cauzelor care le-a produs. Dacă nu sunt tratate, ele pot determina modificări anatomice în structura elementelor coloanei vertebrale și devin patologice.

B. Patologice. Sunt deviații mai accentuate și mai grave decât cele funcționale, ele fiind însoțite întotdeauna de modificări (deseori ireductibile) ale structurii elementelor coloanei vertebrale. Tratamentul lor este complex (ortopedic, chirurgical, kinetoterapeutic), el putând avea rezultate pozitive doar dacă se intervine precoce prin înlăturarea cauzei care le-a produs. Tratamentul acestor cifoze este de lungă durată.

Cifozele patologice sunt grupate astfel:

Congenitale: platispondilia, agenezia discului intervertebral, microspondilia;

Post-traumatice: luxația și fractura vicios consolidată, hernia de disc, cifoza histerotraumatică, sindromul Kummel-Verneuil;

Infecțioase: tuberculoza osoasă (morbul lui Pott), cifoza tetanică, osteomielitică;

Distrofice: epifizita sau osteocondrita vertebrală (boala Scheuermann). Este cea mai des întâlnită formă de cifoză patologică;

Reumatice (inflamatorii): spondilita anchilozantă, spondilodiscartroze;

Tumorale: mielomul multiplu, metastaze osoase;

Paralitice (neuromusculare): atunci când este compromisă musculatura regiunii, paralizia cerebrală infantilă, sindroame extrapiramidale;

Endocrine și carențiale: osteoporoza, boala Cushing, rahitismul, osteomalacia;

Cifoza senilă: prin involuția osoasă și insuficiența musculară;

Psihotice: în afecțiuni psihice depresive;

Cifoze medicamentoase: administrarea îndelungată de cortizon, insulină, pot determina apariția fracturilor de coloană și a cifozei consecutive.

Mecanisme etiopatogenice.

Factorii care pot determina apariția unei cifoze la nivelul coloanei vertebrale sunt multipli. Uneori ei sunt cunoscuți (congenitali, traumatici, infecțioși, tumorali, etc), însă de cele mai multe ori aceștia sunt necunoscuți.

Cercetările științifice au condus la evidențierea acestor factori: 

factorii genetici (predispoziție familială),

factori metabolici, pot altera formarea țesutului care constituie scheletul de rezistență al corpilor vertebrali în anumite boli (maladia Scheuermann),

Factori de deficiență a sistemului de echilibru,

Asimetrii constituționale,

Factorul biomecanic, este prezent în evoluția tuturor deformațiilor vertebrale,

Procesul de creștere a organismului contribuie în mod esențial la evoluția tuturor deformărilor vertebrale.

II.3.2. Tablou clinic:

Din punct de vedere clinic, în cazul cifozelor, nu putem vorbi despre o regulă generală în ceea ce privește simptomatologia acestor deviații vertebrale. Așadar, fiecare tip în parte, prezintă atât semne subiective cât și obiective diferite de ale celorlalte.

Există totuși câteva simptome și semne obiective pe care le întâlnim în mai multe cazuri și anume:

– durerea, care apare la nivelul curburii, pe apofizele spinoase ale vertebrelor. Ea se resimte la palpare, dar mai ales la percuție;

– durerea in coloana vertebrala este însoțită, întotdeauna, de contractura mușchilor lungi ai spatelui și de o oarecare rigiditate în mișcări;

– cifoza se asociază cu hipotonia musculaturii spatelui și abdomenului;

– frecvent, se asociază și cu piciorul plat;

– pacienții vor avea umerii căzuți anterior și omoplații *în aripioare*;

– agravarea continuă a deviațiilor vertebrale antrenează tulburări respiratorii și cardiace.

II.3.3. Examen obiectiv

Deviația cifotică imprimă întregului corp o atitudine cifotică globală, caracterizată printr-o mare încurbare a coloanei vertebrale și o încovoiere a întregului spate. Capul și gâtul se înclină mult înainte, umerii sunt aduși mult in față, pieptul este turtit sau înfundat, abdomenul este uneori supt, alteori balonat. Bazinul este puțin înclinat, iar membrele inferioare sunt drepte sau ușor flectate din genunchi. Atitudinea se menține mai mult pe baza elementelor pasive, mușchii planului posterior al trunchiului și gâtului fiind întinși, mușchii planului anterior fiind relaxați.

Deviațiile cifotice se pot accentua progresiv, trecând de la o cifoză cu un grad redus de curbură, la una cu o curbură accentuată sau foarte accentuată. De asemenea, ele se pot limita doar la elementele coloanei vertebrale, constituind cifoze propriu-zise, sau pot afecta și alte elemente anatomice ale spatelui (coaste,omoplați,mușchi), constituind spatele cifotic.

Cele mai frecvente curburi cifotice au o lungime medie; există însă și curburi scurte, care se limitează la câteva corpuri vertebrale; sau lungi care se întind la un număr mare de vertebre.

Atitudinea corectă a corpului reprezintă un semn al echilibrului fizic și psihic al individului, rezultat al dezvoltării normale și armonioase a corpului.

II.3.4. Evoluție si prognostic

Evoluția și prognosticul cifozelor sunt foarte variate și depind foarte mult de anumiți factori, cum ar fi:

Etiologia bolii;

Localizarea și întinderea ei;

Momentul diagnosticării: când aceasta se face în stadiile inițiale, când nu apar modificări organice (ci numai funcționale), evoluția și prognosticul sunt favorabile;

Cu cât tratamentul este aplicat mai precoce, este mai complex și de lungă durată, cu atât prognosticul este mai bun;

Vârsta pacientului: cifoza adolescenților are prognostic bun (dacă se iau măsuri la timp pentru a se împiedica formarea unei cifoze definitive).

O mare parte din deviațiile coloanei vertebrale indiferent de cauza care le-a generat, au un potențial evolutiv, mai ales dacă au depășit un anumit grad de gravitate. Această evoluție, guvernată de legi biomecanice independente uneori de cauza inițială, se menține pe toată perioada de creștere si nu arareori, în cazurile grave, pe tot parcursul vieții.

Agravarea continuă a deviației vertebrale antrenează tulburări ale funcției respiratorii (insuficiența respiratorie de tip restrictiv) și , în final, a funcției cardiace.

II.4. Tratament

Act de o mare însemnătate, terapia unei deviații vertebrale (cifoza) este rezultatul muncii unei întregi echipe interdisciplinare din care fac parte  medicul ortoped, kinetoterapeutul, medicul de explorări funcționale, radiologul, protezistul, medicul neurolog etc.

Indicațiile terapeutice trebuie să fie individualizate fiecărui caz în parte, să țină cont nu numai de particularitățile individului, dar și de mediul familial si posibilitățile de supraveghere a efectuării tratamentului în cadrul familiei.

Tratamentul cifozelor este unul complex care abordează mai multe ramuri, atât medicale, socio-familiale, cât și educaționale.

II.4.1. Tratament profilactic

Dintre numeroasele cauze care contribuie la modificarea ținutei corecte a trunchiului și apariția deviațiilor vertebrale trebuie menționată, în primul rând, poziția copilului în bancă, la școală sau la masa de lucru acasă, unde își petrece o mare parte din timp, tocmai în perioada de creștere, poziție care va avea o însemnată influență asupra coloanei vertebrale. Pentru eliminarea acestei cauze favorizante de atitudine vicioasă, se indică folosirea băncilor individuale care pot fi adaptate cu ușurință in funcție de talia elevului.

Pentru profilaxia atitudinilor vicioase se recomandă :

Cunoașterea cauzelor și a împrejurărilor care determină atitudinea vicioasă și înlăturarea lor la timp;

Îmbunătățirea stări de sănătate a organismului prin exerciții fizice;

Îmbunătățirea factorilor și a condițiilor activităților zilnice;

Asigurarea obligatorie a odihnei zilnice.

Criterii de indicație terapeutică:

a) Gradul curburii vertebrale este un criteriu important pentru indicația terapeutică, astfel :

– Cifozele toracale sub 40-50 de grade se tratează de obicei prin mijloace kinetoterapeutice.

– Cifozele toracale între 40-50 si 70-80 de grade se tratează prin mijloace ortopedice (redresări cu ajutorul aparatelor gipsate și menținerea corecției cu ajutorul corsetelor ortopedice).

– Cifozele grave, peste 80 de grade, nu pot fi corectate și stabilizate decât printr-un tratament chirurgical.

b) Suplețea coloanei vertebrale (posibilitatea de redresare a curburii) evaluată clinic și radiografic, este un alt criteriu în alegerea tratamentului. O coloană suplă, reductibilă va necesita numai kinetoterapie. Dimpotrivă, o redresare parțială sau absentă, impune o corectare cu aparate gipsate și corsete ortopedice.

c) Un criteriu major îl reprezintă importanța leziunilor structurale vertebrale, astfel leziunile grave, extinse la mai multe vertebre impun un tratament ortopedic, chiar dacă gradul cifozei este relativ mic. Dimpotrivă, o cifoza relativ importantă (50 de grade) dar suplă și cu leziuni structurale vertebrale mici, va reacționa favorabil la kinetoterapie.

II.4.2. Tratamentul prin masaj

Prin noțiunea de masaj se înțelege o serie de manipulări executate manual, variate și aplicate sistematic la suprafața organismului, în scop terapeutic si profilactic.

Acțiunea fiziologică a manevrelor de masaj constă în aceea că, în timpul executării lor, de la terminațiile nervoase cutanate pornesc impulsuri spre sistemul nervos central, care măresc excitabilitatea și îmbunătățesc starea funcțională a scoarței cerebrale.

Tehnica masajului

Masajul regiunii dorsale se execută așezând bolnavul în decubit ventral, cu mâinile pe lângă corp, iar in cazul cifozelor cu un grad ridicat de curbură i se așează pacientului o pernă sub abdomen sau torace, in funcție de regiunea in care se găsește cifoza. Bolnavul este acoperit cu un cearceaf, lăsând descoperită numai regiunea de masat.

Se începe prin neteziri (efleuraj), cu ambele palme întinse, pornind de la partea inferioară a trunchiului, pe mușchii paravertebrali și cei dorsali, pe marginea superioară a trapezilor, înconjurând umerii.

O altă formă de netezire se execută tot cu palmele întinse, pe părțile laterale ale toracelui, in același sens (de jos în sus), pe partea superioară a trapezilor și terminând la C7.

Urmează netezirea pe coloană, cu două degete depărtate, prinzând apofizele spinoase vertebrale între degetele depărtate de la mâna stângă; aceeași manevră se poate executa și intercostal.

Se continuă cu netezirea pieptene. Ea se execută pe mușchii bine dezvoltați, marii dorsali, derulând pumnul de la rădăcină către vârful degetelor, de 5-6 ori. Următoarea manevră de masaj aplicată o constituie frământarea sau petrisajul, sub toate formele sale (frământarea cu o mână, începând cu partea opusă nouă, pe 2-3 direcții de mușchi, realizată prin compresiuni și relaxări ritmice între police și celelalte patru degete, ridicând mușchiul de pe planul osos. Pe aceleași direcții se execută și frământarea cu două mâini și cea contratimp.

După fiecare manevră de frământat în parte se execută neteziri de întrerupere, cu scopul de a liniști organismul și, totodată, de a-l pregăti pentru manevrele care vor urma.

Urmează geluirea, care este tot o frământare, ce se face pe coloană, cu 2 degete depărtate, prinzând spina vertebrală între ele. O altă direcție a geluirii, cu degetele apropiate, se execută pe mușchii paravertebrali dorsali, iar cu degetele depărtate, intercostal. Toate formele de geluire se fac de 2-3 ori pe fiecare direcție.

Se aplică din nou neteziri de întrerupere.

După acestea urmează fricțiunile, care se execută pe coloană, cu două degete depărtate, prin mișcări de sus în jos, stânga – dreapta, circular dreapta, circular stânga. O altă direcție de fricțiune – intercostal, cu degetele depărtate și cu mișcări circulare; precum și pe mușchii paravertebrali dorsali,cu degetele apropiate. Se insistă pe contracturile musculare, fricțiunea având un efect puternic decontracturant, mai ales în asociere cu vibrația.

Se execută din nou neteziri de întrerupere, după care urmează tapotamentul. Acesta se aplică doar pe mușchii bine dezvoltați ca marii dorsali și trapezii inferiori, evitând zona rinichilor. Formele de tapotament folosite sunt: căuș, cu partea cubitală a mâinii și cu pumnii ușor deschiși. Manevrele de tapotament nu se execută totdeauna ci numai în cazurile cu relaxare sau atrofie musculară.

Urmează vibrația, executată cu palma întreagă, întinsă, pe toată suprafața musculară, prin trenuri vibratorii profunde și rapide.

După toate acestea, se aplică netezirile de încheiere, a căror intensitate va fi descrescătoare, în vederea relaxării și liniștirii organismului.

În funcție de localizarea deviației cifotice și gradul curburii, se poate indica, pe langă masajul dorsal, și un masaj decontracturant cervical si/sau lombar.

În încheierea ședinței de masaj, kinetoterapeutul va efectua o serie de mobilizări kinetice în articulațiile interesate (articulațiile costo-vertebrale) deoarece ele trebuiesc mobilizate. Pentru acest lucru, pe fondul mișcărilor de inspirație-expirație efectuate de pacient, kinetoterapeutul, ținând palmele perpendicular pe coloana dorsală a acestuia, îi cere acestuia să tragă puternic aer în piept, după care, în timpul expirului, apasă ritmic, prin vibrații, coloana dorsală (de 2-3 ori).

II.4.3. Tratamentul kinetoterapeutic

Kinetoterapia în cifoze are largă aplicare urmărind în mod special:

– corectarea atitudinii, sau diminuarea diformității ce presupune conștientizarea defectului, deprinderea unei atitudini corecte plecând de la poziționări simple (decubit ventral, șezând, pentru a ajunge la ortostatism). Tot aici trebuie situată și reeducarea posturală, ceea ce presupune și ameliorarea reacțiilor posturale, reeducarea reacțiilor de echilibru si întărirea reacțiilor de redresare.

– asuplizarea coloanei vertebrale dorsale – creșterea amplitudinii de mișcare a articulațiilor.

– creșterea forței musculare a musculaturii șanțurilor vertebrale și a spatelui.

– gimnastica respiratorie face parte din program, chiar dacă nu există deficit respirator deoarece creșterea capacității pulmonare de ventilație presupune extensia coloanei.

II.5. Dezvoltarea organismului copiilor de vârsta școlară

Școlarul se află într-un proces continuu de creștere și dezvoltare a organismului, din acest motiv trebuind acordată o mare atenție acestei perioade din viața lui, de ea depinzând desfășurarea perioadelor următoare și anume maturitatea, reproducerea și perioada de involuție.

II.5.1. Creșterea si dezvoltarea

Creșterea se definește ca fiind expresia fenomenelor cantitative legate de mărirea dimensiunilor corpului și segmentelor sale. Dezvoltarea este reprezentată de procesele calitative ale evoluției și constă în diferențierea funcțională a țesuturilor, perfecționarea funcțională a sistemelor și aparatelor organismului (Baciu C., 1977; Scarlat E., 1981; Firea E., 2003).

Creșterea și dezvoltarea normală a corpului sunt determinate și condiționate de factori interni și externi care exercită influențe pe toată durata vieții.

Dintre factorii interni, cel mai important este reprezentat de ereditate, definită ca fiind funcția biologică de conservare și transmitere a caracterelor morfologice, moleculare, fiziologice, comportamentale, în succesiunea generațiilor unei specii.

Creșterea și dezvoltarea normală a organismului depinde de buna funcționare a aparatelor și sistemelor organice. În perioada de creștere la copii, sarcina principală este îndeplinită de funcțiile metabolice care antrenează și funcțiile digestiei, respirației și circulației.

Factorii externi care influențează creșterea si dezvoltarea sunt reprezentați de condițiile de viață, de mediu și de solicitările care antrenează organismul în diverse acțiuni.

Alături de toți acești factori, activitatea motrică, exercițiul fizic stimulează creșterea și dezvoltarea, fiind angajate la un nivel superior de solicitare componentele aparatului locomotor.

Trebuie menționat aici faptul că procesele de creștere se opresc în general la fete în jurul vârstei de 17-19 ani, iar băieții continuă să crească până la 21- 25 de ani. Creșterea și dezvoltarea inegală și diferențiată pe sexe, nu este întâmplătoare, ci se supune unor legi superioare de coordonare și echilibrare, pe etape evolutive, care tind să transforme pe copil în tânăr și pe tânăr în adult (Chiriță G., 1976, 1978; Alexe N., 1981).

II.5.2. Etapele de dezvoltare la copii

Copilăria se împarte în patru perioade:

debutul, nașterea, primul an de viață, 0-1 ani – sugarul;

prima copilărie, 1-3 ani – antepreșcolarul;

a doua copilărie, 3-7 ani – preșcolarul;

a patra copilărie, 7-11 ani – școlarul mic.

Pubertatea sau a patra copilărie este cuprinsă între vârstele de 11 si 14 ani – preadolescentul sau școlarul de vârsta mijlocie.

Adolescența este perioada de vârstă între 15 și 20 de ani și include adolescentul sau școlarul mare.

II.5.3. Vârsta școlară mică (cuprinsă între 7 și 11 ani)

În jurul vârstei de 6-7 ani, în viața copilului se petrece un eveniment cu totul deosebit, acela al intrării în școală. Întreaga sa dezvoltare fizică și psihică va fi influențată de acest nou factor.

Între vârsta de 7 si 11 ani, în comparație cu perioadele de dezvoltare ce vor urma, dezvoltarea copilului este mai lentă si mai uniformă. Oasele sunt mai dure prin consolidarea sistemelor funcționale lamelare, ceea ce determină o ușoară creștere a rezistenței acestora la solicitările de tracțiune, presiune și răsucire. La începutul perioadei de 6-7 ani, ritmul general de creștere este mai rapid decât până la această vârstă, urmând ca ulterior la 8-11 ani să asistăm la încetinirea lui marcată, mai ales în sfera somatică (creșterea taliei). Între 7-9 ani, la fete și 7-11 ani, la băieți, scade ritmul de osificare și de creștere, față de etapa precedentă. În această etapă nu apar centre noi de osificare.

În procesul de dezvoltare al școlarului mic apare osificarea mai intensă la nivelul toracelui, claviculei și coloanei vertebrale.

Sistemul muscular este slab dezvoltat cu referire în special la grupele mari musculare ale centurii scapulo-humerale, ale spatelui, ale abdomenuluiși ale trunchiului. Din cauza acestei slabe dezvoltări a musculaturii corelată cu influența negativă a unor poziții necorespunzătoare în bancă, coloana vertebrală este expusă diferitelor deformări.

Tonusul muscular are valori mai reduse ceea ce duce la favorizarea efectuării unor mișcări cu amplitudine în diverse articulații.

În ceea ce privește aparatul respirator, acesta plămânii încep să fie asemănători ca structură cu plămânul adult, încă de la 7 ani, dar volumul este încă mic; datorită acestui fapt, capacitatea de efort crește, însă neîndestulător. Capacitatea vitală crește aproape paralel cu capacitatea anatomică a plămânilor, marcând un salt important între 6-8 ani. La sfârșitul perioadei antepubertare, capacitatea vitală ajunge la valori medii de 1800-2000 ml la elevii care participă în mod sistematic la lecțiile de educație fizică în ciclul întâi.

În timpul efortului fizic posibilitățile de mărire a volumului cutiei toracice într-o respirație amplă a copiilor sunt reduse. De aceea, la cel mai mic efort, acești copii recurg la accelerarea frecvenței respirațiilor, posibilitate și ea limitată. Mușchii respiratori accesorii (abdominali, marele dințat, scalenii, pectoralii etc.) insuficienți dezvoltați, nu pot asigura mărirea corespunzătoare a volumului toracelui în efort, ampiltudinea mișcărilor respiratorii fiind din această cauză relativ mică de aceea nu există substratul morfofuncțional pentru eforturi mari și îndelungate.

Aspectele cele mai importante ale dezvoltării fizice sunt următoarele:

Drăgan I. (1979), citat de Nicu A. (1990) enunță că:

– la 9,6-10,5 ani băieții au o înălțime medie de 137±6,4cm; o greutate de 32,15±3,9 kg; și perimetrul toracic de 66 cm; iar fetele de 9 ani au o înălțime medie de 136,5±6,7 cm; o greutate medie de 31,8±4,3 kg, un perimetru toracic cu o medie de 66 cm.

– la 10,6-11,5 ani băieții au o înălțime medie de 144,7 cm; o greutate medie de 36,1±4,5 kg; un perimetru toracic cu o medie de 69 cm; iar fetele la 10 ani au o înălțime medie de 143,2±7,4 cm; o greutate medie de 36,8±3,4 kg; perimetru toracic cu valori medii de 69 cm.

Osificările cele mai importante din acest stadiu se petrec în următoarele zone: la nivelul coloanei vertebrale dar curbura lombară este încă instabilă și în pericol de a se deforma dacă școlarii au poziție proastă la scris sau duc greutăți mari; în zona bazinului, la mâini (carpiene și falange), claviculă si torace. Se întăresc articulațiile și crește rezistența generală a sistemului osos.

II.5.4. Motricitatea la școlarul mic

Când vorbim de motricitate ne referim la „totalitatea actelor motrice, efectuate pentru întreținerea relațiilor cu mediul natural și/sau social, inclusiv prin efectuarea unor deprinderi specifice ale domeniului de activitate” (Moțet D., 2001).

Motricitatea în această etapă este debordantă, capacitatea de învățare motrică – remarcabilă, dar posibilitățile de fixare a mișcărilor noi sunt reduse. În consecință, doar repetarea sistematică integrează și stabilizează structura nouă în repertoriul motric al copilului.” (Dragnea Adrian, 1999).

Se dezvoltă și se perfecționează activitatea motorie generală, mai ales autocontrolul. Motricitatea copilului la această vârstă începe să se dezvolte și să se clarifice în sensul unor acțiuni precise în mișcare, datorită exercițiului fizic din orele de educație fizică. Sarcinile educației fizice sunt de a crea condiții pentru dezvoltarea corectă a scheletului și în primul rând a coloanei vertebrale.

CAPITOLUL III

METODOLOGIA CERCETĂRII

III.1. Prezentarea subiecților cercetării

Eșantionul cercetării s-a constituit din 3 elevi ai ciclului primar cu vârste cuprinse între 10 și 11 ani, elevi ai școlii "Avram Iancu" Dej. Studiul de caz s-a desfășurat pe parcursul anului școlar 2013 – 2014 între lunile decembrie – mai.

III.2. Metode de cercetare folosite

Metodele de cercetare utilizate în realizarea studiului sunt următoarele:

1. Metoda observației;

2. Metoda anamnezei;

3. Metoda studiului de caz;

4. Metoda testelor;

5. Metoda prelucrării statistico-matematice a datelor.

III.2.1. Metoda observației

Observația se definește ca fiind urmărirea atentă și sistematică a comportamentului unei persoane cu scopul de a sesiza aspectele sale caracteristice.

Subînțeles observației, simultan sau consecutiv ei, este procesul de înregistrare, consemnare a celor văzute, auzite – simțite în general: ce anume a fost observat, cum au variat în timp faptele, sub ce formă calitativă și cantitativă s-au prezentat cele observate etc.

Participarea intelectului – în sens de gândire logică – este obligatorie, dar nu și fără anumite rezerve, căci observația trebuie ferită de idei preconcepute, nu însă și de eventuale ipoteze, care conduc firesc la seturi anticipative pentru percepția datelor (faptelor) și la clasificări și interpretări, în consecință. Literatura consemnează numeroasele eforturi pe care le fac metodologii pentru a asigura observației "perceptive" optimul de raționalitate, fără a-i influența obiectivitatea.

Poate că acest efort explică și raportarea observației la experiență sau experiment. Claude Bernard sublinia că "dobândirea experienței și sprijinirea pe observație reprezintă altceva decât efectuarea de experiențe și observații". El atrăgea atenția asupra faptului că observația activă (indusă) conduce la căutarea deliberată a faptelor.

În zilele noastre sunt numeroși autorii care consideră că observația este un moment al cercetării științifice care trebuie să se sprijine în mod deosebit pe experiment. Este neîndoielnic faptul că observația, ca proces psihic de cunoaștere activă, intenționată, planificată, sistematică are la bază un sistem de date de referință (idei, ipoteze, postulate) fumizate de experiență și, în general, de știință. Ea se aplică unui anumit domeniu, ale cărui date, documente sau fenomene dorește să le cunoască, să le descrie, ordoneze, clasifice, cuantifice, caracterizeze etc., pentru a stabili ce este deosebit în ele, în ce relații sunt între ele și cu altele, ce le provoacă și ce efecte au asupra altora. Din acest complex de rezultate ale observației se nasc noi înțelesuri, explicații sau numai ipoteze și predicții care urmează a fi verificate și prin alte metode.

Deși beneficiază de contribuția tehnicii (de observare, de înregistrare, de prelucrare cantitativă), observația este un rezultat al raportului dintre cercetător (observator) și natură.

Sarcina sau scopul observației este culegerea de date concrete, a căror analiză științifică să permită generalizarea. De aici și caracteristica observației științifice care nu e o "vizionare pasivă", ci un proces intelectual activ în care cercetătorul face efortul de a fi precis și obiectiv, în același timp, chiar dacă evenimentele observate sunt fapte sociale sau conduite umane încărcate de subiectivitate. Ceea ce justifică grija pentru acuratețea utilizării metodei este faptul că ei i se cere de foarte multe ori să deceleze dintre fapte și evenimente comune tocmai acei indicatori ascunși, dar esențiali și care scapă de regulă nespecialiștilor sau celor care nu sunt stăpâniți de o anumită curiozitate epistemică.

III.2.2 Metoda anamnezei

Interviul anamnestic, numit și convorbire pentru diagnosticarea persoanei, necesită o atenție specială întrucât este unul dintre instrumentele foarte mult utilizate în clinică și în educație fizică și sport.

Obiectivele convorbirii, după Chair Antonelli (1973) sunt:

verificarea, controlul și interpretarea datelor psihometrice;

găsirea elementelor (informațiilor) care nu pot fi obținute și apreciate în alt mod;

sistematizarea și stabilirea – din datele culese – a structurii ansamblului;

furnizarea de informații, lămuriri și sfaturi pentru subiect, pentru

a-și cunoaște mai concret personalitatea și relația lui cu lumea exterioară.

Anamneza este o elaborare coerentă a modului de apariție și desfășurare a suferințelor actuale ale bolnavului ca și a unor fapte sau evenimente precedente. Ea începe prin abordarea bolnavului și stabilirea unei relații de încredere, având drept obiective: evidențierea simptomatologiei dominante (în cazul nostru în sfera reumatologică), a istoricului afecțiunii, a antecedentelor generale (personale patologice, heredocolaterale patologice, condiții de viață, profesie și condiții de muncă, deprinderi alimentare, consum de alcool, fumat, regim de activitate fizică etc.).

III.2.3.Metoda studiului de caz

Metoda cazului sau studiul de caz a fost utilizată de Frederic Le Play la sfârșitul secolului trecut, devenind de atunci un instrument de cercetare descriptivă a unui caz (individ, program, instituție, organizație, structură politică, situație etc.), aplicând tehnicile observației, culegerea datelor pe teren, interviul, studiul documentelor, jurnale personale, scrisori vechi, relatările prietenilor.

În marea majoritate a cazurilor, aceste documente și relatări nu au semnificație, însă dacă sunt convergente, pot oferi sugestii.

Studiul de caz este frecvent utilizat în psihologie și pedagogie; este mult folosit în clinica medicală, unde fiecare pacient este deosebit de alții, și la fel în criminologie. De regulă, se dă exemplul lui S. Freud, a cărui teorie psihanalitică s-a dezvoltat pe baza studiilor de caz. Ca în toate aceste direcții, și în activitățile corporale metoda urmărește să adâncească înțelegerea unui fenomen sau a unei situații, cercetând un singur caz. De exemplu, evoluția carierei unui mare campion și secretele performanței sale sau a unui traumatism la un subiect cu anumite particularități pot fi înțelese numai prin cunoașterea multiplilor determinanți ai acestora. Ca urmare a amănunțimii cunoașterii se formulează anumite ipoteze, care apoi urmează a fi neapărat verificate pentru confirmarea uneia dintre ele.

Scopul metodei este să determine caracteristicile unice ale subiectului sau condiției și să faciliteze înțelegerea unor situații asemănătoare. Generalizările dintr-un singur caz sau din mai multe nu sunt justificate, având în vedere variabilitatea subiecților și a situațiilor, precum și lipsa de control a acestora de către cercetător.

Demersul cercetării nu este riguros standardizat în această metodă, fiecare caz având originalitatea sa proprie. În linii mari însă, primul pas constă din definirea și descrierea situației prezente; pasul următor – din obținerea informațiilor de bază despre cauzele posibile care au determinat situația. Uneori informațiile se referă la aspecte dintre cele mai diverse – medicale, pedagogice, psiho-sociologice, informații obținute de la profesori, șefi, colegi, din documente, autobiografice etc. (când este vorba de persoană; când este vorba de grupuri sau instituții problematica este mai complexă și metodologia, de asemenea). Al treilea pas constă din formularea ipotezelor explicative și verificarea lor, eliminarea unor posibile cauze de eroare, reexaminarea unor aspecte. Ultimul pas, acela al reducerii ipotezelor la una sau două, verificarea lor și formularea unor concluzii.

Studiul de caz clinic

Cercetarea clinică prezintă particularități evidente, întrucât pacienții, ca și suferințele lor sunt unice .

Cercetarea cazurilor clinice comportă patru etape, nu complet distincte unele de altele.

În prima etapă este necesar să se facă o descriere cât mai completă a situației problemei; în a doua etapă, cercetătorul trebuie să se informeze despre circumstanțele care au condus la starea actuală, ceea ce îl va ajuta să formuleze chiar unele ipoteze privind factorii care pot fi responsabili de situația prezentă; în a treia etapă, va evalua diferitele ipoteze (alternative) sugerate de datele culese, știind că un anumit comportament nul este provocat de o singură cauză; în a patra etapă, va verifica una sau mai multe dintre ipotezele reținute, inițiind o formă de acțiune terapeutică, evaluând apoi rezultatele acțiunii respective.

Avantajele metodei constau din faptul că:

este prima metodă utilizată atunci când este vorba de o problemă nouă;

oferă date valabile și la îndemâna cercetătorului, date care provin din viața reală, având și caracter de noutate;

asigură adunarea de date despre un complex și chiar unic lot de variabile;

adresându-se unui individ sau unui grup (școală, club, model de organizare), metoda îl obligă pe cercetător să analizeze amănunțit întregul complex de variabile; în aceste condiții:

este încurajată folosirea unui număr mare și diferit de metode, de la observație, interviu, jurnale, înregistrări audio și video la foi de observație, foi de arbitraj, fișe medicale etc.;

metoda produce noi idei și ipoteze din sfera de apartenență a cazului.

Slăbiciunile metodei cazurilor sunt mai multe, dar următoarele sunt mai deosebite:

lipsa controlului și lipsa măsurării variabilelor care ar putea explica anumite efecte;

tendința de a generaliza din unul sau mai multe cazuri sau situații;

lipsa unor informații relevante;

tendința cercetătorului de a se baza, uneori prea mult, pe memoria sa ori pe a altora, a "martorilor";

necorespondența dintre desfășurarea reală a fenomenelor și ceea ce notează cercetătorul;

imposibilitatea generalizării datelor recoltate.

Cu toate acestea, metoda este utilă, cel puțin ca un început de cunoaștere mai sistematică a oamenilor, a comportamentelor lor și a situațiilor.

III.2.4. Metoda testelor

Testul reprezintă o probă standardizată ce vizează determinarea cât mai exactă a gradului de dezvoltare a unei însușiri fizice sau psihice. Evaluarea acestei însușiri se face prin raportarea ei statistică la situația altor subiecți. Rezultă o clasificare a subiectului, de tip cantitativ sau tipologic.

Etalonarea testelor este operația de stabilire a scalei valorice a rezultatelor (scorurilor) unei populații sau eșantion. Prin compararea scorului individual cu scorurile etalonului se află valoarea subiectului sau locul lui pe scara testului. Etalonarea se face prin procedeul normalizării, în funcție de abaterea standard, când valorile sunt distribuite normal, și prin procedeul decilării sau centilării (clase cu procentaj egal), când curba distribuției este asimetrică. Pentru etaloane se mai folosește și termenul de scală, în înțelesul de serie progresivă de valori, construită în raport cu un standard. Etaloanele se construiesc pe grupe de sexe, vârstă sau criterii. Într-o formulare sintetică, testul este o probă standardizată și etalonată, fiind utilizat ca instrument de măsură în domenii diferite.

Ce măsoară testele?

Testele măsoară o mare varietate de variabile de răspuns și, de asemenea, de variabile intermediare (care țin de personalitatea subiectului). Se măsoară cunoștințe, funcții fiziologice, psihice, psihomotrice și motrice, modalități de reacție și de adaptare, trăsături mai mult sau mai puțin manifeste ale individualității, atitudini psihosociale etc. De aici, o diversitate taxonomică a testelor, din puncte de vedere diferite, ca de exemplu: verbale și nonverbale, de nivel și de personalitate, de adaptare și de expresie, de aptitudini și atitudini, de adaptare la efort și fitness etc.

Condițiile metodologice

Ca instrument de măsură, testul trebuie să îndeplinească acele condiții care să-i asigure valoarea metrică și metodologică. Cinci sunt aceste condiții: puterea de discriminare, standardizarea, obiectivitatea, fidelitatea și validitatea.

Puterea de discriminare sau sensibilitatea se referă la capacitatea testului de a realiza o distribuție largă a scorurilor, pentru ca subiecții să poată fi clasificați, selectați, categorisiți. Dacă nu întrunește această condiție, s-ar putea ca toți subiecții să obțină aceleași rezultate. De exemplu, la o probă simplă și ușoară, toți subiecții primesc aceeași notă, chiar maximă, ceea ce face inutilă examinarea.

Standardizarea a fost discutată mai sus, ea fiind și rezultatul experimentării construirii testului (chestionar, probă-sarcină), pe baza folosirii unui eșantion larg și reprezentativ.

Fidelitatea (încrederea, stabilitatea sau fiabilitatea). Testul trebuie să măsoare la fel și exact, atunci când este aplicat a doua oară asupra acelorași subiecți (bineînțeles că între timp nu a avut loc un proces de învățare specifică sau de transfer). Pentru a ști acest lucru repetăm testul, la un interval de o săptămână, la același grup de subiecți și calculăm coeficientul de corelație. Corelația evaluează fidelitatea sau stabilitatea testului (engl. Test-Retest-Reliability). Stabilitatea test-retest poate fi considerată ca generalizabilitatea unui rezultat observat la o anumită examinare asupra rezultatelor obținute la date diferite. Dacă retestul se face mult prea târziu, varianța aleatorie va tinde să crească. Dacă avem două teste paralele și le aplicăm acelorași subiecți, vom putea cunoaște fidelitatea lor prin calculul corelației dintre cele două serii de rezultate (fidelitate prin echivalență – engl. Equivalence sau Alternate-Form Reliability). Fidelitatea este exprimată în coeficienții de constanță și echivalență sau de omogenitate.

Obiectivitatea constă din neinfluențarea rezultatelor de către un examinator sau altul. Ca și la fidelitate, avem repetarea administrării, dar de data aceasta de către alt examinator; rezultatele trebuie să fie asemănătoare.

Verificarea statistică a validității, fidelității și obiectivității se face prin procedeul corelației. Gradul de potrivire (acord) între cele două variabile (rezultatul la prima testare și rezultatul oferit de experți sau de a doua testare) se exprimă în coeficientul de corelație, care poate lua valori în intervalul + 1 – 1.

III.2.5. Metoda prelucrării statistico-matematice a datelor

Ponderea unor elemente ale conținutului recuperării au impus ca o necesitate folosirea acestei metode.

Prin prelucrarea statistico – matematică a datelor provenite din cercetare se dobândește și o precizie în formularea concluziilor, precizie ce duce implicit la ușurarea formulării acesteia. Cu ajutorul acestei metode a fost posibilă realizarea tabelelor și ilustrarea grafică a rezultatelor obținute provenite din prelucrarea și interpretarea datelor. Mai concret, această metodă a fost folosită pentru a da semnificații rezultatelor obținute din cercetare.

III.3. Organizarea cercetării

III.3.1. Baza materială

Baza materială utilizată este reprezentată de următoarele aparate și instrumente: banda metrică, taliometrul, cântarul, firul cu plumb. De asemenea, s-au folosit fișe de evaluare și tratament, teste.

III.3.2. Etapele investigației

Cercetarea de față s-a efectuat în trei etape, după cum urmează:

Etapa I: care a cuprins studierea izvoarelor literaturii de specialitate pe problematica anatomiei coloanei vertebrale, deviațiilor de coloană întâlnite, metodelor de recuperare clasice și psihopedagogice.

Etapa a II-a: a constat în organizarea studiului de caz, în perioada decembrie 2013 – mai 2014.

Etapa a III-a: prelucrarea și interpretarea științifică a datelor obținute în urma cercetării și totodată verificarea eficienței metodicii propuse.

III.3.3. Testarea

Această metodă de cercetare a urmărit obținerea de date care, o dată analizate, ne pot duce spre recuperare, eliminarea pe cât posibil a sechelelor, alegerea celei mai potrivite metode de recuperare.

Pentru o testare completă și complexă a elevului cu deficiențe și pentru centralizarea datelor am întocmit fișa de examinare somato-antropometrică pentru fiecare elev în parte care cuprinde următoarele date:

1. Date de identificare:

– Numele:

– Prenumele:

– Vârsta:

– Clasa:

2. Evaluare:

A. Examen somatoscopic:

– Global (creștere, dezvoltare, atitudini corporale):- din față

– din spate

– din lateral

– Segmentar:- din față: – capul și gâtul

– umerii

– toracele

– pelvisul

– coapsele și genunchii

– glezna

– din spate: – scapula

– talia

– coloana

– picioarele

– din lateral: – capul

– scapula

– coloana

– abdomenul

– membrele inferioare

B. Examen antropometric

– talia

– bustul

– greutatea

– distanța (în centimetri) dintre firul cu plumb și apofiza spinoasă a vertebrei C7

– perimetrul toracic: – în inspirație maximă

– în expirație maximă

– elasticitatea toracică

Metodele testării indicilor dezvoltării somatice și pregătirii fizice și funcționale:

Măsurarea în condiții standard, a eșantionului stabilit, cu ajutorul unor baterii de teste, a avut ca scop constatarea și apoi evidențierea evoluției parametrilor antropometrici, motrici, fiziologici esențiali la copiii din ciclul primar, sub raport practic. În plan antropometric s-au măsurat talia, bustul, greutatea, elasticitatea toracică (diferența dintre perimetrul toracelui în inspirație profundă și în expirație forțată) și Indicele Schober.

Talia – constituie principalul indicator al creșterii somatice și așa cum este cunoscut, acest indice este condiționat genetic. A fost măsurată cu ajutorul taliometrului, între vertex și planul plantar. Subiectul este așezat în ortostatism cu articulațiile în extensie, astfel încât tija verticală a taliometrului să atingă călcâiele, șanțul interfesier și coloana vertebrală în dreptul omoplaților. Capul va fi așezat astfel încât o linie imaginară ce unește unghiul extern al ochiului cu marginea superioară a conductului auditiv extern să fie paralelă cu planul plantar. Cursorul taliometrului va fi sprijinit pe vertex și se va citi și consemna valoarea în centimetri.

Bustul se măsoară din așezat pe un scaun cuprinde distanța între planul de sprijin al feselor și creștetul capului, subiectul având spatele sprijinit de taliometru.

Greutatea – măsurarea acestui parametru reprezintă măsurarea greutății corpului cu ajutorul cântarului de persoane. Se măsoară în kilograme și grame.

Perimetrul toracic în inspirație si expirație – reflectă dimensiunea actului respirator. În metodologia de înregistrare am folosit banda metrică care în timpul măsurării a fost fixată posterior la nivelul unghiurilor inferioare ale omoplaților, iar anterior, pe linia supra mamară. Calculând diferența dintre perimetrul toracic în inspirație profundă și în expirație forțată am stabilit indicele de elasticitate toracică.

Examenul cu firul cu plumb, pentru depistarea cifozei s-a executat din două poziții diferite și anume:

– din lateral, locul de pornire al firului cu plumb este zona lobului urechii și pe măsură ce firul coboară se urmăresc următoarele puncte: mijlocul umărului,marele trohanter,posterior de patelă, lateral de maleola tibială.

– din spate, firul pornește din dreptul protuberanței occipitale și coboară spre: apofiza spinoasă a vertebrei C7, pliul interfesier,spațiul dintre condilii interni ai genunchiului și spațiul dintre călcâie.

Se poate spune că avem o cifoză dorsală în momentul în care firul cu plumb, atingând vârful curburii dorsale, se găsește față de apofiza spinoasă a vertebrei C7 la mai mult de 3 centimetrii depărtare. (Dumitru D, 1984)

Pentru testarea mobilității coloanei vertebrale dorsale am folosit Testul Schober care se calculează astfel:

– pacientul în ortostatism sau așezat cu genunchii în extensie apropiați: se măsoară distanța dintre C7 și C12;

– se execută flexia maximă a trunchiului, genunchii fiind menținuți în extensie pe tot parcursul mișcării după care se măsoară din nou distanța dintre C7 și C12;

– în mod normal, distanța dintre cele două puncte crește cu aproximativ 4-5 cm.

Cifoza dorsală se compensează superior prin înclinarea gâtului și capului înainte, iar inferior prin accentuarea curburii lombare.

III.3.4. Elaborarea programei de recuperare fizică

Metodele pe care le-am utilizat în tratamentul și recuperarea funcțională sunt exercițiul fizic terapeutic si masajul. Am recurs la aceste metode de recuperare întrucât au o serie de efecte pozitive, cum ar fi:

– îmbunătățirea circulației periferice;

– tonifică musculatura;

– mențin elasticitatea structurilor intervertebrale și mobilitatea articulară;

– menține diverse segmente ale corpului în poziții corecte, combătând atitudini vicioase;

– readaptează bolnavul din punct de vedere funcțional, făcându-l apt pentru a se integra progresiv în procesul de antrenament.

Din tehnicile kinetice și akinetice studiate am folosit următoarele:

– imobilizările de corecție: ce constau în menținerea pentru anumite perioade de timp a unor poziții corecte, corective sau hipercorective în vederea corectării unor atitudini deficitare.

– posturările corective, foarte larg utilizate în kinetologia terapeutică sau de recuperare, cu rolul de a menține într-o poziție corectă coloana.

Trebuie menționat ca aceste metode de corecție a deviațiilor de coloană sunt posibile doar la copii și adolescenți deoarece procesele de creștere și dezvoltare osoasă nu s-au finalizat.

– statice – folosesc contracții musculare izometrice.

– dinamice active și active cu rezistență – folosesc contracții musculare izotonice.

Caracteristici generale:

Durata unei ședințe de kinetoterapie este de 45-50 de minute, dintre care:

– 10 minute încălzire

– 30 de minute partea fundamentală

– 10 minute încheiere

Programele au un caracter individual și cuprind exerciții adaptate fiecărui caz în parte.

Programele sunt presărate cu numeroase exerciții de respirație, care antrenează participarea amplă a întregului tren superior, expirațiile făcându-se cu forță și zgomot.

În alcătuirea programelor de recuperare m-am ghidat după următoarele principii ale kinetoterapiei:

"Primum non nocere", principiul de bază al oricărui tratament medical, vechi cât știința medicală, este acela de a nu aplica un tratament decât cu siguranța de a îmbunătăți starea pacientului și niciodată, sub nici o motivare, de a face rău.

Principiul precocității tratamentului. Tratamentul de recuperare funcțională trebuie început cât mai devreme cu putință. Tratamentul trebuie început cu precocitate și pentru a preveni apariția și fixarea diverselor compensări mai frecvente la mers și ca atitudine corporală.

Principiul gradării efortului. În gimnastica medicală de recuperare, gradarea efortului este obligatorie și de importanță hotărâtoare. Efortul localizat la segmentul afectat trebuie să urmeze o curbă ușor ascendentă, atât în cadrul unei ședințe, cât și de-a lungul întregii perioade de antrenament. Trecerile de la ușor la greu, de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex, reprezintă reguli riguroase.

Principiul continuării tratamentului până la recuperarea integrală.

Tratamentul prin gimnastică medicală este, în mod obișnuit, de lungă durată. Într-o măsură mai mare decât la oricare alt tratament medical, întreruperile au ca urmare nu numai prelungirea evoluției proceselor de vindecare, ci și un important regres, care este proporțional cu durata întreruperii. Tratamentul prin gimnastică medicală trebuie continuat până la refacerea totală a calităților fizice (în primul rând forța și mobilitatea).

Principiul individualizării tratamentului. Diversitatea localizării, varietatea afecțiunilor și a intervențiilor chirurgicale și nenumăratele forme de reacții ale organismului la tratamentul prin gimnastică medicală obligă la o strictă individualizare.

Mijloace folosite în kinetoterapie pentru recuperarea deficiențelor de coloană

Principalul mijloc al recuperării în afecțiunile coloanei este exercițiul fizic, sub multiplele lui forme. Numai prin practica exercițiului fizic se pot recăpăta forma și calitățile unui segment afectat. Mobilitatea unei articulații este recuperabilă numai prin mișcări cu amplitudine crescândă, din ce în ce mai apropiată de normal, iar atonia și atrofia musculară nu pot fi combătute decât prin exerciții cu rezistență.

Exerciții cu creșterea rezistenței:

Rezistența este elementul principal al progresiei, ajungându-se la solicitări maximale. Numai astfel segmentul afectat se poate reintegra în complexul solicitărilor impuse de nevoile cotidiene de mișcare, în muncă și sport. Exercițiile bazate pe creșterea rezistenței folosite în alcătuirea programelor de recuperare au fost împărțite în trei categorii, în funcție de factorul care produce îngreuierea, și anume:

– exerciții în care se folosește gravitația – forța de gravitație poate fi mărită deplasând centrul de greutate al segmentului, prin oblicizarea acestuia sau a întregului corp. Posibilitatea de deplasare a centrelor de greutate ale segmentului și implicit de creștere a rezistenței este în raport direct proporțional cu oblicitatea segmentului și cu greutatea lui. Greutatea corpului poate fi și ea folosită pentru îngreuierea exercițiilor la care se poate adăuga și o greutate suplimentară (minge medicinală, sac cu nisip etc.).

– exerciții cu rezistență în perechi – constituie procedeul cel mai sigur, mai adaptat scopului urmărit în activitatea cuplului recuperator – bolnav sau a unui cuplu de bolnavi, intensitatea și durata efortului se pot doza cu mai multă exactitate.

– rezistența realizată cu ajutorul diverselor obiecte portative (minge medicinală cu aruncări și prinderi, coardă elastică, bastoane, măciuci, saci cu nisip, haltere).

Masajul folosit este de tip miostimulent, care este utilizat în profilaxia și terapia hipotoniilor musculare. Am introdus masajul în cercetare deoarece exercită o influență pozitivă asupra zonei unde se acționează.

De asemenea produce:

– relaxare musculară;

– vasodilatație periferică activă;

– stimularea metabolismului;

– favorizează eliminarea produșilor toxici din arderile energetice și acumulați în țesuturi;

– stimularea circulației limfatice;

– sedativ;

– analgezic;

– îmbunătățirea stării trofice locale.

O ședință de masaj trebuie să dureze 20 – 30 de minute.

Program kinetic pentru recuperarea cifozei dorsale

Obiectivele kinetoterapiei:

1. Asuplizarea coloanei dorsale;

2. Formarea unui reflex stabil de atitudine corectă a corpului (redresare posturală);

3. Tonifiere în condiții de scurtare a grupelor musculare ale spatelui din regiunea dorsală;

4. Tonifiere în regim de alungire a grupelor musculare anterioare ale toracelui;

5. Tonifiere în condiții de scurtare a musculaturii abdominale, a marilor fesieri și a ischio-gambierilor;

6. Reeducarea reflexului de postură corectă prin corectarea deficiențelor umerilor, ale toracelui, bazinului și membrelor inferioare care însoțesc cifoza;

7. Dezvoltarea funcției respiratorii.

Mijloacele pentru corectarea cifozelor:

1. Exerciții statice sub forma de poziții fundamentale și derivate, corective și hipercorective, menținute. În executarea acestor poziții trebuie urmărită poziția bazinului care determină curburile coloanei vertebrale în plan sagital și poziția membrelor inferioare și superioare care pot amplifica redresarea coloanei vertebrale.

2. Exerciții dinamice sub formă de mișcări corective ale trunchiului, toracelui, bazinului, membrelor superioare și inferioare. Aceste exerciții sunt efectuate în sensul redresării în atitudine corectă a coloanei vertebrale. Se vor efectua active liber, cu ajutor și cu rezistență. Ele se adresează tuturor segmentelor corpului astfel:

– exercițiile pentru cap și gât sub formă de extensii în plan posterior, răsuciri stânga dreapta, rotiri stânga dreapta și circumducții;

– mișcări de membre superioare sub formă de arcuiri laterale, circumducții cu amplitudine mare către înapoi;

– exerciții pentru trunchi sub formă de extensii totale, înclinări laterale, răsuciri spre stânga dreapta, circumducții în plan posterior;

– exerciții pentru membrele inferioare sub formă de extensii, circumducții, și forfecări în plan posterior;

– exerciții de respirație efectuate fie liber, fie legate de mișcările corective ale membrelor și trunchiului;

– exerciții aplicative sub formă de mers, alergare, în scop corectiv;

– exerciții cu diferite obiecte portative cum ar fi mingea medicinală, bastonul (poate fi așezat sub axile, la spate sau deasupra capului susținut cu ajutorul membrelor superioare), săculețul cu nisip. Acest tip de exerciții se realizează la banca de gimnastică, la spalier, având diverse poziții inițiale: decubit dorsal – ventral; stând pe genunchi; atârnat.