Masuri DE Protectie A Copilului
Cuprins
SIGLE ȘI ABREVIERI
Abrevierea Cărților Biblice
Altel sigle și abrevieri
INTRODUCERE
CAPITOLUL i: Portretul și educația copilului în Biblie
PARTEA i: Copilul în Vechiul Testament
1. Copilul în familie
1.1. Nașterea și numele
1.2. Circumcizia
1.3. Adopția
1.4. Succesiunea și moștenirea
2. Educația copilului
2.1. Tandrețea și stima
2.2. Metodele și conținutul educației
PARTEA A ii-A: Copilul în Noul Testament
3. Evangheliile copilăriei
3.1. Familia din Nazaret
3.2. Prezentarea lui Isus la templu
3.3. Isus în templu
3.4. Anii ascunși de la Nazaret
Concluzie
CAPITOLUL II: De la mediul familial la instituțio-nalizare
1. Cadrul istoric
1.1. Instituționalizarea – un răspuns la problemele sociale ale urbanizării
1.2. Instituționalizarea – un răspuns la războaie și dezastre
2. Definiții și termeni
3. Necesitățile copilului
3.1. Dragoste și securitate
3.2. Experiențe noi
3.3. Încurajare și apreciere
3.4. Responsabilitate
3.5. Copiii cu nevoi speciale
4. Privarea de nevoi, un pas spre abandon
4.1. Deprivarea de părinți
4.2. Cauzele abandonuluii
CAPITOLUL III: Fenomenul abuzului
1. Definirea și analiza fenomenului de abuz
2. Nivelurile și factorii abuzului
2.1. Abuzul în familie
2.2. Abuzul în instituțiile de ocrotire
3. Semnele și consecințele abuzului
3.1. Efectele instituționalizării copiilor
3.2. Consecințele abuzului
3.3. De ce nu vorbesc victimele
CAPITOLUL IV: Măsuri de protecție a copilului
4.1. Răspunderea civilă
4.2. Răspunderea contravențională
4.3. Răspunderea Autorităților Administrației Publice
4.3.1. Rolul asistentului social
4.4. Răspunderea penală
4.5. Protejarea imaginii copilului în presă
4.5.1 Studiu de caz
CONCLUZIE
Anexa
BIBLIOGRAFIE
SIGLE ȘI ABREVIERI
1. ABREVIEREA CĂRȚILOR BIBLICE
1.1. VECHIUL TESTAMENT
Gen – Cartea Genezei
Ex – Cartea Exodului
Lev – Cartea Leviticului
Num – Cartea Numerilor
Dt – Cartea Deuteronomului
Ios – Cartea lui Iosue
Jud – Cartea Judecătorilor
Rut – Cartea lui Rut
1Sam – Cartea întâi a lui Samuel
2Sam – Cartea a doua a lui Samuel
1Rg – Cartea întâi a Regilor
2Rg – Cartea a doua a Regilor
1Cr – Cartea întâi a Cronicilor
2Cr – Cartea a doua a Cronicilor
Esd – Cartea lui Esdra
Neh – Cartea lui Nehemia
Tob – Cartea lui Tobia
Idt – Cartea Iuditei
Est – Cartea Esterei
1Mac – Cartea întâi a Macabeilor
2Mac – Cartea a doua a Macabeilor
Iob – Cartea lui Iob
Ps – Cartea Psalmilor
Prov – Cartea Proverbelor
Qoh – Cartea lui Qohelet (Ecleziastul)
Ct – Cartea Cântarea Cântărilor
Înț – Cartea Înțelepciunii
Sir – Cartea lui Ben Sirah (Ecleziasticul)
Is – Cartea profetului Isaia
Ier – Cartea profetului Ieremia
Lam – Cartea Lamentațiunilor (Plângerile lui Ieremia)
Bar – Cartea profetului Baruh
Ez – Cartea profetului Ezechiel
Dan – Cartea profetului Daniel
Os – Cartea profetului Osea
Il – Cartea profetului Ioel
Am – Cartea profetului Amos
Abd – Cartea profetului Abdia
Iona – Cartea profetului Iona
Mih – Cartea profetului Mihea
Nah – Cartea profetului Nahum
Hab – Cartea profetului Habacuc
Sof – Cartea profetului Sofonia
Ag – Cartea profetului Aggeu
Zah – Cartea profetului Zaharia
Mal – Cartea profetului Malahia
1.2. NOUL TESTAMENT
Mt – Evanghelia după sfântul Matei
Mc – Evanghelia după sfântul Marcu
Lc – Evanghelia după sfântul Luca
In – Evanghelia după sfântul Ioan
Fap – Faptele Apostolilor
Rom – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani
1Cor – Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni
2Cor – Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni
Gal – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni
Ef – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni
Fil – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni
Col – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni
1Tes – Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni
2Tes – Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni
1Tim – Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Timotei
2Tim – Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei
Tit – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Tit
Flm – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filemon
Evr – Scrisoarea către Evrei
Iac – Scrisoarea sfântului apostol Iacob
Iud – Scrisoarea sfântului apostol Iuda
1Pt – Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru
2Pt – Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru
1In – Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan
2In – Scrisoarea a doua a sfântului apostol Ioan
3In – Scrisoarea a treia a sfântului apostol Ioan
Ap – Cartea Apocalipsului
2. ALTE SIGLE ȘI ABREVIERI
art. cit. articol citat
cf. Confer
ebr. ebraică
Ibid. ibidem
Idem idem
op. cit. opera citată
n. nota
p. pagina
pp. paginile
ss. următoarele
trad. rom traducere îm limba română
vol (l). volumul (-ele)
2.1. REVISTE, DICȚIONARE, LEXIC, COLECȚII DE TEXTE
CBC Catehismul Bisericii Catolice
CV II Conciliul Ecumenic Vatican II
DB Dictionnaire Biblique
DCB Dicționar cultural al Bibliei
VTB Vocabular de Teologie Biblică, Dufour- Leon X., 1988 .
2.2. ALTE PRESCURTĂRI
ITRC Institutul Teologic Romano – Catolic Iași
ARCB Arhiepiscopia Romano-Catolică de București
IBMBOR Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
Capitolul I
Portretul și educația copilului în Biblie
Partea întâi
Copilul în Vechiul Testament
Situația copilului din mediul israelit nu ar putea fi precizată decât pe baza unor texte juridice datate în mod riguros. Istoria „poporului lui Dumnezeu” se desfășoară pe o perioadă mai mare de două mii de ani. Chiar dacă fazele succesive ale acestei istorii sunt net determinate, este imposibil, în schimb, să le luăm pe fiecare în parte și să trasăm conturul sau detaliile subiectului nostru. Nu textele sunt cele care ne lipsesc; cărțile canonice ale Vechiului Testament, documentele așa-zis deuteronomice și apocrifele, operele unor rabini sunt tot atâtea indicații ce fac referire la copil. Problema este că de cele mai multe ori aceste texte nu comportă precizia legislației moderne sau pentru ele este greu de stabilit o datare. Prin urmare, va fi dificil să descriem evoluția în detaliu.
Am putea spune că studiul situației copilului din Vechiul Testament se fondează mai curând pe texte narative și anecdotice decât pe cele juridice. Cu siguranță situația copilului nu a fost aceeași din perioada primitivă și cea pastorală, nomadă și patriarhală și până în momentul ocupării Palestinei de către romani cu puțin timp înaintea începerii perioadei creștine.
Nu ne rămâne decât să ne bucurăm de generozitatea textelor care ne pun înainte câteva elemente sigure și constante ce ne ajută să proiectăm marile linii, semnalând acolo unde este cazul schimbările care au avut loc.
Mai întâi voi analiza situația copilului în familie, pentru ca mai apoi să trasez portretul copilului israelit și să precizez elementele educației care i se oferea.
1. Copilul în familie
În mentalitatea israelită copilul era un personaj foarte important; însemnătatea lui simbolică și mistică era profundă.
A aduce pe lume copii și a le da o educație au fost întotdeauna la mare preț în tradiția iudaică. Versetul „creșteți și înmulțiți-vă!” (Gen 1,28) a fost socotit drept prima poruncă pronunțată în Biblie. Talmudul spune că omul fără copii este ca și mort și consideră evitarea intenționată a procreației drept o crimă. Porunca fertilității este însă valabilă numai pentru bărbați și se consideră împlinită atunci când unui om i se nasc doi băieți sau un băiat și o fată. Un bărbat nu se poate căsători cu o femeie sterilă decât dacă și-a îndeplinit deja obligația de a procrea sau dacă are și o altă soție considerată fertilă. O pereche care nu are copii după zece ani de căsătorie trebuie să divorțeze. Dacă femeia este de vină, ea trebuie să renunțe la despăgubirea de bază, înscrisă în contractul de căsătorie. Sterilitatea era interpretată uneori ca rezultatul pedepsei biblice, prin care păcătosul „era tăiat” din rândul poporului.
Unirea dintre un bărbat și o femeie nu are sens decât dacă aceasta se manifestă prin venirea unui copil sau a mai multor copii; el este un dar de la Dumnezeu (Gen 33,5). De aceea sterilitatea, mai ales în cazul femeilor, era considerată o defavoare. Este vorba despre o punere la încercare destul de greu de suportat ce trezea mâhnire și invidie. Să amintim cazul Rahelei, a cărei soră, Leia, a dat naștere mai multor fii, și care i-a spus soțului ei, Iacob: „Dă-mi copii, căci de nu, voi muri” (Gen 30,1). La fel și Ana este invidioasă pe rivala sa Penina și murmură împotriva Celui Veșnic, care a lăsat-o sterilă (1Sam 1,5-8). Prin urmare, sterilitatea este o pedeapsă divină. De partea cealaltă, fecunditatea abundă de bucurie. Cu siguranță s-a întâmplat astfel când Abraham a auzit că urmașii lui vor fi numeroși ca „stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării” (Gen 15,5; 22,17; 26,4). Rebeca a tresăltat de bucurie când a aflat că din ea se vor naște „mii și zeci de mii” (Gen 24,60). Astfel, bărbații și femeile au luat în serios porunca dată primului cuplu din creație: „Creșteți și înmulțiți-vă!” (Gen 1,28).
Apoi textele vorbesc despre bucuria de a avea urmași, deoarece „copiii sunt ca săgețile din casa unui războinic… Binecuvântat este omul care își umple casa de copii” (Ps 127,3-5). „Fiii tăi sunt ca niște vlăstare tinere de măslin împrejurul mesei tale” (Ps 128,3b). Cât despre femeie, ea este „ca o vie roditoare împrejurul casei” (Ps 128,3a). Unele texte par contradictorii, cum ar fi cel din Sir 16,1-3: „Nu pofti o mulțime de copii fără de folos… dacă nu este frica lui Dumnezeu cu ei”. Însă se poate înțelege că este vorba aici despre copii „nepricepuți” (Ier 4,22), „cei răi și nesupuși” (Deut 21,18), „cei nerușinați și cu inima împietrită” (Ez 2,4), „păcătoși” (Sir 41,5). Adică este mai bine să mori fără să fi dat naștere la copii decât să ai urmași păcătoși.
Pentru a putea avea mai mulți copii și pentru a ține cont de riscurile mortalității infantile, în timpurile de la începuturi poligamia era perfect admisă. Iacob nu a fost condamnat pentru că a avut mai multe femei legitime. Poligamia era limitată de mai multe cauze, îndeosebi de numărul rezonabil de copii; monogamia, forța „simbolului conjugal” va sfârși prin a deveni regulă exclusivă.
Descendența pentru un om era necesară; pentru cazul celui care a murit fără să lase urmași s-a instituit leviratul (Dt 25,5-10), prin care fratele defunctului era obligat să asigure urmași acestuia căsătorindu-se cu soția văduvă. Primul fiu din a doua căsătorie purta numele răposatului. Relații sexuale dintre o femeie și cumnatul acesteia erau strict interzise dacă soțul ei era în viață. Pe de altă parte, o soție legitimă sterilă îi putea cere unei slujitoare să dea naștere mai multor fii soțului ei; primul copil al lui Abraham, Ismael, a fost născut din Agar, slujitoarea Sarei, soția lui legitimă (Gen 16). Vom vedea că adopția constituia un mijloc de a compensa privarea de copii legitimi.
Biblia spune că păcatele părinților vor cădea asupra copiilor „până la al treilea și al patrulea neam” (Ex 20,5). Rabinii însă au interpretat această prevedere ca fiind valabilă numai în cazul în care urmașii stăruie pe calea păcatului ca și părinții lor. În schimb, faptele bune ale părinților sunt răsplătite în copii „până la al miilea neam” (Ex 20,5-6).
1.1. Nașterea și numele
În momentul în care l-a născut pe Cain, Eva a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu” (Gen 4,1). Acesta era modul de a recunoaște caracterul divin al nașterii.
Zămislirea și evoluția fătului se desfășoară în mod tainic; mama Macabeilor le-a spus fiile la copii decât să ai urmași păcătoși.
Pentru a putea avea mai mulți copii și pentru a ține cont de riscurile mortalității infantile, în timpurile de la începuturi poligamia era perfect admisă. Iacob nu a fost condamnat pentru că a avut mai multe femei legitime. Poligamia era limitată de mai multe cauze, îndeosebi de numărul rezonabil de copii; monogamia, forța „simbolului conjugal” va sfârși prin a deveni regulă exclusivă.
Descendența pentru un om era necesară; pentru cazul celui care a murit fără să lase urmași s-a instituit leviratul (Dt 25,5-10), prin care fratele defunctului era obligat să asigure urmași acestuia căsătorindu-se cu soția văduvă. Primul fiu din a doua căsătorie purta numele răposatului. Relații sexuale dintre o femeie și cumnatul acesteia erau strict interzise dacă soțul ei era în viață. Pe de altă parte, o soție legitimă sterilă îi putea cere unei slujitoare să dea naștere mai multor fii soțului ei; primul copil al lui Abraham, Ismael, a fost născut din Agar, slujitoarea Sarei, soția lui legitimă (Gen 16). Vom vedea că adopția constituia un mijloc de a compensa privarea de copii legitimi.
Biblia spune că păcatele părinților vor cădea asupra copiilor „până la al treilea și al patrulea neam” (Ex 20,5). Rabinii însă au interpretat această prevedere ca fiind valabilă numai în cazul în care urmașii stăruie pe calea păcatului ca și părinții lor. În schimb, faptele bune ale părinților sunt răsplătite în copii „până la al miilea neam” (Ex 20,5-6).
1.1. Nașterea și numele
În momentul în care l-a născut pe Cain, Eva a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu” (Gen 4,1). Acesta era modul de a recunoaște caracterul divin al nașterii.
Zămislirea și evoluția fătului se desfășoară în mod tainic; mama Macabeilor le-a spus fiilor ei: „Nu știu cum v-ați zămislit în pântecele meu; nu sunt eu cea care v-a dat duh și viață, nu eu v-am întocmit chipul” (2Mac 7,22-23). Iob spune despre sine că a fost plămădit: „Nu m-ai turnat oare ca pe lapte, m-ai îmbrăcat în piele și în carne, m-ai țesut din oase și din vine?” (10,8-11).
Fetusul nu era privit ca un individ decât de către Talmud. Însă nu întâlnim nici un caz de reprobare sau de aprobare a avortului în Vechiul Testament; în general mentalitatea reproba această practică. Dacă în timpul nașterii, femeia este în pericol de moarte, legea evreiască decretează că viața ei este mai importantă decât cea a pruncului nenăscut; se sacrifică deci copilul pentru a salva femeia. Dar dacă trupul copilului este în cea mai mare parte ieșit din uter, se consideră că pruncul este viu și viața lui capătă prioritate față de cea a mamei. Rabinii au interzis posibilitatea ca tatăl să asiste la nașterea fiilor săi.
Greutatea sarcinii și durerile nașterii sunt legi ale naturii, anunțate la sfârșitul relatării căderii celor dintâi oameni ca un blestem (Gen 3,16). Deși comportă un punct de mândrie ironică, o anume indicație ne permite să spunem că femeia israelită, îndeosebi cea viguroasă, dădea naștere cu o relativă rapiditate, spre deosebire de femeile egiptene (Ex 1,19). În special profeții sunt cei care fac aluzie la gemetele femeii din timpul travaliului, la faptul că este cuprinsă de durere, pentru a evoca alte suferințe.
Cu siguranță nașterea avea loc pe genunchii cuiva (Gen 30,3; 50,23; Iob 3,12). Copilul primea îngrijirile elementare ale prunciei și era alăptat de către mama sa uneori până la vârsta de trei ani (2Mac 7,27). Uneori se făcea apel la o doică; Rebeca a avut una (Gen 24,39), numită Debora.
Înțărcarea copilului, în anumite cazuri, este marcată printr-o sărbătorire; nu se poate să trecem cu vederea marele ospăț pe care l-a făcut Abraham când a fost înțărcat fiul său Isac (Gen 21,8). Fiii sunt mai apreciați decât fiicele. La început ele erau cele care se separau de familie pentru a se căsători. Această concepție a fost depășită într-o perioadă în care soțul era cel care îl lăsa pe tatăl său și pe mama sa pentru a merge să se stabilească la familia femeii. Întâlnim această afirmație, intactă, și pe buzele lui Isus (Mc 10,8-9) și în scrierile lui Paul pentru a defini căsătoria creștină (Ef 5,31).
Dintre fii, primul-născut (bekor) era privilegiat; la moartea tatălui acesta avea dreptul la o parte dublă din avere, iar în timpul vieții acestuia el era privilegiat față de frații săi (Gen 43,33). Este foarte important să precizăm care este primul-născut atunci când este vorba despre gemeni; câteva texte dau indicii despre anumite cazuri, cum este cel al lui Esau și al lui Iacob, fiii lui Isac și al Rebecăi (Gen 25,24-26). O anumită legislație decide că primul născut nu este copilul care a ieșit primul din sânul mamei sale, ci, dimpotrivă, ultimul, acesta fiind considerat ca fiind zămislit cel dintâi.
Dreptul celui dintâi născut se putea pierde. Ruben, fiul lui Iacob, l-a pierdut în urma unui fapt grav (Gen 35,22 și 49,3-4), iar Esau l-a cedat lui Iacob în schimbul unei străchini de linte (Gen 25,29-34). Însă există și unele excepții spectaculoase când printr-o decizie divină precisă sunt răsturnate regulile juridice obișnuite: Isac primează înaintea lui Ismael (Gen 21,12), Efraim ia locul lui Manase (Gen 48,13-16).
Numele care i se atribuie copilului trebuie să îmbrace o semnificație profundă. Se credea că numele definește persoana și destinul individului. În cele mai vechi relatări ale creației, bărbatul a primit puterea de a da nume animalelor create înaintea lui, și apoi femeii care a fost creată din el (Gen 2,19-23). Trebuie neapărat să amintim formularea pitorească utilizată în text: „Și Domnul Dumnezeu, care făcuse din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi” (Gen 2,19).
Numele este dat copiilor chiar din momentul nașterii; mai târziu aceasta va avea loc în a opta zi după naștere, o dată cu circumcizia pentru băieți (Lc 1,59; 2,21), iar fetelor, atunci când tatăl este chemat să citească Tora, la sinagogă, în prima săptămână după naștere. În general mama era cea care dădea nume copilului ei. În anumite cazuri și tatăl dă nume copiilor săi: Abraham îl numește pe Ismael (Gen 16,15) și pe Isac (Gen 21,3), Zaharia pe Ioan (Lc 1,63). Prin numele dat unor copii la naștere se încerca să se sublinieze calitatea ce se aștepta de la aceștia. Uneori poreclele deveneau adevărate nume.
Forma ebraică a numelui cuprinde numele persoanei urmat de expresia „fiul sau fiica” tatălui său. De exemplu, Iacob, fiul lui Isac, sau Dina, fiica lui Iacob.
Numele teoforice sunt numeroase. Acestea comportă numele lui Iahve sub diferite forme: Έlîyyâh sau Έlîyyahû = Ilie, Yehôšafât = Iosafat, sau Eliezer și Ismael de la numele El. În epoca greco-romană numele iudaic era dublat de un nume grec sau latin (Salomea-Alexandra, Ioan-Marcu).
Este interesant să notăm că schimbarea numelui presupunea schimbarea vieții sau a destinului, în general în urma unei intervenții divine: Abram devine Abraham („tată a mulțime de popoare”), Sarai devine Sara.
––––––––––––––
1.2. Circumcizia
Se pare că inițial, în Israel ca și la alte popoare orientale, circumcizia era un ritual prenupțial, confirmând căsătoria și apartenența la clan. Vechimea acestui ritual este atestată de faptul că operațiunea de tăiere împrejur se făcea cu ajutorul unui cuțit de piatră (Ex 4,25); mai târziu se vor utiliza instrumente de metal.
Chiar dacă Abraham nu a fost circumscris decât la vârsta de nouăzeci și nouă de ani (Gen 17,24), fiul său Ismael la treispezece ani (Gen 17,25) și probabil Moise n-a fost niciodată tăiat împrejur (Ex 4,24-26), legea și obiceiurile au situat circumcizia în a opta zi de la naștere. Așa au stat lucrurile și în perioada lui Isus (Lc 1,59: Ioan Botezătorul; Lc 2,21: Isus). De obicei tatăl era cel care făcea circumcizia; mai târziu va interveni un medic sau un specialist. Circumcizia se făcea în același timp și din considerente naționaliste și religioase. Iudeul se deosebea prin aceasta, de exemplu, de filisteni. După mărturia lui Herodot circumcizia era practicată și de către fenicienii și sirienii din Palestina. Obiceiul circumcizie a fost întrerupt în timpul anilor din deșert și repus în vigoare după intrarea în țara făgăduită. Mai ales în perioada exilului circumcizia era considerată semnul distinctiv de apartenență la poporul Alianței cu Iahve.
Ceremonia este urmată de o masă festivă. În unele epoci, banchetul se ținea la sinagogă, obicei care se mai întâlnește și astăzi. Iudaismul nu a prescris niciodată circumcizia la femei.
1.3. Adopția
„Fiul meu ești tu, eu astăzi te-am născut!” (Ps 2,7): această frază pare a fi o formulare de adopție, aplicată într-un caz special când Iahve declară filiațiunea divină a unui rege.
Prin adopție se înțelege stabilirea unei relații de filiație între persoane neînrudite biologic.
Oare această metaforă corespundea unei realități juridice concrete? Biblia pare să o admită în anumite cazuri. Legislațiile învecinate ale Israelului cunoșteau un drept al adopției foarte precis și detaliat; acesta este prevăzut în Codul lui Hamurabi. După legea evreiască, o persoană poate să-și asume răspunderea pentru bunăstarea fizică, afectivă și socială a unui copil.
Cei doi copii, Dan și Neftali, pe care slujitoarea Bilha i-a dăruit lui Iacob în locul soției sale Rahela, au primit numele de la acesta din urmă și au fost priviți ca fii naturali (Gen 30,3-8). „A primi pe proprii genunchi” un copil era semnul încuviințării unei filiațiuni. Majoritatea nașterilor aveau loc pe genunchii altei persoane. Aceste cazuri aveau loc de obicei în interiorul aceleiași familii. Este mai dificil să măsurăm efectele juridice ale unei adopții între persoane străine: fiica faraonului l-a tratat pe Moise ca pe un fiu (Ex 2,10), după moartea tatălui ei și a mamei sale, Estera a fost luată de către Mardoheu ca fiică (Est 2,7.15). Și în cel din urmă caz a existat o legătură de paternitate între cel adoptat și noii părinți.
Intenția pe care o mărturisește Abraham de a încredința bunurile sale unui slujitor, în absența urmașilor (Gen 15,3), poate fi interpretată ca voință și, deci, ca o posibilitate legală de a adopta un sclav. Totuși textul nu vorbește explicit despre această adopție. Abraham nu a mai dat curs intenției sale întrucât i s-au născut fii.
Din lipsă de texte precise, putem considera că imaginile care tind să definească raporturile dintre Iahve și Israel reflectă un obicei al adopției (Ex 4,22; Dt 32,6). Un alt exemplu poate fi relația regelui cu Dumnezeu. Adopția despre care vorbim în text nu presupune neapărat adopția unui orfan. Să notăm, totuși, că orfanul trebuia protejat, ca și văduva, străinul și cel sărac (Dt 24,17.19-21).
1.4. Succesiunea și moștenirea
Ca regulă generală, după moartea tatălui dintr-o familie, fiii erau cei care îi moșteneau bunurile iar, dintre fii, cel dintâi născut avea dreptul la o parte dublă din avere (Dt 21,17). Această dispoziție era atât de bine ancorată în mentalitatea israelită încât a devenit o metaforă ce se aplica chiar și în cazul bunurilor nemateriale: când Ilie l-a rânduit profet pe Eliseu acesta din urmă a cerut o parte dublă din duhul lui Ilie (2Rg 2,9). Eliseu se considera ca un fiu al predecesorului său. De obicei averile erau împărțite moștenitorilor de parte masculină. După perioada exilului lucrurile au evoluat și în favoarea femeilor. Este cazul lui Iob care le face părtașe la moștenire pe cele trei fiice ale sale (Iob 42,13-15). Probabil în cazul văduvelor ele erau tutorii legali ai averii până cei copiii mai creșteau.
Cartea lui Ben Sirah (33,20-24) recomandă capului familiei să nu împartă bunuri în timpul vieții sale dar să le distribuie el însuși în ceasul morții.
2. Educația copilului
Personalitatea copilului, la evrei, era foarte mult luată în considerare. Putem spune că un copil era „un privilegiat al lui Dumnezeu”. O evidentă rigoare în educare și instruire oferea posibilitatea de a forma noile generații. Era vorba de aprofundarea unei instruiri clare, bazată pe dreptate și chibzuință, pentru ca copilul, bărbat devenind, să nu cedeze iluziei de a crede că voința sa este dreaptă.
Să luăm în considerare încă de la început faptul că răul cel mai mare este acela că mulți copii au avut de suferit de pe urma invaziilor și a persecuțiilor. Cartea Deuteronomului anunță ca o mare nenorocire venirea unui popor „crunt, care nu va da cinste bătrânului, și nu va cruța pe cel tânăr” (28,49-50). Cartea Lamentațiunilor revine de mai multe ori asupra tabloului înfricoșător cu sugarul „căruia i se lipește limba de cerul gurii din pricina setei” (Lam 4,4), cu „copiii sleiți de puteri care stau pe toate străzile” (2,11-12) și cu „tinerii care s-au poticnit cărând lemne” (5,13), în timp ce „femeile mâncau din rodul pântecelui lor”(2,20).
2.1. Tandrețea și stima
Copiii erau subiecții unei tandreți deosebite. Să notăm afecțiunea pe care o avea Iacob față de Iosif (Gen 37,3), durerea care l-a cuprins când acesta a dispărut (Gen 37,35), când Beniamin a plecat și el (Gen 43,14), pledoaria lui Iuda pentru „acest copil pe care tatăl său îl iubea” (Gen 44,18-34), delicatețea lui Abraham față de Isac într-un moment cu adevărat dramatic (Gen 22,8), atitudinea lui David înaintea îmbolnăvirii și a morții unui fiu născut din Batșeba (2Sam 12,16-23). Se pare că această tandrețe culminează în tabloul pe care îl evocă Ps 131 despre copilul înțărcat, care doarme în brațele mamei sale.
În sens simbolic acest tablou evocă credința liniștită, încrezătoare și de abandonare a celui credincios.
Cu privire la rigorism, copilul trebuia obișnuit să țină cu sfințenie preceptele Legii, mai ales ale Decalogului. Pe de altă parte, „greșeala” unui părinte avea repercusiuni asupra mai multor generații, sub formă de pedepse sau nenorociri. Această mare nedreptate era un handicap considerabil pentru educație. Se crea un dezacord între trei sau patru generații ce erau vizate cu pedepse și celelalte generații care beneficiau de milostivirea divină. Astfel, textul ar sublinia că păcatul este nesemnificativ în comparație cu harurile nesfârșite. Acest lucru îl va sublinia și sfântul Paul spunând că „unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul” (Rom 5,20).
Însă există și o parte optimistă a analizei noastre: de la nașterea sau zămislirea sa, copilul este beneficiarul acestui har fără limite, chiar dacă prezența păcatului îl supune la o luptă dificilă.
Al doilea aspect al rigorii la care era supus copilul era cel cu privire la metodele de educație: „Calul neîmblânzit ajunge nărăvaș, așa și un copil lăsat în voia lui ajunge rău-crescut. Dacă esti drăgăstos cu fiul tău, te va înfricoșa; joacă-te cu el și te va întrista. Nu râde cu el, ca să nu te doară împreună cu el și mai pe urmă să ți se strepezească dinții. Nu-l lăsa în voia lui la tinerețe și nu trece cu vederea greșelile lui. Pleacă grumazul lui la tinereșe și bate-l până este prunc, ca nu cumva, încăpățânându-se, să nu te asculte. Ceartă pe fiul tău și fă-l să lucreze, ca să nu se poticnească întru rușine” (Sir 30,8-13).
Termenul pentru evaluarea educației din această perioadă este mûsar. Acesta desemnează credința, educația și instruirea pe de o parte, și pedeapsa, corectarea, disciplina în sens concre și corporal, pe de altă parte. Frecvența acestui termen cu sens ambivalent riscă puțin să ne facă să uităm că, în lumea iudaică, educația este în realitate sinonimă cu viața și conduita.
Potrivit Pentateuhului, copiii sunt datori să-și cinstească (Ex 20,12) și să-și respecte părinții (Lev 19,3). A-ți cinsti părinții presupune să le asiguri hrana, băutura și posibilitatea de a-și satisface nevoile personale. Respectul înseamnă să nu te așezi pe scaunul părintelui tău și să nu-l contrazici.
A-i învăța pe copii să-și spună rugăciunile în fiecare zi este de multă vreme parte integrantă din educația religioasă, mai întâi acasă, apoi la școală. La evreii practicanți, chiar și copiii foarte mici învață scurte rugăciuni pe care le spun când se trezesc dimineața, și seara, înainte de culcare. Aceste texte cuprind de obicei o binecuvântare adecvată și primele trei versete din Șema.
2.2. Metodele și conținutul educației
După cum am menționat la început, teologia și pietatea condiționează întreaga viață a indivizilor care formează poporul lui Dumnezeu. Această teologie și această pietate își au sursa în Tora și, prin urmare, întreaga educație și instruire constă în cunoașterea și punerea în practică a Torei.
Să adăugăm că virtutea solidarității unește membrii unui popor între ei și generațiile următoare. Tatălui, capului familiei, îi revine rolul de a-i învăța Tora exclusiv pe fiii săi. Fiicele sunt scutite de studiul Torei, chiar și acum aceasta rămânând o problemă controversată. Datoria mamelor era să-și inițieze fetele în treburile din casă specifice femeilor.
Se poate nota, dincolo de rigoarea pe care deja am marcat-o, că metodele de educație nu sunt lipsite nici de subtilitate, nici de hazard. Principalul procedeu folosit era discursul (dabar). Acesta avea scopul de a-l învăța pe cel care ascultă să vorbească frumos la rândul său. Memoria juca un rol considerabil și avea un sens mai profund decât cel pe care îl cunoaștem astăzi. Să nu neglijă culegerile de parabole, semne și simboluri care în mod sigur au fost alese în vederea educației. Unele texte, precum cele din cărțile sapiențiale, abundă în imagini pitorești care pun în dificultate intelectul copilului. Prin urma acesta se află în situația de a pune întrebări, precum cele din timpul pregătirii Paștelui, când se vorbește despre eliberarea din Egip: „Ce înseamnă acest ceremonial?” (Ex 12,26). Iar tatăl explică povestind evenimentul istoric al pasajului din țara promisă. În acest dialog pedagogic remarcăm că cel care pune întrebări este copilul, și nu învățătorul.
Tora, în ea însăși, este un document pedagogic, înțelegându-se aici părțile sale pur narative. De obicei doar tatăl era responsabil de partea educativă. Totuși, după exil, în perioada restaurării, apar școlile, și, în consecință, învățători. Este perioada în care se înființează „casa adunării”, sinagoga și „casa de studiu”, școala. Unele texte ne permit să credem că existau trei nivele de învățământ: un nivel superior pentru cei care se pregăteau să ajungă rabini; un nivel de mijloc începând de la 16 sau 17 ani, și un învățământ elementar de la 6-7 ani.
Pedagogia se adapta după caracterul copiilor; rabinii îi repartizau pe elevi după memoria și inteligența lor. Unele elemente nu apăreau decât o dată cu studiul textelor Torei și acestea nu constituiau discipline disctincte și autonome. Este vorba despre botanică, anatomie, medicină (cu ocazia pasajelor despre animalele necurate și cele curate). Astronomia își are și ea locul în studierea calendarului liturgic. Aritmetica și geometria erau utilizate pentru a preciza distanța pe care o pot parcurge de sabat, pentru a ține socoteala noțiunilor arhitecturale ale templului. Pentru rabini, „astronomia și geometria nu sunt decât periferii ale înțelepciunii”.
În linii mari, trebui să menționăm că elevul aprofunda, mai mult sau mai puțin, trei discipline: a) cunoașterea poruncilor, a legilor și a preceptelor; b) cunoașterea istoriei poporului Israel; c) cunoașterea „Înțelepciunii”.
Prima disciplină are în vedere dobândirea sfințeniei. Aceasta însoțește frica de Domnul. Dacă amândouă se traduc prin interdicții, atunci prescrierile cultuale și sacrificale capătă un aspect pozitiv. Printre aceste datorii mai figurează frica și ascultarea de părinți.
Legat de disciplina istorică, tot evreul trebuia să cunoască modul în care Dumnezeu a ales poporul, l-a format, l-a condus și l-a iubit. Istoria și memoria nu aveau conotațiile moderne; ele presupuneau voința de actualizare extrem accentuată. Ca eveniment istoric și ca temă dominantă în teologia și pietatea lui Israel avem scoaterea din Egipt și trecerea Mării Roșii. Acestea trebuiau transmise din generație în generație, căpătând astfel o semnificație actuală și permanentă în viața spirituală a celui care crede, a adultului și a copilului.
Cu privire la al treilea element din programa educației israelite, este vorba despre o reflecție serioasă și aprofundată asupra marilor probleme esențiale și eterne. Cartea lui Iob, de exemplu, se prezintă sub forma unei lungi serii de dialoguri care-l introduc pe cititor în dificila și veșnica problemă a suferinței . Suferința celui nevinovat ridică probleme de genul „de ce?” și „cum?”, iar tema „revoltei”, pe care Israel o cunoaște atât de bine, este atât de bine evocată în Iob.
În concluzie se poate spune că educația iudaică, al toate nivelele, beneficiază de o forță și o bogăție de invidiat pentru sistemele pedagogice contemporane.
Partea A DOUA
Copilul în Noul Testament
Copilul israelit, așa cum l-am descris până acum nu a încetat să existe. Nici distrugerea Ierusalimului și a templului în anul 70 al erei noastre, nici destinul dramatic al poporului evreu de-a lungul celor două mii de ani nu au știrbit viziunea credinței iudaice și transmiterea acesteia din generație în generație. Inevitabil s-au produs anumite adaptări la diferite situații istorice.
Evreul fidel a regăsit intacte portretul copilului său și educația, cu conținutul și metodele pe care le-a preluat de la strămoșii săi.
Creștinul are multe de învățat din aceste moșteniri, mai ales revelația biblică. Nu putem spune că există un copil al Vechiului Testament și unul al Noului Testament; mai exact, nu ar fi posibil sau, în orice caz, ar fi o inițiativă artificială să demarăm o anchetă, de-a lungul textelor Noului Testament alese în mod riguros ca paralele pentru ceea ce am studiat cu privire la Vechiul Testament.
Totuși, în noua economie, creată de apariția lui Cristos în lume, nu există, după cum spune sfântul Paul „nici iudeu, nici grec” (Gal 3,28). Copiii din Noul Testament sunt fie iudei, fie greci, fie romani; devenind bărbați ei nu sunt nici una nici alta. Deosebirea există doar după rangul social de fapt sau de drept, și nu din punctul de vedere al întregii ființe, ca în economia israelită. Acest fapt nu a împiedicat apariția neînțelegerilor: dezbaterile despre circumcizie, care constituie unul din aspectele conflictului dintre tendințele iudeo-creștine și păgâno-creștine sunt o probă evidentă. Când Paul se recomandă cu titlul „cetățean roman” (Fap 13,1-7) el nu o face pentru a pune înainte o credință nouă; este vorba doar despre o constatare juridică, de drept public, pe care apostolul o utilizează ca argument pentru a se apăra de amenințările persecuției.
Unitatea strictă și indisolubilă dintre teologie și viață, credință și statutul social (al copiilor) atât de netă și decisivă în Vechea Alianță izbucnește dintr-odată prin Evanghelii.
În Noul Testament întâlnim copii evrei, greci și romani, al căror statut „juridic” era dat de poporul de origine. În Noul Testament statutul juridic al copilului devine indiferent. Statutul spiritual este rareori evocat; în primele pagini ale evangheliei se vorbește despre „noua făptură în Cristos”.
Distorsiunea dintre spiritual și temporal nu se preta la o rapidă transformare în domeniul care ne interesează aici. Am putea spune că nu prea mai rămânea timp pentru atenția față de copii: așteptarea întoarcerii lui Cristos și credința în iminenta venire a împărăției lăsa copilul fără speranța unei vieți lungi de adult.
Redactorii Noului Testament s-au servit de limba greacă. Probabil educația acestora a fost influențată de paideia grecilor.
Acestea sunt remarcele preliminarii ale privirii de ansamblu asupra Noului Testament.
3. Evangheliile copilăriei
Se impune o remarcă generală și prealabilă, ce ne pare a fi de un real interes pentru subiectul de care ne ocupăm: Noul Testament, ca și cel Vechi, constituie în sine însuși, în întregime, un document pedagogic. Motivul redactării sale a fost acela de a comunica oamenilor de bună-voință înțelesul revelației și semnificația noii alianțe pe care persoana, învățătura și faptele lui Cristos le-au adus în lume. Evangheliile povestesc, iar scrisorile explică și interpretează. Toate acestea constituie o pedagogie foarte remarcabilă.
3.1. Familia din Nazaret
Când s-au împlinit timpurile, Dumnezeu l-a trimis pe arhanghelul Gabriel la Nazaret unde trăia Fecioara. Pietatea populară o arată pe Maria reculeasă în rugăciune în timp ce ascultă, foarte atentă, planul Tatălui cu privire la ea, la vocația ei.
Mesia a vrut să înceapă misiunea sa mântuitoare în sânul unei familii simple, normale. Primul loc sfințit de Isus cu prezența sa a fost un cămin, cel părintesc. Nimic extraordinar nu se va întâmpla la Nazaret, unde Isus își va petrece cea mai mare parte a vieții.
Iosif era capul familiei; ca tată legal, el era cel care-i întreținea pe Isus și pe Maria, din munca lui. El este cel care primește mesajul în care i se spunea ce anume să dea copilului: „îi vei pune numele Isus”; ce trebuie să facă pentru a-l proteja: „scoală-te, ia copilul și pe mama lui și fugi în Egipt;… scoală-te, ia copilul și întoarce-te în ținutul tău. Nu merge la Betleem, ci la Nazaret”. De la Iosif va învăța Isus o meserie, un mijloc de a-și câștiga existența. Isus îi va arăta de multe ori afecțiune și admirație.
De la Maria, Isus va învăța cum să vorbească, precum și zicale populare pline de înțelepciune, pe care le va folosi mai târziu în predicare. El văzuse cum păstra coca de la o zi la alta ca să crească; îi adăuga apă și o frământa, lăsând-o să fermenteze acoperită bine cu un prosop curat. Când mama îndepărta prosopul, copilul se uita să vadă ce face. Dacă o haină se rărea, ea căuta o bucată de pânză ca să o cârpească. Isus, curios ca toți copiii, o întreba de ce nu folosea un petec nou de pânză, iar ea îi răspundea că s-ar duce firele și cusătura nu ar ține. Cu ani mai târziu, toate aceste lucruri vor apărea în predicile lui Isus. Maria era ocupată cu familia, cu educarea copilului, cu menținerea armoniei căminului. Maria sfințea lucrurile cele mai mărunte, considerate de mulți, în mod greșit, lucruri fără valoare: munca de fiecare zi, atențiile față de persoanele iubite, conversațiile și vizitele la rude și prieteni.
Între Maria și Iosif exista o relație sfântă, un spirit de slujire, înțelegere și dorința de a-și face viața fericită unul altuia. Familia lui Isus era astfel: sfântă, exemplară, model de virtute umană, dispusă a împlini cu exactitate voința lui Dumnezeu.
Sfânta Familie făcea cu devoțiune rugăciunile tradiționale care se recitau în toate căminele israelite, însă în casa lor tot ceea ce se referea la Dumnezeu avea un sens și un conținut nou. Cu câtă repeziciune, fervoare și reculegere repeta Isus versetele Sfintei Scripturi, pe care copiii evrei erau obligați să le învețe! El rostea de multe ori aceste rugăciuni învățate de pe buzele părinților lui.
În Sfânta Familie, fiecare cămin creștin își are exemplul cel mai înalt; în ea, familia creștină poate descoperi ceea ce trebuie să facă și modul de a se comporta, pentru sfințirea și împlinirea omenească a fiecăruia dintre membrii săi. „Nazaret este școala unde începe să se înțeleagă viața lui Isus, este școala în care începe cunoașterea evangheliei sale. Aici învățăm să observăm, să ascultăm, să medităm, să pătrundem în sensul profund și misterios al acestei simple, umile și încântătoare manifestări a Fiului lui Dumnezeu între oameni. Aici se învață, poate într-un mod insesizabil, cum să se imite această viață”.
3.2. Prezentarea lui Isus la templu
„Când s-au împlinit opt zile, a fost circumcis și i s-a pus numele Isus, așa cum a fost numit de înger mai înainte de a fi fost zămislit. După ce s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: Orice prim născut de parte bărbătească va fi declarat sfânt pentru Domnul…”. (Lc 2,21-40)
În mod obișnuit aceasta avea loc la patruzeci de zile după naștere, în cazul unui băiat, și la șaptezeci de zile în cazul unei fete. Părinții l-au dus pe Isus spre a fi circumcis la fel ca oricare alt copil de parte bărbătească. În cadrul teologiei, acest ritual semnifică pentru Isus acceptarea sa în comunitatea iudaică, un mod concret de desăvârșire a întrupării. Sfântul Paul va descrie mai târziu circumcizia ca un „jug al sclaviei” de care Cristos i-a eliberat pe cei care au crezut (Gal 5,1-4). După Lc 1,31 Maria este cea care trebuie să îi dea lui Isus numele, însă 2,21 nu specifică faptul că ea a făcut aceasta, din moment ce Mt 1,25 ne informează că Iosif „i-a pus numele Isus”. Fără îndoială sfântul Petru avea în minte acest nume când spunea: „și nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Fap 4,12).
În privința prezentării la templu trebuie să facem deosebire între ceea ce pretindea legea mozaică și ceea ce a ales Luca să sublinieze. Iată ce era prescris în cartea Leviticului pentru purificarea mamei care a născut: „După ce se vor împlini zilele curățirii ei pentru un fiu sau pentru o fiică, să aducă preotului la ușa cortului un miel de un an ca ardere de tot și un pui de porumbel sau o turturică ca jertfă pentru păcat” (12,6-8). Întrucât aceste legi sunt atribuite lui Moise, trebuie să le localizăm aplicarea în cortul adunării din deșert. Trebuia „răscumpărat” fiul întâi-născut oferit sau prezentat Domnului (Num 18,15). Purificarea rituală a mamei putea să aibă loc cu aceeași ocazie. Sfântul Luca nu confundă neapărat riturile, însă cu siguranță îmbină reglementările levitice cu un scop bine determinat. Cea mai bine atestată învățătură cere să citim la Lc 2,22 „purificării lor”, o expresie ce se referă la Maria și la Iosif, deși nici o lege sau vreo tradiție cunoscută nu prevede o purificare a tatălui.
Scopul principal al acestei scene este acela de a-i reprezenta pe Iosif și pe Maria ca fiind pioși observanți ai legii mozaice, iar pe Isus supunându-se reglementărilor acesteia. În acest fel sfânta familie, asemeni lui Simeon și Anei, apare ca reprezentantă a anawîm-ilor lui Israel, a Restului calitativ, și aceasta îi permite lui Luca să afirme continuitatea dorinței salvifice în favoarea poporului său Israel.
3.3. Isus în templu
„Părinții lui mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paștelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii. După ce s-au împlinit acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinții lui nu știau.” (Lc 2,41-52)
Și această istorisire provine din tradiții locale, tot cu caracter iudaic; ea arată încă o dată (cf. 2,22-24) că Iosif și Maria observau cu fidelitate obiceiurile iudaice. Această nouă relatare trebuie să umple golul ce separă prima copilărie a lui Isus de vârsta sa adultă.
În mod normal, bărbații din Israel trebuiau să meargă la Ierusalim, la sanctuarul central, pentru a celebra Paștele, la fel și Rusaliile (numite și Săptămâni), și mai ales Sărbătoarea Corturilor, sărbătoarea secerișului (cf. Ex 23,14-17). Evident că și femeile puteau să-și însoțească soții, însă această lege a pelerinajelor nu le obliga, cu atât mai mult nici pe băieții care nu împliniseră 12 ani, vârstă la care copilul devenea, potrivit unei terminologii posterioare, bar mitzwah, „fiul legii” (după legislația Talmudului copilul devenea „bărbat” în momentul în care împlinea vârsta de 13 ani). Practic, cei care locuiau în regiuni îndepărtate, precum Galileea, sau în afara Palestinei, făceau pelerinajul la Ierusalim doar o dată pe an, sau cel puțin o singură dată în timpul vieții. Pelerinii din Galileea călătoreau cu familia sau în grupuri, uneori atât de mari cât să constituie o synodia, „companie” sau „caravană”. Faptul că părinții l-au lăsat pe Isus să se descurce singur la întoarcere arată că ei îi ofereau o anumită libertate, fără îndoială încurajată prin buna sa conduită obișnuită.
Maria este cea care îi vorbește copilului, întrucât mama a experimentat cea mai mare îngrijorare și cea mai mare emoție atunci când l-a găsit. Cei doi părinți s-au mirat să-l găsească în mijlocul învățătorilor, dar și datorită comportamentului său de neașteptat.
„De ce m-ați căutat?” (versetul 49) nu este un reproș; Isus regretă doar această tulburare și această îngrijorare inutilă, și pare să întrebe: cum de n-au înțeles ei încă faptul că vocația sa specială îl cheamă în altă parte? Isus își vede toată viața, toată activitatea și mai ales patima ca derulându-se în lumina voinței lui Dumnezeu.
La fel cum familia sfântă „urca” (cf. 2,4) la Ierusalim pentru sărbătoare, tot astfel ea „coboară” acum spre nord și se întoarce la Nazaret. Aici Isus „le era supus”, în mod continuu. După ce afirmase prioritatea datoriilor față de Tatăl ceresc, el reia împlinirea datoriilor filiale naturale, și era atât de ascultător, încât nimeni nu putea bănui că el este infinit mai mult decât fiul lui Iosif, până în momentul viitoarei sale autorevelări.
3.4. Anii ascunși de la Nazaret
Când medităm la viața lui Isus, ne dăm seama că cea mai mare parte a vieții a petrecut-o în obscuritatea unui cătun, de-abia cunoscut chiar și în țara lui. Înțelegem de ce unii dintre apropiații săi îi spuneau: „Pleacă de aici ca să nu vadă și discipolii tăi lucrările pe care le faci, căci nimeni nu lucrează în ascuns când vrea să fie cunoscut” (In 7,3-4).
Multe lucruri se întâmplaseră în lume în timpul celor treizeci de ani ai lui Isus petrecuți în Nazaret. Pacea lui Augustus se încheiase, iar legiunile romane se străduiau să reziste în fața invadatorilor barbari. În Iudeea, Arhelau era exilat din cauza nenumăratelor dezordini. La Roma, Senatul a început să-l divinizeze pe Octavian August. Însă Fiul lui Dumnezeu se afla în acea vreme într-un mic sat, la 140 de km de Ierusalim. Trăia într-o casă modestă, aidoma tuturor, împreună cu mama sa, Maria, deoarece se pare că tatăl său murise. Oare ce făcea acolo Dumnezeul-om? Muncea, la fel ca și ceilalți oameni din sat. Nu se diferenția de ei prin nimic ostentativ, de vreme ce și el era unul de-al lor. Era Dumnezeu perfect și om perfect.
Atunci când Isus se va întoarce, mai târziu la Nazaret, oamenii de acolo se vor minuna de înțelepciunea lui și de minunile care i se atribuiau; ei îl cunoșteau doar prin meseria sa și prin faptul că era fiul Mariei. Sfântul Matei ne spune ce anume se credea despre Cristos în satul său: „Nu este acesta fiul lemnarului? Și mama lui oare nu se cheamă Maria?” (Mt 13,55). Timp de mulți ani îl văzuseră lucrând în fiecare zi.
Isus, în acești ani de viață ascunsă la Nazaret, ne învață valoarea vieții obișnuite ca mijloc de sfințire. Zilele noastre pot fi sfințite, dacă se aseamănă cu acelea ale lui Isus din acești ani de viață necunoscută și simplă de la Nazaret; dacă muncim cu conștiință și păstrăm prezență lui Dumnezeu în tot ceea ce facem. Dacă vom contempla viața lui Isus în timpul acestor ani îl vom vedea muncind bine și cu seriozitate. Ni-l imaginăm pe Domnul strângându-și uneltele, lăsând totul la locul lui, întâmpinându-l cu amabilitate pe vecinul care vine să-l roage ceva, plin de simpatie și gata să-i spună o vorbă bună.
Isus avea renumele că făceam lucrurile bine, căci „toate le-a făcut bine” (Mc 7,37), până și lucrurile materiale.
Meseria Domnului nu a fost una grozavă, nici ușoară și nici cu mari perspective omenești. Dar Isus a iubit-o și ne-a învățat și pe noi să o iubim pe a noastră. Și Isus a simțit plictiseala și oboseala muncii sale de zi cu zi.
În munca sfințită, ca aceea a lui Isus, vom întâlni un câmp abundent de mici mortificări regăsite în atenția cu care lucrăm, în grija și păstrarea uneltelor pe care le mânuim, în punctualitate, în felul cu care îi tratăm pe cei din jurul nostru, în truda noastră oferită, în contradicțiile pe care, fără conflicte sterile, căutăm să le rezolvăm cât mai bine.
Concluzie
Situația familială pe care o vom întâlni la un moment dat ni se va părea foarte complexă: poligamia, leviratul, repudierea, dreptul celui dintâi născut, condiția diferită a femeii și a fiicei se adaugă la diversitatea microcosmosului familial. Opțiunile posibile, ca, de exemplu, în cazul leviratului, și chiar practicile (dreptul primului născut) care mai de care complică situația.
Realitatea care domină orice subiect despre studiul sau cercetarea lumii iudaice este tocmai legătura strânsă și constantă dintre religie și viață. În nici un moment din istoria sa poporul lui Israel nu a abandonat mentalitatea potrivit căreia teologia și pietatea cuprind toate sferele activității omului. Astfel, nu se poate izola o dispoziție juridică, socială, politică sau etică de o motivație propriu-zis religioasă. Nici în timpurile de glorie nici în cele de nenorocire Israelul nu a încetat să-și rânduiască existența decât sub inspirația și autoritatea „cuvântului lui Dumnezeu”.
Capitolul II:
De la mediul familial la instituționalizare
1. Cadrul istoric
În Europa Evului Mediu, cele mai joase locuri în ierarhia socială erau ocupate de cei cărora le lipsea identitatea și minimum de siguranță oferită de numele cunoscut și onest al părinților, de o reședință stabilă, de buna reputație în comunitate. Această categorie era reprezentată în special de cei orfani sau abandonați: copii ai căror părinți nu erau cunoscuți, cei ai unor mame necăsătorite care au murit la naștere, copii ai căror părinți au părăsit regiunea pentru a scăpa de sancțiuni sociale sau pedeapsa legii. Chiar dacă erau numiți generic „copii fără tată”, distincția dintre orfani și cei abandonați se făcea în favoarea celor din urmă; orfanii fuseseră separați de părinți cunoscuți și căsătoriți conform legii din cauza morții unuia dintre ei sau a ambilor.
În Franța, Anglia și aproape în întreaga Europă Apuseană, se considera că cei abandonați aparțin statului. Erau, prin excelență, ființe dependente de mila acestuia. În Irlanda secolului al XVIII-lea au fost convertiți pentru a crește numărul comunităților anglicane conducătoare. În Rusia aceluiași secol a circulat ideea de a forma din ei o a treia clasă socială situată între nobilime și țărănimea iobagă.
În perioadele marcate de molime, războaie sau foamete numărul lor creștea spectaculos. În anul 1580, în Brescia, „orfelinatul” primea 12 capre întrucât cele 12 doici nu reușeau să hrănească toți copiii. La începutul secolului al XVII-lea, în documentele spitalului venețian Pietà figurau aproximativ 700 de copii abandonați în fiecare an. În acel timp se păstra anonimatul celui care abandona utilizarea dispozitivului numit scaffetta: o deschizătură în zidul spitalului prin care copilul cobora pe un topogan într-un coș de unde era preluat imediat.
Primele „instituții de ocrotire” – de tipul celor amintite – au fost organizate de Biserică și de stat, adesea reprezentat de seniorul local. În paralel apare și „plasamentul familial”. Spitalele pentru copii angajau doici din împrejurimile orașelor pentru alăptarea și îngrijirea copiilor sau îi trimitea pe aceștia în zone rurale unde constituiau „filiale” sau unde erau repartizați unor familii caritabile sau interesate. Interesul putea fi material (plata serviciului de către stat sau Biserică) ori consta în posibilitatea de a trimite peste ani copilul în armată în locul propriului fiu.
În Franța, seniorii locali – prin droit d’épave – moșteneau toate bunurile „bastarzilor” născuți sau morți în jurisdicția lor. În toate aceste țări ei constituiau o importantă rezervă pentru armată. În anul 1670, Ludovic al XIV-lea motivează astfel donația pe care o face spitalului pentru copii abandonați „La Couche” din Paris: „îngrijirea lor este avantajoasă pentru că unii vor deveni soldați în armatele noastre, alții vor munci în țesătorii sau ne vor coloniza teritoriile”.
Apărute și dezvoltate în Europa Evului Mediu, orfelinatele se răspândesc pe parcursul procesului de colonizare și misionariatului creștin care îi era asociat.
1.1. Instituționalizarea – un răspuns la problemele sociale ale urbanizării
Urbanizarea reprezintă un factor semnificativ în dezvoltarea instituțiilor. Abandonul copiilor, fenomen relativ rar în zonele rurale, este mult mai frecvent la orașe. Sărăcia, șomajul, lipsa locuințelor afectează mai puternic familii din mediul urban și duc la creșterea cererii de îngrijire alternativă. Tendința trecerii de la familia lărgită spre cea nucleară se manifestă în mod clar în mediul urban, având ca un prim efect dispariția sprijinului acordat de marea familie și de ansamblul comunității rurale.
În unele orașe suprapopulate, copiii sunt percepuți ca o amenințare pentru ordinea socială. În aceste situații, creșterea numărului instituțiilor de ocrotire, cu sau fără tentă punitivă sau de „re-educare”, constituie un răspuns la proliferarea numărului copiilor străzii și a bandelor în care aceștia se organizează.
1.2. Instituționalizarea – un răspuns la războaie și dezastre
Creșterea explozivă a numărului de copii orfani în urma conflictelor armate sau a marilor dezastre naturale găsește o soluție imediată în apariția a noi instituții de ocrotire și sporirea capacității celor existente. Ele nu adăpostesc doar orfani, ci și copii separați de părinți din cauza confuziei situației sau din cauza sărăciei.
În documentele UNICEF copiii instituționalizați sunt numiți ca o categorie de copii „în circumstanțe deosebit de dificile”. Majoritatea dintre ei au un triplu dezavantaj:
a) experiența care a făcut ca ei să se afle în imposibilitatea de a crește în propria familie, experiență traumatizantă în toate variantele sale (pierderea sau decesul părinților, separarea în cazul unui coflict armat, abandon, respingere, abuz asupra copilului, decădere din drepturile părintești, destrămarea relației dintre părinți);
b) dezavantajul de a fi îngrijiți într-un mediu instituțional care adesea nu numai că eșuează în a răspunde nevoilor lor fizice, sociale și psihologice de bază. Copiii sunt puși în fața unor experiențe în caer li se încalcă drepturile și devin subiectul neglijării, traumelor fizice și sexuale abuzive;
c) copiii instituționalizați se confruntă cu nesiguranța viitorului lor. Lipsa oportunităților de învățare a rolurilor și deprinderilor necesare vieții adulte, deprivarea de experiențele emoționale indispensabile adaptării sociale adecvate, absența suportului acordat de obicei de familie întunecă prognosticul evoluției lor. Lipsiți de origine, de părinți, de origine și nepregătiți pentru a deveni adulți, au puține șanse de a se adapta cu succes în societate, astfel încât pe mulți îi vom regăsi căutând sau primind refugiu în alte medii instituționalizate, cum ar fi închisorile sau spitalele psihiatrice.
În lucrarea de față ne vom ocupa de copiii de vârstă școlară (6-7/14-15 ani) aflați în centrele de plasament.
2. Definiții și termeni
Instituția tinde să ia o conotație puternic negativă, asociindu-i-se imaginile unor mari spitale psihiatrice, ale orfelinatelor sau caselor de copii din România. Din acest motiv s-a căutat înlocuirea termenului cu cel de îngrijire rezidențială („modalitate de creștere a copiilor în care îngrijirea este asigurată de personal plătit care nu are alte legături cu minorul”).
Există și o terminologie pentru grupul-țintă: „copii instituționalizați”, „copii fără părinți”, „copii fără casă”, „deprivați”, „privați”, „separați”. Numărul copiilor aflați în îngrijire instituțională în întreaga lume este extrem de greu de estimat.
Termenul orfan poate descrie copilul care a pierdut unul dintre părinți sau pe ambii. Pierderea mamei sau a tatălui este frecvent menționată ca motiv de acces la îngrijire în instituții. Moartea tatălui poate atrage dificultăți economice care să o determine pe mamă să plaseze copilul într-un centru rezidențial, pe când decesul mamei poate crea situații în care soțul să fie incapabil să îngrijească copilul sau să găsească o alternativă. În numeroase modele sociale, tatălui nu i se rezervă un rol activ în îngrijirea celor mici. În Vietnam, de exemplu, un proverb afirmă: „dacă îți pierzi tatăl, mai găsești ceva de mâncare; dacă îți pierzi mama nu mai ai unde să dormi”.
Prin abandon înțelegem situația în care un copil, de obicei sugar, este părăsit de părinte sau îngrijitor – cel mai adesea într-un loc public – cu intenția de a crea o separare permanentă. Același termen este folosit și atunci când părintele încredințează temporar copilul unei situații (centru de plasament, spital). În astfel de situații, legea constată abandonul la scurgerea unei perioade mai mari de șase luni în care copilul nu a mai fost vizitat de „aparținători”.
Termenii copil neînsoțit și copil pierdut sau dispărut sunt folosite, în special, în situații de război sau dezastre naturale. În aceste cazuri separarea a fost accidentală.
Atașamentul este un ansamblu de legături care s-au stabilit între un nou-născut și mama sa, începânt cu senzațiile și percepțiile sugarului vizavi de aceasta și, reciproc, ale mamei față de copilul ei.
Privațiunea este absența reală a unui obiect pe care subiectul îl poate concepe ca trebuind să-i aparțină. Copiii instituționalizați sunt privați în primul rând de autoritatea părinților, care, exercitată cu pricepere și tact, adică ținân cont de particularitățile de vârstă și individuale ale copilului, are efecte educative pozitive. Dacă aceasta se execută abuziv, ea determină tensiuni în raporturile cu copilul, ducând la stingerea respectului pentru părinți.
Copilul abuzat este o victimă a violențelor sau a unor tratamente blamabile. Adesea alcoolismul, mizeria, îngrămădirea în locuințe insalubre, tradiția violenței (la rândul lor și părinții copiilor au fost bătuți) stau la originea acestor tratamente condamnabile.
3. Necesitățile copilului
Renumitul psiholog umanist Abraham Maslow este cunoscut mai ales pentru desenarea piramidei cu nevoile omenești. Piramida lui Maslow a reprezentat și reprezintă în continuare o contribuție foarte mare în domeniul psihologiei. Psihologul își începea disertația pe baza explicării piramidei sale prin a afirma că ființele umane sunt motivate de anumite nevoi nesatisfăcute, și că nevoile situate pe treptele inferioare ale piramidei trebuie satisfăcute înainte de a se putea ajunge la cele superioare. Aceste ființe nu sunt împinse sau atrase numai de forțe mecanice, ci mai degrabă de stimuli, obiceiuri sau impulsuri instinctive necunoscute.
Nevoile respective ale oamenilor au în comun faptul că sunt instinctive, însă se deosebesc prin aceea că au un grad de intensitate diferit, unele fiind mult mai puternice decât altele. Aceste nevoi principale sunt așezate la baza piramidei, iar cu cât se urcă spre vârful piramidei, cu atât importanța lor scade.
Clasificarea nevoilor umane caracterizate de psihologul Maslow sunt următoarele, începând de la baza piramidei și terminându-se în vârf:
a. nevoile fiziologice – sunt indispensabile pentru a supraviețui: a mânca, a bea, a dormi, a se proteja de frig și de căldură. Ele reprezintă cele mai puternice, cele mai importante nevoi ale omului. Satisfacerea lor este necesară pentru a rămâne în viață.
b. nevoia de siguranță – orice ființă omenească are nevoie să se simtă protejată în fața oricărei amenințări a vieții. Dacă trăiește într-o țară care se află în război, de exemplu, se presupune că această necesitate nu este acoperită; odată ce nevoile fiziologice sunt satisfăcute, intervine nevoia și dorința de a satisface nevoile de siguranță; cu toții avem nevoie de securitatea casei si familiei, mai ales atunci când vine vorba de copii.
c. nevoia de dragoste și apartenență – odată acoperite necesitățile de bază, aceasta este cea mai importantă. Nimeni nu poate să se realizeze ca persoană fără a fi dorit și acceptat de către celelalte ființe omenești. Aici sunt incluse nevoia de prietenie, nevoia de familie, nevoia de apartenență la un grup, sau de implicare într-o relație intima non-sexuală. Relația cu celelalte persoane la un nivel afectiv profund este forma obișnuită de a satisface această necesitate; cum ar fi, familia, tovarășul de viață sau prietenul; lipsa de dragoste și apartenență poate să producă importante dezechilibre mintale.
d. nevoia de autorespect – fiecare ființă umană are nevoie să se respecte pe ea însăși și să aibă o concepție potrivită despre propria sa persoană; este vorba aici de recunoașterea venită din partea altor indivizi (care rezultă în sentimente de putere, prestigiu, acceptare, etc), cât și din respectul de sine, ce creează sentimentul de încredere, adecvare, competență; nesatisfacerea nevoilor de stimă se transformă în descurajare și, pe termen lung, în complexe de inferioritate; un nivel de autoestimare dezechilibrat (cum ar fi subestimarea, de exemplu, a gândi că toată lumea îmi este superioară) are ca rezultat un randament scăzut și, în consecință, deteriorarea comportamentului.
e. nevoia de autorealizare – potrivit concepției lui Abraham Maslow, o persoană din zece simte intens această nevoie; psihologul afirmă că oamenii care au totul își pot mări potențialul; ei pot căuta cunoștințe, liniște, experiențe estetice, împlinire de sine; cea mai mare parte se concentrează în jurul nevoilor care pot fi prevăzute. Autorealizarea include obiective mai înalte și mai abstracte (de exemplu: dreptate, perfecțiune, bunătate, adevăr, hotărâri individuale), care sunt tot mai fragile, ca și vârful piramidei.
3.1. Dragoste și securitate
Nevoia de dragoste este împlinită de relații calde și afectuoase ce se formează imediat după naștere. Prin această relație copilul își conturează identitatea și devine conștient de sine. În dragostea părinților, copilul este acceptat și prețuit necondiționat, indiferent de sex, aparențe, abilități sau personalitate. Această dragoste este dăruită fără solicitarea unei compensații, unei reciprocități.
Cel mai puternic impact se produce asupra sinelui. Aprobarea și acceptarea din partea celorlalți sunt esențiale pentru dezvoltarea autoacceptării și autoaprobării.
Nevoia de securitate se împlinește prin stabilirea relațiilor familiale, prin atitudini și comportamente constante și predictibile din partea părinților. Securitatea este oferită de un spațiu și figuri familiale, precum și de o rutinpă bine cunoscută.
Dezaprobarea este interpretată de copil ca o retragere temporară a afecțiunii și este simțită înainte de formarea limbajului, datorită comunicării non-verbale. Dezaprobarea creează o stare de anxietate.
3.2. Experiențe noi
Răspunsurile copilului se regăsesc în posibilitatea lui de a cerceta, de a descoperi. Sursa de motivare a tuturor experiențelor sale o constituie apariția interesului pentru ceea ce este nou. Principalele modalități prin care copilul poate să-și satisfacă această nevoie sunt jocul și limbajul. Prin intermediul acestora el descoperă lumea și învață să se adapteze la ea.
Când sunt respectate ideile copiilor părinții sau educatorii îi ajută să gândească și să-și rezolve singuri problemele. Dacă sunt liberi să greșească, să exploreze, să experimenteze, atunci, copiii se vor simți liberi să inventeze, să creeze și să găsească multiple modalități de a rezolva situațiile întâlnite. Garantând libertate copilului, lăsându-l să greșească el va învăța să facă diferite lucruri. Beneficiul învățării creativității face ca activitățile să fie mai eficiente și mai distractive, dând un farmec imaginație și învățării copiilor, care să dureze o viață.
3.3. Încurajare și apreciere
Trecerea de la copilul neajutorat la adultul autodeterminat se realizează și prin cunoașterea bucuriei și apoi trăirea nevoii de succes. Se realizează un proces de autodeterminare pornind de la exemplele pe care copilul le identifică din rândul persoanelor importante pentru el. Stima de sine se formează și prin compararea socială, raportarea inconștientă și permanentă la persoane semificative pentru copil. În acest proces, educatorii joacă un rol destul de important, mai ales în cazul absenței părinților.
Prin practicarea încurajării și a aprecierii copilului se pregătește terenul pentru creșterea stimei de sine. Aprecierea acțiunilor copilului se poate derula prin luare în considerație a fiecărei conduite pozitive, iar încurajare prin oferirea de recompense. Scopul pe care trebuie să-l atingă copilul trebuie să se poată realiza depunând un efort considerabil; de aceea, recompensa care i se va oferi nu trebuie să fie exagerată sau extravagantă.
3.4. Responsabilitate
Copilul are nevoie de câștigarea și recunoașterea treptată de către ceilalți a independenței sale; și în această situație școala joacă un rol important.
Ajungând la sfârșitul analizei nevoilor, ne-am putea pune întrebarea: care este cea mai importantă necesitate. Unii teoreticieni, precum Freud, presupun că mai întâi de toate trebuie luat în considerare principiul plăcerii sau nevoia de maximizare a plăcerii și reducere la minimum a durerii. Allport și Kohut pun accentul pe nevoia dezvoltării stimei de sine. Slăbiciunea acestor teoreticieni este aceea că uneori nu recunosc și importanța altor nevoi fundamentale ale copilului.
Nevoile sunt văzute ca fiind constructe motivaționale care au o componență afectivă și care determină ce este important pentru o persoană și ce va încerca să obțină aceasta. Atunci când o nevoie este împlinită, produce efecte pozitive; când aceasta nu își află răspunsul, se instalează frustrarea și o stare emoțională negativă. În mod asemănător, nevoile de bază influențează achiziția de scheme descriptive despre sine și lume și scheme motivaționale cu privire la ceea ce trebuie făcut pentru a obține răspunsul adecvat nevoii sau pentru a evita frustrarea.
Percepția determină modul în care un eveniment influențează o credință. Influențele evenimentelor semnificative asupra unei persoane trebuie înțelese în termenii răsunetului pe care l-a avut asupra ei și nu pot fi judecate dintr-o perspectivă „obiectivă”. Dacă, în percepția persoanei despre lume, nevoia a găsit răspunsul adecvat, individul va interioriza această experiență și va vedea viața în termeni de optimism. În funcție de semnificația emoțională a experiențelor trecute, schemele personale se vor situa pe diferite poziții de pe acest continuum. Se poate traduce prin loc intern sau extern al controlului.
Nevoia de relaționare se transpune pe o dimensiune a credințelor care merge de la încredere, acceptare, sprijin și confort până la neâncredere, respingere, pericol. Trăsăturile de personalitate asociate sunt încrederea și sociabilitatea, opuse suspiciunii și ostilității.
Indiferent însă de lungimea unei astfel de liste, trebuie avute în vedere trei lucruri:
În primul rând, toate aceste nevoi sunt importante, nerespectarea uneia putând conduce la efecte nedorite chiar dacă toate celelate au fost satisfăcute. De pildă, copiii care sunt bine hrăniți dar care nu primesc stimularea afectivă sau cognitivă de care au nevoie, sunt afectați foarte grav în dezvoltarea lor.
În al doilea rând, există o anume “constelație” a acestor nevoi, proprie fiecărei persoane sau copil. De exemplu, unii copii au nevoie de mai multă atenție, iar alții pot avea nevoie de mai multă stimulare etc..
Și, în sfârșit, acest set de nevoi se modifică pe măsură ce copilul crește, putând fi deci altul în diferitele momente ale vieții copilului.
3.5. Copiii cu nevoi speciale
Chiar dacă, în general, toți au caracteristici comune și parcurg aceleași stadii de dezvoltare, copiii sunt diferiți între ei. Câteodată, unii copii sunt mult mai diferiți decât ceilalți datorită faptului că au deficiențe, incapacitatea, care îi fac să devină copii cu nevoi speciale. Acest termen se referă la faptul că acești copii posedă o largă varietate de deficiențe și incapacități, de la deficiențe senzoriale ușoare (defect ușor de auz sau de vedere), până la deficiențe severe în abilitățile motorii sau cognitive (handicapuri mintale sau fizice). Trebuie menționat că toți acești copii au aceleași nevoi ca și copiii obișnuiți, și anume: să comunice cu ceilalți, să poată anticipa evenimentele și să se simtă în siguranță, să-și exerseze diferite abilități prin jocuri. Diferența constă în faptul că acestor copii nu le pot fi satisfăcute nevoile în același mod ca și celorlalți copii, ci au nevoie de strategii și metode speciale. Deosebim deficiențele astfel:
a. deficiente motorii – se referă la copiii cu deficiențe sau întârzieri în dezvoltarea motorie generală sau a coordonării motrice. Copiii cu deficit motor au nevoie de activitate și materiale educative care să le stârnească interesul și să-i motiveze să se miște, învățându-i legătura importantă dintre cauză și efect prin recompensarea mișcărilor efectuate. Ei au nevoie de o poziționare adecvată în timpul activităților educative, care să le permită un control optim al mișcărilor și un număr cât mai mare de mișcări posibile. Jucăriile și materialele folosite trebuie alese și adaptate astfel încât să poată fi cât mai ușor apucate și folosite de câtre copil.
b. întârzieri în dezvoltarea intelectuală – acestea sunt complexe, incluzând de la întârzierile mintale ușoare și doar într-un anumit domeniu, până la deficiențe mintale generale care cuprind și deficiențe motorii. Acești copii au nevoie de mai mulți pași în efectuarea unei activități, de mai multe repetiții, de ajutor mai mult și mai variat, de mai multe feluri de materiale educative pentru a întări și generaliza o abilitate (de exemplu, sortarea culorilor va fi făcută pe mai multe feluri de obiecte: nasturi, cuburi, creioane etc., în mai multe aranjamente- pe orizontală, pe verticală, în cutii, în grămăjoare). Majoritatea copiilor cu întârzieri în dezvoltarea mintală au nevoie de îmbunătățirea abilităților de comunicare și de interacțiune socială. Comunicarea nu înseamnă numai vorbire, și adesea, acești copii dezvoltă un limbaj mimico-gestual destul de bogat. Pe de altă parte, jocul imaginativ este indicat pentru încurajarea și exersarea relațiilor sociale și pentru îmbunătățirea deprinderilor elementare de autoservire. Copiii cu întârziere mintală au nevoie de încurajare continuă și stimulare a încrederii in sine.
c. deficiențe de limbaj – se întâlnesc la copiii care nu au abilități corespunzătoare vârstei în ceea ce privește comunicarea, aceasta incluzând atât limbajul receptiv (interes), cât și cel expresiv (vorbit). Ei au nevoie de activitate și materiale care să-i stimuleze într-o atmosferă caldă și relaxantă. Jocurile de imaginație, arta, cărțile vor stimula dezvoltarea vocabularului prin denumirea și includerea în categorii. Instrumentele muzicale îl pot ajuta să imite sunete în mod ritmat, iar cele de suflat îl pot stimula în coordonarea respirației.
d. deficiențe de auz – pot cuprinde de la un ușor deficit auditiv până la surzenie totală. De obicei, se întâlnesc împreună cu întârzierea în dezvoltare a abilităților de comunicare. Obiectivele educaționale trebuie să cuprindă cu prioritate dezvoltarea modalităților verbale și nonverbale de comunicare, dar și sporirea capacității celorlalte modalități senzoriale normale rămase intacte, în special stimularea auzului la copilul cu hipoacuzie. O atenție specială trebuie acordată dezvoltării celorlalte simțuri, în special a văzului și a pipăitului (jucării care vibrează, oglinzi, jocuri tactile, jocuri de sortare) pentru a-i furniza copilului indicii suplimentare asupra mediului. De asemenea, este indicată folosirea limbajului mimico-gestual și a protezelor auditive.
e. deficiențe de vedere – La fel ca și în cazul deficiențelor de auz, acest fenomen poate însemna un deficit ușor de vedere sau orbire totală. De obicei, deficiențele vizuale sunt însoțite de deficiențe în coordonarea motorie și echilibru. Acești copii au nevoie de activitatea care să le ofere stimularea celorlalte simțuri, în vederea explorării mediului prin intermediul acestora. Acestor copii le sunt necesare mișcări și stimulări vestibulare pentru a-i invita să se deplaseze în siguranță în mediu (mobilitate și orientare). Copiilor care au deficiențe vizuale mai ușoare le sunt necesare materiale educative și jucării în culori vii, țipătoare și contrastante atât în ceea ce privește forma cât și culoarea. Roșul, albul și negrul sunt cele mai potrivite. Suprafețele lucioase și luminile care clipesc sunt, de asemenea, folositoare.
f. copiii care prezintă probleme de comportament – în această categorie intră copiii care prezintă tulburări de concentrare a atenției, instabilitate psiho-motorie, comportamente agresive sau ciudate, izolare socială și dificultatea de interacțiune cu ceilalți (copii sau adulți), în absența deficienței mintale.
4. Privarea de nevoi, un pas spre abandon
Dezvoltare copilului întâmpină dificultăți atunci când una din aceste nevoie de bază nu își găsește răspunsul adecvat. Ca prim efect se produce sindromul de deprivare maternă, atunci când nevoia de dragoste și securitate cunoaște un eșec. Imposibilitatea de a trăi noi experiențe se regăsește în diferite forme de substimulare sau privare senzorială, socială, emoțională. Suprastimularea produce hiperexcitare, neliniște, extenuare și tulburări ale somnului. Apare în situațiile în care evenimentele noi, imprevizibile și nefamiliare se succed într-un ritm alert.
De obicei, nevoia de încurajare și recunoaștere este satisfăcută mai frecvent la copiii inteligenți, sănătoși, bine adaptați și atractivi (cu însușiri plăcute). Din cauza dezavantajului emoțional, economic, social și cultural, copiii instituționalizați vor obține mai greu aprecierile celor din jurul său. Datorită absenței familiei, copiii instituționalizați au mai multă nevoie de dragostea necondiționată de tip părintesc.
Când nu este satisfăcută nevoia de responsabilitate, se produc deficiențe în deprinderile de autocontrol și planificare, și tendințe ale tânărului de a se manifesta impulsiv, de iresponsabilitate și de a nesocoti drepturile celorlalți.
4.1. Deprivarea de părinți
Majoritatea copiilor dezvoltă un puternic atașament față de părinți. Acesta prezintă însă o multitudine de forme individuale de manifestare a intensității și distribuției. El nu se dezvoltă exclusiv față de mamă. Însă, în orice caz, mama nu poate fi substituită nici măcar temporar de către altă persoană. Acest atașament principal diferă cantitativ de celelalte relații care se pot stabili. Atașamentul se poate dezvolta și față de frați sau surori și prezența acestora la vârste fragede în apropierea copilului poate reduce anxietatea provocată de situații stresante.
Copiii instituționalizați imediat după naștere și care au rămas în acest mediu cel puțin până la vârsta de trei ani se consideră că au șanse mai reduse – comparativ cu cei crescuți în familii – de a forma o relație de atașament. Cercetările (Goldfarb, 1955 ; Wolkind, 1974; Rutter, 1991; Trasler, 1960) prezintă această categorie ca fiind cea mai vulnerabilă. Trasler, studiind copiii aflați în mediu familial, a arătat că principala cauză a eșecului îngrijirii acordate de părinții foster este durata prelungită a instituționalizării anterioare a copilului. Acești copii sunt predispuși la o detașare lipsită de emoții în relațiile cu adulții.
Decesul parental este asociat cu o rată foarte redusă (adesea nesemnificativă statistic) a delincvenței ulterioare a copilului. Chiar și aceste mult mai rare manifestări pot să nu își aibă originea în deces, ci în boala cronică ce se poate să-1 fi precedat sau în manifestările de doliu prelungite ale părintelui supraviețuitor. Moartea tatălui este urmată de cele mai multe ori de greutăți economice majore care pot marca dezvoltarea copilului.
Pentru separările determinate de plecări în vacanță sau internări în spital ale părinților nu s-au menționat efecte negative măsurabile. Nici unul dintre studii nu a înregistrat întârzieri în dezvoltarea intelectuală sau a limbajului.
4.2. Cauzele abandonului
Factorii care influențează apariția cazurilor de abandon se pot datora creșterii procentului locuitorilor care consideră problema de natură financiară, tulburărilor psihice ale părinților, fricii față de părinți a tinerelor mame, insistențelor tatălui de a abandona copilul.
Doar o mică majoritate a celor aflați în casele de copii au fost abandonați permanent de părinți sau sunt complet orfani. Chiar și în culturile cu o puternică tradiție a îngrijirii minorilor fără părinți de către familia lărgită, majoritatea copiilor din instituții au părinți sau alte rude apropiate care i-ar putea îngriji.
Una dintre principalele explicații pentru această situație constă în eșecul personalului instituțiilor sau al agențiilor sociale responsabile în selecția copiilor instituționalizați, instituțiile rezidențiale prezentând un efect de atragere datorită avantajelor imediate pe care le oferă: adăpost, hrană și educație.
Plasarea copilului în îngrijire rezidențială constituie adesea o strategie de supraviețuire folosită de părinți ca răspuns imediat la disperarea cauzată de sărăcie, fără a lua în calcul consecințele pe termen lung. în cele mai multe cazuri, părinții nu percep, sau nu vor să se gândească la dezavantajele instituționalizării.
Instituționalizarea este un răspuns complet inadecvat la sărăcie. Nu intervine în nici o formă la nivelul cauzelor, este costisitoare și poate avea efecte devastatoare asupra copiilor asistați pe termen lung. Unul dintre efecte constă tocmai în perpetuarea ciclului dezavantajului și sărăciei, deoarece una dintre principalele cauze ale instituționalizării o constituie sărăcia. Mulți părinți optează pentru această variantă în ideea că vor asigura astfel măcar supraviețuirea fizică a copiilor lor, dar nivelul îngrijirii fizice în majoritatea instituțiilor se află în jurul standardelor minime acceptabile.
Probleme se înregistrează în mai multe direcții:
– asigurarea hranei, mai puțin ca aport de calorii corespunzător vârstei și stadiului de dezvoltare, cât ca alimente calitativ superioare (este importantă în special starea precară de depozitare și preparare). Problemele de acest tip sunt cauzate atât de echipamentul depășit fizic și moral, cât și de frecventele nerespectări ale standardelor de igienă și supraveghere sanitară specifice unor colectivități mari;
– insuficiența, starea deficitară sau neadecvată a „echipamentului" (lenjerie de pat, încălțăminte și îmbrăcăminte);
– clădiri improprii (construite pentru a servi unui alt scop) sau aflate în stare avansată de degradare. Cel mai adesea se consemnează absența sau funcționarea defectuoasă a instalațiilor de apă curentă, canalizare și încălzire, în special în mediul rural;
– absența, insuficiența, deteriorarea sau, dimpotrivă, excesiva grijă a personalului în păstrarea jucăriilor și altor materiale de stimulare a dezvoltării copilului;
– absența sau neadecvarea instrumentarului medical și a medicamentelor;
– absența sau insuficiența (în special în mediul rural) a personalului calificat, îndeosebi specialiști cu studii superioare (psihologi, medici, psihopedagogi, asistenți sociali, pedagogi/educatori, sociologi).
Din cauza divorțului dintre soți, copii se confruntă cu lipsa, de cele mai multe ori definitivă, a unui dintre părinți. Majorarea numărului familiilor incomplete își restânge cercul comunicării în familie, greutățile în comunicare cu semenii ducând la apariția simptomelor nevrotice, mai ales la băieți. Familia descompusă de pe urma divorțului și slăbită din cauza deficitului financiar devine rezervor pentru forme diferite de comportament deviant.
În capitolul următor voi analiza mai detaliat care sunt riscurile instutuționalizării, factorii și formele de abuz la care sunt supuși copiii în centrele de plasament.
Capitolul III
Fenomenul abuzului
1. Definirea și analiza fenomenului de abuz
Abuzul reprezintă un comportament fundamentat pe anumite modele culturale bine înrădăcinate, în condițiile existenței și conjugării mai multor factori de risc din mediul familial, școlar sau social.
Pentru înțelegerea, prevenirea și intervenția în cazurile de abuz, prima necesitate care se impune este aceea a definirii termenilor. Definirea conceptului de abuz este necesară specialiștilor și personalului din instituțiile care se implică în activitatea practică de intervenție și recuperare, dar și părinților, opiniei publice în general.
Abuzul este o manifestare a violenței față de copii, profitându-se de diferența de forță (fizică, psihică, economică) dintre adulți și copii, provocând intenționat afectarea fizică și/sau psihică a acestora. Considerăm că definița abuzului acceptată de Organizația Mondială a Sănătății acoperă în întregime acest concept: abuzul copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele tratamente fizice și/sau emoționale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, exploatare comercială sau de alt tip, ale căror consecințe sunt daune actuate sau potențiate aduse sănătății copilului, supraviețuirii, dezvoltării sau demnității lui, în contextul unei relații de răspundere, încredere sau putere.
Clasificarea abuzurilor în abuz fizic, psihic, economic și sexual este artificială pentru că, de fapt, există o împletire a diferitelor forme de abuz. Abuzul fizic are și consecințe psihice, abuzul sexual este însoțit de efecte fizice și psihice asupra copilului, abuzul economic poate deveni abuz fizic (dacă munca depășește capacitatea fizică a copilului), emoțional (mai ales dacă munca este umilitoare) sau sexual (prostituția, pornografia).
Abuzul fizic asupra copilului reprezintă acțiunea sau lipsa de acțiune (singulară sau repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziție de răspundere, putere sau încredere care are drept consecință vătămarea fizică actuala sau potențială.
El presupune pedepse ca: așezarea în genunchi a copilului, legarea lui, lovirea, rănirea, otrăvirea, intoxicarea etc.
Abuzul emoțional reprezintă eșecul adultului de care copilul este foarte legat de a-i oferi un mediu de dezvoltare corespunzător sau/și acte comportamentale care pot dăuna dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale. Abuzul emoțional împietează asupra nevoilor afective necesare pentru copil, pentru a trăi și a se dezvolta armonios. A abuza emoțional un copil înseamnă a-i suprastimula trăirile afective într-un mod neadecvat cu situația sau cu starea în care se află acel copil, astfel încât acest gest să producă o traumă cu implicații asupra stării de bine sau a dezvoltării sale. Formele abuzului emoțional sunt: șantaj prin folosirea fricii, aplicarea unei pedepse care nu are legătură cu pedeapsa, expunerea la suferința celorlalți copii, încălcarea intimității, încălcarea confidențialității.
Respingerea- adultul îndepărtează copilul de el, refuză să-i recunoască valoarea sau legitimitatea nevoilor.
Izolarea- copilul nu are posibilitatea stabilirii unor contacte sociale sau se află într-un loc în care nu poate interacționa social.
Terorizarea- copilul este amenințat verbal, intimidat și înfricoșat (speriat) cu ,,arme” fizice și psihologice.
Degradarea- copilul este tratat ca fiind inferior, este umilit și depreciat, deprivat de demnitate.
Coruperea- copilul este încurajat și îndrumat să desfășoare acte antisociale care conduc la comportamente neacceptate social sau chiar criminale. Abuzul asupra copiilor este o problemă mai mult de ordin moral decât legal.
Exploatarea- copilul este folosit în avantajul și pentru profitul adulților.
Negarea răspunsului emoțional- adultul în grija căruia se află copilul ignoră sau neglijează copilul (și din punct de vedere emoțional). Acest termen este diferit de respingere sau degradare care au o componentă activă (acte de comitere) și constituie o formă tipică de abuz.
Abuzul sexual asupra copiilor este un fenomen nou cu care se confruntă specialiștii și opinia publică în general. Este greu de estimat incidența acestui fenomen, mai ales din cauza faptului că acesta nu este raportat de obicei datorita mentalității părinților sau persoanelor care îngrijesc copiii, conform căreia trebuie păstrat secretul presiunilor exercitate de abuzator și, nu în ultimul rând, datorită faptului că opinia publică nu este încă pregătită pentru a reacționa în astfel de cazuri.
Abuzul sexual este implicarea unui copil într-o activitate sexuală pe care el nu o înțelege, pentru care nu are capacitatea de a-și da încuvințarea informată, pentru care nu este pregatit din punct de vedere al dezvoltării sau care încalcă legile sau tabuurile sociale.
Abuzul sexual asupra copilului presupune antrenarea copilului într-o activitate realizată cu intenția de a produce plăcere sau de a satisface nevoile unui adult sau unui alt copil, care, prin vârstă și dezvoltare se află față de el într-o relație de răspundere, încredere sau putere.
Abuzul sexual al copilului constă în activități care expun copiii la stimulare sexuală inacceptabilă pentru vârsta, dezvoltarea psihologică și rolul lor în familie.
Abuzul economic este atragerea, convingerea sau obligarea copilului să desfășoare activități aducătoare de venit (cel puțin parțial sau indirect), de aceste venituri beneficiind și unii adulți, apropiați ai copilului.
Considerată de unii autori ca o formă specifică de abuz, neglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoționale, de dezvoltare fizică și psihică, precum și limitarea accesului la educație.
Neglijarea pune în pericol dezvoltarea normală a copilului- dezvoltarea bio-psiho-socio-culturală- și, prin efectele grave pe care le produce, necesită intervenția promptă și adecvată.
Cele mai grave forme de neglijare sunt: neasigurarea unei alimentații adecvate nevoilor de dezvoltare ale copilului; neasigurarea unei îmbrăcăminți adecvate; dezinteres față de starea de sănătate a copilului; locuință cu spațiu și igienă necorespunzătoare; insuficienta supraveghere; lipsa de preocupare pentru educația copilului; privarea copilului de afecțiune; abandonul copilului.
2. Nivelurile și factorii abuzului
Abuzul este prezent la toate nivelurile: social, organizațional (mediul școlar) și de grup (în principal, în familie și în microgrupurile de socializare ale copiilor). Abuzul la nivelul de grup este cel mai extins și mai frecvent. Prezentăm în continuare mediile unde se pot întâlni diferitele forme de abuz.
2.1. Abuzul în familie
Cu toate că familia trebuie să constituie un mediu de securitate pentru copil, aici se întâlnesc frecvent diferite forme de abuz.
Factorii care favorizează aceste situații sunt: nivelul redus de trai al majorității familiilor și șomajul; familii monoparentale materne/paterne ce apar în urma divorțului/decesului/detenției unuia dintre părinți; nivelul redus de școlarizare și de educație al parinților; promiscuitatea din unele medii familiale; modelul parental abuziv; ignorarea abuzului și lipsa de informații cu privire la consecințele acestuia asupra dezvoltării copilului; probleme de sănătate și comportamentale ale părinților (personalități rigide, lipsite de caldură și empatie, imature afectiv sau cu tulburări de personalitate); condiți improprii de viață (spațiu de locuit inadecvat, număr mare de copii); orientarea și aderarea la o grupare filosofică sau religioasă care impune anumite interdicții (asistența medicală, împiedicarea accesului la informare etc.).
2.2. Abuzul în instituțiile de ocrotire
În aceste instituții au fost semnalate, atât din partea personalului, cât și din partea copiilor, toate formele de abuz.
Abuzul exercitat de un copil asupra altuia de vârstă sau dezvoltare inferioară se poate ivi ca urmare a două fenomene caracteristice copilăriei:
1. Din nevoia de ierarhizare în mediul micro-social din acea instituție. În instituțiile închise sau totale, copiii constituie un grup organizat social, cu prezența unui lider natural, dar și cu investirea tuturor membrilor în roluri pe care nu pot decât să le accepte. Unul dintre roluri, din păcate, poate fi acela al abuzatului. El este asumat de către unul din copiii nou-veniți, cu oarecare fragilitate afectivă, dezinserat social, care nu și-a putut atrage prieteni și nici măcar prietenia liderului. S-a dovedit că până și în interiorul unui grup de preșcolari, aproape toți copiii tind să-și concentreze agresiunea asupra aceluia care a fost deja agresat de către unul dintre ei. Într-o astfel de situație, este important ca personalul de îngrijire să faciliteze o relație protectoare între liderul grupului și acel copil victimizat și să ofere acestuia o terapie asertivă, de susținere a tonusului psihic.
2. Pentru exercitarea unei agresiuni pe care, la rândul lui, copilul abuzator a suferit-o cândva. Frecvent întâlnită, această situație se produce atunci când agresorul copilului se manifestă în așa fel, încât se observă că are beneficii sau satisfacții imediate din actul abuzării. Aceste satisfacții sunt preluate de victimă și asumate pentru mai târziu, cu ocazia identificării unei noi potențiale victime. Acest lanț al perpetuării agresiunii de la un copil la altul într-o instituție se desfășoară adesea fără știrea adulților și contribuie la constituirea ierarhiei micro-sociale de care am vorbit mai sus. Pentru prevenirea instalării acestei situații, personalul de îngrijire și cel educativ trebuie să ofere copiilor posibilitatea de a compensa instituirea unui set de reguli care să permită celui care abuzează să suporte consecințele nefavorabile actului său.
Factorii ce favorizează apariția abuzului în instituții sunt: lipsa unei metodologii de selecție și testare a aptitudinilor necesare unei persoane care lucrează în sistemul de protecție a copilului; numărul redus al personalului de specialitate în raport cu numărul mare de copii; condiții improprii de locuit (dormitoare supradimensionate, grupuri sanitare deficitare ca spațiu, dotare, igienă); rigiditate în activitatea pedagogică și neacordarea unui suport emoțional în anumite situații care îl cer; lipsa unui mediu individualizat, securizant; stimularea redusă a copiilor în exprimarea opiniilor și nerespectarea acestora.
3. Semnele și consecințele abuzului
În acest subcapitol voi expune care sunt semnele după care recunoaștem un copil care a suferit o formă de abuz sau neglijare.
Putem să ne dăm seama că un copil a fost supus unei forme de abuz sau neglijare observând și analizand modificările produse în comportamentul său în comparație cu cel cunoscut până în acel moment.
Principalele manifestări pe care le prezintă un copil abuzat sunt: tulburări de somn (insomnii, somn agitat, vise urâte, coșmaruri), tulburări alimentare, prezența unor ticuri (ticul clipitului, rosul unghiilor, alte mișcări cu caracter repetitiv), persistența unor senzații olfactive sau cutanate obsedante; modificarea rapidă a dispoziției afective; impulsivitate, agresivitate, nejustificate de situație; culpabilizare; neglijență în îndeplinirea sarcinilor și incapacitatea de a respecta un program impus; dificultăți în relaționare și comunicare; scăderea randamentului școlar; tulburări de comportament (minciuna, fuga de acasă/școală, furt, consum de alcool, droguri), comportament sexual necorespunzător vârstei.
3.1. Efectele instituționalizării copiilor
Copiii institutionalizați întâmpină multe alte probleme, majoritatea din acestea fiind provocate din cauza despărțirii de familie. În multe cazuri, copiii au reușit să se dezvolte într-un grad de normalitate acceptabil și au învins condițiile nefavorabile. Deseori sunt etichetați de către societate ca fiind din casa de copii și poarta acest stigmat întreaga viață.
În centrele de plasament din județul Constanța erau înregistrați la data de 30 iunie 2005 nu mai puțin de 584 de copii, dintre care 51 au peste 18 ani și au rămas în instituțiile statului datorită unor situații deosebite. Potrivit legii, după împlinirea vârstei de 18 ani se încearcă reintegrarea familială, reintegrarea socială și integrarea profesională a acestora.
Problemele pe care le întâmpină copiii aflați în instituțiile de plasament nu sunt foarte cunoscute. De obicei, oamenii îi văd ca pe copii orfani de care le este milă. Însă copiii instituționalizați întâmpină multe alte probleme, majoritatea apărute din cauza despărțirii de familie. Tânărul care trăiește experiența instituționalizării suferă o serie de transformări progresive ale personalității, modificându-și simultan sentimentul propriei identități și modul de a-i percepe pe ceilalți. Părerea generală este că viața într-o instituție de plasament este nefavorabilă dezvoltării copilului. Însa instituțiile sunt diferite și există cazuri destul de multe de copii care au reușit să se dezvolte într-un grad de normalitate acceptabil și au învins condițiile nefavorabile. De obicei, cele mai multe probleme care apar la copiii din centrele de plasament sunt lipsa de adaptabilitate, de autocontrol, apatia, indiferența. De asemenea, adaptabilitatea lor socială este redusă, din cauza mediului închis în care trăiesc și există o anumită rigiditate în relațiile sociale, absența sentimentului social.
Se întâlnesc frecvent la astfel de copii și comportamente antisociale și delicvențe. Numărul mare de copii din centrele de plasament îi afectează pentru că limitează posibilitatile copilului de a se relaxa și de a se angaja în activități independente. În cele mai multe cazuri ei simt că li se invadează intimitatea, iar copilul are o percepție diferită asupra modului în care este privit de către ceilalți.
3.2. Consecințele abuzului
Abuzul nedepistat și netratat produce modificări grave în structurarea personalității copilului, cu repercusiuni majore în timp. Pe termen scurt, efectele abuzului sunt mai ușor de identificat, de analizat și de ameliorat, dar de cele mai multe ori, efectele lui nefaste însoțesc individul de-a lungul întregii vieți. Cu cât intervenția și recuperarea se fac mai târziu față de momentul producerii abuzului, cu atât sunt mai dificile și cu șanse mai reduse de succes.
Cuvântul supraviețuitor se potrivește foarte bine celor care au suferit un abuz în trecut. Ca și supraviețuitorii altor traume care le-au schimbat viețile, mulți oameni poartă cicatrice în sufletul lor tot restul vieții, răni provocate de alții.
Reacțiile copiilor la situatia de abuz au loc în funcție de următoarele variabile: tipul de abuz; vârsta copilului în momentul comiterii abuzului; nivelul de comprehensiune al victimei; suportul post abuz pe care îl primește de la rețeaua socială (familie, prieteni, rude); caracteristicile personale ale victimei (vulnerabilitate sau rezistență la stres); caracteristicile abuzului.
Imediat după comiterea abuzului, simptomatologia dezvoltată de victimă este preponderent de tip somatic și emoțional.
Somatic, în funcție de tipul de abuz, se constată: hematoame, arsuri, echimoze, plăgi, leziuni interne, fracturi, suprafețe de piele înroșite, asociate cu tulburări neurovegetatave (cefalee, greață, vomă, transpirații etc.).
Emoțional sunt evidențiate: teama, fobii, amintiri obsesive, un puternic sentiment de insecuritate, sentimente de vinovăție/jenă. Cele mai puternice reacții care apar în urma unui abuz sunt cele de mânie și de ură. Tragedia mâniei este aceea că, de cele mai multe ori, se întoarce împotriva victimei, ducând la depresie, disperare, gânduri și acțiuni sinucigașe. Uneori izbucnește și sub formă de furie irațională direcționată spre cei din jur. Mânia și ura întotdeauna consumă energia de care victimele au nevoie pentru a-și reface viața.
În timp, efectele abuzului se regăsesc la adult într-un comportament cu dificultăți de adaptare și integrare socială. Aceste modificări sunt: disfuncții în sfera sexuală (hipersexualitate, respingerea actului sexual sau tulburări în alegerea partenerului sexual, de tipul pedofiliei sau homosexualității); perpetuarea comportamentului abuzator; comportament autoagresiv (tentative de suicid, comportament autodistructiv, consum exagerat de alcool sau substanțe psihoactive); comportament agresiv față de alte persoane (agresivitate verbală sau acte violente propiu-zise); tulburări în sfera afectivă (impulsivitate și violență; izolare socială; neîncredere în sine și în ceilalți; labilitate emoțională; autoculpabilizare; anxietate conjucturală legată de persoane, situații și fapte care au caracterizat situația de abuz); tulburări de relaționare, adaptare și integrare socială (dificultăți de adaptare profesională, incapacitate de constituire a unui cuplu stabil, neconflictual).
Conform cercetărilor Steele și Alexander, chiar și victimele care par că s-au adaptat destul de bine, prezintă consecințe precum: sentimente de inferioritate, personalitate care nu se poate integra nicăieri, lipsă de încredere, mânie înăbușită, probleme de identificare, fixații, dificultăți în stabilirea și menținerea relațiilor, disfuncții sexuale și/sau comportamente sexuale deviante, rușină, vină, teamă de respingere, sentimente intense de neajutorare și teamă.
Aceste consecințe sunt adeverite de mulți cercetători. Abuzul copilului este aproape întotdeauna asociat cu dureri profunde și de durată care afectează fiecare aspect al vieții: fizic, sentimental, relațional și spiritual.
3.3. De ce nu vorbesc victimele?
Mary-Ellen Siemers rezumă motivele care, spun cercetătorii, împiedică victimele abuzului să împărtășească secretul lor cu alții:
– loialitatea și dragostea pentru cel ce comite abuzul face imposibil ca ele să vorbească împotriva unor oameni despre care cred că sunt protectorii și prietenii lor cei mai apropiați și mai intimi;
– când capătă destul curaj să spună cuiva despre acest lucru, cel ce le ascultă relatarea răspunde fie cu groază, fie cu neîncredere, judecată ori tăgăduire;
– de multe ori, victima este pasivă deoarece are în vedere autoritatea celui ce comite abuzul; unui copil mic i se spune că activitatea sexual este acceptabilă, dar că trebuie să fie tăinuită;
– amenințările reale sau indirecte sunt adesea suficiente pentru a asigura cooperarea pasivă și secretul în absența altor alternative raițiomle;
– severitatea legilor împotriva celor ce comit abuzul poate determina teama victimelor incestului de a căuta ajutor în afara familiei;
– nu spun pur și simplu pentru că nimeni nu-i întreabă.
Pentru depășirea problemelor, victima abuzului trebuie să gândească diferit despre ea însăși dacă vrea să intre cu încredere în noua viață. Circumstanțele din trecutul ei au făcut-o să se simtă murdară, fără valoare și neiubită. Reacția ei la aceste sentimente o poate duce la anumite extreme: fie că face lucrurile prea bine, fie prea rău, este pândită fie de promiscuitate, fie de ascetism, fie se ascunde în spatele unor haine murdare sau a obezității.
Odată ce fenomenul abuzului asupra copiilor, atât în cadrul familiilor cât și în centrele de ocrotire, îndemnul de a găsi soluții la această problemă a crescut de asemenea, iar Societatea Națională se află în centrul dezvoltărilor.
În capitolul următor vom analiza cateva din cele mai importante și urgente soluții pentru prevenirea fenomenului de abuz.
Capitolul IV
Măsuri de protecție a copilului
Măsurile de protecție a copilului se iau în temeiul OUG 26/1997 de către Comisia pentru Protecția Copilului la propunerea Direcției pentru Protecția Copilului (DPC), în cazul în care rămânerea acestuia în medial familial sau instituțional în care se află este contraindicată. Oricine poate sesiza DPC în vederea luării acestor măsuri. Art. 7 (1) din ordonanță le enumeră: plasamentul în regim de urgență; plasamentul copilului la o familie sau persoane din familia lărgită; plasamentul copilului într-o familie asistată; plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism privat autorizat; încredințarea copilului unei persoane, familii sau organism privat autorizat; încredințarea provizorie a copilului către serviciul public specializat; încredințarea copilului în vederea adopției, în ultimă instanță.
În cazul abuzului asupra copilului, răspunderea făptuitorului poate fi de natură civilă, contravențională, penală sau, dacă abuzatorii au calitatea de părinte, tutore sau curator, se va antrena răspunderea potrivit Codului Familiei.
4.1. Răspunderea civilă
Răspunderea civilă poate fi angajată în temeiul art. 998-999 din Codul Civil:
Art. 998 – Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
Art. 999 – Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
Astfel, cel care prin fapta sa (în cazul pe care îl analizăm un abuz având ca victimă un copil) a provocat un prejudiciu (constând fie în vătămări fizice sau/și traume psihice) este obligat la plata unei sume de bani (despăgubire) cu titlul de daune materiale sau morale, potrivit regulilor răspunderii civile.
Trebuie făcută proba prejudiciului suferit (patrimonial sau moral), a faptei contrare normelor legale, a gradului de vinovăție a făptuitorului și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul rezultat:
– să existe un prejudiciu suferit (traumă psihică, vătămare fizică, pierderea sau distrugerea unui bun etc.);
– prejudiciul să fi fost cauzat de o faptă ilicită (contrară normelor legale și de conviețuire socială) – acțiune sau inacțiune (făptuitorul nu a acționat atunci când în sarcina sa era prevăzută obligația de a acționa);
– fapta să fi fost săvârșită cu intenție, din neglijență sau imprudență;
– să existe o legătură de cauzalitate între fapta și prejudiciul suferit (în sensul că acea faptă a provocat producerea prejudiciului).
În cazul în care abuzatorul este minor și locuiește cu părinții săi, părinții vor răspunde civil pentru fapta copilului, iar dacă abuzul a fost comis într-o instituție, învățătorii și pedagogii vor răspunde pentru fapta comisă de către elevi în timpul în care aceștia se aflau sub supravegherea lor (la școală, în internat etc.).
Dacă făptuitorul are calitatea de angajat al unei instituții, instituția respectivă va răspunde civil pentru prejudiciul cauzat de către acesta, dacă a fost provocat în exercitarea funcției deținute la acea instituție.
Acțiunea civilă poate fi pornită de către:
– reprezentantul copilului, părinte sau tutore;
– copil, dacă are peste 14 ani, cu încuviințarea reprezentantului legal;
– dacă copilul nu are reprezentant legal (părinții sunt morți, necu-noscuți, puși sub interdicție, decazuți din drepturile părintești, dispăruți sau declarapți morți) și nu are nici tutore, trebuie mai întâi sesizat DPC pentru a dispune fie plasamentul în regim de urgență, fie pentru a propune luarea uneia din măsurile de ocrotire citate mai sus. Potrivit Codului Familiei (art. 113) ar trebui numit un tutore, dar în practică se aplică regimul prevăzut de OUG 26;
– Comisia pentru Protecția Copilului, poate delega acest drept Direcției pentru Protecția Copilului (art. 10 pct. 4, OUG 26/1997) în cazul copiilor instituționalizați sau încredințați unei persoane sau familii;
– acțiunea civilă poate fi pornită din oficiu, odată cu acțiunea penală, dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constituie infracțiune, instanța fiind obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei, întrucât este vorba de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu (copilul sub 14 ani) sau cu capacitate de exercițiu restrânsă (copilul mai mare de 14 ani) – (art. 17 Codul de Procedură Penală);
– dacă urmează a fi antrenată chiar răspunderea DPC sau a Comisiei pentru Protecția Copilului, juristul va lua imediat măsuri pentru ca acelui copilul să i se numească un curator, în baza art. 152, c) Codul Familiei, care să încuviințeze pornirea acțiunii.
Acest tip de răspundere poate avea ca subiect și instituțiile publice, în cazul în care împotriva lor nu se pornește o acțiune în temeiul legii 29/1990 a contenciosului administrativ.
Se impun anumite precizări în ceea ce privește noțiunea de faptă ilicită. Ea este definită de către doctrina juridică ca fiind ,,acea faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau interesului recunoscut de lege, aparținând unei persoane”. În determinarea normelor legale și drepturilor subiective încălcate, în cazul abuzului asupra copilului, un rol important îl are Convenția cu privire la Drepturile Copilului, ratificată de către România prin legea 18/1990, întrucât majoritatea faptelor care reprezintă un abuz sunt încălcari ale drepturilor prevăzute de Convenție.
4.2. Răspunderea contravențională
Răspunderea contravențională este stabilită în condițiile Legii 61/1991 privind sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice.
Legea română sancționează următoarele fapte relevante pentru domeniul pe care îl abordează această lucrare:
– alungarea din locuința comuna a soțului sau soției, a copiilor, precum și a oricărei alte persoane aflate în întreținere;
– îndemnul sub orice formă al minorilor la săvârșirea de contravenții (ex. obligarea copilului să cerșească sau să se prostitueze);
– neluarea de către părinți sau de către persoanele cărora li s-a încredințat spre creștere și educare un minor în vârstă de până la 16 ani sau care au în îngrijire un alienat ori debil mintal, a măsurilor necesare pentru a-1 împiedica de la fapte de vagabondaj, cerșetorie sau prostituție;
Aceste contravenții sunt constatate de către poliție, care poate aplica pe loc sancțiunea amenzii sau, dacă apreciază că este necesară sancțiunea închisorii, înaintează procesul-verbal judecătoriei competente. Juristul poate avea un rol activ în sesizarea acesteia.
De cele mai multe ori, însă, se aplică doar o amendă. În anumite condiții (grad de pericol social), contravenția poate constitui chiar infracțiune, fiind pedepsită mult mai sever
4.3. Răspunderea Autorităților Administrației Publice
Această răspudere a Autorităților Administrației Publice, printre care se află și Comisia și Direcția pentru Protecția Copilului, este încadrată în condițiile Legii 29/1990 privind contenciosul administrativ.
Se referă la cazurile în care o autoritate a administrației publice, printr-un act al său sau prin refuzul de a acționa în îndeplinirea atribuților prevăzute de către lege, încalcă un drept al unei persoane, încălcare care poate rezulta și într-un prejudiciu material sau moral (favorizează sau contribuie la producerea abuzului).
Prin acționarea în justiție se poate cere obligarea instituției vizate:
– să emită sau să retragă un anumit act sau să îndeplineasca o anumită operațiune;
– să plătească o sumă de bani cu titlu de daune materiale sau morale.
În cazul Comisiei pentru Protecția Copilului, ea neavând personalitate juridică, cererea de chemare în judecată va trebui îndreptată împotriva Consiliului Județean sau Consiliului Local de sector.
Pentru calitatea procesuală activă, se vor urma aceleași reguli ca pentru răspunderea civila delictuală.
4.3.1. Rolul asistentului social
Când cazurile extreme de abuz asupra copiilor atrag atenția mass-media, asistenții sociali sunt mult mai criticați decât Departamentele de Servicii Sociale. Drept urmare, nu este surprinzător faptul că emoțiile individuale se amplifică. Asistenții sociali sunt mai mult decât simpli oficiali; ei aduc în această problemă o serie de sentimente care trebuie luate în considerare. Pare evident că sentimentele asistentului pot fi exclusiv negative în acest domeniu și că foarte puțin din activitatea sa actuală este simplă sau plăcută; oricum, se pare că în perioada calificării și după aceea, la locul de muncă s-a căutat să se evite aceste probleme și să se bazeze pe standarde și metode de supraveghere care au ca bază codurile practicii. În majoritatea cazurilor, abuzurile asupra copiilor reprezintă ceva cu care asistenții sociali ar prefera să nu aibă de-a face și poate este surprinzător și demn de laudă faptul că nu apar multe greșeli.
Rezolvarea corectă depinde în cele din urmă de cadrul psihic al asistentului care poate susține o activitate planificată în condițiile ostilității externe și tensiunii interne. Astfel de probleme, care solicită o bună practică, sunt pentru asistenții sociali cu experiență, dar sperăm că întreg personalul din linia întâi va căuta soluții pentru anxietătile din relațiile cu colegii și șefii lor.
Departamentele de Servicii Sociale se vor distinge în măsura în care pot face posibil acest lucru. Cu cât mecanicismul și cultura-rol influențează mai mult organizarea, cu atât mai mică va fi preocuparea pentru nevoile individuale.
Incidența cazurilor de abuzuri asupra copiilor nu este doar o criză a copiilor și familiilor, ci și a personalului și agențiilor care lucrează pe aceste cazuri. Pe termen scurt, răspunsul corect nu poate necesita alocarea unei extra-finanțări sau realocarea resurselor materiale; mai degrabă putem vorbi de creșterea competenței, de apelarea la unele teorii moarte și dezvoltarea unor aptitudini la personalul de conducere din rândurile managentului din prima linie.
Asistenții sociali consideră abuzul asupra copilului ca fiind foarte dureros și traumatizant, fiind o problemă subiectivă, realizată sub mantaua conflictelor de rol foarte stresante, a așteptărilor conflictuale ale asistaților, ale altor agenții și ale publicului. Pentru a face față acestei situații, ei trebuie să stabilească și să urmărească o serie de atitudini de bază față de abuzurile asupra copiilor, care să reflecte experiența practicii și să o formeze, și care să permită examinări din partea altora.
În al doilea rând, legat de atribuțiile personale, asistenții sociali trebuie să fie obiectivi în ceea ce privește sentimentele lor și să aibă idee despre sursa acestora și modul în care sentimentele afectează alți oameni.
O supraveghere și un sprijin adecvat constituie întotdeauna un proces cu două sensuri, dar în acest subcapitol suntem preocupați în principal necesitățile asistenților din prima linie.
Asistenții sociali au nevoie de ajutor în patru domenii principale:
1. a face față propriilor atitudini, valori și neliniștilor personale;
2. a face față atât conflictelor dintre ei, cât și celor din cadrul agențiilor lor sau cu alte agenții;
3. a face – evaluări despre posibile cazuri de abuzuri asupra copiilor, evaluări care să fie realiste, adecvate și rezonabile;
4. luarea de decizii care să reprezinte o balanță între – responsabilitatea profesională personală, regulile agenției și procedurile acesteia.
Prima calitate pe care ar trebui să o căutăm este deschiderea. Asistenții sociali trebuie să simtă că se pot apropia de șefii lor, pentru a explora problemele și accepta sentimentele negative. Activitatea în cazurile de abuzuri asupra copiilor poate produce mari neliniști și îndoieli personale, care trebuie conștientizate și rezolvate. Unii asistenți sociali reușesc să se descurce mai bine decât alții și poate exista un sentiment de mândrie profesională pe care oamenii trebuie să meargă mai departe, chiar atunci când încă mai șovăie. Un supraveghetor distant, care deține un rol de sprijin oficial și care nu este acceptat sau implementat adecvat se face inaccesibil pentru personalul său. Majoritatea Departamentelor de Servicii Sociale pun un accent deosebit pe linia care-i departajează pe asistenți de șeful echipei în discutarea cazului; în timp ce consultarea în grup este o trăsătură importantă și comună echipelor bune, neliniștile deosebite ale activității desfășurate în cazurile de abuzuri asupra copiilor fac ca practicianul să fie dependent de un sprijin bun, care să vină de sus.
Deschiderea și accesibilitatea necesită atât o atitudine, cât și o structură adecvată pentru consultație prin sesiunile regulate între asistent și supraveghetor.
Deschiderea în supraveghere este în mod evident un aspect al managementului ocrotirii. Ocrotirea este o calitate pe care ne așteptam să o găsim la asistenții sociali, iar supraveghetorii trebuie să ofere unuia dintre membrii echipei aceleași standarde pe care vrea ca persoana respectivă să le demonstreze față de clienți. Astfel, sentimentele negative ale asistentului social ar trebui acceptate fără reținere și menținute ca energie pentru reînnoirea motivației. Poate părea superfluu să se reafirme asemenea valori de bază, dar suntem conștienți că șefii de echipă pot fi atrași de un stil mai managerial.
4.4. Răspunderea penală
Răspunderea penală reprezintă cea mai gravă formă de răspundere juridică. Prin modificările recent operate (Legea 197/2000), săvârșirea unei infracțuni prin acte de cruzime, prin violențe asupra membrilor familiei constituie circumstanță agravantă (art. 75, b).
A fost introdusă o nouă măsura de siguranță, de a interzice revenirea în locuința familiei a unei persoane, pe o durată de până la 2 ani, la cererea victimei, în următoarele condiții:
– persoana să fi fost condamnată la pedeapsa închisorii de cel puțin un an pentru loviri sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferințe fizice și psihice, săvârșite asupra membrilor familiei;
– victima să fie soț sau rudă apropiată și să locuiscă împreuna cu făptuitorul;
– instanța să constate că prezența acesteia în locuința familiei constituie un pericol grav pentru ceilalți membri ai familiei.
În funcție de consecințele și conținutul abuzului, fapta poate realiza conținutul material al uneia din următoarele infracțiuni:
– uciderea din culpă (art. 178 Codul Penal) – atunci când traumatismele fizice provoacă moartea copilului fără ca agresorul să fi avut această intenție;
– determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 179) – când datorită abuzurilor suferite, copilul recurge la această ,,alternativă”;
– lovire sau alte violențe cauzatoare de suferințe fizice (art. 180);
– vătămare corporală (art. 181) – dacă sunt necesare pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile;
– vătămarea corporală gravă (art. 182):
– dacă s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau o vătămare care a produs vreuna dintre următoarele consecințe:
– pierderea unui simț sau organ;
– încetarea funcționării acestora;
– o infirmitate permanentă fizică ori psihică;
– sluțirea;
– avortul;
– punerea în primejdie a vieții persoanei.
– loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183);
– lipsirea de libertate în mod ilegal (art. l89) – dacă un copil este sechestrat fără drept de o altă persoană;
– supunerea la muncă forțată sau obligatorie (art. 191) – dacă copilul este supus, în alte cazuri decât cele prevăzute de lege, la prestarea unei munci contra voinței sale sau la o muncă obligatorie;
– amenințarea (art. 193) – dacă copilul este amenințat cu săvârșirea unei infracțuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva lui, a părinților sau a unei rude apropiate, dacă este de natură să îl alarmeze;
– șantaj (art. 194) – dacă copilul este constrâns, prin violență sau amenințare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul. Constrângerea poate consta în amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată, pentru părinți sau pentru o rudă apropiată;
– viol (art. 197) – dacă copilul este constrâns să întrețină raporturi sexuale sau agresorul profită de imposibilitatea copilului de a se apăra sau de a-și exprima voința;
– raportul sexual cu un minor (art. 198).
,,Actul sexual, de orice natură, cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7ani.
Cu aceeași pedeapsă se sancționează actul sexual, de orice natură, cu o persoana între 15-18 ani, dacă fapta este săvârșită de tutore sau curator, ori de supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosind calitatea sa”.
– acte de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani (art. 201);
– corupție sexuală (art. 202) – dacă în prezența sau asupra copilului au fost săvârșite acte cu caracter obscen; dacă făptuitorul este rudă a copilului, pedeapsa este mai mare;
– incest (art. 203) – pentru raport sexual între rude în linie directă sau între frați și surori;
– insulta – dacă onoarea sau reputația copilului este atinsă prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, sau i se atribuie un defect, o boală sau o infirmitate care, chiar de-ar fi reale, nu ar trebui relevate;
– abandon de familie (art. 305) dacă persoana care are obligația legală de a-1 întreține pe minor:
a) îl părăsește, alungă sau lasă fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale;
b) nu îndeplinște cu rea-credință obligația de întreținere prevăzută de lege;
c) nu plătește cu rea-credință, timp de două luni, pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească.
– rele tratamente aplicate minorului (art. 306) – punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de orice persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare:
– punerea în primejdie a unei persoane în neputința de a se îngriji (art. 314) – dacă copilul este părăsit, alungat sau lăsat fără ajutor, de către acela care îl are sub pază sau îngrijire, punându-i în pencol iminent viața, sănătatea sau integritatea corporală;
– lăsarea fără ajutor prin omisiunea de înștiințare (art. 316) – neînștiințarea autorității de către cel ce găsește o persoană abandonată sau pierdută, care are nevoie de ajutor, fiindu-i pusă în pericol viața, sănătatea ori integritatea corporală – o lună – 6 luni sau amendă.
Pentru antrenarea acestui tip de răspundere, este însă necesară sesizarea organelor de urmărire penală competente, care se pot sesiza și din oficiu. Sesizarea se poate face de către oricine, nu numai de către partea vătămată.
Copilul poate alege să participe la proces constituindu-se ca parte vătămată. Declanșarea și desfășurarea procesului penal se fac din oficiu. În anumite cazuri (art. 180, 181, 193, 197, 305), este necesară plângerea prealabilă a persoanei vatamate. Lipsa acesteia înlătură punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
4.5. Protejarea imaginii copilului în presă
Despre abuzul sexual se poate vorbi foarte greu. În general, viața sexuală personală nu reprezintă o temă de dezbateri, dimpotrivă, este un subiect foarte intim, despre care este greu de vorbit. Nu este vorba de false pudori, ci mai de grabă de intimitate, de un domeniu strict al vieții private a fiecăruia dintre noi.
Este cu atât mai greu de abordat această temă atunci când este vorba despre un copil, despre un act înfăptuit împotriva voinței sale.
Mai dificil este a vorbi despre un abuz sexual în care agresorul este un tânăr. La 14-16 ani, chiar și în cazul în care comite un abuz asupra unui copil mai mic decât el, agresorul este totuși un copil.
Este foarte important ca jumalistul să își cântăreasca bine cuvintele. Nu i se cere să eludeze adevărul, să omită faptele incriminatoare, ci să-1 privească pe copil așa cum este el, ca pe un adult în devenire, ca pe un om a cărui viață abia începe.
Totul se reduce la o problemă de respect și de bună credință. Un ziarist trebuie să informeze opinia publică în chestiunile de interes, dar nu cu prețul expunerii copilului, al măririi efectelor traumei suferite.
Trăim într-o lume nu doar dominată de mass-media, ci chiar creată de ele. Cele mai multe dintre cunoștințele sau atitudinile noastre – chiar dacă nu conștientizăm această realitate – sunt dobândite prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă. Mass-media sunt un factor important în extinderea realității în care trăim, în lărgirea orizontului de cunoaștere și în modificarea comportamentului social.
Imaginea pe care o are opinia publică despre copilul abuzat, despre abuzul asupra copilului în general este în puține situații produsul experienței personale a oamenilor obisnuiți. Cel mai adesea, ea este rezultatul acțiunii mijloacelor de comunicare în masă, fie că este vorba despre presa scrisă sau audio-vizuală, fie că este vorba despre cărți sau mijloacele electronice de comunicare.
Realitatea care ajunge la publicul larg în mod mijlocit, prin intermediul presei scrise sau audio vizuale, poartă amprenta intervenției voluntare și/sau involuntare a jurnalistului. Faptele, atitudinile, evenimentele cu semnificațiile lor reale trec prin filtrul personalității jurnalistului înainte de a ajunge la public. Mesajul pe care îl transmite acesta este, în cele din urmă, reprezentarea sa despre subiectul pe care îl pune în discuție publică. De aceea, este foarte important ca jurnalistul să aibă acele calități care să influențeze pozitiv modelarea comportamentului public și, totodată, să fie conștient de propria responsabilitate.
Protejarea imaginii copilului este un drept care restricționează libertatea de informare: ,,Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau siguranța națională”.
Copilul este o persoană în plin proces de formare. A folosi un eveniment nefericit din viața sa și a-1 face public, indiferent de scopul declarat al publicării acestuia, poate avea un efect dezastruos pentru dezvoltarea sa ulterioară. În cazul în care el a suferit un abuz sexual, sentimentul de auto-culpabilizare este foarte puternic. Dacă alte persoane ajung să fie informate despre accidentul produs în viața lui, el va adăuga trăirilor sale interioare o nouă dimensiune: imaginea pe care o au alții față de el – presupunând că reacția vecinilor, a cunoscuților, a colegilor de școală etc., va fi una corectă. În orice situație de abuz care implică un copil, este indicat ca identitatea copilului și a tânărului să nu fie mediatizată.
Este cert că opinia publică trebuie să cunoască faptele antisociale pentru a se putea pune la adăpost de pericole. Dar a uza de numele și de coordonatele școlare ale victimei unui viol comis de către un membru al familiei este nu numai degradant pentru copil, dar îi creează multiple probleme – care se adaugă la cele deja existente: interogatorii din partea poliției, procuraturii, lipsa de menajamente a celorlalți membri ai familiei și, nu în ultimul rând, traumatismul suferit.
Protejarea tinerilor nu înseamnă doar o protecție fizică în situații de calamitate, conflicte armate, violență fizică. Protejarea tinerilor are și o dimensiune morală, educativă, care vizează o dezvoltare normală.
Convenția ONU cu privire la drepturile copilului prevede obligația statelor de a lua toate măsurile ce se impun pentru a asigura protejarea tinerilor împotriva oricăror forme de abuz și neglijare (art. 19).
Considerăm că menționarea specială și clară a acestor două restricții privind dreptul la informare a opiniei publice dau suficiente argumente de natură juridică unui jurnalist bine intenționat, de a nu sacrifica imaginea copiilor și a tinerilor de dragul senzaționalului.
Practica jurnalistica dovedeste însă contrariul. In numele unei obligapi asumate pentru informarea publicului, cei mai mulp dintre jurnalisti considera ca orice amanunt referitor la subiectul pe care fl trateaza este implicit relevant. Mai cu seama atunci cand adolescenpi sau tinerii sunt faptasii unor acte de natura criminala, opinia publica are dreptul constitutional de a fi informata asupra identitatii si faptelor acestora.
De ce ar trebui protejat un agresor, mai cu seamă dacă este adolescent sau tânăr? Pentru că societatea trebuie să ia măsuri de reabilitare, din moment ce condițiile de viață oferite copiilor nu sunt cele ideale, capabile să-i ferească de însușirea unor deprinderi imorale sau anormale din punct de vedere social. Apoi, este bine știut că mulți dintre tinerii care săvârșesc abateri de la normele socio-morale au destul de multe șanse de a se reabilita, dacă mediul în care trăiesc nu le este ostil, dacă există mijloacele și metodele adecvate reabilitării.
Ar fi de dorit ca atitudinea generală a societății să fie focalizată pe mijloacele de semnalare și intervenție pentru recuperarea copiilor, adolescenților, tinerilor care au săvârșit abuzuri, nu pe o dorință de răzbunare, de pedepsire.
4.5.1 Studiu de caz
Mass-media prezintă tot mai frecvent cazuri referitoare la formele de abuz care au loc în cadrul familiilor și al centrelor de plasament. În acest registru putem menționa următoarea situație:
Hărțuire sexuală, corupere de minori și deturnare de fonduri. Sunt câteva dintre acuzațiile deosebit de grave aduse directorului unui centru de plasament din Giurgiu. Corpul de control al Autorității pentru Protecția Copilului a scos la iveală nenumărate nereguli privind managementul instituției, dar și relațiile cel puțin bizare, pe care directorul instituției le are cu minorele internate acolo.
Fetele povestesc că bărbatul în vârstă de 65 de ani le face deseori avansuri, le pipăie și le sărută. Deocamdată, un mare semn de întrebare este cum a putut să ajungă un militar pensionat, fără experiență de pedagog, la conducerea unui centru de plasament.
„Avea un comportament vulgar față de mine și față de alți copii, îmi punea mâna pe fund, pe sân. M-a luat în brațe și a vrut să mă sărute și am întors capul și m-a nimerit pe gât”, spune o fată de 15 ani de la centrul de plasament din Slobozia, județul Giurgiu.
Adolescenta a suferit până acum două avorturi. Ea susține că a doua oară a rămas gravidă după ce a fost violată de unul dintre băieții din centru. Fapte despre care directorul centrului, Aristide Paraschivescu, nu a informat pe nimeni. Deși, procedura îl obliga să o facă.
„Abuzuri, violuri, nerespectarea standardelor, nerespectarea oricărui principiu al protecției copilului… O tânără de 16 ani a avortat, dar nu este primul caz! Ea a fost supusă, ca și alte colege, unor abuzuri repetate”, a declarat Bogdan Panait, secretar de stat Autoritatea pentru Protecția Copilului.
„S-a dovedit a fi un abuz în interiorul centrului, relații sexuale între doi tineri instituționalizați. Fata ne semnala că este supusă unei atenții speciale din partea domnului Paraschivescu: era pipăită, sărutată”, a declarat Adelina Voicu, director Direcția pentru Protecția Copilului Giurgiu.
În centrul din comuna Slobozia sunt internați 43 de copii cu vârste cuprinse între 3 și 23 de ani. Aceștia se plâng că directorul folosește metode prea dure pentru a-i disciplina.
„Îi încuia în cameră, îi dădea ordine personalului să nu le mai dea de mâncare timp de 12 sau 24 de ore, până venea să le dea drumul…A început să facă ca un fel de carceră”, declară unul dintre copiii de la centrul din Slobozia.
Aristide Paraschivescu neagă toate aceste acuzații. Mai mult, spune că această meserie i se potrivește ca o mănușă, deși nu are pregătire de specialitate.
„Citind dosarul lui, pot spune că este pensionar militar, că a terminat facultatea de tancuri. Legea este clar dispozitivă în sensul ăsta, stabilește o condiție clară de vechime, pregătire în domeniu, studii socio-umane”, a mai spus Adelina Voicu, director DJPC.
Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului a sesizat Parchetul Giurgiu cu privire la acest caz. Aristide Paraschivescu este cercetat acum de procurorii din Giurgiu. Misiunea acestora nu este, însă, ușoară.
„Îi amenință, le ia tot felul de declarații, ca să scrie cu cuvintele lui, că el nu s-a legat de mine și de celelalte fete”, a spus una dintre fetele de la centru.
Din exemplul dat mai sus este ușor de înțeles că autorul articolului a folosit date preluate direct din documentele puse la dispoziția presei. După cum se poate vedea, există o aparentă protejare a numelor copiilor agresați, însă atâta timp cât este dat numele agresorului, care nu este o altă persoană decât directorul centrului, când este menționată școala la care s-au petrecut acele abuzuri, pentru cei care trăiesc în comunitatea respectivă nu va fi dificil să îi poată identifica.
Odată identificată, victima unui abuz sexual se va autoizola de mediul în care trăiește. Sentimentul de vinovăție, de impuritate, va deveni și mai acut, în consecință, mult mai greu de eliminat de către terapeut.
Tinerilor, chiar și atunci când comit fapte penale, trebuie să li se asigure măsuri de protecție. Constituția României menționează că „dreptul persoanei de a avea acces la informație de interes public nu poate fi îngrădit” (Art. 31.1); este de remarcat că legea fundamentală prevede doar două îngrădiri ale accesului liber la informație. Prima îngrădire constă în măsurile de protecție a tinerilor și numai cea de-a doua o reprezintă siguranța națională.
Presa accentuează de cele mai multe ori pedepsele pe care acești tineri le primesc ca urmare a faptelor lor, lăsând senzația că pedeapsa este singura măsură justițiară pentru ei. Chiar și măsurile de reabilitare, de dată mai sunt prezentate ca pedepse. Acest fapt devalizează valoarea muncii specialiștilor și creează o imagine falsă despre o atitudine normală și morală a societății.
Concluzie
În lucrarea de față am dorit să precizez, prin intermediul cercetării, care este importanța studierii fenomenului de abuz, atât pentru depistarea cazurilor cât și pentru prevenirea la timp a dezvoltării fenomenului.
În primul capitol al acestei lucrări am făcut un itinerariul în Sfânta Scriptura pentru a ilustra evoluția în timp a relațiilor dintre părinți și copii, ce rol și ce semnificație avea copilul în ambientul biblic. În capitolul al doilea am dezbătut cauzele fenomenului instituționalizării, problemele care apar în familie și care duc la dezvoltarea acestui fenomen. În al treilea capitol am situat problema abuzului analizând termenologia corespunzătoare, nivelurile și factorii abuzului, semnele și consecințele abuzului. În ultimul capitol au fost abordate măsurile de protecție a copilului, răspunderea civilă, rolul asistentului social, protejarea imaginii copilului în presă.
La anexa lucrării am adăugat cadrul legislativ privind protecția copilului aflat în dificultate. Ca bibliografie am selectat următorii autori de bază: pentru studiul situației copilului în Sfânta Scriptură: Voeltzel R., Ľenfant et son education dans la Bible, entre ďétudes et de pratique pédagogiques de ľUniversité des sciences humaines de Strasbourg, ed. Beauchesne, Paris 1973, iar pentru studiul abuzului în centrele de plasament: Salvați copiii, Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, ed. Organizația Salvați Copiii, Cooper D. – Ball D., Abuzul asupra copilului, ed. Alternative, București 1993, Neamțu G., coord., Tratat de asistență socială, ed. Polirom, Iași 2003.
Consider că lucrarea de față are un rol intens pentru înțelegerea fenomenului de abuz din centrele de plasament.
Anexa
Cadrul legislativ privind
protecția copilului aflat în dificultate
LEGI
Lege nr.174 – 10/10/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 97/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii
Lege nr.361 – 11/12/2007 pentru ratificarea Convenției privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996
Lege nr.87 – 03/04/2007 pentru ratificarea Convenției asupra relațiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003
Lege nr.497 – 28/12/2006 pentru consacrarea zilei de 5 iunie ca Ziua împotriva violenței asupra copilului în România
Lege nr.482 – 19/12/2006 privind acordarea de trusouri pentru nou-născuți
Lege nr.388 – 06/11/2006 ratificarea Acordului-cadru de imprumut dintre Romania si Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, destinat finantarii proiectului “Initiativa Copiiii Strazii”, semnat la Bucuresti la 22 nov. 2005 si la Paris la 5 dec. 2005
Lege nr.294 – 11/07/2006 ratificarea Acordului dintre Romania si Spania privind cooperarea in domeniul protectiei minorilor neansotiti in Sapnia, repatrierea lor si lupta impotriva exploatarii minorilor, semnat la Madrid la 15 decembrie 2005
Lege nr.272 – 21/06/2004 privind protectia si promavarea drepturilor copilului
Lege nr.273 – 21/06/2004 privind regimul juridic al adopției
Lege nr.274 – 21/06/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții
Lege nr.275 – 21/06/2004 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 12/2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție
Lege nr.111 – 07/04/2004 pentru modificarea Legii nr. 326/2003 privind drepturile de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile publice specializate pentru protecția copilului, mamele protejate în centre maternale, precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți maternali profesioniști
Lege nr.325 – 08/07/2003 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/2003 pentru modificarea și completarea art. 20 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate
Lege nr.326 – 08/07/2003 privind drepturile de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile publice specializate pentru protecția copilului, mamele protejate în centre maternale, precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți maternali profesioniști
Lege nr.216 – 22/05/2003 privind aderarea României la Convenția europeană asupra recunoașterii și executării hotărârilor în materie de încredințare a copiilor și de restabilire a încredințării copiilor, adoptată la Luxembourg la 20 mai 1980
Lege nr.84 – 18/10/1994 pentru ratificarea Convenției asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993
Lege nr.15 – 25/03/1993 pentru aderarea României la Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967
Lege nr.100 – 16/09/1992 pentru aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii
Lege nr.101 – 16/09/1992 pentru aderarea României la Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975
Lege nr.26 – 06/03/1991 pentru aderarea României la Convenția privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate
Lege nr.18 – 27/09/1990 pentru ratificarea Convenției ONU cu privire la drepturile copilului
HOTĂRÂRI DE GUVERN
Hotărâre nr.1382 – 28/10/2008 pentru modificarea anexelor nr. 1 și 2 la Hotărârea Guvernului nr. 617/2008 privind aprobarea programelor de interes național în domeniul protecției drepturilor copilului pentru perioada 2008 – 2009
Hotărâre nr.859 – 13/08/2008 privind aprobarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Italiene privind cooperarea în domeniul protecției minorilor români neînsoțiți sau în dificultate aflați pe teritoriul Republicii Italiene, semnat la Roma la 9 iunie 2008
Hotărâre nr.860 – 13/08/2008 privind aprobarea Strategiei naționale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008 – 2013 și a Planului operațional pentru implementarea Strategiei naționale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008 – 2013
Hotărâre nr.617 – 11/06/2008 privind aprobarea programelor de interes național în domeniul protecției drepturilor copilului pentru perioada 2008-2009
Hotărâre nr.433 – 16/04/2008 pentru modificarea alin. (1) și (2) ale art. 27 din Hotărârea Guvernului nr. 1.440/2004 privind condițiile și procedura de licențiere și de inspecție a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi
Hotărâre nr.76 – 23/01/2008 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 617/2004 privind înființarea și organizarea Comitetului național director pentru prevenirea și combaterea exploatării copiilor prin muncă
Hotărâre nr.9 – 09/01/2008 privind indexarea cuantumului alocației lunare de plasament
Hotărâre nr.1168 – 26/09/2007 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.432/2004 privind atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului
Hotărâre nr.1128 – 18/09/2007 privind indexarea limitelor minime de cheltuieli aferente drepturilor de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile publice specializate pentru protecția copilului, mamele protejate în centre maternale, precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți maternali profesioniști și a sumelor de bani pentru nevoi personale prevăzute de Legea nr. 326/2003
Hotărâre nr.928 – 07/08/2007 privind aprobarea Acordului-cadru de împrumut dintre România și Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei pentru finanțarea Proiectului privind dezvoltarea la nivel local de servicii comunitare de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și instruirea personalului aferent, semnat la București la 29 ianuarie 2007 și la Paris la 9 februarie 2007
Hotărâre nr.1075 – 15/09/2005 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.433/2004 privind aprobarea structurii organizatorice, a numărului maxim de posturi și a Regulamentului de organizare și funcționare ale Oficiului Român pentru Adopții
Hotărâre nr.1058 – 08/09/2005 privind aprobarea Planului național de acțiune pentru implementarea legislației în domeniul protecției drepturilor copilului
Hotărâre nr.729 – 14/07/2005 privind stabilirea nivelurilor alocației zilnice de hrană pentru consumurile colective din instituțiile publice de asistență socială
Hotărâre nr.1769 – 21/10/2004 privind aprobarea Planului național de acțiune pentru eliminarea exploatării prin muncă a copiilor
Hotărâre nr.1432 – 02/09/2004 privind atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului
Hotărâre nr.1433 – 02/09/2004 privind aprobarea structurii organizatorice, a numărului maxim de posturi și a Regulamentului de organizare și funcționare ale Oficiului Român pentru Adopții
Hotărâre nr.1434 – 02/09/2004 privind atribuțiile și Regulamentul-cadru de organizare și funcționare ale Direcției generale de asistență socială și protecția copilului
Hotărâre nr.1435 – 02/09/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției
Hotărâre nr.1436 – 02/09/2004 pentru defalcarea pe categorii de cheltuieli a taxei unice și fixe aferente serviciilor efectuate de Oficiul Român pentru Adopții în îndeplinirea procedurii de adopție internațională pe teritoriul României
Hotărâre nr.1437 – 02/09/2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a comisiei pentru protecția copilului
Hotărâre nr.633 – 20/06/2007 privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 289/2007 pentru aprobarea programelor de interes național în domeniul protecției drepturilor copilului
Hotărâre nr.289 – 21/03/2007 pentru aprobarea programelor de interes național în domeniul protecției drepturilor copilului
Hotărâre nr.136 – 07/02/2007 pentru completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.432/2004 privind atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului
Hotărâre nr.3 – 10/01/2007 privind indexarea cuantumului alocației lunare de plasament
Hotărâre nr.1896 – 21/12/2006 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 1.434/2004 privind atribuțiile și Regulamentul-cadru de organizare și funcționare ale Direcției generale de asistență socială și protecția copilului
Hotărâre nr.701 – 31/05/2006 pentru modificarea anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1432/2004 privind atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului
Hotărâre nr.669 – 24/05/2006 privind aprobarea Strategiei naționale de incluziune socială a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului
Hotărâre nr.532 – 19/04/2006 pentru aprobarea programelor de interes național în domeniul protecției drepturilor copilului și a Metodologiei de alocare a fondurilor și criteriile de identificare și de aplicare a proiectelor specifice din cadrul programelor de interes național
Hotărâre nr.31 – 12/01/2006 pentru modificarea art. 27 alin. (1) și (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.440/2004 privind condițiile și procedura de licențiere și de inspecție a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi
Hotărâre nr.1762 – 22/12/2005 privind indexarea cuantumului alocației lunare de plasament
Hotărâre nr.1438 – 02/09/2004 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi
Hotărâre nr.1439 – 02/09/2004 privind serviciile specializate destinate copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal
Hotărâre nr.1440 – 02/09/2004 privind condițiile și procedura de licențiere și de inspecție a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi
Hotărâre nr.1441 – 02/09/2004 cu privire la autorizarea organizațiilor private străine de a desfășura activități în domeniul adopției internaționale
Hotărâre nr.1442 – 02/09/2004 privind serviciile și activitățile ce pot fi desfășurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopției interne
Hotărâre nr.1443 – 02/09/2004 privind metodologia de repatriere a copiilor români neînsoțiți și asigurarea măsurilor de protecție specială în favoarea acestora
Hotărâre nr.1295 – 13/08/2004 privind aprobarea Planului național de acțiune pentru prevenirea și combaterea traficului de copii
Hotărâre nr.726 – 14/05/2004 pentru aprobarea Planului de acțiuni prioritare în domeniul protecției copilului împotriva abuzului, neglijării și exploatării pentru perioada 2004-2005
Hotărâre nr.617 – 21/04/2004 privind înființarea și organizarea Comitetului național director pentru prevenirea și combaterea exploatării copiilor prin muncă
Hotărâre nr.1434 – 01/01/2004 privind atribuțiile și Regulamentul-cadru de organizare și funcționare ale Direcției generale de asistență socială și protecția copilului
Hotărâre nr.679 – 12/06/2003 privind condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare și statutul asistentului maternal profesionist
Hotărâre nr.1018 – 10/09/2002 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la obligațiile ce revin serviciilor publice specializate pentru protecția drepturilor copilului în vederea garantării respectării dreptului la imagine și intimitate al copilului aflat în plasament sau încredințare
Hotărâre nr.218 – 07/03/2002 privind aprobarea Metodologiei pentru utilizarea setului de instrumente de expertizare și evaluare a copiilor/elevilor în vederea orientării școlare a acestora
Hotărâre nr.539 – 07/06/2001 pentru aprobarea Strategiei guvernamentale în domeniul protecției copilului în dificultate (2001-2004) și a Planului operațional pentru implementarea Strategiei guvernamentale în domeniul protecției copilului în dificultate (2001-2004)
Hotărâre nr.457 – 02/06/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de stabilire a nivelului contribuțiilor comunităților locale la finanțarea activității de protecție a copilului aflat în dificultate, a celui cu handicap, precum și a persoanei majore care beneficiază de protecție în condițiile art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997, republicată
ORDIN
Ordin nr.253 – 28/11/2008 pentru aprobarea Metodologiei privind trimiterea copiilor care beneficiază de o măsură de protecție specială la tratament medical în străinătate
Ordin nr.14 – 15/01/2007 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind Serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă și a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
Ordin nr.280 – 06/07/2006 privind introducerea informațiilor din sistemul de protecție a copilului în baza de date Child Welfare Monitoring and Tracking Information System
Ordin nr.286 – 06/07/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea Planului de servicii și a Normelor metodologice privind întocmirea Planului individualizat de protecție
Ordin nr.287 – 06/07/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrul de pregătire și sprijinire a reintegrării sau integrării copilului în familie, precum și a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
Ordin nr.288 – 06/07/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecției drepturilor copilului
Ordin nr.289 – 06/07/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere și sprijin pentru părinți și copii și a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
Ordin nr.219 – 15/06/2006 privind activitățile de identificare, intervenție și monitorizare a copiilor care sunt lipsiți de îngrijirea părinților pe perioada în care aceștia se află la muncă în străinătate
Ordin nr.100 – 15/03/2006 pentru aprobarea Planului-cadru de acțiune în vederea reintegrării sociale a copiilor străzii
Ordin nr.101 – 15/03/2006 privind aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru centrul maternal și a Ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
Ordin nr.95 – 13/03/2006 pentru aprobarea Metodologiei de lucru privind colaborarea dintre direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului și serviciile publice de asistență socială/persoane cu atribuții de asistență socială, în domeniul protecției drepturilor copilului
Ordin nr.276 – 04/07/2005 privind coordonarea activităților de prevenire a abandonului în unitățile sanitare care au în structură secții de nou-născuți și/sau de pediatrie
Ordin nr.145 – 22/04/2005 pentru aprobarea formularului-tip al Procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor în domeniul protecției drepturilor copilului
Ordin nr.132 – 07/04/2005 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile destinate protecției copiilor străzii
Ordin nr.107 – 04/03/2005 pentru aprobarea modelului de anchetă socială privind situația sociofamilială a copilului român aflat neînsoțit pe teritoriul altui stat, în vederea repatrierii acestuia și a reintegrării sale sociale, și a structurii-cadru a planului referitor la pregătirea reintegrării sociale a copilului care se află neînsoțit pe teritoriul altui stat și care urmează a fi repatriat
Ordin nr.123 – 10/11/2004 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Subgrupului pentru coordonarea și evaluarea activității de prevenire și de combatere a traficului de copii
Ordin nr.45 – 25/03/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind procedura adopției interne
Ordin nr.177 – 16/12/2003 privind aprobarea standardelor minime obligatorii pentru telefonul copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat și exploatat, precum și a standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării și exploatării copilului
Ordin nr.137 – 23/09/2003 privind aprobarea Programei analitice a cursurilor de formare profesională pentru asistenții maternali profesioniști
Ordin nr.139 – 23/09/2003 privind aprobarea Criteriilor specifice Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție persoanelor juridice de drept privat fără scop patrimonial
Ordin nr.36 – 19/05/2003 privind modalitatea de decontare a cheltuielilor efectuate de către asistenții maternali profesioniști pentru creșterea și îngrijirea copiilor aflați în plasament sau încredințare
Ordin nr.35 – 15/05/2003 privind aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru asigurarea protecției copilului la asistentul maternal profesionist și a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
Ordin nr.12709 – 01/10/2002 privind criteriile pe baza cărora se stabilește gradul de handicap pentru copii și se aplică măsurile de protecție specială a acestora
Ordin nr.707 – 28/09/2000 privind stabilirea necesarului minim de substanțe nutritive pentru alimentația zilnică a copiilor din unitățile de asistență socială
Ordin nr.54 – 29/02/2000 privind criteriile de determinare a comunității locale din care provin copilul cu handicap și cel aflat în dificultate
ORDONANȚE DE URGENȚĂ
Ordonanță de urgență nr.102 – 03/09/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției
Ordonanță de urgență nr.78 – 18/06/2008 privind stabilirea competenței supravegherii executării obligației minorului de a presta o activitate neremunerată într-o instituție de interes public, prevăzută la art. 103 alin. 3 lit. c) din Codul penal
Ordonanță de urgență nr.26 – 22/08/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate
Bibliografie
Abraham Dorel, Cârțînâ Corneliu, Chinde Daniel, „Abuzul și neglijarea copilului în familie”, în Revista de Asistență Socială, nr. 1 (2003).
Andrei Cristian, „Cadre medicale”, în Salvați Copiii, studiul Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, București 2000.
Balica Ecaterina, „Tinerii din centrele de plasament între integrare și marginalizare”, în Revista de Asistență Socială, nr. 6 (2002).
Băltăceanu O., Carte pentru tineret, ed. Medicală, București 1990.
Cambell R., Chapman, G., Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, ed. Curtea Veche, București 2000.
Cambell, R., Educația prin iubire, ed. Curtea Veche, București, 2001.
Chemama R., Larousse. Dicționar de psihanaliză, trad. română L. Gavriliu, ed. Univers enciclopedic, București 1997.
Cooper David – Ball David, Abuzul asupra copilului, ed. Alternative, București 1993.
De Fleur Melvin L., Ball Rokeach Sandra, Teorii ale comunicării de masă, ed. All, București 1998.
Dufour X.L., ed., Vocabular de teologie biblică, trad. coord. F. Băltăceanu, ed. ARCB, București 2001.
Elias M.J., Tobias S.E., Friedlander B.S., Stimularea inteligenței emoționale a adolescenților, ed. Curtea Veche, București 2003.
Filipescu Ion, Tratat de Dreptul Familiei, ed. All, București 1999.
Fromm E., Arta de a iubi, ed. Anima, București 1995.
Fusu Georgiana, Ignatovici Mihaela, „Juriști”, în Salvați Copiii, studiul Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, București.
Hancock Maxine – Mains Burton Karen , Abuzul sexual al copilului: speranța de vindecare, trad. rom. Bărbat R., ed. Samuel, Mediaș 2004.
Miheț E., Abuzul emoțional și fizic în învățământul secundar inferior – posibilități de ameliorare, ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2007.
Nichifor M., „200 de copii abuzati, luati de la parinti”, în ziarul Buna ziua, Iași, Miercuri, 10 decembrie 2008.
Păunescu Georgeta, „Definiții și forme ale abuzului”, în Salvați Copiii, studiul Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, București.
Prager V., coord., Dicționar enciclopedic de iudaism, trad. C. Litman, ed. Hasefer, București 2000.
Rădulescu S./Patrioara M.C., Abuzul sexual asupra copiilor, ed. Lumina Lex, București 2003.
Salvați Copiii, studiul Abuzul și neglijarea copilului, București 2000.
Seamands D., Leac pentru suflete vătămate, ed. Logos, Cluj-Napoca 2002.
Sillamy N., Dictionnaire usuel de psychologie, ed. Bordas, Paris 1983.
Sillamy N., Dicționar de psihologie, trad. rom. L. Gavriliu, ed. Univers enciclopedic, București 1996.
Stănescu C., Bârsan C., Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. All, București 1996.
Suciu Anca, „Cum poți vorbi despre ceea ce nu poate fi spus?”, în Salvați Copiii, studiul Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, București.
Tomșa G., coord., Dicționar de consiliere și oerientare, Universitatea din București, ed. Credis, București 2003.
Tupea D., „Suflete chinuite” (sursa: http://www.obiectivbr.ro).
Unicef, Situația copilului și a familiei în România, iulie 1997.
Voeltzel R., Ľenfant et son education dans la Bible, Centre ďétudes et de pratique pédagogiques de ľUniversité des sciences humaines de Strasbourg, ed. Beauchesne, Paris 1973.
Weihs Thomas J., Să-i ajutăm iubindu-i. Considerații asupra pedagogiei curative, trad. Beatrice Săndulescu, ed. Humanitas, București 1992.
Ziglar Z., Putem crește copii buni într-o lume negativă, ed. Curtea Veche, București 2000.
Bibliografie
Abraham Dorel, Cârțînâ Corneliu, Chinde Daniel, „Abuzul și neglijarea copilului în familie”, în Revista de Asistență Socială, nr. 1 (2003).
Andrei Cristian, „Cadre medicale”, în Salvați Copiii, studiul Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, București 2000.
Balica Ecaterina, „Tinerii din centrele de plasament între integrare și marginalizare”, în Revista de Asistență Socială, nr. 6 (2002).
Băltăceanu O., Carte pentru tineret, ed. Medicală, București 1990.
Cambell R., Chapman, G., Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, ed. Curtea Veche, București 2000.
Cambell, R., Educația prin iubire, ed. Curtea Veche, București, 2001.
Chemama R., Larousse. Dicționar de psihanaliză, trad. română L. Gavriliu, ed. Univers enciclopedic, București 1997.
Cooper David – Ball David, Abuzul asupra copilului, ed. Alternative, București 1993.
De Fleur Melvin L., Ball Rokeach Sandra, Teorii ale comunicării de masă, ed. All, București 1998.
Dufour X.L., ed., Vocabular de teologie biblică, trad. coord. F. Băltăceanu, ed. ARCB, București 2001.
Elias M.J., Tobias S.E., Friedlander B.S., Stimularea inteligenței emoționale a adolescenților, ed. Curtea Veche, București 2003.
Filipescu Ion, Tratat de Dreptul Familiei, ed. All, București 1999.
Fromm E., Arta de a iubi, ed. Anima, București 1995.
Fusu Georgiana, Ignatovici Mihaela, „Juriști”, în Salvați Copiii, studiul Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, București.
Hancock Maxine – Mains Burton Karen , Abuzul sexual al copilului: speranța de vindecare, trad. rom. Bărbat R., ed. Samuel, Mediaș 2004.
Miheț E., Abuzul emoțional și fizic în învățământul secundar inferior – posibilități de ameliorare, ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2007.
Nichifor M., „200 de copii abuzati, luati de la parinti”, în ziarul Buna ziua, Iași, Miercuri, 10 decembrie 2008.
Păunescu Georgeta, „Definiții și forme ale abuzului”, în Salvați Copiii, studiul Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, București.
Prager V., coord., Dicționar enciclopedic de iudaism, trad. C. Litman, ed. Hasefer, București 2000.
Rădulescu S./Patrioara M.C., Abuzul sexual asupra copiilor, ed. Lumina Lex, București 2003.
Salvați Copiii, studiul Abuzul și neglijarea copilului, București 2000.
Seamands D., Leac pentru suflete vătămate, ed. Logos, Cluj-Napoca 2002.
Sillamy N., Dictionnaire usuel de psychologie, ed. Bordas, Paris 1983.
Sillamy N., Dicționar de psihologie, trad. rom. L. Gavriliu, ed. Univers enciclopedic, București 1996.
Stănescu C., Bârsan C., Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. All, București 1996.
Suciu Anca, „Cum poți vorbi despre ceea ce nu poate fi spus?”, în Salvați Copiii, studiul Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, București.
Tomșa G., coord., Dicționar de consiliere și oerientare, Universitatea din București, ed. Credis, București 2003.
Tupea D., „Suflete chinuite” (sursa: http://www.obiectivbr.ro).
Unicef, Situația copilului și a familiei în România, iulie 1997.
Voeltzel R., Ľenfant et son education dans la Bible, Centre ďétudes et de pratique pédagogiques de ľUniversité des sciences humaines de Strasbourg, ed. Beauchesne, Paris 1973.
Weihs Thomas J., Să-i ajutăm iubindu-i. Considerații asupra pedagogiei curative, trad. Beatrice Săndulescu, ed. Humanitas, București 1992.
Ziglar Z., Putem crește copii buni într-o lume negativă, ed. Curtea Veche, București 2000.
Anexa
Cadrul legislativ privind
protecția copilului aflat în dificultate
LEGI
Lege nr.174 – 10/10/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 97/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii
Lege nr.361 – 11/12/2007 pentru ratificarea Convenției privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996
Lege nr.87 – 03/04/2007 pentru ratificarea Convenției asupra relațiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003
Lege nr.497 – 28/12/2006 pentru consacrarea zilei de 5 iunie ca Ziua împotriva violenței asupra copilului în România
Lege nr.482 – 19/12/2006 privind acordarea de trusouri pentru nou-născuți
Lege nr.388 – 06/11/2006 ratificarea Acordului-cadru de imprumut dintre Romania si Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, destinat finantarii proiectului “Initiativa Copiiii Strazii”, semnat la Bucuresti la 22 nov. 2005 si la Paris la 5 dec. 2005
Lege nr.294 – 11/07/2006 ratificarea Acordului dintre Romania si Spania privind cooperarea in domeniul protectiei minorilor neansotiti in Sapnia, repatrierea lor si lupta impotriva exploatarii minorilor, semnat la Madrid la 15 decembrie 2005
Lege nr.272 – 21/06/2004 privind protectia si promavarea drepturilor copilului
Lege nr.273 – 21/06/2004 privind regimul juridic al adopției
Lege nr.274 – 21/06/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții
Lege nr.275 – 21/06/2004 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 12/2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție
Lege nr.111 – 07/04/2004 pentru modificarea Legii nr. 326/2003 privind drepturile de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile publice specializate pentru protecția copilului, mamele protejate în centre maternale, precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți maternali profesioniști
Lege nr.325 – 08/07/2003 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/2003 pentru modificarea și completarea art. 20 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate
Lege nr.326 – 08/07/2003 privind drepturile de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile publice specializate pentru protecția copilului, mamele protejate în centre maternale, precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți maternali profesioniști
Lege nr.216 – 22/05/2003 privind aderarea României la Convenția europeană asupra recunoașterii și executării hotărârilor în materie de încredințare a copiilor și de restabilire a încredințării copiilor, adoptată la Luxembourg la 20 mai 1980
Lege nr.84 – 18/10/1994 pentru ratificarea Convenției asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993
Lege nr.15 – 25/03/1993 pentru aderarea României la Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967
Lege nr.100 – 16/09/1992 pentru aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii
Lege nr.101 – 16/09/1992 pentru aderarea României la Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975
Lege nr.26 – 06/03/1991 pentru aderarea României la Convenția privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate
Lege nr.18 – 27/09/1990 pentru ratificarea Convenției ONU cu privire la drepturile copilului
HOTĂRÂRI DE GUVERN
Hotărâre nr.1382 – 28/10/2008 pentru modificarea anexelor nr. 1 și 2 la Hotărârea Guvernului nr. 617/2008 privind aprobarea programelor de interes național în domeniul protecției drepturilor copilului pentru perioada 2008 – 2009
Hotărâre nr.859 – 13/08/2008 privind aprobarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Italiene privind cooperarea în domeniul protecției minorilor români neînsoțiți sau în dificultate aflați pe teritoriul Republicii Italiene, semnat la Roma la 9 iunie 2008
Hotărâre nr.860 – 13/08/2008 privind aprobarea Strategiei naționale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008 – 2013 și a Planului operațional pentru implementarea Strategiei naționale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008 – 2013
Hotărâre nr.617 – 11/06/2008 privind aprobarea programelor de interes național în domeniul protecției drepturilor copilului pentru perioada 2008-2009
Hotărâre nr.433 – 16/04/2008 pentru modificarea alin. (1) și (2) ale art. 27 din Hotărârea Guvernului nr. 1.440/2004 privind condițiile și procedura de licențiere și de inspecție a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi
Hotărâre nr.76 – 23/01/2008 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 617/2004 privind înființarea și organizarea Comitetului național director pentru prevenirea și combaterea exploatării copiilor prin muncă
Hotărâre nr.9 – 09/01/2008 privind indexarea cuantumului alocației lunare de plasament
Hotărâre nr.1168 – 26/09/2007 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.432/2004 privind atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului
Hotărâre nr.1128 – 18/09/2007 privind indexarea limitelor minime de cheltuieli aferente drepturilor de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile publice specializate pentru protecția copilului, mamele protejate în centre maternale, precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți maternali profesioniști și a sumelor de bani pentru nevoi personale prevăzute de Legea nr. 326/2003
Hotărâre nr.928 – 07/08/2007 privind aprobarea Acordului-cadru de împrumut dintre România și Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei pentru finanțarea Proiectului privind dezvoltarea la nivel local de servicii comunitare de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și instruirea personalului aferent, semnat la București la 29 ianuarie 2007 și la Paris la 9 februarie 2007
Hotărâre nr.1075 – 15/09/2005 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.433/2004 privind aprobarea structurii organizatorice, a numărului maxim de posturi și a Regulamentului de organizare și funcționare ale Oficiului Român pentru Adopții
Hotărâre nr.1058 – 08/09/2005 privind aprobarea Planului național de acțiune pentru implementarea legislației în domeniul protecției drepturilor copilului
Hotărâre nr.729 – 14/07/2005 privind stabilirea nivelurilor alocației zilnice de hrană pentru consumurile colective din instituțiile publice de asistență socială
Hotărâre nr.1769 – 21/10/2004 privind aprobarea Planului național de acțiune pentru eliminarea exploatării prin muncă a copiilor
Hotărâre nr.1432 – 02/09/2004 privind atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului
Hotărâre nr.1433 – 02/09/2004 privind aprobarea structurii organizatorice, a numărului maxim de posturi și a Regulamentului de organizare și funcționare ale Oficiului Român pentru Adopții
Hotărâre nr.1434 – 02/09/2004 privind atribuțiile și Regulamentul-cadru de organizare și funcționare ale Direcției generale de asistență socială și protecția copilului
Hotărâre nr.1435 – 02/09/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției
Hotărâre nr.1436 – 02/09/2004 pentru defalcarea pe categorii de cheltuieli a taxei unice și fixe aferente serviciilor efectuate de Oficiul Român pentru Adopții în îndeplinirea procedurii de adopție internațională pe teritoriul României
Hotărâre nr.1437 – 02/09/2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a comisiei pentru protecția copilului
Hotărâre nr.633 – 20/06/2007 privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 289/2007 pentru aprobarea programelor de interes național în domeniul protecției drepturilor copilului
Hotărâre nr.289 – 21/03/2007 pentru aprobarea programelor de interes național în domeniul protecției drepturilor copilului
Hotărâre nr.136 – 07/02/2007 pentru completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.432/2004 privind atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului
Hotărâre nr.3 – 10/01/2007 privind indexarea cuantumului alocației lunare de plasament
Hotărâre nr.1896 – 21/12/2006 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 1.434/2004 privind atribuțiile și Regulamentul-cadru de organizare și funcționare ale Direcției generale de asistență socială și protecția copilului
Hotărâre nr.701 – 31/05/2006 pentru modificarea anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1432/2004 privind atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului
Hotărâre nr.669 – 24/05/2006 privind aprobarea Strategiei naționale de incluziune socială a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului
Hotărâre nr.532 – 19/04/2006 pentru aprobarea programelor de interes național în domeniul protecției drepturilor copilului și a Metodologiei de alocare a fondurilor și criteriile de identificare și de aplicare a proiectelor specifice din cadrul programelor de interes național
Hotărâre nr.31 – 12/01/2006 pentru modificarea art. 27 alin. (1) și (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.440/2004 privind condițiile și procedura de licențiere și de inspecție a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi
Hotărâre nr.1762 – 22/12/2005 privind indexarea cuantumului alocației lunare de plasament
Hotărâre nr.1438 – 02/09/2004 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi
Hotărâre nr.1439 – 02/09/2004 privind serviciile specializate destinate copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal
Hotărâre nr.1440 – 02/09/2004 privind condițiile și procedura de licențiere și de inspecție a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi
Hotărâre nr.1441 – 02/09/2004 cu privire la autorizarea organizațiilor private străine de a desfășura activități în domeniul adopției internaționale
Hotărâre nr.1442 – 02/09/2004 privind serviciile și activitățile ce pot fi desfășurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopției interne
Hotărâre nr.1443 – 02/09/2004 privind metodologia de repatriere a copiilor români neînsoțiți și asigurarea măsurilor de protecție specială în favoarea acestora
Hotărâre nr.1295 – 13/08/2004 privind aprobarea Planului național de acțiune pentru prevenirea și combaterea traficului de copii
Hotărâre nr.726 – 14/05/2004 pentru aprobarea Planului de acțiuni prioritare în domeniul protecției copilului împotriva abuzului, neglijării și exploatării pentru perioada 2004-2005
Hotărâre nr.617 – 21/04/2004 privind înființarea și organizarea Comitetului național director pentru prevenirea și combaterea exploatării copiilor prin muncă
Hotărâre nr.1434 – 01/01/2004 privind atribuțiile și Regulamentul-cadru de organizare și funcționare ale Direcției generale de asistență socială și protecția copilului
Hotărâre nr.679 – 12/06/2003 privind condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare și statutul asistentului maternal profesionist
Hotărâre nr.1018 – 10/09/2002 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la obligațiile ce revin serviciilor publice specializate pentru protecția drepturilor copilului în vederea garantării respectării dreptului la imagine și intimitate al copilului aflat în plasament sau încredințare
Hotărâre nr.218 – 07/03/2002 privind aprobarea Metodologiei pentru utilizarea setului de instrumente de expertizare și evaluare a copiilor/elevilor în vederea orientării școlare a acestora
Hotărâre nr.539 – 07/06/2001 pentru aprobarea Strategiei guvernamentale în domeniul protecției copilului în dificultate (2001-2004) și a Planului operațional pentru implementarea Strategiei guvernamentale în domeniul protecției copilului în dificultate (2001-2004)
Hotărâre nr.457 – 02/06/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de stabilire a nivelului contribuțiilor comunităților locale la finanțarea activității de protecție a copilului aflat în dificultate, a celui cu handicap, precum și a persoanei majore care beneficiază de protecție în condițiile art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997, republicată
ORDIN
Ordin nr.253 – 28/11/2008 pentru aprobarea Metodologiei privind trimiterea copiilor care beneficiază de o măsură de protecție specială la tratament medical în străinătate
Ordin nr.14 – 15/01/2007 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind Serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă și a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
Ordin nr.280 – 06/07/2006 privind introducerea informațiilor din sistemul de protecție a copilului în baza de date Child Welfare Monitoring and Tracking Information System
Ordin nr.286 – 06/07/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea Planului de servicii și a Normelor metodologice privind întocmirea Planului individualizat de protecție
Ordin nr.287 – 06/07/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrul de pregătire și sprijinire a reintegrării sau integrării copilului în familie, precum și a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
Ordin nr.288 – 06/07/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecției drepturilor copilului
Ordin nr.289 – 06/07/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere și sprijin pentru părinți și copii și a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
Ordin nr.219 – 15/06/2006 privind activitățile de identificare, intervenție și monitorizare a copiilor care sunt lipsiți de îngrijirea părinților pe perioada în care aceștia se află la muncă în străinătate
Ordin nr.100 – 15/03/2006 pentru aprobarea Planului-cadru de acțiune în vederea reintegrării sociale a copiilor străzii
Ordin nr.101 – 15/03/2006 privind aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru centrul maternal și a Ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
Ordin nr.95 – 13/03/2006 pentru aprobarea Metodologiei de lucru privind colaborarea dintre direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului și serviciile publice de asistență socială/persoane cu atribuții de asistență socială, în domeniul protecției drepturilor copilului
Ordin nr.276 – 04/07/2005 privind coordonarea activităților de prevenire a abandonului în unitățile sanitare care au în structură secții de nou-născuți și/sau de pediatrie
Ordin nr.145 – 22/04/2005 pentru aprobarea formularului-tip al Procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor în domeniul protecției drepturilor copilului
Ordin nr.132 – 07/04/2005 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile destinate protecției copiilor străzii
Ordin nr.107 – 04/03/2005 pentru aprobarea modelului de anchetă socială privind situația sociofamilială a copilului român aflat neînsoțit pe teritoriul altui stat, în vederea repatrierii acestuia și a reintegrării sale sociale, și a structurii-cadru a planului referitor la pregătirea reintegrării sociale a copilului care se află neînsoțit pe teritoriul altui stat și care urmează a fi repatriat
Ordin nr.123 – 10/11/2004 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Subgrupului pentru coordonarea și evaluarea activității de prevenire și de combatere a traficului de copii
Ordin nr.45 – 25/03/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind procedura adopției interne
Ordin nr.177 – 16/12/2003 privind aprobarea standardelor minime obligatorii pentru telefonul copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat și exploatat, precum și a standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării și exploatării copilului
Ordin nr.137 – 23/09/2003 privind aprobarea Programei analitice a cursurilor de formare profesională pentru asistenții maternali profesioniști
Ordin nr.139 – 23/09/2003 privind aprobarea Criteriilor specifice Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție persoanelor juridice de drept privat fără scop patrimonial
Ordin nr.36 – 19/05/2003 privind modalitatea de decontare a cheltuielilor efectuate de către asistenții maternali profesioniști pentru creșterea și îngrijirea copiilor aflați în plasament sau încredințare
Ordin nr.35 – 15/05/2003 privind aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru asigurarea protecției copilului la asistentul maternal profesionist și a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
Ordin nr.12709 – 01/10/2002 privind criteriile pe baza cărora se stabilește gradul de handicap pentru copii și se aplică măsurile de protecție specială a acestora
Ordin nr.707 – 28/09/2000 privind stabilirea necesarului minim de substanțe nutritive pentru alimentația zilnică a copiilor din unitățile de asistență socială
Ordin nr.54 – 29/02/2000 privind criteriile de determinare a comunității locale din care provin copilul cu handicap și cel aflat în dificultate
ORDONANȚE DE URGENȚĂ
Ordonanță de urgență nr.102 – 03/09/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției
Ordonanță de urgență nr.78 – 18/06/2008 privind stabilirea competenței supravegherii executării obligației minorului de a presta o activitate neremunerată într-o instituție de interes public, prevăzută la art. 103 alin. 3 lit. c) din Codul penal
Ordonanță de urgență nr.26 – 22/08/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Masuri DE Protectie A Copilului (ID: 165647)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.