Legatura Dintre Atasament Si Abordarea Conflictului In Relatia de Cuplu

Legătura dintre atașament și abordarea conflictului in relația de cuplu

Lucrare de licență

Cuprins

Introducere

Capitolul I

Atașamentul

Bazele teoriei atașamentului

Clasificarea atașamentului în coplăria mică

Atașamentul adult

Atașamentul evitant al adultului

Atașamentul anxios al adultului

Atașamentul și relațiile de cuplu

Capitolul II.

Conflictul

2.1 Introducere

2.2 Conflictul intern

2.3 Conflictul extern

Capitolul III.

Relația de cuplu

3.1 Introducere

3.2 Conflictul în relația de cuplu

Capitolul IV.

Atașmentul și conflictul în relația de cuplu

4.1 Legătura dintre atașament și

conflict în relația de cuplu la nivel fiziologic

4.2 Abordarea conflictului în funcție

de tipul de atașament

Capitolul V.

Obiectivele și metodologia cercetării

5.1 Obiectivele cercetării

5.2 Ipotezele cercetării

5.3 Subiecții și strategii de cercetare

5.4 Metodele și instrumentele de cercetare

Capitolul VI.

Rezultate și considerații generale

6.1 Rezultate

6.2 Considerații generale

Introducere

Elaborarea studiului prezent a pornit de la premisa ca atașamentul și conflictul sunt două variabile care interacționează profund în cadrul relațiilor de cuplu.În societatea actuală, termenul de funcționalitate în cadrul relației de cuplu este o temă de larg interes pentru foarte mulți cercetători.Se poate observa o stare de tranziție în ceea ce privește definirea de sex-roluri și o stare de incertitudine cu privire la acest aspect.Emanciparea femeii, influențele puternice mass-media, au fost factori care au adus după sine standarde ridicate și adeseori ușor nereliste.Pe de altă parte, se poate observa că delimitarea celor două sexe cunoaște o ușoară estompare, iar competiția dintre cele două sexe cunoaște o tendință spre colaborare mai accentuată decât în trecut. Centrarea se face pe interesele individului și mai puțin pe cele colective și de aici se formează o luptă continuă spre autorealizare, dar și spre consum.Pentru a fi funcțională, relația de cuplu trebuie să asigure condițiile optime pentru ca partnerii să se poată autorealiza.Viața cunoaște un ritm alert de desfășurare, schimbările individuale se petrec mult mai rapid și de multe ori ritmul de schimbare ale partenerilor este diferit.De aceea asistăm și la o durată a relațiilor de cuplu mai scăzută decât în trecut.Cerințele sunt mult mai ridicate cu privire la desfășurarea relației de cuplu și rata celor care sunt dispuși să acorde timp și resurse pentru acest aspect este în scădere.Atașamentul și gestionarea acestei nesiguranțe cu privire la sex-rol și la fundamentarea relațiilor de cuplu, constiuie un subiect important pentru evoluția relațiilor de cuplu.Pe de o parte există așteptări ridicate cu privire la angajament și exclusivitate, iar pe de altă parte există importanța autorealizării, ceea ce generează confuzie și numeroase nemulțumiri.Există dorința de atașament care să ofere stabilitate, dar există și un conflict cu acest atașament, care uneori poate fi un obstacol în calea autorealizării.

Atașamentul și conflictul sunt două aspecte care interacționează dinamic atât în dezvoltarea individului cât și în dezvoltarea relației de cuplu.Atașamentul are rolul de a asigura o baza sigură pentru continuitatea individului, dar și pentru identitatea sa.Aceasta se formează mai întâi prin intermediul relației cu mama, care constituie punct de plecare atât pentru relațiile cu ceilalți oameni cât și pentru dezvoltarea armonioasă a individului.Influența relației cu mama se poate observa chiar și la nivelul formării de conexiuni neuronale care conduc la dezvoltare intelectuală.În cazul în care interacțiunea bebelușului cu mama nu asigură suportul de care are acesta nevoie, asistăm la formarea sentimentului de nesiguranță care va conduce acțiunile ulterioare spre stabilirea siguranței.Având un sentiment accentuat de nesiguranță se vor dezvolta ulterior anumite strategii prin care bebelușul să facă față acestei stări.În acest caz se va opta fie spre evitarea atașamentului, fie spre căutarea permanentă a siguranței lui.Acest lucru se va reflecta mai târziu și în viața adultă și va genera modalități de răspuns la experiență.

Conflictul se poate manifesta ca rezistență la schimbare, deci se află în strânsă legătură cu atașamentul. Gradul de conflictualitate, capacitatea de gestionare a provocărilor care survin în relația de cuplu, sunt influențate de starea interioară a partenerilor implicați.De cele mai multe ori conflictele exterioare încep din interiorul individului, de la reprezentările sale cu privire la lumea exterioară.Aceste reprezentări se formează pe baza experiențelor anterioare, deci și a atașamentelor fața de anumite idei, simboluri, amintiri. Aceste atașamente pot constitui un punct de reper autoritar de la care pleacă raportarea la diverse situații noi.Comunicarea între parteneri poate fi adeseori perturbată datorită unor interpretări care se realizează in interior pe baza reprezentărilor acumulate anterior.

Strategiile de gestionare a conflictului se formează încă din copilărie, însă pot suferi modificări o data cu acumularea unor experiențe în relațiile de cuplu.Copilul învață de mic care sunt strategiile care funcționează în cazul părinților.Aceste strategii constribuie și la formarea atașamentului în cadrul familiei.Adeseori atașamentul, strategiile de abordare a conflictului sunt asimilate interior fără ca o persoană să fie conștientă de ele și sunt folosite, mai târziu, ca repere în raport cu partenerul de cuplu.

Din perspectiva psihanalitică, apariția conflictului se realizează mai întâi la nivel intern, prin refularea unor dorințe care nu pot fi satisfăcute în acel moment.În momentul apariției unei situații prin care aceste conținuturi pot fi descărcate, se produce un sentiment de eliberare.Dacă acest sentiment de eliberare are loc prin intermediul unei legături parteneriale se poate produce un atașament față acea persoană.Atașamentul, în acest caz are loc prin proiectarea unor conținuturi și imagini asupra partenerului, fapt care ajută la stabilirea unei baze de siguranță.Baza inițială de la care se pornește provine de la mediul familiar, iar dacă în familie nu a existat un mediu securizant, dorințele individului vor fi orientate spre stabilizarea lui.Indivizii atașați nesecurizant vor avea tendința să perpetueze atașamentul creat prin intermediul familiei.Ei vor dori schimbarea vechiului pattern, însă se vor comporta conform celui inițial și de aici se pot naște numeroase conflicte.

Atașamentul și conflictul sunt factori care influențează funcționalitatea relației de cuplu.Relația de cuplu se formează pe baza atașamentului, iar conflictul este un factor care este menit să determine schimbare.Tipul de atașament poate influența percepția asupra conflictului.Indivizii atașați nesecurizant percep conflictul ca o accentuare a nesiguranței și rareori sunt deschiși spre schimbare.Aceștia au numeroase credințe negative cu privire la sine, la partener și la capacitatea de funcționare a relației de cuplu. În situația atașamentului evitant, conflictul este văzut ca o amenințare și de aceea este adesea evitat de către aceștia.Fiind privit ca un factor de amenințare, rareori va produce o intercunoaștere productivă între parteneri.De multe ori tendința va fi de distanțare ușoară și de evitare a subiectelor incomode.Dacă avem situația unui atașament ambivalent, conflictul poate fi un văzut ca o posibilitate de apropiere, deoarece există credința conform căreia prin intermediul conflictului se pot spune mai deschis anumite așteptări și nemulțumiri.Persoanele cu atașament ambivalent caută cu anxietate asigurarea relației în care se află, iar conflictul poate fi o sursă de informare cu privire la viitoarele strategii care pot fi folosite pentru a asigura relația.

Nesiguranța în privința sex-rolurilor cu care se confruntă societatea actuală este menită să accentueze și mai mult starea de anxietate a indivizilor cu atașament nesecurizant.Aceste nesiguranțe par să se suprapună una peste cealaltă, iar indivizii trăiesc chiar un sentiment de teamă cu privire la relația de cuplu.Acest sentiment de teamă va genera construirea de numeroase bariere în calea intercunoașterii celor două persoane implicate.Pe de o parte există dorința de deschidere și implicare, iar pe de altă parte protejarea Eului.Paradoxal se produce chiar protejarea atașamentului nesecurizant și încurajarea perpetuării lui.Astfel poate apărea un sentiment de ”a fi singur în doi” ceea ce crează frustare și conflict și de multe ori duce chiar la despărțire.

Indivizii care au beneficiat de o bază sigură de atașament în copilărie au tendința de a fi mai deschiși spre partnerul de cuplu și reușesc să empatizeze mai ușor cu aceștia în timpul conflictului.Sunt optimiști în privința relației lor și nu se tem de experiența conflictului.Cu toate acestea, datorită nesiguranțelor provocate de incertitudinea rolurilor pe care ar trebui să și le asume în cuplu, există tendința ca atașamentul securizant să se transforme într-unul nesecurizant.În cazul în care o persoană cu atașament nesecurizant se implica într-o relație cu o persoană care o bază sigură, se poate întâmpla ca acel atașament să devină sigur.Stabilitatea atașamentului în timp este determinată de nivelul de satisfacție sau insatisfacție trăit în contextul relațiilor de cuplu, dar și de construcția personală.Se poate întâmpla ca în cazul în care o persoană a avut la bază un atașament securizant, acesta să devină nesigur datorită experiențelor negative cu privire la relația de cuplu.

Capitolul 1

Atașamentul

1.1Bazele teoriei atașamentului

Formarea și dezvoltarea atașamentului reprezintă o temă de larg interes pentru cercetătorii din domeniul psihologiei.La baza acestuia se află nevoia individului de stabilitate și siguranță, nevoie care se formează încă din primele momente ale nașterii, continuând pe întreg parcursul vieții. Dacă privim atașamentul din perspectiva unei fixații am putea spune că abordarea acestui termen a fost inițiată de Sigmund Freud.Acesta face referire la termenul de fixație ca la un blocaj într-un stadiu de dezvoltare.Exista o graniță destul de fragilă între atașament ca factor de dezvoltare și atașamentul ca fixație care poate duce la o stagnare sau chiar o regresie spre stadiul anterior.Privind atașamentul ca factor de dezvoltare, am putea să-l asemuim cu o axă care trasează unghiuri drepte de dezvoltare asigurând o bază sigură, care duce la o construcție solidă a personalității.Privind atașamentul ca fixație, am putea spune că stagnarea pe un punct al axei, fără a mai fi deschis spre a trasa linii noi, poate constitui un punct de plecare pentru un conflict interior.După Stoica Constantin (apud Stoica Constantin 2004) o persoană tulburată de un conflict intern generează unul sau mai multe conflicte externe.Pentru moment ne vom opri asupra atașamentului din perspectiva dezvoltării individului, urmând ca în capitolul următor să abordam natura conflictului și conexiunea sa cu atașamentul.

Pornind de la abordarea că atașamentul este un un factor indispensabil pentru dezvoltarea armonioasă, David J.Wallin( apud David J.Wallin 2010,) susține că arhitectura creierului este asociativă: stimulii primiți (atingerea sensibilă a mamei, vocea ei liniștitoare și expresia ei de calm ) declanșează activitatea în creierul bebelușului, iar neuronii asociază unul sau mai mulți dintre acești stimuli maternali cu un sentiment de siguranță.În acest mod, experiența repetată, formează ”circuitele” creierului. Aceste circuite formează o rețea și astfel creierele tinere sunt construite să învețe de la cele mai bătrâne și relațiile de atașament reprezintă cadrul în care debutează cea mai mare parte a acestei cunoașteri.Astfel, conexiunile relaționale devin conexiuni neuronale care influențează la rândul lor responsivitatea sinelui la experiențe noi.Absența conexiunilor relului, urmând ca în capitolul următor să abordam natura conflictului și conexiunea sa cu atașamentul.

Pornind de la abordarea că atașamentul este un un factor indispensabil pentru dezvoltarea armonioasă, David J.Wallin( apud David J.Wallin 2010,) susține că arhitectura creierului este asociativă: stimulii primiți (atingerea sensibilă a mamei, vocea ei liniștitoare și expresia ei de calm ) declanșează activitatea în creierul bebelușului, iar neuronii asociază unul sau mai mulți dintre acești stimuli maternali cu un sentiment de siguranță.În acest mod, experiența repetată, formează ”circuitele” creierului. Aceste circuite formează o rețea și astfel creierele tinere sunt construite să învețe de la cele mai bătrâne și relațiile de atașament reprezintă cadrul în care debutează cea mai mare parte a acestei cunoașteri.Astfel, conexiunile relaționale devin conexiuni neuronale care influențează la rândul lor responsivitatea sinelui la experiențe noi.Absența conexiunilor relaționale între un părinte care respinge și un copil aflat în stres poate împiedica dezvoltarea conexiunilor neuronale, limitând astfel abilitatea copilului de a-și simți propriile emoții. Wallin ( Wallin 2010, p.98) susține că Schore (2002) afirmă că dezvoltarea atât psihică cât și neurologică sănătoasă în copilăria timpurie se sprijină pe responsivitatea armonizată a figurilor de atașament : ”Creierul copilului nu este doar afectat de aceste interacțiuni ; dezvoltarea lui are nevoie efectiv de interacțiuni creier/creier și apare în contextul unei relații pozitive între mamă și copil ”.

Același autor (Wallin, 2010, p.98) susține că după Bowlby (1958) copii se nasc cu anumite comportamente de atașare,care au ca scop căutarea unor ”figuri de atașament”.Această căutare este considerată ”strategie primară de atașament” Bowlby (după Pereg și Mikulincer, 2004).Bowlby consideră că interacțiunile pozitive cu ceilalți și convigerea pozitivă privind capacitatea de autoreglare în cazul unei situații de stres, întăresc încrederea în căutarea proximității și a suportului.Pe parcursul acestor interacțiuni pozitive, oamenii dezvoltă un sentiment al siguranței atașamentului, un sentiment că lumea reprezintă un loc sigur, că există persoane pe care ne putem baza și că dispunem de resurse suficiente pentru a face față stresului. Atunci când persoanele semnificative nu vor avea disponibilitate pentru noi, nu se va obține sentimentul de siguranță în atașare și se vor forma reprezentări negative ale sinelui și ale altora și se vor dezvolta așa numitele ”strategii secundare de atașament”. Relația pozitivă dintre mamă și copil reprezintă o bază solidă pentru dezvoltarea armonioasă a individului atât din punct de vedere fizic cât și psihic, iar sistemul de atașament este văzut ca un sistem motivațional și comportamental al cărui scop este acela de a menține proximitatea persoanelor ce pot oferi protecție și suport.

Una din modalitățile fundamentale în care își îndeplinește sistemul de atașament funcția de asigurare a siguranței, respectiv de protecție față de insecuritate și amenințare, este reglajul afectiv. Din perspectiva teoriei atașamentului, așa numita accesabilitate sau disponibilitate a figurilor de atașament” reprezintă o sursă fundamentală a variațiilor acestor strategii de reglaj afectiv. Dupa Grecu ( Grecu,2007, p.54)Colburn și Heisler (2006) consideră că cercetările anterioare au adus suport ideii că stilurile de atașament reflectă abilitatea de reglaj al emoțiilor negative în contextul relațiilor. Mai întâi este adus în discuție comportamentul de căutare, monitorizare și încercarea de a menține proximitatea față de o figură de atașament protectoare.

După Grecu ( Grecu,2007, p.54), un alt tip de răspuns comportamental de activare a reglajului este folosirea figurii de atașament ca ”bază de siguranță” de la care se poate porni în explorarea mediului înconjurător și a expriențelor nefamiliare (Ainsworth, 1963).Când figura de atașament a copilului este disponibilă ca bază de siguranță pentru protecție și susținere atunci când este nevoie, copilul se simte în general liber să exploreze.Când figura de atașament lipsește temporar, explorarea se oprește brusc. În situații de pericol se declanșează nevoia de refugiere la o figură de atașament ca la un ”sanctuar sigur ”. Un istoric de îngrijire adecvată, sensibilă, responsivă față de nevoile copilului realizează mai mult decât să promoveze o atitudine pozitivă cu privire la înfruntarea dificultățiilor.Cercetările recente au sugerat că astfel de experiențe sunt vitale pentru echilibrarea și reglarea fină a sistemelor cerebrale excitatorii și inhibitorii (Sroufe,Duggal,Weinfield și Carlson, 2000).

În ceea ce privește atașamentul adultului o serie de cercetători au avut ca punct de plecare pentru demersurile lor teoria atașării copilului.Se consideră că atașamentul adult reprezintă tendința stabilă a unui individ de a căuta și menține proximitatea și contactul cu una sau câteva persoane anume, care îi oferă sentimentul comfortului și siguranței psihice.

1.2 Clasificarea atașamentului în copilăria mică

Conform lui Wallin (2010, p.36) Mary Ainsworth a realizat o cercetare care viza relația dintre mamă și copil.Studiul s-a desfășurat pe o perioadă de un an de zile la domiciliul acestora, timp în care s-a urmărit interacținuea dintre mamă și copil.Cu ajutorul rezultatelor obținute în urma studiului, Ainsworth a clasificat atașamentul în: securizant,evitant și ambivalent.

Pentru a diferenția atașamentul securizant de celelalte două tipuri s-a pornit de la premisa că în general bebelușii care se simt în siguranță au tendința de a explora mediul.Din acest motiv Ainsworth(Wallin, 2010) a susținut ideea că mai degrabă răspunsul copilului la reunire decât la separare este cel care dezvăluie mai mult despre securitatea sau insecuritatea atașamentului. Copii cu acest tip de atașament erau aproape imediat liniștiți după reîntâlnirea cu mama și reluau joaca.

În cazul atașamentului evitant percepția asupra situației a fost diferită. Pentru bebelușii evitanți mediul nou a fost perceput în mod intrinsec alarmant.Acești bebeluși nu au fost influențați de plecarea sau reîntoarcerea mamei , iar aparenta lipsă a unei tensiuni vizibile putea fi cu ușurință interpretată ca o stare de calm. După Ainsworth și colab 1978(Wallin 2010, p.38), mamele copiilor considerați evitanți au refuzat activ ofertele acestora de apropiere, în timp ce alți autori au obervat ulterior că asemenea mame se retrăgeau atunci când copiii lor erau triști.

Pentru atașamentul ambivalent, cercetările lui Ainsworth au identificat două tipuri de copii ambivalenți cei care erau furioși și cei care erau pasivi.Ambele categorii erau mult prea preocupate de locul în care se aflau mamele pentru a mai putea explora liber mediul și au reacționat emoțional intens la plecarea mamelor. Datorită acestor aspecte, în timpul experimentului a fost nevoie ca frecvent, episoadele de separare să fie întrerupte.

Încercând să facă diferența între siguranță și diferite tipuri de nesiguranță, Ainsworth (Wallin 2010, p.39) a descoperit că în relația de atașament, calitatea comunicării dintre copil și persoana care îl îngrijește are importanța cea mai mare.În relațiile securizate, copilul își exprimă clar nevoia de comfort după separare, ușurarea de a fi consolat în timpul reunirii și ulterior este pregătit să reia joaca.Mama descifrează cu acuratețe indiciile sale nonverbale (apropierea în lacrimi cu brațele ridicate, lipirea de corpul său atunci când este ținut în brațe cu tandrețe și apoi lăsându-l să se joace).

În relațiile nesecurizante, comunicarea are o calitate diferită.După separare, copiii evitanți nu reușesc să-și exprime anxietatea, evidențiată indirect de pulsul ridicat și niveluri de cortizol ridicate.În același fel după reunirea cu mama nu reușesc să își exprime nevoia de a fi consolați.Pe scurt, copii inhibă practic orice formă de comunicare care ar propune o legătură : ei nu exprimă nici o dorință de proximitate și par să fie surzi la orice fel de deschidere afectiva a mamei.Situația pare să fie inversă la copiii ambivalenți care par să amplifice exprimarea atașamentului.Anxietatea după separare a fost extrem de severă și alinarea după reunire neglijabilă.Comunicarea nevoilor de atașament ale copiilor ambivalenți pare să persiste la un nivel ridicat în ciuda prezenței mamei.(Wallin 2010)

Transmiterea transgenerațională a tiparelor de atașament

Pentru a lărgi perspectiva asupra atașamentului există anumite studii care abordează transmiterea transgenerațională a tiparelor de atașament.Privind atașamentul ca sistem de comportamente menit să influențeze raportarea individului la ceilalți, nu putem neglija componenta familiară.Copilul este un rezultat al experienței anterioare al părinților,ceea ce include și experiența anterioară de atașament.În acest sens, conform lui Wallin (2010, p, 44) Main considera că modelul de lucru al atașamentului unui individ va fi dezvăluit de tipare caracteristice de vorbire, discurs, imaginație și desigur comportament.Studiile lui Main au arătat două corelații frapante : în primul rând a descoperit o corelație între comportamentul copilului și situația străină și ”starea mentală cu privire la atașament” a părintelui.Pornind de la concepția elaborată de Bowlby (Wallin, 2010), Main a reconceput modelul intern de lucru ca un set de reguli conștiente și/sau inconștiente de organizare a informației relevante pentru atașament.

În cazul atașamentului dezorganizat, în care părinții au suferit un anumit tip de traumă aceasta se poate transmite copilului.Main (Wallin 2010,p.44) a sugerat că puterea imperativă a atașamentului este atât de mare încât chiar și atunci când costul pentru dezvoltare este exorbitant , copii mici vor răspunde în moduri care conservă de fapt starea psihică a părinților.Tocmai de aceea pe măsură ce copii lor cresc, părinții vor concluziona că se mențin tipare de atașament care întăresc stări mentale și care acum au ajuns să fie comune.

De exemplu, părinții cu probleme nerezolvate se pot bucura de comportamentul de inversare de rol al copiilor dezorganizați, pentru că acest comportament se potrivește cu propriile lor nevoi emoționale.Pentru că acești adulți au învățat cu mult timp în urmă să răspundă cu solicitudine sau punitiv propriilor părinți, acum ei îi încurajează pe copii lor să aibă aceleași răspunsuri pentru a conserva tiparele interpersonale și interne inițial indispensabile.Astfel nevoia părinților (adesea inconștientă) de a perpetua aceste tipare rigide de atenție și comportament produce tipare la fel de rigide la copiii lor.Main(Wallin 2010, p.46) a considerat că acesta este mecanismul de transmitere intergenerațională a atașamentului nesecurizant (Main, 1995).

Ideea de continuitate a sistemului de atașament este abordată și de către Mikulinger, M., & Victor, F. (1999). Se presupune că această transmitere trangerațională se manifestă chiar și la vârsta adultă. Asocierea dintre stilul de atașament al părinților și atașamentul urmașilor a primit atât o atenție teoretică cât și empirică.Din punct de vedere teoretic, după Mikulinger, Victor (1999, p.3) Bowlby (1988) a sugerat că modelele de atașament se transmit de-a lungul generațiilor.Transmiterea intergenerațională poate fi afectată de procesul de socializare, comportamentul părinților, interacținea părinte-copil (Benoit & Parker, 1994; Bowlby, 1988). A fost adoptată o perspectivă familiară asupra dezvoltării personalității.Din această perspectivă, stilul de atașament al adultului poate fi legat de interacțiunile individuale care le au cu părinții în timpul copilăriei, caracteristicile de personalitate ale părinților, patternurile de interacțiune între cei doi părinți și climatul general în care individul a crescut. Dinamica familiei pentru femei este legată de atașamentul evitant, în timp ce pentru bărbați este legat de atașamentul ambivalent.De regulă este de așteptat ca femeile să fie calde, atente, să împărtășească sentimente private cu ceilalți să caute intimitate și apropiere, ceea ce în timp poate favoriza atașamentul evitant, în cazul în care nu se ating aceste așteptări.Atunci când femeile au un atașament evitant, pot fi considerate ca reci și distante.În cazul bărbaților, este de așteptat să fie puternici, asertivi, ceea ce poate favoriza formarea un stil de atașament anxios ambivalent, în cazul în care nu se realizează aceste așteptări.

Conform lui Grecu (Grecu 2007, p.57)Mikulinger, M., & Victor, F. (1999) au realizat un studiu în care principala ipoteză a susține că dimensiunile diamice familiare ar fi legate de atașamentul urmașilor.În această ipoteză nivelele înalte de coeziune, adaptabilitate și expresivitate sunt asociate pozitiv cu atașamentul securizant.În cazul în care coeziunea, adaptabilitatea și expresivitatea se situează la nivel scăzut,se poate manifesta atașamentul evitant.În a doua ipoteză conflictul familiar este pozitiv legat de atașamentul anxios ambivalent.La studiu au participat 98 de studenți în primul an la o facultate de psihologie.Studenții au fost aleși din familii intacte, formate din ambii părinți.Toți participanții erau singuri.Studenții au fost invitați în laborator în grupuri de câte 10-15.Părinții au fost testați individual. Rezultatele au arătat o similaritate a atașamentului în funcție de potrivirea genurilor.Spre exemplu o mamă evitantă avea o fiică evitantă.Rezultatele mai arată și că nivelul scăzut de coeziune , adaptabilitate și expresivitate este legat de stilul de atașament evitant, iar nivele ridicate de conflict au prezis atașamentul anxios ambivalent.Climatul familiar de distanțare emoțională poate favoriza atașamentul evitant al urmașului.

Formarea atașamentului adult include atât moștenirea genetică cât și experiențele din copilărie care oferă stabilitatea și continuitatea dezvoltării individului.

1.3Atașamentul adult

Cu privire la atașamentul adult o serie de teoreticieni și de cercetători au avut ca punct de plecare pentru demersurile lor teoria atașamentului copilului, căutând să identifie pe de o parte similitudinile, dar și diferențele existente. Dupa Morrison (1997) se consideră că atașamentul adult reprezintă tendința stabilă a unui individ de a face eforturi substanțiale pentru a căuta și menține proximitatea și contactul cu una sau câteva persoane anume, care îi oferă sentimentul confortului și siguranței psihice.Această tendință stabilă, după Morrison (1997) este reglată prin modele funcționale, ce reprezintă scheme cognitiv-afectiv-motivaționale construite din experiența individului (Montebarocci, Codispoti, Baldaro și Rossi, 2004).După Morrison (1997), Main a propus un sistem comportamental al atașamentului care cuprinde strategii primare și secundare.Strategiile primare includ eforturi naturale pentru a restabili proximitatea cu o figură de atașament când emoțiile de securitate sunt amenințate, iar strategiile secundare se folosesc atunci când când strategiile primare s-au dovedit a fi ineficiente.Strategiile secundare pot cauza o relativă dezactivare sau o relativă hiperactivare a comportamentelor ce conțin sistemul comportamental primar.Din această perspectivă, tipul de atașament evitant poate fi văzut ca o relativă dezactivare a sistemului de atașament, bazată pe anticipația lipsei de răspuns de la o figură de atașament.Tipul de atașament ambivalent poate fi văzut ca o hiperactivare a sistemului de atașament, bazată pe confuzia sau incertitudinea cu privire la ce poate fi așteptat de la o figură de atașament.Referindu-ne la aceste idei, cercetătorii au concluzionat că principalele moduri de organizare ale atașamentului se pot clasifica în două dimensiuni :orientarea primară a atașamentului (securizantă vs nesecurizantă/anxioasă) și orientarea secundară (dezactivare/hiperactivare).

În ceea ce privește asocierea atașamentului cu extraversie vs.introversie, după Sabbagh

( Sabbagh 2005,p.1), modelul lui Carver susține că indivizii cu atașament securizant sunt preponderent extraverți,agreabili, conștincioși, în timp ce indivizii cu atașament nesecurizant sunt introverți cu scor scăzut la agreabilitate și scor înalt al nevrotismului.Datorită securizării atașamentului, socializarea si explorarea mediului devine mai ușoară și confortabilă.Lipsa unei siguranțe cu privire la mediul extern, produce o căutare interioară a siguranței, ceea ce face ca individul sa se retraga in interior, evitând situațiile tensionate din exterior. Indivizii cu atașament ambivalent sunt considerați ca temători în privința abandonului și au dorința de fuziune înaltă.Indivizii cu atașament ambivalent sunt nesiguri atât de mediul extern cât și de cel intern și de aceea prezența unei figuri care ofera protecție este abordată cu nesiguranța, iar interiorul prezinta o nesiguranța la fel de mare.Pentru acești indivizi exista o căutare permanentă a siguranței care pare să accentueze nesiguranța și starea de conflictualitate.Conflictul ajunge sa devină obisnuit dar și singura cale de obținere a afecțiunii pentru acești indivizi.

Pentru a înțelege modul de formare a atașamentului dar și influența acestuia asupra dezvoltării sinelui și a relațiilor cu mediul inconjurător, Wallin (2010) a sugerat ca există o legătură între relațiile de atașament și dezvoltarea sinelui.

Conform lui Wallin (2010) relațiile de atașament modelează atitudinea sinelui față de experiență.Impactul acestor relații se înregistrează la nivelul emoțiilor și a reprezentărilor mentale.Mai întâi senzații somatice influențează calitatea emoțiilor care modelează reprezentările.Reprezentările influențează la rândul lor calitatea senzațiilor, emoțiilor și reprezentărilor ulterioare.În mare parte particularitățile istoricului de atașament sunt cele care determină cât de ușor pot fi accesate și integrate diferitele dimensiuni ale sinelui. Wallin

( apud.Wallin 2010) abodează relațiile de atașament din perspectiva sinelui.Pentru a înțelege natura și dezvoltarea atașamentului el clasifică sinele în: sinele somatic, sinele emoțional, sinele reprezentațional, sinele reflexiv și meditativ.

Autorul pornește de la premisa că experiențele inițiale ale copilului se înregistrează în corp.Pentru a înțelege mai bine acest fenomen el oferă ca exemple: senzația de sațietate satisfăcută după o masă,starea de somnolență plăcută care face trecerea spre somn în brațele mamei, senzația de rece care provoacă lacrimi atunci când este schimbat scutecul într-o cameră răcoroasă. Sentimentul orginal al sinelui își are radăcinile în experiența somatică, a cărei natură depinde în mare parte de calitatea relațiilor de atașament timpurii.Această experiență conturează sinele pe parcursul primelor luni și ani de viață, având adesea consecințe durabile.Poate permite experienței corporale să fundamenteze, să informeze și să îmbogățească sinele de-a lungul vieții.În caz contrar experiența sinelui poate fi negată, disociată sau distorionată, corpul însuși poate fi exploatat sau atacat din nenumărate motive psihice.

În clasificarea sinelui emoțional Wallin ( Wallin 2010, p.95) pornește de la premisa lui Sroufe și a lui Waters (1977a) care au integrat ”siguranța resimțită” în proximitate ca scop al atașamentului și au subliniat în mod explicit centralitatea emoției pentru atașament.Sentimentul de siguranță este cel mai important chiar și față de proximitatea fizică. Bebelușul poate fi în apropierea fizică a figurii de atașament fără să se simtă în siguranță.Răspunsurile emoționale sunt fundamentale pentru dezvoltarea sentimentului de sine din mai multe motive.Emoțiile produc acțiuni, câteodată prin declanșarea sistemelor comportamentale înnăscute, incluzând, printre altele, sistemul de atașament.Emoțiile sunt întotdeauna conectate cu corpul.Senzațiile corporale sunt prima formă pe care o iau emoțiile, iar emoțiile sunt de obicei exprimate prin corp.Fundamentate în corp, emoțiile se infiltrează și domină frecvent experiența noastră subiectivă.

Experimentarea unor emoții crează reprezentări mentale care mai târziu devin modele de lucru în relațiile cu ceilalți.În cadrul teoriei lui Daniel Stern (1985), modele noastre relaționale sunt compuse din ”reprezentări ale interacțiunilor care au fost generalizate” (Wallin, 2010,p.96). Reprezentările care s-au format continuă să ne direcționeze de-a lungul vieții.Dacă inițial relațiile noastre au fost securizante, atunci reacțiile noastre la experiența de viață vor fi mai flexibile și mai deschise, ceea ce poate conduce spre fundamentarea unei baze sigure interne. Această reprezentare internă ne permite să stabilim echilibrul emoțional, în anumite momente, prin obținerea unui contact simbolic cu figurile de atașament care cresc siguranța fără a fi necesară căutarea proximității fizice (Wallin 2010, p.96) (Mikulincer & Shaver, 2003 ;Holmes, 2001).Atunci când putem să ne îndreptăm către o astfel de prezență internă liniștitoare, câștigăm un anumit grad de siguranță și încredere pentru a ne explora pe noi înșine și pentru a ne adapta mai eficient la incertitudinile vieții.

Dacă din interacțiunile care au stat la formarea noastră am învățat că a fi alături de cineva poate fi riscant, atunci vom folosi inconștient modalități de apărare care să ne mențină într-o stare detașată față de nevoia de a apropiere.Acest lucru poate duce la o lipsă de motivare spre a face legături care dacă ar avea succes se putea produce o schimbare a stilului de atașament, de exemplu dintr-unul evitant într-unul securizant.Emoțiile noastre transmit semnale corporale și în cazul unor așteptări de respingere în încercare de a ne deschide spre ceilalți, acestea se pot transforma în sentimente de frică și furie, provocând exact respingerea de care ne temem inițial Așa cum Bowlby și Main au accentuat, modele de lucru în special cele de nesiguranță, tind să aibă o calitate de autoperpetuare.

Sinele reflexiv și sinele meditativ

Dupa Wallin (2010) sinele reflexiv ia naștere dintr-o relație cu o figură de atașament care face posibilă explorarea în siguranță a lumii interne.Prin relația cu o figură de atașament securizantă se construiește o autoritate mentală cu ajutorul căruia avem șansa să fim cunoscuți ca persoană, nu ca obiect, adică o ființă al cărui comportament are sens prin intermediul sentimentelor și intențiilor care stau la baza lui.Persoanele care sunt lipsite de în copilărie de o relație care ar fi putut susține o astfel de autoritate, rămân copleșite sau înstrăinate de propria experiență internă.

1.4 Atașamentul evitant al adultului

În abordarea atașamentului adult, Sabbagh(2005) susține că Bartolomew(1990) a introdus un model alternativ al diferențelor individuale ce propune o distincție critică între cel două tipuri de strategii evitante (Griffin și Bartholomew 1994a).Astfel autoarea distinge între evitarea temătoare (”fearful-avoidant”) evitarea asociată cu respingere (”dismissing-avoidant”).După Sabbagh (2005, p.1) Bartholomew (1994) susține că adulții cu patern predominant evitant –temător își organizează comportamentul într-o manieră evitantă deoarece caută să -și ascundă nesiguranțele.Ei se tem în mod explicit de posibilitatea de a fi repinși în relațiile cu ceilalți și de aceea evită să se deschidă în fața lor și caută să evite implicarea emoțională în relație cu aceștia.Pe de altă parte strategiile de evitare-respingere par să fie organizate în jurul scopului fundamental de independență, de a se baza doar pe sine.Cu toate că persoanele din această ultimă categorie pot evita deschiderea față de ceilalți, aceasta se întâmplă deoarece ei simt îm mod conștient o nevoie redusă de a avea legături emoționale strânse cu alții și nu deoarece se tem de posibilitatea de a fi răniți de ceilalți.Teoretic, această strategie este motivată de un istoric de respingeri, dar la modul conștient își are rădăcina într-o puternică dorință de autonomie, de a fi capabil să se bazeze pe sine însuși(Fraley și Bonanno, 2004).Griffin și Bartholomew (1994a) au argumentat că aceste prototipuri teoretice pot fi imaginate de-a lungul a două dimensiuni conceptuale, pe care cel mai adesea cercetătorii le-au denumit ”anxietate legată de atașament” și ”evitare de atașament”.

După Grecu (2007) Fraley, Shaver(2000) au delimitat două dimensiuni ale atașamentului:prima dimensiune, aceea a evitării reflectă o persoana care manifestă neîncredere în partenerul de relație, în bunele intenții ale acestuia, caută să se bazeze în cea mai mare măsură pe sine, să mențină distanța emoțională față de parteneri, respectiv activează în mod cronic așa numitele strategii de ”dezactivare” pentru a face față insecurității legate de atașament.În cazul atașamentului nesecurizant, se dezvoltă anumite strategii secundare. Strategiile de ”hiperactivare” respectiv de ”dezactivare” constituie strategii secundare adică strategii pe care individul este nevoit să și le dezvolte deoarece cele primare (înnascute) care rezidă în căutarea spontană a apropierii și suportului pentru satisfacerea nevoilor de siguranța și protecție nu s-au soldat cu succes.Hiperactivarea rezidă în eforturi intense direcționate spre obținerea proximității față de figura de atașament și asigură atenția și suportul acesteia. Dezactivarea reprezintă inhibarea tendințelor și acțiunilor de căutare a proximității, respectiv suprimarea sau neluarea în considerare a oricăror amenințări ce ar putea activa sistemul de atașament.Persoanele care se bazează pe acest tip de strategii tind să maximalizeze distanța față de ceilalți, experiementează discomfort în condiții de apropiere, caută să-și afirme resursele personale și se bazează pe sine în rezolvarea diferitelor probleme și situații, respectiv recurg la suprimarea cognițiilor și amintirilor încărcate de distress (Mikulincer și Shaver, 2005).

Căutarea proximității în copilărie poate fi soldată cu numeroase refuzuri, creându-se un sentiment de inaccesibilitate.Acest aspect constituie premisa dezvoltării unei strategii de evitare a atașmentului. Chiar dacă un adult a avut parte în copilărie de ingrijire, protecție și siguranță, în viața adultă se poate confrunta cu situații relaționale în care să primească refuzuri, partenerul să nu fie disponibil când este solicitat și astfel se poate ajunge la o anumită obișnuință.Această obișnuință se poate transforma în reprezentare mentală cu privire la relațiile interumane.Pe baza acestei reprezentări, este posibil ca individul să se raporteze la situații care implică securitatea emoțională.Aceștia au tendința să utilizeze strategii de inhibare a nevoii de proximitate, iar nevoia de independență poate trece în prim plan.

1.5 Atașamentul anxios al adultului

Dupa Grecu (2007,p.55)Fraley și Shaver (2000) consideră că dimesiunea anxietății reprezintă sensibilitatea la respingere, în timp ce dimensiunea evitării reprezintă gradul de comfort în condiții de dependență de alții.Persoanele ce obțin scoruri scăzute la ambele dimensiuni sunt considerate ca dispunând de un sentiment bazal de siguranță și ca având relații pozitive (Mikulincer și colab, 2002). Diferențele individuale în organizarea comportamentului de atașament, respectiv în relațiile de atașament sunt presupuse a fi în mare măsură legate de comportamentul figurilor de atașament, iar patternurile de atașare se caracterizează în mod fundamental ca sigure sau respectiv nesigure (Crowell și Treboux, 1995).Patternul caracterizat prin siguranța atașării poate fi descris în termenii căutării și primirii de către copil a protecției asigurării și comfortului în condițiile de stres.Exploararea plină de încredere este posibilă tocmai datorită existenței acestei baze sigure reprezentate de sprijinul și accesibilitatea, responsivitatea persoanei în grija căreia este copilul.În ceea ce privește siguranța sau securitatea atașamentului,Ainsworth arată că Bowlby cât și Blatz au conceput sigurața ca pe un sentiment.Conform lui Blatz (după Ainsworth, 1988) există două seturi de cirmunstațe necesare pentru experiementarea siguranței .În primul caz individul se simte în siguranță dacă situația este suficient de familiară, astefel încât se simte suficient de încrezător acesteia sau o a doua posibilitate este aceea în care poate depinde de cineva sau ceva care să facă acest lucru pentru el.

În ceea ce privește patternurile nesigure (evitant-anxios, evitant caracterizat prin respingere și ambivalent sau preocupat), Crowell și Treboux (1995) arată că acestea se dezvoltă atunci când comportamentul de atașare întâlnește repingere, inconsistență sau chiar amenințare din partea figurii de atașament, lasând copilul neliniștit și nesigur în privința reacției persoanei ce îî poartă de grijă în condițiile în care are nevoie de ajutorul acesteia.(Grecu, 2007, p.58)

Atașamentul anxios constă într-o stare de neliniște și încordare cu privire la siguranța afectivă primită din partea unei persoane de îngrijire.Există o nevoie aproape permanentă de a primi asigurări și atenție, dar și o temă ridicată de abandon.După Grecu (2007) Fraley și Shaver (2000) susțin că dimensiunea denumită ”anxietate” reflectă măsura în care o persoană își face griji legat de disponibilitatea partenerului ( aceasta luând forma concretă a temerii că partenerul nu va fi accesibil în situația în care ar fi nevoie de el), respectiv măsura în care persoana apelează în mod cronic la așa numitele strategii de ”hiperactivare”( Shaver și Mikulincer, 2005).Strategiile de ”hiperactivare” respectiv de ”dezactivare” constituie strategii secundare adică strategii pe care individul este nevoit să și le dezvolte deoarece cele primare (înnascute) care rezidă în căutarea spontană a apropierii și suportului pentru satisfacerea nevoilor de siguranța și protecție nu s-au soldat cu succes.

Hiperactivarea rezidă în eforturi intense direcționate spre obținerea proximității față de figura de atașament și asigură atenția și suportul acesteia.Persoanele care recurg la strategii bazate pe hiperactivare caută în mod compulsiv apropierea și protecția, prezintă o sensibilitate cu privire la semnele unei posibile respingeri sau abandonări și au tendința de a rumega pe teama unor presupuse deficiențe persoanle sau a amenințărilor potențiale legate de relația de atașament.Adeseori, pentru o persoană cu atașament anxios, conflictul poate fi considerat o dovada de atenție, o posibilitate de apropiere mai mare.Uneori aceste persoane par să caute menținerea unei stări conflictuale, prin victimizare, pentru a primi afecțiune și îngrijire.Indivizii care au asimilat atașamentul anxios ca parte componentă a vieții lor afective, depun eforturi și utilizeaza foarte multe strategii pentru menținerea securității.Adeseori pentru aceștia niciodată nu pare să fie îndeajuns de multă securitate, iar solicitările și așteptările pe care le au de la persoanele apropiate sunt foarte ridicate.În cazul acestui tip de atașament, conflictul poate fi utilizat ca strategie de menținere a proximității.

1.6 Atașamentul și relațiile de cuplu

Morrison (1997) a realizat un studiu la care au participat studenți din Statele Unite (151 de bărbați și 217 femei ) care și-au descris relația de cuplu prin intermediul instrumentului numit ”Structural Analysis of Social Behavior” (Benjamin & Friedrich, 1991).Atașamentul a fost organizat pe categorii (securizat,evitant și ambivalent) pe nivelul securității dar și pe nivelul atașamentului.Ipoteza studiului susține idea că reprezentările mentale și relațiile dintre ele influențează diferitele tipuri de atașament. Au fost selectați 368 de studenți al unui campus universitar din Statele Unite, dintre care 151 bărbați și 217 femei. Rezultate au arătat că au existat anumite diferențe notabile în modul în care persoanele cu atașament securizat, evitant și ambivalent și-au descris relațiile de cuplu.Comparativ cu participanții securizați, cei evitanți s-au descris atât pe sine cât și pe partenerii lor mai implicați în paternuri de atac și protest.De asemenea s-au descris atât pe sine cât și pe partenerii lor ca fiind mai puțin submisivi.Respondenții cu atașament ambivalent au descris interacțiunile ca fiind caracterizate de mai multe paternuri de atac și protest decât participanții cu atașament securizat.În toate cazurile, un nivel de securitate mai ridicat s-a asociat cu percepția unei ostilități mai mici.

Hiperactivarea atașamentului se concentrează mai mult pe mediul interpersonal decât pe contactul cu sinele, ceea ce poate duce la pierderea capacității de autoîngrijire.Activarea atașamentului pare să afecteze percepțiile partenerului mai mult decât percepțiile despre sine în relație.Participanții cu o activare a atașamentului mai pronunțată erau percepuți de parteneri mai agresivi și mai puțin submisivi.O activare mai mare a atașamentului implică mai multe griji cu privire la relație, ceea ce poate duce la mai multă vigilență în privința partenerului.

Datele colectate de la participanți susțin ipoteza conform căreia reprezentările mentale cu privire la relație sunt diferite în funcție de tipul de atașament.

În ceea ce privește atașamentul și depresia în relația de cuplu, Wayment și Vierthaler (2002) au descoperit că atașamentul anxios prezice un nivel general de supărare și un nivel de depresie.Fraley și Bonanno (2004) au raportat că anxietatea în dimensiunea ei generală și stilul de atașament anxios tind să prezică simptome de depresie de-a lungul timpului.Cei cu atașament nesecurizat tind să își exprime furia fața de o figură de atașament datorită unei stări prelungite de mâhnire interioară.Tendința unei persoane spre tristețe, furie și frică poate fi exacerbată în cazul în care o persoană este rănită într-o relație, în special în cazul celor care au scoruri ridicate ale anxietății.Aceste emoții pot perturba dezvoltarea unor emoții pozitive cum ar fi tandrețea, afecțiunea, căldură pentru ofensator.Lipsa unor sentimente pozitive față de persoana care a ofensat poate îngreuna iertarea, mai ales în cazul celor cu atașament evitant. Heene (2007) a realizat un studiu prin care a selectat un eșantion de 69 de subiecți din mediul clinic și un grup de 69 de subiecți ca grup de control.Primul grup conține 69 de pacienți ( 39 de femei 52 % și 33 bărbați 48 %) și referințele soților pe o perioadă de 4 ani.Pacienții au fost identificați prin referințe ale serviciilor de sănătate mentală și psihiatrică care făceau psihoterapie datorită unor simptome depresive.Recrutarea celui de-al doilea grup s-a făcut prin intermediul anunțurilor către serviciile publice, serviciile media.Cuplurile trebuiau să fie căsătorite sau să locuiască împreună de cel puțin un an.

Rezultatele au indicat ca persoanele care au ieșit ca fiind depresive în raport, au avut atașament evitant și ambivalent, interacțiuni soț impunător/soție retrasă, soție impunătoare/soț retras;evitare mutuală, atribuții cauzale și un nivel scăzut de ajustare maritală și comunicare constructivă.Atașamentul nesecurizant a fost asociat cu depresia, iar persoanele diagnosticate cu depresie au arătat atașament evitant și ambivalent la nivel de cuplu.În ceea ce privește atașamentul evitant, au existat diferențe între cele doua sexe care aveau scoruri mari la depresia diagnosticată clinic.Bărbații și femeile depresive au tendința de a-l vedea pe celălalt ca și cauză a evenimentor negative din cuplu.Femeile cu atașament ambivalent au tendința de a avea mai multe îndoieli în privința propriei persoane, asociate cu o stimă de sine scăzută, lucru care le face sensibile la situațiile tensionate din cuplu.

Kachadourian, Fincham și Davila (2004) au susținut corelația dintre atașament și iertare în cazul celor ofensați de parterul de cuplu.Modul de măsurare a fost folosit pentru a evidenția două dimensiuni generale : modelul sinelui și modelul altora.Analizele au demostrat că modelul de sine a fost relativ negativ, modelul pozitiv al altora nu corela cu iertarea, ceea ce sugerează că anxietatea atașamentului ar putea fi un fundament bun în prezicerea iertării.Pentru cei care au un model pozitiv despre sine, modelul pozitiv al celorlalți a fost corelat cu iertarea, sugerând că atunci anxietatea atașamentului este mică, există o posibilitate mai mare pentru iertare. Evitarea atașamentului poate contribui la o lipsă a iertării.

În general, evitarea atașamentului a demonstrat corelații mici spre moderate în direcția iertării.Anxietatea atașamentului nu a fost corelată cu iertarea.Autorii au urmărit legătura între atașament și raportarea la sine a soților timp de 21 de zile.Atât evitarea atașamentului cât și anxietatea au demonstrat corelații negative mici cu privire la iertarea raportată la sine.Un nivel înalt în evitare sau anxietate au dus la nivele scăzute de iertare, chiar dacă indivizii au arătat o atitudine pozitivă față de partenerul de viață.

Capitolul 2

Conflictul

2.1 Introducere

Conceptul de conflict își are rădăcini adănci în istoria gândirii umane, conștiința primitivă fiind dominată de opozițiile axiologice bun-rău, plăcut-neplăcut și în însăși funcționarea organismului uman: mișcările noastre sunt datorate acțiunii conjugate și alternante a mușchilor agoniști și antagoniști.În domeniul intelectual întâlnim un conflict oarecum atenuat, intrapersonal, sub forma îndoielii și unul interpersonal : critica și discuția.

Conform lui Ana Stoica Constatin (2004 p.4) termenul ”conflict provine de la verbul latinesc confligo, ere – ”a se lupta” ”a se bate între ei„ cu participiul substantivat de conflictus, având sensurile de ciocnire, șoc, dar și ceartă, luptă împotriva cuiva.După B.Mayer (2000) conflictul este un fenomen psihosocial, tridimensional care implică o componentă cognitivă (gândirea, percepția situației conflictuale) o componentă afectivă (emoțiile și sentimentele ) și o componentă comportamentală ( acțiunea, inclusiv comunicarea).Cele trei componente ale conflictului se clarifică reciproc și au contribuții conjugate în identificarea și înțelegerea conflictului.

Conflictele pot avea o localizare: internă, intrapsihică sau externă, socială.Cele două forme internă sau externă nu sunt autonome, ci strâns interdependente.O persoană tulburată de un conflict intern generează unul sau mai multe conflicte externe, fie prin exteriorizarea emoțională a trăirilor sale, fie prin acte care trădează alternarea funcției cognitive (persoana distorsionează semnificația unor situații obiective) acte pe care cei din jur le percep, în mod firesc, drept neadevărate relației pe care o au sau o percep cu persoana aflată în conflict intern.Sensul invers al influenței este tot atât de evident : nu este doar de ecoul, rezonanța sau răspunsul intern al unei confruntări interpersonale, ci îndeosebi de faptul că factorul extern reprezintă îndeobște sursa conflictului interior.Din categoria conflictelor interne fac parte în primul rând conflictul ”psihic” ( cum a fost denumit de Freud), dar și conflictul cognitiv și cel perceptiv.Conflictele externe/sociale pot implica două sau mai multe persoane, grupuri/instituții, organizații, state, blocuri de națiuni,dar și valori, ideologii, cunoaștere (conflictul sociocognitiv).Conflictele externe specifice sunt conflictele între generații, de cuplu, între vecini, conflictul cu necunoscuții, conflictul etnic, cultural,religios comercial etc.În funcție de extensiunea ariei sociale acoperite, conflictele pot fi interpersonale, intra- și intergrupale, comunitare/internaționale.

Conflictele interpersonale ( cele care presupun existența a două sau mai multe persoane aflate în dispută) provoacă aproape inevitabil conflicte intrapersonale prin rezonațele emoționale pe care le urzesc în fiecare individ implicat în conflict. Pe de altă parte conflictul intrapersonal poate participa la conflictul interpersonal, în special dacă individul interpretează eronat comportarea, motivele sau neovile altora, gândește irațional sau își bazază judecata pe sentimente contradictorii.

2.2 Conflictul intern

În concepția psihanalitică se consideră că fenomenele psihice sunt rezultatul unui conflict de forțe, întotdeuna de origine pulsională, dacă există două pulsiuni ( stări de tensiune ce se cere descărcată) tocmai opoziția dintre ele –conflictul este ceea ce generează mișcarea.Conflictul este legat în principal de nevroză, în nevroze găsindu-se indiciile unei opoziții între dorințe și realitate, sau ceea ce numim un conflict psihic care va depinde de raportul de forțe dintre Eu și Libido. În situația unui conflict intern, Eul este constrâns să cheltuiască mai multă energie ca să mențină refularea tendințelor pulsionale ale libidoului (indezirabile social) nemaiputându-se dedica unor activitați constuctive, pe de altă parte libidoul nu se mai poate satisface în realitate pentru că este sublimat, distorsionat sau convertit în simptom.Această fixație spre refularea unor dorințe poate consitui un punct important spre manifestarea atașamentului, care în anumite cazuri se poate realiza subconștient.În momentul în care individul întâlnește o persoană care creează posibilitatea de descărcare a conținuturilor refulate, putem asista la o tendință spre atașament față de persoana care eliberează individul de aceste conținuturi.Individul poate avea senzația unei libertăți care nu i-a fost permise în copilărie și astfel se crează simpatie și tendința spre atașament care în cazul relațiilor de cuplu poate deveni chiar adictivă.( apud Stoica Constantin, 2004.)

Freud împarte persoanlitatea în : Sine, Eu, Supraeu.Eul este central, asigură percepția realității și caută mijloacele prin care pulsiunile pot fi satisfăcute.Sinele reprezintă inconștientul, rezervorul pulsiunilor urmărind descărcarea imediată de tensiuni, satisfacerea instinctuală.Supraeul reprezintă imperativele sociale și morale, cu rol de protecție al Eului.Freud distinge mai multe forme de conflict : conflictul dintre Eu si lumea exterioară, conflictul dintre Eu și sine, conflictul dintre pulsiuni. După Stoica Constantin (2004,p.40)în concepția autoarei K. Horney din punct de vedere genetic conflictele își au originea în sentimentul de insecuritate, pe care autoarea il numește „ anxietatea fundamentală” rezultat al sentimentului copilului că dragostea părinților este doar un simulacru și al ”sentimentului de a fi izolat și lipsit de ajutor într-o lume potențial ostilă”.Anxietatea fundamentală este condiționată, determinată de anumite comportamente ale unor părinți :dominația, indiferența/lipsa de considerație pentru trebuințele reale ale copilului, atitudini înjositoare, prea multă admirație sau dimpotrivă dispreț, implicarea copilului în conflictul adulților etc.Plasat pe un astfel de teren minat, copilul dezvoltă strategii de a face față acestor situații, tehnici de înfruntare a mediului ostil, acestea sedimentându-se uneori în tendințe nevrotice, antrenând un pattern specific de conduite și sentimente :orientarea spre oameni, orientare împortiva oamenilor, îndepărtarea de oameni. Elaborarea strategiilor de conflict se află în strânsă legătură cu tipul de atașament pe care il dezvoltă copilul.Spre exemplu un copil cu atașamet evitant va avea tendința de a evita conflictul și va fi predispus spre a-și elabora anumite complexe. Complexele se referă la un grup de idei reprimate care face ca în răspunsul său individul să persiste în a gândi, a simți și acționa într-un mod rigid și autodepreciativ, chiar dacă realitatea este alta.Componentele complexlui pot exista fie în conștient fie în inconștent, conflictele, frustrările și amenințările la adresa securității personale fiind de regulă reprimate în inconștient unde rămân adormite dar nu uitate.Aceste amintiri uitate pot guverna răspunsul unui individ la conflictul emoțional chiar și în viața de adult. Această ”anxietate fundamentală” asigură un teren fertil pentru atașament nesecurizant.Individul aflat în stare de nesiguranță se va atașa de persoane care să îi liniștească acest sentiment și va elabora diverse strategii prin care să securizeze atașamentul.Putem spune că clasificarea tipurilor de atașament este într-o strânsă corelație cu modalitatea de abordare a conflictului.Atunci când securitatea individului este amenințată intervin anumite mecanisme de apărare.Acea securitate care este apărată, reprezintă de cele mai multe ori o securitate construită pe baza unor atașamente.Conform lui Stoica Constantin Ana (2004) mecanismele de apărare sunt ”mecanisme psihologice inconștiente, utilizate de individ pentru a diminua angoasa generată de conflictele interioare între exigențele instinctuale și legile morale și sociale ”(Sillamy, 1996).

Conform lui Gowen (1998) mecanismele de apărare sunt procese inconștiente, involuntar procesate în care stresul este ținut departe de conștiință și distorsionat care reprezintă o micșorare a amenințării( Lazarus and Folkman 1984).Mecanismele de apărare sunt necesare de timpuriu în viață ca parte a unui răspuns normal la frustrare și teamă care extinde abilitatea copilului de a face față circumstanțelor stresante (Cramer, 1991; Freud, 1966).Natura mecanismului se modifică o dată cu vârsta, fiind folosite mecanisme mai puțin distorsionate decât cele mai vechi (Cramer, 1991; Lazarus and Folkman, 1984).Studiile recente cu adolescenții au arătat ca mecanismele de apărare se împart în imature și mature( Feldman et al 1996; Steiner & Araujo).Mecanismele imature corelează cu protecția, negarea, regresia, somatizarea și presiune asupra altora.Mecanismele mature corelează cu subpresiune, umor,sublimare, anticipare, altruism.

Privind din perspectiva apariției atașamentului putem spune că atașamentul ponește chiar de la senzație care formează percepția asupra unui obiect,ființă, fenomen care creează anumite reprezentări cognitive și imagini.Imaginea astfel formată dă siguranța cunoașterii și curajul explorării a ceea ce se află în proximitate.Crearea unei senzații plăcute în urma contactului cu anumite imagini mentale creează dorința repetiției și a menținerii acelei imagini.Desigur că pecepția stimulior poate fi eronată și atunci se poate crea un conflict perceptiv.Conflictul perceptiv este denumirea pe care unii autori o mai dau erorilor în percepția unor stimuli (”iluziile ”de exemplu cele vizuale) datorate încălcării de către imagine a regulior senzației.Starea de nesiguranță de ”a fi în lume” determină numeroase probleme de adaptare.Ana Stoica Constantin (2004) consideră conflictul ca o tulburare de adaptare, un dezechilibru între ființă și lume pe care ființa trebuie să îl rezolve.Autoarea le clasifică în: biologice, psihologice, socioculturale și de evoluție.Conflictele biologice sunt generate de boli organice, foame și lipsă de adăpost, dezvoltare defectuoasă a organismului, lipsa de echilibru a glandelor de activare și nonactivare temperamentală, tulburări de balanță emoționaală. Conflictele socioculturale și de evoluție sunt conflictele familie-școală, conflictele adolescenței, menopauzei,pensionării, dezrădăcinării, provocate de șomaj.

Atașamentul față de anumite idei și concepte poate produce o disonață cognitivă, atunci când survin evenimente care nu pot fi încadrate în vechile tipare de organizare mentală.Comform lui Ana Stoica Constantin (2004) conflictul cognitiv este un conflict mental care apare atunci când convingerile și ideile individului sunt contrazise cu o nouă informație.Este un fenomen personal sau interpersonal dizarmonic, trăit ca o stare confuză, tensională ca discomfort psihic, generând nevoia reducerii și evitării sale, antrenând grupul sau persoana în modificare elementelor cognitive și afective, a atitudinilor, a comportamentului și acesta prin intermediul acțiunii psihosociale cu sens compensator, echilibrator ”( Paul Popescu Neveanu, 1978, p.207).Cel care a introdus termenul disonanță veche a fost Leon Festinger, în anul 1957.El a fundamentat conceptul pe premisa că există diferențe între indivizi la nivelul suportabilității unor inadvertențe, contradicții, cogniții manifestate prin tendința de reducere a acestei discrepanțe și restaurarea echilibrului.

Ideile și credințele noastre formează anumite percepții cu privire la rolurile pe care le jucăm în relațiile cu ceilalți.Aceste percepții de care suntem atașați creează anumite așteptări cu privire la interacțiunea socială.De multe ori aceste așteptări nu sunt comforme cu modul de comportament ale celorlalți ceea ce poate duce la apariția unui conflict de rol. Conflictul de rol este cel mai adesea un conflict între personalitatea individului și așteptările (proprii sau ale celorlalți ) legate de exercitarea cu succes a unui rol anume.Ambiguitatea de rol apare când persoana nu intuiește prescripțiile rolului sau nu îi sunt clare ( cum trebuie să se comporte ce trebuie să facă) când percepe aceste solicitări ca fiind contradictorii sau când simte o ”confruntare” între diferitele sale roluri.Cu privire la acest aspect,Claire Camp Dush a realizat un studiu începând cu anul 1980 pe 2033 de cupluri căsătorite.În anul 2000 studiul a fost repetat, iar rezultatele au evidențiat importanța rolului tradițional în buna funcționare a căsniciei.Studiul său a evidențiat faptul că persoanele care avea credința că mariajul ar trebui să dureze toată viața, au tendința de a evita conflictele. Putem observa aici că atașamentul față de o anumită percepție cu privire la rolul asumat în relația de cuplu determină o tendință de a evita conflictele.

Atașamentele interne se manifestă în exterior în relațiile cu ceilalți.În psihanaliză s-au identificat câteva modalități prin care individul se raportează la exterior din prisma trăirilor interioare.Vom alege trei dintre aceste mecanisme pentru a evidenția acest aspect: proiecția, raționalizarea și transferul.

Prin proiecție atribuim celuilalt idei, sentimente, tendințe,dorințe care există în ființa noastră, dar pe care nu le acceptăm.Adeseori refuzăm anumite comportamente, atitudini, idei care ni se par indezirabile pentru imaginea personală și atribuim aceste aspecte unei alte persoane.Putem spune că proiecția este un conflict interior externalizat, însă neconștientizat.Imaginea personală creată de către noi în urma raționalizării experiențelor anterioare este cea care ne confirmă identitatea, iar celelalte aspecte care nu reușesc să susțină această identitate sunt refuzate și atribuite unei alte persoane.Întrucât proiecția ne împiedică să-l percepem corect pe celălalt, comunicarea poate fi serios afectată, ceea ce poate duce la conflict.

Raționalizarea este mecanismul prin care încercăm să explicăm într-o manieră logică, coerentă și rațională,admisibilă pentru conștiința noastră, anumite atitudini și idei proprii, care sunt anormale și le recunoaștem ca atare sau care provin de la cauze

inconștiente.Raționalizarea este un mecanism de apărare în care introducem diverse secvențe de viața care uneori pot fi încadrate în cele traumatice și prin care se încearcă depășirea acelei situații.Adesea individul caută explicații sau scuze pentru anumite comportamente, decizii, atitudini cu scopul de a le integra în experiența personală.Dacă în istoricul unei persoane există numeroase evenimente traumatice într-un timp scurt, se poate întampla ca aceea persoană să dezvolte excesiv acest mecanism și să piardă pentru o perioadă contactul cu realitatea socială.Acutizarea conflictului interior prin raționalizare poate crea premisele unei nevroze obsesionale.

Transferul este un alt mecanism prin care se reproduce în relația cu celălalt idei, atitudini, atitudini, sentimente, dorințe, comportamente pe care le-am manifestat într-o experiență anterioară de obicei în copilărie. După Stoica Constantin (2004) transferul generalizat constă în repetarea modului de a reacționa la anumite situații a unei structuri de comportament improprii și stereotipizate bazate pe trecutul persoanei. Dacă în familie suntem obișnuiți cu anumite comportamente și atitudini, ne așteptam ca persoanele cu care avem o relație să răspundă conform schemei asimilate de noi.Când avem anumite nevoi ni se poate părea incomod să spunem partenerului care sunt acestea și ne așteptăm ca celălalt să știe deja ce reacție sau ce comportament ar trebui să aibă.Într-o relație nouă repetăm modurile de comportament, mesajele pe care le-am învățat cu un partener pe care îl percepem ca similar celui din vechea relație.Emițând aceleași mesaje, ne așteptăm ca persoana prezentă să le decodifice ca și vechea țintă, ceea ce nu se întâmpla și astfel transferul poate deveni sursă de conflict.

Analizând cele trei mecanisme putem spune că există predispoziția să dăm comunicării un caracter autojustificator.Datorită atașamentelor și experiențelor anterioare abordăm interlocutorul cu o anumită prejudecată, convingere privind intențiile sale.Dacă pornim cu ideea că acestea sunt ostile, negative față de noi, celălalt va intra în rezonanță și ne va confirma premisa.Anticipăm o reacție neplăcută nouă din partea interlocutorului și emitem involuntar mesajele nonverbale și corespunzătoare, care la rândul lor îi provoacă aceluia reacțiile anticipate de noi.

2.3 Conflictul extern

În subcapitolul anterior am abordat conflictul din perspectiva manifestării la nivel intern.Mai departe vom încerca să analizăm modalitatea în care acest conflict interior se poate transforma într-unul exterior.În acest sens, Ana Stoica Constantin (2004) sugerează relația de cauzalitate între cele două tipuri de conflict pe baza unui criteriu de aparență/vizibilitate.Ea (Stoica Constantin, 2004, p.59) discerne între conflictul manifest și cel nemanifest-de substituție – ” adevăratul motiv” despre care vorbește Morton Deutsch (1998a).În termeni medicali, Deutsch mai numește aceste conflicte ”simptomul” (conflictul manifest, observabil) și ”cauza” ( conflictul subteran).

Comunicarea este un proces de exprimare a unor mesaje, un schimb de informații și uneori de afecte, în funcție de gradul de apropiere a interlocutorilor.Aceste mesaje sunt elaborate mai întâi intern prin intermediul mecanismelor cognitive și sunt trecute prin filtrul experiențelor anterioare.În relațiile cu ceilalți sunt implicate experiențele noastre anterioare, mai ales percepțiile noastre asupra lor.Cu cât o experiență anterioară a fost mai intensă cu atât există tendința de a o generaliza asupra evenimentelor prezente.Dacă spre exemplu există o experiență anterioară care a avut un impact negativ, se poate manifesta o precauție accentuată cu privire la o acțiune asemănătoare, dar și o tendință de a generaliza în sens negativ acea experiență. În elaborarea mesajului pe care dorim să îl transmitem intră și așteptările noastre cu privire la răspunsul interlocutorului, de aceea poate exista tendința de a folosi anumite strategii de expunere a mesajului.Aceste strategii au rolul de a pune într-o lumina favorabilă recepționarea mesajului în sensul dorit de către noi ca emițători.Recepționarea mesajului depinde și de semnificația dată de interlocutor care este un indicator subiectiv în comunicare și de foarte multe ori, ceea ce pentru noi are un anumit sens, poate avea un alt sens pentru interlocutor, datorită experienței sale anterioare.Comunicarea este imperfectă, iar cauza pierderilor și a alterărilor de sens când nu se datorează canalului de comunicare, este împărțită între cei doi protagoniști, vorbitorul și ascultătorul. Dupa Stoica Constantin (2004) noi nu transmitem ceea ce vrem să transmitem, receptorul are marja lui de subiectivitate ceea ce face ca informația care ajunge la el și cu care operează să fie ”altă informație” marcată de o sumedenie de factori informaționali, cognitivi, afectivi,atitudinali, contextuali etc.Ascultătorul are întotdeauna un rol activ, întrucât el preia informația și o integrează în sistemul cognitiv propriu, plecând de la elementele seminificative selecționate din percepție.Uneori această selectivitate personală a fiecăruia dintre noi, duce la înțelegerea parțială și de multe ori distosionată a mesajului transmis inițial.De asemenea există și multe bariere de mediu, sociale,culturale și personale care afectează procesul de comunicare.Întotdeuna mesajul recepționat de noi este diferit de cel emis, este filtrat, uneori chiar distorsionat.Informațiile sunt selectate în funcție de nevoi, așteptări,credințe, atitudini, interese, experiențe și cunoștiințe.Din aceste motive, mesajul trimis nouă este adesea diferit de cel care îl creăm noi din semnalele care ne stau la dispoziție.Adesea mesajele sunt decodificate incorect, fără ca vreo una dintre părți să știe vreodată că a existat vreo înțelegere.Atașamentul față de experiența anterioară, atașamentul față de ideile și convingerile proprii poate îngreuna preceprea mesajului transmis.

După Stoica Constantin ( Stoica Constantin,2004, p.59) din cei 40 000 de biți de informație/implusuri/senzații primite în fiecare secundă de organele de simț nu putem capta decât câțiva/câteva asupra cărora ne focalizăm atenția.Autorii unei cărți de convesație spun :”Se zice că auzim jumătate din ceea ce se spune, ascultăm cu atenție jumătate din ce am auzit și ne amintim jumatate din ce am ascultat”.Cu alte cuvinte avem tendința să auzim ceea ce vrem să auzim și să vedem ceea ce vrem să vedem.

Perturbarea comunicării se poate produce și datorită unor cauze externe. Una dintre aceste cauze poate fi legată și de diferențele culturale.Pattern-urile comunicaționale sunt specifice culturii din care vine persoana.După Stoica Constantin (2004), unele culturi nu încurajează limbajul corporal, între culturi diferă elementele de proxemică (distanțele personale) seminificația anumitor gesturi altfel identice, încărcarea afectivă a mesajului verbal.Apartenența la o cultură generează și un sentiment de siguranță cu privire la identitatea personală și comferă stabilitate și adaptare. Putem spune că există un atașament, o legătura emoțională impregnată care se reflectă și prin tipul de răspuns la experiență a individului.Individul reacționează conform unor norme sociale care aparțin culturii din care face parte, iar conflictul în acest caz poate interveni în cazul în care există un comportament extern care nu este conform acelor norme.Desigur că depinde și de nivelul de integrare afectivă și identificare pe care le manifestă persoana.

Un alt factor care poate perturba comunicarea este și distorsiunea mesajului în cursul transmiterii în lanț.În situația în care un anumit mesaj trebuie să ajunga la mai multe persoane, informația se poate modifica destul de mult față de sensul inițial. Pot interveni variabile ca vârsta, prejudecățile, lungimea mesajului, coerența sa, gradul de orginalitate a informațiilor pe care le conține.Datorită mecanismelor interne de prelucrare a informațiilor mesajul fiecarui transmițător, degradarea semnificației inițiale este continuă.

Influențele externe care diminuează integritatea mesajului sau distorsionează mesajul la receptor-decondifică eronat mesajul, ceea ce crează fenomenul de entropie.Conform autoarei Ana Stoica Constantin ( Stoica Constantin,2004,p.59), entropia este identificată cu ”incertitudinea”, iar accepțiunea cotidiană este percepută ca neînțelegere.Barierele tehnice pot fi elemente entropice :distanța prea mare, zgomote, dificultăți de vorbire, hipoacuzie sau pur și simplu necunoașterea limbii interlocutorului.

Diferențele de sex pot fi în anumite situații factori care generează perturbarea comunicării. După Stoica Constantin ( Stoica Constantin,2004, p.64) s-a demonstrat că bărbații și femeile comunică în mod diferit reflectând fundamente diferite ale stimei de sine :la bărbați stima de sine își are sursa în puterea personală, competență, eficiență și realizări, iar la femei în sentimente și calitatea relațiilor sociale.Un bărbat comunică pentru a da soluții, expresie a competenței pe care și-o asumă și a eficienței spre care tinde.El face acest lucru inclusiv în cazul în care celălalt nu dorește decât descărcare emoțională, defularea, liniștirea prin confesare.Bărbatul nu acceptă cu plăcere sfaturile, întrucât le percepe drept contestări ale competenței sale.Femeia comunică în special pentru a-și exprima nevoile de afecțiune, grijă, înțelegere,iubire și face acest lucru dând sfaturi celui iubit: dacă este copleșită de emoții negative, comunică pentru a fi înțeleasă, soluțiile pragmatice ale bărbatului nu o alină.În termeni de rezolvare a conflictului observăm că bărbații sunt orientați spre rezolvarea problemei, iar femeile preferă expresia emoțională.Diferitele moduri de exprimare în funcție de sex pot crea comfuzii cu privire la mesaj, însă acest lucru variază în funcție de modul în care sunt aceste roluri asimilate intern, deci și de atașamentul față de valorile sociale.Acest atașament este cultivat în familie și este reflectat mai târziu în relațiile sociale.

În cadrul familiei sunt exprimate anumite așteptări cu privire la dezvoltarea ulterioară a persoanei.Individul își construiește un set de valori și expectanțe pe baza a ceea ce a asimilat din mediul familial.Astfel el își creează o imagine prin care consideră că este benefic să o mențină pentru a se adapta mai bine experiențelor.Atașamentul față de această imagine poate crea inhibiție în momentul în care individul se confruntă cu situații noi și nu se poate exprima conform acelei imagini.Datorită acestui fapt se poate manifesta timiditatea, care are un efect de perturbare a comunicării.După Ana Stoica Constantin (Stoica Constantin, 2004, p.60), timiditatea este prezentă mai ales la copii și adolescenți , dar și la adulți timiditatea este definită ca ”incapacitatea de a trece la act în conduitele verbale, profesionale sau sexuale”( Doron și Parot, 1999) ca un ”comportament defensiv și anxios, ezitant și astenic, exprimând dificultăți de adaptare socială (sau o adaptare negativă ) (paul Popescu Neveanu, 1978) timidul fiind ” un subiect extrem de emotiv, care se teme să nu greșească, dominat de sentimente de incapacitate de inferioritate, de agresivitate, ce se manifestă prin retracția Eului, simptome caracteristice timidității ”(Sillamy, 1996).

În ceea ce privește desfășurarea conflictului, Ana Stoica Constantin (Stoica Constantin,2004)expune în lucrarea sa ideea desfășurării conflictului pe anumite nivele.Această idee a fost preluată de la Helena Cornelius și Shosana Faire ( 1996 pp 23-25) care susțin 5 forme de manifestare a conflictului în funcție de intensitate.Aceastea sunt:discomfortul, incidentul,neînțelegerea,tensiunea și criza.(Stoica Constantin, 2004, p.36)

Discomfortul. Este o formă de conflict mai ușoară. Individul are sentimentul neclar că ceva nu este în ordine și este vizitat sporadic de sentimente și gânduri legate de această situație.Este o stare în care individul este ușor deranjat de anumite aspecte situaționale.Discomfortul poate avea o acumulare în timp sau se poate consuma pe loc.Nefiind întotdeauna limpede pentru persoana care îl trăiește, de obicei discomfortul nu este comunicat verbal și este trăit mai mult în interioritate.

Neînțelegerea se petrece atunci când există o neclaritate în comunicare și este o discrepanță între sensul transmis și cel receptat. Ea poate duce la înțelegerea greșită sau confuză a motivelor și faptelor.Acest lucru se poate întâmpla datorită unor interpretări greșite a unor informații sau situații, dar și a selectivității datorate unor experiențe anterioare.Indiciile neînțelegerii constă, de regulă, în iritarea unei părți și revenirea aproape obsesivă în conștiință a conflictului.

Tensiunea este un nivel al conflictului similar cu discomfortul, dar mult mai intens.Are loc schimbarea (negativarea) atitudinii în mod constant,fiecare nouă împrejurare confirmă și agravează această atitudine negativă.Percepția reciprocă a partenerilor implicați este alterată și direcția interacțiunii este spre acumularea tensiunii, relația devenind sursă de stres și îngrijorare.

Criza este o acumulare și o creștere în intensitate a tensiunii pâna la un nivel în care controlul este slăbit sau în unele situații aproape inexistent. Este manifestarea cea mai evidentă a conflictului și se petrece atunci când are loc violența verbală sau fizică.

După Stoica Constantin (2004) Blake și Mouton (1970) au distins 5 comportamente conflictuale :evitarea, acomodarea, compromisul, rezolvarea problemei și lupta.

Evitarea este prevenirea sau încheierea eforturilor, reprimarea conștiinței unei controverse minore, negarea sau neacordarea de atenție problemei.Ea include și comportamente de acomodare menite să reducă discomfortul creat de un conflict stresant, cum ar fi de exemplu efectuarea unor exerciții fizice care să distragă atenția de la problemă.Alți autori includ și comportamentul de găsire a unor scuze, tăcerea, utilizarea unor generalizări sau stereotipuri.

Acomodarea este o strategie care implică un comportament de renunțare.Renunțarea se produce în favoarea celorlalte persoane implicate și are ca și cauze de regulă credințe religioase, atitudini morale de altruism, dar și evitarea unor costuri materiale sau afective.În funcție de situația dată acomodarea presupune o anume acceptare a condițiilor actuale și o conștientizare a resurselor interioare.

Compromisul este demersul spre un rezultat reciproc acceptat, în care fiecare parte face anumite concesii.Are loc o analiză a costurilor și beneficiilor, a impactului pe care diferite comportamente și atitudini îl au asupra celor implicați și astfel se ajunge la o înțelegere din care fiecare va avea de câștigat.

Rezolvarea problemei este după Stoica Constantin (Stoica Constantin, 2004, p.231) un conglomerat secvențial de componente creative ale comportamentului conflictual, un proces de negociere deschisă pentru a reconcilia complet interesele de bază ale părților.Spre deosebire de compromis, rezolvarea problemei este o strategie de tip victorie-victorie, care urmărește mai degrabă optimizarea decât satisfacerea părților.Rezolvarea problemei reclamă invenție și nu oscilarea între două variante care se exclud reciproc.

Lupta este un mod de abordare a conflictului de tip victorie-înfrângere.Adeseori lupta este mai mult între convigeri și idei de diverse tipuri, abia apoi lupta poate ajunge și la nivel fizic.Desigur că depinde de nivelul de implicare a persoanelor, de relația dintre aceștia și de intensitatea motivelor declanșatoare.

Tacticile de abordare ale conflictului sunt abordate și de către Gowen (1998) care consideră că există 5 abordări strategice :a)enervarea, atacarea,b)căutarea unui suport social c)căutarea diversității și distracției prin întoarcerea la relaxare și activitate fizică d)evitarea și confruntarea unei probleme prin retragere, izolare sau negare e)compromis și discuție calmă.El a realizat o cercetare pe 869 de elevi cu vârsta cuprinsă între 14-19 ani.Problemele de externalizare a prezis agresivitate și violență în experimentarea conflictului romantic, problemele de internalizare au prezis evitare și distragere,în timp ce mecanismul defensiv matur a fost scorat ca fiind un predictor pentru sprijin social și compromis. S-a descoperit că aceste tactici sunt utilizate în diferite grade de frecvență.În conflictul cu partenerul de cuplu sau cu părinții cel mai frecvent este utilizată tactica de compromis, urmând apoi distragerea și evitarea.

Capitolul 3

Relația de cuplu

3.1 Introducere

Relația de cuplu constituie un aspect cu implicații profunde asupra existenței umane, care a fascinat mintea umană încă din perioada Antichității.Atunci s-a pornit de la premisa că la baza formării cuplului, stă ideea de complementaritate. După Ciupercă (2000) filozoful Platon a abordat ideea de complementaritate și a reprezentat-o printr-un obiect tăiat în două părți folosit în vechime pentru recunoașterea reciprocă a două persoane, când partea arătată de una dintre ele coincidea perfect cu partea rămasă în păstrarea celeilalte persoane. Platon susținea că fiecare ființă poartă în sine o jumătate a întregului și că omul este într-o continuă căutare a jumătății care să îl întregească.

Ciupercă ( Ciupercă 2000, p.6) susține că C.Jung plecă de la premisa că fiecare bărbat poartă în sine, nu imaginea unei femei anume, ci a unei femei în genere.Această imagine este o însușire ereditară transmisă din vremuri străvechi și înscrisă în sistemul organic, un arhetip al tuturor experiențelor liniei ancestrale privind natura feminină.Același lucru e valabil și în ceea ce privește femeia, care are și ea o iamgine înăscută a bărbatului.C.Jung numește acestă imagine ”anima” iar pe cea de-a doua ”animus”.Atât pentru bărbat cât și pentru femeie împlinirea acestei imagini oferă ”posibilitatea de a găsi o replică a propriilor complicații în ființa multiformă a celuilalt ”(C.Jung, 1925, p 74).

Există câțiva autori care susțin ideea că organizarea familiei a început mai întâi ca matriarhat.Conform lui Ciupercă ( Ciupercă 2000, p.6), sociologul P.Andrei (1936) a evidențiat evoluția relațiilor dintre sexe, pornind d ela cea mai primitivă formă de familie.F.Eagels (1884), F.Mc Lennan (1886) J.Frazer (1910), J.Bachofen (1948) admit existența prostituției originare și aduc ca principale argumente manifestarea poliandriei (formă de mariaj dintre o femeie și mai mulți bărbați) și descendeța uterină (pe linie maternă).C. Darwin (1871), E. Westernmack (891), C.Stardcke (1891) exclud ipoteza promiscuității originare și combat cele două argumente.Însă toți cad de acord asupra faptului că femeia era în centrul grupării social-familiale, doar modalitățile de a explica matriarhatul deferând. Primii consideră că se recurgea la descendeța uterină pentru că bărbatul era necunoscut , peternitatea nefiind sigură.Pe de altă parte aceștia consideră că existau două tipuri de poliandrie: de tip nair în care bărbații aceleași femei erau străini între ei; de tip tibetan în care bărbații sunt frați între ei;

În Evul Mediu, normele societății de atunci stabilesc un nou tip de familie : familia tradițională, în care bărbatul este cel care deține numeroase proprietăți și el este considerat capul familiei.Normele și legislația de atunci, acordau mai multe drepturi bărbaților, iar femeile aveau roluri specifice pentru activitatea gospodărească.

Conform lui Ciupercă ( Ciupercă 2000, p.7) secolul XX impune (către sfârșitul lui) un nou tip de familie : familie restructurată.Acest concept cuprinde o pluralitate de configurații familiale ( cupluri fără descendenți, concubinaje, căsătorii deschise, familii reconstituite etc) adaptate realității sociale contemporane.La baza lor stau opțiunea individuală și permanenta a rolurilor în funcție de context, structură de personalitate a individului, pregătire profesională etc (I.Mitrofan, C.Ciupercă, 1998). Schimbarea structurii tradiționale de rol-sex și asimilarea alteia noi are influență asupra indicatorilor demografici. Așteptările cu privire la relația de cuplu sunt mai ridicate și puține cupluri se mai grăbesc să oficializeze relația.Întemeierea unei familii este o chestiune care necesită timp și intercunoaștere astfel încât cele două persoane implicate să ajungă la un consens.

Desigur că planează o incertitudine cu privire la rolul si atitudinea pe care persoanele ar trebui să le exercite în relația de cuplu.Căsătoria nu mai are importanța pe care o avea în perioada matriarhală și în prezent în prezent sunt încurajate uniunile libere și celibatul.Prin aceste forme de conviețuire se experiementează variante diferite ale modelelor de rol, prin care partenerii ajung să se cunoască mai bine înainte de a ajunge la întemeierea unei familii.În cazul în care două persoane sunt căsătorite și casnicia nu funcționează conform așteptărilor, se poate ajunge la un proces de divorț mult mai ușor decât în perioadele precedente.Legile si normele sociale sunt mai permisive în acest sens.Creșterea cazurilor de divorț și scăderea numărului de recăsătoriri explică procesul dificil de tranziție cu privire la roluri ce caracterizează trecerea spre postmodernism.

Aceste schimbări cu privire la sex-rol și organizarea familiei, au un impact puternic și asupra natalității. În ultimele decenii natalitatea a cunoscut o scădere importantă care își poate găsi explicația și în schimbarea percepției cu privire la rolului copiilor în cadrul vieții de familie.Astfel, conform lui I.Mitrofan (2002) copiii nu mai reprezintă axul central al vieții familiale , ci cuplul soț-soție a devenit centru de greutate în jurul caruia gravitează dorințele, așteptările, speranțele plăcerile.Acum părinții sunt mai mult interesați de partea profesională și de împlinirea prin activități mai mult independente, ceea ce îi face să extindă perioada de absența a unui copil în familie.Desigur că există temeri privind renegocierea rolurilor în cazul apariției unui copil dar și aspecte economice și profesionale care duc prelungirea perioadei de conviețuire fără prezența unui copil.

După cum putem observa schimbarea structurii de sex-rol are consecințe atât asupra individului cât și asupra familiei și societății.Nesiguranța rolului crează comfuzie cu privire la identitatea individului, ceea ce credem că are influențe asupra atașmentului, dar și asupra modului de abordare a conflictului.În continuare vom prezenta câteva aspecte cu privire la conflictul conjugal.

3.2 Conflictul în relația de cuplu

Conflictul conjugal

Relația de cuplu implică individul la un nivel complex, iar buna funcționare a relației depinde și de diponibilitatea fiecăruia de a-și investi resursele mentale și emoționale pentru acest aspect. După Ciupercă (2000) importanța constă în valoarea relației pentru participanți exprimată de exemplu în sprijinul financiar sau emoțional.Investiția în relație include costurile financiare, timpul, implicarea emoțională sau cantitatea de afirmare publică. cu cât o relație are valori mai mari la cei trei indicatori cu atât sunt mai puternice în conflict presiunea, stresul, proiecția și riscul.Oamenii discută rareori despre percepțiile lor privind intensitatea, importanța și investiția în relație și despre căile pe care aceste percepțiile lor privind intensitatea, importanța, investiția în relație și despre căile pe care aceste percepții se schimbă în timp și după împrejurări.

Datorită unor diferențe individuale, a unor proiecții, așteptări sau neînțelegeri se pot ivi conflicte interpersonale.Conflictele interpersonale pot survini între oameni cu relații de cuplu, între prietenii apropiați,colegi,cunoștiințe sau chiar oameni care nu se cunoșteau anterior. Desigur că intensitatea conflictului și nivelul de influență depinde de tipul de relație dar și de durata acesteia. De multe ori în relațiile dintre oameni se poate întâmpla să exite anumite reguli de conduită nescrise și uneori chiar nespuse.Se poate întâmpla ca și în cazul în care aceste reguli sunt discute și stabilite de comun acord, să existe diverse interpretări și raționalizări care să ducă la o înțelegere diferită a acestor reguli.Conflictul poate surveni când una dintre persoanele implicate într-o relație apropiată sau distantă simte că cealaltă a încălcat regulile.Aici intervin numeroase așteptări și dorințe, dar și speranțe care poate se doresc a fi cunoscute însă fără a fi rostite.Fiecare persoană implicată în relație dorește să întrețină o anumită imagine despre sine și din acest motiv poate exista și o teamă de a vorbi deschis despre anumite aspecte.Reprezentările interne cu privire la relația de cuplu, imaginea de sine, imaginea despre celălalt, dar și alte aspecte din viața personală pot influența modul în care se răspunde la o situație tensionată în relația de cuplu.

După I Mitrofan (2002) conflictele interpersonale apar în situațiile cheie ale relațiilor: inițierea, menținerea, schimbarea și încheierea.Inițierea este poate unul din cele mai importante aspecte.În momentul inițierii se stabilește relația, a regulile și asumarea rolurilor.De foarte multe ori se întămpla ca această inițiere să se petreacă în mod tacit.Cei doi petrec tot mai mult timp împreună și presupun că există o relație și anumite reguli care sunt de la sine înțelese.Din dorința menținerii unei imagini favorabile dar și din teamă, se întâmpla ca discuțiile directe asupra acestui aspect să fie evitate.Izbucnirea unui conflict se poate petrece atunci când una dintre părțile implicate simte o nesiguranță puternică pe care o maschează sub forma unei sa-i spunem ”revendicări bine meritate”.Modul de a reaționa a partenerilor determină continuitatea sau încheierea relației, dar și o deschidere asupra delimitărilor care se vor ivi în urma discuțiilor.

Menținerea se referă la procesul prin care relația există și face față presiunilor externe și interne.În funcție de solicitările exterioare relației dar și a celor interne pentru fiecare partener, menținerea relației este un aspect destul de provocator.Dacă solicitările interioare ale fiecărui partener, dar și externe relației, se armonizeaza cu solicitările interne ale cuplu, menținerea nu va fi o problemă.Menținerea relației poate constiui o problemă dacă aceste solicitări externe cauzează tensiuni puternice.Schimbarea, care apare ca reacție care apare la presiunile interne sau externe este cauza cea mai importantă a conflictului, în special când schimbările nu sunt discutate și acceptate împreună. După I. Mitrofan (2002) deși deseori relațiile se încheie ca rezultat al conflictului, adesea conflictul este cauzat de procesul încheierii în sine, prin ”moartea naturală ” a relației scăderea interesului explicată prin sațietate, uzură, rutină.Dintre cauzele mai speciale ale conflictelor din relațiile interpersonale, se pot menționa crizele de viață, rolurile dinamice ale părților sau implicarea unei a treia părți.Crizele vieții includ moartea unor persoane apropiate unuia din parteneri,pierderea locului de muncă,probleme financiare,pensionarea, boli grave și mutări la distanțe mari.schimbarea rolurilor poate includ erolurile care se schimbă ca rezultat al crizelor vitale, al schimbării nevoilor sau expectanțelor, sau decizia personală de a adopta un alt stil sau un alt rol în cadrul relației.

Conform lui I.Mitrofan(2002,p.235) conflictul conjugal reprezintă o stare de disfuncționalite în viața și activitatea conjugală, ce poate avea intensități diferite și se poate întinde pe diverse perioade de timp.Formele de manifestare sunt variate de la certuri, contraziceri, până la agresivitate sau refuzul asumării unor obligații de rol.Conflictul conjugal, mai ales în forma sa ușoară constituie iminență în evoluția interacțională familială având în esență o valoare dinamogenă în procesul interacțiunii diadice.Însă în situațiile în care intensitatea, conținutul, forma de manifestare și frecvența conflictelor cresc semnificativ, acestea capătă valențe dezorganizatoare în microgrupul familial (Mitrofan și Mitrofan, 1991, 84).

Cu privire la exercitarea rolurilor în cadrul relației de căsătorie, modul de exercitare a rolurilor conjugale este determinat la început de mediul socio-educațional și de cele mai multe ori se petrece o continuitate a modelelor de rol conjugal preluate și interiorizate de familia de origine.Soții se raportează unii la alții prin preluarea modelelor relaționare ale părinților lor.Prin această raportare la trecutul familiar se contruiesc numeroase așteptări și cerințe cu privire la partener.Probleme survin atunci când partnerul nu poate suplini rolul părintelui.În această ecuație intervine atașamentul care modelează modul în care partenerii se raportează unii la alții.Persoanele cu atașament nesecurizant se vor desprinde mult mai dificil de vechile patternuri familiare.Având la baza un atașament nesecurizant vor căuta securitatea pe care nu au obținut-o din familie.Pe de altă parte accentuarea nesiguranței cu privire la sex-rol favorizează apariția unor comportamente foarte diversificate și ambigue care întrețin dizarmonia și dimensiunea în cadrul cuplului.După Creasey, G., Kobak și Hazan (1991) au examinat relațiile dintre modele adultului pentru atașament și comportmentul interactiv de cuplu în timpul rezolvării unei probleme.Indivizii cu reprezentări securizate au fost mai suportivi și mai puțin respingători în timpul realizării sarcinii lor, spre deosebire de cei cu modele nesecurizate de atașament.

Datorită acestor schimbări de roluri se observă o creștere a numărului conflictelor, fie din forma lor simplă, fie din forme mai grave, care pot duce la violențe domestice sau divorț.De altfel într-o lucrare dedicată analizei disfuncționalității maritale, I.Mitrofan (1989) concluzionează că: ”Dacă judecăm după abundența de cereri de reglare a conflictelor familiale și după creșterea ratei divorțurilor, sunt mai numeroase cuplurile care prezintă conflicte decât cuplurile fericite.”(Ciupercă, 2000, p.236)

Starea constantă de conflictualitate este generată de competiția nevoilor partenerilor maritali și de dezacordurile privind scopurile și valorile.Competiția nevoilor partenerilor maritali o putem înțelege mai bine dacă luăm ca punct de referință piramida trebuințelor , elaborată de A.Maslow (1954) care cuprinde cinci nivele.Modelul piramidal al trebuințelor ne arată că funcționalitatea unui cuplu depinde și de dinamica satisfacerii motivaționale a partenerilor.Satisfacția în relația de cuplu depinde de măsura în care aceste trebuințe sunt satisfăcute.Satisfacția este legată și de atașament în măsura în care luăm în considerare nevoia de apartența a individului la o familie.Astfel măsura în care se poate realiza un atașament securizant putem vorbi și de o calitate mai bună a comunicării și de o implicare emoțională echilibrată în relația de cuplu.

Privind starea de conflictualitate din prisma nevoilor neîmplite,( Mitrofan, Ciupercă,2000,p.353) B.Friedan (1965, 272) consideră că dezvoltarea femeilor a fost blocată la nivel fiziologic, de obicei nerecunoscându-li-se nevoi mai înalte decât cele de dragoste sau satisfacție sexuală.Ca atare femeia, nesatisfăcută pe linia ansamblului trebuințelor sale, conștientizând acestă insatisfacție, trăiește dramatic situația sa conflictuală și caută să găsească modalități de satisfacere a acestor trebuințe, indiferent de nivel.Însă apar consecințe dintre cele mai dureroase, ce se resimt până în cele mai intime relații interpersonale. Satisfacerea disimetrică a trebuințelor în cadrul cuplului duce la apariția frecventă a unor stări de disonanță, care pot fi tot mai dificil de depășit.Constatând tot mai des o neconcordanță între așteptările sale pe linia satisfacerii trebuințelor și modul în care viață și activitatea cuplului îi oferă ”răspuns”, partenerul depunde mari eforturi pentru a reduce disonanța, procedând în două moduri : ori prin diminuarea efectelor negative ale unor acte comportamentale, ori prin sporirea valorizării altor altor însușiri de personalitate sau acte comportamentale (Mitrofan, 1984).

Rezolvarea stării de conflictualitate pornind de la neîmplinirea nevoilor personale duce la utilizarea unor strategii. Aceste strategii pot fi numeroase în funcție de importanța autorealizării prin intermediul relației de cuplu.Datorită unor atribuiri care se fac prin intermediul atașamentului față de modele vechi familiare, dar și a atribuirii numeroaselor responsabilități partenerului, se pot isca numeroase conflicte. Folosirea unor strategii din această perspectivă, asigură o anumită continuitate a cuplului însă, treptat, distanța psihologică dintre parteneri se accentuează atât de mult, încât nu mai putem vorbi de viață conjugală în adevăratul sens al cuvântului. Dupa I.Mitrofan (2002) în cazul unui soț dominator cu o forță exacerbată a eului, dacă impune partenerului o conduită de totală subordonare, el reușește să-și satisfacă trebuințele lui accentuate de prestigiu și respectare a eului, însă soția va deveni un mijloc de satisfacere a acestor trebuințe, transformând-o într-o eternă frustrată.Or, ceea ce este specific pentru un cuplu funcțional constă tocmai în satisfacerea bilaterală a trebuințelor partenerilor, prin intermediul relaționării interpersonale, fiecare dintre ei contibuind atât la satisfacerea propriilor trebuințe, cât și ale partenerului său.

Lipsa comunicării între parteneri sau comunicarea lacunară este factor care conduce deseori la neînțelegeri și distorsiuni ale mesajelor.Conform lui Mitrofan (2002) deseori se ignoră faptul că bărbatul și femeia au un fel diferit de a comunica, nu numai în relațiile funcționale, dar și în cele intime.De exemplu în timp ce femeia consideră întrebările ca un mijloc de a menține vie conversația, aceleași întrebări sunt, pentru un bărbat cereri de informații (E.Leonelli, 1994).Datorită atașamentului față de o anumită imagine cu privire la relația de cuplu, rareori ne exprimăm neliniștile sau nemulțumirile față de anumite atitudini sau comportamente ale partnerului, din teama că am genera certuri sau discuții care nu și-ar avea rostul.

După Hamamci (2007), conform unui studiul realizat de Haferkamp (1994) persoanele cu atașament evitant și ambivalent au dificultăți în managementul conflictului și convingeri negative în ceea ce îi privește pe ceilalți.Având convingeri negative cu privire la ceilalți, individul se va centra mai mult pe sine pentru a-și menține securitatea personală.Conflictualitatea apare în special atunci când un partener al cuplului are tendința să centralizeze și să concentreze autoritatea și puterea necesare funcționalității familialiei.După Mitrofan (Mitrofan, 2002, p.235) se produce în acest caz, o dilatare a rolului masculin sau feminin, ceea ce antrenează tensiuni și frustrații în întreaga structură familială.În situația în care ambii soți, în cadrul unui complex de rivalitate mutuală, manifestă simultan dilatări ale rolurilor de sex, conflictul este iminent.Situația antitetică, subdimensionarea concomitentă a comportamentelor de rol specifice fiecărui sex, conduce, de asemenea, la distorsiuni în structura de rol, care pun sub semnul întrebării competența maritală și posibilitățile cuplului de a evolua (Mitrofan, 1989, 94). Deși tendința cuplurilor contemporane este aceea de egalitate și redistribuire a rolurilor, de foarte multe ori partenerii se opun ideii de a intra și în celălalt rol.

Acumularea frustrărilor duce la conflicte foarte puternice, care pot produce chiar ruptură.Ea este deosebit de periculoasă pentru cuplu și poate fi evitată doar prin conștientizarea vechilor patternuri familiale și a aștepărilor reale cu privire la cuplu.Îmbunătățirea calității comunicării se poate face prin preluarea responsabilității pentru trările emoționale și prin conștientizarea atașamentului față de un anumit model intern de raportare la relația de cuplu.Conștientizarea tradițilo, atașmentelor față de diferite modele și reprezentări provenite din trecutul fiecărui partener, poate constitui un început pentru a rezolva anumite neînțelegeri și tensiuni din viața de cuplu.

După Mitrofan, Ciupercă (2002) motivația este un factor care poate favoriza conflictul în relația de cuplu.Motivațiile se formează pe baza atașamentului care s-a format încă din familie.Desigur că și experiențele anterioare pozitive au rolul de a direcționa așteptările în anumite direcții.Desigur că este nevoie de un compromis în cazul în care dorințele și așteptările cu privire la relația de cuplu sunt diferite.Conflictul poate fi cauzat și de o motivație socio-profesională sau materială mult mai ridicată, spre deosebire de cea legată strict de relația de cuplu. Pe de altă parte, conflictul intermotivațional poate fi cauzat de neînțelegerea ideii că un cuplu funcțional este acela în care fiecare dintre parteneri contribuie la satisfacerea, atât a propriilor trebuințe, cât și ale celuilalt.Divergențele motivaționale par să aibă un rol tot mai important în societatea contemporană, în condițiile accentuării independenței economice a femeii a atenției acordate carierei profesionale și a consolidării poziției acesteia în familie și societate.Motivațiile sunt mai mult orientate spre satisfacția individuală și mai puțin spre funționalitatea cuplului.Modele tradiționale familiale încurajau orientarea femeii spre menținerea relațiilor și a familiei și din acest motiv tindem să credem că stabilitatea relațiilor și chiar și raportul de satisfacție în relația de cuplu era mai ridicat.Paradoxul este că în perioada pe care o traversăm ne comfruntăm cu așteptări mult mai ridicate în privința satisfacției în relația de cuplu, însă motivația spre a menține o relația stabilă este dependentă mai mult de factori motivaționali individuali.

În perioada de inițiere a relației de partneriat, așteptările noastre sunt întunecate de entuziasm, de excitare și sau de romantism.Se pune accentul pe prezentarea unei imagini pozitive despre sine, sunt prezentate percepțiile pozitive cu privire la lumea exterioară, iar atracția fizică își lasă mai greu amprenta asupra desfășurării relației.Cu cât împărtășim mai mult viața de toate zilele, cu atât ies la suprafață ideile divergente despre felul de a iubi și de a fi împreună, de a fi soț (ie) sau părinte. Conform lui I.Mitrofan, Ciupercă(2002, p.238) disensiunile apar și când este vorba de modul în care este împărțită munca în gospodărie sau folosit timpul liber.O cercetare realizată pe 116 cupluri provenite din clasa mijlocie din SUA confirmă ipoteza potrivit căreia discrepanțele dintre rolul sperat și rolul realizat în comportamentul conjugal influențează gradul de satisfacție al soților în viața familială (r.Burr, 1971).Practic, cu cât este mai mare distanța dintre rolul sperat și cel realizat, cu atât crește probabilitatea de apariție a conflictelor și tensiunilor conjugale.Aceste așteptări au legătură cu ideea de evoluție la nivel individual.Individul pune pe primul plan autorealizarea și plăcerea proprie, iar compromisul în relația de cuplu este realizat mai mult în sprijinul acestei orientări.

Această orientare este și mai accentuată în abordarea sexualității.Cuplul contemporan acordă o importanță tot mai mare performațelor sexuale.Niciodată nu s-a discutată ca acum despre ”satisfacția sexuală” ”potențial orgasmic” ”apetit sexual” etc.Conform lui I. Mitrofan,Ciupercă( Mitrofan, Ciupercă, 2002 p.238) dorința împlinirii sexuale a devenit atât de obsedantă încât incapacitatea individului de a-și conduce partenerul la orgasm provoacă stări de nemulțumire, latente ăntr-o perioadă, dar acut manifeste dacă insatisfacția sexuală se menține timp mai îndelungat.O cercetare efectuată de către autori, în 1996, pe un lot de 120 de studenți evidențiază că 81,6% subiecții consideră că satisfacția sexuală a devenit o dorință a majorității indivizilor, iar 84,1% subiecți apreciază că insatisfacția vieții sexuale în cadrul familiei reprezintă cel mai important motiv al apariței relațiilor extraconjugale (I.Mitrofan, C.Ciupercă, 1997).Prin urmare, tensiunile generate de insatisfacția sexuală a cuplului, li se adaugă și cele provenite dintr-o eventuală relație extraconjugală.Conflictualitatea apare ca fiind iminentă și justificată cu consecințe mai mult sau mai puțin grave.

Starea de conflictualitate poate fi favorizată și de relațiile tensive cu familia de origine.

Pot exista modele diferite de rol conjugal,modul de conviețuire a părinților și percepțiile cu privire la desfășurarea relației de cuplu să fie uneori în neconcordanță cu relația unor tineri căsătoriți. În unele cazuri se poate întâmpla ca familia de origine să intervină cu diverse sfaturi, să încerce să impună anumite reguli de conviețuire care sunt considerate mai benefice.Alteori se poate întampla să existe interese de natură economică, sau un dor față vechiul rol de părinte care acum s-a schimbat o data cu statutul marital al copiilor.După Mitrofan,Ciupercă (2002), o cercetare realizată de A.Matei (1995) evidențiază faptul că viața sexuală a tinerilor căsătoriți este influențată negativ de coabitarea cu părinții în același spațiu locativ, deoarece tânărul cuplu nu poate avea relații sexuale când își dorește, fapt ce generează distanță afectivă între soți, disensiuni și conflict.

Conform lui Mitrofan, Ciupercă (2002), conflictualitatea maritală se originează, deci și în anomia rolurilor masculine și feminine ce caracterizează realitatea social contemporană.Forma de manifestare și durata conflictelor, gradul de tensiune generat de modificările structurii de rol sunt însă mult mai intense decât cele specifice cuplului tradițional.

Capitolul 4

4.1Relația dintre atașament și conflict în relația de cuplu la nivel fiziologic

Fiecare individ intră în relația de cuplu cu anumite reprezentări cognitive care să îi satisfacă nevoia de siguranță și de aceea de multe ori există numeroase așteptări cu privire la modul în care decurge relația de cuplu.În momentul în care aceste așteptări nu sunt conform acestor reprezentări pot izbucni mai întâi conflicte interioare care apoi se transformă în conflicte cu partenerul.Tipul de atașament influențează și modul de abordare a conflictului.Spre exemplu o persoană cu atașament evitant poate avea tendința de a evita conflictul, pe când o persoană cu atașament ambivalent poate folosi conflictul pentru a obține atenție din partea partenerului.Reprezentările interne acumulate din experiențele de atașament din copilărie, modele de lucru, toate acestea contribuie la modul în care un subiect se raportează la experiența unei relații de cuplu.După Hamamci (2007),Shi (2003) a arătat că atașamentul evitant include evitarea conflictului, discomfort în privința apropierii și a disponibilității fiind considerat un predictor semnificativ pentru comportamentul în conflict.Un nivel scăzut de evitare a fost legat de un comportament de obligație față de rezolvarea conflictului.Atașamentul anxios a reflectat gelozie, teamă de respingere fiind un predictor pentru rezolvarea conflictului de tip dominant.

Activarea sistemului de atașament se leagă de o situație de amenințare, de stres care implică și anumiți factori fiziologici.Starea de conflict este percepută ca o stare de stres și amenințare și de aceea în aceste condiții se activeaza anumite strategii de coping specifice fiecărui tip de atașament.

Relația dintre atașament și conflict se reflectă la un nivel fiziologic, prin faptul că starea de conflict este o stare de tensiune care se activează la nivelul corpului.Datorită acestui aspect se activează o anumită strategie de atașament care să direcționeze această tensiune într-un sens pozitiv sau să o reducă.

Sistemul fiziologic joacă un rol important în răspunsul la stres, iar un indicator foarte bun este nivelul salivar al cortizolului Sally.I.Powers,PaulaR.Pietromonaco,Meredith Gunlinks and Aline Sayer au realizat un studiu investighează legăturile dintre stilul de atașament și indicatorul fiziologic pentru stres, nivelul salivar al cortizolului, pentru 124 de cupluri. Ipoteza cercetării a pornit de la faptul că a)indivizii cu atașament anxios au avut reacții fiziologice la un nivel mai ridicat decât cei cu atașament securizant și b) persoanele cu atașament nesecurizant au avut reacții mai intense de stres față de conflictul în relația de cuplu. Studiul se concentrează pe reactivitatea axa hipotalamică-pituar adrenală (HPA) care pare să fie legată de atașament deoarece apare în contextul unei amenințări.Răspunsurile fiziologice la stres sunt mai puțin conștiente decât cele care le prezintă o persoană.Se presupune că stilul de atașament al unuia dintre parteneri poate contribui la răspunsul fiziologic al celuilalt la stresul conflictului.Persoanele care au parteneri mai responsivi ( cu atașament securizant) au un nivel mai scăzut al HPA.Persoanele cu parteneri care au atașament nesecurizant au un nivel mai ridicat de HPA, deoarece partenerii au un comportament care face relația mai stresantă.

Au fost investigate 124 de cupluri care aveau o relație de cel puțin 2 luni, cu vârsta cuprinsă între 18 și 21 de ani.Experimentul s-a realizat în laboratorul unei universități în două camere.În prima cameră erau completate chestionarele, în cealaltă încăpere era o canapea și 3 camere video mici, dar vizibile.Li s-a recoltat salivă în momentul când au ajuns la fața locului, apoi la 15-20 minute ( pană la intrarea cortizolului în salivă), apoi din 10 în 10 minute, toate aceste procese desfășurându-se pe o perioadă de 1 oră și 35 minute.

Persoanele cu atașament nesecurizant au avut o reactivitate mai mare pentru HPA, rezultatele fiind diferite în funcție de sex.Femeile cu atașament evitant au avut scoruri ridicate pentru HPA când au intrat în laborator, scoruri extrem de înalte în timpul conflictului și foarte scăzute după terminarea sarcinii.Bărbații care aveau atașament anxios au avut scoruri ridicate ale cortizolului pe întreaga desfașurare a activității și s-au refacut mai greu.

4.2 Abordarea conflictului în funcție de atașament

Abordarea relației dintre conflict și atașament este un aspect care influențează dinamica relațiilor de cuplu.Există o nevoie de siguranța, protecție și afecțiune care se manifestă pentru fiecare individ în funcție de experiențele anterioare și mai ales de ceea ce a reușit acesta săa asimileze din acestea.În funcție de experiențele acumulate care au dus la construcția personalității, in interiorul unui individ s-au construit anumite modele de atașament care se activează în funcție de cerințele exterioare.După Breshnan (2008) există două situații care prezic activarea conflictului bazat pe modele interne ale atașamentului.Prima situație se manifestă atunci când conflictul este văzut ca amenințare pentru relația de atașament ( discuțiile de despărțire,bolile serioase ale unui partener). În cazul în care conflictul amenință întreaga relație este foarte probabil ca atașamentul să se activeze.A doua circumstanță se referă la faptul că indiferent de natura conflictului, acesta poate oferi o șansă bună de exprimare a emoțiilor și de a crește intimitatea cu ceilalți ( Bowlby, 1980).În acest caz, atașamentul se activează pentru rezolvarea conflictului și a problemei curente.

Conflictul poate fi văzut ca o separare emoțională ca o amenințare a legăturii de atașament. În acest sens,Ruwa Sabbagh (2005) aduce în discuție relația dintre atașamentul adultului, experimentarea emoției și acuratețea cu care soțiile reușesc să empatizeze cu soțul în timpul rezolvării unui conflict. La acest studiu au participat 39 de cupluri căsătorite.Fiecare cuplu a fost filmat timp de 15 minute, timp în care aceștia aveau o discuție în contradictoriu de intensitate medie.Soțiile au fost clasificate ”autonome” ”evitante” și ”preocupate” conform AAI (Adult Attachment Interview).Conform unui observator al discuției, intensitatea conflictului a fost aproximativ la fel în cazul soțiilor ”autonome” și ”evitante”, însă în cazul celor ”preocupate” intensitatea a crescut.Ca nivel de acuratețe a empatiei, cel mai ridicat nivel a fost dat de cel al soțiilor ”autonome”.Intensitatea conflictului nu a fost legată de acuratețea emoțiilor sau gândurilor.Rezultatele au arătat că cuplurile cu soții preocupate au avut un nivel de conflict mai ridicat și mai frecvent decât cei cu soții evitante sau autonome.În ceea ce privește intensitatea emoțiilor pozitive, cuplurile cu soții autonome și evitante au înregistrat un nivel mai ridicat.Cu privire la acuratețea empatiei emoțiilor, gândurilor , rezultatele au arătat că soțiile autonome au înregistrat un nivel mai ridicat decât soțiile din alte categorii.De asemenea soțiile care aveau un atașament ambivalent sau evitant nu au reușit să empatizeze la un nivel înalt datorită faptului că percepția asupra conflictului era adesea negativă și percepția asupra situației era tulburată de reprezentări negative cu privire la sine și la partener.Acest lucru se poate explica și prin faptul că femeile cu atașament nesecurizant, erau centrate pe conflict și nu reușeau sa vadă mai multe aspecte alte situației.Amenințarea era singurul lucru care părea sa conteze în acele momente și de aceea se centrau pe interiorul lor pentru a calma situația tensionată.

Au existat anumite cercetări ale atașmentului prin care s-a analizat corelația existentă între conflict și stilul de atașament . Teoretic vorbind indivizii cu un istoric de atașament securizat așteaptă ca partenerii să fie disponibili și responsivi, chiar și în timpul unui conflict, de aceea aceștia nu percep conflictul ca o amenințare serioasă la adresa relației lor.Sunt capabili să comunice deschis în timpul unui conflict și sunt flexibili în a negocia o înțelegere favorabil.În contrast, indivizii cu atașament nesecurizat percep conflictul ca o amenințare la adresa relației lor, motivele diferă în funcție de anxietate sau evitare.În funcție de atașament există și o anumită abordare cu privire la conflict.După Creasey,Kershaw, & Boston (1999) există anumite studii care afirmă că ar exista o legătură între stilul de atașament și satisfacția maritală mediată de expresivitatea emoțională, negocierea,soluționarea conflictelor și dezvăluirea de sine.Aceste studii sugerează că indivizii cu atașament securizant au relații de cuplu mai satisfăcătoare pentru că sunt capabili să se autodezvăluie, să își exprime emoțiile constructiv și să negocieze cu succes conflictele.e vom încerca să aducem în discuție diferențierea între tipurile de atașament și abordarea conflictului.

Mai departe, Creasey,Kershaw, & Boston, (1999) susțin că persoanele cu atașament securizat sunt mai dispuse la compromis, la a utiliza strategii benefice mutual (Sanderson & Karetsky, 2002; Shi, 2003) și de a fi mai pozitivi decât indivizii nesecurizați.Aceste persoane vor avea mai puține emoții disfunționale, vor fi dispuse să discute despre conflict până ce acesta va fi rezolvat și nu vor încerca să se impună când discută o problemă.Ele tind să fie mai creative atunci când se impune rezolvarea unei situații și nu intră în panică dacă apare o situție neprevăzută.De regulă aceste persoane sunt optimiste când vine vorba de găsirea unor soluții și rămân calme în situațiile de conflict.Sunt persoane înțelegătoare cu nevoile partenerului, fără a-și neglija propriile nevoi și ajung mai ușor la un compromis în situațiile de conflict.Credințele cu privire la relație și la partener sunt orientate pozitiv și există încredere în partener.De aceea aceștia ii pot lăsa o anumită independență partenerul, dar totdată și o susținere.Persoanele cu stilul de atașament anxios fac față conflictului într-un mod mai puțin eficient decât persoanele cu atașament securizant.Indivizii cu atașament anxios tind să devină mai emoționali ( Creasey,Kershaw, & Boston,1999) o dată cu creșterea intensității conflictului.Aceștia tind să devină hipervigilenți in cazul unei amenințări, pentru că se tem să nu piardă relația și se tem de abandon.Se concentrează asupra relației și nu asupra conflictului care are loc,încercand să oblige partenerul să rămână în relație, controlându-i emoțiile ca răspuns la tema lor de abandon. După Creasey,Kershaw, & Boston (1999) indivizii anxioși văd relația mai negativ în urma conflictului (Simpson, 1996) ceea ce reduce calitatea și crește probabilitatea ca aceasta să se încheie (Campbell et al., 2005), iar relațiile care au un partener cu atașament anxios tind să aibă un nivel mai scăzut de satisfacție decât în cazul în care ambii partenerii sunt securizați sau există unul securizat și unul evitant (Collins& Read, 1990; Creasey, 2002; Kirkpatrick & Davis, 1994; Lussier et al., 1997; Simpson et al., 1996).Adesea teama de abandon pare să fie permanentă, iar strategiile de menținere a relației pot ajunge la o intensitate mult prea ridicată.Tensiunea care se manifestă aproape permanent în raport cu această tipologie de indivizii poate face conviețuirea alături de aceștia dificilă.

Cu privire la atașamentul anxios, Mikulincer, Birnbaum, Woddis, and Nachmias (2000) sugerează că gândurile și grijile indivizilor anxioși se activează cronic chiar dacă amenințarea la adresa obiectului lor este mică.Această hipervigilență se manifestă în monitorizarea și evaluarea amenințărilor la adresa relației, ducând la hiperprotecția amenințării, ceea ce confirmp așteptările negative. (Mikulincer & Shaver).Satisfacția bărbaților a fost negativă în raport cu atașamentul evitant al partenerei chiar dacă și conflictul a fost luat în calcul.Aceste descoperiri pot fi legate de așteptările în privința femeilor.Într-o relație,o femeie evitantă nu este precoupată de menținerea apropierii și intimității, fiind mai mult orientată spre independență.Acest lucru poate reduce satisfacția bărbatului din alte motive decât starea de conflict, cum s-ar fi așteptat. Rezultatele au indicat că sunt importante pecepțile ambilor parteneri asupra înțelegerii scăderii nivelului de satisfacție.Reprezentările cognitive ale conflictelor nu sunt suficiente pentru a interpreta comportamentul și stările emoționale, este nevoie de acces la gândurile partenerilor. După Creasey,Kershaw, & Boston (1999) pentru indivizii atașați anxios, conflictul tinde să îi facă să se simtă respinși și abandonați (Pistole & Arricale, 2003; Simpson et al, 1996).Ca rezultat indivizii anxioși reacționează la conflict cu emoții intense (e.g., Paley, Cox, Burchinal, & Payne, 1999) fiind coercitivi și având un comportament dominator (Marchand, 2004; Simpson et al). Sunt puternic concentrați pe nevoile lor și blochează o parte din ceea ce partenerul vrea să spună.

Spre deosebire de persoanele cu atașament anxios, pentru persoanele cu atașament evitant conflictul este adesea perceput ca o amenințare a independenței.In timpul conflictului, asemenea persoane se pot simți presate în avea discuții intime, deranjate, evită comunicarea și se retrag (Paley et al). Recent, o cercetare a lui Campbell (2005) a arătat că indivizii cu atașament anxios se confruntă cu situații conflictuale zilnic, sugerând sensibilitatea la apropiere, având în vedere istoricul unei griji materne impredictibile.

Stilul de atașament evitant este diferit față de cel anxios sau securizant.În acest sens, Creasey,Kershaw, & Boston, (1999) consideră că indivizii cu atașament evitant încearcă să controleze situația prin retragere față de ceilalți în timpul conflictului (Feeney, 1999; Fraley et al., 1998).Ei se simt eliberați în urma conflictului, acordă mai puțină atenție emoțiilor, rezolvă problemele mai puțin eficient decât cei securizați și sunt mai puțin deschiși emoțional când discută despre probleme.Ei tind să rămână distanți în conflict și nu utilizează strategii mutuale de rezolvare a situației când există oportunitatea de a face acest lucru. Adeseori aceștia caută sa se asigure prin distanțare, iar această strategie este uneori utilizată excesiv în situații când poate ar fi nevoie de mai multă implicare. În general, persoanele cu experiențe nesecurizante sau nonresponsive consideră că atașamentul este dureros și direcția în care se îndreaptă comportamentul lor este spre a evita supărarea cauzată de experiențele cauzate de atașament.Ca răspuns la această suferință, persoanele atașate anxios par să își contruiască interacțiunile în jurul hiperactivării atașamentului și a nevoii neîmplinite de securitate.Persoanele evitante reacționeză la suferință în jurul dezactivării atașamentului, căutând autonomie și control.Ca rezultat aceste persoane se vor distanța de parteneri și vor fi prevăzătoare în formarea unei relații interdependente .

Persoanele cu atașament evitant pot da impresia indiferenței, dezinteresului sau chiar a ignoranței.În realitatea cel mai probabil se concentrează să mențină o anumită distanță față de un stimul care le poate aduce perturbări. După Creasey,Kershaw, & Boston, (1999) aceste persoane vor folosi o serie de mecanisme de apărare pentru a reacționa la situația pe care ei nu vor să se concentreze și sunt singurii care își pot bloca sentimentele și emoțiile la care nu vor să se gândească , chiar dacă uneori au scăpări de natură freundiană, aceștia reușesc să blocheze informații în afara conștiinței lor.( Fraley et al., 1998).Cu toate acestea, Creasey,Kershaw, & Boston, (1999) susțin că există situații în care aceșia pot fi copleșiți când se confruntă cu o amenințare, cum ar fi un dezastru sau o tragedie personală și au dificultăți în gestionarea conflictului deoarece au puține modalități de adaptare la dificultăți (Birnbaum et al., 1997; Mikulincer, Florian, & Weller, 1993).Ca urmare a acestor aspecte, cei cu atașament evitant tind să se angajeze mai puțin în conflict, tind să folosească mai puține tactici coercitive și să se ingrijoreze mai puțin în privința conflictului.

Procesul de reconstruire a relației în urma unui conflict poate fi un moment crucial deoarece în urma lui fie se menține o spirală pozitivă de încredere și de reducere a conflictului, fie acest proces se oprește la o spirală negativă unde conflictul se mărește, ducând la scăderea încrederii interpersonale și la o atitudine de precauție.Desigur că în procesul de reconstruire a relației pot exista momente de neutralitate, în care discuțiile sunt pe subiecte mai puțin emoționale, iar activitățile sunt mai pragmatice.Reacțiile la acestă etapă diferă în funcție de tipul de atașament.După Creasey,Kershaw, & Boston, (1999) indivizii anxioși pot percepe interacțiunile neutre ca fiind ostile atunci când au de-a face cu un eveniment stresant ( Collins & Feeney, 2004),se îngrijorează în legătură cu posibilitatea de a fi abandonați, iar gândurile și sentimentele lor se învârt în jurul pierderii relației.(Feeney & Collins 2004).Aceștia sunt mai puțin predispuși spre iertare fața de indivizii atașați securizat Pentru persoanele atașate securizant, reconstruirea relației în urma unui conflict poate fi mai dificilă față de cele atașate anxios.După un conflict, persoanele atașate anxios se simt deja mai apropiate chiar dacă nu au rezolvat încă problema (Pietromonaco, 2004).

Creasey,Kershaw, & Boston, (1999) susțin că persoanele atașate evitant ocolesc conflictul și nu se mai angajează în el minimalizând impactul pe care orice formă de reconstruire a relației sau orice tentatativă de apropiere l-ar putea avea.Ei neagă sentimentul de furie și se aseamănă cu cei securizați când se raportează la sine cu privire la furie.Există anumite studii care sugerează ca aceștia au un mecanism de apărare ”preconștient” care dezactivează abilitatea lor de simți furie (Mikulincer, 1998,b). Indivizii securizați tind să fie deschiși la rezolvarea conflictului și să se detașeze. Chiar și când sunt supărați indivizii securizați utilizează furia într-un mod funcțional și încercă să rectifice ceea ce pare greșit în relația lor.Ei se angajează în activități cu acea persoană chiar dacă ea este un factor stresor și pot iniția o reparare a relației chiar și după conflict.

Credințele cu privire la relațiile cu ceilalți au o influență puternică asupra vieții relaționale.În copilărie sunt asimilate diferite modele interne care au rolul de a orienta individul în relațiile sale cu ceilalți. În acest sens, Hamamci (2007) a investigat rolul credințelor disfuncționale cu privire la relații începând cu cele avute cu părinții și terminând cu cele avute în adolescența târzie. El ponește de la ideea că părinții cu un nivel educațional mai ridicat au așteptări mai mari. Aceste așteptări pot afecta relația adolescenților cu părinții și poate duce la percepții negative ale relațiilor de mai tărziu.În acest sens, el a realizat un studiu pe 372 de studenți din Turcia (248 femei, 124 bărbați).Rezultatele au indicat că credințele disfunționale cu privire la relații au fost asociate negativ cu comportamentele de rezolvare a conflictelor, în special în ceea ce privește luarea în considerare a nevoilor altor persoane și managementul furiei în timpul conflictului.Un nivel de corelație scăzut a fost înregistrat în cazul relațiilor părinte adolescent și pentru credințele disfuncționale legate de relații.

Pornind de la analiza de mai sus cu privire la modul în care atașamentul influențează strategia de conflict încă din adolescență, putem spune că acest aspect va modela comportamentul și în viața relațională adultă. În acest sens, Creasey, G., Kershaw, K., & Boston, A. (1999) au realizat o cercetare științifică prin care au examinat nivelul la care tipul de atașament este legat de reglarea așteptărilor negative și managementul conflictului în relațiile de prietenie și de cuplu.La acest studiu au participat 140 de studente.În acest studiu s-a pornit de la ipoteza ca orientarea atașamentului poate prezice aptitudini sau dificultăți în managementul conflictului, însă fără a neglija faptul că există și alți factori care pot influența comportamentul în timpul conflictului cum ar fi percepția asupra eficacității strategiilor de coping care poate influența alegerea unei atitudini în timpul conflictului.Deși majoritatea cercetătorilor au descoperit că persoanele cu reprezentările atașamentului nesecurizat au dificultăți în managementul conflictului, cercetătorii au examinat cum se leagă aceste reprezentări de utilizarea sau lipsa utilizării aptitudinilor de management al conflictului.Studiul analizează atât comportamentele pozitive cât și cele negative de management al conflictului.Rezultatele susțin că persoanele cu atașament evitant și ambivalent au avut dificultăți în managementul conflictului și convingeri negative în ceea ce îi privește pe ceilalți.Studenții cu atașament nesecurizat considerau că în cazul unui stări emoționale negative ei nu pot face nimic pentru a schimba acest lucru.Acest lucru poate reprezenta un factor de influență pentru magementul conflictului.Menținerea unei stări negative poate duce la interpretări negative față de comportamentul partenereului.Credința că starea negativă nu poate fi schimbată poate prezice o perioada de recuperare emoțională lungă în urma unui conflict.În cazul unei percepții pozitive cu privire la relațiile cu ceilalți, nivelul de satisfacție este mai mare.După Mikulincer (2002) Hazan și Shaver (1987) au arătat ca participanții care se clasificau ca fiind atașați securizat au avut un scor mai înalt decât persoanele cu atașament nesecurizant la credința în existența unei iubirii romantice și a posibilității ca intensitatea sentimentelor de la începutul relației să nu se stingă pe parcurs.Persoanele cu atașament securizat au în general credințe pozitive cu privire la relațiile de dragoste și căsătorie.

În ceea ce privește stabilitatea relației, după Mikulincer, M., Victor, F., Cowan, P., & Carolyn, P. C. (2002) conform lui Hill, Young, and Nord (1994) persoanele care prezintă un atașament securizat pot face mariajul să se mențină mai mult și au mai puține șanse de a ajunge la divorț, față de persoanele cu atașament nesecurizant.Hazan (1994) a arătat relațiile în care există persoane cu atașament securizat pot ramâne intacte chiar și după 4 ani.În contrast, persoanele evitante examinate după 4 ani sunt cel mai probabil singure și nu caută un partener sau se întalnesc și cu alte persoane în afara cuplului.Indivizii cu atașament securizant interpretează comportamentele neașteptate într-un mod pozitiv și reușesc să evite conflictele inutile.Comparativ cu indivizii nesecurizanți, ei nu au tendința să perceapă comportamentul partenerului ca fiind intenționat negativ.

În relațiile de cuplu, nevoia de explorare poate fi încurajată sau reprimată de atitudinile și comportamentele ambelor parteneri.Atunci când unul dintre parteneri are încredere în disponibilitatea și susținerea partenerului în perioade dificile, este atent și suportiv cu nevoia acestuia de a explora.Ca rezultat individul se va simți liber să iși dezvolte propriul potențial și se vor sprijini reciproc în acest sens. După Mikulincer, M., Victor, F., Cowan, P., & Carolyn, P. C. (2002) studiile realizate pe atașamentul adultului au arătat ca persoanele atașate securizant sunt mai predispuse să se angajeze în activități de explorare care să le deschidă structuri cognitive noi.( e.g Mikulincer, 1997;).În cazul în care sunt comparate persoanele securizante cu cele nesecurizante, putem spune că persoanele cu atașament securizant sunt mai predispuse să fie implicate în relații de lungă durată, mai stabile și cu mai puține dificultăți și rupturi.

Complexitatea înțelegerii cu privire la o relație particulară este probabil să depindă de așteptările, credințele și scopurile cu privire la relații, dar și de natura experienței din relație. Complexitatea relației este definită într-o maineră paralelă cu definiția complexității sinelui Oamenii care au un nivel înalt al complexității relației pot îngloba mai multe aspecte ale unor categorii ( stil de comunicare, probleme de conflict, prietenie).

O abordare mai specifică asupra aspectului de complexitate în relația de cuplu este dată de studiul realizat de Fishtein, J., Pietromonaco, P. R., & Barrett, L. F. (1999).Acest studiu abordează complexitatea înțelegerii relației de cuplu din perspectiva stilului de atașament și al conflictului. Indivizii cu atașament preocupat au o dorință ridicată de a avea un nivel de intimitate și responsivitate de la partenerul de cuplu.Conflictul poate oferi o ocazie favorabilă de atingere a acestui obiectiv pentru că poate forța partenerul să răspundă.Studiul a testat prezumția că pentru relațiile înalt conflictuale indivizii preocupați dețin o cunoaștere mai complexă asupra aspectelor pozitive, în timp ce celelalte persoane cu alt stil de atașament dețin cunoștiințe mai complexe cu privire la aspectele negative.Participanții selectați pe baza stilului de atașament ( securizat, preocupat,evitant) au rezolvat anumite sarcini complexe cu privire la relația romantică.Rezultatele au arătat ca cei cu atașament preocupat au observat nu doar aspectele negative ale relației ci și aspectele pozitive. Participanții la cercetare au fost selectați din cele 4 categorii de atașament, securizant ( 30 bărbați,26 femei), preocupat( 15 bărbați, 13 femei),anxios-evitant (14 bărbați, 23 femei),evitant( 13 bărbați, 11 femei).Participanții au sortat atribute pozitive și negative ale relației lor dintr-o listă de atribute.La sfârșit au adăugat informații suplimentare cu privire la relația lor și au răspuns la un chestionar pentru conflict.

Rezultatele au arătat că indivizii cu un stil de atașament preocupat(ambivalent) diferă de cei care au alte stiluri de atașament, mai ales în ceea ce privește organizarea de informații cu privire la relație și dețin o înțelegere mai complexă asupra acesteia.Indivizii preocupați au elaborat mai multe aspecte pozitive cu privire la relația lor decât cei din alte categorii de subiecți.Cu toate aceste indivizii preocupați au tendința de a rămâne mai mult in timp în relații problematice și experimentează adesea un sentiment ambivalent cu privire la plecarea dintr-o relație care nu le este benefică.Acest lucru poate fi o explicație a faptului că femeile cu atașament preocupat resimt o dificultate mai mare de a-și părăsi soții abuzivi decât alte femei.Chiar și dacă au părăsit un partener abuziv, aceste femei au tendința de a reintra într-o relație cu acel partener, reușind să păstreze aspectele pozitive ale relației. Fishtein, J., Pietromonaco, P. R., & Barrett, L. F. (1999) au arătat că femeile dețin o cunoaștere mai complexă asupra relației lor romantice decât bărbații.Acest lucru poate fi pus în legătura și cu cercetări anterioare(de exemplu Acitelli, 1992;Holtzworth-Munroe & Jacobson, 1985; Martin, 1991) care susțin că femeile au o gândire mai detaliată decât bărbații cu privire la relația lor.Diferențele din experiențele interpersonale le poate încuraja pe femei să se centreze pe legăturile cu ceilalți, iar pe bărbați pe independență și individualitate.

Dupa Rogers, Bidwell,Wilson (Rogers, Bidwell,Wilson,2005 p.1) Belsky (1999) sugerează ca s-ar putea să existe o legătură directă între dezvoltarea unor atașamente nesecurizate și conflictul marital.Sims (1996) consideră că copii care erau în case unde tatăl abuza de mama, aveau tendința să dezvolte atașamente nesecurizate.Owens și Cox (1997) consideră că copii care au fost martori la conflicte maritale, tind să aibă atașamente nesecurizate, iar acest lucru poate duce la slabe capacitați de relaționare în relațiile maritale și la comportamente cum ar fi evitarea,imitarea paternurilor de comunicare din familie sau o asertivitate scăzută.Bowlby (1984) descrie violența domestică ca fiind o tulburare de atașament și este văzută ca fiind un comportament disfuncțional distorsionat și exagerat, care în condiții normale ar putea fi considerat funcțional.Aceste comportamente disfuncționale sunt de cele mai multe ori un răspuns la o posibilă amenințare a relației.Când furia este utilizată sub formă de reproș poate fi funcțională dacă intenția acestui reproș este de a corecta comportamentul partenerului pentru ca sentimentul de amenințare să nu se mai repete.Atunci când furia este utilizată pentru răzbunare, devine disfuncțională (Bowlby, 1973, p 248).In acest caz intenția este de a-l pedepsi pe partner, iar acest lucru slăbește legătura dintre cei doi.Persoanele care cresc în familii violente prezintă un risc mai mare de a dezvolta atașamente nesecurizate.După Rogers, Bidwell,Wilson (2005) Hotaling și Sugarman (1986) au arătat că există o legătura negativă între nivelul de educație și instanțele de abuz.Bărbații cu un nivel scăzut de educație tind să fie mai violenți, iar femeile cu un nivel scăzut de educație tind să fie victimizate. În cuplurile în care femeia era mai educată exista un risc ridicat spre abuz din partea bărbatului. Controlul în relație ar putea fi explicat ca fiind un control asupra intimității celuilalt.Acest control poate deveni un instrument de control al anxietății de a deveni prea intim cu celălalt dar și un control asupra vulnerabilității patenerului.Oamenii cu un atașament preocupat se concentrează pe emoție atunci când se află în fața unui factor stresant și devin dominatori .Acest control este în legătură directă cu atașamentul pentru că un aspect al atașamentului este reglarea afectului.Celălalt aspect se referă la sentimentul de abandon, care în cazul atașamentului anxios se reflectă în controlul asupra partenerului, care este de fapt control pentru teama de abandon.

Rogers, Bidwell,Wilson (2005) au realizat un studiu în care optzeci de cupluri heterosexuale au oferit informații cu privire la istoricul abuzului din relația lor ,stilul de atașament și nivelul de satisfactie al nevoii de putere.În acest studiu a fost folosită o formă demografică, un chestionar al istoricului de abuz în relație,chestionarul de atașament al adultului și chestionarul puterii în relație.Deși partenerii au venit împreună pentru efectuarea studiului, au fost testați separat pentru ca răspunsul să fie mai onest și pentru a se evita orice tentativă de intimidare din partea unuia dintre partneri.Ambii membrii ai cuplului au avut studii post liceale și erau relativ la același nivel educațional.Participanții au raportat un nivel moderat de abuz în relația lor (2,5% dintre femei și 5 % dintre bărbați). Rezultatele studiului sugerează că oamenii cu atașament nesecurizant au fost mai abuzivi decât cei cu atașament securizant, depinzând și de nivelul de putere pe care il aveau în relație.Comportamentul abuziv depinde de percepția individului asupra puterii și de satisfacția cu puterea.Indivizii prezentau un nivel mai ridicat de abuz dacă partnerii aveau un stil de atașament evitant.Satisfacția cu puterea relației a fost un predictor mai puternic decât obținerea puterii în relație.Persoanele nesatisfăcute de nivelul lor de putere în relație au fost mai predispuși să utilizeze abuzul psihologic sau fizic.Indivizii cu atașament anxios-evitant tind să utilizeze abuzul fizic când percep nivelul de putere din relație prea mic.Indivizii care au un stil preocupat de atașament, folosesc violența când simt că au un nivel de putere ridicat.Acest studiu arată ca există o legătură între atașament,percepția asupra puterii, satisfacția privind puterea în relație și comportamentul abuziv.

Brassard, A ( 2009) a realizat un studiu la care au participat 299 cupluri canadiene vorbitoare de limba franceză.Aceștia au fost recrutați la întamplare, prin intermediul internetului, iar vârsta acestora a fost între 18 și 35 de ani.Cuplurile erau căsătorite sau locuiau de cel puțin 6 luni împreună.Anxietatea femeii a fost asociată cu percepția bărbatului despre conflict, iar evitarea bărbatului a fost asociată cu percepția femeii despre conflict.Totuși femeia a fost mai sensibilă la comportamentul de evitare al bărbatului. Bărbații par să fie sensibili la atașamentul anxios al femeilor care poate exercita o presiune pentru ei în a-și înfrunta propriile emoții conflictuale.Se pare că fie din motive biologice, fie din motive socio-culturale, femeile sunt mai preocupate să mențină apropierea și intimitatea,iar bărbații sunt precocupați în menținerea independenței și a emoțiilor sub control.

Indiferent dacă partenrii se ceartă în mod repetat sau evită topica problemei, sentimentul că o situație nu poate fi rezolvată, duce la deteriorarea satisfacției în cuplu.Ceea ce est nou, este modul în care percepția unui partener asupra conflictului are legătură cu lipsa satisfacției în cazul celuilalt partener.Acest simț al conflictului este reflectat în comportamentul față de partener, ceea ce duce la lipsa de satisfacție a celuilalt partener. Legătura dintre atașamentul anxios al participanților și lipsa satisfacției a fost mediată de percepția asupra conflictului.

Heene (2007) a realizat un studiu prin care a selectat un eșantion de 69 de subiecți din mediul clinic și un grup de 69 de subiecți ca grup de control.Primul grup conține 69 de pacienți ( 39 de femei 52 % și 33 bărbați 48 %) și referințele soților pe o perioadă de 4 ani.Pacienții au fost identificați prin referințe ale serviciilor de sănătate mentală și psihiatrică care făceau psihoterapie datorită unor simptome depresive. Recrutarea celui de-al doilea grup s-a făcut prin intermediul anunțurilor către serviciile publice, serviciile media.Cuplurile trebuiau să fie căsătorite sau să locuiască împreună de cel puțin un an.

Rezultatele au indicat ca persoanele care au ieșit ca fiind depresive în raport, au avut atașament evitant și ambivalent, interacțiuni soț impunător/soție retrasă, soție impunătoare/soț retras;evitare mutuală, atribuții cauzale și un nivel scăzut de ajustare maritală și comunicare constructivă.

Atașamentul nesecurizant a fost asociat cu depresia, iar persoanele diagnosticate cu depresie au arătat atașament evitant și ambivalent la nivel de cuplu.În ceea ce privește atașamentul evitant, au existat diferențe între cele doua sexe care aveau scoruri mari la depresia diagnosticată clinic.Bărbații și femeile depresive au tendința de a-l vedea pe celălalt ca și cauză a evenimentor negative din cuplu.Femeile cu atașament ambivalent au tendința de a avea mai multe îndoieli în privința propriei persoane, asociate cu o stimă de sine scăzută, lucru care le face sensibile la situațiile tensionate din cuplu.Femeile care se confruntă cu probleme în relația de cuplu ar putea fi caracterizate de un stil de atașament care le face să iși dorească mai multă apropiere, alternând între ostilitate și dependența atunci când partenerul nu oferă suportul emoțional așteptat, făcându-le vulnerabile la depresie.Cu toate acestea nu a existat o diferență semnificativă între cele două sexe.

În ceea ce privește rezolvarea conflictului, femeile depresive și partenerii lor au avut modalități mai distructive de comunicare conflictuală față de cuplurile comune.

Capitolul 5

Obiectivele și metodologia cercetării

5.1 Obiectivele cercetării

Așa cum am văzut în partea teoretică a lucrării, în literatura de specialitate s-au făcut numeroase studii prin care s-a arătat că în cadrul relației de cuplu atașamentul și conflictul se influențează reciproc.

Bazându-ne pe ipotezele și argumentațiile conceptuale formulate, ne-am propus

ca obiectiv central relația dintre atașament și conflict în cadrul relației de cuplu.

Cercetarea a avut în vedere în principal obiective de ordin teoretic, a căror elucidare ar putea fi benefică în cunoașterea fenomenelor prezente în relația de cuplu .Obiectivul central a fost identificarea și administrarea unor instrumente psihologice valide, prin care să identificăm tipul de atașament și nivelul de conflict existent în relația de cuplu.Pe baza acestui obiectiv, am stabilit o serie de obictive specifice :

Analiza dinamicii și a influenței pe care atașamentul și conflictul o au asupra relației de cuplu

Surpinderea nivelului de comunicare în relația de cuplu din perspectiva atașamentului și a conflictului

3) Surprinderea anumitor particularități ale interacțiunii celor două variabile în

cadrul cuplului

5.2 Ipotezele cercetării

Ipoteza centrală a cercetării a fost următoarea :

Presupunem că atașamentul influențează nivelul de conflict în relația de cuplu, evaluată pe baza următorilor parametrii:

Anxietatea și reactivitate interacțională

Anxietatea și dominarea

Evitare și submisivitate

Evitarea și compromisul

Evitarea și separarea

În baza acestei ipoteze de ordin general, au fost emise ipotezele specifice ale cercetării. Astfel s-a presupus că:

1.Persoanele care au un atașament ambivalent vor avea un nivel ridicat de reactivitate în relația de cuplu

2.Persoanele care au un atașament ambivalent vor folosi dominarea ca strategie de abordare a conflictului

3.Subiecții cu un atașament evitant vor alege submisivitatea în abordarea conflictului

4.Compromisul va fi o strategie utilizată preponderent de cei cu atașament evitant

5.Cei cu atașament evitant vor prefera separarea ca modalitate de abordare a conflictului

5.3 Subiecții și strategii de cercetare

Lotul supus cercetării a cuprins un număr de 70 de subiecți, cu vârsta cuprinsă între 20 și 33 de ani.Dintre aceștia 35 au fost femei și 35 au fost bărbați.La studiu au participat subiecți implicați într-o relație de cuplu de minim 3 luni. Subiecții selectați provin din mediul urban cu pregătire profesională și nivel socio-cultural mediu.

Testul a fost aplicat prin intermediul internetului,participanții au fost testați individual, iar ca strategie de cercetare s-a folosit abordarea psihometrică, prin utilizarea de instrumente psihometrice, precum și metoda interviului nestructurat prin care s-au relevat aspecte cu privire la istoricul și dinamica relației de cuplu în care sunt implicați.

5.4 Metodele și instrumentele de cercetare

Pentru a investiga dinamica relației de cuplu din perspectiva legăturii dintre atașament și conflict, subiecții au fost rugați să completeze două chestionare: Experience in close relationship și Romatic Partner Conflict Scale.

Pentru ”Experience in close relationship” respondenții au folosit o scală Likert de la 1 (dezacord puternic) pana la 7 (acord puternic) punctul 4 este cotat ca fiind neutru.După ce au completat primul chestionar, s-a realizat o distincție între subiecții cu tipul de atașment evitant și cel cu atașament ambivalent, prin calcularea rezultatelor cu ajutorul programului SPSS.

Apoi s-a folosit scala de măsurare Romatic Partner Conflict Scale,unde respondeții au utilizat o scală de la 0 la 4 pentru a indica măsura în care afirmația li se potrivește.După ce s-a completat și acest chestionar s-a realizat o corelație între cele două instrumente de măsurare.

Experience in close relationship

(versiunea 12 itemi)

Pentru a determina tipul de atașament care se manifestă în relația de cuplu am utilizat instrumentul ”Experience în close relationship”(ECR) elaborat de Meifen Wei, Daniel W.Russel,Brent Mallinckrodt, David L.Vogel, membri ai Departementului de Psihologie Iowa State University.Instrumentul a fost extras din baza de date stiințifică www.proquest.com. Pentru aplicarea și traducerea chestionarului li s-a cerut consimțământul autorilor.

Scurt istoric elaborare

În 1987, Hazan și Shaver au elaborat un chestionar pentru atașamentul adultului bazat pe cele trei tipuri de atașament al copilului față de îngrijitor (securizant, anxios și evitant) identificat de Ainsworth, Blehar, Waters și Wall (1978) dintr-o cercetare observațională.Subsecvent, atașamentul adultului a devenit o concentrare majoră în cercetarea psihologică socială, clinică, de consiliere și a personalității.Având in vedere interesul crescut în cercetarea atașamentului adultului, cercetătorii au depus eforturi pentru dezvoltarea psihometrică a unei măsurări de contruct. Instrumentul original de măsurare a atașamentului adultului conține trei paragrafe care descriu fiecare un tip de atașament al adultului și o întrebare privind alegerea unui tip care descrie stilul lor de atașamentul ( Hazan and Shaver, 1987).Desigur că un instrument de măsurare cu un singur item poate produce probleme psihometrice.Ca rezultat cercetătorii au creat un inventar cu mai mulți itemi pentru a măsura atașamentul adultului (e.g Collins & Read, 1990; Feeney, Noller & Hanrahan, 1994;Simpson, 1990);Feeney, Noller & Hanrahan, 1994; Simpson 1990).În studiul lui Brennan și al. (1998) au fost incluși itemi din toate măsurile self-report ale atașamentului adultului la fel ca și itemi care au apărut în cadrul unor conferințe organizate pentru studenți.Analiza factorilor subsecvenți a identificat două dimensiuni ortogonale care au fost denumite ”Anxietate” și ”Evitare” de Brennan et al.(1998).Dintr-un număr de 323 de itemi au fost aleși câte 18 itemi pentru fiecare dintre factori.Din această alegere a rezultat o măsură de atașament pentru adult cu 36 de itemi care a fost denumită Experience in Close Relationship Scale (ECR).

Chestionarul ECR a fost construit pe 2 dimensiuni :Anxietate și Evitare.Atașamentul adult a fost măsurat cu ECR în anul 1998 de către Brennan și cuprinde 36 de itemi.Anxietatea atașamentului implică teama de respingere interpersonală, abandon, o nevoie excesivă de aprobare de la ceilalți și tristețe atunci când partenerul nu este disponibil. Evitarea atașamentului implică teamă de dependență și intimitate interpersonală, o nevoie excesivă de a se baza pe sine și repulsie față de starea de suferință.Persoanele care au scoruri ridicate la ambele dimensiuni se asumă că au o orientare de atașament nesigurizantă.În contrast persoanele cu nivele scăzute la ambele dimesiuni sunt văzute ca având o orientare de atașament securizantă (Brennan, et al 1998; Lopez & Brenan, 2000; Mallinckrodt, 2000). Instrucțiunile din ECR arată că :” Suntem interesați cu privire la exprimentarea relației de cuplu la nivel general, nu doar asupra a ceea ce se petrece în relația curentă ” (Brennan, 1998, p.65).Scala este construită pentru a evidenția paternul general de atașament cât mai independent de de influențele idiosincretice ale circumstanțelor în care se găsesc clienții.

Descrierea itemilor

Pentru studiul nostru am utilizat versiunea scurta a scalei de măsurare elaborat de Meifen Wei, Daniel W.Russel,Brent Mallinckrodt, David L.Vogel, membri ai Departementului de Psihologie Iowa State University.Pentru a selecta itemii potriviți a fost folosită o combinație rațională ( perspectiva conceptualizării ) și metode empirice pentru alege din cei 36 de itemi, cei care pot fi incluși în forma scurtă a ECR-ului.S-a început prin examinarea publicațiilor care descriu constructele de anxietate și evitare (Brennan et al 1998; Mikulincer et al. 2003).Apoi autorii au început să facă o analiză exploratorie pentru fiecare item. Pentru realizarea analizei factoriale este luată în calcul ideea că participanții s-ar putea să aibă un mod sistematic de a răspunde la itemii formulați negativ sau pozitiv indiferent de conținutul acestora.După Wei, Russel, Mallinckrodt(2007),într-un studiu al factorilor structurali al Universității California, Los Angeles, Scala Singurătății reportată de Russell (1996) reflectă această tendință a răspunsurilor setate în direcția verbalizării itemului.Russell (1996) a eliminat această confuzie cu ajutorul a doi factori ortogonali care corespund itemii verbalizați negativ sau pozitiv.Pornind de la aceasta cercetare, s-a realizat si analiza subscalelor de măsurare cu doi factori de structură oblică atât pentru varianta de 12 itemi cât și pentru varianta de 36 de itemi.Se consideră că această metodă oferă o potrivire adecvată a datelor în urma eliminării erorilor sistematice produse de setarea unor răspunsuri.

Pentru subscala Evitare s-a folosit o axă principală factorială în care primul factor acoperă 46 % din varianța itemilor, iar al doilea factor 12 % din varianța prior pentru rotație. Între factorul 1 și 2 s-a găsit o corelație de .59.S-au descoperit itemi care aveau aceași formă de expunere a cuvântului teama de autodăruire. Pentru a reține ambele aspecte ale atașamentului autorii studiului au decis să renunțe la doi itemi care aveau scoruri factoriale scăzute și să rețină trei itemi. Itemii care au fost setați de autorii studiului pentru subscala Evitare exemplifică trei domenii pe care literatura îi indică ca fiind componente critice pentru evitarea atașamentului: teama de intimitate sau apropiere ( 3 itemi selectati ) b)refuzul sau tema de a depinde de ceilalți sau o nevoie excesivă de a se baza pe sine (doi itemi selectați) c)teama de autodăruire(un item).

Similar, s-a construit o axă ( cu rotație oblică) pentru subscala Anxietate.Din rezultatele scree plot au fost extrași trei factori cu eingenvalues mai mare decât 1.0 care au acoperit 43 % 9% și 7% din varianța totală.Corelațiile dintre factori după rotație au înregistrat un scor .52 (factorul 2 și 3) la .70 ( Factorul 1 sau 3), factorul 1 și 2 au avut o corelație de .65.Itemii cu cel mai ridicat scor la primul factor au arătat teama de abandon și percepțiile participanților cu privire la ele .Autorii au dorit să rețină itemii reprezentați pentru ambele fațete ale anxietății atașamentului.Pentru al doilea factor au existat două aspecte importante:unul a fost legat de nevoia de reasigurare,iar celălalt se referă la sentimentul de frustrație sau furie când celălalt nu este disponibil.În cazul celui de-al treilea factor sunt reflectate două teme : tema că dorința lor de apropiere îi poate speria pe ceilalți .Cealată tema se referă la faptul că partenerul nu este la fel de apropiat precum s-ar dori.Ținând cont de aceste aspecte autorii au selectat 6 itemi considerați eficienți în măsurarea subscalei Anxietate.

În ceea ce privește fidelitatea de construct, coeficientul alfa pentru subscala Anxietate a fost de .92, pentru subscala Evitare a fost de .93 în cazul variantei ECR cu 36 de itemi prezentate în acest studiu.Varianta ECR care conține 12 itemi, a avut la subscala Anxietate coeficientul alfa de .78, iar pentru subscala Evitare coeficientul .84.În ceea ce privește Corelațiile dintre subscala Anxietate și Subscala Evitare a fost r=.17 ( pentru cel de 36 de itemi) și r= .19 pentru cel cu 12 itemi.Ambele variante atât cea de 36 de itemi cât și cea de 12 au înregistrat corelații de .95 una cu cealaltă, ceea ce ne conduce la concluzia că ambele subscale au la bază același construct.

Pe o perioada de o lună au fost realizate 6 studii pentru a verifica fidelitatea versiunii scurte a ECR-ului.Coeficientul alfa a variat de la .77 la .86 pentru Subscala Anxietate iar pentru Evitare coeficientul alfa a variat de .78 la .88.Fidelitatea test-retest a fost adecvată în studiul 4, Anxietate ( r =.80 și .82 ) și pentru Evitare ( r=.83 și .86) pe o perioadă de o lună.Aceste rezultate indică faptul că anxietatea și evitarea au fost stabile pe parcursul acestor aplicări.În studiul 6 a fost administrată doar versiunea scurtă iar fidelitatea test-retest a fost ( r=.82 pentru Anxietate și .89 pentru Evitare) pe o perioadă de 3 săptămâni.Când a fost realizată consistența internă de la studiul 1 la studiul 6 coeficientele alfa au fost de (.80 versiunea scurtă și .93 pentru versiunea originală) iar pentru evitare ( .85 pentru versiunea scurtă și .94 pentru versiunea orginală) și ambele versiuni au fost fidele.

Varianta de 12 temi care a fost folosită și pentru acest studiu cuprinde 6 itemi pentru subscala Evitare( respectiv itemii 2,3,4,5,7) și 6 itemi ( respectiv 1,6,8,9,11) pentru subscala Anxietate.

The romantic partener scale

Acest instrument a fost elaborat de Tammy L. Zachilli, Clyde Hendrick și Susan S.Hendrick și este utilizat pentru a cerceta modalitatea de abordare a conflictului.Instrumentul a fost preluat din baza de date stiintifice www.proqest.com. Înainte de aplicare s-a solicitat acordul autorilor.

În elaborarea subscalelor s-au realizat 3 studii.În studiul 1, itemii au fost dezvoltați bazandu-se pe cercetările și teoriile existente.Analiza factorială indică 6 factori (totalizând 39 de itemi): Compromis, Dominare, Submisivitate, Separare, Evitare și Reactivitate Interacțională.În studiul 2 Analiza factorială a recomfirmat cei 6 factori de structuri.Studiul 3 a demonstrat o fidelitate puternică pentru subscale.

Subscalele care reprezentau strategii conflictuale pozitive au fost corelate cu comunicare, satisfacție, respect, iubire și atitudini sexuale.Subscalele care erau considerate distructive au fost negativ legate de aceste variabile.

Itemii au fost extrași cu ajutorul unui curs la care au participat 10 femei și 8 bărbați.Aceștia au răspuns la întrebări cu privire la relația cu un partener romatic, cum ar fi ” care este atitudinea dumneavoastră și a partenerului într-un conflict?”Au fost extrași itemi care se potriveau pentru trei strategii potențiale de conflict : compromis ( 3 itemi), reactivitate interacțională ( 7 itemi) și reactivitate emoțională ( 3 itemi).Bazându-se pe literatura anteroară autorii s-au concentrat pe 6 strategii conflictuale : compromis, colaborare, evitare, dominare, submisivitate și separație.În studiul 1 au fost incluși 55 itemi pentru 8 subscale, iar ca măsuri pentru constructul relațional aufost incluse: satisfacția în relație și respectul pentru partener.Celelalte constructe relaționale su fost incluse în studiul II.În urma primului studiu s-a renunțat la 6 itemi care nu au fost suficient de” load”.Un item și din subscala Reactivitate emoționala a fost lăsat.Au rămas 39 de itemi și 6 factori care au primit numele : Compromis (=.95) Dominare (=.87), Evitare (=.82).

Fidelitatea test-retest analizează 6 subscale pentru RPCS care au fost aplicate pe 109 studenți ( 75 de femei și 34 bărbați ) studenți la psihologie.RPCS a fost administrat de două ori la distanță de o lună.Corelațiile pentru test-retest pentru scale au fost : Compromis (.82), Evitare (.70), Reactivitate Interacțională (.85) Separare (.76), Dominare (.85) și Submisivitate (.72).Analiza factorială pentru RPCS sugerează că modeul cu 6 factori ( Compromis, Evitare, Reactivitate Interacțională, Separare, Dominare, Submisivitate) este adecvată cu datele în proproție de 69, 4% în varianța de răspuns.

Aparent, indivizii dispuși să împartă informații intime (inclusiv problemele sexuale) cu partenerii lor sunt mai dispuși să crească atunci când au de-a face cu un conflict.Autodezvăluirea a fost corelată negativ cu Dominarea și Submisivitatea.Comunicarea sexuală a fost negativ legată de Reactivitatea Interacțională, Evitarea și Submisivitatea.

Compromisul a fost singura subscală care a fost în mod clar constructivă.Dominarea și Reactivitatea Interacțională au fost catalogate ca fiind distructive.Evitarea, Separarea și Submisivitatea nu au fost clar încadrate între cele două categorii.

Pentru a calcula scorurile obținute, repartizare itemilor pe subscale s-a realizat astfel: itemii între 1-14 –subscala Compromis;itemii 15-17 subscala Avoidance; itemii 18-23 subscala Reactivitate Interacțională; itemii24-28 subscala Separație; itemii 29-24 subscalaDominare;itemii 35-39 subscala Submisivitate.

Capitolul 6

Rezultate și considerații generale

6.1Rezultate

Datele recoltate de la subiecți au fost introduse în programul SPSS unde s-a creat o baza de date.Variabilele introduse în baza de date au fost : Anxietate, Evitare, Compromis,Avoidance(de la evitare ca strategie de abordare a conflictului), Reactivitate(Reactivitate interacțională) , Separare, Dominare și Submisivitate.La acestea s-au adăgat variabila ”Id” reprezentând codul pentru fiecare subiect, precum și variabila ”Gen” și variabila ”Vârsta”.

După ce au fost introduse variabilele, a urmat introducerea scorurilor obținute pentru fiecare variabilă dependentă.Mai întâi s-au urmărit itemii corespunzători pentru fiecare variabilă (subscală) măsurată.Pentru Anxietate și Evitare au fost câte 6 itemi, pentru Compromis 14 itemi, Avoidance 2 itemi, Reactivitate 6 itemi, Separare 5 itemi, Dominare 6 itemi, Submisivitate 5 itemi. Apoi s-a urmărit tipul de scala Likert care a fost de la 1 la 7 pentru variabilele Anxietate și Evitare care aparțin chestionarului Experience in close relationship și de la 0 la 4 pentru variabilele:Compromis, Avoidance,Reactivitate, Separare, Dominare și Submisivitate care aparțin Romantic Partner Conflict Scale.În funcție de aceste aspecte s-au calculat și s-au introdus scorurile.

După calcularea scorurilor a urmat analiza descriptivă a variabilelor pentru a observa câteva caracterisitici privitor la modul de distribuire a datelor. Pentru Anxietate s-a obținut un scor minim de 15 și un scor maxim de 37.Media obținută a fost de 26,89, iar abaterea standard SD= 5,50.Pentru Evitare s-a obținut un scor minim de 15 și un scor maxim de 38.Media obținută a fost de 25,95,iar abaterea standard a fost SD= 4,61.

Pentru Compromis, scorul minim a fost de 26 iar scorul maxim de 47.Media obținută a fost de 35, 95 iar abaterea standard a fost SD=4,31.Pentru Avoidance scorul minim a fost de 4 iar scorul maxim a fost de 11.Media obținută a fost de 7, 43 iar abaterea standard de SD= 1,55.

Pentru Reactivitate scorul minim a fost de 7, iar scorul maxim de 18.Media obținută a fost de 11,38, iar eroarea standard SD= 2,98. Pentru Separare scorul minim obținut a fost de 6 iar scorul maxim de 18.Media obținută a fost de 10, 24, iar SD= 2,84.Pentru Dominare, scorul minim a fost de 6 iar scorul maxim a fost 16.Media obținută a fost de 9,57, iar abaterea standard SD=1,99 .Pentru Submisivitate scorul minim obținut a fost de 5 iar scorul maxim de 18.Media obținută a fost 10, iar abaterea standard SD= 3,20.

În ceea ce privește analiza relațiilor existente între variabile, am obținut următoarele corelații:Anxietate-Reactivitate ( r= ,13, p=0), Anxietate-Dominare (r=-,20, p=0) Evitare-Compromis (r=,079, p=,01), Evitare-Submisivitate ( r=,45 și p=,56), Evitare-Separare

(r=-055, p=,021), Anxietate-Compromis (r=,147 și p=0), Anxietate-Submisivitate (r=,14 și p=,55), Evitare-Reactivitate ( r=,014, p=,56).

Nivelul corelației existente între variabilele Anxietate și Reactivitate arată că este posibil ca persoanele cu atașament ambivalent să fie predispuse spre a folosi reactivitatea interacțională în abordarea conflictului.Aceștia sunt mai receptivi față de partener și adesea răspunsurile lor la partener pot fi mai intense, decât în cazul celor cu atașament evitant.De asemenea, persoanele cu acest tip de atșament, au o teamă constantă de a nu fi abandonați și de aceea orice amenințare poate fi trăită mai intens, decât în cazul atașamentului evitant.

Starea de neutralitate este mai dificil de suportat pentru aceste persoane, care de multe ori preferă să își asigure relația prin menținerea unei anumite tensiuni.Dacă totuși percep conflictul ca o amenințare, aceștia se pot panica și de aceea vor reacționa impulsiv, chiar dacă acel conflict este minor.Analizând rezultatele noastre, preferința pentru această strategie se poate datora acestei nevoi permanente de securizare a relației.

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Între variabila Anxietate și variabila Dominare s-a înregistrat o corelație negativă ceea ce ne face să presupunem că între tipul de atașament ambivalent și strategia de dominare nu exista o legătură semnificativă. Cu toate că anumite studii susțin ideea că persoanele cu atașament anxios ar fi mai dominatoare si mai coercitive în relația lor de cuplu, rezultatele noastre arată că nu este vorba de o corelație semnificativă în acest sens.Datorită anxietății cu privire la abandon, poate să existe și tendința ca acești indivizi să fie mai flexibili când vine vorba de utilizarea unor strategii și să nu existe, doar una sau două strategii.Poate exista chiar un interes față de abordarea unor strategii optime sau schimbarea lor în caz de nevoie, datorită hipervigilenței specifice.Dacă persoanele cu atașament ambivalent observă că strategia de dominare nu este eficientă, pot recurge la altele care să aibă efect.Desigur că aici intervin și variabile care țin de personalitate, de percepție asupra relației și de nivelul de implicare.

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

În ceea ce privește variabila Compromis se poate observa faptul că atât variabila Anxietate cât și variabila Evitare au înregistrat o corelație pozitivă, semnificativă.Acest rezultat ne face să concluzionăm că nu există diferențe semnificative între atașamentul ambivalent și cel evitant cu privire la preferința pentru compromis ca strategie de abordare a conflictului.Compromisul este o strategie care este utilizată de către ambele stiluri de atașament, ceea ce poate arăta și faptul că respondenții sunt implicați în relațiile lor și sunt dispuși să ajungă la o înțelegere cu partenerul lor.Probabil că situația ar fi fost diferită dacă studiul s-ar fi reaplicat după o anumită perioadă și dacă între timp ar avea loc anumite evenimente care să lezeze imaginea personală a unuia dintre parteneri.

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Între Evitare și Separare s-a înregistrat o corelație negativă, ceea ce infirmă ipoteza noastră cum că ar exista o legătură semnificativă între tipul de atașament evitant și separare ca abordare a conflictului.Cu toate că este de așteptat ca tipul de atașament evitant să utilizeze separarea, atunci când există un conflict, rezultatele noastre au arătat că nu este întotdeuna așa.Acest lucru se poate datora si faptului că deși sunt persoane care preferă evitarea unei situații tensionate, există dorința și totodată teama de apropiere care îî poate face să nu utilizeze această strategie într-o situație conflictuală.Se pare că deși nu li se pare comfortabilă situația conflictuală, subiecții noștrii preferă utilizarea altor strategii cum ar fi compromisul.Desigur că am avut și un număr mic de itemi care să măsoare această variabilă și este posibil ca și acest lucru să fii influențat acest rezultat.

Correlations

În cee ce privește raportul dintre variabilele Evitare și Submisivitate, s-a înregistrat o corelație pozitivă, seminificativă, ceea ne arată că persoanele cu atașament evitant pot si predispuse spre a folosi submisivitatea în abordarea conflictului.Persoanele cu atașament evitant au tendința de a păstra în interioritate anumite dorințe și așteptări și din acest motiv este posibil ca aceștia să aibă preferința pentru submisivitate.

Correlations

Rezultatele cercetării noastre au arătat că persoanele cu atașament evitant au tendința de a utiliza compromisul și submisivitatea ca strategii de abordare a conflictului, iar persoanele cu atașament anxios preferă că utilizeze reaactivitatea interacțională și compromisul.

6.2 Considerații generale

În abordarea noastră cu privire la atașament și conflict am încercat să suprindem câteva aspecte esențiale care să ajute la o diferențiere mai bună a conceptelor dar și la o viziune complexă cu privire la întrepătrunderea lor în dinamica interacțiunii în relația de cuplu.Mai întâi am început cu analiza atașamentului din diferite unghiuri prezentate de autori care au studiat intens această dimensiune afectivă.Astfel am început cu abordarea din punct de vedere fiziologic și am prezentat viziunea asupra atașamentului din perspectiva conexiunilor neuronale.Din această perspectivă se pare că atașamentul începe încă din primele momente ale vieții și este influențat de relația cu mama sau cu persoana de îngrijire care au un rol fundamental atât pentru dezvoltare cognitivă, cât și pentru cea emoțional-afectivă.

Apoi am încercat să prezentăm bazele teoriei atașamentului, concept care a fost introdus

pentru prima dată de Bowlby și Ainsworth.Abordarea acestor autori s-a centrat mai mult pe aspectul relațional încercând să determine modul în care relația cu mama ( sau cu persoana care se ocupă de îngrijire) influențează dezvoltarea ulterioară a celorlalte relații.Astfel s-a adus în discuție clasificarea atașamentului ca fiind securizant sau nesecurizant.Atașamentul securizant se formează în cazul în care în copilărie, îngrijirea a fost adecvată, iar copilul a primit afecțiunea de care avea nevoie.Comform acestei abordări se consideră că atașamentul securizant va determina ca relațiile formate ulterior să fie mai pozitive și să conducă la dezvoltare emoțională benefică.Atașamentul nesecurizant a fost clasificat ca fiind evitant și ambivalent.Nesiguranța persoanelor cu atașament evitant se manifestă prin teamă de apropiere, retragere, nevoia de distanțare pentru a se simți comfortabil.Nesiguranța persoanelor cu atașament ambivalent se manifestă prin nevoia de comfirmare din partea celorlați și dorința de apropiere aproape excesivă.După ce am realizat clasificarea atașamentului din perspectiva mai multor autori, am trecut la prezentarea atașamentului adult și a modalității prin care acesta se manifestă în relațiile parteneriale.În abordarea acestui aspect am luat în considerare și ideea transmiterii transgeneraționale (perpetuarea tipului de atașament de la părinte la copil) dar și a faptului că atașamentul format în copilărie se va perpetua la vârsta adultă.

Conflictul a fost abordat din perspectiva manifestării sale la nivel intern și extern.Ca manifestare la nivel intern, am abordat conceptul din prisma abordării psihanalitice a lui Freud. Conflictul în prima concepție freudiană este legat în principal de nevroză, în nevroze găsindu-se indiciile unei opoziții între dorințe și realitate, sau ceea ce numim un conflict psihic.Conflictul va depinde de raportul de forțe dintre Eu și libido, pe de o parte, Eul este constrâns să cheltuiască mai multă energie ca să mențină refularea tendințelor pulsionale ale libidoului (indezirabile social) nemaiputându-se dedica unor activitați constuctive, pe de altă parte libidoul nu se mai poate satisface în realitate pentru că este sublimat, distorsionat sau convertit în simptom.Apoi am analizat modul în care acest conflict intern se manifestă la nivel exterior. Am identificat câteva modalități prin care individul se raportează la exterior din prisma trăirilor interioare.Primul dintre acestea este proiecția.Prin proiecție atribuim celuilalt idei, sentimente, tendințe,dorințe care există în ființa noastră, dar pe care nu le acceptăm.Întrucât proiecția ne împiedică să-l percepem corect pe celălalt, comunicarea poate fi serios afectată, ceea ce poate duce la conflict.Apoi am vorbit despre modalitatea de manifestare la exterior prin tranfer. Transferul constă deci în repetarea modului de a reacționa la anumite situații a unei structuri de comportament improprii și stereotipizate bazate pe trecutul persoanei.De asemenea am luat în considerare și raționalizarea care este mecanismul prin care încercăm să explicăm într-o manieră logică, coerentă și rațională, deci admisibilă pentru rațiune sau acceptabilă social sau moral, anumite atitudini, comportamente și idei proprii, care fie că sunt anormale și le recunoaștem ca atare, fie că au cauze care nu le conștientizăm.

Apoi am abordat conflictul și din perspectia manifestării sale externe și am început cu perturbarea comunicării care poate fi considerată ca sursă pentru manifestarea conflictului.Am trecut în revistă câțiva factori care pot perturba calitatea comunicării.Am făcut o scurtă clasificare și pentru nivelurile de conflict existente, conform lui Ana Stoica Constatin (2004) precum și a tacticilor de abordare a conflictului dupa Gowen (2007).

În continuarea lucrarii am expus câteva considerente cu privire la relația de cuplu, insistând asupra identității de sex-rol care s-a modificat de-a lungul timpului și care constituie o problemă în ceea ce privește definirea ei în prezent.

Analizând numeroase cercetări anterioare am încercat să abordăm modul în care tipul de atașament influențează modalitatea de abordare a conflictului. Persoanele cu atașament securizant au tendița de a avea mai multă încredere în partner și abordează situațiile neașteptate din cadrul relației de cuplu cu mai multă deschidere. În relațiile de cuplu, nevoia de explorare poate fi încurajată sau reprimată de atitudinile și comportamentele ambelor parteneri.Atunci când unul dintre parteneri are încredere în disponibilitatea și susținerea partenerului în perioade dificile, este atent și suportiv cu nevoia acestuia de a explora.Ca rezultat individul se va simți liber să iși dezvolte propriul potențial și se vor sprijini reciproc în acest sens. Studiile realizate pe atașamentul adultului au arătat ca persoanele atașate securizant sunt mai predispuse să se angajeze în activități de expolare care să le deschidă structuri cognitive noi.Persoanele cu atașament nesecurizant au în general percepții negative cu privire la evoluția relației și sunt mai puțin deschiși la nou.

Studiul nostru s-a desfășurat mai mult pe tipul de atașament nesecurizant.Am tratat dimeniunea anxietății și a evitării.Am încercat să descoperim dacă există corelații între aceste două dimensiuni și anumite strategii de abordare a conflictului.Am supus testării un număr de 70 de subiecți dintre care 35 au fost de sex feminin și 35 au fost de sex masculin cu vârsta cuprinsă între 20 și 33 de ani.Rezultatele cercetării au comfirmat două dintre ipoteze noastre și anume faptul că persoanale cu atașament anxios sunt mai predispuse spre reactivitate interacțională în timpul conflictului, iar persoanele cu atașament evitant sunt mai predispuse spre submisivitate în abordarea conflictului.

În ceea ce privește prima ipoteză, putem presupune că anxietatea poate cauza o anumită nevoie de reactivitate, de exprimare emoțională mai accentuată.Indivizii anxioși resimt o nesiguranță foarte mare și au un control mai scăzut asupra emoțiilor personale. Există o nevoie de a se descărca de conținutul care cauzează această nesiguranță.Anxietatea a corelat negativ cu strategia de dominare, cât și cu cea de separare, ceea ce ne poate sugera faptul că indivizii cu atașament anxios nu percep separarea de partener ca o modalitate constructivă de rezolvare a conflictului și nici dominarea.Aceștia au nevoie de comfirmare din partea partenerului și de multe ori, au percepții negative atât asupra propriei persoane cât și asupra evoluției relației de cuplu.Simțind acut această nesiguranță cu privire la atașament sunt mai predispuși să se manifeste mai degrabă reactiv, datorită faptului că le este teamă că ar putea pierde partenerul, de aceea nu vor privi separare ca pe ceva constructiv și nici dominarea.

Corelația dintre variabilele Evitare și Submisivitate indică faptul că persoanele cu atașament evitant sunt mai predispuse spre submisivitate în relația cu partenerul.Acest lucru sugerează că există o tendință spre a se supune dorințelor partenerului.Aceștia sunt mai predispuși spre evitarea conflictului.În cazul acestor indivizi există o teamă de pierdere a partenerului care se manifestă prin evitare oricărui factor care ar putea perturba stabilitatea relației.Din perspectiva acestor indivizi stabilitatea relației este văzută mai degrabă ca o stare de calm în care ambii parteneri se simt comfortabil. Pentru indivizii cu atașament evitant menținerea acestei stări de calm este extrem de importantă și de dragul acesteia există predipoziția spre a se supune dorințelor partenerului.Dimensiunea evitării a corelat negativ cu seprarea, ceea ce ne poate sugera ideea că aceștia nu privesc strategia sepărării ca o modalitate constructivă de rezolvare a conflictului.

Ceea ce se poate observa în cazul ambelor tipuri de atașament este faptul că atât variabila Anxietate cât și variabila Evitare au corelat pozitiv cu strategia de compromis, ceea ce ne sugerează că ambele tipuri de atașament văd compromisul ca o modalitate pozitivă de abordare a conflictului.Ambele tipuri percep compromisul ca fiind calea cea mai bună de rezolvare a conflictului în relația de cuplu.Acest lucru se poate observa din scorurile înalte cât și a corelațiilor obținute pentru această variabilă.

Limitări

Studiul nostru a fost aplicat pe subiecți individual, ceea ce ne oferă date cu privire la percepția individuală asupra relației de cuplu.Pentru a suprinde mai amplu corelațiile existente între atașament și conflict este bine ca testarea să aibă loc pe ambii parteneri.Pentru că relația de cuplu este plină dinamism și schimbare este benefic ca studiul realizat să fie întins pe o perioadă mai lungă de timp.Apoi considerăm că este benefic ca testarea prin instrumente psihometrice să fie susținută și de alte modalități de observare și analiză, cum ar fi înregistrarea video care să vizeze interacțiunea existentă în cuplu, dar și psihoterapia de cuplu care oferă infomații mult mai complexe decât testarea psihometrică.De asemenea pentru a obține o validitate și o fidelitate mai bună, este util că instrumentele folosite pentru această cercetare să fie aplicate de mai multe ori, pe diferite categorii de subiecți.

Concluzii

În încheiere, putem spune că abordarea legăturii atașamentului și a conflictului în relația de cuplu oferă un spectru larg de analiză și cercetare.Am încercat să surprindem câteva aspecte pe care le-am considerat esențiale, însă pentru a aprofunda această temă este nevoie de numeroase studii pe un termen mai lung, precum și testarea unor categorii de subiecți diverși.De asemenea vârsta pe care ne-am axat poate sugera un anumit nivel de percepție asupra relației de cuplu.Această percepție diferă într-o altă etapă de viață și într-un alt context, cum ar fi căsnicia.Subiecții testați de către noi nu erau căsătoriți.De asemenea sunt necesare mai multe aplicări ale instrumentelor utilizate în această lucrare pentru a verifica fidelitatea, validitatea, precum și modul de percepție a subiecților din România cu privire la itemi.Cultura reprezintă un factor important în evaluarea unor instrumente cât și a percepțiilor în relația de cuplu.În concluzie, sunt necesare mai multe studii pentru a se aprofunda acest domeniu al relației dintre atașament și conflict în relația de cuplu.

General discussion

In our approach on attachment and conflict, we tried to find a few key issues to

have a better vision on their interplay of dynamic couple interaction .We first began with attachment analysis from different angles presented by authors who have studied attachment at a deeper level. Wallin (2010) described a vision in terms of attachment neurons connections.In this perspective it seems that attachment begins in early moments of life and it is influenced by the relationship with mother or caregivers who have a fundamental role for both cognitive development and for the emotional-affective. After this we described the fundamental issues of attachment theory, a concept that was first introduced by Bowlby and Ainsworth. According to Wallin (2010) these authors focused more on trying to determine how the relationship with the mother (or person in charge of care ) influence the further development of other relationships.Attachment classification was raised as secure or insecure. A child will develop secure attachment when it will receive the affection and care that he needs.From this perspective it is considered that secure attachment will cause relations that will be formed later and lead to positive emotional development.Attachment that was consider to be insecure, was classfied as avoidant and ambivalent attachment.Insecure people have fear of intimate approach, withdrawal and need distance to feel comfortable.The insecurity of anxious people will manifest by the need and desire to became close in an excessive way.After we classified attachment from the perspective of several authors, we continued our discussion on how adult attachment it is manifested in relationships.In address to this issue, we have considered the idea of ​​transgenerational transmission.Transgenerational transmission is about the type of attachment that perpetuatets attachment from parent to child. It is considered that the attachment formed in childhood will continued into adulthood.

Conflict was discussed in terms of its internal manifestation and outside

expression.Internally, we discussed the concept in terms of Freud's psychoanalytic approach. Conflict in the former conception is related mainly to Freudian neurosis.The neurosis describes an opposition between desire and reality that what we call a internal conflict.Conflict will depend on the relative strength of I and libido. Ego is forced to spend more energy to maintain repression of libido trends pulsionale (socially undesirable) in order to stop the activities build from. Libido is an unconcious force that can not meet the reality that is sublimated, distorted or converted to symptom . Usually internal conflict occurs on the outside when there when there are external factors to stimulate. There are several ways in which the individual relates to the outer light of these experiences.One of them is projection.Throw projection we assign other ideas, feelings, tendencies, desires that exist in our being, but that we can not accept.Beacause of it, communication can be seriously affected, which may lead to conflict.

Then we brought in discussion transfer, as a way of manifesting internal conflict outside. Transfer is a repeat mode to react to certain situations of inappropriate behavior and stereotyped structures, based on the persons past. We also considered that rationalization is the mechanism by which we try to explain in a logical, coherent and rational and permissible way, things that are not acceptable for our concesness. Later on, we approached the perspective of conflict and its external manifestation, and began to discuss disruption of communication that can be considered as a source for manifestation for conflict.We reviewed several factors that can disrupt communication. We tryed to classify existing levels of conflict, according to Ana Constantin Stoica (2004) and conflict tactics by Gowen (2007).Further on, we presented some considerations on the couple relationship, focusing on sex-role identity that has changed over time and that it s has cause problems for the existent couple relationship.

Analyzing previous studies, we have considered the issue of the type of attachment influence in the approach of conflict.From the secure perspective of attachment, people have the tendency to have more confidence in partner and act in unexpected situations with more opennes within their relationships. The persons with secure attachment, understand the need for exploration and independece and will have more confidence in giving space to their partners.Secure individuals have confidence in the availability and partner support in difficult times, and they are attentive and supportive for the partner need to explor.As a result the individual will feel free to develop his own potential. Studies on adult attachment have shown that individuals with secure attachments are more likely to engage in activities that open for exploration.Individuals with insecure attachment have generally negative perceptions on the development relationship and are less open to new experiences.

Our study was conducted over the type of anxiety and avoidance of attachment.We tried to discover if there is correlation between these two dimensions and some strategies to address conflict.We tested a total of 70 subjects of which 35 were female and 35 were male aged between 20 and 33.Rezults comfirmed two of our assumptions, namely that people with anxious attachment are more likely to use interactional reactivity during the conflict, and people with avoidant attachment are more likely to be submissive in addressing conflict.Regarding the first scenario, we assume that anxiety can cause a certain reactivity because of the need for more emotional expression.Individuals with anxious attachment, uncertainty feel very anxious and have less control over emotions. There is a need to free the content that causes this insecurity.Anxiety was correlated negatively with the strategy of domination, and with the separation, which can suggest that individuals with anxious attachment do not see domination and separation as a constructive way to deal conflict r.They need reassurance from their partners and often have negative perceptions both of self and the development of their relationship.Beacuse they feel uncertain of their relationship, they are more likely to be reactive because they fear they could lose their partner, and therefore they will not see separation and domination as something constructive. Correlation that we found between variables Avoidance and Submission indicates that people with avoidant attachment are more likely to be submissive in relation to their partener.This suggests that for subject with avoidant attachment, there is a tendency to submit to partner wishes and they are more likely to avoid conflict. For these individuals, the fear of losing their partner will manifest by avoiding any factor that could disrupt stability for their relationship.Stability of relationship is seen rather as a state of calm in which both partners feel comfortable. For individuals with avoidant attachment, maintaining this state of calm is very important and for the sake of it, they have the tendency to obey for their partner wishes.Avoidance and Separation were correlated negatively.This can suggest that people with avoidant attachment do not see the separation strategy as a constructive way for conflict.What can be observed in both types of attachment is that the variable Anxiety and Avoidance were positively correlated with the strategy of compromise, which suggests that both types of attachment see compromise as a positive way to approach conflict.Both types perceive compromise as the best way of resolving the conflict in couple.

Limitation

Our study was applied on individual subjects, which gives us data on individual perception for couple relationship .  In order to obtain  better correlations between attachment and conflict is good to investigate this issue on both parteners.Because relationships are full  of dynamism and change is good for the study ​​to be applied over a longer  period of time.Then we consider it beneficial that  psychometric instruments to be supported by other instruments that oberve and analyse on a large way, such as video recording. In order  to address the existing interaction between the couple or  couple psychotherapy.In this way the  information provided is  more complex.For a better validity and fidelity, it is useful that the instruments used for this research to be applied several times on different categories of subjects.

Conclussions
     Finally, we can say that the approach for attachment and conflict in the couple relationship offers a wide range of analysis and research.We tried to illustrate some points which we considered essential. This issue needs studies that implies reasearch for a long period of time.It is also good to study attachement and conflict on different people from different cultures .The age categories of subjects that we focused may suggest a certain level of perception of the couple relationship.This perception can be different in another stage of life and  another context, such as marriage.The subjects that we tested were not married.There is need for more applications of this instrument that were used in this paper to verify the reliability, validity, and how is the perception of subjects in Romania on items . Culture is an important factor in evaluating tools and perceptions in couple relationship.In conclusion, more studies are needed to develop the field of relations between attachment and conflict in the couple relationship.

Bibliografie

1.Ana Stoica Constantin, Conflictul interpersonal-Prevenire, rezolvare și diminuarea efectelor, Editura Polirom 2004

2.Brassard, A., Lussier, Y., & Shaver, P. R. (2009). Attachment, perceived conflict, and couple satisfaction: Test of a mediational dyadic model. Family Relations, 58(5), 634-646.

3.Claire Kamp Dush, ”Marital Instability Over the Life Course" http://abcnews.go.com/Technology/marriage-vows-level-conflict-fighting-remains-constant-years/story?id=14319686#.T9NBALC16uw

4.Christopher G. Bresnahan Attachment style as a predictor of group conflict, postconflict relationship repair, trust and leadership style, A Dissertation Presented to the Faculty of The graduate school, University of Southern California,In Partial Fulfillment of the Requirement for the Degree Doctor of Phylosophy (Education), August 2008

5.Cristian Ciupercă Cuplul modern, Intre emancipare și disoluție Editura Tipoalex 2000

6.Creasey, G., Kershaw, K., & Boston, A. (1999). Conflict management with friends and romantic partners: The role of attachment and negative mood regulation expectancies. Journal of Youth and Adolescence, 28(5), 523-543.

7.David J.Wallin, Atașamentul în psihoterapie, Editura Trei, 2010

8.Ensign, J., Scherman, A., & Clark, J. J. (1998). The relationship of family structure and conflict to levels of intimacy and parental attachment in college students. Adolescence, 33(131), 575-82.

9.Fishtein, J., Pietromonaco, P. R., & Barrett, L. F. (1999). The contribution of attachment style and relationship conflict to the complexity of relationship knowledge. Social Cognition, 17(2), 228-244.

10.Gassin, E. A., & Lengel, G. J. (2011). Forgiveness and attachment: A link that survives the grave? Journal of Psychology and Theology, 39(4), 316-329.

11.Gowen, L. K. (1998). Conflict negotiation tactics in romantic relationships in high school students. Journal of Youth and Adolescence,27(6), 691-717.

12.Hamamci, Z. (2007). Dysfunctional relationship beliefs in parent-late adolescent relationship and conflict resolution behaviors.College Student Journal, 41(1), 122-137.

13.Harvey, M., & Byrd, M. (2000). Relationships between adolescents' attachment styles and family functioning. Adolescence, 35(138), 345-56

14.Heene, E., Buysse, A., & Oost, P. V. (2007). An interpersonal perspective on depression: The role of marital adjustment, conflict communication, attributions, and attachment within a clinical sample. Family Process,46(4), 499-514.

15.Iosif Gabos Grecu, Levente Raduly, Krisztina Gabriella Szabo, Jeno Laszlo Varga, Depresia.Metode de diagnostic și tratament, Editura FARMAMEDIA Tirgu Mures, 2007

16.Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Psihologia vieții de cuplu, Colecția ”Alma Mater”,SPER 2002

17.Mikulincer, M., Victor, F., Cowan, P., & Carolyn, P. C. (2002). Attachment security in couple relationships: A systematic model and its implications for family dynamics. Family Process, 41(3), 405-34.

18.Mikulinger, M., & Victor, F. (1999). The association between parental reports of attachment style and family dynamics, and offspring's reports of adult attachment style. Family Process, 38(2), 243-57.

19.Morrison, T. L., Goodlin-Jones, B., & Urquiza, A. J. (1997). Attachment and the representation of intimate relationships in adulthood.The Journal of Psychology, 131(1), 57-71.

20.Ruwa Sabbagh, 2005, Adult Atachment and wives emphatic accuracy during conflict resolution, Department of psychology, Applied Developmental psychology, University of Toronto

21.Wampler, K. S., Riggs, B., & Kimball, T. G. (2004). Observing attachment behavior in couples: The adult attachment behavior Q-set (AABQ). Family Process, 43(3), 315-35.

22.Wiliam S.Rogers, Jeremy Bidwell and Laura Wilson. Perception of and Satisfaction with Relationship Power, Sex, and Attachment Styles: A Couples Level Analysis, Journal of Family Violence, Vol. 20, No. 4, August 2005

23.Wood, B. L., Klebba, K. B., & Miller, B. D. (2000). Evolving the biobehavioral family model: The fit of attachment. Family Process,39(3), 319-44.

Anexe

Experience in close relationship –short form

În cele ce urmează vi se vor prezenta o serie de afirmații cu privire la relația de cuplu.În măsura în care vă regăsiți în afirmațiile următoare completați în dreptul fiecăreia o cifră de la 0 la 4.Cifra 1 = dezacord foarte puternic, cifra 2 =dezacord puternic,cifra 3 =dezacord moderat cifra 4= neutru (nici acord, nici dezacord), cifra 5 =acord moderat, iar cifra 6= acord puternic, cifra 7= acord foarte puternic.

1.Mă îngrijorează faptul că partenerul nu se implică la fel de mult ca și mine

2.Mă ajută să apelez la partener în perioade critice

3.Apelez la partener pentru sprijin și pentru a primi asigurări cu privire la sentimentele sale

4.Vreau să mă apropii de partener, dar ma retrag înapoi

5.Mă simt anxios(ă) când partenerul încearcă să se apropie prea mult

6.Am nevoie de multe comfirmări de la partener pentru a mă simți iubit(ă)

7.Evit să mă aproprii prea mult de partener

8.Dorința mea de a mă apropia îi sperie pe ceilalți

9.Mă îngrijorează că aș putea fi abandonat (ă)

10.De regulă îmi discut problemele și grijile cu partenerul

11.Mi se pare că partenerul nu vrea să se apropie de mine atât de mult cât aș vrea

12.Devin frustrat (ă) dacă partenerul nu este disponibil când am nevoie de el

Romantic Partner Conflict Scale

În cele ce urmează vi se vor prezenta o serie de afirmații cu privire la relația de cuplu.În măsura în care vă regăsiți în afirmațiile următoare completați în dreptul fiecăreia o cifră de la 0 la 4.Cifra 0 = dezacord puternic, cifra 1 =dezacord moderat, cifra 2= neutru (nici acord, nici dezacord), cifra 3 =acord moderat, iar cifra 4= acord puternic.

1. Eu și cu partenerul meu colaborăm pentru a găsi o soluție comună la problemele dintre noi

2. Atunci când există un conflict, încercăm să ajungem la un acord comun

3. Când avem o problemă căutăm cea mai bună soluție

4.Pentru a rezolva un conflict încercăm să ajungem la un compromis

5.Când eu și partenerul meu avem un conflict încercăm să colaborăm astfel încât să fim amândoi mulțumiți

6. Cel mai bun mod de a rezolva un conflict este să găsești calea de mijloc

7. Conflictele nostre de obicei se termină cu un compromis

8.Atunci când ne contrazicem, căutăm o soluție satisfăcătoare pentru amândoi

9. Când partenerul meu și cu mine suntem în dezacord, luăm în considerare ambele părți ale argumentului

10. Rezolvăm conflictul prin discuție

11. Căutăm soluții acceptabile pentru amândoi

12. Compromisul este cea mai bună manieră de a rezolva conflictul

13. Încerc să îl întâlnesc pe partener la jumătatea drumului pentru a rezolva un dezacord

14. Eu și partenerul meu negociem pentru a rezolva dezacordurile noastre

15. Când avem un conflict, încerc să conving partenerul să aleagă soluția care consider eu cp va fi bună

16. Când suntem în dezacord, scopul meu este să îmi conving partenerul că am dreptate

17. Când ne certăm sau avem discuții contradictorii eu câștig

18. Încerc să preiau controlul când ne certăm

19. Rareori îmi las partenerul să căștige cu un argument

20.Când ne certăm las partenerul să știe că sunt la comandă

21.Evit deazcordurile cu partenerul

22.Evit conflictul cu partenerul

23.Partenerul meu și cu mine evităm argumentele

24.Când suntem în dezacord încercăm să ne separăm pentru o vreme pentru a analiza ambele părți

25.Când experimentăm conflictul, ne lăsăm să respirăm o perioadă înainte de a discuta mai departe

26.Când avem un conflict ne separăm dar așteptăm să discutăm mai târziu

27.Când ne certăm ne distanțăm o perioadă pentru liniștire

28.Separația pentru o perioadă poate fi benefică

29.Mă supun dorințelor partenerului și las lucrurile în termenii săi

30.Când avem un conflict , de regulă las după partenerul meu

31.Mă predau partenerului când ne contrazicem

32.Uneori sunt de acord cu partenerul doar ca conflictul să înceteze

33.Când ne certăm, de regulă încerc să satisfac nevoile partenerului mai mult decât ale mele

34.Eu și partenerul avem conflicte frecvent

35.Conflictele noastre de regulă durează o perioadă

36.Când eu și partenerul meu suntem în dezacord, ne certăm tare

37.Sufăr foarte mult din cauza conflictului cu partenerul

38.Devin abuziv(ă) verbal cu partenerul când avem un conflict

39.Eu și partenerul ne certăm deseori pentru că nu am încredere în el/ea

Bibliografie

1.Ana Stoica Constantin, Conflictul interpersonal-Prevenire, rezolvare și diminuarea efectelor, Editura Polirom 2004

2.Brassard, A., Lussier, Y., & Shaver, P. R. (2009). Attachment, perceived conflict, and couple satisfaction: Test of a mediational dyadic model. Family Relations, 58(5), 634-646.

3.Claire Kamp Dush, ”Marital Instability Over the Life Course" http://abcnews.go.com/Technology/marriage-vows-level-conflict-fighting-remains-constant-years/story?id=14319686#.T9NBALC16uw

4.Christopher G. Bresnahan Attachment style as a predictor of group conflict, postconflict relationship repair, trust and leadership style, A Dissertation Presented to the Faculty of The graduate school, University of Southern California,In Partial Fulfillment of the Requirement for the Degree Doctor of Phylosophy (Education), August 2008

5.Cristian Ciupercă Cuplul modern, Intre emancipare și disoluție Editura Tipoalex 2000

6.Creasey, G., Kershaw, K., & Boston, A. (1999). Conflict management with friends and romantic partners: The role of attachment and negative mood regulation expectancies. Journal of Youth and Adolescence, 28(5), 523-543.

7.David J.Wallin, Atașamentul în psihoterapie, Editura Trei, 2010

8.Ensign, J., Scherman, A., & Clark, J. J. (1998). The relationship of family structure and conflict to levels of intimacy and parental attachment in college students. Adolescence, 33(131), 575-82.

9.Fishtein, J., Pietromonaco, P. R., & Barrett, L. F. (1999). The contribution of attachment style and relationship conflict to the complexity of relationship knowledge. Social Cognition, 17(2), 228-244.

10.Gassin, E. A., & Lengel, G. J. (2011). Forgiveness and attachment: A link that survives the grave? Journal of Psychology and Theology, 39(4), 316-329.

11.Gowen, L. K. (1998). Conflict negotiation tactics in romantic relationships in high school students. Journal of Youth and Adolescence,27(6), 691-717.

12.Hamamci, Z. (2007). Dysfunctional relationship beliefs in parent-late adolescent relationship and conflict resolution behaviors.College Student Journal, 41(1), 122-137.

13.Harvey, M., & Byrd, M. (2000). Relationships between adolescents' attachment styles and family functioning. Adolescence, 35(138), 345-56

14.Heene, E., Buysse, A., & Oost, P. V. (2007). An interpersonal perspective on depression: The role of marital adjustment, conflict communication, attributions, and attachment within a clinical sample. Family Process,46(4), 499-514.

15.Iosif Gabos Grecu, Levente Raduly, Krisztina Gabriella Szabo, Jeno Laszlo Varga, Depresia.Metode de diagnostic și tratament, Editura FARMAMEDIA Tirgu Mures, 2007

16.Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Psihologia vieții de cuplu, Colecția ”Alma Mater”,SPER 2002

17.Mikulincer, M., Victor, F., Cowan, P., & Carolyn, P. C. (2002). Attachment security in couple relationships: A systematic model and its implications for family dynamics. Family Process, 41(3), 405-34.

18.Mikulinger, M., & Victor, F. (1999). The association between parental reports of attachment style and family dynamics, and offspring's reports of adult attachment style. Family Process, 38(2), 243-57.

19.Morrison, T. L., Goodlin-Jones, B., & Urquiza, A. J. (1997). Attachment and the representation of intimate relationships in adulthood.The Journal of Psychology, 131(1), 57-71.

20.Ruwa Sabbagh, 2005, Adult Atachment and wives emphatic accuracy during conflict resolution, Department of psychology, Applied Developmental psychology, University of Toronto

21.Wampler, K. S., Riggs, B., & Kimball, T. G. (2004). Observing attachment behavior in couples: The adult attachment behavior Q-set (AABQ). Family Process, 43(3), 315-35.

22.Wiliam S.Rogers, Jeremy Bidwell and Laura Wilson. Perception of and Satisfaction with Relationship Power, Sex, and Attachment Styles: A Couples Level Analysis, Journal of Family Violence, Vol. 20, No. 4, August 2005

23.Wood, B. L., Klebba, K. B., & Miller, B. D. (2000). Evolving the biobehavioral family model: The fit of attachment. Family Process,39(3), 319-44.

Anexe

Experience in close relationship –short form

În cele ce urmează vi se vor prezenta o serie de afirmații cu privire la relația de cuplu.În măsura în care vă regăsiți în afirmațiile următoare completați în dreptul fiecăreia o cifră de la 0 la 4.Cifra 1 = dezacord foarte puternic, cifra 2 =dezacord puternic,cifra 3 =dezacord moderat cifra 4= neutru (nici acord, nici dezacord), cifra 5 =acord moderat, iar cifra 6= acord puternic, cifra 7= acord foarte puternic.

1.Mă îngrijorează faptul că partenerul nu se implică la fel de mult ca și mine

2.Mă ajută să apelez la partener în perioade critice

3.Apelez la partener pentru sprijin și pentru a primi asigurări cu privire la sentimentele sale

4.Vreau să mă apropii de partener, dar ma retrag înapoi

5.Mă simt anxios(ă) când partenerul încearcă să se apropie prea mult

6.Am nevoie de multe comfirmări de la partener pentru a mă simți iubit(ă)

7.Evit să mă aproprii prea mult de partener

8.Dorința mea de a mă apropia îi sperie pe ceilalți

9.Mă îngrijorează că aș putea fi abandonat (ă)

10.De regulă îmi discut problemele și grijile cu partenerul

11.Mi se pare că partenerul nu vrea să se apropie de mine atât de mult cât aș vrea

12.Devin frustrat (ă) dacă partenerul nu este disponibil când am nevoie de el

Romantic Partner Conflict Scale

În cele ce urmează vi se vor prezenta o serie de afirmații cu privire la relația de cuplu.În măsura în care vă regăsiți în afirmațiile următoare completați în dreptul fiecăreia o cifră de la 0 la 4.Cifra 0 = dezacord puternic, cifra 1 =dezacord moderat, cifra 2= neutru (nici acord, nici dezacord), cifra 3 =acord moderat, iar cifra 4= acord puternic.

1. Eu și cu partenerul meu colaborăm pentru a găsi o soluție comună la problemele dintre noi

2. Atunci când există un conflict, încercăm să ajungem la un acord comun

3. Când avem o problemă căutăm cea mai bună soluție

4.Pentru a rezolva un conflict încercăm să ajungem la un compromis

5.Când eu și partenerul meu avem un conflict încercăm să colaborăm astfel încât să fim amândoi mulțumiți

6. Cel mai bun mod de a rezolva un conflict este să găsești calea de mijloc

7. Conflictele nostre de obicei se termină cu un compromis

8.Atunci când ne contrazicem, căutăm o soluție satisfăcătoare pentru amândoi

9. Când partenerul meu și cu mine suntem în dezacord, luăm în considerare ambele părți ale argumentului

10. Rezolvăm conflictul prin discuție

11. Căutăm soluții acceptabile pentru amândoi

12. Compromisul este cea mai bună manieră de a rezolva conflictul

13. Încerc să îl întâlnesc pe partener la jumătatea drumului pentru a rezolva un dezacord

14. Eu și partenerul meu negociem pentru a rezolva dezacordurile noastre

15. Când avem un conflict, încerc să conving partenerul să aleagă soluția care consider eu cp va fi bună

16. Când suntem în dezacord, scopul meu este să îmi conving partenerul că am dreptate

17. Când ne certăm sau avem discuții contradictorii eu câștig

18. Încerc să preiau controlul când ne certăm

19. Rareori îmi las partenerul să căștige cu un argument

20.Când ne certăm las partenerul să știe că sunt la comandă

21.Evit deazcordurile cu partenerul

22.Evit conflictul cu partenerul

23.Partenerul meu și cu mine evităm argumentele

24.Când suntem în dezacord încercăm să ne separăm pentru o vreme pentru a analiza ambele părți

25.Când experimentăm conflictul, ne lăsăm să respirăm o perioadă înainte de a discuta mai departe

26.Când avem un conflict ne separăm dar așteptăm să discutăm mai târziu

27.Când ne certăm ne distanțăm o perioadă pentru liniștire

28.Separația pentru o perioadă poate fi benefică

29.Mă supun dorințelor partenerului și las lucrurile în termenii săi

30.Când avem un conflict , de regulă las după partenerul meu

31.Mă predau partenerului când ne contrazicem

32.Uneori sunt de acord cu partenerul doar ca conflictul să înceteze

33.Când ne certăm, de regulă încerc să satisfac nevoile partenerului mai mult decât ale mele

34.Eu și partenerul avem conflicte frecvent

35.Conflictele noastre de regulă durează o perioadă

36.Când eu și partenerul meu suntem în dezacord, ne certăm tare

37.Sufăr foarte mult din cauza conflictului cu partenerul

38.Devin abuziv(ă) verbal cu partenerul când avem un conflict

39.Eu și partenerul ne certăm deseori pentru că nu am încredere în el/ea