Manifestarea Timiditatii la Adolescenti din Perspectiva Gender

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL I. Abordarea teoretică a timidității cu referire la perioada adolescenței…………………………………………………………………………………………

1.1 Caracteristica generală a conceptului de timiditate…………………………………………….

1.2 Influența timidității la adolescenți asupra psihicului……………………………………………

1.3 Perioada adolescenței și specificul său…………………………………………………………

1.4 Timiditatea în perioada adolescenței din perspectiva de gen…………………………………..

Concluzii……………………………………………………………………………………………

CAPITOLUL II. Repere metodologice și experimentale de studiere a timidității din perspectiva de gen………………………………………………………………………………………………….

2.1 Repere metodologice de cercetare a timidității…………………………………………………

2.2 Manifestarea timidității la adolescenți………………………………………………………….

2.3 Sugestii de depășire a timidității din perspectiva de gen……………………………………….

Concluzii……………………………………………………………………………………………

Concluzii generale și recomandări……………………………………………………………………………………….

Bibliografie…………………………………………………………………………………………

Anexe……………………………………………………………………………………………….

INTRODUCERE

Actualitatea temei de cercetare.

Cercetarea de față își propune studiul privind identificărea manifestării timidității la adolescenți, întrucît timiditatea în rîndul adolescenților rămîne a fi o problemă și o temă actuală care trezește interes și multe discuții între specialiștii din domeniul psihologiei. Anumite caracteristici ale societății și culturii în care trăim, stereotipurile de gen care sunt foarte înrădăcinate pot accentua sau chiar declanșa timiditatea. Deși persoane diferite, timizii seamănă între ei ca aspect fizic: stîngăcie, privirea ocolită, mersul caraghios pe lîngă ziduri, felul de a se așeza pe marginea scaunului, vocea prea joasă sau prea înaltă, tăcerea tensionată, mimica și gesticulația împietrită sau teatrală, toate acestea exprimă un numitor comun al adolescenților timizi.

Încărcătura psihologică a adolecenților timizi își pune amprenta pe înfățișarea lor fizică. Înalți sau scunzi, grași sau slabi, timizii pot fi recunoscuți chiar după înfățișare. Poziția spatelui mereu aplecată sub greutatea lumii, mîinile cu care timidul adolescent nu știe niciodată ce să facă, conversația fragmentată, laconică, semitonală, schizoidă și mai ales tăcerea. Pe timid îl caracterizează tăcerea, fiind cuminte, supusă, ascultătoare, tăcerea stimulatoare pentru ceilalți, tăcerea încruntată, tensionată, agresivă, acestea reprezentînd cel mai mare și mai frecvent blocaj al adolescentului timid.

Potrivit psihologilor, la baza timidității stă frica de eșec, de a nu dezamăgi, de a nu se ridica la standardele așteptate, frica de a fi evaluat negativ. Frica este ceea ce reține persoana să întreprindă o acțiune, să se manifeste și să progreseze.

Timiditatea e încurajată și de forțe exterioare, precum condițiile de interacțiune din familie, de la școală sau din grupul de prieteni. Psihologul Liliana Anton subliniază faptul că 30 % dintre cauzele timidității au forțe exterioare. Ea spune că e foarte important să ai o relație bună cu mama, cu tata, să te simți bine în familie, să ți se acorde atenție, pentru că în lipsa acestora apare timiditatea. Timizii deseori confirmă că nu am curaj pentru că nu au avut în familie susținerea, îndemnul necesar de a depăși anumite momente dificile din viață lor.

Philip Zimbardo, un specialist în domeniu, consideră că o persoană poate deveni timidă nu din cauza deficiențelor sau temerii de a fi respinsă, ci pentru că nu învață la timp abilitățile sociale de bază și nu interacționează cu alte persoane. În relațiile cu ceilalți, timidul se situează în ipostaza adolescentului neîndemînatic, nepregătit, iar în relațiile cu sine îmbracă haina părintelui autoritar, necruțător.

Zimbardo (1975) a administrat o scala de autoevaluare unui număr de 817 subiecți tineri și au aflat că 40% din respondenți s-au evaluat ca timizi, 25% s-au considerat ca fiind timizi în mod cronic, în timp ce 7% din ei au spus ca nu au trăit niciodata senzația de timiditate. Mai tîrziu, lucrînd cu un lot de tineri, Bryant și Trower (Crozier și Alden, 2001) au constatat că unul din trei englezi raportează dificultăți în abordarea altora, în a lua inițiativă într-o conversație sau în a invita un partener la dans. Studiile mai noi arată că incidenta timidității în populația generală variază mult în funcție de factorii culturali, astfel ajungînd la 24% la evreii americani și 60% la populația din Hawai sau din Japonia.

Cei mai mulți cercetători consideră că adolescentă este vîrsta timidității, deoarece adolescenții devin timizi chiar dacă nu au fost înainte, dar nu rămân timizi după această vîrstă. Și această indiferent de temperamentul pe care îl au. Ei explică instalarea timidității la vîrstă adolescenței prin transformările fiziologice, care au drept consecință creșterea emotivității, dezvoltarea conștiinței de șine, aceasta din urmă conducînd la autoanaliză și la dorința de autoperfecționare, prin lărgirea cadrului social în care se mișcă adolescentul, care amplifică contactele lui cu oamenii, sporește numărul problemelor noi pentru care el încă nu are soluții.

Timiditatea este prezentă încă din copilărie, se intensifică în adolescență, descrește o data cu vârstă, dobîndind forme disimulate, dar nu dispare de la sine, ceea ce denotă faptul că asupra timidității adolescenții trebuie să lucreze pentru a reuși so depășească.

Gradul de cercetare.

De problema timidității s-au ocupat mai mulți specialiști străini: Elena Dimitriu, Philip Zimbardo, Bruno Bettelheim, Doris Brett, Paul A. Pilkonis, Jeans B. Asendorpf, Jonathan M. Cheek, Crozier W. R., June P. Tangney, Jeffrey Kroll, Лидия Ильинична Божович, И́горь Семёнович Кон, Артур Александрович Реан.

Obiectul cercetării: manifestarea timidității la adolescenți

Scopul cercetării: determinarea manifestării timidității la adolescenți din perspectiva gender

Ipoteza cercetării: adolescentele de sex feminin sunt mai timide, decît adolescenții de sex masculin

Obiectivele cercetării:

Abordarea teoretică a conceptului de timiditate;

Determinarea influenței timidității la adolescenți asupra psihicului;

Identificarea specificului perioadei adolescentine;

Evaluarea manifestării timidității la adolescenți din perspectiva gender;

Metodele de cercetare:

Pentru realizarea obiectivelor propuse și validarea ipotezei a fost aplicat un complex de metode adecvate problemei cercetate:

• metode teoretice: analiza, sinteza

• metode empirice: chestionarea.

CAPITOLUL I

Abordarea teoretică a timidității cu referire la perioada adolescenței

Caracteristica generală a conceptului de timiditate

Timiditatea a fost definită ca “ o stare caracterizată de o preocupare egocentrică exagerată și grijă excesivă față de evaluarea socială, cu consecințe care duc la comportament de inhibiție, retragere și evitare sau dorina de a scăpa din situație” (Zimbardo, 1982). Ea este considerată o emoție distinctă care aparține clasei de emoții ale selfului sau ale conștiinței de sine.

Pentru Pilkonis (1977) timiditatea reprezintă “ tendința de a evita interacțiuni sociale și de sentimentul de eșec în participarea adecvată în situații sociale ”. El spune că timiditatea este o problemă atît privată cît și publică, generată de modul de autoevaluare a individului, care este exprimată public sau nu, și care se manifestă cel mai ades în interacțiunea cu persoane, locuri sau situații nefamiliare.

Zimbardo (1977) clasifică timizii în două categorii introverți și extroverți, în funcție de nivelul de socializare cu alții. Timizii introverți au slabe abilități sociale și le lipsește dorința de abordare a altora, comparativ cu cei extroverți.

Pentru Buss (1986) timizii sunt de două feluri, cu frică de situații noi, stimă de sine scăzută și hiperreactivitate simpatică și autocritici, cu grijă față de cum se prezintă în situațiile sociale.

Asendorpf (1990) consideră că putem avea un timid social reticent, cu frică să se angajeze în interacțiune sociale datorită grijii față de evaluare negativă și un timid social ce evită interacțiunile sociale datorită inhibiției și retragerii sociale.

Cheek și Krasnoperova (1999) fac diferența între timizii dependenți și cei retractili. Cei dependenți sunt caracterizați de o mai mare nevoie de afiliație și suport din partea celorlalți, pe cînd cei retractili au nevoie de autonomie și individualitate.

În mod concis, se consideră că există trei situații în care oamenii pot prezenta timiditate:

1) în prezența persoanelor autoritare, superioare sau care sunt înzestrate cu o poziție superioară și abilitate critică de evaluare;

2) în situații noi și/sau în fața oamenilor necunoscuți;

3) în situații care necesită luarea de inițiativă, precum exprimarea unei opinii, acționarea ca leader în conversație sau în relația cu persoanele de sex opus ( Crozier, 1982). În toate aceste situații este vorbă de o creștere a stării de alertă mentală, de frică de a părea inferior, de a nu fi capabil de a atinge anumite standarde, de a fi monitorizat sau de conștiința că selful devine un obiect al evaluării altora.

Timiditatea este și ea o emoție a selfului ca și jena sau rușinea, dar spre deosebire de jena, care ține doar cîteva secunde, timiditatea apare mai mult ca o trăsătură dispozițională. Ea este legată de self prin trei mecanisme:

1) conștiința propriei personae, atunci cînd subiectul întoarce evaluarea spre el însuși în situații sociale;

2) evaluarea propriei persoane prin perspectiva altuia;

3) timiditatea este susținută de aparatul cognitiv al selfului, așa numitul autoatribuții, autoconcepții și scheme relaționale care conduc la inhibiția comportamentului în prezența unor persoane care l-ar putea evalua sau observa.

În aceeași măsură, timiditatea este și o problemă socială, Zimbardo și colaboratorii săi (1975) spuneau că “ problema timidității nu este esențialmente o problemă personală, ea este mai mult o problemă socială. Anumite feluri de valori culturale și sociale conduc oamenii să fie prizonieri în capcana egocentrică a timidității. Ea este o consecință a normelor culturale care supravalorează competiția, succesul individual și responsabilitatea personală față de eșec”. Astfel s-a constatat că definirea timidității este diferită în cultura individualistă vestică față de cultura chineză în care timiditatea este considerată ca reflectant și anume maturitate și înțelegere. Timiditatea din societatea vestică este legată de presiunea pe care regulile și convențiile sociale o exercita asupra membrilor săi. Eșecul în a recunoaște sau în a se confirma acestor convenții conduce la rejecție și la forme de internalizare a acestei rejecții, exprimată prin rușine și vinovăție. Aceste emoții modulează comportamentul de autoreglare și la inițierea inhibiției comportamentale și a anxietății care stau la baza timidității (Scheff, 1988).

Timiditatea apare devreme în copilărie cînd copii încep să prezinte frică, anxietate și comportament de retragere socială pentru că ei se simt evaluați sau în centrul atenției. Încă de la vîrste fragede se vede că timiditatea presupune un conflict între a interacționa și a evita contactul social. Primul lucru care se vede la acești copii este faptul că sunt prea liniștiți, nu vorbesc sau dialoghează cu dificultate, atît cu adulții cît și cu copii de aceeați vîrstă. Abilitatea lor comunicațională și deprinderile lor lingvistice par a fi rămase în urmă față de copii de aceeași vîrstă (Coplan si Evans).

Discuția despre originea și dezvoltarea timidiății a identificat trei rădăcini:

1) inhibiția comportamentală;

2) conștiința selfului;

3) familia.

Astfel, cei mai mulți autori consideră că originea timidității la copilul mic constă în inhibiția comportamentală față de oameni, obiecte și contexte nefamiliare (Crozier si Alden, 2001). Confruntat cu “ nefamiliaritatea”, copilul devine alert, suspicios și retractil. Apariția conștiinței propriei persoane datorează dezvoltarea timidității. Ea apare cam pe la mijlocul celui de al doilea an de viață cînd se dezvoltă sensul selfului ca metareprezentare a propriei ființe, cînd apare și ideea de “eu”, “mine” și “al meu”. Acest proces începe din momentul cînd copilul se recunoaște pe el însuși în oglindă, ulterior această oglindă mutîndu-se în ochii altora (Lewis, 1995). De aici încolo copii încep să-și judece propriul comportament cu referire la standardele oferite de cei din jur și devin capabili să exprime rușine, mîndrie, vină și jena; ulterior dezvoltîndu-se și timiditatea. Cam înainte de a face patru ani copii înteleg cuvîntul “ timiditate ” și după vîrsta de cinci ani majoritatea copiilor pot oferi o definiție rezonabilă a timidității (Yuill si Banerjee, 2001). Toate cele de mai sus încep să se manifeste începînd cu această vîrstă în interacțiunea cu egalii, interacțiunea care oferă copilului contextul prin care va afla și învăța cîte ceva despre self și ceilalți (Mead, 1934). Influența colegilor de clasă din primii ani de școală este de multe ori hotărîtoare în dezvoltarea timidității. De fapt contextul întîlnirii cu ceilalți va rămîne sursa utilizată de-a lungul întregii vieți prin care noi știm/ presupunem cine suntem. Influența familiei de origine se exercită prin activarea schemelor cognitive al autoevaluării și autoprezentării, ca modalități de reacție a selfului la felul cum este privit de alții. Comportamentul parental joacă un rol foarte important în dezvoltarea timidității la copil. Astfel, în cultura vestică, există tendința părinților ca atunci cînd observă la copil note de retractibilitate, inhibiție comportamentală și lipsă de incredere, încep să dezvolte un comportament supraprotectiv și de supracontrol. Aceasta tendinta duce la menținerea sau chiar exacerbarea acestor trasături ale copilului care, ulterior, se manifestă ca retras, însingurat și cu o autopercepție negativă. Copilul dezvoltă pe mai departe scheme negative de autoevaluare și autopercepție prin faptul că comportamentul parental supraprotectiv barează formarea unei imagini autentice a selfului. Astfel stilul parental contribuie la dezvoltarea unui temperament inhibitor la copil manifestat prin retragere socială, reticență și timiditate (Yuill si Banerjee, 2001).

La copii mici, timiditatea este legată mai mult de frica de nou, de frica de ceea ce este strain și amenințător, ceea ce se numește “ timiditate infantilă ” sau “ timiditate organică” pentru că ea generează reacții ale sistemului nervos simpatic și este legat de o componenta genetică evidentă.

Timiditatea poate să se permanentizeze și astfel să se exprime în această formă și mai tîrziu în viață. Printre factorii declanșanți ai acestui fel de timiditate se poate enumera prezența străinilor, situațiile noi de rol, acțiuni și activități neobișnuite în jur, iar dintre cauzele determinante se menționează ereditatea, problemele de atașament, izolarea sau abilitățile sociale deficitare. Începînd cam de la vîrsta de cinci ani, această formă de timiditate infantilă lasă locul unei alteia, mai mature, care se leagă de selful social, de anticiparea felului cum poate fi privit de alții. Aceasta formă este denumită “ timiditatea autoconștientă”. Este momentul cînd copilul mare și adolescentul observă și înțelege diferențele interindividuale, contribuția emoției în apariția timidității, felul cum situațiile sociale contribuie la apariția timidității și chiar contribuția factorilor cognitivi în susținerea timidității. Această timiditate nu mai este trăită ca o frică, ci ca o dorință de evitare sau retragere din situații care ar pune selful în focusul social. Această timiditate generează hiperactivitate parasimpatică și printre factorii declanșatori se poate enumera situațiile sociale noi, vizibilitate socială prea mare, lipsa de intimitate, situații în care adolescentul este ridiculizat sau tachinat emoțional. Printre cauzele pe termen lung se mai menționează situațiile de socializare excesivă, istorii de ridicularizare și traume emoționale, infățișare corporală dezagreabilă (Buss, 1986).

În cazul timidității care se bazează pe mecanismul cognitiv al proceselor de autocunoaștere și autoprezentare, moștenirea genetică, sub forma trăsăturilor temperamentale, se aliază cu factorii developementali, precum cei legați de stilul parental și relațiile cu cei egali, pentru a genera expresia pe care o ia timiditatea adolescentului (Schmidt si colab, 2001) și (Schmidt si Buss, 2010). Jocul dintre ceea ce este moștenit și ceea ce este dobîndit explică diferențele interindividuale în expresia timidității. Timiditatea moderată are efecte pozitive adaptative, ea permite să se facă față indivizilor și situaților neanticipate și să inhibe comportamentele sociale inacceptabile favorizînd, astfel acceptarea și cooperarea. Expresia timidității semnalizează în mod nestructurat că individul recunoaște nevoia de ierarhie și de pacificare a relațiilor sociale. Timiditatea este mai curînd o evitare decît o comunicare emoțională, timiditatea reducînd schimbul de mesaje emoționale în relația interindividuală. Pe de altă parte există la timizi și o dorință de afiliație și participare în relație și astfel se crează condițiile unei ambivalențe a individului timid. El privește în jos sau apleacă capul, dar pe de altă parte privește și zîmbește, chiar dacă o face cu o notă stingheră. Aceasta se vede încă de la copilul timid care prezintă o combinație dintre comportamentul de afiliere și cel de evitare.

Timiditatea poate fi privită ca un sindrom psihologic care prezintă atît trăsături afective cît și comportamentale. Din punct de vedere afectiv timiditatea se manifestă ca o creștere a vigilității și anxietății, cînd există credința că subiectul este ținta unei evaluări în situații sociale reale sau imaginare, iar din punct de vedere comportamental, se manifestă prin inhibiție, reticență și retragere socială, ce se poate traduce în special din întoarcerea privirii în altă direcție și tendința corpului de a se micșora. Faptul că adolescenții timizi refuză să vorbească reflectă frica vizavi de faptul că ceea ce ar putea spune nu merită să fie auzit de alții, nu are valoare sau că ar putea confirma credința altora că ei sunt persoane inferioare. Există diferite ipoteze care încearcă să explice mecanismul de apariție a timidității. Unii autori susțin că timiditatea apare cînd există un deficit de abilități sociale, încercînd să explice în acest fel evitarea sau reticența în diferite situații sociale, în timp ce alții consideră că stima de sine scăzută sau atenția crescută față de propriul self face ca adolescenții să adopte un comportament inhibat sau retractil de frica de a nu greși sau părea inferior.

Un model comprehensiv de explicare a timiditatii il ofera Asendorpf (2008). El spune că există un sistem de inhibiție comportamentală care mediază răspunsurile la trei feluri de stimuli: noutate, pedeapsă și frustrare. Aceste categorii de stimuli provoacă inhibiție comportamentală, creșterea vigilității ți a atenției. Există diferențe interindividuale cu privire la reactivitatea acestui sistem. Astfel, unii adoleșcenți vor fi sensibili și vor genera inhibiție comportamentală la sugestii sociale minore privind noutatea, nefamiliaritatea, frustrarea sau pedeapsa, pe cînd alții vor fi mai rezistenți. Acest mecanism se află în spatele trăsăturilor temperamentale care la rîndul lor stau la baza dezvoltării timidității. Acest mecanism este la rîndul lui modulat de abilitatea sau efortul de autoreglare care constă în capacitatea de a direcționa sau abate focusul de la stimuli generatori de inhibiție comportamentală. Acest din urma mecanism permite copiilor, și mai tîrziu adulților, de a dirija tendințele inhibitorii și deci timiditatea, în funcție de circumstanțe, interese, intenții, etc. Desigur că sistemul de inhibiție comportamentală este un sistem care acționează deasupra controlului voluntar, dar efectul lui poate fi modulat de efortul de autoreglare.

Timiditatea poate fi episodică, fiind legată de anumite situații, sau poate fi generalizată, cînd se manifestă indiferent de situația socială în care este prezent adolescentul. În primul caz vorbim de timiditate ca stare, iar în al doilea caz ca dispoziție, semnificînd constanta acestei trăsături, situație în care timiditatea poate fi considerată ca aparținînd personalității individului (Crozier, 1986).

Din punct de vedere fenomenologic, timiditatea este o stare emoțională care se poate întinde pe o perioadă lungă de timp și care dispare treptat. Ea este mediată de cogniții specifice și este determinată de situații sociale intimidante pentru adolescent. Aceste situații sunt totdeauna anticipate de subiect și ele nu vor lua niciodată prin surprindere un timid. De obicei adolescentul poate furniza o interpretare rațională a timidității sale, de cele mai multe ori fiind vorba de o situație socială pe care el o judecă ca fiind evaluativ-critică pentru calitațile sau valoarile sale. În aceste contexte, timidul pare să aibă puțin control asupra ceea ce se petrece și astfel el se simte indreptățit să anticipeze pericole asupra felului cum va fi privit de alții.

1.2 Influența timidității la adolescenți asupra psihicului

Timiditatea are prioritatea de a se manifesta diferit, avînd foarte multe puncte comune cu starea de confuzie și stres continuu. Din acest motiv aceste manifestări sau unit într-o grupă, fiind numită în psihologie tulburări emoționale. 7, p. 11-13

Orice tulburare emoțională poate să se manifeste mai evident în sfera psihomotorică, intelectuală sau vegetativă. Tulburarea emoțională din aceste sfere permite indicarea a trei tipuri de manifestări ale timidității:

1. Comportamentul individului;

2. Simptomele fiziologice;

3. Sentimentele/ starea interioară și vulnerabilitatea funcțiilor intelectuale.

Principalele semnale care caracterizează timidul din punct de vedere comportamental sunt redate de reținerea individului de a se implica într-o conversație, îi este foarte greu sau chiar imposibil de a menține contactul vizual cu interlocutorul său, vorbește foarte încet și cu neîncredere, evită oamenii și compania lor, preferă să nu ia inițiativa. Acest comportament creează dificultăți în comunicare și interrelaționare și nu permite stabilirea contactelor interpersonale, necesare tuturor indivizilor fără excepție. Faptul că timizii nu reușesc să-și exprime propria opinie, îi determină să se închidă în sine, astfel evitînd să vorbească ei pierd abilitatea de a comunica liber cu cei din jur. Această ne dorință de a comunica se transformă în izolare, însă ea nu reprezintă doar dorința de a evita să vorbească, ci o problemă mult mai generală și mai adîncă. Aceasta nu este doar o problemă legată de abilitățile de comunicare, dar rezultat a ideilor incorecte cu privire la natura relațiilor umane.

La nivel fiziologic indivizii timizi au următoarele simptome: li se intensifică pulsul, bătăile inimii devin mai intense, iar transpirația este mai abundentă. Astfel de reacții timizii le simt atunci cînd trăiesc un șoc emoțional puternic. Simptomul distinct al timidității este roșeața de pe față care este imposibil de ascuns de către individul timid. Cu toate acestea persoanele care nu sunt timide percep aceste reacții ca mici neplăceri, pe cînd timizii tind să se concentreze asupra senzațiilor fizice. Uneori ei retrăiesc din timp aceste reacții fiziologice și se gîndesc mereu numai la rău, ceea ce îi determină să se convingă că nu se merită să inițieze o conversație.

Din senzații interne individul timid poate distinge faptul că se simte jenat, dar și nesigur în propriile forțe. Deseori timizii roșesc din cauza jenei, pierzînduși astfel stima de sine. Timidul este intimidat de faptul că cei din jur atrag o deosebită atenție unor evenimete, eventuale cazuri jenante pentru acesta. În cele mai frecvente cazuri, timizii încearcă să evite situațiile în care s-ar putea simți jenați și astfel încă și mai mult se refugiaza/ izolează de cei din jur, concentrîndu-se pe neajunsurile sale. Există persoane care se simt jenate, chiar și atunci cînd sunt singure. Ele roșesc și se rușinează, retrăind situațiile stresante/ jenante anterioare, sau îngrijorîndu-se de faptul cum se vor comporta în viitor în asemenea situații. 10, p. 45-46

Cel mai specific pentru un individ timid este stîngăcia acestuia. Stîngăcia manifestată în exterior este rezultatul unei preocupări excesive vizavi de trăirile sale interioare.22, p. 345-346 Autocunoașterea și dorința de a ne cunoaște pe noi înșine stau la baza multor teorii de dezvoltare armonioasă a personalității. Stîngăcia se poate manifesta atît în public, cît și în privat atunci cînd timidul este cu el însuși. Stîngăcia în public se reflectă prin faptul că timidul este foarte interesat de părerea pe care o va lasă celor din jur despre sine. De multe ori acesta se întreabă: le sunt pe plac? Ce cred ei despre mine? Le-am creat o părere bună despre mine? Stîngăcia față de propria persoană, presupune faptul că timidul își îndreaptă creierul împotriva sa, întrucît gîndește negativ și se autoprogramează la situații negative și stresante. Acest lucru nu reprezintă doar faptul că timidul este axat pe propria persoană, ci că dă dovadă de un egocentrism negativist: sunt prost! Nu sunt bun de nimic! Nu au motiv să mă respecte!

Timiditatea are consecințe nagative nu numai pe pe plan social, dar de asemenea afectează în mod negativ procesele mentale. Timiditatea aruncă individul într-o stare emoțională ce are tendința de a exacerba identitatea și percepția în sine. Timidul se percepe ca pe o persoană foarte mică, neajutorată, lipsită de valoare și importanță pentru cei ce îl înconjoară, el se vede în ipostaza unei persoane care doar încurcă celorlalți. Timiditatea este însoșită de o incapacitate temporară de a gîndi logic și eficient, ceea ce duce de multe ori la un sentiment de eșec și înfrîngere. Din cauza acestei stări la timizi crește nivelul anxietății, ceea ce nu-i permite să recepționeze informația primită din exterior. Astfel timiditatea ucide memoria, creînd o percepție distorsionată asupra imaginilor din jur. În așa mod timiditatea îl privează pe individ de abilitățile comunicaționale, dar și de o percepție și memorie clară.

Tulburarea afectivă ca depresia este rezultatul unei timidități ce persistă de mult timp și nu este descărcată. Indivizii timizi au tendința de a îndrepta toată agresivitatea asupra propriei personalități, aceasta fiind cauza sentimentului de inferioritate, inutilitate și lipsa de valoare. De aici rezultă faptul că timiditatea poate să traumeze întratît psihicul, în cît ar fi în stare să schilodeze o boală foarte gravă corpul unui om. Timiditatea are consecințe cu adevărat devastatoare pentru psihicul adolescentului:

timiditatea creează dificultăți în cunoașterea oamenilor noi;

timiditatea nu permite individului să pretindă la drepturile sale, nu-i permite să-și exprime propriile opinii și judecăți;

timiditatea limitează evaluarea pozitivă a calităților personale;

timiditatea predispune spre izolare și supra preocupare de propriile reacții la stimulii din exterior;

timiditatea este însoțită de depresie, neliniște, anxietate și simțul singurătății. 12, p. 54-58

La prima vedere timiditatea are doar efecte negative asupra individului, însă la o examinare amănunțită putem identifica faptul că timiditatea îndeplinește unele funcții vitale pentru individ, cum ar fi:Timiditatea permite individului să analizeze mintal situațiile dificile, oferindu-i astfel posibilitatea de a depăși situațiile stresante și reducerea vulnerabilității individuale;

Timiditatea îl face pe individ să se concentreze pe propria persoană sau pe un anumit aspect al personalității sale și să le supune unei evaluări minuțioase;

Faptul că timiditatea este în general cauzată de cuvintele și acțiunile altora, garantează un anumit grad de sensibilitate cu privire la sentimentele și aprecierile celor din jur, în special a persoanelor cu care avem o legătură emoțională și a căror opinie au valoare pentru persoanele timide;

Timiditatea cauzează un grad mult mai înalt de conștientizare a propriului corp, decît alte emoții. Rezultatul timidității este sensibilitatea pentru propria persoană și corpul său, ceea ce îl poate determina pe individ să efectueze anumite funcții utile, atît biologice cît și psihologice. Acestea se poate manifesta prin aplicare integrală a normelor de igienă, în acțiuni menită să îmbunătățească, atît aspectul exterior cît și abilitățile sociale;

Timiditatea îmbunătățește autocritica, iar acest lucru contribuie la formarea adecvată a conceptului de Eu. Un individ ce are o percepție obiectivă a propriei persoane reușește să identifice și rezolve propriile contradicții interne. În plus, începe să înțeleagă mai bine modul în care arată în ochii celor din jur;

Consolidarea confruntării timidității poate facilita dezvoltarea autonomiei, individualității și iubirii reciproce la individ. 12, p. 69- 73

Din cele de mai sus se poate concluziona că timiditatea se manifestă foarte divers: fiziologic, prin conflicte interne și tulburări ale proceselor gîndirii. Comportamentul pe care îl manifestă individul timid îl privează de cele mai importante și necesare acțiuni ale vieții: comunicarea socială și cea interpersonală. Acest comportament duce la izolare și singurătate. De obicei, aceasta se întîmplă din cauza imaginilor interne diferite ale Eului și Eului ideal.

Timiditatea pentru unii indivizi reprezintă fenomenul ce le cauzează multe probleme și dificultăți în viață, pe cînd pentru alții este însăși propriul stil de viață.

1.3 Perioada adolescenței și specificul său

Adolescența este perioada de tranziție biologică, psihologică și socială de la pubertate la maturitate. Intervalul de vârstă la care are loc această tranziție este ușor diferit de la un individ la altul și depinde de mai mulți factori: sex (în general fetele intră în adolescență înaintea băieților), cadrul socio-cultural etc. Organizația Mondială a Sănătății definește adolescența ca fiind perioada dintre 10 și 19 ani, dar în numeroase țări occidentale se consideră că adolescența începe între 11 și 13 ani la fete, 12-14 ani la băieți, și se termină în jurul vârstei de 19-21 de ani la ambele sexe.

Această perioadă de tranziție presupune atât modificări la nivel fizic, cât și modificări la nivel de comportament și personalitate. Adolescentul devine mai preocupat de propria imagine și de poziția sa în raport cu cei din jur (grupul de prieteni, colegii de școală). În același timp, copilul adolescent tinde să se îndepărteze de părinți, în încercarea de a fi independent și de a decide pentru el însuși. Nevoia părinților de control și de supraveghere devine incrongruentă cu noile nevoi de dezvoltare și comunicare ale copilului, iar conflictele devin sursa permanentă a neînțelegerilor între aceștia. Pentru a depăși dificultățile de relaționare, este util ca părinții să-și stabilească strategii de comunicare în relaționarea cu copii bazate pe empatie și înțelegerea nevoilor, încredere și respectarea intimității și a spațiului privat.

Dezvoltarea corectă a adolescenților se bazează pe stimularea mai multor arii în strânsă legătură cu activitatea lor. Un adolescent echilibrat alege activități care contribuie la dezvoltarea caracterului, creșterea încrederii în sine, dezvoltarea abilităților de socializare, identificarea pasiunilor și luarea deciziilor. Părinții trebuie să încurajeze dorința tinerilor de a-și descoperi propriul talent, fiindcă vârsta adolescenței este potrivită pentru a începe o carieră în domeniul ales.

Adolescența rămîne perioada celor mai înflăcărate visuri,perioada în care, adeseori,ne punem atîtea întrebări și ne dăm atît de puține răspunsuri. Ea reprezintă un fel unic de a fi al fiecăruia,mai ales că tinerii trec de la o stare de dependență socio-economică totală-în care școala și familia îi călăuzeau activitatea- la o independență relativă.

Adolescența este considerată cea mai dificilă etapă din punct de vedere a educației puberului. Dubrovina consideră dificilă această perioadă din cauza exploziei hormonale, tulburărilor psihofiziologice și mentale. 25, p. 76-77

În timpul creșterii rapide și adaptării fiziologice prin care trece organismul, adolescentul se poate simți iritat, anxios, depresiv, apatic și cu o stimă de sine scăzută. Specific pentru această vîrstă este modificarea continuă a dispoziției, instabilitatea emoțională, tranziții neașteptate de la optimism la pesimism și invers. Atitudinea meticuloasă față de cei apropiați se combină cu nemulțumirea accentuată față de propria persoană. În adolescență la puber se formează senzația că el este deja matur, această senzație se datorează modificărilor fizice ce au loc, însă în pofida acestor modificări statutul său social la școală și în familie nu se modifică, el este privid și considerat ca mai înainte de modificări drept un copil. Faptul că nu este abordat ca un adult îl determină să înceapă lupta pentru recunoașterea drepturilor și autonomiei sale, ceea ce duce cu siguranță la un conflict între adult și adolescent. Rezultatul ecestei lupte este criza din adolescență.

Potrivit lui Liciko, esența crizei din adolescență este caracterizată de anumite reacții ca emanciparea, reacții de grupare cu cei de vîrsta sa și reacții la hobby- uri.

Reacția de emancipare este un tip de comportament prin care un adolescent încearcă să se elibereze de sub tutela și controlul părinților. Necesitatea de a se elibera este cauzată de lupta pentru independență și dorința de a se impune ca personalitate. Reacția se poate manifesta prin anularea normelor unanim acceptate de către societate, reguli de conduită, devalorizarea idealurilor morale și spirituale ale generației mai în vîrstă. Tutelarea și controlul excesiv a comportamentului, pedeapsa prin privarea de libertate și independență, intensifică conflictele cu adolescentul și îl provoacă la măsuri extreme: chiulitul de la ore, abandonarea școlii, fuga de acasă sau chiar vagabondajul.

Reacția de grupare, presupune atracția instinctivă de a se uni cu cei de vîrsta sa, gruparea cu colegii săi, unde sunt dezvoltate și testate abilitățile de interacțiune socială, capacitatea de a se comforma disciplinei colective, capacitatea de a fi o autoritate și de a deține statutul dorit în grupul de prieteni. În grupul de colegi, la adolescenți se formează mult mai eficient nivelul stimei de sine. Adolescentul apreciază opinia grupului de prieteni, preferînd mai mult anturajul lor, decît a adulților, critica cărora el o respinge.

Reacția la hobby- uri este o caracteristică care îl definește pe adolescent. Hobby- uri sunt necesare pentru formarea și dezvoltarea personalității adolescentului, întrucît datorită acestor pasiuni puberul își dezvoltă aptitudinile, abilitățile și competențele sale. Aceste hobby- uri se împart în următoarele tipuri:

Hobby- uri intelectuale și estetice ( muzică, pictură, istorie );

Hobby- uri de colectare ( colectare de timbre, cărți poștale );

Hobby- uri excentrice ( subculturile, hainele excentrice) 17, p. 112- 115

Principala caracteristică introdusă în psihologia adolescenților comparativ cu cea a copilului de vîrstă școlară, presupune un nivel mai înalt de conștiință de sine și nevoia de a se impune ca personalitate. Vîgoțkii consideră că rezultatul principal a pubertății este faptul că se formează conștiința de sine la adolescent.

Adolecentul începe să se uite la sine pentru a-și descoperi/ redescoperi Eul, astfel el își cunoaște punctele slabe și punctele tari ale personalității sale. Puberul manifestă din ce în ce mai mult interes pentru propria personalitate, pentru calitățile sale, apare necesitatea de a se compara cu semenii săi. După părerea lui Fridmam și Kulaghina compararea cu semenii și adulții îi ajută pe adolescenți să se autocunoască. 17, p. 120-121

Comportamentul adolescentului este guvernat de stima de sine a puberului, iar aceasta se formează în timpul comunicării și interacțiunii cu cei din jur. Adolescentul este orientat spre semenii săi, întrucît își dorește să fie acceptat și recunoscut de către aceștea în grupul lor și să aibă un prieten/ prieteni cu care ar putea vorbi despre lucruri pe care adultului nu le- ar spune, fiindcă ei nu îl vor înțelege.

De regulă adolescentul este foarte sensibil la părerile colegilor săi, fiindcă opinia lor contează mult mai tare, decît părerea adulților sau a profesorilor. Experiența acumulată în relațiile interpersonale influențează asupra dezvoltării personalității adolescentului. Reprezentanții diferitor direcții teoretice consideră că adolescența este perioada de stres și probleme psihologice, fiind cauzată de dezechilibrul emoțional, conflictul de rol, incertitudinea în legătură cu statutului pe care îl are și instabilitatea la valorile sociale ale altor adolescenți.

Suhalimskii sintetizează principalele trăsături de personalitate ale adolescentului:

1. Neacceptarea răului, respingerea lui, pe de o parte, iar pe altă parte incapacitatea de a se descurca în situațiile dificile ale vieții;

2. Adolescentul vrea să fie bun, depune eforturi pentru idealurile sale, dar nu acceptă să i se țină morală;

3. Adolescentul vrea să fie o individualitate care poate face ceva eroic, romantic și neobișnuit;

4. Adolescentul combină în comportamentul său atît politețea cît și nepolitețea în acțiunile sale;

5. Adolescentul se teme că va fi considerat sensibil de a asta poartă masca unei persoane grosolane. 5, p. 27- 32

Modificările corporale care au loc, într- un timp relativ scurt, atrag după sine o serie de probleme atît pentru adolescent cît și pentru cei din jurul său. Schimbările corporale duc la complexare, neîncredere în sine, izolare și timiditate. 19, p. 65- 66

Specialistul în psihologia copilului Mihail Buianov avertizează că de multe ori adolescenții își urăsc propriul corp. Adolescenții își cred propriul corp urît și neproporțional, se privesc cu dezgust în oglindă, fiind siguri că cei din jur se rîd de urîțenea lor.

Rezultatele unui studiu psihologic vorbește singur de la sine: se subestimează, nu se iubesc și se consideră urîți 87 % din adolescenți. 22, p. 455- 457

1.4 Timiditatea în perioada adolescenței din perspectiva de gen

Timiditatea este un fenomen mult mai răspîndit și mai frecvent decît mulți adolescenți cred, în special timizii. Studiile arată că aproape jumătate din adolescenți suferă de timiditate, iar la vîrsta de 12- 14 ani 50 % din băieți și 60 % din fete manifestă timiditate. 12, p. 47- 48

Povestirile fetelor și băieților timizi au o imagine sumbră. Băieții se văd și se simt prea mari, prea grași, prea slabi, prea urîți, în general mai puțin drăguți decît colegii săi. În mod similar fetele timide se descriu ca fiind slabe, neatrăgătoare, neatractive și mai puțin inteligende decît prietenele sale. Toate aceste descrieri, denotă faptul că adolescenții timizi se văd ca indivizi mai puțin populari în comparație cu semenii săi.

În societate adolescenții timizi de multe ori evită contactul cu alte persoane, întrucît permanent sînt într-o stare de neliniște, considerîndu-se mai răi decît ceilalți adolescenți. Adesea ei nu reușesc să se impună în fața celorlalți, fiindcă au abilități scăzute de comunicare, iar limbajul trupului este prea umil. 9, p. 15-17

Timiditatea este adesea asociată cu astfel de trăsături de personalitate precum: conștiinciozitate, neîndemînare, indecizie, lipsă de încredere în sine, anxietate, tristețe, suspiciune, teamă. Toate acestea luate împreună creează un sentiment de neliniște, un complex de inferioritate, din cauza aceasta adolescenții au tendința de a se îndepărta de activitățile ce necesită responsabilitate și interacține cu cei din jur. Adolescenților timizi le este cu mult mai greu, decît adolescenților ce nu suferă de timiditate, să vorbească în public, să răspundă/ iasă în fața clasei/ tablei, să facă cunoștință cu persoane noi sau de a se implica în careva proiecte. Pentru adolescenții timizi este foarte dificil să întrebe pe un necunoscut ceva, pe un profesor ceea ce nu a înțeles la ore, le este foarte dificil în genere să întrebe ceva.

Adesea timizii vorbind cu persoane necunoscute se imaginează pe sine în timpul discuției și anume cum arată, discută, cum li se mișcă gura, cum pronunță cuvintele, cum dă din cap, cum își mișcă mîinile sau își imaginează ce gîndește în acel moment interlocutorul său despre el. Din cauza neliniștei și tensiunei în care se află timidul începe să roșească, transpire, să îi fie frică de părerea pe care și- o fac cei din jur. Doar cu apropiații timizii devin mai calmi și liniștiți și chiar pot să-și permită să- și rănească aproapele prin comentarii și vorbe usturătoare. 10, p. 23-24

Adolescenții timizi pot deveni rebeli conștient, dar de mai multe ori inconștient. Ei se urăsc pentru că sunt timizi, nu au încredere în sine și sunt gata să se supună cu ușurință în fața celui mai puternic. Adolescenții timizi pot deveni agresivi și obraznici ceea ce presupune o supracompensare a timidității sale. Adesea ei pot imita curajul, obraznicia și neînfricarea, iar uneori își pot jîgni profesorii, colegii, persoanele dragi și iubite, după care suferă foarte mult din acest motiv.

Adolescentul timid mereu se rușinează de stupiditatea sa, dorind să scape de ea el adesea se chinuie de îndoială, indecizie și se urăște pentru că s-a născut un laș. Însă atunci cînd este într-un pericol real, timidul reușește să se stăpînescă și să devină foarte curajos. 25, p. 36-38

Potrivit multor cercetător în adolescență timiditatea este mult mai specifică fetelor, decît băieților. De exemplu, Zimbardo prezintă date statistice din care rezultă că timidității sunt expuse mai mult fetele, decît baieții. Printre adolescenți de clasa a șasea 42 % afirmă că sunt timizi. Băieții și fetele au tendința de a se evalua aproximativ cînd merge vorba de timiditate. Dar printre adolescenții clasei a opta cifra se ridică la 54 %, în special din cauza fetelor. 12, p. 55- 56

Timiditatea este mai des întîlnită la fete, fiindcă ele sunt cu mult mai preocupate de aspectul său exterior în comparație cu băieții, de aceea este foarte important să se țină cont de manifestările de nemulțumire ale adolescentei pentru a o putea ajuta să cîștige încrederea în sine, ceea ce este foarte important pentru participarea normală la diferite evenimente sociale ale vieții de zi cu zi.

BIBLIOGRAFIE:

ANEXE:

Anexa 1

Inventar de timiditate după Zimbardo

1.Vă considerați timizi?

1 a. da;

0 b. nu.

2.Dacă da, ați fost întotdeauna timid ( erați timid și înainte și sunteți și în continuare)?

1 a. da;

0 b. nu.

3.Dacă ați răspuns nu la prima întrebare, nu a existat niciodată în viața dumneavoastră o perioadă în care ați fost timid?

1 a. da;

0 b. nu.

Dacă ați răspuns nu, acest chestionar nu vă privește. Mulțumim.

Dacă ați răspuns da, la una dintre întrebările precedente, binevoiți a continua.

4.Pînă la ce punct sunteți timid, atunci cînd sunteți?

5 a. excesiv de timid;

4 b. foarte timid;

3 c. realmente timid;

2 d. moderat de timid;

1 e. doar puțin timid.

5.Cu ce frecvență resimțiți ( ați resimțit) această impresie de timiditate?

5 a. în fiecare zi;

4 b. adesea, aproape o zi din două;

3 c. o dată sau de două ori pe săptămînă;

2 d. din cînd în cînd, mai puțin de o dată pe săptămînă;

1 e. rar, o dată pe lună, cel mult.

6.În comparație cu semenii dumneavoastră ( a căror vîrstă, sex și mediu de origine sunt asemănătoare cu a dumneavoastră) sunteți:

5 a. mai mult timid;

4 b. mai timid;

3 c. aproape la fel de timid;

2 d. mai puțin timid;

1 e. mult mai puțin timid.

7.Credeți că a fi timid este de dorit?

5 a. de loc;

4 b. puțin de dorit;

3 c. nici de dorit, nici de nedorit;

2 d. de dorit;

1 e. foarte de dorit.

8.Timiditatea dumneavoastră constituie (a constituit) o problemă personală pentru dumneavoastră?

5 a. da, deseori;

4 b. da, uneori;

3 c. da, ocazional;

2 d. rar;

1 e. niciodată.

9.Cînd sunteți intimidat, reușiți să vă ascundeți timiditatea sau să-i faceți pe ceilalți să creadă că nu sunteți timid?

a. da, întotdeauna;

b. reușesc uneori, dar nu întotdeauna;

c. nu, în general eu nu reușesc să o ascund.

10.Vă considerați mai mult un introvertit sau un extrovertit?

5 a. foarte introvertit;

4 b. introvertit moderat;

3 c. nici unul, nici altul;

2 d. extrovertit moderat;

1 e. foarte extrovert.

11.Printre cauzele enunțate mai jos, care sunt cele care, după părerea dumneavoastră, sunt răspunzătoare de timiditatea dumneavoastră.

a.neliniștea de a fi prost apreciat;

b.teama de a fi respins;

c.lipsa de încredere în sine;

d.lipsa de aptitudini sociale speciale ( precizați care);

e.teama de a fi intim cu cineva;

f.gustul pentru singurătate:

g.atracția către centre de interes nesociale ( hobbyuri, pasiuni extrapersonale);

h.o slăbiciune, un handicap personal ( precizați care);

i.alte cauze (precizați care).

12.Oamenii figurînd pe lista de mai jos, vă găsesc timid? În ce măsură vă consideră timid? Răspundeți utilizînd această scară:

A.Excesiv de timid;

B.Foarte timid;

C.Realmente timid;

D.Doar ușor timid;

E.De loc timid.

a.mama dumneavoastră:

b.tatăl dumneavoastră;

c.frații și (sau ) surorile dumneavoastră;

d.prietenii dumneavoastră intimi;

e.colegii de liceu;

f.colegul de cameră;

g.profesorii sau patronii;

h.colegii care vă cunosc bine.

13.Pentru a decide, dacă meritați sau nu eticheta de timid, v-ați bazat pe faptul că:

5 a.sunteți ( erați ) timid în ce mod constant, în toate situațiile;

3 b.sunteți ( erați ) timid cel puțin 50% din timp, în cea mai mare parte a situațiilor,

1 c.nu sunteți ( erați ) timid, decît în anumite ocazii, dar aceste situații sunt ( erau ) suficient de importante, pentru ca dumneavoastră să vă considerați ca fiind timid.

14.S-a întîmplat ca oamenii să se înșele asupra timidității dumneavoastră și să o confunde, de exemplu, cu indiferența, atitudinea distantă sau arogantă.

0 a.da;

1 b.nu.

15.Uneori vă simțiți timid atunci cînd sunteți singur?

1 a.da;

0 b.nu.

16.Uneori vă simțiți jenat atunci cînd sînteți singur?

1 a.da;

0 b.nu.

17.-1- Dacă da, binevoiți a descrie cînd, cum și de ce vi s-a întîmplat aceasta.

18.Dacă resimțiți actualmente sau ați resimțit o impresie de timiditate, binevoiți a indica dintre situațiile, activitățile și persoanele citate mai jos, acelea care vă intimidează.

a.situații sociale, în general;

b.marile grupuri;

c.micile grupuri orientate spre îndeplinirea unei sarcini ( seminare, grupe de muncă);

d.micile grupuri sociale ( serbări dansate, baluri, petreceri);

e.întrevederi între patru ochi cu o persoană de același sex;

f.întrevederi între patru ochi cu o persoană de sex opus;

g.situații în care mă simt vulnerabil ( de exemplu, cînd am nevoie de ajutor);

h.situații în care mă simt de un statut inferior ( cînd vorbesc unor superiori, unor autorități);

i.situații care cer o anumită siguranță ( de exemplu, cînd vreau să mă plîng de serviciul dintr-un restaurant);

j.situații care devin ținta atenției unei întregi adunări ( de exemplu, cînd țin un discurs);

k.situații în care devin ținta atenției unei întregi adunări ( de exemplu, cînd sunt prezentat sau mi se cere părerea);

l.situații în care sunt apreciat sau comparat cu ceilalți;

m.situații interpersonale, în general;

19.Acum, recitiți întrebarea precedentă și indicați alături de fiecare din punct de vedere pe care le –ați ales dacă această situație sau activitate v-a intimidat luna trecută.

a.nu luna trecută, ci înainte;

b.da, enorm;

c.da, puternic;

d.da, moderat;

e.da, puțin.

20.Oamenii care mă intimidează:

a.părinții mei;

b.frații și ( sau) surorile mele;

c.ceilalți membri ai familiei;

d.prietenii;

e.necunoscuții;

f.străinii;

g.oamenii care execută o autoritate în virtutea funcției lor ( polițiști, profesori, superiori ierarhic);

h.oamenii care execută o autoritate în virtutea cunoștințelor lor ( intelectuali, specialiști);

i.oameni în vîrstă;

j.copii;

k.persoanele de sex opus dintr-un grup;

l.persoanele de același sex dintr-un grup;

m.o persoană de sex opus într-o întrevedere între patru ochi;

n.o persoană de același sex într-o întrevedere între patru ochi.

21.Acum, recitiți întrebarea precedentă și indicați alături de fiecare din puncte pe care le-ați ales dacă această situație sau activitate v-a intimidat luna trecută.

a.nu luna trecută, ci înainte;

b.da, enorm;

c.da, puternic;

d.da, moderat;

e.da, puțin.

22.Cum știți că sunteți timid, pe ce indicii vă bazați?

1 a.doar pe sentimentele mele interne, pe gîndurile mele personale;

3 b.doar pe comportamentul meu manifest, într-o situație dată, în public;

5 c.mă bazez în același timp pe reacțiile mele interioare și pe comportamentul pe care îl manifest.

23.Dacă încercați sau ați încercat o impresie de timiditate, care sunt printre reacțiile fizice următoare, acelea care însoțesc această impresie? Notați cu 0 cele care nu vă privesc, apoi clasați-le pe celelalte, indicînd alături de fiecare 1 ( pentru cea mai importantă, mai frecventă și mai gravă): 2 ( pentru cea care vine pe locul al doilea, în ordinea importanței).

a.roșeață;

b.accelerarea pulsului;

c.stomac înodat;

d.senzația de furnicături;

e.gură uscată;

f.tremurături;

g.transpirație;

h.oboseală;

i.accelerarea bătăilor inimii;

j.alte reacții fizice ( precizați care).

24.Care sunt gîndurile și sentimentele care însoțesc timiditatea dumneavoastră? Notați cu 0 pe cele care nu vă privesc, apoi clasați-le pe celelalte, indicînd alături de fiecare 1 ( pentru cea mai importantă, mai frecventă și mai gravă); 2 ( pentru cea care vine pe locul al doilea, în ordinea importanței). Mai multe puncte pot fi apreciate la fel.

a.gînduri pozitive ( de ex., mă simt mulțumit de mine);

b.nici un fel de gînduri deosebite ( de ex., visez, nu mă gîndesc la nimic special);

c.conștiința de sine ( de ex., sunt excesiv de atent cu mine, la fiecare dintre gesturile mele);

d.gînduri centrate pe aspectul dezagreabil al situației (de ex., mă gîndesc că situația este groaznică, că aș dori mai degrabă să fiu în altă parte);

e.gînduri care fac diversiuni ( de ex., mă gîndesc la tit ce aș putea face altceva, cred că se va termina curînd),

f.gînduri negative la adresa mea ( de ex., mă simt stupid, nu sunt la locul meu, nu sunt sigur pe mine, nu sunt la înălțime),

g.gîndurile referitoare la aprecierile pe care alții sunt pe punct de a le face despre mine;

h.gînduri referitoare la modul în care mă comport ( de ex., mă întreb ce impresie fac și cum pot să o controlez);

i.gînduri referitoare la timiditate, în general ( de ex., cred în propria timiditate și în consecințele pe care le antrenează, mă gîndesc că aș dori foarte mult să nu fiu timid);

j.alte gînduri ( precizați care).

25.Dacă încercați sau ați încercat o impresie de timiditate, care sunt comportamentele exterioare care pot să avertizeze anturajul dumneavoastră că sunteți intimidat. Notați cu 0 cele care nu vă privesc, apoi clasați-le pe celelalte, indicînd alături de fiecare 1 ( pentru cea mai importantă, mai frecventă și mai gravă); 2 ( pentru cea care vine pe locul al doilea, în ordinea importanței).

a.să vorbești încet;

b.să-i eviți pe ceilalți;

c.să păstrezi tăcerea, să manifești repulsie de a vorbi;

d.să te bîlbîi;

e.să fii incapabil să privești pe cineva în ochi;

f.modul de a sta pe scaun sau în picioare;

g.să eviți să iei vreo inițiativă;

h.alte comportamente ( precizați care).

26.Care sunt consecințele negative ale timidității?

a.niciuna, nu există consecință negativă;

b.creează probleme sociale: din cauza timidității este mai dificil să faci cunoștințe noi, să-ți faci prieteni noi, să nu profiți de experiențele care ar putea fi agreabile;

c.împiedică pe ceilalți să mă judece în mod favorabil ( de ex., valoarea mea nu se manifestă niciodată din cauza timidității);

d.împiedică pe ceilalți să mă judece în mod favorabil ( de ex., valoarea mea nu se manifestă niciodată din cauza timidității);

e.mă împiedică să arăt singuranță cînd trebuie să-mi exprim părerile, să profit de ocazii;

f.favorizează la ceilalți judecăți negative eronate ( de ex., sunt considerat pe nedrept ca fiind neprietenos, snob sau arogant);

g.creează dificultăți de gîndireși de exprimare, mă împiedică să am minte limpede în prezența altcuiva și să comunic în mod eficient cu ceilalți;

h.încurajează o conștiință de sine, o grijă excesivă pentru propria persoană.

27.Care sunt consecințele pozitive ale timidității?

a.niciuna, nu există consecințe pozitive;

b.creează o impresie de modestie, de simpatie, de discreție, introspecție;

c.permite să se evite conflictele între persoane;

d.asigură o formă practică de anonimat și de protecție;

e.furnizează ocazia de a ține deoparte, să-i observi pe ceilalți, să activezi prudent și inteligent;

f.permite să te arăți selectiv în privința oamenilor pe care îi întîlniți;

g.protejează viața particulară și favorizează plăcerile pe care le oferă singurătatea;

h.are consecințe interpersonale pozitive, căci te împiedică să-i tratezi pe ceilalți cu ușurință, să-i intimidezi sau să-i rănești.

28.Credeți că vă puteți învinge timiditatea?

a.da;

b.nu;

c.nu sunt sigur.

29.Vreți în mod serios să încercați să o învingeți?

a.da, într-adevăr;

b.da, poate;

c.nu sunt încă sigur;

d.nu știu.

Răspunsurile la întrebările cotate se adună, iar intensitatea timidității depinde de suma obținută.