Introducere In Psihoterapie

Este o formă de interacțiune umană în cadrul căreia care se vehiculează prin diferite metode și tehnici o serie de factori psihoterapeutici vizând restructurarea sau o dezvoltare mai deplină a personalității.

Acestea se reflectă și sub formă de modificări comportamentale.

De cele mai multe ori se desfășoară în mai multe etape.

În psihoterapie, spre deosebire de alte forme de terapie, agentul psihoterapeutic care acționează, care determină modificările în sensul dorit, este de natură psihică.

La psihoterapie se apelează mai ales în cazul unor tulburări psihice sau a unor condiții generate de factori psihici, emoționali (de exemplu tulburări psihosomatice). Tendințele moderne folosesc tehnicile psihoterapeutice și pentru dezvoltare personală.

Există însă și o serie de probleme psihologice în geneza cărora factorii organici au un rol determinant (de ex., dependența de substanțe). În tratamentul acestora, psihoterapia se adaugă tratamentului medicamentos de cele mai multe ori, având rol suportiv (Holdevici, I., 1996). Există și situații mai rare în care se apelează doar la intervenția de tip psihoterapeutic sau psihanalitic.

În evoluția unei tulburări psihice un rol deosebit de important îl are:

modul în care persoana își privește starea, în care o conștientizează,

propria evaluare pe care clientul o face asupra bolii (din punct de vedere cognitiv și afectiv),

precum și strategiile pe care el le adoptă pentru a face față tulburării.

Psihoterapia pleacă, de cele mai multe ori, de la ideea că, dacă reușim să-l facem conștient pe client de adevăratul sens al simptomelor sale și dacă reușim să-i schimbăm strategiile prin care face față provocărilor vieții, atunci el poate obține ameliorarea și chiar vindecarea tulburării psihice. Mai există și forme de psihoterapie care implică trăirea unei experiențe corective (termen preluat din psihanaliză, dar care se poate folosi și în terapia transpersonală).

Obiectivele demersului psihoterapeutic vizează următoarele aspecte (adaptare după I. Holdevici, 1997):

susținerea persoanei pentru a depăși criza existențială în care se află,

întărirea eului și a capacităților integrative ale personalității,

modificarea opiniilor eronate ale clientului despre el însuși și despre lumea înconjurătoare,

dezvoltarea la client a unui sistem clar al identității personale,

reducerea sau eliminarea simptomelor,

rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale clientului,

modificarea structurii personalității în vederea obținerii unei funcționări mai mature, cu o capacitate de adaptare eficientă la mediu,

reducerea (sau înlăturarea) acelor condiții de mediu care produc sau mențin comportamentele de tip dezadaptativ.

In esență, psihoterapia vizează

Dezvoltarea resurselor persoanei de a face față provocărilor existențiale, de a depăși impasul existențial (de tipul bolii sau problemelor de viață, al situațiilor de criză), reechilibrarea interioară și în relațiile cu mediul.

Psihoterapiile se pot clasifica după mai multe criterii:

În funcție de durata demersului terapeutic se disting:

psihoterapii de scurtă durată (până la 6 luni),

psihoterapii de durată medie (6 luni – 1 an),

psihoterapii de lungă durată (peste 1 an).

În funcție de numărul persoanelor implicate distingem:

psihoterapii individuale,

psihoterapii de grup,

psihoterapii familiale, maritale sau de cuplu.

Psihoterapiile individuale
se clasifică în:

psihoterapiile psihodinamice

psihoterapiile cognitiv-comportamentale

psihoterapiile experiențiale

terapii centrate pe relaxare

I. Psihoterapiile psihodinamice

vizează stabilirea unei legături cauzale între problemele actuale ale clientului și o serie de elemente biografice, în special evenimente, traume din copilăria timpurie.

În această categorie intră:

psihanaliza (Sigmund Freud),

psihoterapia analitică (Carl G. Jung),

psihologia ego-ului (Heinz Hartman, Erick Erickson, David Rappaport),

terapia individuală (Alfred Adler),

terapia relațiilor obiectuale (Ronald Fairbairn, Otto Kernberg, Heinz Kohut),

psihanaliza focală (M. Balint),

terapia dinamică de scurtă durată (David Malon),

hipnoanaliza (Wolberg) etc.

II. Psihoterapiile cognitiv-comportamentale

desensibilizarea progresivă (Wolpe)

metoda floodingului – năvălire (Stampfl)

terapia prin teoria învățării (Dollard)

terapia prin modelare (Bandura)

psihoterapia prin învățare socială (Rotter)

terapia bazată pe constructele personale (Kelly)

terapia rațional-emotivă (Ellis)

antrenamentul prin biofeedback (Green) etc.

III. Psihoterapiile experiențiale

Abordarea experiențială clasică:

terapia centrată pe persoană (Carl Rogers)

gestaltterapia (Frederick Pearls)

terapia prin strigăt primar (Janow)

Abordarea experiențială modernă:

analiza existențială (Ludwig Biswanger)

analiza bioenergetică (Alexander Lowen)

analiza tranzacțională (Eric Berne)

Abordarea experiențială postmodernă:

programarea neuro-lingvistică (John Grinder & Richard Bandler)

dezvoltarea și terapia transpersonală (Roberto Assagioli & Stanislav Grof)

terapia unificării (Iolanda Mitrofan).

IV. Terapii centrate pe relaxare:

trainingul autogen (J.H. Schultz)

relaxarea musculară progresivă (E. Jacobson)

trăirea imaginativă (H.C. Lenner)

visul treaz dirijat (R. Discolle)

meditația transcedentală (M. Mahesh)

controlul mental (J. Silva)

Hipnoza etc.

Psihoterapiile de grup
se clasifică astfel:

Terapiile sugestive în grup;

Grupuri activatoare (principalul instrument este activitatea propriu-zisă);

Terapiile de grup active (activitatea este un pretext, contează semnificația ce se atribuie modului în care se manifestă participanții).

1. Terapiile sugestive în grup:

Hipnoză,

Relaxare,

Muzicoterapie sau meloterapie.

2. Grupuri activatoare

principalul instrument este activitatea propriu-zisă

Forme:

Ergoretapia,

terapia ocupațională,

grupurile sportive și de joc,

muzicoterapia (meloterapia) activă,

terapia prin dans și mișcare.

3. Terapiile de grup active

activitatea este un pretext, contează semnificația ce se atribuie modului în care se manifestă participanții

Forme

jocul cu păpuși

jocurile construite în jurul unor povestiri

dansul simbolic în grup

psihodrama (J.L. Moreno)

terapia analitică de grup (Foulkes)

psihanaliza în grup,

grupurile encounter (de întrunire) – K. Lewin

grupurile Balint

Caracteristicile demersului terapeutic

Demersul psihoterapeutic, indiferent de teoria psihologică ce stă la baza lui, are o serie de caracteristici:

durata tratamentului,

scopurile tratamentului,

orientarea în timp,

profunzimea relației terapeutice.

1. Durata tratamentului

Numărul ședintelor depinde de problemele inițiale, de motivația clientului, de aptitudinile terapeutului și de alți factori.

Oricum există tendințe generale pentru fiecare tip de tratament.

Durata în terapiile comportamentale

Ca regulă generală, terapiile comportamentale sunt tratamente pe termen scurt.

Dar, în funcție de metodă și de comportamentele care trebuie modificate, apar diferențieri.

Astfel, termenul de ședință este inaplicabil modificării comportamentale operante de vreme ce încercările continuă până ce clientul atinge anumite criterii de comportament pozitiv.

Tehnicile respondente cum sunt desensibilizarea și flooding-ul sunt de asemenea pe termen scurt, dar media numărului de ședințe este în jur de 50.

Durata în terapiile cognitive

Terapiile cognitive, cum este terapia rațional-emotivă, sunt tot tratamente pe termen scurt, dar numărul mediu de sedințe depinde de simptomele particulare ale clientului.

Numărul de ședințe în tehnicile lui Michenbaum și Kendall este definit la începutul tratamentului, dar de obicei nu depășește 20 de ședințe.

Durata în terapiile psihodinamice

Terapiile psihodinamice sunt de lungă durată: un an sau chiar mai mult.

Numărul de ședințe este determinat de progresul tratamentului și de nevoile clientului.

În schimb, în terapiile psihodinamice de scurtă durată terapeutul este mult mai directiv și mai confruntativ.

2. Scopurile tratamentului

Toate terapiile au tendința de a atinge anumite scopuri sau de a aduce anumite schimbări într-un client.

Psihanaliză

Scopuri pe termen scurt sau scopuri ale metodei:

Asocierea liberă

Actualizarea interpretărilor, a situației de transfer și a probei realității

Scopuri pe termen mediu sau criterii ale reușitei terapeutice

Conștientizarea nevoilor, afectelor și cognițiilor refulate

Satisfacerea nevoilor actuale și căutarea unor noi posibilități de satisfacere,

Scopuri pe termen lung sau concepte ale sănătății psihice

Forța Eului (capacitate de percepere adecvată a realității)

Comportament călăuzit de înțelegerea situației,

Capacitate de amânare a satisfacerii nevoilor și dorințelor.

Terapia non-directivă

Scopuri pe termen scurt sau scopuri ale metodei:

experiența trăită (experiencing),

explorarea de sine,

diferențierea între experiențele vechi și cele noi,

integrarea experiențelor noi (modificarea concepției despre sine);

Scopuri pe termen mediu sau criterii ale reușitei terapeutice

acceptarea propriei experiențe

perceperea diferențiată a propriei persoane și a anturajului,

schimbarea structurii proprii,

sporirea flexibilității,

diminuarea tensiunii interioare;

Scopuri pe termen lung sau concepte ale sănătății psihice

dezvoltarea proprie activă și orientată,

dezvoltarea capacității personale de judecare,

deschiderea față de realitate.

Terapia-comportamentală

Scopuri pe termen scurt sau scopuri ale metodei:

schimbările ecologice,

destructurarea comportamentelor neadecvate (pornind de la probleme de fond),

achiziționarea unor comportamente noi,

trecerea de la întărirea prin intermediul altuia la întărirea prin propria persoană;

Scopuri pe termen mediu sau criterii ale reușitei terapeutice

restructurarea repertoriului comportamental: eliminarea comportamentelor neadecvate și stabilizarea unor comportamente adecvate noi,

autocontrolul;

Scopuri pe termen lung sau concepte ale sănătății psihice:

înțelegerea condițiilor care generează probleme personale,

îmbunătățirea competențelor,

schimbarea manierei de percepere a propriei persoane și a anturajului,

libertate, înțelegere, autonomie.

Terapiile diferă nu numai prin scopurile urmărite, ci și prin întregul proces de stabilire a scopurilor.

Astfel, în terapiile comportamentale terapeutul trebuie să fie riguros și definitiv în stabilirea scopurilor tratamentului. În acest proces nu este loc pentru ambiguitate. Scopurile trebuie identificate la începutul tratamentului și orice schimbare sau deviere trebuie specificată.

La cealaltă extremă se situează terapia centrată pe client și cea existențialistă. Acestea nu dau chiar atâta importanță fixării scopurilor și terapeuții nu simt nevoia de a identifica scopuri bine definite la începutul tratamentului. Această procedură este congruentă cu filosofia care stă la baza acestor tratamente de vreme ce clientul își asumă controlul asupra cursului tratamentului și decide asupra scopurilor.

3. Orientarea în timp

Toate terapiile diferă în privința orientării în timp a tratamentului: trecut, prezent sau viitor.

Terapiile comportamentale sunt orientate în prezent sau în viitor. Terapia operantă și respondentă utilizează tehnici care sunt orientate pe simptomele prezente și introduc schimbări destinate viitorului apropiat.

Terapiile cognitive au o orientare în prezent și în viitorul imediat, dar au tendința de a fi mai preocupate de evenimentele trecute.

Terapiile psihodinamice sunt preocupate în special de evenimentele din trecutul clientului.

4. Profunzimea relației terapeutice

Relația care se construiește între terapeut și client de-a lungul tratamentului are un rol foarte important în procesul terapeutic.

Relația dintre client și psihoterapeut este aspectul crucial al oricărei psihoterapii psihodinamice.

Este instrumentul delicat prin care căldura, conflictele și emoțiile tratamentului sunt evidențiate și majoritatea psihoterapiilor ar părea ineficiente fără o asemenea relație.

Relația terapeutică în terapia cognitivă

Importanța relației terapeutice trece adesea neremarcată în terapia comportamentală și în cea cognitivă.

Acest lucru se datorează faptului că aceste abordări evidențiază alte variabile (întărirea, factori comportamentali, consecințe de mediu) care nu par a fi relaționate cu apropierea personală.

De fapt, toate terapiile cer o anumită balanță între intimitatea personală și distanța socială, într-o proporție care să fie optimă atât pentru tipul de tratament cât și pentru nevoia unui anumit client și terapeut.

Studiile carte au inclus și psihoterapeuți experimentați cognitiviști, comportamentaliști sau cognitiv-comportamentaliști au relevat că intervențiile sunt mai eficiente atunci sunt introduse pe fondul unei relații psihoterapeutice corespunzătoare.

Relația terapeutică în terapiile psihodinamice

Terapia psihanalitică si cea analitică încurajează clientul să dezvolte o relație cu terapeutul apropiată și bazată pe încredere, și acest lucru devine un factor crucial în terapie.

Acest tip de apropiere este foarte diferit de cel cu un prieten, deoarece terapeutul trebuie să mențină o distanță care să-i permită obiectivitatea și reflecția terapeutică.

Obiectivul unei relații de prietenie este apropierea și dragostea, în timp ce obiectivul unei relații terapeutice este de a-l ajuta pe client să-și rezolve problemele, iar acest lucru necesită o altfel de apropiere.

Așa cum un terapeut de orientare dinamică trebuie să balanseze apropierea și distanța, același lucru trebuie să facă și un terapeut de orientare cognitivă sau comportamentală.

Un terapeut care practică modificarea comportamentală operantă trebuie să mențină un anumit grad de relație cooperativă pentru ca un client să participe la intervenția comportamentală. Modificarea comportamentală are mai multe șanse de succes dacă clientul are o anumită încredere în terapeut și crede că acesta îi vrea binele.

În schimb, un terapeut comportamentalist nu trebuie să aibă o relație prea apropiată cu clientul, deoarece acest lucru interferează cu tratamentul. O distanță terapeutică potrivită îi dă clientului posibilitatea să o deosebească de relațiile pe care le are cu prietenii și devine astfel capabil să înțeleagă și să urmeze paradigma comportamentală.

Un bun exemplu al complexității și balanței necesare într-o astfel de relație este formularea și respectarea unui program cu un client. Stabilirea unui contract comportamental cere din partea clientului motivație și cooperare.

Relația trebuie de asemenea să fie pozitivă, ceea ce îl face pe client entuziasmat în legătură cu contractul și să dorească să-l realizeze cu succes. Însă relația trebuie în același timp să nu fie prea intimă, deoarece clientul trebuie să fie conștient de faptul că terapeutul nu-i va trece cu vederea nerespectarea contractului.

Relația terapeutică este la fel de critică în terapia cognitivă. Aici terapeutul și clientul sunt într-un contact personal mai apropiat și mai frecvent și deci pot deveni mai intimi, în special dacă clientul simte nevoia de a-și discuta și impărtăși conflictele emoționale.

Dar rolul de bază al terapeutului este de a-l ajuta pe client să înțeleagă realitatea situației și de a-i prescrie sarcini și exerciții destinate să-i îndepărteze simptomele.

Pentru a îndeplini aceste sarcini cognitive, terapeutul trebuie adesea să-și asume un rol autoritar, cumva similar rolului de profesor.

Dacă în relația terapeutică s-a pus accentul pe intimitate, clientul poate avea expectații de dependență, care sunt contrare cererilor unei terapii cognitive orientate pe sarcină.