Mediul Aeronautic Si Anxietatea Echipajului de Zbor Versus Anxietatea Personalului de la Sol

LUCRARE DE LICENȚĂ

Mediul aeronautic și anxietatea echipajului de zbor versus anxietatea personalului de la sol

CUPRINS

REZUMAT

SUMMARY

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. REPERE TEORETICE

1.Anxietatea

1.1. Accepțiuni ale conceptului de anxietate

1.1.2. Deosebirea între anxietate și frică

1.2. Tulburările de anxietate

1.2.1. Simptomele tulburărilor de anxietate

1.2.2. Tipuri de tulburări de anxietate

1.2.3. Atacul de panică

1.2.4. Agorafobia

1.2.5. Panica

1.2.6. Fobia specifică

1.2.7. Anxietatea socială

1.2.8. Tulburarea obsesivo-compulsivă

1.2.9. Stresul posttraumatic

1.2.10. Stresul acut

1.2.11. Anxietatea generalizată

1.2.12. Tulburarea anxioasă datorată unei condiții medicale generale

1.2.13. Tulburarea anxioasă indusă de o substanță

1.3. Teorii asupra anxietății

1.3.1. Teoria psihanalitică

1.3.2. Teoria behavioristă

1.3.3. Teoria fenomenologică

1.3.4. Teoria cognitivă

1.3.5. Teoria trăsăturilor de personalitate

1.4. Anxietatea în mediul aeronautic

CAPITOLUL 2. OBIECTIVELE ȘI IPOTEZA CERCETĂRII

2.1. Obiectivele cercetării

2.2. Ipoteza cercetării

CAPITOLUL 3. METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Designul cercetării

3.2. Participanți

3.3. Instrumentele cercetării

3.3.1. State-Trait Anxiety Inventory (STAI)

3.3.2. Beck Anxiety Inventory-Trait (BAIT)

3.4. Procedura de cercetare

3.4.1. Analiza statistică a datelor

CAPITOLUL IV. REZULTATE AȘTEPTATE

CAPITOLUL V. CONCLUZII ȘI DISCUȚII

5.1. Concluzii și aplicații practice

5.2. Limite și direcții noi de cercetare

BIBLIOGRAFIE

REZUMAT

Personalitatea umană este un fenoment atât de polivalent, încât se poate afirma cu siguranță că reprezintă o realitate extrem de complexă și dinamică. O parte componentă a acesteia este anxietatea, deseori confundată cu frica, teama sau fobia. Proiectul de față își propune nu doar explicarea corectă a termenului și diferențierea acestuia de celelalte concepte, ci și constituirea unui punct de plecare pentru cercetări viitoare în domeniul aviatic, din cauza numărului relativ scăzut de la momentul actual. Astfel, acesta va avea ca obiectiv general să identifice gradul de anxietate la nivelul unei companii aeronautice și ca obiectiv specific, să identifice nivelul anxietății echipajului de zbor față de persoanele aflate la sol din cadrul aceleași companii mai sus amintite.

Pentru atingerea acestor obiective, se va folosi ca instrument instrumentul de măsurare a anxietății: State-Trait Anxiety Inventory (STAI)- creat de Charles Spielberger, R.L.Gorsuch și R.E. Lushene și ca metodă statistică testul t pentru eșantioane independente. În urma realizării acestuia, ne așteptăm ca ipoteza enunțată, nivelul anxietății persoanelor din cadrul echipajului de zbor să fie mai ridicat față de cel al persoanelor aflate la sol, să se confirme.

Această anticipare se bazează și pe studiile anterioare din literatura de specialitate, care au arătat că există o mai mare probabilitate ca echipajul de zbor al unei companii aeronautice să prezinte mai multe simptome ale anxietății decât personalul de la sol. Cu toate acestea, pentru o afirmare cu precizie a acestui fapt, sunt necesare mult mai multe studii și cercetări în domeniu. Proiectul de față dorește să reprezinte un punct de plecare pentru acestea și să-și aducă contribuția prin informațiile redate.

CAPITOLUL 1. REPERE TEORETICE

1.Anxietatea

1.1. Accepțiuni ale conceptului de anxietate

Termenul de anxietate este definit, în majoritatea cazurilor, ca o stare afectivă negativă, cum ar fi insecuritatea, tulburarea, sentimentul difuz sau ca o reacție normală la stres.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul de „anxietate” este definit astfel:„ Stare de neliniște, de așteptare încordată, însoțită de palpitații, jenă în respirație, întâlnită în unele boli de nervi”. (Academia Română, 2009)

Dicționarul de Psihologie redă același înțeles și susține sinonimia acestuia cu angoasa, făcând, însă, o delimitare clară între termeni, prin absența modificărilor fiziologice prezente la cel de-al doilea: senzația de sufocare, transpirația, accelerarea pulsului. În plus, se regăsește specificația clară că teama nu are obiect, este nemotivată și nu este confortantă din punct de vedere psihologic. (Doron, 2007)

Nume sonore în domeniul psihologiei și-au adus contribuția prin cercetările și observațiile efectuate, făcând înțelegerea anxietății mai ușoară.

Prezența termenului în psihologie se datorează lui Sigmund Freud, părintele psihanalizei, care l-a introdus atunci când a delimitat nevroza anxioasă de neurastenie, considerand-o un sindrom distinct. Ca punct de plecare, Freud a considerat anxietatea o consecință a tensiunilor sexuale reprimate, dar, în timp, a amplificat conceptul în funcție de sursa generatoare de pericol, lumea externă sau impulsurile interne, făcând distincția între anxietatea obiectivă și cea nevrotică. Tot el este cel care a susținut că separarea de mamă este una dintre cauzele apariției anxietății și a clasificat-o astfel:

Anxietate obiectivă: are ca stimul declanșator amenințarea reală sau obiectivă (izbugnirea unui incendiu, apariția unui animal sălbatic), stimuli care declanșează fobia.

Anxietatea nevrotică: apare ca rezultat al conflictului dintre Sine și Eu. Sinele dorește descărcarea unui impuls pentru a obține plăcerea, în timp ce Eu-l caută să împiedice manifestarea impulsului respectiv pentru a ține cont de cerințele realității (înfrânarea răspunsului sau gestului agresiv în urma unei critici primite de la o autoritate precum părintele, profesorul sau șeful de la locul de muncă).

Anxietatea morală: produsă de conflictul dintre Sine si Supraeu, impulsurile Sine-lui aflându-se în opoziție cu standardele morale ale societății, în urma căruia este experimentată starea de bine sau de rușine. !!!

Spre deosebire de Freud, Eisenberg (1958) este de părere că mama este cea care transferă propria anxietate copilului.

Spielberger (1966), definește anxietatea în calitate de construct și face referire la aspectele sale antecedente și cinsecvente, precum și la intervențiile asupra cauzelor care o provoacă în mediul școlar. El pune accentul pe deosebirile între indivizi atunci când vorbește despre anxietatea ca trăsătură, de unde rezultă că fiecare individ are un anumit grad de predispoziție către aceasta, predispoziție care poate fi considerată trăsătură de personalitate care influențează reacția la stres.

În concepția lui Cattell (1957), anxietatea este similară cu teama, chiar și din punct de vedere genetic, și provine dintr-o deprivare sau amenințare a unei satisfacții pe care individul o anticipează, în condițiile în care acea amenințare nu poartă în sine o certitudine cognitivă completă.

Anxietatea este teama fără obiect, starea de neliniște acompaniată de o tensiune intrapsihică, agitație, iritabilitate a persoanei, precum și simptome somatice. (Mitrofan, 2008)

Rășcanu (1999) definește anxietatea ca sentiment de pericol difuz, fără o precizare exactă, care are efecte negative imediate asupra individului.

1.1.2. Deosebirea între anxietate și frică

Între anxietate și frică există tendința generalizată de a pune semnul egalității, fără o prea mare cercetare prealabilă. Deși prezintă un element comun, teama, ele se deosebesc prin faptul că frica este rațională și dispare concomitent cu pericolul, prezentând funcție de alarmă pentru individ și determinând mobilizarea funcțiilor care se confruntă cu pericolul. (Capps și colab., 1996)

Frica este o emoție de bază, primitivă, care se declanșează de la sine în momentul în care individul se confruntă cu un pericol, fie el real sau imaginar. Această frică este esențială pentru supraviețuire. Contrar fricii, anxietatea este un complex de emoții care depășește frica, cuprinzând nervozitatea și furia. (Chorpita&Barlow, 1998)

LeDoux (2012) consideră frica un răspuns imediat la un stimul care există și care are capacitatea de a leza și anxietatea ca o emoție negativă în care amenințarea este anticipată, deși ea nu există. El susține faptul că între anxietate și imaginație exista o relație interdependentă, fiindcă individul își crează scenarii fără prezența stimulilor.

Lelord și Andre (2003) sunt de părere că există o serie de deosebiri între cele două: frica se manifestă o durată scurtă, în timp ce anxietatea poate să devină cronică; frica are un motiv real, în timp ce anxietatea nu are un motiv precis; manifestările fricii sunt de natură fizică iar cele ale anxietății de natură psihică.

1.2. Tulburările de anxietate

Tulburările anxioase sunt cele mai întâlnite tulburări psihice. Înainte de a discuta despre tulburările anxioase, este necesară definirea conceptului de tulburare psihică pentru o mai bună înțegere a celor dintâi. Astfel, tulburarea psihică reprezintă un pattern sau un sindrom psihologic/comportamental semnificativ din punct de vedere clinic, care apare la un individ și care este combinat întotdeauna cu una din următoarele: destresă (orice simptom deranjant), incapacitate (deteriorare în unul sau mai multe domenii de funcționare), risc crescut de infirmitate, durere sau moarte, pierdere majoră a libertății. De specificat este faptul că patternul sau sindromul nu trebuie să fie un răspuns sancționat cultural și previzibil în urma unui eveniment, așa cum este moartea unei persoane dragi. Indiferent de cauza generatoare, acesta trebuie să fie în mod normal o manifestare a disfuncțiilor biologice, psihologice sau comportamentale ale individului. Comportamentul deviant (politic, religios, sexual) sau conflictele care au loc între individ și societate, nu sunt tulburări psihice, exceptând cazul în care devianța sau conflictul reprezintă simptome ale unei disfuncții a individului, așa cum a fost discutat anterior.

Tulburările anxioase reprezintă teama fără obiect a individului, excluzându-se aici în mod categoric frica, care prezintă teamă cu obiect a individului, combinată întotdeauna cu semne somatice, adică creșterea activității sistemului nervos autonom.

1.2.1. Simptomele tulburărilor de anxietate

Simptomatologia tulburărilor de anxietate trebuie avută în vedere atât din punct de vedere somatic, cât și din punct de vedere psihic. Astfel, simptomele din punct de vedere somatic sunt următoarele:

Tremor

Durere lombară

Cefalee

Tensiune musculară

Dispnee

Fatigabilitate

Roșeață/paloare

Tahicardii/palpitații

Parestezii

Poliurie

Transpirații

Mâini reci

Diaree

Xerostomie (uscăciune a gurii)

Dificultăți de deglutiție

Din punct de vedere psihologic, tulburările anxioase au următoarele simptome:

Frică fără obiect

Frică în capul pieptului

Ghem în stomac

Nod în gât

Libidou scăzut

Vigilență crescută

Insomnie

1.2.2. Tipuri de tulburări de anxietate

Tulburările de anxietate sunt: panica fără agorafobie, panica cu agorafobie, fobia specifică, fobia socială, tulburarea obsesivo-compulsivă, stresul posttraumatic, stresul acut, anxietatea generalizată, tulburarea anxioasă datorată unei condiții medicale generale, tulburarea anxioasă indusă de o substanță și tulburarea anxioasă fără altă specificație.

Atacul de panică reprezintă o perioadă scurtă în care are loc debutul brusc al unei frici sau a unei terori intense, asociată, de cele mai multe ori, cu senzația de moarte inevitabilă. În cadrul acestuia sunt prezente anumite simptome: scurtarea respirației; palpitațiile; senzația de sufocare, de strangulare; frica de a nu pierde controlul sau de a „înnebuni”; durere sau disconfort precordial.

Agorafobia este anxietatea care se instalează în momentul în care evitarea unui loc sau a unei situații devine dificilă sau cauzatoare de jenă sau în care ajutorul este greu accesibil, anxietate care precede un atac de panică sau simptomele asemănătoare panicii.

Panica fără agorafobie este constituită din atacuri de panică recurente, neprevăzute, fiind existentă o preocupare persistentă în legătură cu acestea. Panica cu agorafobie are prezente atât atacurile de panică recurente neașteptate, cât și agorafobia.

Agorafobpul pieptului

Ghem în stomac

Nod în gât

Libidou scăzut

Vigilență crescută

Insomnie

1.2.2. Tipuri de tulburări de anxietate

Tulburările de anxietate sunt: panica fără agorafobie, panica cu agorafobie, fobia specifică, fobia socială, tulburarea obsesivo-compulsivă, stresul posttraumatic, stresul acut, anxietatea generalizată, tulburarea anxioasă datorată unei condiții medicale generale, tulburarea anxioasă indusă de o substanță și tulburarea anxioasă fără altă specificație.

Atacul de panică reprezintă o perioadă scurtă în care are loc debutul brusc al unei frici sau a unei terori intense, asociată, de cele mai multe ori, cu senzația de moarte inevitabilă. În cadrul acestuia sunt prezente anumite simptome: scurtarea respirației; palpitațiile; senzația de sufocare, de strangulare; frica de a nu pierde controlul sau de a „înnebuni”; durere sau disconfort precordial.

Agorafobia este anxietatea care se instalează în momentul în care evitarea unui loc sau a unei situații devine dificilă sau cauzatoare de jenă sau în care ajutorul este greu accesibil, anxietate care precede un atac de panică sau simptomele asemănătoare panicii.

Panica fără agorafobie este constituită din atacuri de panică recurente, neprevăzute, fiind existentă o preocupare persistentă în legătură cu acestea. Panica cu agorafobie are prezente atât atacurile de panică recurente neașteptate, cât și agorafobia.

Agorafobia fără atac de panică este caracterizată de prezența agorafobiei și a simptomelor de panică, dar în absența istoricului de atacuri de panică inopinate.

Fobia specifică definește o anxietate semnificativă din punct de vedere clinic cauzată de o expunere la un obiect sau situație care provoacă teamă, conducând, de cele mai multe ori, la comportament evitant.

Fobia socială are aceleași caracteristici ca și cea specifică, însă expunerea este la anumite tipuri de situații sociale sau de performanță.

Tulburarea obsesivo-compulsivă este caracterizată de obsesii cauzatoare de anxietate sau detresă marcantă și/sau compulsii care ajută la neutralizarea anxietății.

Stresul posttraumatic este definit de reexperimentarea unui eveniment care a provocat o traumă majoră, însoțită de simptome de excitație crescută, precum și de evitare a stimulilor asociați cu trauma respectivă.

Stresul acut prezintă simptome imediate, similare cu cele ale stresului posttraumatic, în urma unui eveniment traumatic extrem.

Anxietatea generalizată este redată de cel puțin șase luni de anxietate, preocupare excesivă și persistentă.

Tulburarea anxioasă datorată unei condiții medicale generale este caracterizată de simptome însemnate de anxietate care sunt considerate consecințe fiziologice directe ale unei condiții medicale generale.

Tulburarea anxioasă indusă de o substanță prezintă aceleași simptome ca cea anterior discutată, însă simptomele sunt consecințe fiziologice directe ale unui drog, medicament sau expunere la un toxic.

Tulburarea anxioasă fără altă specificație este orice tulburare anxioasă sau de evitare fobică marcată, care nu satisface criteriile pentru niciuna dintre tulburările anxioase specifice mai sus discutate.

1.2.3. Atacul de panică

Atacul de panică poate să aibă loc în trei contexte: în oricare tulburare anxioasă; în tulburările mentale, cum sunt cele afective sau cele induse de o substanță; în condițiile medicale generale, cum sunt problemele cardicace, respiratorii, gastrointestinale, etc.

Principala caracteristică a unui atac de panică este constituită de o perioadă clară de frică sau stare intensă neplăcută de nesiguranță însoțită de 4 sau mai multe dintre simptomele somatice sau cognitive. Aceste simptome pot fi: palpitații, transpirație, tremurat, senzații de scurtare a respirației sau de strangulare, amețeala sau vertijul, senzații de sufocare, durerea sau disconfortul precordial, depersonalizarea, frica de a nu pierde controlul, frica de moarte, paresteziile, frisoanele sau valurile de căldură. Atacurile care prezintă mai puțin de 4 simptome somatice sau cognitive poartă denumirea de atacuri cu simptome limitate. Atacul are loc subit și ajunge rapid până la intensitatea maximă de 10 minute, fiind însoțit, de cele mai multe ori, de trăirea de pericol sau de moarte imediată și de gândul de a scăpa. Anxietatea atacului de panică este de natură paroxistică și are o gravitate mai mare decât cea a anxietății generalizate.

Atacurile de panică sunt de 3 feluri:

Inopinate- nu sunt semnalizate

Circumscrise situațional- semnalizate

Predispuse situațional

Atacurile inopinate sunt cele în care individul percepe atacul că survine spontan, „din senin”, fără să aibă un declanșator situațional intern sau extern.

Atacurile de panică circumscrise situațional survin aproape întotdeauna atunci când individul este expus sau își anticipează expunerea la un semnal sau la un declanșator situațional, așa cum este cazul în care individul cu fobie socială are un atac de panică în momentul participării la o întrunire publică sau la gândul participării.

Atacurile de panică predispuse situațional sunt asemănătoare cu cele circumscrise situațional, cu deosebirea că nu sunt asociate întotdeauna cu semnale și nu au loc neapărat imediat după expunere; o persoană poate să aibă un atac de panică în timp ce conduce, dar există dăți când conduce și nu are atac de panică și dăți în care atacul are loc la o scurtă perioadă de timp după ce a condus.

Atacurile circumscrise și cele predispuse situațional sunt uzuale în panică, dar pot să aibă loc și în cadrul altor tulburări de anxietate sau în cel al altor tulburări mentale.

1.2.4. Agorafobia

Agorafobia poate să aibă loc în cadrul panicii cu agorafobie și al agorafobiei fără istoric de panică, elementul de bază fiind constituit de anxietatea individului de a se afla într-un loc sau într-o situație din care scăparea poate să fie grea sau cauzatoare de jenă sau în care nu poate să fie ajutat în cazul în care are un atac de panică. Acest tip de anxietate duce, în majoritatea cazurilor, la evitarea pervasivă a situațiilor care o cauzează: călătoria cu avionul, cu mașina, vorbitul în public, aflarea în mulțime, etc. Evitarea le poate deteriora capacitatea de deplasare la serviciu sau de îndeplinire a responsabilităților domestice. Unele persoane sunt capabile să se expună situațiilor de care se tem, dar experimentează o teamă majoră, pe care reușesc să o confrunte dacă sunt însoțite de un companion. (David, 2006)

1.2.5. Panica

Pentru a putea vorbi despre panică este necesară prezența atacurilor de panică inopinate, recurente, urmate de cel puțin o lună de zile de preocupare durabilă de a nu avea un alt atac de panică, teamă în legătură cu implicațiile posibile sau cu consecințele atacurilor sau o modificare notabilă de comportament în legătură cu acestea. Depinzând de îndeplinirea criteriilor pentru agorafobie, așa cum a fost discutat anterior, poate fi diagnosticată fie panică cu agorafobie, fie panică fără agorafobie.

Indivizii cu panică prezintă manifestări, preocupări sau interpretări în legătură cu ceea ce implică atacurile de panică sau consecințele acestora. Unii dintre aceștia au o teamă profundă că atacurile sunt un simptom al unei maladii nedescoperite care le pune în pericol viața: o criză epileptică, o maladie cardiacă. Ei recurg la testări medicale repetate și, cu toate că primesc asigurări din partea medicilor că totul este în regulă, rămân temători și sceptici, crezând în continuare că au o maladie care le poate pune viața în pericol. Alții sunt temători că atacurile de panică sunt un indiciu al faptului că ei vor „înnebuni”, nu vor mai avea control sau sunt vulnerabili din punct de vedere emoțional. Unele persoane cu atacuri de panică recurente au modificări comportamentale semnificative ca răspuns al acestora (abandonul serviciului), dar nu recunosc nici că se tem că vor avea un alt atac, nici preocupările referitoare la consecințele atacurilor lor de panică. Atunci când există preocupări cu privire la următorul atac sau la implicațiile acestuia, apare, adesea, comportamentul de evitare care poate să prezinte criteriile pentru agorafobie, caz în care se diagnostichează panica cu agorafobie.

Persoanele cu panică au tendința să anticipeze un deznodământ catastrofic în urma unui simptom somatic ușor sau în urma unui efect secundar al unui medicament. Ele tolerează mult mai greu efectele secundare ale medicamentelor și necesită, în majoritatea cazurilor, o reasigurare continuă din partea celor din jur inainte de a lua un medicament. Atunci când atacul de panică nu este tratat, indivizii care consideră că suferă de o maladie nedetectată care le periclitează viața, pot ajunge la anxietate cronică debilitantă și își vor petrece majoritatea timpului în centrele de asisență medicală pentru consultații excesive.

Debutul sau exacerbarea panicii sunt asociate, în unele cazuri, cu pierderea sau întreruperea relațiilor interpersonale importante (divorțul, plecarea de acasă), fiind precedate, la o treime din indivizi, de depresie. La celelalte două treimi, depresia survine în același timp sau după debutul panicii. Tulburarea depresivă majoră comorbidă variază de la 10% la 65% la indivizii cu panică.

Agorafobia fără istoric de panică prezintă elemente esențiale similare cu cele ale panicii cu agorafobie, cu deosebirea că frica se centrează pe apariția simptomelor asemănătoare panicii, extrem de incomodante/ incapacitante sau a unor atacuri care prezintă simptome limitate și nu pe atacuri de panică complete. Persoanele prezintă agorafobie și au ca simptome oricare dintre cele 13 simptome ale atacului de panică sau alte simptome care pot să fie incapacitante sau incomodante. De asemenea, criteriile complete pentru panică trebuie să nu fi fost satisfăcute niciodată, iar simptomele trebuie să nu fie cauzate de efectele fiziologice ale unor substanțe (droguri, medicamente) sau al unor condiții medicale generale.

1.2.6. Fobia specifică

Fobia specifică are ca element esențial frica marcată și durabilă de obiecte sau situații circumscrise, frică care poate fi recunoscută clar. În urma expunerii la stimulul fobic apare răspunsul anxios imediat, răspuns care poate să ia forma unui atac de panică circumscris situațional sau predispus situațional. În majoritatea cazurilor, stimulul fobic este evitat sau îndurat cu teamă.

Pentru a putea fi pus diagnosticul de fobie specifică trebuie ca evitarea, frica sau anticiparea anxioasă a contactului cu stimulul fobic să interfereze semnificativ cu rutina individului, cu funcționarea lui profesională sau viața socială sau dacă individul este detresat notabil de faptul de a avea o fobie. În cazul persoanelor sub 18 ani, simptomele trebuie să fie persistente pe o perioadă de cel puțin 6 luni înaintea diagnosticării.

Persoana trebuie să fie cuprinsă de o frică marcată, persistentă și excesivă sau imposibil de justificat atunci când se află în preajma unui obiect sau în fața unei situații specifice sau când anticipează astfel de situații. Această frică poate să fie centrată pe un prejudiciu pe care individul îl anticipează produs de un aspect al acelui obiect sau situații, așa cum este frica de a călători cu avionul din cauza preocupării că acesta ar putea să cadă.

Anxietatea este imediat simțită, aproape invariabil, la contactul cu stimulul fobic și nivelul acesteia variază în funcție de gradul de apropiere de stimul și de gradul în care este limitată scăparea de el.

1.2.7. Anxietatea socială

Anxietatea socială este constituită, în principal, de o frică persistentă și marcată de situațiile sociale sau de performanță, situații în care pot să survină puneri în dificultate ale persoanei, în urma cărora, aproape întotdeauna, apare un răspuns anxios imediat. Anxietatea resimțită poate conduce la un atac de panică circumscris situațional sau predispus situațional.

În ipostazele sociale sau cele de performanță temute, persoanele cu anxietate socială au preocupări care vizează incomodarea și trăiesc cu teama că ceilalți vor crede despre ei că sunt anxioși, debili, stupizi sau „nebuni”. O altă temere este să vorbească în public, considerând că ceilalți vor remarca că le tremură vocea și mâinile sau să vorbească cu persoanele, crezând că vor părea incoerenți. Frica de a nu fi puși în dificultate din cauza tremurului mâinilor îi va impiedica să mănânce, să bea sau să scrie în public.

Simptomele de anxietate sunt aproape întotdeauna prezente la indivizii cu anxietate socială: palpitațiile, tremuratul, disconfortul gastrointestinal, transpirații, confuzia, tensiunea musculară, congestia facială. În cazurile grave, simptomele pot să satisfacă criterii pentru un atac de panică. Anxietatea anticipatorie marcată este posibil să survină mult înainte de apariția situațiilor sociale sau publice, așa cum este cazul în care un individ se teme zilnic înainte de participarea la un eveniment public.

În anxietatea socială, frica individului și evitarea situațiilor trebuie să interfereze notabil cu rutina acestuia, cu funcționarea lui profesională sau școlară, cu relațiile interpersonale sau să îi provoace o detresă marcată în legătură cu a avea fobia. Pentru persoanele sub 18 ani, simptomele trebuie să dureze cel puțin 6 luni pentru diagnoticul de anxietate socială.

1.2.8. Tulburarea obsesivo-compulsivă

Acest tip de tulburare cuprinde 2 elemente esențiale: obsesiile și compulsiile, care consumă mai mult de o oră pe zi, cauzează o detresă marcată sau o deteriorare semnificativă. Obsesiile sunt idei, gânduri, impulsuri sau imagini persistente, percepute ca fiind intrusive și inadecvate, cauzatoare de anxietate sau detresă marcată. Individul este convins că obsesiile îi sunt străine, nu le poate controla și nu și-ar fi dorit să aibă astfel de gânduri, dar poate să recunoască faptul că acestea sunt rezultatul minții sale și nu i-au fost impuse din exterior.

Obsesiile cele mai întâlnite sunt: gânduri repetate că se va contamina cu microbi, dubitații repetate (dacă a încuiat ușa, dacă a făcut un anume lucru), necesitate de a avea lucrurile puse într-o anumită ordine, impulsurile agresive și imageria sexuală. Aceste imagini, impulsuri și gânduri este puțin probabil să se refere la probleme reale de viață. Persoana cu obsesii încearcă, de obicei, să le înlocuiască sau neutralizeze cu alte gânduri sau acțiuni, acțiuni care poartă numele de compulsii.

Compulsiile reprezintă comportamente repetitive (spălatul pe mâini, ordonatul, verificatul) sau acte mentale (număratul, repetarea de cuvinte în gând, rugatul) care au drept scop prevenirea sau reducerea anxietății sau detresei și nu obținerea plăcerii sau gratificării. În majoritatea cazurilor, individul se simte obligat să îndeplinească compulsia pentru reducerea detresei care însoțește obsesia: dacă are o obsesie că va fi contaminat, își va reduce detresa mentală prin spălarea pe mâini până ce acestea își vor subția pielea sau, mai grav, vor deveni carne vie.

Pin definiția ei, compulsia este, fie clar excesivă, fie nu este conectată realist cu ceea ce este destinată să neutralizeze sau să prevină. Compulsiile cele mai întâlnite sunt: spălatul, curățatul, număratul, verificatul, solicitarea asigurărilor, acțiuni repetate și ordonatul.

Când o persoană încearcă să nu efectueze compulsia, poate trăi o anxietate sau tensiune amplificată, ușurată doar prin cedarea la compulsie. În cursul tulburării, după numeroase eșecuri de a rezista compulsiilor sau obsesiilor, individul poate să ajungă să nu mai trăiască dorința de a rezista și să includă compulsiile în rutina lui.

Intruziunile obsesive pot să distragă exagerat individul și, ca efect, pot să conducă la o funcționare nesatisfăcătoare în sarcinile cognitive care necesită concentrare, așa cum este cititul sau calculatul. Mai mult decât atât, evitarea obiectelor sau situațiilor provocatoare de compulsii sau obsesii, poate să îi restrângă sever funcționarea generală individului.

1.2.9. Stresul posttraumatic

Stresul posttraumatic are ca element esențial apariția simptomelor caracteristice după expunerea la un stresor traumatic extrem, care constă în trăirea personală directă a unei situații care comportă moartea sau amenințarea cu moartea, sau un traumatism fizic serios sau o amenințare a integrității corporale proprii; de asemenea, participarea ca martor la o situație care implică moartea, lovirea sau amenințarea integrității corporale a altei persoane; aflarea morții violente sau neașteptată, vătămarea gravă și amenințarea cu moartea suferite de un membru al familiei sau un apropiat. În cazul adulților, răspunsul este frica intensă, neputința sau oroarea, iar în cazul copiilor, comportament agitat și dezorganizat.

Simptomele sunt următoarele: retrăirea persistentă a evenimentului traumatic, evitarea stimulilor asociați cu trauma, paralizia reacțiilor generale și simptome intense de excitație crescută. Ele trebuie să fie prezente cel puțin o lună și perturbarea trebuie să aibă drept cauză o detresă sau o deteriorare importantă din punct de vedere clinic în domeniul social, profesional sau în celelalte domenii de funcționare.

Printre evenimentele traumatice trăite direct se numără: lupta armată, atacul personal violent (atacul sexual, corporal, jefuitul), răpirea, atacurile teroriste, torturarea, încarcerarea ca prizonier de război, catastrofele naturale sau provocate de om, accidentele automobilistice grave sau diagnosticarea cu o maladie care reprezintă o amenințare pentru viață. În cazul copiilor, traumele sexuale pot sa includă experiențe sexuale inadecvate din punctul de vedere al dezvoltării, fără acte de violență sau lovire. Aceste tulburări pot să fie foarte grave sau de lungă durată, atunci când factorul stresant este de natură umană (violul, tortura), iar probabilitatea apatiției lor este direct proporțională cu intensitatea și apropierea fizică de stresor.

Traumele pot fi retrăite în mai multe feluri, dar, de cele mai multe ori, persoana se confruntă cu amintiri intrusive și recurente ale evenimentului sau are vise detresante recurente în care rejoacă evenimentul. În cazuri rare, persoana poate să trăiască stări disociative care durează de la câteva secunde, până la cateva ore sau chiar zile, în care componentele evenimentului sunt reexperientate, iar persoana se comportă ca și cum atunci ar trăi evenimentul pentru prima dată.

Episoadele poartă denumirea de „flash-back-uri”, sunt scurte, dar asociate cu o detresă prelungită și excitație crescută. Detresa psihologică intensă sau reactivitatea fiziologică intensă au loc atunci când persoana este expusă la situații declanșante sau care seamănă cu aspecte ale evenimentului, însă stimulii asociați cu trauma sunt evitați în mod constant. Persoana face eforturi deliberate ca să evite gândurile, sentimentele sau dicuțiile despre eveniment, precum și activitățile, situațiile sau persoanele care îi provoacă amintiri în legătură cu acesta. Evitarea poate să includă amnezia pentru un aspect important al traumei, iar individul își diminuează reactivitatea la lumea externă imediat după eveniment, purtând numele de „paralizie psihică” sau „anestezie emoțională”. De asemenea, individului îi scade interesul de a participa la activități care îi plăceau înainte, se simte izolat de ceilalți oameni, are o capacitate redusă de a simți emoții, mai ales cele care implică tandrețea, intimitatea și sexualitatea, și nu își mai face planuri de viitor. Anxietatea și excitația pe care le resimte nu erau prezente înainte de traumă, provocându-i insomnie sau dificultate de a rămâne adormit, are coșmaruri recurente, este hipervigilent, este iritabil și coleros, dificultăți de concentrare.

1.2.10. Stresul acut

Următoarele elemente sunt esențiale pentru a caracteriza stresul acut: apariția anxietății caracteristice, apariția simptomelor disociative, precum și a altor simptome care apar în cursul unei luni după contactul cu un stresor traumatic sever. Stresorii traumatici sunt aceiași ca cei ai stresului posttraumatic și este necesară prezența a trei din următoarele simptome disociative, fie în timpul evenimentului, fie după: sentiment de paralizie, de detașare sau de lipsă a reactivității emoționale; reducerea conștiinței mediului înconjurător; derealizare, depersonalizare sau amnezie disociativă. Ca și în cazul stresului posttraumatic, trauma este retrăită permanent, individul evită stimulii care îi provoacă amintiri, are sentimente de anxietate și excitație crescută, care îi cauzează o detresă semnificativă din punct de vedere clinic și îi deteriorează capacitatea de a-și îndeplini sarcinile zilnice.

În cadrul acestei tulburări, perturbarea trebuie să dureze cel puțin 2 zile și să nu depășească 4 săptămâni după incidentul traumatic (în cazul în care aceasta depășește cele 4 săptămâni, se pune diagnosticul de stres posttraumatic). În plus față de simptomele prezente la stresul posttraumatic, se regăsesc: impresia individului că este detașat de corp, considerarea că lumea este ireală sau că trăiește în vis, dificultate mărită de amintire a anumitor detalii ale incidentului traumatic.

1.2.11. Anxietatea generalizată

Anxietatea excesivă și preocuparea reprezintă elementele esențiale ale anxietății generalizate, elemente care au loc mai multe zile da decât nu, cel puțin 6 luni. Individul nu este capabil să controleze preocuparea, care alături de anxietate, prezintă cel puțin 3 simptome dintre următoarele: neliniște, fatigabilitate rapidă, dificultate de concentrare, tensiune musculară, perturbare a somnului. În cazul copiilor este necesar un singur simptom.

Intensitatea, durata și frecvența anxietății și preocupării sunt mult mai intens resimțite de persoană față de probabilitatea efectivă sau impactul incidentului de care se teme. De asemenea, aceasta este conștientă că nu poate să își separe gândurile care îi provoacă neliniștea de atenția pe care ar trebui să o acorde sarcinilor pe care trebuie să le îndeplinească și îi este greu să stopeze preocuparea.

Persoanele adulte cu anxietate generalizată sunt preocupate, de cele mai multe ori, de probleme de viață cotidiene, precum responsabilitățile de la serviciu, problemele financiare, sănătatea membrilor familiei și oricare alt subiect minor. Spre deosebire de adulți, copiii sunt preocupați în exces de competența și calitatea performanței. În decursul tulburării, preocuparea se poate comuta de la o problemă la alta.

1.2.12. Tulburarea anxioasă datorată unei condiții medicale generale

În cadrul acestei tulburări, se consideră că anxietatea se datorează efectelor fiziologice directe ale unei condiții medicale generale și că este semnificativă din punct de vedere clinic. Simptomele sunt următoarele: simptome ale anxietății generalizate, atacurilor de panică, obsesiilor și compulsiilor. Examenul somatic sau analizele trebuie să indice că perturbarea este efectul unei condiții medicale generale, iar cel care pune diagnosticul trebuie să analizeze istoricul pacientului pentru a stabili dacă simptomele anxioase nu survin în cadrul unui delirium și nu corespund unei alte tulburări.

1.2.13. Tulburarea anxioasă indusă de o substanță

Simptomele anxioase în cadrul acestei tulburări sunt proeminente și considerate efecte fiziologice directe ale unei substanțe, mai exact drog de abuz, medicament sau expunere la un toxic. Depinzând de natura substanței și de contextul de desfășurare al simptomelor, adică în timpul intoxicației sau în abstinență, perturbarea poate să implice: anxietate, atacuri de panică, fobii, obsesii sau compulsii.

Simptomele trebuie să apară în decurs de o lună de la intoxicație sau abstinență, iar consumarea unui medicament trebuie să fie etiologic în relație cu tulburarea.

1.3. Teorii asupra anxietății

1.3.1. Teoria cognitivă

Janet, la începutul secolului 20, a realizat un studiu prin care a asociat perturbările cognitive cu patologia anxioasă, rezultatele studiului său fiind încă folosite în ipostaze cognitive moderne. Cognitiviștii consideră creierul un sistem de înmagazinare a tuturor experiențelor trăite, sistem care are capacitatea să filtreze stimulii. La bază, cognițiile sunt desfășurate în jurul amintirilor pe care individul le are din experiențele anterioare. Stimulii sunt capabili să reactiveze automat un circuit cognitiv, fără ca el să fie trecut prin conștiință. Conținutul circuitului provoacă un răspuns al emoțiilor și comportamenului individului. Ca urmare, stimulii respectivi nu repun în activitate doar caracteristicile stimulilor anteriori, ci și răspunsul emoțiilor si comportamentului persoanei. Cu alte cuvinte, dacă în experiența trecută o persoană a avut o reacție de anxietate în fața unui anumit stimul, acea reacție va fi retrăită în cazul unei reconfruntări cu ea.

Perspectiva cognitivă asupra anxietății are ca nucleu noțiunea de vulnerabilitate. Vulnerabilitatea, în viziunea lui Beck (2005), este percepția individului că are un punct slab în fața pericolelor, atât interne, cât și externe, asupra cărora nu deține niciun control care să îi confere sentimentul de siguranță. Din punct de vedere clinic, vulnerabilitatea este amplificată de unele procese cognitive disfuncționale.

Originea modelului cognitiv pornește de la procesarea informațiilor în care tulburarea emoțională își face simțită prezența în urma unei funcționări prea mari sau prea mici a aparatului cognitiv. De asemenea, acesta are la bază principiul conform căruia anxietatea clinică reprezintă o reacție față de o evaluare incorectă și supraestimată a vulnerabilității proprii, din cauza procesării inadecvate a informațiilor care consideră unii stimuli sau situații ca reprezentând un pericol.

Teoria cognitivă se focalizează pe rezultatele congruenței dintre trăirile afective ale individului și calitățile afective ale informației.

În cazul persoanelor anxioase, schemele de pericol sunt hiperactive și întrețin hipervigilența, de unde rezultă o dificultate în a menține atenția voluntară.

1.3.2. Teoria psihanalitică

Teoriile psihanalitice ale anxietății au fost elaborate de catre Freud și nu au suferit mari modificări, influențând în special mediul clinic. Freud a avut 2 teorii ale anxietatii (1917 și respectiv 1926) în care a descris anxietatea ca un fenomen din viața cotidiană și ca o modalitate de a explica nevrozele. Anxietatea cotidiană este anxietatea realistă care se refera la obiecte reale, fiind descrisă mai mult ca frică decat ca anxietate. Anxietatea nevrotică poate sa ia forma fobiei sau poate să fie implicată într-un atac de panică.

În prima sa formulare a teoriei, Freud descria anxietatea ca pe un libido transformat, transformarea producându-se prin represie. Deci, dacă o persoană este constrânsă să nu acționeze conform impulsurilor sexuale prin represie, rezultă anxietatea. Anxietatea generată produce apoi simptome care, la randul lor, vor stopa dezvoltarea unui nivel mai ridicat de anxietate.

În cea de a doua formulare a teoriei, Freud inversează legatura anxietate – represie și vede represia ca pe o consecință a trairii anxietății. În acestă teorie, anxietatea este un semnal de la ego despre pericolul potențial sau real. Sentimentul neplăcut al unei amenințări provoacă anxietate care, la randul ei, duce la represie ca o modalitate de a scapa persoana de pericol.

În ambele teorii, rolul central îl ocupă evitarea suprastimulării, dar în teoriile anterioare preocuparea principală reprezenta anxietatea automată care rezulta din trauma nașterii și experiențele nou-născutului imediat după naștere. Aceste puncte se reflectă în teorii ulterioare. Ambele teorii ale lui Freud au 3 puncte în comun referitoare la anxietate: un sentiment neplăcut, un process de eliminare și percepția fenomenului implicat în această eliminare. Evenimentele pe care Freud le considera relevante în dezvoltarea a ceea ce el considera anxietate primară (de la naștere) sunt: trauma nașterii, posibila pierdere a mamei, impulsuri incontrolabile sau amenințări care se pot intampla în această perioadă și frica castrării. Din cauza acestor evenimente, aparatul mental este inundat și coplesit, persoana se simte neajutorată și pasivă și experiențele emoționale ale anxietății urmează în mod automat. Deci, în concepția lui Freud, anxietatea este ori moștenită, ori învățată la naștere, dar, ulterior, poate fi influențată de alți factori. În opinia lui, alte tipuri de anxietate cum ar fi frica, diferă de anxietatea primară prin modul în care aceasta se manifestă.

În context psihanalitic, anxietatea devine un aspect semnificativ în operarea într-un mediu amenințător și este necesară pentru dezvoltarea unui comportament nevrotic. Psihanaliști ulteriori precum Sullivan (1953) pun un accent mai ridicat  pe mediul social decât pe separarea timpurie, altfel teoria fiind similară. Sullivan considera anxietatea un fenomen mai degrabă social și interpersonal decât unul intrapsihic. Totusi, teoreticieni precum Bowlby (1973) fac un compromis și pun accentul pe relatia cu mama, argumentând că aceasta este bazată pe percepția lipsei mamei.

Cu toate că teoria lui Freud asupra anxietății menține aceeași tradiție psihanalitică ca și restul lucrărilor sale, poate fi conceptualizată puțin diferit. Izard (1977) sugerează că poate fi caracterizată având ca bază funcțiile adaptative ale anxietății și fiind dependentă de procesele cognitive care fac parte din procesul individual de învățare și evaluare.

1.3.3. Teoria învățării

Teoriile anxietății care provin din domeniul învățării derivă din studiile lui Pavlov și Watson. Indiferent de formă, principala lor funcție este să explice pedeapsa. Argumentul este că organismul învață să evite stimuli neplăcuți folosind un mecanism mediator, care poartă numele de frică sau anxietate. Condiționarea clasică se referă la asocierea repetată a unui stimul neutru cu o experiență de evitare, asociere care duce la apariția stării de anxietate, ajungând să fie asociat cu experiența de evitare și dobândind capacitatea de discriminare a unei reacții similare cu anxietatea. (Edelmann, 1992) Răspunsul condiționat reprezintă frica sau anxietatea (acești doi termeni sunt considerați unul și același de către teoreticienii acestui domeniu) și este văzut ca fiind format printr-un proces al condiționării clasice.

In general, aceste tipuri de teorii susțin că amenințarea unui posibil disconfort, o creștere în unități primare sau suprastimulare, duc la anxietate doar dacă conțin componente independente. Odată stabilită, anxietatea poate funcționa ca unitate secundară și poate stabili un comportament nou prin reducerea unităților. Un răspuns emoțional condiționat poate să interfereze cu comportamentul desfășurat în momentul respectiv. Teoreticienii care au dezvoltat această perspectivă au fost Mowrer (1953) și Dollard și Miller (1950). Pentru Mowrer, anxietatea este o formă particulară a fricii, când sursa fricii este vagă sau reprimată.

Frica este învățată pentru că poate să fie asociată cu stimuli anteriori neutrii și poate să fie motivată și întărită. Anxietatea este construită pe un conflict nevrotic. Având similitudini cu teoria psihanalitică, teoreticienii învățării văd sursa conflictelor nevrotice în copilărie, conflicte care duc la anxietate la maturitate, fără să precizeze, însă, cum apare represia. Această perspectivă susține că anxietatea este învățată și că odată învățată, încurajează comportamentul dezadaptativ.

Staats și Eifert (1990) explică anxietatea prin prisma a două idei principale: baza anxietății este un răspuns emoțional central și anxietatea poate fi dobândită printr-o condiționare aversivă sau prin limbaj. Din punctul lor de vedere nu este necesar ca cineva să aibă o experiență traumatică pentru a dezvolta o fobie. Aceasta poate să aibă loc printr-o emoție negativă doar rostind un cuvânt care să fie asociat cu o situație, așa cum este cazul gândurilor negative și a cuvintelor care sunt asociate cu imaginile din panică.

Hans Eynseck a dezvoltat teoria învățării în anxietate bazându-se pe teoria personalității. Aceasta depinde de 2 mari dimensiuni: extraversie-introversie și nevrotism. În teoria învățarii, individul nevrotic este sensibil în mod particular la stimuli care provoacă anxietatea, această sensibilitate fiind bazată pe sistemul nevros central. Deci, din această perspectivă, tendința către anxietate este moștenită. Cu toate acestea, anxietatea poate fi învățată. Evenimentele traumatice conduc către frica necondiționată, dar care poate deveni condiționată, având ca rezultat noi stimuli care pot să aibă răspunsuri dezadaptative ale anxietății. În acest caz, anxietatea este vazută ca frică condiționată.

Eynseck spune, de asemenea, că anxietatea poate să mai aibă încă o fază. O persoană poate moșteni o dereglare între gradul de excitație și inhibiție. Dacă aceasta împinge persoana să fie influențată de învățarea socială, atunci persoana devine introvertă, ceea ce duce la un nivel mai ridicat al anxietății, precum și la altor emoții, cum ar fi vina.

Din perspectiva lui, anxietatea este în parte moștenită și în parte învățată. În ceea ce priveste învățarea, aceasta depinde, în primul rand, de frica condiționată și, în al doilea rand, de sistemul nervos. Teoria lui stă la baza teoriei fiziologice a lui Gray.

1.3.4. Teoria fiziologică a anxietății

Teoriile fiziologice și neurofiziologice ale anxietății sunt bazate pe expunerea părților din sistemul nervos central care ar putea fi implicate în emoții, în general, și pe frică, panică, antietate, în particular. Aceste teorii cu baza fiziologică au ca punct de pornire modelul psihologiei umane și consideră că anxietatea implică anumite părți ale sistemului nervos central.

Unii teoriticieni, cum ar fi Eynseck, susțin că există o legătură între învățare și fiziologie în ceea ce privește anxietatea, iar alții fac o legătură între cogniție și fiziologie, cum ar fi Ohman.

Gray (1982, 1987) face o conceptualizare extensivă a fricii și include anxietatea în aceasta, având ca bază teoriile învățării ale lui Eynseck. El consideră că sistemul de inhibiție comportamentală stă la baza anxietății, spre deosebire de Panksepp (1982) care consideră că anxietatea face parte din sistemul luptă/fugă. Există un contrast între cele două opinii: anxietatea implică supresia răspunsului de la sistemul de inhibiție comportamentală și este mediată de circuitele hipotalamice (în cazul fugii). Gray susține că sistemul de inhibiție comportamentală suprimă orice comportament care ar avea un potențial răspuns neplăcut. Acest lucru se întâmplă doar dacă există un alt sistem care să medieze amenințarea.

Gray vorbește despre un sistem septal hipocampal ca fiind baza anxietății (și a altor emoții) și, în particular, ca fiind o interfață între emoție și cogniție. Teoria sa depinde, în parte, de analiza sa asupra cercetărilor efectuate pe medicamentele antianxiogene și este de părere că leziunile în regiunea septo-hipocampală au efecte similare.

1.3.5. Teoria fenomenologică a anxietății

Teoriile fenomenologice și existențiale ale anxietății au ca origine lucrările lui Kirkegaard de acum 150 de ani (1844). Anxietatea este văzută ca o stare naturală a persoanei și consideră că dezvoltarea și maturitatea depind de libertate, care, la rândul lor, depind de capacitatea persoanei de a fi conștient de oportunitățile vieții. Aceste posibilități implică prezența anxietății. Ea este parte integrală din trăirea posibilităților și fiecare alegere o implică.

Kirkegaard a făcut o distincție între frică și anxietate, considerând frica un obiect specific și anxietatea ca fiind independentă de orice obiect. Anxietatea se dezvoltă doar după ce individul autoconștientizează că trebuie să se protejeze. O persoană fricoasă se îndepărtează de obiectul temut, în timp ce o persoană anxioasă este în conflict și nesigur. Pentru o dezvoltare armonioasă, persoana trebuie să confrunte anxietatea.

Fischer (1970) a încercat să integreze toate celelalte teorii dinaintea sa și a făcut una singură care are cinci componente:

Există o identitate care ia forma unei cumpene în decursul vieții. Dacă oricare dintre aceste cumpene este aflată în pericol, apare anxietatea.

Există o lume formată dintr-o rețea de relații pentru fiecare cumpănă. Dacă orice din această lume pare insuportabil și, deci, lumea devine amenințată, apare anxietatea.

Există o motivație în care lumea și identitatea persoanei este perpetuată.

Există o acțiune care este implicată în atingerea cumpenei și care exprimă ființa.

Există o abilitate care reprezintă evaluarea trăită a unei competențe nesigure.

În opinia lui, anxietatea reprezintă atât trăirea propriei anxietății, cât și pe a celor din jur.

Ceilalți teoreticieni, în schimb, consideră că teoria lui este vagă, cu toate că este experiențială sau fenomenologică și că nu a reușit să integreze toate celelalte teorii, așa cum și-a dorit.

1.4. Anxietatea în mediul aeronautic

Literatura de specialitate în domeniul aeronautic nu este suficient de dezvoltată, existând destul de puține informații și cercetări referitoare la expunerea personalului navigant la factorii de stres sau rezultatele acestor expuneri. Cu toate acestea, este consemnat faptul că pasagerii observă că însoțitoarelor de zbor și piloților nu le sunt recunoscute eforturile pe care le depun pentru siguranța și securitatea pasagerilor, fapt care le poate cauza ulterior anxietate. Aceste roluri includ un răspuns imediat la urgențe medicale și menținerea vigilenței în cabină pentru activități care pot în mod accidental sau deliberat să amenințe siguranța pasagerilor și a personalului de bord.

Cele mai multe cercetări publicate în acest domeniu sunt bazate pe incidente critice de zbor și elemente de stres fizic, cum ar fi: zgomot, vibrații, spațiu de muncă limitat. Anxietatea, fobia de zbor și stresul posttraumatic au fost raportate în rândul echipajului de zbor după incidente pe parcursul zborului (Dyregrov și colab., 1992; Marks și colab., 1995). Chiar și în absența acestor incidente, o treime din echipajul de zbor (37%) acuza simptome de anxietate înainte de decolare. (Smolensky et al, 1982)

Cercetarea efectuată de către Suvanto și Ilmarinen (1989) subliniază faptul că solicitările fizice și psihice sunt o sursă de stres și anxietate, incluzând necesitatea de a vorbi o limbă străină, nevoia de a lua decizii rapide și importanța educației și a experienței profesionale pentru a avea rezultate optime la locul de muncă.

Un studiu efectuat în Italia în anul 2002 sugerează că absența îndelungată din mediul familial poate să aibă efecte negative asupra relațiilor interpersonale și că însoțitoarele de zbor acuză sentimente de izolare și singurătate, adică simptome ale anxietății. (Ballard et al, 2002)

Fobia de zbor are ca indicatori anxietatea generalizată și anxietatea legată de performanță atât la piloți, cât și la însoțitoarele de zbor, în opinia lui Bor (2004).

Programul de lucru al echipajului de zbor și cerințele înalte la care este supus, au creat, inevitabil, un conflict semnificativ între cerințele muncii și obligațiile familiale. Greenhaus și Beutell (1985) susțin că conflictul muncă/familie poate fi grupat în 3 categorii:

Conflictul bazat pe timp: are loc din cauza constrângerilor la care este supus echipajul pentru a-și îndeplini atât obligațiile familiale, cât și pe cele de la locul de muncă;

Conflictul bazat pe solicitare: din cauza efortului pe care individul trebuie să il depună atât în familie, cât și la locul de muncă;

Conflictul bazat pe comportament: cauzat de comportamentul discordant adoptat în ambele domenii.

Geurts, Rutte și Peeters (1999) au descoperit că conflictul muncă/familie apare din cauza unei incompatibilități între rolurile familiale și rolurile profesionale, ducând la anxietate.

Echipajul de zbor este expus la un mediu în care există constant o sursă de pericol. Anxietatea poate să fie trăită de către toți, însă unii pot să ajungă în postura de a nu-și mai putea îndeplini sarcinile. Aceasta este deseori însoțită de teamă conștientizată, tensiune musculară și agitație. (Aitken, 1972)

În timpul zborurilor, o însoțitoare de zbor servește 15-20 de pasageri în medie și cerințele slujbei, inclusiv interacționarea cu pasageri agresivi sau nepoliticoși, program prelungit într-un spațiu restrâns cu o umiditate scăzută și expunerea la anumite nivele de radiații, cauzează, de multe ori, niveluri mai mari de anxietate și stres.

CAPITOLUL 2. OBIECTIVELE ȘI IPOTEZA CERCETĂRII

2.1. Obiectivele cercetării

Proiectul de față va avea ca obiectiv general:

Să identifice gradul de anxietate la nivelul unei companii aeronautice.

Obiectiv specific:

Să identifice nivelul anxietății echipajului de zbor față de persoanele aflate la sol din cadrul companiei aeronautice.

2.2. Ipoteza cercetării

Ne așteptăm ca nivelul anxietății persoanelor din cadrul echipajului de zbor să fie mai ridicat față de cel al persoanelor aflate la sol.

CAPITOLUL 3. METODOLOGIA CERCETĂRII

Metoda

3.2. Participanți

Pentru realizarea acestui proiect, propunem 2 grupuri:

Grupul experimental- format din 40 de subiecți din care 20 bărbați și 20 femei, cu vârste cuprinse între 25 și 45 de ani, pregătire școlară medie și superioară, care alcătuiesc echipajul de zbor în cadrul companiei.

Grupul de control- format din 40 de subiecți din care 20 bărbați și 20 femei, cu vârste cuprinse între 25 și 45 de ani, pregătire școlară medie și superioară, care alcătuiesc personalul de la sol.

3.3. Instrumentele cercetării

Pentru realizarea studiului va fi utilizat instrumentul de măsurare a anxietății: State-Trait Anxiety Inventory (STAI)- creat de Charles Spielberger, R.L.Gorsuch și R.E. Lushene. (anexa 1)

3.3.1. State-Trait Anxiety Inventory (STAI)

Charles Spielberger este cel care împreună cu R.L. Gorsuch și R.E. Lushene au creat, în 1983, acest test ca formă de măsurare a anxietății, atât în practică, cât și în cercetare.

STAI, forma Y, este un test psihologic de autoevaluare, ceea ce înseamnă ca subiectul răspunde pe baza propriilor percepții, bazat pe o scală Likert cu 4 trepte și conține 40 de itemi. Cele 40 de întrebări sunt împărțite în două formulare diferite, fiecare cuprinzând câte 20 de itemi, primul măsurând anxietatea ca stare, iar cel de-al doilea anxietatea ca trăsătură.

Anxietatea ca stare se referă la modul în care subiectul se simte în preajma unui pericol perceput, acest tip de anxietate fiind considerat temporar și poate fi definit ca frică, neîncredere, disconfort și stare de nervozitate. Treptele pe scală Likert sunt: 1- deloc, 2- puțin, 3- destul, 4- foarte mult. Exemple de itemi când anxietatea este prezentă: „mă simt nervos”, „mă simt confuz”, „mă simt îngrijorat” și când anxietatea este absentă: „mă simt relaxat”, „mă simt încrezător”, „mă simt mulțumit”.

Anxietatea ca trăsătură poate fi definită ca sentiment de îngrijorare sau stres, simțit de subiect în viața cotidiană, rezumându-se la situații tipice din ambient și măsurând gradul de anxietate ca trăsătură generală. Treptele pe scală Likert sunt: 1- aproape niciodată, 2- cateodată, 3- deseori, 4- aproape întotdeauna. Exemple de itemi când anxietatea este prezentă: „nu am încredere în mine”, „mă simt nervos și agitat”, „ma simt neadaptat” și când este absentă: „sunt mulțumit”, „sunt fericit”, „mă simt încrezător”.

Cu toate că nu are un timp de răspuns impus subiecților, media acestuia este de 10-15 minute, iar metoda de administrare creion-hartie este cea recomandată. Cadrul de desfășurare trebuie să fie unul fără factori perturbatori, iluminat adecvat. Testul poate fi administrat individual sau în grup, iar în cazul în care vreuna dintre persoane consideră, din varii motive, că nu ar putea să ofere un răspuns valid, testarea trebuie amânată.

Subiecți sunt rugați de către psihologul care administrează testul să specifice inainte de completarea acestuia care este intensitatea sentimentelor din momentul respectiv, în cazul anxietății ca stare și a sentimentelor în general, în cazul anxietății ca trăsătură.

Scorurile se pot încadra între 20 și 80. Cu cât un scor este mai mare, cu atât anxietatea este mai mare. Un scor mai mare de 55 al anxietății ca stare sugerează existența unor simptome clinice.

3.4. Procedura de cercetare

Participanții la cercetare vor fi aleși aleator, fără să le fie impuse vreun fel de condiții. Ei vor fi înștiințați și asigurați de confidențialitatea datelor, precum și de faptul că se pot retrage oricând din participarea la cercetare, fără niciun fel de preaviz prealabil sau repercursiune. Pe grupe de câte 10 subiecți, participanții de la sol vor fi introduși într-o încăpere, li se vor înmâna chestionarele și li se va citi instructajul de la fiecare chestionar în parte înainte de începerea completării acestora. Pentru chestionarul STAI, instructajul este următorul: „În cele ce urmează, sunt redate diferite descrieri ale unor stări sufletești. Vă rugăm să citiți cu atenție fiecare descriere în parte și să încercuiți din partea dreaptă a descrierii cifra care corespunde cu modul în care vă simțiți în acest moment. Vă reamintim că nu există răspunsuri bune sau rele. Nu vă gandiți foarte mult la răspuns, primul răspuns care vă vine în minte este cel corect.”. După completarea chestionarelor de către subiecți, acestea vor fi strânse de către cercetător pentru interpretare.

În ceea ce privește echipajul de zbor, aceștia nu vor putea fi testați simultan din cauza diferențelor inevitabile de program de lucru. Așadar, ei vor fi rugați să participe la cercetare înainte de zborul fiecărui echipaj. Situația ideală ar fi cea în care s-ar stabili o întalnire cu toți subiecți pentru a fi economisit timpul, la fel ca în cazul celorlalți subiecți. Se reia procedura de informare a drepturilor și a instructajului, precum și cea de colectare a chestionarelor, exact ca și la subiecți de la sol.

Subiecți vor fi informați, de asemenea, ca au dreptul de a afla rezultatele cercetării și că dacă doresc, pot fi contactați prin e-mail pentru aceasta.

CAPITOLUL 4. REZULTATELE CERCETĂRII

4.1. Rezultate așteptate

Pentru prelucrarea și interpretarea rezultatelor, propunem ca indicator statistic testul t pentru eșantioane independente.

Testul t pentru eșantioane independente este folosit pentru testarea semnificației diferențelor dintre mediile aceleiași variabile dependente măsurate pe două grupuri, grupuri formate din subiecți diferiți. În cazul nostru, pentru testarea diferenței dintre media scorului la o scală de anxietate a personalului aeronautic și a personalului de la sol, scorul la anxietate este variabila dependentă, măsurată pe scală cantitativă (interval/raport) și mediul de educare este variabila independentă, exprimată pe scală nominală dihotomică (echipaj de zbor/personal de la sol).

Pentru menținerea unui nivel acceptabil pentru puterea testului, fiecare grup pe care îl comparăm necesită un anumit volum, în scopul unei puteri suficiente pentru a detecta diferențele și, concomitent, un nivel mediu-ridicat al mărimii efectului (VanVoorhis&Morgan, 2001). Pentru realizarea acestui fapt sunt necesari cel puțin 30 de subiecți în fiecare celulă (celulă definită prin categoriile variabilei independente) pentru garantarea unei puteri de 0,8, adică nivelul minim acceptat pentru un studiu. În cazul în care se compară mai puține grupuri este necesară utilizarea mai multor subiecți în fiecare grup. (Cohen, 2013)

Astfel, o putere acceptabilă a testului în care sunt comparate mediile a 2 grupuri independente, trebuie utilizați minimum 60 de subiecți, câte 30 pentru fiecare grup. Mai mult decât atât, cu cât mărimea efectului la care se așteaptă cercetătorul este mai mică, cu atât trebuie să crească numărul subiecților, pentru a fi garantată o valoare corespunzătoare a puterii testului. (Aron&Aron, 2012)

Datele obținute vor fi introduse în tabela de date SPSS, care va conține atât variabila dependentă de tip numeric, cât și variabila independentă de tip nominal, cu cele două valori, care depind de apartenența la primul grup sau la cel de-al doilea. Variabila independentă poate să fie cea de tip „string”, adică grupurile să fie codificate cu valori de tipul „A” și „B” sau cea de tip numeric, cu codificarea general acceptată 1 și 2. Pentru proiectul de față propunem a doua variantă de codificare, așa cum se poate observa în fig.1 (valorile introduse pentru variabila anxietate sunt pur aleatorii, doar pentru exemplificare).

Ca procedură, se vor face următorii pași în programul SPSS: Statistics- Compare Means- Independent Samples T Test.

Fig.1. Definirea grupurilor

În caseta principală se va trece variabila dependentă (anx) în lista Test Variable(s) și variabila independentă (grup) în zona Grouping Variable. După realizarea acestui pas, programul va atașa automat variabilei dependente două semne de întrebare pentru a sugera necesitatea introducerii valorilor care definesc cele două grupuri. Se va apăsa butonul Define Groups, care deschide caseta secundară Define Groups, unde se vor introduce valorile care definesc cele două grupuri comparate, fără ca ordinea lor să aibă vreo relevanță. Se va acționa butonul Continue, în urma căruia caseta principală va deveni completă, urmând să fie apăsat butonul OK pentru a se efectua testul.

Fig.2. Definirea variabilelor

Fig.3. Testul t

În primul tabel, Group Statistics, se va afla statistica descriptivă a celor două grupuri, programul descriind grupurile cu etichetele valorilor. Dacă ele nu ar fi fost definite, atunci în loc de „echipaj de zbor” și „personal de la sol” ar fi aparut 1 și 2.

Cel de-al doilea tabel, Independent Samples Test, va conține, pe prima linie, rezultatele de la testul t pentru cazul asumării omogenității varianței (Levene’s Test for Equality of Variances) și pe a doua linie, rezultatele testului t în condițiile în care condiția de omogenitate a varianței celor 2 grupuri nu ar fi întrunită. În cazul în care pe prima linie p (Sig) va fi > de 0,05, atunci rezultatul testului t va fi citit de pe această linie. Dacă p va fi < sau = cu 0,05, rezultatul testului t se va citi de pe a doua linie.

Ne așteptăm să obținem diferențe semnificative din punct de vedere statistic între rezultatele obținute de subiecții echipajului de zbor (grupul experimental) și cele obținute de subiecții personalului de la sol (grupul de control).

CAPITOLUL 5. CONCLUZII

Proiectul de față propune ca temă pentru cercetări ulterioare descoperirea nivelului de anxietate în cadrul unei companii aeronautice. Ca obiectiv specific, propune identificarea nivelului anxietății echipajului de zbor față de persoanele aflate la sol din cadrul companiei aeronautice și are ca ipoteză prezumția că nivelul anxietății persoanelor din cadrul echipajului de zbor să fie mai ridicat față de cel al persoanelor aflate la sol.

Pentru realizarea studiului sunt propuse două variabile, una dependentă (anxietatea) și două independente (nivelul de educație al echipajului de zbor și al personalului de la sol) și 2 grupuri: unul experimental (echipajul de zbor) și unul de control (personalul de la sol). Ca metodă, se va folosi inventarul de anxietate ca stare și trăsătură, creat de Spielberg. Din punct de vedere statistic, se va utiliza testul t pentru eșantioane independente.

În literatura de specialitate există cercetări care sprijină proiectul de față prin rezultatele avute. Astfel, cercetarea realizată de MacDonald et al (2003) a avut ca concluzii următoarele: 3 dintre variabilele independente ale studiului său au avut rezultate semnificative: indicele de masă corporală a avut p≤0.01, suportul managerului a avut p≤0.01 și conflictul dintre rolul familial și cel profesional a avut p≤0.0001, corelate cu variabila dependentă „anxietatea”. Mai specific, există o legătură pozitivă între indicele de masă corporală ridicat și anxietate (din cauza cererilor companiilor și ale preconcepțiilor pasagerilor despre însoțitorii de bord, aceștia prezintă simptome de anxietate în legătură cu greutatea lor); există o corelație puternică între anxietate și oboseală, depresie, stres perceput și furie (de exemplu, oboseala și anxietatea sunt corelate prin impactul direct al programului însoțitorilor de zbor asupra ritmului biologic și social; deficitul de somn se acumulează și în timpul liber aceștia preferă să doarmă în loc să iasă și să socializeze); însoțitoarele de zbor cu copii de vârstă preșcolară sunt predispuse să aibă dificultăți în a avea un echilibru între cerințele locului de muncă și îndatoririle familiale, acest fapt fiind asociat cu anxietatea, furia și stresul perceput.

Aitken (1972) a realizat un studiu prin care a încercat să măsoare anxietatea piloților utilizând 3 variabile: teama, tensiune musculară și agitație, sugerând importanța acestora deoarece nu fusesră folosite în nicio altă cercetare până la momentul respectiv. Rezultatele acestuia au fost următoarele: scorurile la teamă au fost mici în cadrul zborurilor normale, în timp ce tensiunea musculară a avut scoruri mai ridicate odată cu creșterea complexității muncii efectuate; scorurile la teamă și tensiune musculară au fost mai ridicate în cazul unei urgențe și cele mai ridicate în cazul unei posibile unei posibile discuții într-o limbă străină cu pasagerii; aterizarea este, probabil, cea mai periculoasă dintre fazele zborului, dar, cu toate acestea, echipajul a raportat o eliberare a anxietății și, implicit, a tensiunii musculare.

Un alt studiu comparativ între însoțitoarele de zbor și asistente, efectuat în Islanda de către Sveinsdottir et al (2007), are ca rezultate următoarele: însoțitoarele de zbor au avut rezultate semnificativ mai mari în ceea ce privește simptomele de anxietate, stres și epuizare decât asistentele (p<0.05); însoțitoarele de zbor au raportat probleme gastrointestinale și simptome de gripă mai frecvente decat asistentele (prin somatizarea anxietății); în comparație cu asistentele, însoțitoarele de zbor au raportat o mai mare nesiguranță a locului de muncă și o muncă fizică mai dificilă, cauzându-le anxietate.

Ballard et al (2006) a realizat o cercetare pe echipajul de zbor italian, pe 2071 de subiecți, având ca rezultate: distressul, incluzând anxietatea, a fost mult mai prevalent în grupul actualelor însoțitoare de zbor decât în grupul celor care își încheiaseră cariera deja; distresul a fost asociat cu autopercepția unei stări de sănătate precare și suportul social. Același cercetător citează un raport nepublicat de către Instituto Superiore di Sanita, Roma, în urma căruia 222 de membrii ai echipajului de zbor au fost examinați în 2001, diagnosticul cel mai frecvent în cadrul însoțitoarelor de zbor fiind depresia și anxietatea (49%), însoțitorii de zbor având o prevalență a acestora de 22% și piloții, de 7%.

Astfel, așa cum arată și studiile anterioare, există o mai mare probabilitate ca echipajul de zbor al unei companii aeronautice să prezinte mai multe simptome ale anxietății decât personalul de la sol. Ne așteptăm ca ipoteza avansată în cadrul proiectului nostru să se confirme, respectiv ca nivelul anxietății persoanelor din cadrul echipajului de zbor să fie mai ridicat față de cel al persoanelor aflate la sol. Cu toate acestea, pentru o afirmare cu precizie a acestui fapt, sunt necesare mult mai multe studii și cercetări. Proiectul de față dorește să reprezinte un punct de plecare pentru acestea și să-și aducă contribuția prin informațiile redate.