Manifestarea Stresului

MANIFESTAREA STRESULUI LA COLABORATORII DE POLIȚIE DIN CADRUL INSPETORATULUI NAȚIONAL DE PATRULARE

TEZĂ DE LICENȚĂ

CUPRINS

Întroducere

Capitolul I. Aspecte teoretice privind conceptul de stres. Particularitațile stresului înnpoliție

1.1.

1.2.

1.3

Capitolul II. Demersul experimental al lucrării

2.1. Metodologia cercetării

2.2. Descrierea metodelor de lucru

2.3 Eșantionul supus cercetării

2.4 Analiza statistică și interpretarea datelor

Concluzii și recomandări

Anexe

Bibliografia

INTRODUCERE

“Stresul este schimbare, iar în sine nu este nici bun, nici rău.”

Pauline Boss

Actualitatea temei.

“Stresul” , un cuvânt atât de des utilizat în ziua de azi , un cuvânt pe care îl auzim până și în limbajul copiilor , un cuvânt ce se repeta aproape în mod obsedant , dar despre care puțini știu a vorbi.

Potrivit dicționarul explicativ al limbii române care definește stresul ca fiind: "nume dat oricarui factor (sau ansamblu de factori) de mediu care provoacă organismului uman o reacție anormală; efect nefavorabil produs asupra organismului uman de factorul de mediu".

Pornind de la conceptul de stres, menționăm că termenul îi aparține lui  Hans Hugo Bruno Selye care care consideră că stresul se leagă de sindromul de adaptare pe care individul îl realizează în urma agresiunilor mediului. 

Stresul nu este o boală, nici un concept abstract, ci o realitate biologica care a fost studiata de cercetatori zeci de ani. Ea este omniprezenta în viața noastră de zi cu zi în tot ceea ce facem și, indiferent de domeniul în care lucram a fost considerat ‘calamitatea epocii noastre’. Pentru a lupta impotriva efectelor nocive ale acestui fenomen în societatea contemporană, au fost efectuate o serie de măsuri, inclusiv reducerea timpului de lucru pentru a avea parte de odihnă în viața privată, scaderea complexitații sarcinilor de muncă folosind tehnologii mai avansate, etc.

Cu toate acestea, impactul stresului legat de munca rămâne ridicat, indiferent de categoria socio-profesională, iar consecințele afectează angajații, producând oboseală, tulburari ale somnului, probleme digestive, anxietate, depresie, furie, boli cardiovasculare și sinucidere.

Instituțiile legii, ordinii și siguranței publice au un rol important în toata țările, mai ales in vremurile dificile prin care trec, din punct de vedere social și economic. Ca și iîn cazul altor instituții, și aici au existat schimbări majore(funcțiile, organizațile, responsabilitățile și activitățile, creșterea continua a ratelor criminalității, cum ar fi:contrabanda, traficul de droguri și de carne vie, șantaj, crimă, furt, tâlhărie, etc). Toate acestea necesită o atenție sporită asupra activității, dar mai ales personalului din aceste instituții.

Deci putem conchidem că importanța studierii stresului la coloboratorii de poliție are un rol valoros în societatea noastră.

Obiectul cercetării: îl constituie manifestarea stresului la colaboratorii de poliție în raport cu stagiu de muncă.

Scopul cercetării: constă în indentificarea stresului la colaboratorii de politie in raport cu stagiu de muncă.

Ipoteza cercetării:

Percepția stresului și reacția la factori stresogeni variază în dependență de stagiu de muncă.

Obiectivele cercetării:

analiza și sinteza literaturii de specialitate cu privire la teoriile ce ilucidează stresul , percepția stresului la colaboratorii de poliție

analiza și sinteza tipurilor de stres

studierea particularitățiilor stresului la colaoratorii de poliție

analiza cauzelor apariției stresulu, elaborarea strategiilor de diminuare

formulare concluziilor și elaborarea recomadărilor cu privire la partea experimentală a lucrarii

Metode de investigație:

În cadrul cercetării au fost aplicate următoarele metode:

• teoretice

– analiza și sinteza literaturii de specialitate;

– metoda ipotetico-deductivă de interpretare a rezultatelor obținute;

• empirice

– Chestionarul „Percepția stresului” elaborat de Levenstein;

– Testul “Cum raspundeți la stres?”  elaborate de T. S. Lagner.

• statistice

– testul „t-student” pentru compararea a două medii.

Baza experimentală a cercetării:

Pentru efectuare cercetării au fost investigate 83 de persoane: 38 de persoane coloboratori ai Inspectoratului Național de Patrulare (INP) cu un stagiu de munca pâna/inclusiv 7 ani și 45 de persoane coloboratori ai INP-ului cu un stagiu de muncă cu un stagiu de muncă mai mare de 7 ani.

Valoarea teoretică a cercetării constă în faptul că în baza analizei literaturii sunt extinse cauzele stresului la ofițerii de poliție.

Valoarea practică a cercetării: Rezultatele obținute în acesta lucrare pot prezenta interes pentru psihologii care lucrează în cadrul poliționesc, pot fi utilizate ca suport informațional în scopul depistării a cauzelor stresului, cât și elaborării unor programe de diminuare și profilaxie a stresului la ofițerii de poliție.

Cuvinte-cheie: Stres, percepția și reacția la stres, stagiu în muncă , colaboratori de poliție, Inspectoratul Național de Patrulare (INP) ;

Structura tezei: Lucrarea cuprinde adnotări în limbile română și engleză, cuprins, introducere, două capitole (unul teoretic și unul ce încadrează cercetarea experimentală), 3 diagrame și 3 tabele, concluzii, recomandări, bibliografie ( surse), anexe (2).

Capitolul I : Aspecte teoeretice privind conceptul de stres . Particularitățiele stresului în poliție

Definirea conceptului de stres și stagiului în muncă

Stresul. Dicționarul explicativ al limbii române definește stresul ca fiind: "nume dat oricarui factor (sau ansamblu de factori) de mediu care provoacă organismului uman o reacție anormală; efect nefavorabil produs asupra organismului uman de factorul de mediu".

Oxford English Dictionary explică etimologia cuvântului stres că provenind din abrevierea cuvântului "distress", folosit în engleza medievală cu înțelesul de: dificultate, necaz, durere, provocate de factori externi organismului.

Stresul poate fi definit ca o stare de dezechilibru, o reacție anormala, nefavorabila a organismului uman provocat de momente tensionate traite repetat.

Stresul reprezintă "colecția" de temeri, frământări, griji de toate tipurile si conflicte, care contribuie la dereglarea echilibrului intern al organismului afectând grav sanatatea.

H. Wolff definește stresul ca fiind reacția individului la diversi agenți nocivi și amenințători;  o stare dinamică a organismului.

Stresul reprezinta un dezechilibru perceput subiectiv, între cerințele organismului și capacitatea sa de răspuns. Aceasta percepție subiectivă trece prin două filtre apreciative: filtrul primar, prin care persoana evaluează gradul de pericol al unui agent inductor de stres, si filtrul secundar, prin care persoana se evalueaza pe sine pentru a-și determina potențialul de a combate agentul nociv.

Conceptul de stres a fost definit deseori atât ca variabilă independentă, cât si ca variabilă dependentă, dar și ca proces. Aceasta confuzie terminologica se datorează aplicabilității conceptului de stres în cercetarile din științele medicale, comportamentale și sociale în ultimii 50-60 de ani. Fiecare disciplina a cercetat stresul dintr-o perspectivă unică, singulară, adoptând fie modelul stimulilor (stresul fiind o variabilă independentă), fie modelul raspunsului (stresul  fiind o variabilă dependentă).

Aproape toate cercetarile încep prin a puncta dificultațile generate de confuzia existentă în jurul încercarilor de a defini ceea ce este stresul.

Stresul a fost definit ca "un stimul sau un raspuns sau ca rezultat al interacțiunii stimul-raspuns, interacțiune care exprima un oarecare dezechilibru al relației persoanei cu mediul său" (Bogathy, 2007, p. 237).

Opiniile actuale cu privire la felul în care trebuie definit stresul impun cercetatorilor să gândeasca stresul ca fiind ceva relațional, ca rezultat al unui schimb (tranzacții) între individ si mediu. Abordarea tranzacțională orientează cercetatorii spre identificarea acelor procese care leagă individul de mediu, accentul căzând pe tranzacție și considerând că stresul nu ține doar de individ sau doar de mediu.

Pentru a înțelege mai bine ce este stresul (general si ocupational/organizational) s-au elaborat patru paradigme: paradigma stresului ca reacție (ca raspuns al organismului), paradigma stresului ca stimul (ca agent stresor), paradigma stresului ca relatie dintre stimul si reactie, și paradigma stresului ca tranzactie între organism (persoana) și mediu, pe care le voi prezenta în cele ce urmeaza.

Stagiu în muncă

Potrivit dicționarului explicative stagiu în muncă semnifica : perioadă de timp în cursul căreia un angajat începător lucrează pentru a dobândi experiență în profesia sau în specialitatea lui, pentru a-și dovedi aptitudinile profesionale și capacitatea de muncă.

1.1. Paradigmele stresului .

Paradigma stresului ca reacție a organismului (Definițiile stresului ca reacție)

Potrivit acestei paradigme, stresul se definește ca fiind "răspunsul fiziologic sau psihologic al individului / organismului la un stresor din mediu, stresorul fiind un eveniment sau o situație externă potențial vătămatoare" (Zlate, 2007, p. 570).

Abordarea sub aspectul reacției consideră stresul ca fiind o variabilă dependentă, un raspuns la un stimul deranjant, amenințător, un raspuns intern.

Originile definirii stresului ca reacție pot fi identificate în medicină, și, de obicei, stresul este studiat dintr-o perspectivă fiziologică.

Cel care a adus contribuții remarcabile la formularea și impunerea acestei paradigme a fost medicul canadian de origine austriacă Hans Selye (1907-1982).

Într-un articol publicat în 1936, Selye lansa conceptul de sindrom general de adaptare (SGA), care mai târziu s-a convertit în conceptul de stres. El a definit stresul ca fiind suma răspunsurilor nespecifice la orice solicitare a organismului, determinând sindromul general de adaptare (Zlate, 2007, p. 570).

Agentii stresori care acționează asupra individului produc deteriorarea somato-psihica a acestuia, corelată cu mari dificultăți de adaptare. Pentru a se apăra de invazia acestor agresori și pentru a-și stabili homeostazia, organismul face un efort de adaptare. El trece, practic, prin trei faze:

faza de alarmă: mobilizarea inițiala la contactul cu agentul nociv; creierul emite un mesaj biochimic spre toate aparatele și sistemele corpului; crește respirația, tensiunea arterială, pupila se dilată, mușchii se încordează; se petrece, practic, detectarea agentul stresor de către organism și pregatirea de a-i face față.

faza de rezistență: în care acționează mecanismele de adaptare menite de a reduce efectul nociv al stresului; individul se opune, se luptă cu stresul, glandele cu secreție internă se reîncarcă cu energie, sângele își capătă fluiditatea, postura, mersul redevine normal.

faza de epuizare: agentul stresor nu a fost neutralizat; are loc epuizarea resurselor organismului de luptă împotriva stresului; organismul se uzează, îmbătrânește prematur, sistemul ce lupta cu stresul este total depașit și învins.

Acestea sunt cele trei tipuri de reacții la agentii stresori pe care Selye le-a unit sub denumirea de sindrom general de adaptare. Activitatea sindromului general de adaptare supune organismul la solicitari foarte mari. Cu cât acest sindrom este mai frecvent reactivat, cu cât reactivarea este de mai lungă durată, cu atât efectele vor fi mai nefavorabile.

Selye compară cele trei faze succesive ale sindromului general de adaptare cu succesiunea celor trei mari etape ale existentei umane: copilaria (în care rezistența este scăzută), maturitatea (când organismul este adaptat și rezistența este intensă) și bătrânețea (când adaptarea scade neîntrerupt, survine epuizarea și moartea).

Selye arata ca a folosit cele trei elemente din denumirea sindromului descris din urmatoarele considerente: sindrom – deoarece manifestarile e sindromului general de adaptare cu succesiunea celor trei mari etape ale existentei umane: copilaria (în care rezistența este scăzută), maturitatea (când organismul este adaptat și rezistența este intensă) și bătrânețea (când adaptarea scade neîntrerupt, survine epuizarea și moartea).

Selye arata ca a folosit cele trei elemente din denumirea sindromului descris din urmatoarele considerente: sindrom – deoarece manifestarile lui sunt coordonate și chiar, în parte, dependente unele de altele; general – pentru că nu este produs decât de agenți care au efecte generalizate asupra diverselor parți ale organismului; adaptare- pentru că stimulează și ajută achiziția și menținerea stadiului de rezistență (Zlate, 2007, p. 571).

În primele sale lucrari, Selye leagă însă SGA sau sindromul de stres aproape exclusiv de agenți patogeni și de reacțiile de natura biologică. El descrie două categorii de hormoni de adaptare: hormoni antiinflamatori, care inhibă reacțiile defensive excesive, și hormoni proinflamatori, care le stimulează.

Mecanismul de răspuns la stres este tripartit si cuprinde:

– efectul direct al stresului asupra corpului;

– reacțiile interne care stimulează aparările tisulare;

– reacțiile interne care inhiba aceste aparări.

Rezistența și gradul de adaptare depind de echilibrul stabilit între acesti trei factori.

Toate acestea îl determină pe Selye să propuna mai multe definiții ale stresului (conform lui Zlate, 2007, p. 571).

– "stresul este dominatorul comun al tuturor reacțiilor de adaptare ale organismului" (definiția este simpla, apreciaza el, dar prea vaga);

– "stresul este starea exprimată manifest printr-un sindrom specific comportând orice schimbare nonspecifică intervenită într-un sistem biologic" (definiția este considerata operaționala, deoarece arată că o stare nu poate fi cunoscută decât prin manifestările sale);

– "stresul este o stare manifestată printr-un sindrom" (este vorba tocmai despre manifestarile antrenate de stres care permit identificarea acelei stări).

Atât Selye cât și alți cercetatori au constientizat că:

– sindromul general de adaptare nu se refera numai la agenti patogeni care genereaza reacțiile de adaptare ale organismului;

– sindromul general de adaptare nu este compus doar din reacții de natura biologică;

– sindromul general de adaptare nu se manifestă doar din reacții specifice.

Aceasta l-a determinat pe Selye, ca în cartea sa Stress in Health and Disease (1976) să propună o noua definiție a stresului: "stresul este raspunsul nonspecific al organismului la orice solicitare". În aceasta definiție, spunea el, cuvintele-cheie sunt: răspuns (ceea ce indică faptul că vorbim despre efecte/reacții și nu despre cauze, adică agenți stresori); nonspecific (exclude orice răspuns pe care unul sau mai mulți agenți stresori vor fi capabili să le suscite și orice răspuns care, într-o manieră selectivă, va fi limitat la un organ sau la câteva organe); orice solicitare (are meritul de a accentua nu doar insistența pe nonspecificitate, dar denotă și caracterul adaptabil al fenomenului, deoarece orice răspuns activ care se manifestă în fața oricarei solicitări este un fenomen de adaptare, chiar dacă este vorba de o proastă adaptare).

Tot în aceasta lucrare, Selye propune diferențierea între eustres și distres.

Eustresul care desemneaza nivelul unei stimulări psihoeuroendocrine moderate, optime, care menține echilibrul și tonusul fizic și psihic al persoanei, starea de sănatate și induce o adaptare pozitivă la mediu. Este indispensabil pentru viață și pentru menținerea funcțiilor mentale și fizice, necesare desfașurării activitații umane. Este deci, stresul "bun", agreabil, cu valoare curativă pentru persoană, motivând și mobilizând resursele individuale, necesar în motivație, creștere, dezvoltare și schimbare.

Distresul care reprezintă stresul ce depașește o intensitate critica, provocat de supraîncărcări, suprastimulări intense și prelungite, care depașesc resursele fiziologice și psihologice personale, rezultând scaderea performanței, insatisfacție etc. Este deci, stresul "rău", dezagreabil pentru individ.

Ne-am stăruit mai mult asupra concepției lui Selye deoarece ea exprima cel mai bine esența paradigmei stresului ca reactie a organismului.

Paradigma stresului ca stimul (definițiile stresului ca stimul)

Din perspectiva acestei paradigme stresul reprezintă stimulul exterior potențial vătămător, fiind o variabilă independetă.

Rațiunea acestei abordari stă în faptul că forțe externe acționează asupra organismlui într-o manieră distructivă.

Definițiile stresului ca stimul își au originea în fizica și inginerie, analogia constând în faptul că stresul poate fi definit ca o forță exercitată, care antrenează în consecință o cerere sau o reacție la încărcare, creând astfel o distorsiune. Dacă toleranța organismului este depășită, pot aparea defecțiuni temporare sau definitive. Individul este în permanență bombardat cu potențiale surse de stres (de obicei numiți stresori), iar un eveniment aparent minor poate rupe echilibrul delicat între modalitatea de control a stresului și anularea completă a comportamentelor de control al stresului.

Tema centrală a modelului stresului ca stimul o reprezinta identificarea agenților stresori și apoi gruparea, clasificarea lor.

Identificarea surselor stresului postulează definirea riscului de stres în termenii gradului de expunere la un stimul nociv. De exemplu, cu cât ritmul muncii devine mai alert, cu atât nivelul de stres este mai ridicat.

Conform lui Zlate (2007, p. 570), paradigma stresului ca stimul (ca agent stresor) conține câteva sugestii importante:

–         sursele de stres contureaza ideea că diferențierea stresului din afara muncii (de acasa) de stresul din munca devine superflua. Greenberg arata ca, pentru individ, stresul legat de munca si cel legat de viața par adeseori să se combine într-un pattern de adversitate nediferențiat ce devine copleșitor. O asemenea idee este susținuta de faptul ca stresul total generează efecte organizationale negative mai mari decât fiecare dintre agentii stresori luați separat.

–         agenții stresori, acționând împreună, în interacțiune unii cu alții, produc efecte distincte. Unul și același agent stresor genereaza efecte diferite la persoane diferite sau chiar la una și aceeași persoană, însa în momente de viața diferite.

Paradigma stresului ca relație între stimul si reacție

Aceasta paradigma postulează faptul ca stresul este mult mai mult decât un simplu stimul sau o simplă reacție, el fiind consecința relației dintre aceste doua variabile. Esențială devine interacțiunea dintre stimul și reacție, stresul aparând ca variabila moderatoare.

Asa cum arata Zlate în cartea sa (2007, p. 573), "aceasta paradigmă arată că stimulii potențiali stresanți pot conduce la tipuri diferite de reacții stresante la indivizi diferiți și chiar la unul și același individ în momente diferite, în funcție de evaluarile lor cognitive asupra situațiilor stresante și mai ales de resursele disponibile în vederea adaptării la situația stresantă".

Ea este descrisă ca structurală și cantitativă, statică, de tip cauza-efect, corelație sau interacțiune de tip statistic între două variabile, chiar dacă această relație este mediata de o a treia. Ea nu poate explica aproape deloc complexitatea procesuală a stresului, chiar dacă nu minimalizează rolul variabilelor moderatoare în explicarea stresului lor, nu reușește să surprindă mecanismele care stau la baza interacțiunii între stresori și efectele produse de ei.

Paradigma stresului ca tranzacție între persoană și mediu

Are în vedere, în primul rând, persoana și mediul, ambele interpretate în unitatea si integralitatea lor, si nu doar anumiți factori de mediu sau anumiți factori de personalitate aflați în interacțiune unii cu alții. În al doilea rând, stimulii si raspunsurile nu mai apar ca elemente separate care își mențin distinctivitatea când intră în raporturi cauzale, ci, dimpotrivă, sunt definiți/definite relațional.

Cel care a adus o contribuție magistrală la conceptualizarea noii paradigme a fost Richard S. Lazarus, care, singur sau împreuna cu unii dintre colaboratorii săi, a publicat numeroase lucrări în care fundamentează paradigma tranzacțională a stresului.

Între organism și mediu (persoana si situație) au loc tranzacții permanente în care individul învață să se apere contra stresului, deoarece acesta este periculos pentru sănatatea lui.

Stresul psihologic reprezintă o anumita relație între persoană și mediu care este evaluată de către persoana ca fiind o povară sau ceva care îi depașește resursele și îi periclitează sănatatea.

Într-o situație stresantă apare necesitatea instalării unei schimbări în funcționarea individului menite să contribuie la gestionarea situației respective. Rezultă că stresul este starea dinamică a individului ce presupune perturbarea homeostaziei, pe de o parte, si reinstaurarea ei, pe de altă parte. Trei elemente sunt esențiale: starea cognitivă dinamică, distrugerea balanței funcționării normale și soluționarea perturbării.

Stresul este nu doar un factor ce ține de individ sau de mediu, ci este încadrat mai degrabă într-un proces permanent în care individul tranzacționează în diferite medii, evaluează factorii stresori și își propune să treacă peste situațiile stresante.

Sunt două mecanisme prin intermediul cărora sunt realizate tranzacțiile dintre persoană și situația stresantă: evaluarea cognitivă și copingul, ce apar în calitate de variabile mediatoare ale relației respective și ale rezultatelor ei imediate sau de lungă durată.

Evaluarea cognitivă este un proces continuu ce are loc de-a lungul tranzacției dintre persoana si mediu și presupune categorizarea unui eveniment în vederea stabilirii semnificației lui pentru sănatate.

Există doua tipuri de evaluari: primară și secundară, în prima apreciindu-se daca într-un eveniment oarecare există ceva periculos, în timp ce în a doua, persoana își analizează resursele de coping de care dispune, încercând să gasească o modalitate de soluționare benefică. La rândul ei, evaluarea primara este de trei tipuri: irelevantă (un eveniment nu are nici o importanță pentru starea de sanatate a persoanei; în tranzacția respectivă nimic nu se câștiga, nimic nu se pierde), benigna-pozitivă (apare când evenimentul este interpretat ca fiind pozitiv; este însoțită de emoții placute, tonifiante), si stresantă (se refera la un rău/o pierdere, la o amenințare și/sau competiție). Între cele doua tipuri de evaluari (primară și secundară) există relații de interdependență și chiar de schimbare a sensului, a intrării lor în acțiune, cea secundară putând-o devansa pe prima.

Copingul este definit că reprezentând eforturile cognitive și comportamentale în continua schimbare, în vederea gestionării cerințelor interne și/sau externe evaluate de persoana ca depașindu-i resursele.

"În concepția lui Lazarus și a colaboratorilor săi, copingul este orientat către proces, și nu atât prin personalitate, el îndeplinind funcția de reglare a emoțiilor negative și funcția rezolutivă ce constă în întreprinderea unor acțiuni în vederea rezolvării problemelor generatoare de emoții negative"(Zlate, 2007, pag 575).

Din perspectiva paradigmei tranzacționale a stresului, stimulii nu au puterea de a determina tensiuni decât dacă sunt percepuți de individ ca o amenințare la bunastarea sa. Gradul de amenițare percepută poate fi diminuat sau chiar eliminat dacă persoana evalueaza că strategiile de coping de care dispune sunt potrivite pentru a face față amenințărilor și invers, dacă un stimul nu este apreciat la început ca fiind amenințător, el poate deveni amenințător daca resursele de coping deținute de individ se dovedesc a fi nepotrivite pentru a face față constrângerilor mediului.

În paradigma tranzacționala fiecare construct este definit relațional și inseparabil unul de altul, relația dintre persoană și mediu fiind reciprocă, bilaterală.

1.2. Tipurile de stress

De multe ori, pe parcursul vieții și al profesiei, suntem expuși la evenimente minore sau majore care pot duce la apariția stresului. Pentru o înțelegere mai clară a problematicii este necesară o scurtă clasificare a diferitelor tipuri de stres cu care putem fi confruntați. Unele din ele le voi reda mai jos :

Stresul bazal

Fiecare persoană trăiește acest tip de stres, deoarece în viața cotidiană se confruntă cu diferite evenimente, care nu sunt în concordanță cu așteptările sale și la care reacționează cu anumite stări de tensiune, frustrare, iritare, furie etc.

Acestea apar în viața personală sau în cea profesională și se referă la diferitele neînțelegeri cu colegii și șefii, cu prietenii și vecinii, la sarcinile primite și la timpul necesar realizării acestora, la provocările cărora trebuie să le facem față permanent.

Câteval sugestiile referitoare la managementul stresului bazal vizează următoarele indicații:

Identificați sursa stresului;

Odihniți-vă și conservați-vă energia;

Controlați-vă consumul de alcool și tutun;

Acceptați schimbările;

Comunicați-vă dorințele, dar nu în manieră agresivă;

Dezvoltați-vă relații satisfăcătoare de prietenie;

Cultivați o atitudine pozitivă;

Stresul cumulativ

Acest tip de stres este rezultatul acțiunii unui eveniment dificil, care apare prea des, durează prea mult și este prea sever. Prin urmare frecvența, durata și intensitatea situației sunt elemente cheie în aprecierea probabilității de instalare a acestei forme de stres.

Dacă nu se acordă atenție stresului cumulativ, atunci acesta poate duce la sindromul de epuizare nervoasă. Consecințele vor fi atât în plan personal, cât și în cel profesional, o astfel de persoană putând, de exemplu, fie să evite munca și să nu mai poată face față sarcinilor cotidiene, fie deseori să devină total implicată în muncă și să excludă orice alte aspecte ale vieții.

Simptomele întâlnite la aceste persoane se referă la:

Pierderea încrederii în sine;

Sentiment de neajutorare;

Îngrijorare;

Vinovăție;

Refuzul de a accepta că se află într-o stare de epuizare;

Negarea faptului că eficiența a început să scadă;

Imposibilitatea de evaluare obiectivă a performanței proprii;

Dureri de cap, stomac, spate.

Câteva referitoare pentru managementul stresului cumulativ:

Acceptați că unele lucruri nu se pot schimba, cel puțin nu imediat;

Descoperiți-vă și analizați-vă limitele personale;

Evitați supraîncărcarea cu sarcini, învățați să delegați unele activități și lăsați unele sarcini pentru mai târziu;

Gestionați timpul corespunzător;

Fiți realist cu privire la scopuri;

Înțelegeți riscurile unor expectații prea înalte;

Aveți grijă de dumneavoastră, doar așa veți putea avea grijă și de alții.

Stresul traumatic

Dacă stresul cumulativ apare în timp, iar la un anumit moment poate fi recunoscut și se poate interveni asupra lui, în schimb stresul traumatic este rezultatul unui singur eveniment care apare brusc și este foarte violent, producând rănirea fizică sau emoțională a persoanei. Astfel de evenimente pot include atât pe cele care se repercutează asupra propriei persoane, precum boli grave, atacuri armate, viol, răpire etc., cât și pe cele la care suntem martori, precum moartea cuiva, crime, dezastre, masacre, epidemii etc.

În astfel de situații persoana trăiește un șoc, iar reacțiile pot apărea imediat sau după o perioadă, acestea incluzând:

Frică;

Furie;

Depresie;

Idei obsesive;

Sentiment de inutilitate;

Sentiment de abandon;

Dificultăți de a lua decizii;

Creșterea consumului de alcool.

Dacă aceste reacții sunt prea intense sau apar prea des ele pot duce la apariția unor tulburări psihologice, de aceea în astfel de situații se recomandă apelarea de urgență la specialiștii din domeniul sănătății mentale, fie ei psihologi, psihoterapeuți, psihiatri, medici.

Sugestii referitoare la managementul stresului traumatic:

Nu uitați că după o experiență traumatică cel mai bun scenariu este că veți deveni mai puternic, iar cel mai rău scenariu este acela că veți experimenta o formă de stres căreia nu-i veți putea face față singur;

Vorbiți despre eveniment, imediat, cu cineva de încredere;

Nu fiți critic cu propria persoană și nu vă gândiți că sunteți slab;

Nu vă imaginați că alții vă vor desconsidera;

Solicitați ajutor de specialitate;

Acceptați un mediu protectiv oferit de cei cărora le pasă de dumneavoastră.

Stresul posttraumatic

Atunci când simptomele de mai sus durează mai mult de o lună, acestea pot duce la apariția unei probleme mult mai serioase, numită stres posttraumatic.

De fapt, se numește tulburare de stres apărută în urma unui eveniment traumatic (post-traumatic stress disorder PTSD) și poate fi asemuită cu o rană fizică, care nu se vindecă în mod natural.

Simptomele apărute se referă la:

Retrăirea periodică a evenimentului traumatic;

Evitarea oricărui stimul care amintește de evenimentul respectiv;

Prudență și alertă exagerată față de situații;

Reacții violente față de situațiile amenințătoare.

În funcție de diferiți factori, printre care vulnerabilitatea personală și gravitatea traumei, stresul se poate transforma într-o criză nevrotică sau psihotică, putând duce chiar la suicid.

Stresul bazal și cel cumulativ pot fi gestionate de persoanele care nu au pregătire în domeniul științelor medicale sau sociale, în timp ce pentru managementul stresului traumatic și posttraumatic este necesară prezența specialiștilor în psihologie sau psihoterapie.

1.2.1 Modele ale stresului .

Există mai multe modele ale stresului. În timp, au fost proiectate numeroase modele explicative ale stresului , dar adesea designul lor și datele experimentale rezultate au fost controversate. Factorii care declanșează stresul afectează și influențeaza indivizii, organizatia si activitatea acesteia.

Modelul "cerere-control" (modelul solicitarilor si controlului)

A fost formulat de R.A. Karasek (1979), perfecționat de acesta și colaboratorii lui mai târziu, în 1990 și 1996. Pentru Karasek, două dintre dimensiunile muncii sunt importante: înncărcătura ei (cerințele, solicitările postului) și percepția pe care individul o are asupra controlului pe care l-ar putea exercită asupra muncii sale. Unele activități de muncă sunt grele, dificile, solicitante, cu cerințe numeroase, în schimb oferă angajatului posibilitatea exercitării controlului asupra lor. De exemplu, munca de creație, de concepție, cu sarcini variate și diferite. Ele facilitează creșterea motivației, inovației, dezvoltarea personală. Alte activități sunt relativ ușoare, cu cerințe scăzute, dar restricționează exercitarea gradului de controlare a lor de către angajat. Primele munci sau locuri de muncă au fost numite active, iar celelalte, munci pasive. Când încărcătură scăzută a muncii se asociază și cu o mare posibilitate de controlare a ei de către angajat, atunci situațiile de muncă sunt nestructurate sau ușor stresante, producând oboseală scăzută. Dacă, în schimb, încărcătură muncii este foarte mare, iar posibilitățile de control sunt foarte limitate, situațiile de muncă vor fi stresante și vor produce oboseală puternică.

Gradul sporit al latitudinii deciziei sau al controlului la locul de muncă contribuie la îmbunătățirea sănătății fizice și mentale a angajaților, în timp ce gradul sau nivelul scăzut al latitudinii deciziei conduce la afectarea și primejduirea acestora. Chiar dacă în mod real sau curent supraîncărcarea muncii se asociază cu niveluri ridicate ale reacțiilor fiziologice și psihologice, impactul acestora va depinde maximal de percepția pe care individul o are asupra controlului pe care îl poate exercită în activitățile desfășurate. Dacă individul este în măsură să ia decizii asupra activităților lui, deci dacă el are autoritate decizională și dacă își poate folosi liber aptitudinile și abilitățile, atunci nivelul stresului poate fi ținut sub control, adică diminuat. În ultimul timp, a început să se pună accent tot mai mare pe conceptul de "percepție"a gradului de control al angajatului. Indiferent care este nivelul real/obiectiv de control, esențială devine percepția pe care angajații o au asupra acesteia. Dacă ei consideră, evaluează că dețin un mare control al muncii, posibilitatea de apariție a unor reacții afective pozitive va fi mare.

Modelul cerere-control are un caracter centrat situațional; el a fost preluat, reconceptualizat și extins. Poate cea mai cunoscută și reușită reconceptualizare o reprezintă modelul "cerere-control-suport social", formulat de Johnson și Hall (1988). Zlate (2007, p. 581) afirmă că "suportul social este variabilă care presupune amortizarea epuizării psihologice, creșterea încrederii între conducători și subordonați, între colegi etc. El depinde mult de gradul de integrare socială și emoțională a angajaților. Acțiunea separată a celor trei variabile conduce la efecte mai mari decât atunci când ele acționează corelat, sinergetic. Există chiar și opinii extremiste potrivit cărora triplă interacțiune are efecte dezadaptative: sprijinul social, se susține, accentuează și nu ameliorează efectul stresorilor asupra reacțiilor la stres".

Modelul potrivirii persoană – mediu

Conform autoarei Capotescu (2006, p. 24) "modelul potrivirii persoană – mediu asumă că potrivirea dintre o persoană și mediu determină nivelul stresului pe care îl percepe persoana". O potrivire bună persoană – mediu apare când abilitățile și deprinderile unei persoane se potrivesc cu solicitările postului său mediului de muncă. Cantitatea de stres resimțită de un angajat este influențată de percepțiile persoanei asupra solicitărilor din partea mediului, și de către percepțiile acesteia asupra propriei capacități de a face față acestor solicitări.

Utilizând acest model, French și colaboratorii săi (1982) au găsit că o potrivire redusă între persoană și mediu este în mod frecvent asociată cu reacții crescute la stres.Angajații ale căror deprinderi și abilități se potrivesc bine cu mediul muncii raportează un nivel scăzut de stres și mai puține reacții.

Acest model se focalizează explicit pe percepțiile indivizilor asupra deprinderilor și abilităților relaționate cu solicitările mediului de muncă. În plus, ia în considerare influențele externe cum sunt suportul social din partea familiei și sursele de muncă. De exemplu, "Edwards și Rothbard (1999) au găsit că starea de bine a angajaților variază în funcție de percepțiile acestora asupra muncii și experiențele din cadrul familiei" (Capotescu, 2006, p. 25). Rezultatele acestui studiu indică faptul că intervențiile vizând managementul stresului ar trebui să ia în considerare potrivirea dintre angajați și mediul lor de muncă, respectiv mediul familial. În mod particular, dacă există o potrivire bună atât în cadrul familiei cât și în mediul de muncă, există probabilitatea că stresul cumulativ să conducă la performanță scăzută în muncă și la probleme de sănătate.

Potrivirea persoană – post se referă la măsură în care deprinderile, interesele și abilitățile unui individ sunt compatibile cu solicitările unui anumit post.

Potrivirea persoană – organizație se referă la măsură în care valorile unui individ sunt consistente cu valorile organizației.

"Într-un eșantion de manageri, Lovelace și Rosen (1996), au găsit că percepția unei potriviri slabe între persoană și organizație se asociază cu niveluri crescute ale stresului, insatisfacție în muncă și intenția de părăsire a postului.

Saks și Ashforth (1997), au găsit că percepțiile favorabile ale angajaților asupra potrivirii persoană – organizație corelează pozitiv cu intenția de a rămâne în organizație. Percepțiile favorabile ale angajaților asupra potrivirii persoană – post corelează pozitiv cu satisfacția cu postul și angajamentul față de organizație, și negativ cu stresul" (Capotescu, 2006, p. 25).

Modelul potrivirii persoană – mediu sugerează mecanisme prin care indivizii se pot proteja de stresul care acompaniază lipsa de potrivire dintre persoană și mediu. Unul dintre acestea este suportul social. De exemplu, angajații a căror activitate implică încadrarea în termene limita aparent imposibile ar putea să caute suport informațional și emoțional din partea colegilor de muncă. Reducând experientierea stresului în acest mod, angajații ar putea fi capabili să se focalizeze și să se apropie de respectarea termenelor mai bine decât dacă ar fi depășiți și ar suferi diferite reacții la stres.

În asamblu, modelul potrivirii persoană – mediu permite investigarea stresului ocupațional prin luarea în considerare a interacțiunii dintre persoană și stresori în mediul de muncă. Această abordare recunoaște în mod specific faptul că stresul poate influență indivizii în mod diferit, în funcție de preferințele, valorile și abilitățile acestora.

Modelul "vitamină"

I se datorează lui P. Warr (1987) și a fost elaborat în cadrul mai larg al învățării mentale.

"Ideea centrală a modelului este că sănătatea mentală este afectată de caracteristicile (psihologice ale) mediului, cum sunt caracteristicile postului, într-un mod analog cu efectele pe care se presupune că vitaminele le au asupra sănătății fizice" (Capotescu, 2006, p. 26).

Cadrul propus de Warr are trei părți principale:

– caracteristicile postului sunt grupate în nouă categorii care se relaționează diferit cu sănătatea mentală în concordanță cu tipul de "vitamină" pe care o prezintă.

– un model pe trei axe al stării de bine, postulată ca aspect fundamental al sănătății mentale.

– se asumă că persoanele și situațiile interacționează în prezicerea sănătății mentale.

Forță modelului stă în analogia operată de autor între rolul vitaminelor în asigurarea sănătății fizice și psihice a oamenilor și rolul diferițelor caracteristici ale mediului psihologic în care se desfășoară activitatea, al caracteristicilor muncii, asupra eficienței activității și stării de bine a individului. Warr stabilește nouă caracteristici ale muncii: câștigul bănesc/financiar, securitatea fizică a muncii, poziția socială valorificată, oportunitate pentru control, oportunitatea utilizării abilităților, scopuri generate, varietate, claritatea mediului, oportunitatea contactelor interpersonale. Aceste caracteristici ale muncii acționează precum vitaminele: asigurarea lor optimă conduce la o bună desfășurare a activității și la evitarea instalării stresului; lipsa sau excesul lor generează perturbări ale activității și instalarea stresului. Se presupune că primele trei urmează un pattern liniar-ascendent la început, apoi constant, însă la un nivel înalt. Cu cât ele vor fi asigurate la un nivel mai înalt, cu atât mai înalt va fi nivelul sănătății mentale și mult mai diminuat riscul apariției stresului. Următoarele șase caracteristici ale muncii urmează un pattern neliniar: lipsa sau excesul afectează negativ sănătatea mentală și cresc riscurile de stres. Caracterul liniar sau non-liniar al asocierii dintre caracteristicile muncii și sănătatea mentală este însă controversat. Chiar Warr, mai târziu, în 1998, notă că este improbabil că asocierile dintre primele trei caracteristici ale muncii și sănătatea mentală să fie liniare.

Un indicator al sănătății mentale relaționate cu muncă frecvent integrat în cercetările psihologice este starea de bine. Pentru a evalua empiric starea de bine, Warr a propus trei dimensiuni: neplăcere – plăcere, anxietate – confort, depresie – entuziasm. Starea de bine relaționată cu postul a fost cel mai intens studiată pe baza măsurării satisfacției cu muncă, anxietății relaționate cu postul, burnout-ul și depresiei.

În termeni de interacțiune între persoană și situații, modelul "vitamina" este în mod esențial centrat pe situație, focalizându-se pe asocierea dintre caracteristicile postului și sănătatea mentală. Trei categorii de caracteristici individuale sunt văzute că posibili moderatori ai sănătății mentale: valorile ( preferințele și motivele), abilitățile (abilități intelectuale și deprinderile psihomotorii) și sănătatea mentală de baza (prezența sau absența unor dispoziții, cum ar fi afectivitatea negativă).

Modelul dezechilibrului dintre efort și recompensă

Este dezvoltat de Siegrist și colaboratorii săi în 1996; elementele centrale ale modelului fiind controlul asupra muncii și structura de recompense relaționate cu muncă.

"Modelul postulează relația de echilibru sau dezechilibru între efort și recompensă, că sursă fie pentru apariția stării de bine, satisfacție, de eustres, fie pentru instalarea stărilor de disconfort, distres" (Zlate, 2007, p. 584).

În cadrul modelului dezechilibrului efort – recompensă, rolurile de muncă ale unui angajat sunt considerate drept un element esențial care leagă funcții importante în autoreglare (exemplu: stimă de sine și autoeficacitatea) cu structura societală de oportunități și recompense.

Figura 2.3. Modelul dezechilibrului efort – recompensă (Capotescu, 2006, p. 29).

Modelul este bazat pe principiul reciprocității: un efort ridicat în muncă în combinație cu recompense scăzute poate cauza o stare de distres emoțional și activare fiziologică (activare ridicată a sistemului nervos simpatic), ce predispune spre risc cardiovascular.

Efortul este împarțit în două categorii: efort extrinsec (solicitarile postului, ca de exemplu: presiunea timpului, solicitari fizice, responsabilitate) și efort intrinsec(supraimplicarea). Supraimplicarea (supraîncarcarea) este vazută ca un pattern personal specific de coping cu solicitarile postului și evaluare a recompenselor, cu stabilitate în timp și efecte asupra modului în care indivizii evaluează relațiile costuri – beneficii. Supraimplicarea este evaluată utilizând patru dimensiuni de coping comportamental (nevoia de aprobare, competitivitate și ostilitate latentă, nerăbdare și iritabilitate disproporționată), care sunt combinate pentru a formă un factor latent.

"Potrivit lui Peter, GeiBler și Siegrist (1998), recompensele sunt distribuite angajaților în trei modalități diferite: bani (salariu adecvat), stimă (respect și suport) și securitate/oportunități de carieră (oportunități de promovare, securitate a postului)." (Capotescu, 2006, p. 29)

Combinația de efort crescut și recompense scăzute s-a găsit că e un factor de risc pentru bolile cardiovasculare, absența pe motiv de boală și simptomele auto-raportate.

Modelul solicitărilor, abilităților și suportului

"Modelul stresului ocupațional propus de Van Veldhoven, Taris, de Jonge și Broersen (2005) distinge două axe paralele de baza în relația între caracteristicile muncii și starea de bine: pe prima axa, solicitările calitative și cantitative ale posturilor se asociază cu consecințe la nivelul sănătății / reacții, iar pe cea de-a două axa utilizarea deprinderilor și suportul social se relaționează cu consecințe la nivel atitudinal / stare de bine" (Capotescu, 2006, p. 33).

Figura 2.4. Modelul solicitărilor, abilităților și suportului (Capotescu, 2007, p. 33).

1.3. Cauzele și strategii de diminuare a stresului .

Cauzele stresului

Stresul datorat serviciului. Se pare că principalul factor ce declanșează starea de stres este datorat locului de muncă. Studiile arată că mai bine de 40% din populație se simte stresată la locul de muncă, iar aproximativ 15% recunosc că serviciu este principala cauză a stresului din viața lor.

Factorii declanșatori ai stresului la locul de muncă sunt:

nemulțumirea față de locul de muncă;

volumul prea mare de muncă;

responsabilitatea prea mare;

timpul de lucru;

condițiile de muncă;

nesiguranța în ceea ce privește avansarea;

frica de reziliere a contractului de muncă;

hărțuirea, discriminarea pot fi și ele incluse ca factori declanșatori ai stării de stres.

Viața personală poate avea și ea un impact major asupra stării de stres.  Moartea cuiva drag, divorțul, pierderea locului de muncă, creșterea obligațiilor financiare, căsătoria, trecerea la o nouă locuință, bolile cronice, problemele emoționale – cum ar fi: depresie, anxietate, furie, durere, vinovăție, stimă de sine scăzută – îngrijirea unui membru al familiei căzut la pat, eveniment traumatic – cum ar fi: dezastru natural cu pierderea locuinței, furt, viol, violență.

Factori exteriori. Aceștia pot crea diferite stări care în final ne fac să ne simțim stresați.

Teama și nesiguranța. Când auzi în mod regulat la televizor despre iminența atacurilor teroriste, despre încălzirea globală sau despre substanțele chimice toxice din alimente se poate crea o stare de teamă și nesiguranță care poate duce în final la apariția stresului.

Atitudini și percepții. De exemplu, dacă au intrat hoții în casă și au furat diverse lucruri. O persoană poate avea o atitudine de genul: “Poliția își va face treaba, iar hoții vor fi prinși.”. Pe când o altă persoană poate avea o cu totul altă atitudine: “Dacă hoții nu vor fi prinși?! Cu siguranță se vor întoarce!”. Această atitudine cu certitudine va crea o stare de stres. Deci apariția stresului depinde de atitudinea și percepția pe care o avem față de lucrurile care se întâmplă în jurul nostru.

Așteptări nerealiste. Cred că toți ne dorim ca lucrurile să meargă tot timpul bine, dar din păcate nu e întotdeauna așa. Dacă efectuăm un lucru și ne imaginăm că va ieși extraordinar, dar la final nu va fi conform așteptărilor poate apărea dezamăgirea și implict starea de stres.

Schimbările. Orice schimbare majoră poate fi stresantă. Fie că e la locul de muncă sau în viață, orice schimbare aduce cu ea o oarecare stare de stres.

Nivelul de stres va diferi în funcție de personalitatea fiecăruia și de modul de a răspunde la factorii declanșatori.

Efectele stresului asupra organismului

Când ne aflăm într-o situație de stres organismul reacționează lansând un răspuns fizic. Sistemul nervos intră în acțiune, începe eliberarea de hormoni, iar organismul intră într-o stare de “luptă sau fugi”. Această stare este datorată SNS (sistemul nervos simpatic) și constă în pregătirea organismului față de factorii exteriori pe care îi percepe ca fiind nocivi/periculoși. În acestă stare se poate observa creșterea pulsului, mărirea frecvenței respirației, tensionarea mușchilor și apariția transpirației. De obicei această stare este de scurtă durată și temporară (stres acut), iar organismul își revine rapid din ea.

Dar ce se întâmplă când starea de stres este persistentă (stres cronic)? Încep să apară problemele de sănătate. Primele semne care apar în cazul unui stres continuu sunt:

durerea de cap;

oboseala;

tulburări de somn;

dificultăți de concentrare;

dureri de stomac;

iritabilitate.

Dacă factorii declanșatori ai stresului nu sunt înlăturați la timp, iar starea de stres se continuă, încep să apară diverse afecțiuni, cum ar fi:

depresie;

hipertensiune arterială;

aritmii;

ateroscleroză (rigidizarea arterelor);

boli ale inimii;

atac de cord;

tulburări gastro-intestinale: crampe, constipație, diaree, arsuri stomacale, ulcer gastric, sindrom de colon iritabil;

creșterea sau scăderea în greutate;

disfuncții sexuale;

probleme de fertilitate;

crize de astm;

probleme dermatologice: acnee, eczeme, psoriazis.

Pentru a nu ajunge la aceste boli, singurul tratament împotriva stresului este auto-gestionarea acestuia. Studiile arată că persoanele care urmează programe de management al stresului trăiesc mai mult și au o calitate a vieții mult mai bună.

Strategii de diminuare și combatere a stresului

La apariția stresului ne încordăm toți mușchii și toate organele din corp, inclusiv aparatul respirator, din care cauză respirația devine superficială, iar aportul insuficient de oxigen reduce activitatea creierului.

Acest exercițiu de prima ajutor va rezolva problema simptomelor și-ți va permite să gândești limpede din simplul motiv că te va calma și va lăsa oxigenul să-și alimenteze bine creierul.

Primul ajutor în situații stresante:

Ieși imediat din atmosfera încordată și găsește un loc în care să te așezi și să fii un pic singur.

Respiră adânc și în timp ce respiri, închide ochii. Concentrează-ți atenția asupra procesului de respirație.

Continuă să respiri adânc și relaxează-ți umerii (lasă-i să „cadă”).

Inspiră adânc, reține aerul în piept cât numeri până la 5 și apoi expiră. Repetă această etapă de cel puțin 5 ori.

Modalități de eliberare de tensiuni emoționale, de diminuare și combatere a stresului (utile și în situațiile postconflict):

Recurgerea la efort fizic, muscular:

Mișcare: sport, alergare, dans;

Masaj la gâtului, omoplaților, antebrațelor;

Sex;

Menaj, treburi în gospodărie, grădinărit;

Strigăte;

Plânsul în hohote;

Managementul stresului care să permită diminuarea și combaterea acestuia este, însă un proces îndelungat și continuu, iar scopul pe care îl urmărim nu este eliminarea totală a stresului, pentru că asta ar însemna să ne autodistrugem, ci să învățăm să-l controlăm noi stresul și efectele sale asupra noastră. Pentru aceasta este importantă să ținem cont de următoarele aspecte ale stilului nostru de viață, direct relaționat cu starea noastră generală de sănătate:

Să învățăm să mâncăm sănătos, să avem un regim alimentar adecvat, fără să ne privăm de anumite bunătăți necesare, dar și fără să abuzăm de prea mult „bine”;

Să învățăm tehnici de autocalmare și autorelaxare;

Să tindem mereu spre îmbunătățirea abilităților noastre de comunicare, fapt care ne va permite să ieșim cu succes din situațiile conflictuale, iar efectele stresului asupra organismului nostru nu se vor face simțite în sens negativ;

Să gândim rațional, fără tendința de a exagera și catastrofiza lucrurile și evenimentele care ni se întâmplă;

Să ne acceptăm emoțiile și să le exprimăm adecvat;

Să învățăm să ne gestionăm productiv timpul, pentru a nu-l face responsabil de nereușitele și eșecurile noastre.

1.4 Particularitățile stresului în activitatea colaboratorilor de poliție

Poliția este un organ armat al administrației publice centrale sau locale, instituit prin lege, a cărui activitate este reglementată de dreptul intern și actele normative internaționale.

Principale sarcini ale poliției sunt următoarele:

a) asigurarea respectării legii, menținerii liniștii și ordinii publice în societate;

b) protecția și respectarea libertăților și drepturilor fundamentale ale omului;

c) combaterea criminalității;

d) acordarea asistenței și serviciilor populației în conformitate cu legislația în vigoare.

În fiecare comunitate există legi, pentru a impune ordinea în societate. În cadrul societății, de obicei poliția se ocupă cu supravegherea modului de punere în aplicare a acestor legi. Poliția previne infracțiuni sau rezolvă cazuri în care este încălcată legea, prinde infractori și îi dă pe mâna justiției, protejează și ajută populația. În timpul ducerii la îndeplinire a acestor misiuni, polițiștii desfășoară și alte activități, precum dirijarea traficului, controlarea grupurilor cu comportament anarhic, investigarea crimelor și a altor infracțiuni grave. În momentele în care se declară stare de urgență, li se poate cere să adăpostească și să protejeze victimelor incendiilor, ale inundațiilor sau ale altor dezastre.

Stresul poate fi cauzat de o multitudine de factori stresori. Ei sunt provacatorii mentali endogeni sau exogeni cu un ecou afectiv mare(pozitiv sau negativ) sau pot fi generați de procesul cognitiv(gândire, atenție, etc) sau suprasarcina și este necesar să le cunoască pentru a gestiona efectele stresului. Este cunoscut faptul că, toate locurile de munca pot fi o sursă de stres, dar există unele activități care au un potențial ridicat de factori stresori. Una dintre acestea este meseria de polițist. Hans Selye a declarant ca acesta meserie este una dintre ocupațiile cele mai periculoase, depașind nivelul de stres pe care îl au cei implicate in traficul aerian. Aceeași parere a fost impaărtășită de mulți autori cum ar fi: Kroes, Margolis, Reiser, Gerosons. Ei au constatat ca polițiștii arată simptome fizice și probleme cauzate de stres psihologic mai des decât lucrătorii din alte profesii sau ca mediul de lucru în cadrul poliției are caracteristici patologice care predispun la apariția problemelor mentale. Alți cercetatori au susținut ideea că natura activităților în domeniul militar sau funcționarea intr-o astfel de instituție cere ca individul sa se sacrifice pentru binele societății, el este mai puțin important față de ”grupul” care prevalează. Acest lucru poate provoca situații foarte stresante cu efecte perturbatoare asupra sănătății mentale a personalului.

Dificultățiile întampinate de poliție în rezolvarea problemelor la locul de muncă sunt cauzate de o serie de factori interdependenți, care sunt individuali, sociali, culturali si organizaționali. În cele mai multe literaturi, factorii de stres pentru ofițerii de poliție sunt grupați în patru categorii, și anume:

factorii stresori proveniți din organizarea instituției în sine: politici specific și procedure ale instituției, management autocratic, oportunitate limitată pentru avansare, teama generate de catre departamentul de control intern, lipsa de personal, echipamente de logistica inadecvate.

aspectele vieții personale ale ofițerilor de poliție: factori personali, emoțiile frecvente generate de activitatea de poliție, epuizare.

‘presiune’ generate de activitatea de poliție: munca în echipa, perioadele de inactivitate și plictiseală, trauma, factori stresori care provin din mucă cu publicul(atitudinile publice cu privire la activitatea poliției și ofițerilor de poliție, expunerea frecventă a ofițerilor la atacuri verbale sau fizice, expunerea sporadică la rezultatele violentelor intenționate sau accidentale)

factorii stresori care provin din sitemul judiciar: lentoarea procesului judiciar, dificultăți ale integrării aparentelor în față instantelor în programul de lucru.

In cele ce urmează, voi enumera cele mai commune surse ‘nocive’ de stres indentificate prin cercetare stiințifica realizată în mediul de poliție :

Suferința umana: expunerea prelungită la inegalități și brutalități au un impact asupra individului, indiferent de cât de adaptat este. Constrangerea emoțională este un mecanism adaptativ care necesită un consum foarte mare de energie. Acest consum excesiv de energie poate provoca oboseală polițistului în orele din afara biroului, atenuând dorința lor de a participa la viața sociala și cea de familie, și chiar inducand o stare de epuizare mentală la locul de muncă sau cu familia.

Nivelul de pericol: profesia de polițist este caracterizată de abundență de elemente periculoase, cum ar fi implicarea în crime sau violente, pierderi secundare, accidente, utilizarea armelor care îi afectează pe ofițerii de poliție, atât direct, cât și indirect(viața de familie mediul de muncă).

Reacțiile emoționale ale poliției: de exemplu, frica(fiind o sursa de stres) în munca de poliție este un subiect prea puțin abordat de către poliție pe motiv ca emoția ar putea fi interpretată ca un semn de slabiciune și sensibilitate. Această atitudine se gasește în toate tipurile de emoție, cu excepția furiei și dorinței de a concura(fiind susținute de mediul de poliție).

Rolul de conflict: în unele cazuri, cum ar fi arestarea unui infractor care a comis o infracțiune ce se pedepsește prin lege și care este, în acelasi timp, impotriva valorilor uname, poliția nu ar trebui să se implice emoțional, da ar trebui să acționeze în conformitate cu drepturile lor pentru a nu risca sa fie acuzată de incompetență sau abuz.

Viteza de acțiune în situații neprevazute: există cazuri particulare în care ofițerul de poliție este surprins și trebuie să reacționeze în cateva secunde. Legalitatea acțiunilor intreprinse în timpul acestui eveniment este evaluat timp de multe luni, iar analiza ignora faptul ca în acel moment a fost limitat de timp. În astfel de cercumstanțe, poate apare ‘stresul brusc’(greu de controlat) sau se poate schimba ușor și rapid din stres minor în stres major, mai dificil de gestionat care poate dezechilibra polițistul din punct de vedere fizic și mental. Cu alte cuvinte, ei pot trece de la o stare de calm la o stare de presiune. Deși pentru cele mai multe grupuri profesionale, stresul este considerat un proces psihologic normal de acumulare , care poate fi redus sau adaptat înainte de momentul în care situația ‘scapa de sub control’, acest lucru nu este susținut de studiile aplicate in mediul de poliție. Acest lucru se datoreaza faptului ca, în activitatea lor, ofițerii de poliție trebuie să reacționeze rapid la noile situații cu care se confruntă, spre deosebire de alte locuri de muncă unde sunt avertizați în prealabil.

Feedback-ul: având în vedere că activitatea de poliție este fragmentată și un ofițer de poliție foarte rar urmeaza un caz de la inceput până la sfarsit, feedback-ul este minim sau nu există. Absența unui raspuns poate duce la o imagine de sine dominate de un sentiment de inutilitate.

Planificarea inegală în muncă: modificarea programului de lucru din cauza situațiilor neplanificate afecteaza viața de zi cu zi a polițiștilor.

Variația orelor de muncă: polițiștii trebuie să își facă datoria lor de birou 24 de ore/zi, 7 zile/saptămână, iar pentru asta se lucreaza în schimburi. Instabilitatea orelor de lucru are un efect perturbator asupra sănătății fizice, psihice și sociale a ofițerilor de poliție, precum și calitatea vieții lor de familie.

Proximitatea mediului marginal: vecinatatea mediului marginal(persoane care traiesc la ‘marginea’ societății) poate duce ofițerul de poliție intr-o stare de cinism resposabila pentru depersonalizare.

Consecințele negative(psihice și fizice) din munca de poliție: interacțiunile cu infractorii de zi cu zi pot duce ofițerii de poliție la o denaturare a punctelor de vedere în cazul ființelor umane și o viziune cinica asupra societății. De asemenea, lipsa de încredere în oameni poate avea repercursiuni asupra relațiilor familiale și personale. Impactul profesiei asupra vieții de familie poate fi vazut în modul în care ofițerii de poliție își educa copii, deoarece ei tind sa fie mult mai precauți și severi în ceea ce priveste disciplina, de cele mai multe ori prin impunerea unor reguli stricte, iar copiii sunt predispuși problemelor depresive.

Stresul cumulativ: repetarea in timp a evenimentelor stresante duce la apariția și manifestarea stresului cumulativ asupra ofițerilor de poliție cu potențial distructiv, atât fizic cat si psihic.

Facilități inadecvate și insuficiente: în cadrul poliției, furnizarea cu echipamente si mijloace tehnice de o calitate scăzută și în cantități minime în comparație cu ceea ce criminalii folosesc este un obstacol în soluționarea cazurilor și se considera ca fiind o sursa de stres și anxietate. De asemenea, cantitatea și calitatea echipamentului sunt utilizate pentru a evalua bunastarea ofițerilor de poliție.

Birocrație excesiva: de multe ori, o acțiune promptă și eficientă a poliției este supusă unor redactări în format tiparit și/sau digital plus obținerea unor proceduri. Instituțiile de poliție pun accent mare pe documentele ce descriu desfășurarea de acțiuni(rapoarte de activitate), uneori în detrimental acțiunii în sine. Astfel, un polițist cu rezultate foarte bune de funcționare poate fii sancționat pentru eșecul de a produce rapoarte de activitate corespunzatoare sau alte documente de acest gen.

Eficiența măsurilor de monotorizare și de management: în mediul poliției, instrumentele utilizate de catre cei care manageriază(numarul de infracțiuni, durata unei investigații, rata de soluționare a cauzelor în instanța de judecata, etc), pot genera stres, atât pentru persoana care este evaluataă, cât și pentru persoana care efectuaza acest demers. Printr-un sondaj realizat in anii 1990, la aproape 1000 de ofițeri de poliție din Marea Britanie s-a constatat ca aceste caracteristici de organizare și de management au fost mai stresante decat sarcinile operaționale, la un raport de 4:1.

Recompense inadecvate: sistemul de promovare este foarte strict în mediul poliției și poate genera frustrare în rândul ofițerilor de poliție, deoarece este adesea văzută ca fiind limitat și incorect, bazat pe aspectele relaționale, mai degraba decât pe cele profesionale. Aprecierea pentru indeplinirea corespunzatoare a unei sarcini este rară, spre deosebire de critici și/sau pedeapse pentru greseli.

Dificultatea de cooperare cu alte direcții sau alte unități: interdependența între diferițele servicii, direcții și inspectoare de poliție este, uneori, dificilă și ineficientă(ceea ce duce la acuzații reciproce, informații ascunse, etc), care contribuie la sporirea stresului în râdnul angajaților care au de a face cu conflicte și sabotaj intern.

Purtarea uniformei: cercetarile efectuate au aratat că purtarea uniformei, insigna și arma pot afecta ofițerii de poliție într-o anumita măsură, deoarece poate spori agresitivatea în relațiile publice. Uniforma de poliție este vazuta de mulți ca fiind o ‘masca’, dar acest lucru nu relevă stresul legat de locul de munca care invadează intimitatea și timpul liber.

Relația cu publicul: polițistul operează în “ochii publicului” și prin urmare, munca sa este examinată și criticată din partea publicului care nu susține întotdeauna poliția. Stereotipul, manifestarile publice negative în timpul unei investigații, în timpul grevelor, anchetelor sau în caz de sancționare sunt percepute nedrept de public. Pe de alta parte, poliția este adesea obiectul plângerilor publice, iar aceste solicitari sunt transformate în investigații interne și externe de lunga durată ce provoaca stres.

Relația cu mass-media: Mass-media rareori descrie aceasta instituție printr-o lumina pozitivă. Diferite acțiuni de poliție sun prezentate intr-o maniera lipsită de armonie cu realitatea, unii jurnaliști au tendința și de a amplifica aspectele negative.

Statusul autorității publice: cei mai multi membri ai comunității abordează și trateaza diferit persoanele din acest domeniu, chiar și atunci cand nu sunt la datorie. Pe de alta parte, percepția publică subliniază idea precum că ofițerii de poliție nu sunt niciodata în afara serviciului, motiv pentru care, atunci când se confruntă cu o problema, membrii comunității caută un ofițer pentru a”rezolva problema”. Prin urmare, dificultatea ofițerului de poliție de a diferenția situațiile care necesită rezolvarea acestor probleme și situațiile care necesita o acțiune sau o raspundere, acțiunea riscă să îi înstraineze de ceilalți.

Relația cu justiția: durata și complicațiile unui proces care pot aparea în timpul decursului procedurilor penale acționeaza ca factori stresori majori în cazul ofițerilor de poliție care sunt implicați inițial în acel caz

CAPITOLUL II

Demersul experimental al lucrării

2.1. Metodologia cercetării

Obiectul cercetării date îl constituie manifestările stresului la colaboratorii de poliție din cadrul INP (Inspectoratul Național de Patrulare) în raport cu stagiu de muncă.

Analizând literatura de specialitate am găsit numeroase studii despre stres și efectele lui nocive asupra organismului, dar cercetările sunt în mare parte bazate mai mult pe tipuri, modele, paradigme ale stresului și consecințele lui asupra vieții cotidiene a unui individ. Însă efectele și cauzele stresului asupra colaboratorilor de poliție sau în procesul de mucă al poliției nu a ocupat un teren lung de cercetări în Republica Moldova. Acest moment cât și originalitatea temei, petrecerea practicii într-o organizație de genul dat , ceea ce îmi permitea aplicarea instrumentelor de masurare nea motivat alegerea acestei teme.

Studiu cercetării se ghideaza pe teoria lui Hans Selye care descria munca de poliție ca fiind una dintre cele mai riscante profesii, depășind chiar și nivelul de stres pe care îl au cei implicați în traficul aerian, dar și al altor multor autori care împărtășesc acestă părere.

Scopul cercetării: constă în indentificarea stresului la colaboratorii de politie în raport cu stagiu de muncă.

Cercetarea sa desfășurat conform următoarelor etape :

Pregătirea – care constă în selectarea tehnicilor, structurarea obiectivelor de cercetare, determinarea timpului necesar desfășurării fazei practice și distribuirea acestuia.

Aplicarea instrumentelor de măsurare (chestionarul „Percepția a stresului” elaborat de Levenstein ,testul “Cum raspundeți la stres?”  elaborate de T. S. Lagner )

Generalizarea și formularea concluziilor, recomandărilor.

Ipoteza care a ghidat cercetarea este :

Presupunem că percepția stresului și reacția la factori stresogeni variază în dependență de stagiu de muncă.

Pentru verificarea ipotezei am înaintat următoarele obiective :

analiza și sinteza literaturii de specialitate cu privire la teoriile ce ilucidează stresul , percepția stresului la colaboratorii de poliție;

analiza și sinteza tipurilor de stres;

studierea particularitățiilor stresului la colaoratorii de poliție ;

analiza cauzelor apariției stresulu, elaborarea strategiilor de diminuare;

formulare concluziilor și elaborarea recomadărilor cu privire la partea experimentală a lucrarii;

2.2 Descrierea metodelor de lucru

Pentru a realiza demersul experimental al lucrării am apelat la următoarele metode de diagnostic:

Chestionarul „Percepția a stresului” elaborat de Levenstein

Factorii chestionarului:

stres redus

stres moderat

stres intens

Scop :

Chestionarul dat se referă la stabilirea nivelului de stres perceput.

Administrare:

Chestionarul cuprinde 30 de afirmații. Subiectul este rugat să evalueze fiecare afirmație, menționând în ce masură se potrivește fiecare dintre ele cu starea subiectului din ultimile 6 luni , utilizînd următoarea scală: 1 –Aproape niciodată; 2 – Câteodata; 3 –Adeseori; 4 –Aproape întodeauna.

Cotare:

Se face astfele , 8 dintre cei 30 de intemu (1, 7, 10, 13, 17, 21, 25, 29), cota dată de subiect se inversează ( se va marca descrescător) :

4 =Aproape niciodată

3 =Câteodată

2 =Adeseori

1 =Aproape intodeauna

apoi se sumează.

Scorul , cuprins între 30 și 120 , permite încadrarea în una dintre cele 3 categorii :

30– 59 > stres redus ;

60– 89 > stres moderat ;

90– 120 > stres intens ;

2.2.2 Testul “Cum raspundeți la stres?”  elaborat de T. S. Lagner.

Factorii testului :

răspundeți normal la stres

vă aflați la limita normalului

discripanță serioasa între solicitările și capacitățile personale . Aveți nevoie de ajutorul unui specialist !

Scop :

Testul dat vizează cât de bine raspundeți la situații stresante.

Administrare :

Testul este alcătuit din 22 de intemi. Subiectul este rugat să evalueze fiecare intem , apoi să bifeze ori sa încercuiască variant de răspuns adevarata incazul său .

Cotarea :

Primiți câte 1 punct dacă ați ales raspunsul 3(c) sau 4(d) de la intemul 3 , dacă ați ales 3(c) la intemu 11 și 2(b) la intemu 14 . Pentru fiecare din ceilalți intemi primiți câte 1 punct dacă ați ales primul răspuns (a ). Totul se sumează și se verifică în care din urmatoarele categorii se incadrează :

0-3 puncte = răspundeți normal la stres

4-6 puncte = vă aflați la limita normalului

Peste 7 puncte = discripanță serioasa între solicitările și capacitățile personale . Aveți nevoie de ajutorul unui specialist !

2.3 Eșantionul supus cercetării

Eșantionul care a servit cercetării este alcătuit din 83 persoane,toți polițiști în cadrul Inspectoratului Național de patrulare. Pentru participarea la studiu au fost selectați accidental, în calcul s-a luat doar stagiu de muncă a acestora. Participarea la studiu a fost organizată de către psihologul instituției(fiind superior după gradul militar), și la cerința lui aceștia în mod organizat, fiind separați în două grupuri au răspuns la chestionarul și testul în cauză.

Polițiștii implicați în studiu fac parte din departamentele patrulare rutieră și patrulare pedestră a INP. Eperiența profesională a acestora variază de la cîteva luni pînă la 7 ani și mai mult, de muncă în cadrul Poliției Naționale.

Toți participanții au fost anunțați că răspunsurile date vor participa într-un studiu experimental, iar datele personale rămîn a fi confidențiale.

2.4 Analiza statistică și interpretarea datelor

Pentru a verificarea validității ipotezei în care presupunem că percepția stresului și reacția la factorii stresogeni variază în dependență de stagie de muncă am apelat la metoda de prelucrare statistică a datelor – criteriul t-student, compararea a două medii cu eșantioane mari, n>30 .

Drept spre analiza datelor și verificarea ipotezei, am împărțit eșantionul inițial în 2 grupe, , astfel subiecții cu experiența profesională de pînă la 7 ani/inclusiv în prima grupă care este alcătuită din 38 de subiecți, numit mai departe grupul X, și cei cu experiența de peste 7 ani în grupa a doua grupă compusă din 45 de subiecți, numit în continuare grupul Y. Pentru aceste două grupuri am analizat statistic datele obținute în urma testării, conform formulei de mai jos :

t ≥ 2,014, pentru p = 0,05

t ≥ 2,69, pentru p = 0,01

t ≥ , pentru p = 0,001

În urma calculelor s-au obținut următoarele rezultate :

Tabelul nr. 1 – Mediile subiecților pentru chestionarului „Levenștein” și testului „Langner”

Histograma nr. 1 – Mediile subiecților pentru chestionarului „Levenștein” și testului „Langner”

Astfel după cum putem observa în urma analizei tabelului nr.1 și histogramei nr.1 , în cazul reacției la stres (testul Lagner) din perspectiva mediilor ,nu sa observat o diferență prepoderentă, lucru probabil datorat faptului că atât subiecții din grupa X cât si cei din grupa Y au un nivel ridicat de exteorizarea emoțională, se mai datorează faptului ca au o pregatire antrenată/întărită în instituții speciale care au un aport pozitiv asupra menținerii unui comportament adecvat în cazul unor situații stresante. Însă spre confirmarea ipotezei, putem evedenția o diferanța în cazul percepție a stresului (testul Levenștein) la coloboratorii de poliție din grupa X de cei din grupa Y. Anume, cei care au un stagiu de muncă de până la 7 ani au o percepție de stres mai scăzut decât cei care au stagiu de muncă mai mare de 7 ani. Acest fenomen se datorează faptului ca cei din grupa Y , din cauza unui stagiu de muncă mai mare având și un grad militar mai înalt care presupune și o responsabilitate mai mare, standarte mai înalte față de sine, creșterea gradul de raspundere în cazul eșecului(după cum deja știm că recunoașterea pentru o sarcină bine facută este rară, pe când critica în cazul greșelilor este frecvetă), birocrația excesivă etc. , aceștea fiind acei factori ce favorizează creșterea stresului . Pe când cei din grupa X în majoritate fiind noi angajați în cadrul poliționesc, au un grad de răspundere mai mic în cazul eșecului (fiind responsabil în cazul dat superiorii săi), au o stimă de sine ridicată din motivul obținerii unui statut social mai înalt (de colobarator de poliței) decât cel care îl dețineau înainte (de cetățean). În fine putem conchide că din perspectiva mediilor ipoteza noastra ce presupune că percepția stresului și reația la factorii stresogeni variază în dependență destagiu de munca sa confirmat parțial.

Pentru o cecetare mai aprofundată a ipotezei înaintate am apelat la înca la o metodă de prelucrare statistică a datelor – ctriteriul t-student, compararea a două proporții , cu ajutorul formulei de mai jos :

În urma calculelor s-au obținut următoarele rezultate :

Tabelul nr. 2 – Chestionarul „Levenștein”

Histograma nr. 2 – Chestionarul „Levenștein”

După analiza datelor obținute , conform criteriului t – student și compararea a două proporții care se reflectă în tabelul nr.2 și histograma nr.2 putem observa aceiași legitate care s-a făcut remarcată la medii, că la colaboratorii din grupul Y a căror precepția la stresul este mai intens la nivel mediu decât la nivel slab ceea ce se datoreaza faptului că coloboratorii de poliție cu stagiu de munca mai mare de 7 ani au o nivel de responsabilitate mai inaltă și sunt mai anxioși din cauza apropierii timpului pensionării ceea ce presupune eliberarea postului de muncă. Pe când cei din grupa X ,au un nivelul de responsabilitate mai scăzut și sunt bine determinați în creșterea profesională din cauza că sunt asigurați cu un post de muncă pe un termen mai îndelungat. Deci putem concluziona ca subiecții din grupa 2 sunt mai predispuși la stres decât cei din grupa nr 1.

Tabelul nr. 3 – Testul „Langner”

Histograma nr. 3 – Testul „Langner”

Spre deosebire de datele obținute conform comparării a două medii, în rezultatele procentuale, la reacția la stres (testul Langner) se înregistrează o oscilare la nivelul mediu al manifestării dintre cele două grupe comparate. Deci polițiștii din grupa Y , ce au un stagiu de muncă mai mare de 7 ani au o recție la limita normalului cu careva discripanțe ușoare între solicitarile și capacitățiele personale decât cei din grupa X care au un stagiu mai mic/inclusive 7 ani . Acest fapt probabil datorindu-se solicitarii mai mari de către șefi în ceea ce privește lucrul colobaratorilor ce au un stagiu mai mare , și inversul cereri mai mici de la cei cu un stagiu mai mic. Acest fapt favorizând creșterea situților de criză la coloboratorii de poliție din grupul Y .

CONCLUZII

Cercetarea teoretică și studiele experimentale ne permite emiterea unei concluzii finale.

Deci după cum cunoaștem toți, precum am menționat și în introducere, stresul nu este o bală, nici un concept abstract ci o realitate biologic care a fost studiată de cercetători zeci de ani, fiind omniprezentă în viața de zi cu zi. Putem spune cu siguranță că stresul este o parte a vieții cotidiene a fiecărui individ.

Așadar pentru o concluzie relevant aș vrea sa încep în primul rând cu descrierea ipotezei înaintate care presupune că percepția stresului și reacția la factori stresogeni variază în dependență de stagiu de muncă. În urma cercetării pe care am elaborat-o împreună cu coordonatorul, care mi-a fost ca un suport , pentru care tind sa-i mulțumesc , cât și cu ajutorul analizei datelor obținute în urma psihodiagnozei polițiștilor din cadrul Inspectoratului Naționa de Patrulare, conform chestionarul „Percepția stresului” elaborat de Levenstein și testului “Cum raspundeți la stres?”  elaborate de T. S. Lagner , precum și cu ajutorul calculelor statistice la care am apelat pentru compararea a două proporții, care nea permis o cercetare mai aprofundată ipoteza noastră sa confirmat.

Datele lucrării ne arată ca stagiul de muncă are un aport asupra perceperii a stresului cât și asupra reacției la stres la colaboratorii de poliție din cadru INP. Conform rezultatelor obținute în demersul experimental , care ne readau diferențele dintre grupul X (care au un stagiu de munca mai mic/inclusiv 7 ani) și grupul Y (care au un stagiu de muncă mai mare de 7 ani). Aceste diferențe ne arată ca grupul Y au o percepție a stresului mai intensă , cauze principale datorindu-se faptului că persoanele cu un stagiu de muncă mai mare au și un grad militar mai înalt care presupune și o responsabilitate mai mare,creșterea standartelor față de sine, creșterea gradul de raspundere în cazul eșecului(după cum deja știm că recunoașterea pentru o sarcină bine facută este rară, pe când critica în cazul greșelilor este frecvetă), birocrația excesivă, creșterea anxietății din cauză apropierii pensionării, ceea ce presupune o eliberare a postului de muncă. Cât și o reacție la stres la limita normalului dar cu careva discripanță ușoară între solicitarile și capacitățile personale.Cauzele majore fiind solicitarii mai mari de către șefi în ceea ce privește lucrul colobaratorilor ce au un stagiu mai mare , furnizarea cu echipamente și mijloace tehnice de o calitate scăzută și în cantități minime ceea ce duce la scaderea productivității și crearea unui climat psihologic neadecvat (fiind un obstacol în soluționarea cazurilor la râdul sau favorizeazând creșterea anxietății).

Pe când cei din grupa X ,fiind în majoritate fiind noi angajați în cadrul poliționesc, au un grad de răspundere mai mic în cazul eșecului (fiind responsabil în cazul dat superiorii săi), au o stimă de sine ridicată din motivul obținerii unui statut social mai înalt (de colobarator de poliței) decât cel care îl dețineau mai înainte (de cetățean), sunt asigurați cu un post de muncă pe un termen mai îndelungat, cerițele de catre șefi fiind mai mici etc. , ceea ce favorizează scăderea stresului perceput și menținerea unei reacții normale la stres.

Deci ca încheiere a concluzie în urma studiului nostru, comparație și analiză ,putem să precizăm că obiectivele propuse de noi au fost atinse și ipoteza de la care am pornit sa confirmat.

RECOMANDĂRI

În baza concluziilor emise considerăm oportune următoarele recomandări privind profilaxia și diminuarea stresului :

Concentrează-te pe propria respirație

Pentru că respirația este o funcție care poate fi controlată conștient și pentru că e considerată o punte între luciditate și funcționarea autonomă a corpului, poate fi folosită în mod deliberat pentru a schimba starea fiziologică a organismului. Exemplul cel mai cunoscut este „respirația într-o pungă de hârtie” recomandată celor care suferă de atacuri de panică sau „respiraț ia abdominală” utilizată în tehnicile Yoga sau în multe alte forme de relaxare.

În orice caz, numai concentrându-ți atenția asupra respirației, fără a face nici o încercare de a o schimba sau controla, poți obține un efect de relaxare. Trebuie să închizi doar ochii, să te concentrezi asupra respirației tale și ori de câte ori simți că atenția îți zboară, întoarce-te la ceea ce ai de făcut și concentrează-ți din nou atenția asupra respirației. Dacă simți vreo tensiune în vreuna din părțile corpului, imaginează-ți că respiri cu acea parte. În cele din urmă stresul și tensiunea dispar din întreg corpul.

Alege scopuri rezonabile în concordanță cu posibilitățile tale și, bineînțeles, stabilește-ți un program pentru îndeplinirea lor. Vei fi surprins de rapiditatea cu care vei obține rezultate pozitive, urmând cu pași fermi scopuri rezonabile.

Învață să-ți placă ceea ce faci! – descoperă căi pentru a-ți face munca mult mai interesantă și provocatoare. Descoperind căi mai eficiente în a-ți face meseria, vei determina și creșterea satisfacției tale.

Tratează-i pe ceilalți cu respect! Asta este ceea ce îți dorești ș i tu, deci ia inițiativa și dă înainte să primești. Îți vei crea astfel un ambient plăcut și în același timp productiv.

Nu adresa altora cereri nerezonabile! Făcând invers, vei determina creșterea rezistenței împotriva productivității și cooperării cu ceilalți. Încearcă să înțelegi presiunile la care și ceilalți sunt supuși.

Ordonați-vă însărcinările. Sa aveți grijă de toate deodată poate părea copleșitor și, ca rezultat, puteți să nu realizați nimic. În loc, puteți face o listă cu ceea ce aveți de făcut și să le faceți pe rând, marcându-le pe măsură ce le îndepliniți. Faceți ceea ce aveți mai important întâi.

Cunoașteți-vă limitele. Dacă o problemă este mai presus de controlul dumneavoastră și nu poate fi schimbată în acel moment, nu vă împotriviți situației. Învățați să acceptați situația până la momentul în care o puteți schimba.

BIBLIOGRAFIE

Bogathy, Z. (2007). Manual de tehnici si metode in psihologia muncii si organizationala. Editura Polirom, Iasi;

Bogathy, Z. (2004). Manual de psihologia muncii si organizationala. Editura Polirom, Iasi;

Capotescu, R. (2006). Stresul ocupational. Teorii, modele, aplicatii. Editura Lumen, Iasi;

Baban, A., (1998), Stres si personalitate, Editura Presa Universitara Clujana, Cluj-Napoca;

Zlate, M. (2007). Tratat de psihologie organizational – manageriala. Vol II. Editura Polirom, Iasi;

Brate, Adrian Tudor, (2002), Elemente de psihologia stresului, Editura ,,Alma Mater”, Sibiu;

Chirica, S. (2001) Psihologie organizationala, Casa de Editura si consultanta, Cluj-Napoca;

Cosmivici, A. (1996) Psihologie generala, Editura „Polirom”, Iasi;

http://www.slideshare.net/tutrent2/ppopescu-neveanu-dictionar-psihologie (accesat ultima data 10.06.2014);

Goliszek A. – Învigeți stresul ! Editura Teora, București, 1999;

MANAGEMENTUL STRESULUI PROFESIONAL Volumul III, 2007 "Ghid pentru personalul din domeniul ordinii si sigurantei publice" Editura Ministerului Internelor si Reformei Administrative ;

Vasilescu,I.P.-Psihologia riscului. Editura Militară, București, 1986;

ro.scribd.com

dexonline.ro

BIBLIOGRAFIE

Bogathy, Z. (2007). Manual de tehnici si metode in psihologia muncii si organizationala. Editura Polirom, Iasi;

Bogathy, Z. (2004). Manual de psihologia muncii si organizationala. Editura Polirom, Iasi;

Capotescu, R. (2006). Stresul ocupational. Teorii, modele, aplicatii. Editura Lumen, Iasi;

Baban, A., (1998), Stres si personalitate, Editura Presa Universitara Clujana, Cluj-Napoca;

Zlate, M. (2007). Tratat de psihologie organizational – manageriala. Vol II. Editura Polirom, Iasi;

Brate, Adrian Tudor, (2002), Elemente de psihologia stresului, Editura ,,Alma Mater”, Sibiu;

Chirica, S. (2001) Psihologie organizationala, Casa de Editura si consultanta, Cluj-Napoca;

Cosmivici, A. (1996) Psihologie generala, Editura „Polirom”, Iasi;

http://www.slideshare.net/tutrent2/ppopescu-neveanu-dictionar-psihologie (accesat ultima data 10.06.2014);

Goliszek A. – Învigeți stresul ! Editura Teora, București, 1999;

MANAGEMENTUL STRESULUI PROFESIONAL Volumul III, 2007 "Ghid pentru personalul din domeniul ordinii si sigurantei publice" Editura Ministerului Internelor si Reformei Administrative ;

Vasilescu,I.P.-Psihologia riscului. Editura Militară, București, 1986;

ro.scribd.com

dexonline.ro