Ludoterapia Aplicata la Copiii cu Cerinte Speciale

LUDOTERAPIA ÎN TRATAMENTUL TULBURĂRILOR DE SPECTRU AUTIST

MOTTO:

”Înțelepciunea și iubirea copilului este jocul”

(Lucian Blaga)

Capitolul I. JOCUL.

Există în viața copilului un fenomen care arată cu maximă claritate că avem de-a face cu pregătirea pentru viitor: jocul. El nu este nicidecum de considerat ca o simplă toană amuzantă a părinților sau a celorlalți educatori, ci drept un auxiliar al educației, stimulent pentru spirit, pentru imaginație și dexterități motorii.

Multe dintre jocurile de azi erau, la început, inițiatice și cu caracter ritualic. În timp, aceste semnificații s-au pierdut,rămânând doar esența – partea ludică.

Unii antropologi considerau că jocul ar fi un mijloc de a comunica cu invizibilul, iar psihologii, consideră că reprezintă o modalitate de a stabili relații interpersonale, de schimbare a relațiilor vechi, o ocazie de a le verifica pe cele existente, o oportunitate de învățare a negocierii, un mod de experimentare a unor comportamente strategice.

Reprezintă și o exersare a sentimentului de comuniune socială, care la copil este atât de accentuat încât el încearcă să-l satisfacă în orice împrejurare, fiind puternic mobilizat de acest sentiment. Este legat de dezvoltarea psihică a copilului reprezentând, ca să spunem așa, activitatea sa profesională și, de altfel, copilul așa îl și concepe. Activitate distractivă, practicată de obicei din plăcere și care constituie un mijloc important al educației intelectuale, morale, fizice si estetice, el apare atât la animale cât și la om. Omul, însă, îi dă și alte întrebuințări noi, una din ele fiind jocul imaginației, un joc ce ne ajută să evoluăm și să ne cultivăm intelectul. Copiii primesc, în timp ce se joacă, impresii care le îmbogățesc cunoștințele despre viață, jocul amplificând înțelegerea unor situații vaste, stimulează memoria, îi ajută să se concentreze, să respecte unele reguli, să ia rapid decizii, să rezolve probleme, dezvoltând creativitatea. Vorbim despre o vastă activitate de cunoaștere: comunicare, imitație, observație și exercițiu, mișcare, socializare, explorare, învățare și distracție.

Există influențe climatice și factori social-istorici în determinarea jocurilor.Viața din mediul urban furnizează copiilor subiecte de joc diferențiate de cele din mediul rural. Diferențierea poate apărea chiar sub aspectul ponderii anumitor jocuri: copiii din mediul urban vor practica jocuri sportive, de construcție, pe când cei din mediul rural vor practica jocuri în mijlocul naturii, bazate pe confecționarea diverselor obiecte din materiale din natură. Jocul copiilor poate pune în evidență atitudinile și caracteristicile cele mai intime și mai pregnante ale personalității. Mediul cultural influențează hotărâtor jocurile copiilor.

A fi alături de copil în tendința lui naturală de a cunoaște lumea, încurajându-l acolo nu poate rezolva singur și ajutându-l să aleagă ce e mai bine sunt câteva din principiile promovate prin desfășurarea unor activități cu caracter ludic. Alături de nevoia naturală de cunoaștere, copiii au nevoie constantă de a primi și de a oferi afectivitate. Părinții sunt aceia care pot și care sunt îndreptățiți să o aducă în viața copiilor lor.

Un copil are nevoie să dezvolte capacitatea de a se împăca după un conflict, capacitatea de a vorbi despre ceea ce simte, capacitatea de a simți iubirea altcuiva și multe alte capacități de care depinde starea lui de bine emoțional. Părinții au cel mai important rol în acest domeniu, alături de aceștia, psihoterapeutul susține, dezvoltă și îmbunătățește procesul.

I.1. IMPORTANȚA, SCOPUL ȘI FUNCȚII

După unii gânditori ( Plehanov, Maxim Gorki ), jocul este determinat social istoric în strânsă legatură cu munca pe care o desfășoară adulții. Ca rezultat al activității de joc, copilul ajunge, în cele din urmă, la o mai adâncă cunoaștere a lumii înconjurătoare. Mai recent, unii psihologi consideră că jocul este orice activitate în care individul se angajează numai pentru plăcerea pe care o provoacă această activitate, fără să aibă în vedere vreun rezultat final. Așa cum arată psihologul american, Elisabeth Hurlock, caracteristica jocului este voluntarul și lipsa oricărei constrângeri exterioare. Pentru copil a se juca înseamnă a face ceea ce vrea el, pe câtă vreme a lucra înseamnă a face ceea ce trebuie, ceea ce îi impun alții ( adulții ).

Jucându-se cu diferire obiecte, copilul “descoperă” legea căderii corpurilor, legile plutirii pe apă a corpurilor. Evident, el face descoperiri doar practice, fără a putea formula, în termeni corespunzători, și legea științifică. În școală, însușirea acestor legi fizice se bazează tocmai pe experiența câștigată de copil în cadrul jocului. Tot pe calea jocului, copilul descoperă si o parte din realitatea socială. Jucându-se “de-a școala”; “de-a soldații”, el se inițiază în rolul de conducător și de condus, el acceptă o seamă de norme de conduită socială, care îi vor fi de mare folos în viața lui de mai tarziu. Prin joc se dovedește existența la copil a unor posibilități de abstractizare, de comutare mintală, de asociere, deci tot atâtea calități ale gândirii. Aceste caracteristici ne arată grăitor, că jocul este o activitate de primă importanță în evoluția psihică a copilului și că, îndrumarea pedagogică a acestei activități este o sarcină de prim ordin.

Jocul este o activitate care stimulează, în cel mai înalt grad, dezvoltarea tuturor proceselor psihice. În cazul jocului, copilul este în stare să obțină performanțe pe care în alte activități exterioare jocului, nu este în stare să le atingă.

Funcția jocului, în formele lui superioare, despre care este vorba aici, se poate reduce imediat, în cea mai mare parte, la două aspecte esențiale, sub care se prezintă. Jocul este o luptă pentru ceva sau o exhibare a ceva.

În denumirea jocurilor trebuie reținute patru trăsături esențiale ale acestora: caracterul agreabil, natura imprevizibilă, aspectul problematic și aspectul strategic.

Ne dăm seama dacă un copil este mai creativ și activ în joc, după felul în care se joacă. Poate să găsească sau nu soluții noi? Are idei clare și coerente?

Privit drept activitatea care formează și modelează inteligența, jocul permite, totodată să se constate caracteristicile acesteia. Ne dă informații privind inteligența, favorizează dezvoltarea imaginației, învață copiii să-și creeze un sistem general de imagini despre fenomene și obiecte, dar și de să combine mental respectivele imagini. Copiii își precizează, își îmbogățesc și conturează reprezentările, își dezvoltă gândirea activă și limbajul, memoria, trecând de la reprezentări la noțiuni. Comunică unii cu alții, își organizează jocul, stabilind subiectul, tema, rolurile și acțiunile comune din joc. Raportat la regulile sale jocul poate avea o latură restrictivă. În cadrul acestuia se asimilează experiență de viață, prin imitarea a comportamentelor și atitudinilor celor adulți. Copiii se implică emoțional, exprimând trăiri ca: bucuria, afecțiunea, tristețea, gelozia etc; , de care devine conștient și pe care le înțelege gradat. Imită și se identifică cu personajele pozitive din povești, devin sensibili la adevăr, dreptate, frumos,bine și, își formează trăsături de caracter: bunătate, curaj, răbdare, hărnicie, perseverență etc.

O funcție importantă a jocului o reprezintă transformarea a ceea nu poate controlat în realitate în situații controlabile, folosind reprezentări simbolice, ceea ce oferă copiilor oportunitatea de a învăța să își rezolve problemele. Jocul este parte integrantă a vieții umane. A te juca împreună înseamnă a trăi împreună. Regulile de joc pot fi și reguli de viață.

I.2. IMPLICAȚIILE JOCULUI.

Copiii se joacă tot atât de natural, cum respiră sau râd. Psihologul Freinet afirmă: “un copil se naște și crește precum grăunțele de grâu”. Dacă mediul în care se găsește asigură principiile esențiale pentru alimentația sa, într-o atmosferă favorabilă, apoi luminată de o lumină puternică și de o afecțiune atentă, tânăra ființă crește și se dezvoltă cu maximă putere de care este capabilă. În concepția sa, procesul vital este posibil datorită prezenței sale în fiecare ființă a “unui potențial maxim de viață”. Secretul ființei umane trebuie căutat în “forța sa propulsivă” în tendința spre “creație și spre acțiune”. Un copil este fortificat prin joc din punct de vedere fizic, caută performanțe și mijloacele de a le obține, învață lucrul în echipă, să-și sincronizeze acțiunile cu ale celorlalți, pentru un scop comun.

Jocul îi dă omului o stare de voie bună, o dispoziție pozitivă, ajutându-l să uite o vreme de tot și să se bucure, crescând cheful de viață. Pentru a reuși aici, trebuie să-ți faci un anumit plan, să-ți fixezi un scop și să respecți anumite reguli ca, în final, să poți ajunge la o anumită acțiune. Reprezintă un izvor inepuizabil, care contribuie la îmbogățirea cunoștințelor despre lume și viață, formează și dezvoltă caractere, deprinderi, aspirații. Poate crea și deprinderi de colaborare cu ceilalți, pentru sincronizarea acțiunilor proprii cu ale altora, pentru conjugarea efortului comun în vederea atingerii unui scop.

Jocul este fenomenul care influențează, fără excepție, viața copilului și dezvoltarea sa ulterioară.

Jocul îi dezvăluie copilului universul variat al relațiilor interumane, oferindu-i prilejul de a pătrunde în intimitatea acestuia. Copilul imită viața adultului în joc, aspirând la conduita lui și, în acest mod, îl ajută să se socializeze și să se umanizeze. Jocul este modalitatea prin care copilul reușește să rezolve anumite contradicții ce apar în viața sa reală pe care o percepe în modactiv cu posibilitățile sale de cunoaștere limitate. Astfel el dorește să stăpânească, să utilizeze obiectele conform destinației acestora, dar nu dispune de deprinderile necesare. Acesta se găsește în joc, în situație de actor, de protagonist și, nu de spectator, ceea ce corespunde foarte bine dinamismului gândirii, imaginației și vieții lui afective, unei trebuințe interioare de acțiune și de afirmare. În cadrul jocului, copilul învață mai repede, iar trecerea de la joc la muncă comportă strategii specifice. În cadrul acestor strategii nu trebuie să se răstoarne dintr-o dată universul specific copilăriei, ci să-l folosească drept punct de plecare pentru deschiderea universului de preocupări caracteristice vârstelor mai mari. Jocul are deci, un caracter universal, fiind o manifestare în care este evidentă o luptă a contrariilor, un efort de depășire, având un rol de propulsare, în procesul obiectiv al dezvoltării, o realitate permanentă, cu mare mobilitate pe scara vârstelor.

Păstrând forma atractivă a jocului se pot introduce diferite elemente, care să pregătească activitatea intelectuală. “Oricare specialist care a devenit sau va deveni cadru didactic trebuie să studieze, în mod aprofundat, teoria instrucției și educației sau cu alte cuvinte să studieze pedagogia.” (Jean Piaget). Importanța deosebită a jocului pentru vârsta copilăriei este astăzi un adevăr incontestabil.

Cercetătorul S.Iliov afirma că: “Jocul are un caracter polivalent, fiind pentru copil, și muncă și artă , și realitate și fantezie.”

În evoluția jocului, Piaget stabilește existența a trei categorii principale de joc, la care se adaugă a patra, cu rol de a face tranziția între jocul simbolic și activitățile neludice sau așa-numitele “adaptări serioase”. Punctul de pornire al jocului, forma sa primitivă, singura prezență la nivel senzoriomotor, dar care se păstrează parțial în continuare, prin includerea sa în formele imediat superioare, este jocul-exercițiul. Acesta constă în “repetarea pentru plăcerea activității însușite pe alte căi în scopul adaptării”. Prin jocul simbolic activitatea ludică a copilului ajunge bine conturată între 2-3 și 5-6 ani. O altă categorie prezentă în teoriile lui Piaget o formează jocurile cu reguli, ce se transmit în cadrul social, de la copil la copil, și se modifică în importanță, odată cu creșterea în vârstă. În jocutru plăcerea activității însușite pe alte căi în scopul adaptării”. Prin jocul simbolic activitatea ludică a copilului ajunge bine conturată între 2-3 și 5-6 ani. O altă categorie prezentă în teoriile lui Piaget o formează jocurile cu reguli, ce se transmit în cadrul social, de la copil la copil, și se modifică în importanță, odată cu creșterea în vârstă. În jocurile lor, copiii prezintă o conduită caracteristică. Sunt dornici de a fi mai mulți în grup; fiecare acționează pentru sine, neîncercând să-și coordoneze eforturile. De exemplu, în jocul cu bile, chiar și la 5-6 ani fiecare aplică reguli în felul său și toți copiii ies învingători. Și totuși, consideră Piaget, tocmai acesta este unul din punctele incipiente ale socializării progresive.

În secolul nostru s-au făcut diverse cercetările psihologice despre joc. Acestea au evidențiat deci, mai multe elemente care conturează această activitate:

a) Ne refugiem adesea într-o lume imaginară, o “lume paradisiacă”, o lume ”a noastră” pe care ne-o creăm singuri, o lume fără necazuri cotidiene, fără griji. Suntem capabili să creăm acest refugiu începând de la 3 ani. Nimeni nu ne învață asta.

b) Omul transformă realul în imaginar în acest proces creator. În funcție de posibilități și de nevoile imediate, transfigurează în mod selectiv realul.

c) Omul este capabil să opereze deseori cu simboluri atribuite acțiunilor, faptelor și altor oameni.

d) În evoluția personalității, capacitatea de acțiune creativă a omului în diferite situații de viață este primordială. De altfel, jocul adevărat de la care se așteaptă și performanțe, nu poate fi decât creativ.

„Jocul ca desfășurare liberă și ca plăcere a individului, constituie una din modalitățile esențiale de manifestare a spiritului uman. Un fenomen antropologic complex, care în forme și conținuturi specifice se afirmă la toate vârstele, în toate civilizațiile.” (J.Huizinga)

I.3. TEORII ALE JOCULUI.

Conținutul principal al tuturor jocurilor este viața și activitatea socială a adultului, copilul fiind, în primul rând, o ființă socială. Importanța locului pe care-l ocupă jocul în viața copilului este conferită că acesta satisface dorința firească de manifestare, de acțiune și de afirmare a independenței copilului.

În domeniul teoriilor jocului situația actuală se caracterizează printr-o extremă diversitate.

Aristotel arată că până la al cincilea an de viață, copilul nu trebuie supus învățării și nici unei munci aspre, pentru că prin acestea să nu dăuneze creșterii, ci trebuie să i se +asigure atâta mișcare cât îi este necesară. Această mișcare trebuie stimulată atât prin diverse ocupații cât mai ales prin joc. Astfel, se conturează pentru prima oară ideea folosirii jocului ca mijloc de educare.

Comenski a arătat de asemenea în „Informatorul școlii materne” necesitatea jocului în

viața copilului ca mijloc de dezvoltare fizică și psihică : „Cu cât copilul lucrează, aleargă și trudește mai mult, cu atât doarme, crește și digeră mai bine, cu atât se face mai sprinten la corp și minte; numai dacă băgăm de seamă să nu i se întâmple ceva rău. De aceea trebuie să li se pună la îndemână locuri anumite și sigure pentru alergări și exerciții, să li se arate cum se pot juca fără pericol.”

Lazarus subliniază faptul că „jocul constituie tipul fundamental de activitate, adică forma de activitate ce susține în cea mai mare măsură dezvoltarea psihică prin antrenarea psihomotorie, senzorială, intelectuală și afectivă, la o tensiune cu totul specifică, ce prezintă pentru procesul creșterii și dezvoltării psihice o importanță tot atât de mare ca și activitatea de instruire din anii de școală.”

Teoriile lui Spencer, Hall și Groos vedeau în joc, un fenomen indispensabil condiției umane.

V.S. Vîgotski susține că în perioada preșcolară jocul alimentează foarte mult tendința

spre libertate, emancipare de tutela strânsă a adultului. El are funcții formative care sunt în principiu educative. Totuși influența condițiilor generale de tutelă și de muncă, structura condițiilor de contact, sensibilitatea față de acestea vor determina valoarea educativă a jocului. Jocul apare ca o activitate complexă a copiilor în care ei reflectă și reproduc lumea și societatea, asimilându-le și prin aceasta adaptându-se la dimensiunile lor multiple.

K. Gross tratează jocul din punct de vedere strict biologic, consideră că acesta ar fi un exercițiu pregătitor pentru viața profesională de mai târziu a adultului în sensul că ar fi un mijloc de exersare a „predispozițiilor” instructive, în scopul maturizării lor. „În realitate, jocurile copiilor se deosebesc calitativ de jocurile animalelor, generate de factori de natură biologică(instinctele). În istoria dezvoltării umane instinctele se transformă sub influența condițiilor sociale. De aceea, în timp ce la animale jocul rămâne un fenomen pur biologic, la om el devine un fenomen de esență socială.”

Teoriile lui Buhler (1928), Piaget (1962), Edickson (1950), Chateau (1946), Elkonin, pun cu prioritate accentul pe aspectele psihologice ale jocului și a importanței sale pentru dezvoltarea copilului.

K. Bühler arată că : „Jocul constituie o activitate care produce plăcere copilului, dar nu numai plăcere. În timpul jocului, copiii adesea depun eforturi, încearcă sentimentul dezamăgirii, al insuccesului, cu toate aceste stări emotiv negative, ei nu renunță la joc. Pe de altă parte, plăcerea resimțită de copil este adesea rezultatul final al eforturilor pe care el le depune în desfășurarea jocului.”

Conform concepțiilor lui Piaget, prin joc, copilul vine în contact cu lumea înconjurătoare și o cunoaște. La început, nu cunoaște nici reguli, nici semne și este nevoit să cucerească printr-o adaptare treptată și acomodarea lui cu alții. Jocul cu reguli își face apariția în stadiul gândirii preoperatorii a copilului (2 – 7 ani). Copilul trebuie să înțeleagă acțiunea, ceea ce Piaget a denumit “intenția articulată”. Prin intermediul jocului se realizează nu numai cunoașterea realității sociale, ci și imitarea unor anumite tipuri de relații sociale dintre adulți. Astfel, prin intermediul jocurilor, copiii deprind modele de conduită și ajung să reflecte până la nivel de înțelegere comportamentală. Din pricina acestor multiple valențe ale jocului, vom înțelege de ce sunt necesare îndrumarea și controlul acestora de către adult. Din multitudinea și varietatea încercărilor de a surprinde și descifra esența acestui proces complex, jocul, pornind de la definiții care determină jocul, ca fenomen tranzitoriu, ca mijloc de exprimare și exteriorizare a trăirilor, ca formă de conduită (Ursula Șchiopu), drept proces și cale de modelare (Jean Chateau), activitate în care se prefigurează diferite genuri de activități, mă opresc asupra definirii jocului de către A.N.Leontiev, după care: “Jocul este o activitate de tip fundamental cu rol hotărâtor în evoluția copilului, constând în reflectarea și reproducerea vieții reale într-o modalitate proprie copilului, rezultat al interferenței dintre factorii biopsihosociali”. Viața reală este transpusă imaginar. Realitatea este deci, transfigurată în funcție de aspirațiilor, dorințele, tendințele și aspirațiile copilului.

Referitor la funcțiile jocului, Eduard Claparède aprecia următoarele: Funcția principală a jocului este aceea “de a permite individului să-și realizeze eul, să-și manifeste personalitatea, să urmeze pentru moment, linia interesului său major, atunci când nu o poate face prin activități serioase”. Este vorba, de fapt, de o sustragere a individului din realitate, prin crearea unei realități libere, potrivite satisfacerii nevoii sale de realizare. Jocul devine astfel, un fenomen de derivare explicat în felul următor de Claparède: “curentul dorințelor noastre, al intereselor care alcătuiesc eul nostru, caută o ieșire în ficțiune, prin joc, atunci când realitatea nu-i oferă căi suficiente de manifestare”.

Alături de funcția derivării, socotită cardinală, jocul este socotit ca fiind util și din alte funcții secundare:

rol de divertisment;

element odihnitor;

agent de manifestare socială.

Analizând diverse categorii de jocuri, Ed.Claparède conchide că fiecare din aceste jocuri exersează o funcție psihologică sau fiziologică. Marele pedagog pornește, în teoria jocului de la următoarele întrebări: ”De ce imită copilul?”; “Ce imită el?”; “Cum imită?”. Claparède respinge ideea instinctului de imitare, afirmând că, în timp ce instinctul este un act bine determinat, actele imitate sau pe care le imităm sunt nedefinite. Tendința copilului este aceea de a repeta o mișcare, până ea devine conformă cu modelul.Copilul nu imită totul. Puterea sa de imitație este limitată de structura anatomică. Alegerea modelului de imitat prin joc variază după vârstă, după nevoile momentului. Copilul imită ceea ce prezintă interes pentru perfecționarea sa. Adesea, copilul imită nu pentru că îl interesează actul, ci persoana care execută obișnuit acest act. La copilul mic, imitația urmărește două lucruri, spune Claparède: “Copilul imită pentru a învăța să imite”; este chiar jocul instinctului conformării; ”Copilul imită pentru a dobândi alte cunoștințe cu ajutorul imitației”.

Funcția imitației este astfel, în același timp, și scop și mijloc. ”Jocul, spune Claparède, este cea mai bună introducere în arta de a munci”. Claparède a pledat pentru preocuparea mai susținută de transformare a jocului în muncă.

Jean Chateau consideră că jocul are pentru copil caracterul unei activități foarte serioase în care se identifică cu “personajul interpretat”. Formarea grupului și implicațiile determinate de organizarea acestuia are rol primordial.

După opinia lui Chateau, regula exprimă tendința copilului spre ordine și disciplină. Disciplina în joc ar presupune posibilitatea reală de cooperare între copii. Ceea ce o împiedică în mod curent este:

atracția lucrului văzut;

instabilitatea copilului, explicabilă prin vârste;

incapacitatea psihologică a copiilor mici;

dezlănțuirea.

Contribuția lui J.Piaget la teoria problemelor jocului reprezintă un derivat al studiului pe care psihologul francez îl face asupra genezei și evoluției inteligenței.

A. Adler întărește ideea că : „Jocul constituie forma specifică de activitate prin care copilul se afirmă, cunoaște lumea, învață să se orienteze în ea și dobândește încredere în propriile puterile. Prin joc copilul nu numai că nu se îndepărtează de realitate, dimpotrivă, se apropie tot mai mult de ea.”

Esențial și specific în modul de tratare a activității ludice la A.N.Leontiev este perspectiva psihologică prin care este privit jocul, ca activitate de exprimare a vieții psihice, în raport cu viața, iar pe de altă parte, de exersare, de dezvoltare a personalității în ansamblu. În concepția sa, jocul ia naștere din necesitatea obiectivă a cunoașterii și din următoarele nevoi:

nevoia de mișcare și acțiune a copilului;

nevoia de asimilare a realului la sine;

nevoia de valorificare a propriei persoane;

nevoia de a se identifica cu adultul și a se compara cu el.

Analizând psihologic componentele jocului, Leontiev argumentează că elementele esențiale ale jocului sunt reale. Este vorba de scop, operație și acțiune.

În acțiunea de a călări pe un băț, scopul jocului este real; scopul de a călări și nu de a ajunge undeva. Operația este la fel de reală pentru că, reale sunt înseși obiectele jocului. Acțiunea corespunde, în joc, acțiunii oamenilor. Se construiește cu realitatea, la nivelul înțelegerii copilului. Singura deosebire între acțiunea de joc și acțiunea reală constă în motivarea ei, în faptul că ea este, din punct de vedere psihologic independentă de rezultatul ei obiectiv.

M. Taiban afirmă că : „Jocul reprezintă un mijloc de familiarizare a copiilor cu viața înconjurătore, constituie un mijloc de valorificare, de aplicare creatoare a cunoștințelor dobândite.” Asigură înțelegerea anumitor legături interne, a semnificației activității umane, în care copilul se încadrează treptat, nici un alt mijloc nu favorizează mai deplin integrarea copilului în viața cotidiană, deoarece jocul este calea care reproduce viața reală sub forma ei cea mai directă – acțiunea.

„Jocul este asemenea unui film retrospectiv, în care copilul își oglindește propriile impresii și le derulează de această dată ca participant direct și nu numai ca spectator. Or, nici o altă cale nu este mai propice înțelegerii vieții decât participarea directă la fluxul ei.”

Toate aceste teorii asupra jocului ne ajută să înțelegem cum a evoluat, de-a lungul timpului, concepția despre joc a oamenilor.

Capitolul II. TERAPIE EDUCAȚIONALĂ INTEGRATĂ

Cei care își asumă sarcina de a organiza și conduce procesul educațional- terapeutic în școlile pentru copii cu cerințe educative speciale au la dispoziție ca și suport didactic Programa de ,, Terapie educțională integrată ”.

Această programă are ca punct de plecare un curriculum model pentru deficienți mintali elaborat de Carol Ouvry (după C.Păunescu,1997), structurat pe patru arii de dezvoltare și anume :

aria de dezvoltare fizică, având ca obiectiv central mișcarea cu componentele : motricitatea grosieră , imaginea corporală , fizioterapia ;

aria de dezvoltare perceptivă, având ca obiectiv central percepția motorie și conștientizarea senzorială ( vizuală , auditivă, gustativă olfactivă, proprioceptivă ) ;

aria de dezvoltare intelectuală, având ca obiectiv central formarea abilităților cognitive ( abilitățile logico – matematice , formarea conceptelor , înțelegerea situațiilor , formarea proceselor cognitive ) , precum și a comunicării ( receptivă sau expresivă) ;

aria de dezvoltare personală și socială , având ca obiectiv central independența copilului într- un mediu cât mai restrictiv posibil cu componentele : autonomia personală ( autoservirea , autoîngrijirea ), autonomia socială ( adaptarea la viața cotidiană ) și competențele sociale .

Cele patru arii de dezvoltare sunt considerate coordonate majore ale educației speciale , urmând ca obiectivele și componentele constitutive ale ariilor să fie completate sau adaptate în funcție de particularitățile copiilor și de nivelul lor de școlarizare.

Plecând de la acest curriculum model Programa de ,, Terapie educațională integrată “ a fost structurată pe cinci module și anume : terapia cognitivă; terapia ocupațională și psihoterapia de expresie ; terapia psihomotricității și abilitarea manuală ; autonomia personală și socială și ludoterapia.

Aceste categorii / tipuri de terapie, deși pot avea fiecare în parte autonomie funcțională proprie, de sine stătătoare, conducând la elaborarea de programe educațional – terapeutice distincte, se găsesc într-o relație de interdependență reciprocă .

II.1. LUDOTERAPIA CA PROCES DE ÎNVĂȚARE ȘI TERAPIE RECUPERATORIE

Ocazia de a asimila componentele greu de înțeles ale vieții reale este adusă prin joc, modalitatea de auto-terapie a copiilor, forma în care lucrează cu propriile conflicte, anxietăți și confuzii. Nu toți copiii sunt capabili să-și manifeste trăirile, nevoile și sentimentele deci, jocul devine un mijloc accesibil de exprimare.

Terapeutul trebuie să cunoască și să decodifice acest limbaj al copilului, pentru a putea comunica cu el. Ludoterapia este adaptată specific nevoilor diverse ale copilului, pentru a da sentimentul căminului, siguranță și un contact normal cu mediul ambiant. Este nevoie de cunoștințe complexe, mai ales ale trăirilor psihice și emoționale în condiții speciale. Aceasta necesită implicare personală și timp.

Jocul este un proces de învățare care oferă un larg evantai de posibilități prin care copiii și adolescenții își manifestă și își dezvoltă fantezia și aptitudinile. Influențează pozitiv psihicul copilului aflat în dificultate și este un mijloc terapeutic care sprijină tratamentului medical.

Psihologia copilului consacră pagini lungi terapiei prin joc. Deoarece copiii nu erau preocupați de propriul trecut, în lucrul cu ei nu putea fi administrată metoda asociațiilor libere, fapt ce a favorizat introducerea a două metode noi în psihoterapie: observarea jocului și analiza desenelor copiilor („Casă – Copac – Omuleț”, „Desenul Familiei”). În această etapă jocul și desenul erau percepute doar ca instrumente de diagnosticare, considerate drept mijloacele de bază ale comunicării copilului, fapt ce se datorează incapacității copiilor de a exprima nevoile, trăirile și propriile sentimentele. Jocul devenind un mijloc de exteriorizare a traumei reușește să-i diminueze intensitatea și să-l facă pe copil să se simtă mai bine.

În 1940, D. Levi dezvoltă ideea legată de manifestarea/trăirea conflictelor emoționale în cadrul jocului și propune conceptul de „ludoterapie structurată” în lucrul cu copiii ce au suferit o traumă psihică. Conform teoriei lui D.Levi, ședința de ludoterapie constă din 3 etape:

1. Stabilirea contactului: prevede jocul liber al copilului, familiarizarea cu spațiul de joc și cunoașterea psihoterapeutului;

2. Introducerea în jocul copilului a situației psihotraumante, asemănătoare celei trăite de copil, prin intermediul jucăriilor. În procesul de reactualizarea a situației traumante copilul conduce jocul, reușind astfel să treacă din poziție pasivă de victimă, în cea activă de conducător- fapt ce generează tratarea.

3. Continuarea jocului liber al copilului.

D. Levi propune principiul direcționat al ludoterapiei, conform căruia inițiativele din cadrul jocului revin psihoterapeutului presupunând o bună pregătire tehnică și metodică a ședințelor de ludoterapie. Ludoterapia lui Levi utilizează atât jocul liber al copilului cît și jocurile pe roluri.

Virginia Axline introduce în anul 1947 metoda „ludoterapiei nedirecționate”, considerând că jocul este mijlocul de maximă auto-manifestare a copilului, care permite exteriorizarea totalmente a emoțiilor fără o eventuală implicare din partea adultului în procesul de joc. Cercetând reacțiile emoționale și de comportament ale copilului în diverse condiții de joc, psihoterapeutul încearcă să înțeleagă trăsăturile lui de personalitate, și intervine cu anumite restricții doar în cazul în care acesta iese din limitele admisibilului.

În acest sens, V. Axline identifică următoarele sarcini/roluri ale psihoterapeutului:

Observarea procesului de joc: cum se joacă copilul, cum manevrează obiectele, ce

alege, ce ignoră, ce stil de comportare adoptă, îi este dificil să treacă de la o stare la alta…?

Analiza conținutului jocului: ce subiect stă la bază (de singurătate, agresiv,

situații de accident…)?

Aprecierea abilităților de comunicare a copilului: se simte contactul cu copilul,

care este nivelul de implicare a acestuia în joc?

Stabilirea contactului cu copilul pe parcursul jocului: dacă în timpul jocului se

repetă una și aceeași situație, psihoterapeutul poate interveni cu întrebări ce fac referință

la viața reală a copilului (de ex. „Dar acasă ție îți place să așezi lucrurile la loc?”) .

Atragerea atenției copilului asupra propriilor stări emoționale pe parcursul

jocului : de ex.„Îmi pare că păpușa – mamă nu este mulțumită de propriul copil?”

Orientează copilul spre situații reale din viața lui: de ex.„Dar tu te-ai bătut vreo

dată ca acești doi soldați?”

Să nu întrerupă evoluția jocului copilului, în caz de necesitate să aștepte o

anumită perioadă de timp.

În prezent, ludoterapia folosește principiul combinat de abordare:

· Psihanalitică a Anei Freid și Melani Klain

· Direcționată a lui D. Levi

· Nedirecționată a Virginiei Axline,

reușind astfel să asigure un studiu multiaspectual și profund al problemelor emoționale și de comportament al copiilor și o maximă depășire a lor.

Deci, jocul reprezintă sursa dar și resursele energetice ale copilului, și este calea minunată de a explora experiențele traumatizante sau amenințătoare. Ludoterapia, optimizează, sprijină sau recuperează imensul potențial al copilului. Însoțit de pasiune și conștiinciozitate, de libertate și fantezie, oferă rezultate uimitoare.

Capitolul III. TULBURĂRILE DE SPECTRU AUTIST

Nu există o singură formă de manifestare a autismului . Fiecare persoană cu autism este diferită și unică. De aceea vorbim despre un spectru al autismului.

Inițial, termenul de “autism” a fost folosit referitor la schizofrenii adulți, de cǎtre psihiatrul E. Bleuler din Zurich, pentru a marca astfel contactul insuficient al pacienților cu realitatea. În timpul celui de-al doilea rǎzboi mondial (1943-1944) doi medici din douǎ țǎri diferite și-au publicat – independent unul fațǎ de celǎlalt – observațiile asupra unor cazuri asemǎnǎtoare de maladii infantile, amândoi alegând denumirea de maladii “autiste”. Primul dintre cei doi medici locuia în Viena și se numea Hans Asperger, el fiind cel care a descris forma mai ușoarǎ a dereglǎrii drept “psihopatie autistǎ”. Celǎlalt medic, Leo Kanner (John Hopkins University) s-a ocupat de forma mai gravǎ a bolii pe care a denumit-o “autism infantil timpuriu”.

Diagnosticul de autism nu poate fi stabilit folosind teste medicale obiective sau scanarea creierului. În schimb existǎ un set de simptome și comportamente care pot fi identificate (de obicei în jur de 2-4 ani). Cele mai comune trǎsǎturi sunt cunoscute ca și „Triada defectelor” autismului despre care a scris Wing în 1993. Acestea constituie cele 3 domenii principale în care cei cu autism prezintǎ dizabilitǎți.

– Defectul interacțiunii sociale – dificultate în angajarea unei interacțiuni sociale reciproce și în dezvoltarea relațiilor sociale. Persoanele afectate pot sǎ parǎ retrase și indiferente sau pot sǎ parǎ cǎ acceptǎ pasiv contactul social, însǎ rareori au inițiativa socialǎ.

– Defectul comunicǎrii sociale (atât verbalǎ cât si non-verbalǎ) – dificultate în înțelegerea sensului aluziilor sociale de interacționare, al gesturilor obișnuite, al expresiei faciale sau al tonului vocii. Dificultǎți în aprecierea aluziilor sociale și a plǎcerilor comunicǎrii. Dificultǎți în înțelegerea faptului cǎ limbajul este un instrument de comunicare a informațiilor cǎtre ceilalți.

– Defectul de imaginație și joacǎ – dificultǎți în participarea (sau înțelegerea) în cadrul jocului simbolic și imaginativ, joaca creativǎ sau imaginativǎ fiind înlocuitǎ de comportamente preocupative, repetitive, de exemplu: învârtire, legǎnare sau lovire. De multe ori, copiii autiști folosesc o jucǎrie sau alt obiect și se învârtesc încontinuu în moduri ciudate, fǎrǎ sǎ recunoascǎ vreun scop anume.

Toate persoanele cu autism întâmpină aceleași dificultăți în cele trei domenii, dar reacțiile individuale sunt diferite.Manifestările variază mult în funcție de nivelul de dezvoltare și vârsta cronologică.

Cercetările privind etiologia autismului nu permit departajarea clară între originea organică și cea psihogenă. Factorii etiologici nu sunt clar precizați, se presupune că poate exista:

fie o predispoziție ereditară,

fie mai mulți factori care pot determina afecțiuni ale creierului,

fie factori psihogeni: persoanele lipsite de afectivitate în primii ani de viață

reacționează la atitudinea și comportamentul părinților față de nevoile lor,

fie apariția lui ca o consecință a unor comportamente învățate și în urma unor serii de recompense și situații, aparent întâmplătoare (teoria comportamentală).

Tabloul clinic și psihopedagogic al copilului autist cuprinde:

1. perturbarea relațiilor cu anturajul sau cu mediul ambiental: nu stabilește un contact vizual cu ceilalți, nu se lasă atins, evită sau ignoră contactele verbale și afective chiar și cu persoanele semnificative (mamă, tată, soră, frate,), protestează agresiv când cineva se apropie, râde / plânge / zâmbește nemotivat sau neadecvat situației, îi consideră pe cei din jur ca fiind simple obiecte, reacționează agresiv la sunetele care îi displac sau la anumite alimente, are un comportament extrem de leneș sau extrem de nervos, refuză să atingă anumite texturi etc.

2. preferința pentru stimulii tactili și olfactivi în detrimentul celor auditivi și vizuali: este atras de obiecte, nu-i este frică în fața pericolelor reale, dar se sperie de stimuli inofensivi, prezintă interes obsesiv pentru stimulii identici și imuabili.

3. lipsa identității personale: nu se identifică pe sine, se izolează, este atras de jocurile ciudate și de activitățile stereotipice, prezintă un comportament repetitiv și tendințe de autoflagelare.

4. mișcările ritmice ale corpului: își flutură sau își răsucește degetele sau mâinile, se rotește în jurul propriului ax, își pendulează capul, este preocupat de membrele superioare și preferă să se deplaseze mai mult pe vârfuri, poate fi hiperactiv și neîndemânatic, are un control corporal scăzut și prezintă stări de anxietate extremă aparent ilogică.

5. deficiențele de limbaj și vorbirea întârziată: prezintă stereotipii verbale și ecolalie (repetarea mecanică a cuvintelor auzite la ceilalți), imită vocile celor din jur, repetă vocalele sau consoanele în pronunțarea unui cuvânt, utilizează frecvent numele proprii, substantivele și imperativele, evită folosirea prenumelor sau le inversează datorită confuziei dintre eu și non-eu.

6. întârzierea în dezvoltarea psihică: prezintă o rigiditate pronunțată în gândire și acțiune, coeficientul de inteligență este la limită sau ușor sub medie – însă este dificil de apreciat datorită dezinteresului la examenul psihologic și contactului vizual scăzut cu cei din jur, nu poate generaliza cunoștințele învățate, percepe cu greutate secvențialitatea, are dificultăți în rezolvarea de probleme dar se evidențiază unele „insule de inteligență” în executarea unor sarcini sau activități.

7. rezistența patologică la schimbare: reacționează violent la orice schimbare, este rezistent la schimbare, se atașează foarte tare de anumite obiecte, repetă comportamentele văzute la ceilalți, dorește să păstreze lucrurile într-un anumit tipar.

8. dezvoltarea unor abilități extraordinare: desen, muzică, memorarea aranjamentelor spațiale, abilități de calcul matematic.

III. 1. CARACTERISTICI

Creierul persoanelor cu autism funcționează diferit. În cea mai mare parte a timpului, persoanele cu autism pot vedea, auzi, gusta, atinge, mirosi la fel ca și ceilalți (câteodată chiar mai bine). În general, receptarea informațiilor nu creează probleme. Dar informațiile receptate prin simțuri sunt prelucrate altfel. Persoanele cu autism nu sunt proaste. Nu este bine să afirmăm că au o inteligență scăzută. Creierul lor funcționează, dar altfel decât la persoanele obișnuite. Persoanele cu autism nu înțeleg anumite lucruri sau le înțeleg mai puțin bine, dar mai ales într-un mod diferit față de ceilalți.

De exemplu: La masă, tatăl îi spune fiicei sale cu autism: „Aș vrea laptele.”. Fetița crede că este doar o afirmație și nu înțelege că trebuie să-i dea cutia cu lapte tatălui său (prelucrare diferită). Ea răspunde „da”, dar nu îi dă cutia (acțiune).

O mamă îi spune fiului său cu autism: „Ești prea drăguț cu ceilalți. Îți oferi inima pe tavă”. Copilul se va gândi atunci: „Dar nu, inima mea nu este pe nicio tavă!” Mama voia doar să-i zică că nu trebuie să spună mereu „da” atunci când ceilalți îi cer ceva.

Contactul cu ceilalți. Persoanele cu autism doresc și ele să facă parte din viața celorlalți și să petreacă timp împreună: să vorbească, să muncească, să se joace împreună etc. Totodată, aceste lucruri nu sunt simplu de realizat la persoanele cu autism. Pentru ei, este mult mai greu să-și facă prieteni. Cu toate acestea, nu înseamnă că este imposibil să aibă prieteni. Persoanele cu autism doresc să aibă contacte sociale, dar este mai greu pentru ei decât pentru ceilalți.

Comunicarea cu ceilalți. Comunicarea înseamnă mai mult decât vorbire. Comunicarea înseamnă să înțeleg ce vor ceilalți să exprime. Dar asta presupune și să fim capabili să ne exprimăm astfel încât să fim înțeleși de ceilalți. Chiar și persoanele cu autism care au un vocabular dezvoltat și vorbesc cu ușurință întâmpină greutăți la înțelegerea semnificațiilor spuselor celorlalți. Nu cuvintele sunt grele, ci sensul pe care îl au în context. Dacă persoanele cu autism nu se fac mereu înțelese de ceilalți este pentru că nu reușesc tot timpul să se exprime corect. Astfel se nasc neînțelegerile.

Flexibilitate în felul de-a gândi și acționa. Multor persoane cu autism nu le plac schimbările bruște și neprevăzute. Devin confuze, nervoase sau se supără dacă anumite lucruri nu se derulează așa cum se așteptau sau credeau. Persoanele cu autism apreciază ritualurile sau vor ca anumite lucruri să se desfășoare (mereu) în același fel.

Exemplu: În fiecare dimineață, Maria se așază mereu în același loc la masă

și bea ceaiul din aceeași ceașcă.

În general, persoanele cu autism vor să știe în cele mai mici detalii ce urmează să se întâmple. Ei ar vrea să știe când, pentru cât timp, de ce, unde și cu cine se va desfășura orice eveniment. Adesea, persoanele cu autism cred că anumite detalii sunt foarte importante sau foarte deranjante. Persoanele cu autism au, de asemenea, unul sau mai multe interese speciale cărora le acordă mare importanță. Pot să vorbească despre acele lucruri foarte mult, cu lux de detalii.

Educarea și recuperarea autistului, datorită imposibilității de a-i anticipa reacțiile și comportamentul, necesită răbdare și o mare disponibilitate în identificarea unor modalități de comunicare alternative, neobișnuite, cum ar fi folosirea: calculatorului, a unor mișcări care la o primă vedere pot părea fără semnificație, a unor asocieri cromatice aparent bizare etc. Toate acestea au menirea să spargă barierele impuse de specificul lumii interioare a copilului cu autism.

Deși autismul durează toată viața și determină grade diferite de izolare socială, tratamentul urmat poate aduce o îmbunătățire importantă în viața persoanelor cu autism. Diagnosticarea din timp și tratamentul adecvat au dus la creșterea numărului de persoane cu autism care sunt capabile să trăiască independent atunci când ajung la vârsta adultă.