Metode de Integrare a Copiilor cu Cerinte Educative Speciale In Centre Scolare Pentru Educatie Incluziva

Metode de integrare a copiilor cu cerințe educative speciale în centre școlare pentru educație incluzivă

INTRODUCERE

Fiecare individ tinde în viață spre satisfacerea nevoilor personale, formarea unei familii este unul din obiectivele cele mai importante la care toți visam, iar dacă așteptările noastre sunt împlinite și ne-am întemeiat și o familie atunci pe acest plan ne declarăm fericiți. Însă sunt și cazuri în care pentru unele familii fericirea este atunci când copilul cel mult dorit reușește să facă primii pași, când acesta în mod normal ar fi putut alerga după o minge sau se folosește de limbajul nonverbal pentru a exprima ceea ce-și dorește, deoarece întâmpină dificultăți în exprimare încă din primii ani de viată, apar întarzieri în primele cuvinte rostite sau scrise

Întâlnim peste tot în jurul nostru oameni cu deficiențe, de la copii până la adulți ei sunt percepuți diferit în funcție de cultura și valorile promovate, aceștia nu au o percepție socială întotdeauna constantă, ea variază de la societate la societate, de la prejudecată la prejudecată, in funcție de individul cu care interacționează. Datorită concepțiilor greșite, mulți oameni au reticențe față de persoanele cu nevoi speciale. Trebuie să înțelegem că sunt oameni la fel ca și ceilalți și este important să nu îi discriminăm și să le oferim ajutorul nostru necondiționat atunci când au nevoie.

Copiii cu cerințe educative speciale, sunt o categorie de copiii care necesită mai multă afecțiune și atenție spre deosebire de ceilalți. Aceștia nu poartă o vină și nici nu sunt răspunzători pentru că se află in această situatie.

Un copil cu cerințe educative speciale este acel copil special, care îți “fură” toată atenția și te determină să fii trup și suflet alături de el, să îl ajuți să facă progrese, să se integreze, să se simtă bine în pielea lui. Astăzi este dificil să fie acceptat un astfel de copil în diverse grupuri, în care tehnologia și site-urile de socializare împiedica legarea de prietenii reale, nici în cercurile școlare nu sunt bine-primiti, ba din contră, sunt marginalizați și catalogați ca și copii problemă sau copiii care “trag clasa în jos”. În urma neintegrării lor în școlile normale, aceștia merg în școlile speciale.

Școlile speciale sunt construite și pregătite în scopul ajutorării acestei categorii sociale, educatorii fiind pregătiți special pentru a lucra cu aceștia. Aici nu sunt tratați cu dispreț, desconsiderați și priviți cu inferioritate, aici aceștia găsesc sprijin atât din partea personalului cât și al celorlalți copii și a familiilor acestora care frecventează aceste școli. Este locul în care speranța părinților și copiilor este alimentată și încrederea încurajată că se vor dezvolta pozitiv și vor fi tratați așa cum merită.

Un rol foarte important în dezvoltarea acestora îl are familia. În mod normal, toate familiile își doresc să aibă copiii, în special să fie sănătoși.

Atunci când așteptările părinților sunt foarte mari, iar copiii ajung pe lume cu diverse malformații, datorită inconștientei lor sau moștenite genetic, ori cauza fiind necunoscută, părinții refuză să-și crească copilul, recurgând la diverse metode pentru a-l scoate din familie, însă unele accepta situația și merg mai departe, făcând tot ce le stă în putere pentru a le oferi acestora ce pot ei mai bun.

O parte din familii se îndreaptă către ceea ce le oferă statul, accepta încadrarea lor în grad de handicap, în urma căreia au avantaje precum, alocație dublă sau acces liber la diverse evenimente, iar de partea cealaltă se afla părinții care nu acceptă să primească un certificat de încadrare în grad de handicap, din orgoliu considerând că este o rușine, astfel punând o barieră între ei și ceea ce statul le oferă. Aceștia prefera să lucreze cu educatori în mod particular, fără a face cunoscută situația copiilor lor, deși aceasta nu este o metodă foarte bună de integrare si progresare, deoarece este important ca acel copil să interacționeze într-un grup, să-și dezvolte și alte aptitudini.

În această lucrare mi-am propus să evidențiez metodele prin care acești copii sunt ajutați, ce soluții are statul pentru ei și cum se integrează în școlile speciale, deoarece îi consider la fel ca și ceilalți, o categorie importantă de copii care trebuie să se facă remarcată prin evoluțiile lor pozitive, să nu fie ocolită și marginalizată.

În prima parte a lucrării, pentru realizarea acesteia, am considerat important să fac referire la istoricul școlilor speciale, ce este acest sistem, când a apărut și cum este organizat pentru susținerea copiilor cu nevoi speciale, urmând să vorbesc despre beneficiarii acestor școli și dificultățile pe care le întâmpină familiile pe tot acest parcurs de integrare și dezvoltare a copiilor. În a doua parte a lucrării am vrut să evidențiez rolul statului și al societătații în rezolvarea acestor probleme, ce soluții oferă și cum sunt percepute de copii și familiile acestora.

În cea de-a treia parte a lucrării, am realizat o cercetare care a presupus intervievarea personalului specializat în educarea copiilor cu nevoi speciale și studierea cazurilor copiilor cu dificultăți, în scopul urmăririi metodelor folosite pentru o bună și eficientă integrare a acestora în centre și obținerea rezultatelor pozitive în urma interacțiunilor cu aceștia și aplicării de intervenții.

Am ales această temă și aceasta modalitate de a cerceta acest grup, deoarece consider că viața copiilor cu nevoi speciale este plină de provocări, putând fi caracterizată printr-o serie de factori negativi, precum experiențe traumatizante, izolare socială, neintegrare socială, lipsa accesului la diferitele oportunități oferite de către stat, factori care îngreunează evoluția copiilor și îi îndreaptă către marginalizare neînvățându-i cum să facă față situațiilor extreme din viața lor. Consider că punând accent pe această temă, această categorie socială va fi privită altfel și ajutată să evolueze de fiecare individ al societății, în măsura în care poate, începând cu acceptarea lor și renunțarea la discriminare.

Capitolul I. Despre centrele de zi

Centrul de zi este un serviciu care prin intervenția comunității, asigură copilului aflat în dificultate protecție și asistență socială, fără că legăturile cu propria familie să fie întrerupte.

În a doua jumătate a secolului XIX, în București au fost înființate așezăminte care au avut ca scop ocrotirea copiilor orfani, abandonați sau părăsiți de părinți, acestea au determinat și apariția învățământului special pentru copiii surzi din România.

Carol Davila este cel care înființează un astfel de centru, în 1860 în calitate de inspector general al Serviciului Sanitar din România întocmește un proiect de lege cu intenția de a înființa o Direcție de Asistență Publică care să ofere servicii de îngrijire și educare a copiilor surdo-muți, deficienților de vedere și intelectual. În 1861 Doamna Elena rămâne impresionată în urma unei vizite făcute la centrul înființat de Carol Davila, urmând să înainteze o scrisoare președintelui Consiliului de Miniștri în urma căreia înființează un centru destinat copiilor orfani. În 1863 sunt aduse la centru de la Institutul Georgian din Iași 39 de fete și câțiva băieți cu deficiențe de auz, astfel formându-se în centru prima clasă de copii cu deficiențe. De aici au început să se înființeze și alte școli destinate copiilor surdo-muți, lipsiți de educare și instruire, finanțate de către stat.

Deși la început avea doar clase de băieți I-IV, Centru Școlar pentru Educație Incluziva „Elena Doamna” Focșani este prima școală pentru copii surzi din România. Începând cu 1960 populația școlară s-a mixat prin aducerea fetelor de la Brăila, iar din 1963 s-a înființat și învățământul preșcolar.

În anul 1994 s-a înființat învățământul profesional SAM – profil confecționer îmbrăcăminte, apoi a luat ființă și învățământul liceal – profil Științe ale naturii având prima promoție de absolvenți de liceu în iunie 2003. Pentru a asigura și finalizarea studiilor elevilor din centru, începând cu anul 2004 s-a înființat scoală postliceală cu specializarea optician, având în 2006 primii absolvenți.(Istoric, www.cseielenadoamna.ro) !!!

Serviciile pentru protecția copilului accesate în sistem rezidențial, au rolul de a face mai ușor accesul copiilor în societate, de a reintegra sau integra în familii sau medii socio-profesionale, prin educație și îngrijire ori prin găzduirea lor. Activitățile au scopul de a dezvolta deprinderile de viața independentă. (Ordin Nr. 21/2004)

1.1 Despre beneficiari

Omul ca ființa socială este dependent de ceilalți oameni, aceasta este o modalitate de comunicare și cooperare, de ajutorare a fiecăruia. Astfel se formează sentimentele de apartenența, securitate și solidaritate umană.

Fiecare individ este unic, are propriile trăsături, caracteristici, trăiri, experiențe de

viața, acest lucru este valabil și pentru copiii cu nevoi speciale, fiecare copil are propriile nevoi și se face diferit față de celălalt prin caracterul unic al deficienței. Aceștia nu pot fi grupați după o anumită categorie deoarece pentru fiecare se intervine în alt mod, fiecare are propriile nevoi, de exemplu copiii surzi nu au toți aceleași aptitudini și cerințe educative speciale, motiv pentru care se intervine individual.

“Integrarea copiilor cu cerinte educative speciale (CES) conferă instituției școlare rolul de componentă fundamentală a sistemului social, aptă să răspundă concret imperativelor de moment ale evoluției din societatea contemporană și să rezolve o serie de probleme referitoare la nevoile de acceptare/valorizare socială a fiecărui individ și la capacitatea acestuia de a se adapta și integra într-o societate aflată în continuă transformare.” (Brahas, 2011, 5)

Caracteristici generale ale elevilor cu cerinte educative speciale (CES):

• au comportament narcisist și egocentric, motive pentru care sunt tratați ca niște copii, indiferent de vârstă.

• mediul școlar îi sperie, însă această frică este depășită cu ajutorul colegilor.

• deși există posibilitatea ca informația să fie înțeleasă de aceștia, nu au capacitatea să răspundă întrebărilor, nu pot expune cele știute.

• uneori sarcinile pe care trebuie să le execute îi epuizează, deși cunosc rezolvarea unei probleme, nu o pot pune în practică. (Mușu, 2000, 11)

Diferența dintre aptitudinile pe care le au și ceea ce reușesc să realizeze copiii cu dificultăți de învățare este o caracteristică comună acestora. Un elev poate avea aptitudini superioare la nivelul limbajului scris și carențe în ceea ce privește limbajul vorbit. (Mușu, 2000, 12)

De asemenea si Manea “Categoria copiilor cu cerințe educaționale speciale prezintă un grad ridicat de eterogenitate: deși acești copii sunt, de regulă, grupați după caracteristici comune,

se poate spune că nici un elev nu se încadrează perfect într-o anumită categorie. Spre exemplu, nu toți copiii cu dificultăți de auz sau de vedere prezintă același grad de dizabilitate” (Manea, 2006, 41–50)

Un copil cu nevoi speciale nu este întotdeauna o povară, acesta te poate determina să lupți împreună cu el să facă performanță, să faci față tuturor provocărilor cu succes, neavând habar că poți experimenta astfel de situații și culmea, să îți dorești să faci din ce in ce mai mult, uitând că nu poți merge foarte departe cu progresul acestuia pentru că și el are o limită, când îi cedează resursele fizice.

Mulți oameni au o reticență fața de acești indivizi, aceasta fiind determinată de o concepție greșită față de ei. Unii știu din trecut că persoanele cu dizabilități locomotorii obișnuiau să cânte sau să cerșească pentru a-și câștiga existența, considerând că au o experiență minimă în practicarea acestora. Niciuna din aceste idei nu oferă o imagine clară a persoanelor cu deficiențe, însă în ciuda acesteia, se continuă cu marginalizarea lor. Ca orice persoană, oamenii cu nevoi speciale sunt indivizi, produs unic al eredității lor cu propriile trăsături. Aceștia la rândul lor, au propria părere despre situația în care se află, fie se consideră dezavantajați, un dezastru fie un impediment. (Fundația ERSTE, 5)

Marginalizarea socială poate fi definită și prin “poziția socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces limitat la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale colectivității; ea se manifestă prin absența unui minimum de condiții sociale de viață.” (Chirilă et al, 2010, 8)

Fiecare om în timp trece peste anumite obstacole în viața ceea ce înseamnă că se autodepășește. Autodepășirea și autocunoașterea sunt concepte care împreună conduc la educație și dreptul fiecărui individ la educație. Deși pentru indivizii aparent normali este dificil de exercitat acest drept, persoanele cu dizabilități se confruntă cu mari probleme în acest sens. Pentru copilul cu nevoi speciale este indicată abordarea unei stimulări timpurii, pentru a atinge un grad ridicat de recuperare și independență. Cel mai dificil obstacol de depășit pentru copiii cu nevoi speciale sunt oamenii, deoarece omul poate avea o atitudine manifestă față de cei din jurul lui. (Cramaruc, 2012, 6)

Mulți părinți se simt inconfortabil să iasă cu copiii lor în societate, deoarece se simt stânjeniți când aud vorbindu-se despre un copil cu handicap sau sunt ocoliți și priviți într-un mod insistent.

De asemenea, datorită incapacității de a face față problemei sau fricii de reacțiile celor din jur, refuzul de a recunoaște dizabilitatea copilului este o atitudine dăunătoare acestuia, afectându-l în viitor. Acesta va crește cu sentimentul de rușine, datorat dizabilității, conștientizând că și familia se simte rușinată și astfel nu va menționa niciodată problema pe care o are. În viața de adult copilul va trăi consecințele rezultate din atitudinea avută în copilărie. (Asociația Alternativa – 2003, 2010, 21)

Ca educația copiilor cu cerințe educative speciale să fie eficientă, aceasta trebuie să fie atât diferențiată cât să cuprindă și un caracter integrat, astfel încât să fie adaptată particularităților copiilor (Tarcan, 2011, 35).

1.2 Ce știm despre deficiențe

Prin deficiență se înțelege tulburarea relațiilor normale ale individului cu mediul înconjurător, mai ales cu cel social, intervenită pe baza unui defect (W. Roth, 1973, apud M. Ștefan, 1981, 11). !!!!

Pentru o bună interacțiune cu mediul înconjurător și pentru a percepe corect lucrurile din jurul nostru facem apel la simțurile de care suntem dependenți, văzul, auzul, mirosul gustul și pipăitul, fără de care am considera că ne lipsește ceva, așadar în momentul în care avem probleme de percepție și nu primim informații complete, detalii, nu putem înțelege diverse situații, cum se întâmplă și în cazul elevilor, spunem că avem o deficiență (Mușu, 2000, 36).

Deficiențe mintale

Deficiența mintală poate fi regăsită la o persoană care nu se poate adapta la standardele de conviețuire socială, îi sunt dereglate mecanismele, reacțiile și îi sunt reduse capacitățile psihice și intelectuale, motiv pentru care individul este adus într-o stare de handicap spre deosebire de ceilalți membri din comunitatea din care face parte. (Gherguț, 2011, 902) La nivelul simțului comun, suntem înclinați să atribuim oricărei persoane care are un comportament extravagant, ieșit din comun trăsătura de “nebun”, fără să știm de fapt ce conotație are acest adjectiv și care sunt de fapt cauzele apariției deficienței și efectele acesteia.

Deși orice om are perioade de stres și mici depresii, reacțiile unor oameni la astfel de sentimente pot duce la perioade cu comportamente nepotrivite sau inacceptabile. Aceste simptome variază în funcție de individ și conotația pe care o da problemei, ajungând până la extrema tentativei de suicid. Multe afecțiuni de acest gen sunt tratabile prin odihnă medicamente sau consiliere, fiind de natură temporară. Simptomele acestei deficiențe sunt izolarea și depresia însă în cazuri avansate, indivizii devin violenți și au un comportament anti-social. Un elev cu probleme psihice este afectat mai mult decât este normal, datorită presiunii școlare, izolării, abuzului de alcool și droguri, etc. (Ghidul profesorilor privind copiii cu nevoi educaționale speciale in scoala, 2004, 12) !!!!

Persoanele cu deficiențe mintale pot prezenta și malformații fizice, mișcări fără precizie, învață să meargă târziu sau deloc, paralizii.

Tulburări de limbaj și relaționare, autismul

Autismul este definit prin  “ incapacitatea copilului de a stabili relații normale cu persoanele și de a reacționa normal la situații, de la începutul vieții sale.” (Taran et al, 2013, 15)

Eșecurile în comunicarea realizată cu elevii cu autism au loc deoarece aceștia au dificultăți în înțelegerea limbajului. O modalitate prin care se poate comunica cu aceștia ar fi transpunerea informației în mod vizual. Aceasta este și o metodă de verificare, dacă elevul înțelege informația și are dificultăți de exprimare, nu înțelege informația sau are dificultăți în procesarea răspunsului. Acesta este și un motiv pentru care copiii cu autism sunt catalogați ca “neascultători”. (Info autism, 2004, 10)

Deficiențe senzoriale

Deficiențe de vedere

În urma cercetărilor moderne de psihopedagogie specială s-a demonstrat că pierderea vederii sau diminuarea ei are o serie de consecințe psihologice în plan comportamental, fiind influențate negativ relațiile dintre subiect și mediul înconjurător. (Verza, 1995, 59)

Cea mai întâlnită clasificare a deficiențelor se face în funcție de acuitatea vizuală „capacitatea ochiului de a percepe distinct forma, mărimea și detaliile obiectelor situate la distanță, precum și de a discrimina între două obiecte foarte apropiate între ele.” (Chelemen și Onicaș, 2010, 187)

Pentru copiii care au deficiențe de vedere este o provocare să-și imagineze, să-și construiască imaginea unui lucru pe care nu l-au văzut niciodată. Ei au propriul univers în care dau obiectelor dimensiunea și forma dorită.

Deficiențe de auz

Aceste deficiențe apar în urma unor malformații ale structurilor analizatorului auditiv. Dacă nu este depistat la timp, deficientul de auz tinde să muțească, deoarece nu își însușește limbajul ca mijloc de comunicare și instrument operațional al gândirii. Datorită comunicării prin limbaj, un copil este mai dezavantajat în raport cu procesele de recepție, analiză și răspuns pentru varietatea stimulilor din mediul înconjurător. Un copil cu o astfel de dificultate, se integrează mai greu, deoarece prezintă ușoare tulburări de coordonare, nu poate face efort, are mersul deficitar, indici scăzuți ai capacitații respiratorii. (Gherghuț, 2011, 925)

Fiecare individ este afectat în mod individual de surditate și are consecințe particulare asupra comportamentului și atitudinii acestuia în funcție de gradul surdității, tipul și barierele pe care le întâmpină în procesul de instrucție și educație. Când este afectată urechea internă, efectele psihologice sunt mai proeminente, la fel și în cazul în care surditatea apare la o vârstă mică. În ciuda faptului că deficiența este destul de gravă nu se iau măsuri pentru asigurarea învățării dirijate, bazându-se pe cea spontană. (Verza, 2002, 173)

Această deficiență implică învățarea limbajului mimico-gestual, însă este dificil la interacțiunea cu o persoană normală necunoscătoare a limbajului, când îi este solicitat ajutor sau indicații iar individul respectiv nu înțelege. Sunt persoane surde care nu au afectate corzile vocale la un nivel foarte ridicat și pot exprima sunete care încurajează ceea ce explică nonverbal.

Deficiențe fizice și/sau neuromotorii și tulburările psihomotorii

Este categoria tulburărilor care afectează componentele motrice ale persoanei, în special, având o serie de consecințe în planul imaginii de sine și în modalitățile de relaționare cu factorii de mediu sau cu alte persoane. Deficiențele fizice, în general se manifestă ca invalidități corporale ce reduc mobilitatea și puterea organismului prin modificări patologice stabilite la nivelul unui segment sau integrului corp, interioare sau exterioare. (Gherguț, 2011, 937)

“Ca și toate celelalte handicapuri, handicapurile fizice sunt abateri de la normalitate, prin producerea unor dereglări morfofuncționale, care duc la instalarea de dezechilibre și evoluții nearmonioase. Se știe că în lipsa altor anomalii, handicapații fizic sunt normali, din punct de vedere al capacităților intelectuale, dar prin situația lor deosebită și mai ales când trăiesc într – un mediu nefavorabil personalitatea lor poate deveni fragilă cu pronunțate note de anxietate, cu conflicte și tensiuni interioare, ce fac mai dificilă adaptarea și relaționarea cu cei din jur și integrarea în viața socio-profesională.” (Goilean, 2012, 2)

La noi in țară, până cu ceva timp in urmă, accesul persoanelor cu dizabilități fizice in instituții, spații publice și mijloace de transport era restricționat din cauza inexistenței rampelor de acces, lifturilor și altor mijloace care să le facă accesibilă utilizarea lor.

Tulburările de comportament

Acestea au la bază o multitudine de factori. Deși încep de cele mai multe ori de la greșelile părinților manifestate prin lipsa de atenție acordată copiilor, nestimularea dezvoltării, lipsa preocupării, favoritism, descurajarea unor elevi la interacțiune în mediile școlare, toate acestea duc la absenteism, negativism față de activitățile desfășurate în aria școlară, formându-se astfel grupul de elevi care nu se pot adapta la viața educațională. (Verza, 2002, 192)

O parte din copii au dezvoltat la naștere un comportament ușor iritabil, nerăspunzând favorabil la confort, factori cauzali ai unui comportament mai puțin obișnuit. (Mitrofan, 2001, 59)

Tulburările de comportament pot apărea și ca un simptom în cadrul unei boli psihice, sub forma unor deprinderi negative de comportament sau sub forma unui sindrom în cadrul anomaliilor de personalitate. Aceste forme conduc la apariția psihopatiei la adult, fiind foarte rezistente la tratament. (Mitrofan, 2001, 58)

La copii, tulburările de comportament ușoare pot induce în eroare părinții și familia deoarece atribuie ieșirile din comun ca fiind specifice vârstei, până când acestea devin necontrolabile și își pun problema existenței unei tulburări. De cele mai multe ori intervențiile în aceste cazuri se fac relativ târziu, datorită inconștientei părinților, dar asta nu înseamnă că acești copiii nu mai pot fi integrați. Deși procesul este lung și greu aceștia pot ajunge în direcția bună prin interes și atenție față de metodele și tehnicile utilizate în scopul integrării lor.

1.3 Dificultățile familiei privind integrarea copiilor cu nevoi speciale

Supraprotejarea și dezinformarea părinților sunt principalii factori care împiedică integrarea copiilor deoarece majoritatea părinților sunt sănătoși și nu au suficiente informații despre problemele pe care le întâmpină fii lor, pentru că nu au întâmpinat deficiențele propriului copil în experiența lor de viață. Aceștia pot avea cunoștințe generale despre nevoile copiilor însă nu se pliază pe cazul avut în familie, acest lucru afectând copiii prin atitudinea părinților față de situația existentă. Atitudinea adulților cu dizabilități de astăzi care luptă contra nedreptăților care li se fac se datorează părinților lor care le-au arătat ca totul este posibil, însă nu toți părinții sunt capabili să gestioneze astfel situațiile, devenind supraprotectivi, nelăsându-și copiii să ia parte la activități care combat dizabilitatea lor. Această atitudine, în mod inevitabil, determina copilul să se simtă altfel, diferit de ceilalți, cauzându-i un rău psihologic, percepând acest lucru ca fiind negativ. Astfel de atitudini sunt dăunătoare unui copil cu nevoi speciale. (Asociația Alternativa – 2003, 2010, Dizabilitate și integrare în România, 20)

În speranța ca timpul va rezolva nevoia copilului, familia afișează un comportament reticent prin care neagă și refuză să accepte problema cu care se confruntă. Astfel copilul ajunge într-o școală normală, unde se intersectează cu un anumit standard și anumite rigori cărora nu le poate face față cu succes astfel identificându-se problemele copilului. Acestea se amplifică și devin constante pe măsură ce înaintează pe treptele școlarității, timp în care și temele devin mai dificile și mai complexe de efectuat. Dificultățile de învățare ale copiilor pot fi identificate din timp de către familie până să le depisteze profesorul dacă le-ar acorda suficientă atenție. (Sima, 2009, 12)

Pentru ca familia să-și îndeplinească cu succes anumite roluri și funcții, statul are obligația de a asigura protecția acesteia, astfel a apărut conceptul de “politică familială”, care reprezintă totalitatea măsurilor prin care statul și administrația publică locală sprijină integrarea familiei și a membrilor acesteia în societate. (Pasa, F. și Pasa, M., 2004, 45)

Familia este mediul care ar trebui să sprijine copilul din toate punctele de vedere, însă mediul familial al unui copil poate fi extrem de diversificat, sunt familii care sprijină copilul, îl orientează spre promovarea și dezvoltarea lui creându-i un mediu benefic, stimulativ și familii care din păcate pe fondul unor neajunsuri nu pot satisface nevoile copiilor, provocându-le astfel frustrări. (Stanciu, 2007, 10)

Comportamentele indivizilor în familie sunt de fapt cele reale și reprezentative, aceste relații între indivizi sunt influențate de transformările macrosociale care au loc odată cu evoluția lumii și a tehnologiei. (Vlasceanu, 2011, 645)

Un prim pas pentru o bună integrare a copiilor în centru este reprezentat de colaborarea ți comunicarea eficientă cu părinții, deoarece dacă aceștia se implică activ în ajutorarea propriilor copii rezultatele sunt remarcabile. Însă sunt și părinți care nu acceptă ideea că propriul copil are o nevoie specială, le e teamă să aibă în posesie un certificat de încadrare în grad de handicap, care, în primul rând le-ar fi de folos, în urma acestuia ar beneficia de diverse indemnizații și drepturi care vin în ajutorul lor, datorită temerii de a fi etichetați, marginalizați și excluși social. De asemenea și părinții cu o situație economică foarte bună sunt rezervați în astfel de situații, refuză să se folosească de drepturile cuvenite adesea datorită comodității. (Grasu, 2012, 80)

Prin aceste procedee, părinți nu fac decât să îngreuneze integrarea socială a copiilor lor. Dacă ar merge la întâlniri organizate de către instituții cu scopul de informare și prevenirea a unor astfel de situații aceștia ar face un prim pas către ajutorarea proprilor copii.

Integrarea socială de referă la “procesualitatea interacțiunilor dintre individ sau grup și mediul social specific sau integral, prin intermediul căreia se realizează un echilibru funcțional al părților. Integratul poate fi o persoană cât și un grup de persoane, o categorie socială, o organizație, o comunitate teritorială, un subsistem social.” (Vlasceanu, 1998, 305)

Indiferent de problemele pe care le au, falsele prejudecăți ale societății care nu cred în șansele egale ale copiilor îngreunează integrarea în școală pentru un părinte de copil cu nevoi speciale, doar pentru că aceștia utilizează același spațiu cu cei fără probleme.

În ajutorul părinților vine învățământul special al cărui scop este acela de a asigura educația copiilor cu dificultăți de învățare sau deficiențe, de a remedia dificultățile pe care aceștia le întâmpină, și de a asigura integrarea lor socio-profesională. Educația copiilor cu nevoi speciale trebuie să corespundă nivelurilor lor de dezvoltare, să asigure reabilitarea, recuperarea și recompensarea deficiențelor lor. Obiectivul învățământului special este de a atinge un nivel cât mai apropiat de normalitate al copiilor cu nevoi speciale, prin acumularea de experiențe în școală și în mediul social, prin deprinderi utile integrării în comunitate. (OECD, 2007, 13)

Școala are datoria de a asigura șanse egale tuturor elevilor, prin asta unii înțeleg crearea unor condiții de lucru identice tuturor elevilor, de la manuale comune până la programe, însă sistemul școlar asigură aceleași condiții de instruire pentru toți elevii dar în același timp reprezintă și o inegalitate, deoarece ei nu profită de aceste condiții în același fel. A asigura șanse egale elevilor înseamnă a-și asigura șanse de dezvoltare maxime, în funcție de aptitudinile și interesele sale. (Tarcan, 2011, 34)

La elevii cu cerințe educative speciale, prin relația învățare – dezvoltare din punct de vedere al recuperării, se înțelege că anumite afecțiuni care influențează personalitatea lor se plasează într-o anumită ierarhie. O parte din ele au un caracter primar, datorită rezultatului nemijlocit al lezării organismului iar altele au caractere derivate ce se adaugă ulterior ca rezultat al interacțiunilor dintre elevi și mediul înconjurător. (Sima, 2009, 52)

1.4 Sprijinul societății privind integrarea copiilor cu nevoi speciale

O modalitate prin care statul vine în ajutorarea copiilor cu nevoi speciale este cadrul legislativ. Există legi în România care nu doar că protejează copilul/elevul cu cerințe educative speciale (CES) dar îi oferă suportul legal pentru a-l sprijini în viață. Modalitatea în care sunt aplicate legile poate să lase uneori de dorit, dar un părinte informat care cunoaște drepturile lui și ale copilului poate să facă astfel încât viitorul acestuia să fie mai bun.

Deși sunt cazuri în care părinții nu cunosc drepturile de care beneficiază copilul lor, asta din cauză că locuiesc în sate departe de oraș unde informarea lasă de dorit aceștia își doresc să se facă ceva din acest punct de vedere.

Legea 84 prevede că toți cetățenii romani au drept egal la educație, la toate nivelurile și la toate formele, indiferent de gen, rasă, naționalitate, religie sau afiliere politică și indiferent de statul social sau economic. (Legea nr 84/1995)

Astfel, pentru părinți este bine să cunoască:

– H.G. nr.1251/2005 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității de învățare, instruire, compensare, recuperare și protecție specială a copiilor/elevilor cu CES, din cadrul

Sistemului de învățământ special și special integrat;

– Ordin MECTS nr. 6552/2011 – Metodologia privind evaluarea, asistența psihoeducațională, orientarea școlară și orientarea profesională a copiilor, a elevilor și a tinerilor cu cerințe educaționale speciale;

– Ordin MECTS nr. 5.574/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea serviciilor de sprijin educațional pentru copiii, elevii și tinerii cu cerințe educaționale speciale integrați în învățământul de masă;

– Ordin MECTS nr. 5555/2011 privind aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea Centrelor Județene/al municipiului București de resurse și asistență educațională. (COMENIUS, 2012, 13)

Educația este considerată ca fiind principalul factor de incluziune al persoanelor cu cerințe educative speciale, este recomandată eficientizarea măsurilor cu privire la asigurarea accesului copiilor la educația incluzivă încă de la vârsta cea mai fragedă, pregătirea cadrelor didactice corespunzător, crearea unor mecanisme eficiente pentru implementarea legislației care îndrumă și pregătește copiii cu cerințe educative speciale către muncă și viață independentă. (Stanciu, 2013, 54)

Statul intervine în sprijinirea integrării copiilor cu nevoi speciale și prin pregătirea educatorilor într-un mod intensiv spre deosebire de ceilalți educatori.

Copiii cu cerințe educative speciale sunt tratați ca egali celorlalți, sunt considerați educabili și au dreptul la o educație pe măsură, astfel, Ministerul Educației și Cercetării realizează programe și proiecte care au în vedere educația lor, iar Guvernul și autoritățile locale sunt obligate să asigure condițiile necesare punerii în practică a acestora. (OECD, 2007, 19)

Capitolul 2. Respectarea drepturilor copilului

Fiecare individ din această tară care aparține unei anumite categorii de persoane cu deficiențe, beneficiază de un set de drepturi recunoscute prin lege, însă ca aceasta să beneficieze și să se poată apăra cu ajutorul drepturilor sale trebuie să le cunoască în detaliu. (Gherguț, 2005, 207).

Orice persoană cu deficiențe are nevoie în primul rând de certificat de încadrare în grad de handicap indiferent de vârstă, sex, etnie, în baza căruia îi sunt acordate facilitățile, gratuitățile și o serie de ăndemnizații. Pentru a crește șansele la muncă a persoanelor cu dizabilități, legislația prevede ca într-o companie cu un număr de 50 de salariați, 4% din aceștia să fie persoane cu dizabilități.

În a doua jumătate a secolului XIX, interesul pentru drepturile copilului a început să ia amploare, accent punându-se pe drepturile copilului, prevenirea și protecția copilului neglijat, violat și exploatat. Aceasta a fost perioada în care, în Europa au fost înființate foarte multe centre și instituții de ocrotire, tribunalul pentru minori și instituții separate pentru copiii delincvenți.

Drepturi ale copilului cu deficiențe în România:

“dreptul la alocație dublă (indiferent de tipul și gradul de handicap), gratuitate la

telefon și tv, gratuitate pe mijloacele de transport în comun și pe CFR;

egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței

de muncă;

asistență socială, respectiv servicii sociale și prestații sociale, asistență judiciară;

accesul în unitățile de învățământ al copiilor cu dizabilități, inclusiv al celor cu

handicap, precum și al celor cu dificultăți de adaptare școlară se realizează prin hotărâre a comisiei pentru protecția copilului, care eliberează certificatul de orientare școlară și/sau profesională, pe baza raportului de evaluare complexă întocmit de serviciul de evaluare complexă din cadrul direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului județene, respectiv locale, ale sectoarelor municipiului București;

unitățile de învățământ special sunt formate din: școală specială, cantina și, după

caz internat școlar, în condițiile legii”; (Art. 78, lg. 448/2006)

– “copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale;
– copilul cu handicap are dreptul la educație, recuperare, compensare, reabilitare și integrare, adaptate posibilităților proprii, în vederea dezvoltării personalității sale;
– în vederea asigurării accesului la educație, recuperare și reabilitare, copilul cu handicap poate fi școlarizat în alt județ/sector al municipiului București decât cel de domiciliu, cu suportarea cheltuielilor din bugetul județului/sectorului în care se află unitatea de învățământ;

– îngrijirea specială trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copiilor cu handicap. Îngrijirea specială constă în ajutor adecvat situației copilului și părinților săi ori, după caz, situației celor cărora le este încredințat copilul și se acordă gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv și fără discriminare al copiilor cu handicap la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire, în vederea ocupării unui loc de muncă, la activități recreative, precum și la orice alte activități apte să le permită deplină întegrare socială și dezvoltare a personalității lor;

– organele de specialitate ale administrației publice centrale și autoritățile administrației publice locale sunt obligate să inițieze programe și să asigure resursele necesare dezvoltării serviciilor destinate satisfacerii nevoilor copiilor cu handicap și ale familiilor acestora în condiții care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia și să le faciliteze participarea activă la viața comunității”; (Art. 49 lg. 272/2004)
– “copilul cu dizabilități beneficiază de asistență medicală gratuită, inclusiv de medicamente gratuite, atât pentru tratamentul ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizării, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, în condițiile stabilite prin contractul-cadru;
– părintele sau reprezentantul legal are obligația de a respecta și/sau urma serviciile prevăzute în planul de recuperare pentru copilul cu dizabilități încadrat în grad de handicap.” (Art. 50 lg. 272/2004)

2.1 Asistenta socială și serviciile specializate de îngrijire a copiilor cu cerințe educative speciale.

Conceptul de cerință educativă specială este definit ca “necesități educaționale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educației, adaptate particularităților individuale și celor caracteristice unei anumite deficiențe/dizabilități sau tulburări/dificultăți de învățare ori de altă natură, precum și o asistență complexă (medicală, socială, educațională etc.)”. (Ordinul nr. 6552/2011)

Asistentul social intervine și îndruma cu cele mai bune intenții. Familiile au primul contact cu acest serviciu în momentul în care conștientizează că au nevoie de ajutor specializat. Comunicarea între aceștia începe de obicei în momentul în care familia decide încadrarea copilului în grad de handicap și contactează serviciul de asistență socială cu scopul ajutorării întocmirii dosarului deoarece “faptul că dizabilitatea este un concept în evoluție și că acesta rezultă din interacțiunea dintre persoanele cu deficiențe și barierele de atitudine și de mediu care împiedică participarea lor deplină și efectivă în societate în condiții de egalitate cu ceilalți” determină familiile să interacționeze cu specialiștii. (legea nr 221/2010).

Un alt rol al asistentului social este acela de mediator între părinți, medici și educatori.

Asistentul social are datoria de a menține legătura cu părinții, de a transmite informațiile medicilor cu privire la toate posibilitățile de tratament și șansele existente de recuperare a copilului pe baza diagnosticului dat de specialiști. Astfel, familia poate lua o hotărâre despre ceea ce urmează să facă în deplină cunoștință de cauză în ceea ce privește procesul de recuperare al copilului.

Cum orice copil are dreptul la educație, asistentul social face să fie mai ușor accesul la exercitarea acestui drept pentru copiii cu nevoi speciale, deoarece educația copiilor este foarte importantă. (Bonea, 2011, 92)

Serviciile de asistență socială, îngrijire, tratament, recuperare, reabilitare, orientare și formare profesională precum și alte tipuri de servicii din cadrul instituțiilor de protecție specială a persoanelor cu nevoi speciale, sunt serviciile care urmăresc protecția specială a persoanelor aflate în nevoie și activează ca centre-pilot și instituții. (Pasa, F., si Pasa, M., 2004, 113)

2.2 Standardul de calitate, relația medic – pacient.

Calitatea vieții reflecta condițiile de viață ale unei persoane, locuința, locul de muncă, comunitatea, starea de sănătate și gradul de bunăstare dar reprezintă și fenomenul care redă percepția unei persoane despre starea ei de viață. Calitatea serviciilor se referă la nivelul acordat de societate individului pentru satisfacerea unor nevoi persoanelor aflate în dificultate.

Calitatea vieții și serviciilor adresate persoanelor aflate în dificultate sau cu nevoi speciale, trebuie analizată în paralel cu conceptul de “standard de calitate”, standard care răspunde cerințelor speciale și generale ale persoanelor cu dizabilități; satisfacerea acestor nevoi se face prin aplicarea corectă a standardelor specifice. Standardele sunt fundamentate pe un set de principii esențiale teoretice și metodologice și răspund cerințelor generale și speciale ale persoanelor cu nevoi speciale. (Gherguț, 2011, 990)

Relația medic – pacient se stabilește în momentul când cei doi intra în contact, are loc consultația, schimbul de informații și se stabilește un diagnostic. Medicul are sarcina de a diagnostica pacientul și de a-l informa cu ceea ce presupune tratamentul și tratarea acestuia. În această etapă, care se realizează prin consultația medicală are loc mai întâi culegerea de informații de către medic, este necesar ca acesta să știe cu ce s-a confruntat pacientul înainte să ajungă la el, dezvoltarea unei relații în care medicul se asigură că pacientul o să se întoarcă pentru controale și temperarea comportamentului, este utilă atunci când pacientul nu primește informații pozitive. (Montreuil și Doron, 2009, 388)

Pentru o bună comunicare între medic și pacienți ar fi indicat că acesta să atingă câteva caracteristici: să aibă contact vizual permanent cu persoana, nimic altceva să nu-i distragă atenția, să se arate interesat de discutie, să aprobe din cap, să adreseze întrebări, să nu fie dur. (Pasca, 2012, 58)

În cazul Sindromului Down, în România, deși această informație nu ajunge la toata lumea dar mai ales în comunitățile izolate, serviciile medicale sunt gratuite pentru copil, chiar dacă acesta nu are părinții asigurați, precum și pentru gravide. Neefectuarea controalelor sau amânarea acestora se face din motive economice, pentru că nu-și permit cheltuielile cu transportul către instituțiile care oferă aceste servicii sau pentru că părinții nu înțeleg necesitatea unui control medical realizat la timp. (Stanciu, 2013, 3)

2.3 Soluții privind integrarea școlară pentru principalele categorii de copii cu cerințe educative speciale.

Școala incluzivă este instituția ce poarta această denumire și care face parte din învățământul public de masă și are ca obiectiv integrarea tuturor copiilor unei comunități, indiferent de mediul de proveniență, nivelul de educație, unde programul activităților didactice are la bază un curriculum specific, individualizat și adaptat nevoilor copiilor cu cerințe educative speciale și unde participarea personalului didactic la activitățile educative din clasă se bazează pe un parteneriat activ între profesori, specialiști în educație specială și părinți. Pornind de la această realitate, în literatura de specialitate se vorbește și despre clase incluzive în care pot fi integrați un număr limitat de copii cu cerințe educative speciale.

Conceptul de “dificultăți de învățare” este folosit pentru o varietate de acțiuni, care nu permite stabilirea unei cauze concrete. Adesea, copii care prezintă anumite deficiențe care le îngreunează procesul de învățare din probleme medicale sunt catalogați în funcție de așteptările și atitudinile celorlalți. Copiii din această categorie au deficiențe de comunicare, lipsuri în scriere, vorbire și citire, dificultăți în efectuarea calculelor, în comportament și emoții. Nu reușesc să înțeleagă instrucțiunile primite de la educator, să îndeplinească sarcinile, nu se pot concentra, sunt dezorganizați și au nevoie permanentă de susținere și încurajare. Este recomandată menținerea legăturii cu psihologul sau consilierul educațional și important de reținut că, în cazul în care elevul a avut în trecut eșecuri în procesele de învățare este posibil că percepția sa despre capacitatea de învățare să-i fie afectată. (Gherguț, 2007, 173)

În școală, adesea este sancționat de către educatori copilul cu tulburări de comportament deoarece încalcă regulamentul școlar și normale social-morale și este considerat ca aparținător al grupului de elevi slabi sau indisciplinați. Acestea sunt doar câteva din motivele care fac să se simtă respins din colectivul școlar copilul cu tulburări de comportament. Persoanele cu tulburării de comportament sunt respinse de societate datorită comportamentelor lor discordante în raport cu normele și valorile comunității sociale, acestea nu au posibilitatea să își schimbe mediul de viață, trăind în familii care nu se preocupă de bunăstarea lor, fiind predispuși la renunțarea ajutorului acordat de societate.

Când părinții au ca scop oferirea unei educații cât mai bune și se află în concordanță cu obiectivele pe care și școala le are propuse pentru integrarea elevilor, iar aceștia colaborează, atunci eficiența activităților întreprinse cu aceștia sunt mai probabile. (Asociația Alternativa – 2013, 2010, 19)

Termenul dificultăți de învățare este asociat cu dificultățile școlare și anume că “dificultăți care le întâmpină unii elevi în asimilarea cunoștințelor, în formarea competențelor”(Ștefan, 2006, 90), iar educația specială vizează procesul de instruire școlară a copiilor cu deficiențe. (Manea, 2002, 299)

Soluții posibile pentru integrarea în școală a elevilor cu deficiențe mintale

Organizarea clasei pe centre de interes – stilurile de învățare variază de la un tip la altul, accesibilitatea materialelor ajutând la dezvoltarea aptitudinilor cu ajutorul profesorilor. În funcție de nivelul fiecărui copil, cadrul didactic planifica activități pliabile pe nivelul acestora de dezvoltare. Centrele sunt structurate după nevoile copiilor, iar interacțiunea dintre ei, activități și materiale au rezultate pozitive pentru aceștia deși sunt și copii care ale căror așteptări sunt sub nivelul lor de dezvoltare sau depășesc acest nivel, în aceste cazuri copiii devin neliniștiți și nu sunt atrași de activități. (Gherguț, 2007, 171)

Promovarea interacțiunilor sociale – interacțiunea socială este încurajată prin socializarea în grupuri, integrarea copiilor cu nevoi speciale în școli speciale nu este suficientă, profesorii trebuie să le creeze activități care să implice comunicarea și interacțiunea pentru a rezolva diverse situații.

Folosirea unor strategii de grupare diferite – este utilă schimbarea partenerilor între elevi, în realizarea diverselor activități, formarea de grupuri diferite numeric și oferirea unui feedback clar.

Facilitarea dezvoltării sociale și emoționale – oferirea sentimentului de siguranță din partea cadrului didactic către elevi și stimularea și valorizarea reușitelor elevilor cu scopul participării lor la activități și întăririi motivației.

Educația integrată are ca obiectiv includerea în învățământ a copiilor cu nevoi speciale, oferindu-le un mediu favorabil și echilibrat dezvoltării acestora. (Tarcan, 2011, 34)

Integrarea elevilor cu tulburări din aria autismului și a celor cu

Sindrom Asperger, Sindrom Down

Sunt situații speciale, deoarece elevul cu tulburări din spectrul autist într-un proces de învățare are alte reacții față de ceilalți elevi, aceștia nu sunt comunicativi și sociabili ca și ceilalți copiii și au tendința să devină anxioși când nu se respectă programul obișnuit. Este dificil de spus cât a înțeles un astfel de elev, dar se recomanda sprijinirea comunicării, realizarea de activități care să reducă anxietatea și repetarea sarcinilor cu calm din partea educatorului dar și abilitate pentru a fi capabil să descopere de ce este atras copilul.

Sindromul Asperger este una din formele de Autism care are diverse moduri de afectare de la un caz la altul. Dificultățile întâlnite la un elev cu astfel de sindrom se află la nivel de comunicare socială, interacțiune socială, imaginație, încrederea în rutină, stângăcie. Elevii cu un astfel de sindrom devin anxioșii în procesul de învățare. Dacă rutina nu este aceeași, nu reușesc să rezolve temele și să ducă la sfârșit diverse activități datorită lipsei de îndemânare, stângaciei care le creează și dificultăți în înțelegere, aceștia nu empatizeaza. Copiii cu acest sindrom trebuie să fie pregătiți înainte ca o schimbare să aibă loc, este recomandată utilizarea jocului de rol pentru a le dezvolta abilități sociale și folosirea calculatoarelor și diverselor softuri pentru această categorie de elevi în scopul depășirii situațiilor problematice.

Pentru elevii cu sindrom Down se recomandă folosirea unui material didactic ușor de manipulat, adecvat, cu termeni cunoscuți și familiari. Aceștia întâmpină probleme la nivelul gândirii și la practicarea celor cunoscute, nu se pot concentra, probleme în comunicare și limbaj, dificultăți de ordonare. Cu această categorie de elevi trebuie să se lucreze constant, să primească sarcini adecvate nivelurilor lor de înțelegere atât fizic cât și psihic, instrucțiunile fiind prezentate clar, scurte și într-un limbaj simplu. Dificultățile de vorbire prezente la elevii cu nevoii speciale sunt comune și elevilor normali, la care vorbirea se dezvoltă în parametrii normali. Elevii cu acest sindrom trebuie să fie atenționați special, sprijiniți când se folosesc anumiți termini pentru a identifica anumite informații de care au nevoie mai târziu, avertizați când urmează mesaje importante, pentru a-și lua timp să se concentreze. (Gherguț, 2007, 174)

Integrarea copiilor cu dizabilități de auz în școli speciale

Reprezintă “o problemă destul de controversată în multe țări din lume, deoarece pierderea auzului la vârste mici determină imposibilitatea dezvoltării normale a limbajului și, implicit, a gândirii copilului, ce are consecințe serioase în planul dezvoltării sale psihice. Din acest motiv, diagnosticul timpuriu al pierderii auzului, urmat imediat de protezare auditivă este cea mai eficientă cale de compensare a auzului, dar și garanția reușitei integrării școlare a copilului cu acest tip de tulburări.” (Gherguț, 2007, 180).

Pentru o bună desfășurare a activităților cu elevii care au dizabilități de auz, se recomandă menținerea contactului vizual, folosirea mimico gestualului, care să-i atragă atenția înainte de a vorbi, poziționarea optimă în fața clasei de elevi, familiarizarea cu sala, valorizarea și încurajarea în fața colegilor. Comparativ cu elevii cu auz normal, aceștia, odată cu trecerea timpului se exprimă din ce în ce mai greu, dezvoltarea vocabularului și construirea frazelor devenind dificilă. Profesorii tind adesea să uite de elevii cu astfel de dizabilități, deoarece surzenia este o dizabilitate care nu se vede, astfel a fost recomandată așezarea strategică a sălilor, în semicerc, profesorul așezându-se la aceeași înălțime cu toți elevii, creând astfel o comunicare simetrică; evitarea comunicării când profesorul este cu spatele, sau elevii nu sunt atenți la el, sugerarea repetării răspunsurilor din sala pentru conștientizarea lor și dezvoltarea vocabularului; scrierea pe table să se facă clar, se evită vorbitul în timp ce se face acest demers. Integrarea școlară a acestor copii depinde de profesorii și atitudinea lor față de nevoile acestora

Integrarea copiilor cu dizabilități de vedere în școli speciale

Elevii cu astfel de nevoi presupun o atenție deosebită, însă nu se recomandă favorizarea acestora sau exagerarea în gesturile de atenție, mai mult decât solicita deficiența. Aceștia trebuie încurajați de profesori și de elevi să se deplaseze, să cunoască sala, obiectele de decor și holul, să învețe să evite obstacolele și să identifice ușor locurile cărora trebuie să le acorde atenție; sarcinile într-o clasă trebuie să fie făcute pentru a putea fi îndeplinite de către toți elevii, însă dacă cei cu dizabilități de vedere nu se pot plia, atunci sarcinile pentru ei vor fi adaptate la posibilitățile acestora; recompensele sunt redate prin bătăi pe umăr, atingeri sau expresii verbale, decât prin alte metode gestuale, nonverbale, care i-ar putea împiedica din a se bucura de ele.

În clasele în care sunt integrați elevi cu vedere slabă se facilitează accesul la informație prin:

așezarea elevului în prima bancă, cu vedere la table;

pronunțarea clară a afirmațiilor și scrierea lor pe table simultan, clar;

distribuirea corectă a timpului pentru realizarea sarcinilor școlare, de învățare;

așezarea acestora departe de sursele de lumină;

Pentru o interacțiune și o participare eficientă între elevii cu deficiențe de vedere și educatori, trebuie aplicate următoarele recomandări:

prezentarea la fiecare întâlnire, anunțarea intrării în sală sau părăsirii acesteia;

prezentarea tuturor care participă la o conversație, avertizarea acestora când educatorul își schimbă locul, pleacă sau încheie conversația;

pentru a capta atenția sau transmiterea de informații, este indicată pronunțarea numelor acestora;

când este condus un astfel de elev, trebuie să fie avertizat pe traseu, să i se ofere indicații și să fie dirijat, iar dacă este necesar să i se ofere brațul pentru o mai bună siguranță;

ambliopii au nevoie de texte tipărite cu caracter mare și efecte vizuale pentru a-i ajuta să citească ușor;

ajutarea acestora să cunoască laboratoarele, cabinetele și să se familiarizeze cu spațial clasei, materialele existente și dotările acestora;

descrierea în detaliu a ceea ce implică folosirea vederii, anunțarea elevilor când au loc mutările materialelor din dotare în săli;

Elevii cu dizabilități de vedere au nevoie de metode de predare adaptate la deficiența lor pentru asimilarea informațiilor și înțelegerea lor, adesea este necesară alocarea unui timp de lucru mai îndelungată și intervenția unui interpret, deoarece aceștia folosesc scrierea și citirea în alfabetul Braille.

“Educația integrată presupune o pedagogie de tip suportiv pentru elevi. Aceasta implică tratarea copilului ca ansamblu de resurse specifice ce trebuie dezvoltate, considerarea mediului ca ansamblu de resurse ce trebuievalorificate nediscriminativ, dar diferențiat, dezvoltarea unui climat educațional suportiv, bazat pe motivare, susținere și încredere, punerea în acțiune a unor modalități pedagogice de lucru cu elevii, inițierea unui parteneriat comunitar cu părinții elevilor și cu autoritățile locale.” (Ciolac si Nestor, 2011, 42)

Integrarea copiilor cu dizabilități fizice/locomotoare

Mulți din elevi pot prezenta o combinație de disfuncții asociate cu diverse tulburări, iar ca aceștia să fie integrați cu succes, este nevoie de multă înțelegere și răbdare din partea educatorilor, conștienți de apariția frecventă a complicațiilor medicale, psihologice și sociale. În activitățile de învățare, elevi cu dizabilități fizice pot avea nevoie de schimbări și adaptări importante în mediul de învățare, de mobilier adecvat, materiale ajutătoare, rampe și căi de acces în școală. “Un rol important îl au dispozitivele educaționale ajutătoare: dispozitiv de prindere a creionului, hârtie cu linii spațiate, dispozitive de fixare a hârtiei, bănci înclinate, computer cu tastaturi adaptate, huse speciale pentru tastaturi, manete de accesare a computerului (maneta pentru un singur picior, pentru cap, pentru bărbie), folosirea dictafoanelor pentru a lua notițe, echipamente ajutătoare, pentru educație fizică și sport (palete/mingi mai ușoare, mingi de forme diferite și din material special, etc.).” (Gherguț, 2006, 183)

Pentru o integrare eficientă, este necesară înțelegerea persoanelor cu dizabilități fizice/locomotoare și urmarea unor strategii, cum ar fi: așezarea la nivelul acestora, pentru o comunicare eficientă și a nu-l pune într-o poziție incomodă; distribuirea timpului astfel încât la realizarea unei activități să poată schimba sală sau jocul în timp util; materialele ajutătoare să fie înmânate personal sau așezate jos, astfel permițând accesul mai ușor al acestora la ele; acordarea de timp suficient pentru aducerea activităților la bun sfârșit dar și implicarea lor în cât mai multe activități care nu solicită foarte mult elevul din punct de vedere fizic dar au aceleași obiective de învățare cu cele ale copiilor normali. În ceea ce privește copii nedeplasabili, este permisă de legislație pregătirea școlară la domiciliu. După ce se realizează o anchetă, copilul este înscris la cea mai apropiată scoală, se stabilește tematica adaptată situației copilului și un număr de lecții pe care profesorul specialist le susține cu aceșta.

Integrarea școlară a copiilor cu tulburări de comportament

Presupune prevenirea și corectarea comportamentelor indezirabile, consolidarea unor atitudini favorabile față de școală cu ajutorul unor strategii de intervenție psihopedagogică. Persoana cea mai indicată în realizarea acestui proces este consilierul școlar, care poate folosi o varietate de metode pentru schimbarea atitudinilor care stau la baza acestor tulburări. Ca să se obțină rezultate pozitive, profesorul de la clasă trebuie să mențină permanent legătura cu specialistul, să poată comunica cu orice elev din clasă, indiferent de potențialul său intelectul și aptitudinile acestuia. În procesul de evaluare este utilă oferirea de recompense (laude, valorizarea în fața colegilor), deoarece se îndepărtează comportamentele nedorite și sunt consolidate comportamente pozitive; când se fac observații verbale, acestea trebuie să aibă loc doar între elev și profesor și fără o frecvență prea mare, deoarece poate declanșa reacții opuse. Elevii cu tulburări de comportament, la activitățile de grup, este indicat să fie responsabili, să primească roluri clar explicate și să fie apreciați în fața colegilor la fiecare reușită.

Indiferent de voința copiilor, aceștia pot întâmpina dificultăți de învățare sau de adaptare școlară din diferite motive, însă acesta nu este un motiv pentru care aceștia trebuie mutați de la o școală normală la una specială, deoarece, adesea în școală copiii pot deprinde stări de disconfort care produc copilului anxietate, ulterior acesta ajungând la insuccese școlare, performanța lor scăzând. Ca un elev să se acomodeze și să se integreze corespunzător într-o școală sau în societate, are nevoie de sprijinul și suportului profesorului dar și al școlii și al curriculumului acesteia care, cu cât este mai adaptat nevoii copiilor cu atât este mai mai eficient iar instituția este considerată componentă a sistemului social. (Gherguț, 2006, 187-192).

În legea nr 116/2002 se evidențiază instrumente importante de sprijin pentru tinerii aflați în dificultate și confruntați cu riscul excluderii profesionale. (Legea nr. 116/2002)

2.4 Structura instituțiilor de învățământ special din România

Învățământul special și special integrat din România este parte componentă a sistemului național de învățământ și cuprinde: grădinițe speciale; grupe de grădiniță specială organizate în școlile speciale; școli speciale pentru toate tipurile și gradele de deficiență; grupe/clase de copii/elevi autiști; școli de arte și meserii – învățământ special; licee speciale; centre sau grupuri școlare speciale; clase/școli postliceale speciale; centre de zi; centre de educație specială; centre de pedagogie curativă; grupe/clase de copii/elevi cu deficiențe senzoriale multiple (surdocitate); școli de reeducare pentru elevii cu deficiențe comportamentale; școli/clase organizate în spitale, preventorii și penitenciare. Toate aceste centre de educare sunt prevăzute cu internate școlare și cantine.

Copii mai beneficiază și de toate drepturile prevăzute de legislația în vigoare privind protecția copilului, precum și de programe de recuperare, reabilitare, compensare, care au ca obiectiv integrarea școlară și socială. Sunt și cazuri în care elevii cu cerințe educative speciale sunt școlarizați la domiciliu, deoarece părinții își doresc asta sau dificultatea copiilor este de tip locomotor nu se pot deplasa.

Învățământul special și special integrat cuprinde: învățământ de zi, învățământ seral, învățământ cu frecvență redusă, învățământ cu scutire parțială de frecvență, școlarizare la domiciliu. (Hot. 1251/2005)

Capitolul 3. Cercetare – Interviu

3.1 Obiectivele cercetării

Obiectivele urmărite în cadrul acestei lucrări sunt:

Identificarea cauzelor neintegrării copiilor în sistemul educațional special;

Evidențierea soluțiilor privind integrarea copiilor;

Evidențierea nevoilor familiilor aflate în dificultate;

3.2 Universul cercetării

Lucrarea de față reprezintă un studiu asupra fenomenului copiilor cu nevoi speciale, care locuiesc în principiu în Municipiul Focșani, Județul Vrancea, aceasta reprezentând și unitatea de analiză a studiului realizat. Unitatea de înregistrare este reprezentată de personalul centrului deoarece sunt persoane cu studii superioare care interactionează cu elevii si sunt în măsură să vorbească despre evoluția copiilor

Universul cercetării în această lucrare este delimitat de 7 cazuri, 4 baieti si 3 fete, toti fiind copiii cu nevoi speciale care merg la Centrul Școlar Pentru Educație Incluzivă “Elena Doamna” din Focșani, cu vârste cuprinse între 14 și 16 ani. Pentru a colecta informațiile necesare am ales să realizez un număr de 5 interviuri în profunzime cu personalul Centrului Școlar pentru Educație Incluzivă "Elena Doamna" Focșani.

O parte din personalul centrului cărora le-am aplicat interviul și cu care am discutat sunt persoane cu studii superioare, respectiv asistent social, psihopedagog, terapeut, psiholog, educator. Deși fiecare din specialiști are propria manieră de a înteracționa cu elevii și propriul mod de evaluare, aceștia sunt de părere că se poate interveni indiferent de situație și se poate lucra având ca obiectiv depășirea stadiului în care se află copilul, chiar dacă durata procesului este mai scurtă sau mai lungă.

Cercetarea de față s-a realizat in perioada 2 iunie – 12 iunie 2014

3.3 Cadru teoretic

Fiind cetățeni ai acestei țari, atât oameni normali cât și cei cu deficiențe cred că ar trebui să ne considerăm egali chiar dacă suntem diferiți prin etnie, gen, vârstă, religie și credințe, însa la nivel de individ avem tendința de a fi răutacioși și de a-i marginaliza pe cei cu care nu ne simțim compatibili iar în ceea ce privește persoanele cu deficiențe aceste sentimente se intensifică și voluntar sau involuntar le manifestăm prin discriminarea lor.

Fenomenul copii cu nevoi speciale este reprezentat de categoria de copii cu deficiențe de vedere, de auz, motorii, limbaj, autism, deficiențe mintale, tulburarile de comportament. Această categorie de copii este adesea considerată inferioară de către cei care nu au dificultăți deși ei au celeași drepturi cu toți indivzii care aparțin acestei țări. Pentru integrarea lor în societate, statul român a emis un set de legi, ordine, hotărâri, programe și proiecte care vin în ajutorul lor. Ca acești copii să ajungă să se integreze în viața de zi cu zi trebuie să beneficieze și de o adaptare școlară adecvată, iar în acest sens statul pregătește specialiști care să interacționeze cu ei și înființează centre educative speciale. La integrarea lor contribuie și școlile speciale unde aceștia sunt incluși ca elevi.

Obiectivul oricărei activități de integrare socială a persoanelor cu deficiențe este incluziunea acestora. Ca acest obiectiv să se atingă este necesară ameliorarea problemei respingerii sociale pe care o întampină persoanele cu deficiențe în societate. (Popovici, 1998, 23)

În momentul în care societatea intervine la timp și asigură suportul necesar atunci fiecare persoană este abordată din perspectivă umanistă și optimistă accentuându-se ceea ce se poate face și ceea ce poate deveni. (Crețu, 2006, 29) Motivele care împiedică integrarea copiilor în școlile speciale sunt date de efectele unor slabe informări ale părinților în ceea ce privește conduita copilului in școală, neinformarea în legătură cu drepturile de care beneficiază în urma încadrării copilului intr-un grad de handicap, supraprotejarea si dezinteresul în legatură cu evoluția copilului ca individ.

Prin prisma satisfacerii nevoilor copiilor cu deficiențe, de la nevoi de bază, reducerea dependenței, susținerea procesului de recuperare, câștigare sau recâstigare a autonomiei și sprijin pentru integrarea lor socială si profesională sunt satisfacute și o parte din nevoile părinților. (Crețu, 2006, 30)

3.3 Ipotezele cercetării

1. Cu cât metodele de adaptare ale copiilor cu cerințe educative speciale sunt mai productive cu atât aceștia se integrează social mai ușor .

2. Dacă un copil este diagnosticat devreme, atunci intervenția privind integrarea copiilor cu nevoi speciale în școli speciale este mai sigură.

3. Cu cât personalul centrului oferă mai multe informații despre serviciile de recuperare, cu atât șansele de integrare școlară a copiilor cu dizabilități cresc.

Întrebări de cercetare:

Care sunt cele mai bune soluții de integrare a copiilor?

Cum ajută asistentul social familia în acceptarea situației?

Care sunt cele mai mari dificultăți pe care le întâmpină familia la integrarea copiilor?

3.4 Operaționalizarea conceptelor

Metode de adaptare:

Definire nominală:

Actiuni de formare a strategiilor de integrare in societate;

Definire operațională:

Procedee de integrare;

Tehnici de ajustare;

Metode productive:

Definire nominală:

Modalitate care face din ceva bun ceva mai bun;

Definire operațională:

Tehnici care dau randament;

Procese cu efecte pozitive;

Cerințe educative speciale:

Definire nominală:

“Necesitați educaționale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educației adaptate particularităților individuale și a celor caracteristice unei anumite deficiențe/dificultăți de învățare, precum și o asistență complexă (medicală, socială, educațională, etc.)” (HG. 1251/2005)

Definire operațională:

– Nevoi educative;

– Educație adaptată;

– Dificultăți de învățare;

– Asistența permanentă;

– Servicii speciale;

Diagnostic:

Definire nominală:

“ Determinarea precisă a bolii de care suferă cineva, pe baza datelor clinice și a examenelor de laborator; diagnoză” www.dexonline.ro

Definire operațională:

– Constatare;

– Diagnoză;

– Rețetă;

Școli speciale:

Definire nominală:

Școli pentru copii cu dificultăți psihice și probleme de învățare. (http://dictionary.cambridge.org/)

Definire operațională:

– Centre speciale;

– Dificultăți de învățare;

– Școli pentru copiii cu anumite nevoi;

Servicii de recuperare:

Definire nominală:

Aceste servicii sunt într-un proces continuu de dezvoltare, în răspuns la nevoile în schimbare ale populației-țintă și la schimbarea climatului politic de livrare a produselor de îngrijire a sănătății mintale. (Rehabilitation and recovery now, 2004, 6)

Definire operațională:

programe de integrare;

programe de dezvoltare;

integrare;

Dizabilitate:

Definire nominală:

“Rezultatul sau efectul unor relații complexe dintre starea de sănătate a individului, factorii personali și factorii externi care reprezintă circumstanțele acestui individ.” (HG. 1251/2005)

Definire operațională:

– Problemă fizică;

– Problemă psihică;

– Problemă locomotorie;

Integrare școlară:

Definire nominală:

“Proces de adaptare a copilului la cerințele școlii pe care o urmează, de stabilire a unor raporturi afective pozitive cu membrii grupului școlar (clasă) și de desfășurare cu succes a prestațiilor școlare. Asimilarea de către copil a statusului de elev este rezultatul unor modificări interne în echilibrul dintre anumite dominante de personalitate cu consecințe în planul acțiunii sale.” (Regulamentul de organizare și funcționare a învățământului special și special integrat. www.isjbotosani.ro)

Definire operațională:

adaptare într-un anumit mediu;

colegi de clasă;

elevi;

cadre didactice;

3.5 Strategii, metode și tehnici

Pentru a realiza această cercetare de tip explicativ am considerat necesară o analiză

asupra fenomenului integrării copiilor cu nevoi speciale în centre școlare pentru educație incluzivă, pentru a cunoaște metodele folosite de specialiști la integrarea copiilor aflați în dificultate, deoarece nu există multe lucrări actualizate care să redea metodele și tehnicile folosite pentru integrarea acestora.

Cea mai potrivită metodă de cercetare pentru această lucrare consider că ar fi ancheta sociologică deoarece cu ajutorul ei putem studia fenomene precum excluziunea socială, marginalizarea, integrarea socială, atitudinea oamenilor față de persoanele cu dizabilități, serviciile de care beneficiază, programe de integrare. Ca și tehnică de cercetare am ales tehnica interviului deoarece datele strănse sunt de natura factuală, calitative, deoarece se consideră că fenomenul analizat implică mai mult decât cuantificarea sau interpretarea unor date numerice.

Așadar, pentru a colecta cât mai multe informații despre metodele folosite de către specialiști pentru integrarea copiilor în societate și problemele cu care se confruntă părinții de-a lungul timpului, am folosit tehnica interviului și a studiului de caz, mai exact am alcătuit o serie de întrebări semistructurate, deschise, care au permis flexibilitatea discuției, fără o ordine strictă, ținând cont de informațiile furnizate și reacțiile interlocutorului și am analizat dosarele copiilor urmărind evoluția lor din acest punct de vedere. Dialogul s-a purtat pe baza unei liste cu întrebări prioritare, din care reies răspunsurile utile cercetării mele.

3.6 Prezentarea studiilor de caz

Cazul 1

A.C. este un băiat de 15 ani născut în Municipiul Focșani dar locuiește într-o comună la 5 km de oraș, Vânători. Provine dintr-o familie cu un nivel scăzut de trăi, tatăl lucrând zilier iar mama femeie de serviciu la o școală în oraș. Vine la centru de la vârsta de 6 ani, diagnosticat cu hipoacuzie. Psihopedagogul povestește că A. este un copil special, la fel ca și ceilalți din centru, însă se remarcă prin evoluția sa pozitivă, când a venit prima dată mi-l amintesc că era un copil cuminte, nu ieșea din bancă, nu dorea să interacționeze cu nimeni, părea a fi un copil introvertit, dar pe măsură ce timpul a trecut, el a crescut și a beneficiat de ajutorul nostru, ajungând astăzi să fie “șeful clasei” fiind cel mai dezinvolt, activ, comunicativ și isteț copil, s-a făcut remarcat.

Întrebat de relația cu părinții, psihopedagogul îmi spune că sunt mulțumiți de cum a evoluat copilul lor, îmi amintesc la prima întâlnire erau așa disperați și panicați, nu știau încotro să mai apuce, că nu o să-l primească la nici o școală, că o să rămână fără educație, iar ei voiau ca băiatul să ajungă cineva, nu să se chinuie să muncească cum fac ei, erau dezamăgiți. La 4 luni după ce a venit la centru copilul a primit și un aparat auditiv mai performant, ceea ce avea el nu îl ajută foarte mult iar părinții nu aveau resurse să îi cumpere ceva mai performant nici nu știau unde să apeleze, ce gratuități, drepturi și beneficii au. Am avut și câteva ședințe de terapie cu părinții fiindcă erau în depresie amândoi. Acum sunt bine, întâlnirile i-au ajutat mult, la fel și faptul că au văzut cum băiatul lor progresează și se integrează din ce în ce mai ușor în societate, că până la urmă asta este o satisfacție, îi face să se simtă mai bine.

Metodele pe care le folosesc pentru integrarea lor variază în funcție de ei și nevoile lor. Nu există doi sau mai mulți copiii cu aceeași nevoie, pot exista două cazuri cu același diagnostic dar au particularități care fac ca pentru fiecare să se facă câte un plan de intervenție individualizat. Psihopedagogul mi-a mai spus că băiatul cunoaște limbajul mimico-gestual și citește foarte bine pe buze, adesea intuiește ce urmează să-i transmit, asta de obicei când face câte-o trăznise, e un fel de comportament învățat, deși pedepsele variază știe el la ce să se aștepte.

Deși centrul oferă masă, rechizite, îmbrăcăminte, asigura transportul și educația, când ajunge acasă, după o zi de școală băiatul nu are cu cine să interacționeze, cu excepția familiei, care nu are deficiențe însă a învățat limbajul mimico-gestual pentru a comunica eficient cu propriul copil. Aceștia îl susțin și îți dau interesul în măsura în care pot, îl ajută la teme și îl încurajează să iasă în comunitate cu ceilalți copiii, să se joace, să mai schimbe cadrul și să relaționeze.

A.C. este unul din cazurile care au o evoluție foarte bună, a avut sprijin necondiționat din partea familiei, în măsura în care aceștia au putut să-l susțină iar în centru a fost mereu activ și interesat de activitățile ținute.

Cazul 2

A.S. este născută pe 29 ianuarie 1999. La nașterea ei mama avea 25 de ani și lucra că barmanița iar tatăl 27 de ani și lucra în construcții, aceștia formau o familie modestă, implicată în creșterea și recuperarea fetiței. La naștere fetița a primit nota zece, avea 3,5 kg și 50 cm. A început să meargă la vârsta de un an și două luni iar la doi ani folosea deja olița, având control sfincterian, urmând ca la trei ani și jumătate să spună primele cuvinte.

La centru fetița a ajuns la vârsta de 5 ani când a început și terapia logopedică. Psihopedagogul pentru a ușura integrarea ei folosea jocul “ursul ursul doarme!” determinând copiii din clasa să învețe cântecelul și să se identifice reciproc deoarece a stabilit cu aceasta foarte greu o relație de comunicare. M-am folosit de imagini, obiectele din jur și repetiția cuvintelor în prima fază a terapiei, a fost destul de greu, fetița nu era comunicativă și nici nu arată că vrea să se integreze, abia după primele 5 ședințe am început terapia cu joculețe, cântecele și jocuri de mișcare. Acum e ceva mai bine, progresează dar într-un ritm foarte încet. Metodele pe care le folosim sunt variate, în funcție de copil și stadiul în care se afla și ritmul de recuperare. Sunt copii care se recuperează mai repede, repede spre deosebire de ceilalți că în general ei au un ritm foarte încet, repede însemnând un încet spre repede. De exemplu folosim jocuri care să le practice cu ceilalți pentru a spori încrederea în sine, pentru a dezvolta abilități motrice lego-uri, jucării care se întorc, se rotesc. De exemplu, după ce își efectuează sarcinile, A. are un “ritual”, pe o coală albă trasează o linie cu carioca maro. După ce mi-a spus aceasta mă gândeam că era o foaie cu linii înșirate semnificând temele pe care le-a avut, însă când am văzut foaia, era de fapt în mijlocul acesteia o pată de culoare maro, liniile erau trase una este alta într-un mod neordonat.

În ceea ce privește familia, deși este susținută, mama a acceptat cu greu că are un copil cu sindrom Down, “am făcut ședințe de terapie și cu ea și tatăl acesteia, mama a acceptat foarte greu că are un copil cu nevoi speciale. Aceștia mai au un copil, născut la 6 ani diferență de A. și atunci a fost o problemă, mama având nevoie din nou de terapie, fetița cea mică avea o formă de cancer.”

Familia locuiește în oraș iar fetița cea mică merge la o grădiniță cu program normal, acum V. are 5 ani și învață alfabetul împreună cu A. Cele două fetițe se joacă împreună, familia încearcă să la determine să întreprindă cât mai multe activități, să colaboreze într-o anumită măsură și să învețe să împartă lucrurile, jucăriile. Adesea apar și conflicte între cele două, A. simțindu-se posesoarea jucăriilor refuza să i le dea și M. dar prin intervenția mamei și explicații îndelungate atât V. cât și M., cele două înțeleg și renunță la jucăria respectivă, găsindu-și altă activitate.

Dacă la centru A. duce la sfârșit sarcinile care îi sunt repartizate, acasă fata se încăpățânează adesea și nu vrea să facă nimic din ceea ce mamă o roagă să facă, motiv pentru care mama vine la școală și participa la întâlniri organizate de specialist și părinți în care au loc schimburi de opinii și sunt învățați cum să reacționeze în anumite situații și ce metode să aplice cu copiii pentru a-I ajuta și ei să se dezvolte șiș a obțină rezultate pozitive, pentru ca munca la centru este aproape inutilă dacă nu se lucrează și acasă cu copilul.

Cazul 3

B.M. are 14 ani este în clasa a VIII a și locuiește în Focșani. Părinții lui sunt plecați în străinătate (Italia) de când acesta avea 7 ani, rămânând în grija bunicilor. “De mic acesta a avut un comportament deosebit, fiind continuu agitat și neastâmpărat, făcea numai prostii, odată s-a jucat de-a vați ascunselea și s-a băgat sub o masă, când a ieșit a dat cu ochiul de un cui, ne-a speriat de moarte atunci am crezut că o să rămână fără ochi.” Mi-a povestit bunica când a trecut la prânz să-l ia pe B de la centru.

Când am întrebat-o de ce nepotul ei vine la această școală doamna R.T. mi-a spus că “ei păi mai întâi am fost în altă parte, aici a venit pe la 8 ani, clasa I a făcut-o la o școală normală, dar mi-a făcut numai probleme și acolo, era cel mai obraznic din clasă, nimic nu-l putea stăpâni, a fost pedepsit, mă tot chema învățătoarea la școală și îmi făcea observație, până la un moment dat când mi-a sugerat să-l aduc aici, că ei nu sunt pregătiți să se confrunte cu astfel de situație, era o doamnă tinerică, cred că abia începuse și ea să predea la o școală, dacă nu știi ce să le faci la copii, nu te mai duce, stai acasă.” Când am întrebat-o dacă este mulțumită de cum s-a integrat copilul la centru mi-a spus că
“daaa, sunt foarte încântată, se ocupă de el, este șeful clasei, mai face el obraznicii dar nu foarte rele, acum a mai crescut și el s-a mai maturizat.” Bunica mi-a mai povestit că acasă băiatul este foarte energic, se mai enervează când nu reușește să facă ceva și lovește cu picioarele un sac-fotoliu cu polistiren.

Terapeutul mi-a povestit despre băiat că acesta a evoluat în bine, o să termine clasa a VIII a aici apoi o să poate merge la un liceu normal. “Acesta a depășit etapa în care își distrugea manualele și caietele, le fură colegilor pixuri, creioane și ce mai aveau pe bănci, deși le avea și pe ale lui. Încă spune minciunele și nu vrea să înțeleagă că îl dezavantajează, vorbim deja despre un băiat de 14 ani, destul de mare. Activitățile pe care noi le facem cu el sunt construite să-l dezvolte într-o direcție pozitivă, îl responsabilizam, îi dăm sarcini pe care le duce la capăt cu succes. La activitățile din clasă este responsabil cu ștergerea tablei și numirea copiilor absenți în general, iar la activitățile de grup este numit să vorbească, să spună rezultatele sarcinilor.” Când am întrebat despre pedepse, terapeutul mi-a spus că “de obicei mustrarea se face între patru ochi nu în fața clasei pentru că așa se poate determina apariția unui comportament nedorit. Iar pentru sarcinile îndeplinite cu succes este lăudat și apreciat în fața clasei, aceștia aplaudându-se reciproc.”

Metodele și tehnicile de integrare ale acestor copii sunt diversificate și se aplică la nivel de individ majoritatea, sunt activități de grup care au scopul de a le schimba anumite trăsături sau pur și simplu să învețe să interacționeze într-o conduită obișnuită, fără țipete și violență. Bineînțeles în pauzele când ies în curte se aleargă și tipa unul la celălalt dar nu cu aceeași intensitate cu care o făceau cu ceva timp în urmă, acum se întâmpla asta doar pentru că jocul este de așa natură.

În centru se lucrează cu el și se adaptează curricula în funcție de intervenția care trebuie făcută, la fel se procedează și pentru ceilalți colegi ai lui.

Cazul 4

N.C. este un băiat cu sindrom Down în clasa a VIII a. La prima vedere N. mi s-a părut un băiat normal care îl ajută pe colegul lui masându-I spatele și obrajii. Se uită din când în când la mine zâmbind apoi a mers în banca lui și s-a apucat de lucrat ceva în timp ce vocifera. Psihopedagogul a început să-mi explice că “băiatul este integrat foarte bine, nu are nici o formă accentuată a sindromului, fizic nu are trăsăturile caracteristice bolii însă când lucrez cu el și ceilalți da dovadă de egoism, considera că are inițiativa, întreprinde activități însă nu-l interesează dacă ceilalți sunt atenți sau participă, el face ce îi revine și își vede de treaba lui.”

N.C. este unul din elevii care provine de la o asistentă maternală, acesta nu este singur la familia maternală, mai are încă doi frați mai mari care locuiesc într-un sat (Petrești) lângă oraș. A fost abandonat de familia naturală la scurt timp după naștere, când medicul le-a spus părinților de ce suferă copilul lor. N. participă la activitățile extracuriculare, a făcut cursuri de dans și îi place și să picteze. Despre familia naturală nu știe nimic iar cu asistentul maternal are o relație bună, îl sprijină și îl ajută când are nevoie și este în situație de impas. Cu frații are mici conflicte dar sunt gestionate de către asistentul maternal. N. este unul din cazurile în care intervenția s-a făcut la timp, așadar acum este pe drumul cel bun, urmând ca din toamnă să meargă la liceu tot în cadrul școlii speciale.

Psihopedagogul mi-a mai spus că “el este omul de bază când ies din sală, fie că merg la cancelarie sau doar până la baie, îi spun “N. vezi că mă duc până la… “înțelege și îi supraveghează pe ceilalți colegi în lipsa mea, le desface sticla cu apă în pauză, pachetul cu mâncare, este un băiat bun, foarte isteț și sufletist. În pauză mare el merge și aduce pachetul (lapte și corn) și le dă fiecăruia.

Datorită intervenției care s-a făcut la timp, N. este unul din copiii norocoși, aș putea spune, deoarece s-a lucrat cu acesta și are șanse foarte mari să se integreze în societate, să nu mai fie discriminat și privit insistent pe stradă. Dacă după ce pleca din centru mergea acasă și copiii din comunitate râdeau de el și în batjocoreau, era respins și discriminat, acum N. are o altă relație cu aceștia, își petrece mai mult timp cu ei, joacă fotbal și ies în parc împreună.

Cazul 5

R.A. este un băiat de 14 ani care are deficiențe de vedere. Provine dintr-o familie văzătoare, tatăl 32 de ani, gestionar iar mama 34 de ani grefiera. Vine la centru de la vârsta de 4 ani și continuă să evolueze odată cu creșterea și trecerea timpului.

“Prima dată am început terapia cu el prin distingerea formelor, jocuri cu cartonașe în diverse forme și piese cilindrice, cubice, rotunde, pătrate și altele, apoi am învățat spațiul în care se afla, cum să ajungă la toaletă, să coboare și să urce scări, acum nu mai are nevoie de ajutor pentru a se deplasa deoarece a mai crescut și se descurcă foarte bine cu bastonul alb. R. stăpânește foarte bine și alfabetul Braille, continua să se dezvolte și să se adapteze la tot ce e nou,” mi-a povestit terapeutul.

După cele 4 ore petrecute în centru mama lui vine și îl ia să meargă acasă. La fiecare întâlnire cu terapeutul întreabă ce progrese a mai făcut băiatul și cât de mulțumit este de ceea ce a făcut în acea zi cu R. Familia lui este interesată de evoluția lui și îl sprijină necondiționat. Acasă lucrează și ei cu R, îi cer să le împărtășească ce a învățat în ziua respectivă și își doresc că îi cumpere un câine ghid.

În ciuda deficientei de vedere R. este talentat la muzică, în urmă cu 2 ani a fost selectat pentru a participa la ansamblul folcloric din școală. Acesta a fost încântat de idee, dar ca să și accepte propunerea făcută a trebuie să se lucreze cu el, deoarece îi era teama că nu o să se descurce și ca o să fie dezavantajat de deficient lui. De asemeni se simțea stânjenit să meargă în public alături de colegii lui.

Părinții lui sunt încântați și mândri de evoluția acestuia și acasă băiatul se descurca destul de bine, este tratat ce o persoană normală într-o anumită măsură, iar el dorește să se implice în cât mai multe activități, cum ar fi așezarea mesei, deoarece este dornic să se dezvolte cât mai mult și conștient că la un moment dat trebuie să se descurce singur.

Cazul 6

M.M. are 15 ani și vine la centru de la 7 ani. Mama ei are 36 de ani și este casnica iar de tata nu știe nimic, le-au părăsit când fetița a fost născută și diagnosticată. Aceasta merge acasă doar la sfârșitul de săptămână, în cursul acesteia rămânând în cămin. Mama nu este interesată de fetița și de evoluția acesteia.

Aici M. face kinetoterapie și terapii fizice stabilite în urma planului individual de reabilitare realizat în urma examinărilor clinice, definitivarea diagnosticului și determinarea gradului de severitate a afecțiunii neuropsihomotorii. “Evoluția în acest caz este una foarte lentă deoarece, în primul rând familia nu este suficient de informata despre dizabilitatea M. și nu este implicată în procesul de recuperare și dezvoltare al copilului, astfel nu beneficiază de un sprijin necondiționat și nu este susținută de nimeni, când este luată acasă în weekend-uri fata nu primește suficientă atenție și nu este îngrijita corespunzător. O altă cauză care a îngreunat procesul de dezvoltare al M. este vârsta târzie la care s-a intervenit pentru recuperarea ei, deoarece cu cât vârstă este mai fragedă, cu atât corpul este mai flexibil și răspunde pozitiv schimbărilor solicitate prin exercițiu.”

Cu M. procesele de recuperare au început prin interacțiunea cu o singură persoană la intrarea în centru, valorificarea acestei prime interacțiuni printr-un proces de rutină, fetița primea câte o bomboană la venire și la plecarea de la ședințe până s-a ajuns la pregătirea psihologică pentru părăsirea centrului.

Cazul 7

C.F. are 15 ani și vine la centru de puțin timp, 5 ani. Copilul face parte dintr-o familie numeroasă, mai are încă 5 frați mai mari, mama de 54 de ani și tatăl 57, provin dintr-un mediu defavorizat. Niciunul din părinți nu sunt angajați, muncesc cu ziua prin sat, însă pentru copiii părinți au fost dispuși la orice.

Primele clase le-a făcut la școala din sat însă acolo învățătoarea a observat că băiatul are o ușoară întârziere mintală, le-a spus părinților însă aceștia nu au vrut să aducă băiatul la școală specială la prima sugestie făcută de învățătoare. Când au înțeles gravitatea problemei, C. deja trecea clasa datorită indulgentei acesteia și au luat decizia de a-l duce la școală specială.

“În urma unei analize s-a constata faptul că C. avea o întârziere mintală ușoara spre medie așa au hotărât înscrierea lui la școală specială, aici am luat băiatul de la 0 și rezultatele nu întârzie să apară, progresele sunt vizibile, vine aici și pe timpul verii și face diverse activități cu ceilalți copiii care rămân și ei aici.” Este ceea ce mi-a spus terapeutul când am întrebat despre C. și progresele lui.

Părinții nu vin să se intereseze de el foarte des, iar relația dintre copil și părinți este una rece, vorbind doar esențialul și atât, sunt dezinteresați de evoluția lui iar acasă îl lasă să facă ce vrea “trec pe aici cam la două săptămâni când vin în oraș pentru cumpărături iar doi din frații mai mari sunt plecați în Spania, ei le trimit bani pentru întreținerea celorlalți doi, mai au alocațiile și ce câștigă părinții din ce muncesc cu ziua, în special tatăl, ca mama rămâne acasă cu cei doi frați.”

“Noi mai organizam întâlniri pentru părinți în care aceștia vorbesc despre problemele pe care le întâmpină cu copiii acasă și ne cer soluții, la el nu a venit nimeni niciodată”, mi-a spus consilierul când am întrebat despre comunicarea care o au cu părinții.

Evoluția băiatului a fost una rapidă, la școală specială a fost tot timpul supravegheat și sprijinit în sarcinile revenite, s-a integrat repede și are o relație bună cu colegii de clasă, în limita voinței lui. “Dacă ar fi venit mai devreme, rezultatele ar fi fost din timp mai satisfăcătoare, deoarece cu cât se intervine mai timpuriu într-un astfel de caz la dezvoltarea și integrarea unui copil, cu atât șansele de reușită sunt mai posibile, pentru ca, cu cât este mai mic cu atât se prind de el mai ușor noțiunile și exercițiile pe care noi le aplicăm și practica anumite comportamente care îi devin comportamente învățate apoi.”

3.7 Analiza si interpretarea datelor

In urma analizarii celor 7 cazuri si discuțiilor purtate cu terapeuti, asistent social, consilier si psihopedagog am descoperit ca sunt copii cu aceleasi diagnostic dar nevoi diferite, nu pot interveni cu acelasi plan pentru toti copii, fiecare are nevoile lui, de aceea se realizeaza cate un plan individualizat de lucru cu acestia in scopul integrarii in centru si societate.

Fiecare din cei 7 copiii s-au lovit in viata de zi cu zi, cea de dincolo de portile centrului de oameni care nu dau dovada de intelegere si ii discrimineaza. In centru toti sunt la fel, egali, au aceleasi drepturi, nu sunt discriminati, sunt intelesi si ajutati sa treaca peste judecatile la care sunt supusi voluntar sau involuntar de catre oamenii normali.

Fiecare caz are particulatitatile lui, sunt cazuri in care familia ii sustine, ii sprijina, lucreaza cu ei acasa, participa la intalnirile organizate de scoala, intreaba cum ar putea sa mai ajute la dezvoltarea si integrarea propriilor copii, oameni care constientizeaza ca fii lor sunt ceea ce lasa in urma, ca ei o sa-i reprezinte in viitor si investesc toate resursele posibile in ei si parinti care sunt absolut dezinteresati de ce se intampla cu unul din copii, ca mai au acasa inca doi care sunt perfect sanatosi si nu-i recunosc pe cei care sunt la scoala speciala, mandrindu-se cu cei de acasa si performantele lor scolare, parinti care i-au inscris la scoala doar “de gura lumii”, ca sa nu-i tina acasa si sa ramana la stadiul in care sunt sau sa agraveze starea lor de sanatate, parinti care se lupta cu ei insasi pentru a-si accepta copilul cu nevoi speciale.

La școală specială indiferent dacă a mai mers la un alt tip de școală înainte, se începe terapia cu fiecare copil de la 0. Se realizează câte un plan individualizat de intervenție care îl urmează pentru început, însă care poate fi modificat în funcție de rezultatele obținute pe parcurs. Nu exista caz în care cineva să nu se integreze, se aplică metode și tehnici prin care să se poată interveni pentru realizarea celor mai mici dificultăți întâmpinate de beneficiari.

De-a lungul timpului tehnicile folosite pentru obținerea unor rezultate satisfăcătoare în evoluția copiilor s-au dezvoltat și au avut diferite forme și atribuiri până s-a ajuns la concretizarea lor în fapte, folosind o anumită metodă s-a demonstrat eficienta ei la un copil, astfel cu cât este mai demonstrate prin practică o tehnică cu atât este considerate mai mult productivă.

Una din metodele folosite pentru integrarea copiilor cu nevoi special în centre este recuperarea prin terapia ocupațională care are ca scop însușirea dexterității manuale, abilitaților locomotorii, formarea capacității de anticipare a situațiilor viitoare, formarea unor interese cât mai diverse, formarea comportamentelor care permit integrarea socială, prin tehnici precum terapia prin dans, meloterapie, ludoterapia, ergoterapia.

O altă metodă de integrare este recuperarea prin terapie care are ca obiectiv recuperarea psihică și psihosociala a deficienților de limbaj, motori, senzoriali, deficient intelectuală ușoară sau medie, aceasta are rolul de a înlătura anxietatea, întărește personalitatea individului, izolarea.

CONCLUZII

În lucrarea de față am abordat o temă care mie mi-a trezit interesul și m-a determinat să-mi pun câteva întrebări serioase legate de viitor și ce o să se întâmple cu el. Tema despre care am scris am întâlnit-o destul de rar în literatură de specialitate studiată de mine. Prin această cercetare a metodelor folosite pentru integrarea copiilor cu nevoi speciale în școli inclusive am urmărit realizarea unei lucrări cât mai autentice.

Copiii cu nevoi speciale par un grup de copiii aparent uitați de lume, “închiși într-un sertar”, deoarece, invățați să relaționăm cu oameni obișnuiți ca noi, acestora nu le mai acordăm importanță până în momentul în care îi întâlnim pe stradă, de mâna cu o mamă sau o bunică și îi privim insistent, ori la competiții sportive organizate special pentru ei al căror public este format adesea din părinți si apropiați, diverse ateliere de lucru în care aceștia confecționează accesorii și cu bănuții strânși contribuie la utilarea centrului pe care il frecventează sau cărora aparțin sau reclamele publicitare în care suntem invitați să donăm pentru intervenirea în ajutorarea lor cât mai timpurie sau dotarea centrelor cu diverse aparate și mecanisme ajutătoare în ședințele ținute de specialiști cu copiii.

Sunt și copiii care nu pot participa la astfel de activități, lor le rămâne doar să lucreze în centru pentru dezvoltarea lor fizică și psihică apoi socială. Sunt și cazuri deosebite în care în urma educației primite și a activităților întreprinse, sunt recompensați cu diplome și titluri onorifice în urma participării la diverse activități. Cred că putem face să vorbim preponderent mai mult despre aceste cazuri și să le numim “excepții” pe cele care într-adevăr nu pot excela până la acest prag dar pot fi integrați în societate și considerați indiviz apți și egali nouă.

Cei care alcătuiesc acest fenomen sunt la fel ca și noi, au drepturi, o identitate și nu trebuiesc discriminați, consider că a discrimina un copil aflat în dificultate este ca și cum ți-ai discrimina propriul frate iar mama ta nu te-a învățat să faci așa ceva. Este dificil să lucrezi cu o astfel de categorie de copii, deoarece implică dăruire, sentimente și pasiune, care până la urmă sunt esențiale obținerii rezultatelor pozitive la sfârșit și acceptării lor însuși.

Am întâlnit pe parcursul cercetării oameni motivați și pregătiți să se implice în dezvoltarea acestor suflete, specialiști și echipe gata să intervină acolo unde este nevoie de ei, părinți entuziasmați de ceea ce au devenit copiilor, de progresele făcute, împliniți sufletește și mândri de ei.

În prima parte a lucrării, am încercat să descriu ceea ce înseamnă copiii cu nevoi speciale, dizabilități, dificultăți, integrare, școală specială incluziva, metode și tehnici de integrare, drepturile copiilor cu nevoi speciale, folosindu-mă de teorii și explicații științifice și impactul pe care îl are asupra părinților diagnosticarea copilului cu o dizabilitate, lucruri care m-au dus la realizarea cercetării propriu-zise.

În urma cercetării am realizat că obiectivele propuse anterior au fost îndeplinite cu ajutorul realizării interviului. Am identificat faptul că niciun copil care vine la școala specială nu rămâne neintegrat, indiferent de starea în care este la venire, specialistul adaptând planul de intervenție, fiecare metodă și tehnica după nevoia copilului de dezvoltat. Se încearcă toate posibilitățile disponibile de lucru cu fiecare dintre ei până când aceștia vor avea răspunsuri pozitive. Soluțiile prin care se intervine individual variază în funcție de diagnosticul copilului. Nu poate fi valabilă o metode de integrare pentru mai mulți copiii, pentru că fiecare are propriile particularități, răspunde și interacționează într-un alt mod. Se lucrează la nivel de grup pentru dezvoltarea comunicării, socializării, interacțiunii, prin diverse jocuri care implica cunoașterea, recunoașterea, indicarea unui coleg, descrierea, etc. De exemplu, nici nu ar fi posibilă aplicarea unei tehnici de dezvoltare a comunicării unui copil care socializează foarte bine și ceea ce are el nevoie este stăpânirea emoțiilor în public.

La nivel de familie, acestea au nevoie de consiliere, terapie, informare cu privire la drepturile lor, pentru că majoritatea nu cunosc drepturile de care beneficiază copii lor, sprijin și încredere că rezultatele lor vor fi pozitive, poate nu ating așteptările părinților in totalitate dar vor fi satisfăcute anumite standarde.

Din ipotezele pe care le-am emis validarea lor a fost posibilă după efectuarea cercetării, întrucât am întâlnit cazuri în care cu cât intervenția a fost realizată la o vârstă mai fragedă, cu atât progresele copilului au fost mai timpurii și integrarea în societate mai ușoară și percepută altfel de indivizi, spre deosebire de cazurile în care intervenția a venit mai târziu și procesul de integrare durează mai mult, nu mai e rapid în rezultate și nici nu mai e la fel de sigur în obținerea unor efecte la fel de pozitive spre deosebire de ceilalți.

În ceea ce privește diagnosticarea timpurie dacă ar fi făcuta la timp nu ar mai întârzia procesul de recuperare, ca și în cazul meu, identificarea tulburări de comportament la o vârstă destul de înaintătă, respectiv 8-9 ani a împiedicat obținerea unor succese la timp, datorită dezinteresului de care au dat dovadă părinții, din motive economice sau pur și simplu considerând normală atitudinea copiilor, motivând că ar fi o etapă din copilărie, când toți sunt neastâmpărați. Interventia la un copil cu tulburari de comportament la o virsta de 14 ani, este ingreunata de comportamentul acestuia devenit dificil de schimbat. De asemeni, in cazul sindromului Autist, la virsta de 3 ani in urma controlului medical se poate diagnostica copilul daca prezinta sau nu acest sindrom si se poate intervene. Dupa ce copilul depaseste virsta de 10 ani, deja interventia este mai dificila, deoarece copilul si-a format niste deprinderi si schimbarea lor devine mai dificila.

Am întâlnit și cazuri în care familii care locuiesc pe raza județului Vrancea nu știau de existența acestui centru școlar special, motiv pentru care și-au dus copiii la școli de zi, în satele natale, unde aceștia nu au făcut performanță, din contră au fost nevoiți să repete clasele sau au fost trecuți de către profesori din indulgenta sau milă, conștientizând că le fac un rău mai mare. Tot prin profesori familiile au aflat de centru Elena Doamnă și au insistat să se informeze despre înscrierea aici și beneficiile pe care le au.

Timpul în care am realizat cercetarea a fost relativ scurt, de aceea are și limite. Persoanele intervievate și documentele studiate au avut ca rol de a demonstra sau nu ipotezele mele. O parte din informații sunt omise deoarece nu am putut înregistra specialiștii, din motive subiective și deoarece nu am putut păstra firul întrebărilor schițate în ghidul de interviu discuția abătându-se de la subiectul meu cu informații suplimentare.

În opinia mea, consider că obiectivele propuse inițial au fost atinse. Deși cred că trebuie să îi considerăm egali nouă, copiii cu nevoi speciale se confruntă în continuare cu discriminare și refuzul acceptării lor în societate.

BIBLIOGRAFIE

Asociația Alternativa 2003, (2010) Dizabilitate și integrare în România. Posibilități de integrare socio – profesională ale tinerilor cu dizabilități din România.

Bonea, G.V. (2011) Aspecte practice privind sistemul public de protecție a copiilor cu dizabilități, în Revista Calitatea Vieții, XXII, nr. 1, pp. 83–102. http://www.revistacalitateavietii.ro/2011/CV-1-2011/06.pdf , accesat în 10.06. 2014.

Brahas, M. (2011) Actualităti in integrarea scolară a copiilor cu cerinte educative. În Gherguț, A., Pop, M., Raus, G., Nedelcu, G., Condrea, C., Hogas, O. C. (coord) Integrarea elevilor cu CES in scoala publică: provocări, actualități si perspective. Pascani

Chelemen, I., Peter, K., Boroș, D., Perțe, A., Onicaș, R., (2010) Elemente de psihopedagogie specială. Oradea: Editura universității din Oradea

Chirilă, D., Jora, O., Bolânu, D., Șerban, D., Ciocâlteu, A., Vatamaniuc, T., Radu, S., (2010) Manual pentru profesioniști specialisti în incluziune socială. București: EdituraTranscena. http://www.economiesociala.anr.gov.ro/pdf/publicatii/manualul_formare_transcena.pdf

Cramaruc, N. M. (2012) Dinamica integrării copilului cu dizabilități severe, în G. Nedelcu și C. Codrea (coord.) Sistemul educațional Special și Special inetgrat în context European. Pașcani

Crețu, V. (2006) Incluziunea socială și școlară a perssoanelor cu handicap- Strategii și metode de cercetare. București

Fundația ERSTE “Dezvoltarea rețelei centrelor de reabilitare pentru copii cu CES din Moldova.” Moldova: Editura Bons Offices. http://ccasviitorul.files.wordpress.com/2013/01/copii-cu-cerinc89be-educac89bionale-speciale-revista-nr-4.pdf , accesat în data de 10.06.2014.

Grasu, M. C. (2012) Provocări și dileme în educarea copiilor cu dizabilități, în

Revista Calitatea Vieții, XXIII, nr. 1, pp. 63–86

Gherguț, A. (2006) Psihopatologia persoanelor cu cerințe speciale, strategii Diferențiate și inclusive în educație. Iași: Editura Polirom

Ghergut, A., (2011) Persoane cu nevoi speciale/dizabilități. Clasificări și etiologie. în Neamțu, G. (coord.) Tratat de asistență socială. Iași: Editura Polirom, pp. 901-952.

Ghid, COMENIUS (2011) „Take my hand and be my friend!” Sibiu

Ghidul profesorilor privind copiii cu nevoi educaționale speciale in școală, 2004

Goilean, C. (2012) Deficiența neuromotorie. Timișoara

Hotărârea nr. 1251/2005 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității de învățare, instruire, compensare, recuperare și protecție specială a copiilor/elevilor/tinerilor cu cerințe educative speciale din cadrul sistemului de învățământ special și special integrat, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 977 din 03.11.2005 disponibilă online pe http://www.lege-online.ro/ accesat la data de 10 Mai 2014

Info autism, (2004) disponibil online pe www.autism.ro, accesat la data de 23 Mai 2014;

Legea nr. 221/2010 privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati, publicată in Monitorul Oficial nr. 792 din 26 noiembrie 2010 disponibilă online pe http://www.onphr.ro/, accesat la data de 15 Aprilie 2014

Legea 448/2006 privind Protecția și Promovarea Drepturilor Persoanelor cu Handicap, republicată în Monitorul Oficial nr. 1 din 3 ianuarie 2008 disponibilă online pe http://legeaz.net/, accesat la data de 15 Aprilie 2014

Legea nr. 116/2002 privind Prevenirea și Combaterea Marginalizării Sociale, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 193 din 21/03/2002 disponibilă online pe http://www.dreptonline.ro/ , accesat la data de 15 Aprilie 2014

Legea 272/2004 privind Protecția și Promovarea Drepturilor Copilului, Republicata 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 159 din 5 martie 2014, disponibilă online pe www.dreptonline.ro accesat la data de 6 Aprilie 2014

Legea nr. 84/199 Legea invatamantului
Republicată in Monitorul Oficial nr. 606 din 10 decembrie 1999, disponibilă online pe http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/ , accesat la data de 16 Aprilie 2014

Manea, L. in Pop, L. M. (coord.) (2002) Dicționar de politici sociale. București: Editura Expert

Manea, L. (2006) Dizabilitatea ca factor de risc privind accesul la serviciile de educație in Revista Calitatea Vieții XVII, nr. 1–2, pp. 41–50

Mircea, Ș. (1981) Educarea copiilor cu vedere slabă – ambliopi. București: Editura didactică și pedagogică.

Mușu, I. (coord.) (2000) Ghid de predare – învățare pentru copiii cu cerințe educative speciale. București: Editura MarLink.

Montreuil, M., Doron, J. (coord.) (2009) Tratat de psihologie clinică și psihopatologie. București: Editura Trei.

Mitrofan, I. (2001) Psihopatologia, psihoterapia și consilierea copilului. București: Editura Sper

Ordin Nr. 21/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial disponibil online pe http://www.mmuncii.ro/ accesat la data de 13 Mai 2014

Ordinul nr. 6552/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind evaluarea, asistența psihoeducatională, orientarea școlară și orientarea profesională a copiilor, a elevilor și a tinerilor cu cerințe educaționale speciale, publicat în Monitorul Oficial nr. 45/2012 disponibil online pe http://lege5.ro/ accesat la data de 10 Mai 2014

Organizația pentru cooperare economică și dezvoltare, (OECD) (2007) Politici în educație pentru elevii în situațiile de risc și pentru cei cu dizabilități din Europa de Sud Est. România

Păunescu, C., Musu I. (1997) Psihopedagogie specială integrata – Handicap mintal. Handicap de intelect. Sibiu: Editura ProHumanitate

Pasca, M. D. (2012) Comunicarea în relația medic – pacient. Târgul Mureș: Editura University Press

Pasa, F., Pasa, M. L. (2004) Asistenta socială în România. Iași: Polirom

Popovici, D. (1998) Elemente de psihopedagogica integării și normalizării elevilor handicapați mintal. Bucuresti

Regulamentul de organizare și funcționare a învățământului special și special integrat, disponibil online pe www.isjbotosani.ro accesat la data de 7 Aprilie 2014

Rehabilitation and recovery now, (2004) London

Sima., I. (2009) Psihopedagogia copiilor cu dificultăți de învățare. Note de curs. Sibiu

Stanciu, M. (2013) Copiii cu dizabilități. București: UNICEF Romania. http://www.pentrueducatie.ro/_upload/doc/Copiii%20cu%20dizabilitati%20-%20Raport%20septembrie%202013,%20UNICEF.pdf

Ștefan, M. (2006) Lexicon pedagogic. București: Editura Aramis

Taran, L., Buiuc, G., Taran, M., Popa, C. (2013) Note de curs – Psihiatria copilului si a adolescentului. disponibil online la http://www.umftgm.ro/fileadmin/medicina/catedre/M4/Psihiatrie/Curs_psihiatria_copilului_si_adolescentului.pdf, accesat în 10.06.2014.

Tarcan, M., (2011) Actualitati in integrarea scolara a copiilor cu cerinte educative in Ghergut, A., Pop, M., Raus, G., Nedelcu, G., Condrea, C., Hogas, O. C. (coord) Integrarea elevilor cu CES in scoala publica: provocari, actualitati si perspective. Pascani

Urse, L., Mihăilescu, A., Preotesi, M., Tudor, C., Stanciu, M., (coord) (2007) Condițiile de viață ale familiilor cu copii din România. București: Editura Expert

Verza, E. (1995) Psihopedagogie specială. București: Editura didactică și pedagogică R.A.

Verza, E., F., (2002) Introducere în psihopedagogia specială și în asistenta socială. București: Editura Fundației Humanitas

Vlasceanu, L. (coord.) (2011) Sociologie. Iași: Editura Polirom

Vlasceanu, L. (1998) in Zamfir, C., Vlasceanu, L., (coord.) (1998) Dicționar de sociologie, urmat de indicatori demografici, economici, sociali și sociologici. București: Editura Babei

www.autism.ro accesat la data de 6 Aprilie 2014

www.dexonline.ro accesat la data de 4 Iunie 2014

http://dictionary.cambridge.org/ accesat la data de 4 Iunie 2014

www.unicef.ro Copiii cu dizabilități, România 2013, accesat la data de 2 Mai 2014

http://www.cseielenadoamna.ro/ Istoric, accesat la data de 17 Iunie 2014

ANEXE

Interviu

Bună ziua. Mă numesc Cernat Violeta și sunt studentă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din București. Realizez o lucrare de cercetare pentru care trebuie să realizez câteva interviuri despre copiii cu nevoi speciale. Deoarece dumneavoastră faceți parte din persoanele care luați contact direct cu aceștia, doresc să vă întreb dacă se poate să vorbesc puțin cu dumneavoastră despre evoluția lor. Vă asigur că informațiile pe care mi le încredințați în urma interviului vor fi confidențiale iar numele dumneavoastră nu va fi menționat în lucrarea pe care o realizez.

Ce vârstă aveți?

Ce nivel de studii aveți?

Ce funcție ocupați în această instituție?

De cât timp lucrați în centru?

Cât de des intrați în contact cu copiii?

Câte ore lucrați individual cu un copil?

Au apărut conflicte între dvs. și copii/părinți?

Dar între copii?

Observați schimbări la aceștia de când interacționați cu ei?

Cât de rapidă este evoluția lor de la intrarea în centru până în prezent?

Ce metode folosiți pentru a face integrarea lor mai ușoară?

Ce fel de relație aveți cu părinții copiilor?

Lucrați și cu părinții?

Câte informații primesc aceștia înainte de a-și aduce copilul în centru?

Cât sunt de interesați că aceștia să se integreze?

Care sunt cele mai frecvente probleme întâmpinate de părinți?

Sunt cazuri de frați în centru?

Care este diferența de vârstă dintre aceștia?

Au aceleași nevoi?

Care este cea mai lungă perioadă de timp pe care ați alocat-o pentru un copil?

De ce a fost necesară o perioadă mai lungă de lucru?

Vă mulțumesc mult pentru timp și încredere!

BIBLIOGRAFIE

Asociația Alternativa 2003, (2010) Dizabilitate și integrare în România. Posibilități de integrare socio – profesională ale tinerilor cu dizabilități din România.

Bonea, G.V. (2011) Aspecte practice privind sistemul public de protecție a copiilor cu dizabilități, în Revista Calitatea Vieții, XXII, nr. 1, pp. 83–102. http://www.revistacalitateavietii.ro/2011/CV-1-2011/06.pdf , accesat în 10.06. 2014.

Brahas, M. (2011) Actualităti in integrarea scolară a copiilor cu cerinte educative. În Gherguț, A., Pop, M., Raus, G., Nedelcu, G., Condrea, C., Hogas, O. C. (coord) Integrarea elevilor cu CES in scoala publică: provocări, actualități si perspective. Pascani

Chelemen, I., Peter, K., Boroș, D., Perțe, A., Onicaș, R., (2010) Elemente de psihopedagogie specială. Oradea: Editura universității din Oradea

Chirilă, D., Jora, O., Bolânu, D., Șerban, D., Ciocâlteu, A., Vatamaniuc, T., Radu, S., (2010) Manual pentru profesioniști specialisti în incluziune socială. București: EdituraTranscena. http://www.economiesociala.anr.gov.ro/pdf/publicatii/manualul_formare_transcena.pdf

Cramaruc, N. M. (2012) Dinamica integrării copilului cu dizabilități severe, în G. Nedelcu și C. Codrea (coord.) Sistemul educațional Special și Special inetgrat în context European. Pașcani

Crețu, V. (2006) Incluziunea socială și școlară a perssoanelor cu handicap- Strategii și metode de cercetare. București

Fundația ERSTE “Dezvoltarea rețelei centrelor de reabilitare pentru copii cu CES din Moldova.” Moldova: Editura Bons Offices. http://ccasviitorul.files.wordpress.com/2013/01/copii-cu-cerinc89be-educac89bionale-speciale-revista-nr-4.pdf , accesat în data de 10.06.2014.

Grasu, M. C. (2012) Provocări și dileme în educarea copiilor cu dizabilități, în

Revista Calitatea Vieții, XXIII, nr. 1, pp. 63–86

Gherguț, A. (2006) Psihopatologia persoanelor cu cerințe speciale, strategii Diferențiate și inclusive în educație. Iași: Editura Polirom

Ghergut, A., (2011) Persoane cu nevoi speciale/dizabilități. Clasificări și etiologie. în Neamțu, G. (coord.) Tratat de asistență socială. Iași: Editura Polirom, pp. 901-952.

Ghid, COMENIUS (2011) „Take my hand and be my friend!” Sibiu

Ghidul profesorilor privind copiii cu nevoi educaționale speciale in școală, 2004

Goilean, C. (2012) Deficiența neuromotorie. Timișoara

Hotărârea nr. 1251/2005 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității de învățare, instruire, compensare, recuperare și protecție specială a copiilor/elevilor/tinerilor cu cerințe educative speciale din cadrul sistemului de învățământ special și special integrat, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 977 din 03.11.2005 disponibilă online pe http://www.lege-online.ro/ accesat la data de 10 Mai 2014

Info autism, (2004) disponibil online pe www.autism.ro, accesat la data de 23 Mai 2014;

Legea nr. 221/2010 privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati, publicată in Monitorul Oficial nr. 792 din 26 noiembrie 2010 disponibilă online pe http://www.onphr.ro/, accesat la data de 15 Aprilie 2014

Legea 448/2006 privind Protecția și Promovarea Drepturilor Persoanelor cu Handicap, republicată în Monitorul Oficial nr. 1 din 3 ianuarie 2008 disponibilă online pe http://legeaz.net/, accesat la data de 15 Aprilie 2014

Legea nr. 116/2002 privind Prevenirea și Combaterea Marginalizării Sociale, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 193 din 21/03/2002 disponibilă online pe http://www.dreptonline.ro/ , accesat la data de 15 Aprilie 2014

Legea 272/2004 privind Protecția și Promovarea Drepturilor Copilului, Republicata 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 159 din 5 martie 2014, disponibilă online pe www.dreptonline.ro accesat la data de 6 Aprilie 2014

Legea nr. 84/199 Legea invatamantului
Republicată in Monitorul Oficial nr. 606 din 10 decembrie 1999, disponibilă online pe http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/ , accesat la data de 16 Aprilie 2014

Manea, L. in Pop, L. M. (coord.) (2002) Dicționar de politici sociale. București: Editura Expert

Manea, L. (2006) Dizabilitatea ca factor de risc privind accesul la serviciile de educație in Revista Calitatea Vieții XVII, nr. 1–2, pp. 41–50

Mircea, Ș. (1981) Educarea copiilor cu vedere slabă – ambliopi. București: Editura didactică și pedagogică.

Mușu, I. (coord.) (2000) Ghid de predare – învățare pentru copiii cu cerințe educative speciale. București: Editura MarLink.

Montreuil, M., Doron, J. (coord.) (2009) Tratat de psihologie clinică și psihopatologie. București: Editura Trei.

Mitrofan, I. (2001) Psihopatologia, psihoterapia și consilierea copilului. București: Editura Sper

Ordin Nr. 21/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial disponibil online pe http://www.mmuncii.ro/ accesat la data de 13 Mai 2014

Ordinul nr. 6552/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind evaluarea, asistența psihoeducatională, orientarea școlară și orientarea profesională a copiilor, a elevilor și a tinerilor cu cerințe educaționale speciale, publicat în Monitorul Oficial nr. 45/2012 disponibil online pe http://lege5.ro/ accesat la data de 10 Mai 2014

Organizația pentru cooperare economică și dezvoltare, (OECD) (2007) Politici în educație pentru elevii în situațiile de risc și pentru cei cu dizabilități din Europa de Sud Est. România

Păunescu, C., Musu I. (1997) Psihopedagogie specială integrata – Handicap mintal. Handicap de intelect. Sibiu: Editura ProHumanitate

Pasca, M. D. (2012) Comunicarea în relația medic – pacient. Târgul Mureș: Editura University Press

Pasa, F., Pasa, M. L. (2004) Asistenta socială în România. Iași: Polirom

Popovici, D. (1998) Elemente de psihopedagogica integării și normalizării elevilor handicapați mintal. Bucuresti

Regulamentul de organizare și funcționare a învățământului special și special integrat, disponibil online pe www.isjbotosani.ro accesat la data de 7 Aprilie 2014

Rehabilitation and recovery now, (2004) London

Sima., I. (2009) Psihopedagogia copiilor cu dificultăți de învățare. Note de curs. Sibiu

Stanciu, M. (2013) Copiii cu dizabilități. București: UNICEF Romania. http://www.pentrueducatie.ro/_upload/doc/Copiii%20cu%20dizabilitati%20-%20Raport%20septembrie%202013,%20UNICEF.pdf

Ștefan, M. (2006) Lexicon pedagogic. București: Editura Aramis

Taran, L., Buiuc, G., Taran, M., Popa, C. (2013) Note de curs – Psihiatria copilului si a adolescentului. disponibil online la http://www.umftgm.ro/fileadmin/medicina/catedre/M4/Psihiatrie/Curs_psihiatria_copilului_si_adolescentului.pdf, accesat în 10.06.2014.

Tarcan, M., (2011) Actualitati in integrarea scolara a copiilor cu cerinte educative in Ghergut, A., Pop, M., Raus, G., Nedelcu, G., Condrea, C., Hogas, O. C. (coord) Integrarea elevilor cu CES in scoala publica: provocari, actualitati si perspective. Pascani

Urse, L., Mihăilescu, A., Preotesi, M., Tudor, C., Stanciu, M., (coord) (2007) Condițiile de viață ale familiilor cu copii din România. București: Editura Expert

Verza, E. (1995) Psihopedagogie specială. București: Editura didactică și pedagogică R.A.

Verza, E., F., (2002) Introducere în psihopedagogia specială și în asistenta socială. București: Editura Fundației Humanitas

Vlasceanu, L. (coord.) (2011) Sociologie. Iași: Editura Polirom

Vlasceanu, L. (1998) in Zamfir, C., Vlasceanu, L., (coord.) (1998) Dicționar de sociologie, urmat de indicatori demografici, economici, sociali și sociologici. București: Editura Babei

www.autism.ro accesat la data de 6 Aprilie 2014

www.dexonline.ro accesat la data de 4 Iunie 2014

http://dictionary.cambridge.org/ accesat la data de 4 Iunie 2014

www.unicef.ro Copiii cu dizabilități, România 2013, accesat la data de 2 Mai 2014

http://www.cseielenadoamna.ro/ Istoric, accesat la data de 17 Iunie 2014

ANEXE

Interviu

Bună ziua. Mă numesc Cernat Violeta și sunt studentă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din București. Realizez o lucrare de cercetare pentru care trebuie să realizez câteva interviuri despre copiii cu nevoi speciale. Deoarece dumneavoastră faceți parte din persoanele care luați contact direct cu aceștia, doresc să vă întreb dacă se poate să vorbesc puțin cu dumneavoastră despre evoluția lor. Vă asigur că informațiile pe care mi le încredințați în urma interviului vor fi confidențiale iar numele dumneavoastră nu va fi menționat în lucrarea pe care o realizez.

Ce vârstă aveți?

Ce nivel de studii aveți?

Ce funcție ocupați în această instituție?

De cât timp lucrați în centru?

Cât de des intrați în contact cu copiii?

Câte ore lucrați individual cu un copil?

Au apărut conflicte între dvs. și copii/părinți?

Dar între copii?

Observați schimbări la aceștia de când interacționați cu ei?

Cât de rapidă este evoluția lor de la intrarea în centru până în prezent?

Ce metode folosiți pentru a face integrarea lor mai ușoară?

Ce fel de relație aveți cu părinții copiilor?

Lucrați și cu părinții?

Câte informații primesc aceștia înainte de a-și aduce copilul în centru?

Cât sunt de interesați că aceștia să se integreze?

Care sunt cele mai frecvente probleme întâmpinate de părinți?

Sunt cazuri de frați în centru?

Care este diferența de vârstă dintre aceștia?

Au aceleași nevoi?

Care este cea mai lungă perioadă de timp pe care ați alocat-o pentru un copil?

De ce a fost necesară o perioadă mai lungă de lucru?

Vă mulțumesc mult pentru timp și încredere!