Influenta Stilurilor de Parenting Asupra Starii de Bine sau Fericire la Adolescentii cu Rezultate Foarte Bune la Invatatura
CAPITOLUL 1. DEZVOLTAREA PSIHO-INTELECTUALĂ LA ADOLESCENȚI
Particularitățile psiho-intelectuale ale adolescentului
Dezvoltarea bio-fizică în plan comportamental
Dezvolatrea vieții psihice
Dezvoltarea personalității
Adolescentii supradotati (cu rezultate foarte bune la invatatura)
CAPITOLUL 2. FAMILIA SI INFLUENȚA SA ASUPRA ADOLESCENTULUI
Familia: definire și caracterizare
2.2. Tipologia familiei
2.3. Stiluri si practici parentale
2.4. Influența stilurilor parentale asupra adolescentului
CAPITOLUL 3. STAREA DE BINE LA ADOLESCENTA
3.1. Definirea și carcaterizarea conceptului de stare de bine
3.2. Stima de sine- vector al dezvoltării stării de bine
3.3. Stabilirea și atingerea obiectivelor personale
3.4. Satisfacția personală la vârsta adolescentei
3.5. Bariere în atingerea stării de bine
3.5.1. Stresul
3.5.2. Oboseala
3.5.3. Stilul de viață nesănătos
CAPITOLUL 1. DEZVOLTAREA PSIHO-INTELECTUALĂ LA ADOLESCENȚI
1.1. Particularitățile psiho-intelectuale ale adolescentului
Despre adolescență s-au scris foarte multe de-a lungul timpului, fără a se găsi însă explicații satisfăcătoare pentru toate acele întrebări și probleme reale specifice acestei vârste. Este absolut cert însă, că in cadrul acestei etape din viață au loc mai multe chimbări, iar parcurgerea multitudinii de publicatii care abordează aceasta problematică demonstrează faptul că nicio altă vârsta nu a fost caracterizată prin atâtea atribute, epitete și metafore.
Marea majoritate a autorilor au căzut de acord asupra faptului că adolescența propriu-zisă acoperă intervalul de vârsta cuprins între 16 și 18 ani. În cadrul aceastei etape de varsta au loc dramaticele confruntări dintre toate comportamentele copilărești și cele solicitate de acele noi cadre sociale în care acționează adolescentul și cărora trebuie să le poata face față, dintre aspirațiile sale cu adevarat mărețe și posibilitățile încă limitate de care poate dispune pentru traducerea lor în fapt, din tot ceea ce dorește societatea de la el și tot ceea ce oferă el sau poate oferi, dintre ceea ce el cere de fapr de la viață și ceea ce îi poate oferi viața.
Luând în considerare toate aspectele generale ale acestei perioade, se pot evidenția mai multe caracteristici ale adolescenței, care îi conferă o notă de specificitate aparte în raport cu celelalte etape ale vârstelor umane. Asadar, printre cele mai semnificative si relevante sunt de subliniat dezvoltarea conștiinței și a conștienței de sine, în care sunt implicate atat identitatea egoului cat și plasarea subiectului în realitate. Adolescentul este astfel confruntat, intr-un mod obiectiv și subiectiv, cu schimbări multiple referotoare la maturizarea sexuală și la descoperirea tuturor dimensiunilor realității sociale. Demnitatea și onoarea, la care adolescentul aspiră atât de mult sunt puternic influențate de toate experiențele personale și de diverse acumulări în plan socio-cultural și profesional. ( E. Verza și F. Verza. 2000, p. 189)
În vadrul acestei perioade, odată cu amplificarea și complicarea relațiilor sociale, adolescentul se poate confrunta si cu multiple situații contradictorii, generate de prelungirea dependenței sale față de mediul sau familial și de dorința foarte mare de afirmare a identității sale în viața socială. Nemaifiind copil, viitorul adult resimte cu adevarat necesitatea puternică de a putea săvârși anumite gesturi și acte care să-i confere acea conștiința a autonomiei, precum și sentimentul asimilării unor conduite noi și originale.
In alta ordine de idei, refularea afectivității, revolta, egocentrismul, sentimentul de injustiție, indisciplina, imaturitatea, renunțarea la anumite sarcini impuse de familie și de școală, ostilitatea față de unele sancțiuni sunt doar câteva dintre conduitele specifice perioadei de oscilație între statusul de adult și poziția de copil, antrenând astfel tinerii în săvârșirea unor diverse acte deviante nesancționabile penal.
Atat in stilul vestimentar cat și în intreaga conduită se adoptă diverse atitudini moderniste. Adolescentul trăiește acum intens sentimental, deși poate manifesta si o anumită instabilitate în plan afectiv. Tot în această perioadă se învață rolul sexual și au loc diverse angajări matrimoniale, ceea ce conduce la adoptarea de noi responsabilități legate de întemeierea unei familii. ( E. Verza și F. Verza. 2000, p. 189)
Toate tendințele de instabilitate apar acum ca fiind amplifiacte în cazul familiilor dezorganizate, caracterizate printr-un spirit de dezordine, conduite antisociale și deficit afectiv, contribuind astfel uneori chiar la agravarea comportamentului deviant și la transformarea acestuia în comportament delincvent.
În ansamblul lor, aceste sentimente de nesiguranță, de insecuritate și de labilitate a structurii personalității, care caracterizează de fapt instabilitatea afectivă și comportamentală a adolescentului nu trebuie insa interpretate ca si factori determinanți ai unei conduite delincvente. Pentru stabilizarea unei astfel de conduite este cu adevarat necesară asocierea altor tipuri de factori negativi din mediul familial și extrafamilial între diferitele laturi de dezvoltare a personalității adolescentului.
Tot în această periaoda este frecvent întâlnită si așa numita conduita a revoltei, care include in mare masura refuzul categoric al adolescentului de a se supune, precum și diverse manifestări de protest, de răzvrătire. Revolta este adesea direcționată inițial împotriva familiei, apoi apare o revoltă împotriva școlii, prin refuzul adolescentului de a putea accepta o autoritate recunoscută până atunci, urmand apoi si o revolta împotriva moralei și a bunelor maniere, manifestata încercarea adolescentului de a se elibera de toate constrângerile sociale. (G. Sion, 2007, p.195)
In opina lui Jean Rousselet (1969, p. 137), adolescentul insistă foarte mult asupra studierii defectelor sale, insa această introspecție, pe lângă construirea unei imagini de sine, conduce si la reflecții referitoare locul sau ca individ în societate și, chiar mai mult decat atat, apar si întrebări cu privire la locul și rolul omului în univers. Tendința accentuata către introspecție și înclinarea spre visare sunt deci caracteristice vârstei. Perioada de exaltare și de afirmare survine în momentul în care adolescentul se simte capabil de a vlorifica resursele dobândite prin informare și introspecție.
Aproape maturi, dar totuși mult prea copii, adolescenții se gândesc foarte frecvent la cum ar putea defini aceasta perioada prin care trec. Pentru unii dintre ei este o perioada frumoasă, veselă, lipsită de griji și de obligații, in timp ce pentru alții reprezintă exact opusul. Părerile sunt atât de extremiste dat fiind faptul că adolescentii încearcă tocmai să-și gaseseasca o viziune mult mai clară asupra lucrurilor, mai ales că în această perioadă totul este cat se poate de incert și de neclar pentru ei.
Adolescentul dispune acum de un nou set de instrumente mentale și, ca urmare a acestui fat, devine preactic caapbil să anlizeze toate situațiile logic, în teremni de cauză și efect, să aprecieze diverse situații ipotetice, să anticipeze, să planifice, să-și creeze viitorul, să evalueze diverse alternative, să își stabileasca obiective personale; acum devine capabil de introspecție, poate să abordeze cu obiectivitatae si maturitate sarcini de luare de decizie. Progresul intelectual este insa acompaniat, într-o măsură considerabilă, de trecerea de la memorarea de tip mecanic la cea logică, susținută si de perfecționarea percepției senzoriale și a tuturor criteriilor de observare, de acutizare a simțului critic, de algoritmi asimilați, precum și de efortul absolut voluntar depus atunci când persoana are conștiința mult mai clară a unor obiective și idealuri de atins. (Marica M., 2006, p.52)
Conform tuturor celor afirmate anterior, adolescența este o perioada profund marcată de diverse tendințe aparent contradictorii: nevoia de afiliere și nevoia de intimitate, dar nu de singurătate. Persoanele apropiate, părinții, dar și pcadrele didacice trebuie să respecte toate aceste nevoi. Descifrarea sensului real al moralității adolescentine presupune de fapt un act heremeneutic, de stăpânire a codului și a tuturor tehnicilor de decodificare. Uneori, actele deviante nu sunt nimic altceva decât simple manifestări ale creativității de protecție, ce permit adolescentului o anumită identitate, cât și o evitare a rigorilor convenției moralei adulte. (M.A. Marica, 2007. p151)
1.2. Dezvoltarea bio-fizică în plan comportamental
Schimbarea biologică reprezinta o componentă universală a experienței adolescenței și are implicații semnificative asupra dezvoltării cognitive și sociale, având efecte atat directe cat și indirecte asupra dezvoltării adolescentului. Spre exemplu, dezvoltarea pubertală poate muta adolescentul în diferite noi roluri sociale – cum ar fi cel de partener romantic
Transformările pe plan bio-fizic, deși nu sunt foarte spectaculoase, imprimă caracteristici stabile, similare adultului. In acest mod, unele dintre măsurători pun în evidență ideea că în această perioadă creierul poate atinge aproximativ greutatea maximă și se poate chiar apropia de finalizarea osificării diferitelor părți ale craniului. In mod concomitent, se dezvoltă si volumul mușchilor și se mărește si forța musculară. O dezvoltare mult mai intensă se înregistrează, la începutul perioadei adolescenței, la nivelul mușchilor mari, urmand ca apoi, întregul proces să se extindă și la nivelul mușchilor mai mici, ceea ce influențează de fapt perfecționarea și coordonarea mișcărilor fine. Pe la jumatatea perioadei, se constată o oarecarae stabilizare relativă a creșterii adolescenților în înălțime și in greutate, insa foarte frecvent, acest fenomen se corelează si cu alimentația și cu condițiile de activitate.( E. Verza și F. Verza. 2000, p.186-187)
Creșterea în înălțime este destul de intensă în cadrul aceastei perioade, însă spre varsta 18 ani este ceva mai lentă. O dezvoltare deosebită se constată insa la membrele superioare și la cele inferioare, ceea ce îi conferă adolescentului un aspect special.
În adolescență, erotismul este si el dezvoltat ceva mai inhibat decât la pubertate și stăpânit intr-un modvoluntar, afectivitatea se afla în curs de maturizare, sexualitatea este acum matură, conduita sexuală este în curs de dezvoltare impregnată de neliniște, iar tânărul este astfel matur și viril. Pe planul conduitei sexuale se organizează mult mai bine responsabilitatea, însă persistă anumite grade de anxietate. (U. Șchiopu și E. Verza, 1981, p. 192)
Aparența fizică reprezinta si ea un criteriu al maturizării. Creșterea cu adevarat explozivă nu se realizează însa in ritmuri egale pentru toți adolescenții. Tocmai din acest motiv, în grupul de adolescenți de 16 ani se vor găsi intotdeauna băieți și fete, unii mai bine dezvoltați, alții mai puțin dezvoltati. Toate aceste diferențe au consecințe în planul dezvoltării sociale și personale. Pentru băieți, maturizarea precoce reprezinta un avantaj, iar maturizarea târzie reprezinta un dezavantaj în relațiile sociale. Studiile longitudinale au pus frecvent în evidență faptul că maturizarea precoce ori târzie are o contribuție cu adeavrat importantă în adaptarea socială. (apud. G. Sion, 2007, p.193)
Toate schimbările survenite în dinamica dezvoltării diferiților indici somatici se răsfrânge intotdeauna asupra înfățișării generale a trupului adolescentului: dispare disproporția dintre trunchi și membre, crește semnificativ volumul relativ al cutiei toracice și al bazinului (mai ales la fete); de asemenea se mărește si craniul facial cu mușchii mimicii asa încât se definitivează trăsăturile feței caracteristice adultului.
Aceste fenomene fiziologice trebuie insa să capete în ochii copiilor explicația științifică necesară, precum și toate îndrumările de igienă personală, fără să se creeze o preocupare aparte în jurul lor. Desigur, nu vor fi neglijate răsfrângerile acestor modificări în viața psihică a adolescentilor; se instalează o anumită curiozitate, chiar neliniște, apare atracția specifică pentru sexul opus, sentimentul erotic etc
Adolescenții, atât fetele cât și băieții pot petrece ore întregi în fața oglinzii, analizându-și trupul, probând diferite obiecte vestimentare și accesorii, fiind astfel foarte preocupați de înfățișarea lor. Cei mai mulți dintre ei sunt nemulțumiți de modul în care arată trupul lor aflat în schimbare și pot dezvolta diverse reacții de respingere, jenă exagerată, sau chiar sentimente de inferioritate. Pe de o parte, ei doresc să se “încadreze” în normele impuse de generația lor, de grupul de prieteni și, în același timp, să își dezvolte si un stil unic și personal.
Din perspectiva strict psihologica, adolescentul poate trăi diverse schimbările rapide din corpul său într-un mod pasiv, rezonând astfel cu diferite experiențe anterioare de umilire sau dependență și simtind că este forțat să învețe să accepte ceva ce scapa de sub control. Ca urmare, fie adolescentul încearcă să nege tot ceea ce se întâmplă cu trupul său, fie se poate simți confortabil, cu sentimentul că ceea ce i se întâmplă este în acord cu experiențe anterioare pozitive.
1.2. Dezvolatrea vieții psihice
În determinarea dezvoltării psihice a adolescentului, rolul principal este detinut de interacțiunile dintre componenta genetică și factorii de mediu. Premisele încep astfel să se dezvolte sub influența factorilor din mediul socio-culturali, din cadrul cărora educația are rolul decisiv.
Planul psihic suportă la vârsta adolescenței diverse prefaceri profunde. Este vorba despre toate acele transformări care vor conduce treptat la cristalizarea și la stabilizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului.
Dezvoltarea psihică și intelectuală a adolescentului reflectă de fapt aviditatea pentru diverse achiziții de cunoștințe și disponibilitatea pentru intreaga confruntare de idei atunci când se apelează la anumite forme verbale precise și elevate. Se evidențiază gândirea discursivă și se constituie concepția despre lume și viață. Toate aceste progrese din planul gândirii apar, in mod pregnant, în expunerile originale și autocontrolate. Vehicularea tuturor cunoștințelor se bazează pe memoria logică, care poate atinge și ea o dezvoltare complexă. Se organizează toate mecanismele mnezice și se adoptă un stil propriu în memorarea cu efecte deosebite în învățare. ( E. Verza și F. Verza, 2000, p.191-192)
Toate prefacerile psihice la care adolescentul este supus sunt insa generate de nevoile și de trebuințele pe care acsta le resimte, atât de nevoile apărute încă din pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cât și de toate noile nevoi apărute la acest nivel al dezvoltării. Nevoia de a cunoaste a școlarului mic, converită în nevoia de creație a puberului, devine acum și mai acută la adolescent, luând forma creației cu valoare socială, nu doar subiectivă. Nevoia de a fi afectuos se amplifică si ea, luând la început forma unui nou egocentrism afectiv, pentru ca pe parcurs, adolescentul să lase locul unei reciprocități afective. In aceasta perioada are loc o senzualizare a individului, reapare agitația instinctuală, se instituie o nevoie de a i se împărtăși sentimentele. Nevoia de grupare se destramă insa pentru a putea lăsa loc nevoii de prietenii efective, a unui cerc intim de prieteni.
Sub imperiul tuturor acestor nevoi, adolescentul dezvoltă instrumentul psihic necesar; se dezvoltă și in acelasi timp se consolidează toate structurile gândirii logico-formale, capacitatea reala de interpretare și de evaluare, de planificare, de anticipare, de predicții, spiritul critic și autocritic și acel caracter de sistem al gândirii. (G. Sion, 2007, p.195)
Atingerea unui nivel al operațiilor formale oferă acum adolescentului o nouă modalitate de manipulare a informațiilor. Nu mai este limitat in a gândi aici și acum, așa cum o făcea în stadiul cognitiv precedent. Acum poate să testeze diverse ipoteze, să găsească liber posibilități infinite. Tot acum adolescentul poate ajunge chiar să recunoască, în unele situații că nu pot exista intotdeauna răspunsuri definitive.
Trecerea sistematica spre formele extensive, verbale ale gândirii logice face absolut necesară preluarea în termeni personali a tuturor cunoștințelor. Stilul muncii intelectuale constituie de fapt o aderare conștientă, logică la cerințele sistematizării, cat si la cele ale lărgirii intereselor teoretice și practice.
Pe măsură ce se dezvoltă intregul sistem informativ de cunoștințe, se petrece o adevarata ierarhizare latentă a valorii celor cunoscute, insa se manifestă și diverse preferințe, urgențe etc, ceea ce oglindește de fapt un aspect specific individual al modului in care conștiința umană primește tot ceea ce-i vine din afară. Reflectarea se petreceastfel într-un mod activ și selectiv.
Memoria are acum un statut extrem de complex. După acele concepții abisale există si o memorie a eredității, inconștientă, cu un cod special, insa există și o memorie a conștiinței, suprapusă celei inconștiente, care este mai puțin structurată. Conștientizarea conduce la anularea efectelor negative. Învățarea reprezinta o expresie a amândurora. (U. Șchiopu și E. Verza, 1981, p. 197)
Condițiile fixării, inmagazinarii și reproducerii informatiilor devin de mare randament. Acestea vădesc nu numai creșterea capacităților de stocaj, ci și construirea, la adolescenți, a clasificărilor cu adeavart spontane si interne în cadrul stocurilor de cunoștințe.
Începând cu vârsta de 16 ani, adolescenții pot deveni mai pasionați de diverse teorii și sisteme, de toate aspectele psihofiziologice și sociale ale vieții. În timp insa, aceste modificări ale gândirii vor putea permite o mai bună apreciere critică a fenomenelor și în același timp o maturizare intelectuală.
Acum este foarte activă năzuința de a fi cult, motiv pentru care tinerii citesc mult, rețin nume de autori, idei, maxime, citesc biografii celebre și lucrări de popularizare a științei. Totodată inteligența și cultura capătă amprente particulare și stil. Se conturează subidentitatea culturală și atașamentul față de valori autentice. (U. Șchiopu și E. Verza, 1981, p. 198)
Tot în această perioadă se dezvoltă și atenția voluntară, iar cea involuntară și postvoluntară își modifică foarte mult aspectul devenind mult mai eficiente. Sunt strucurate noi particularități ale atenției, ca urmare a sporirii cunoștințelor și a tuturor intereselor de cunoaștere, adolescenții fiind astfel capabili de eforturi sporite pentru controlul atenției.
In aceasta perioada, procesul de învățare solicită foarte mult adolescentul, iar dezvolatarea gândirii devine astfel antrenată în diverse probleme noi, mult mai complexe și mai variate. In acest mod crește randamentul activității intelectuale prin intermediul algoritmilior de mult mai mare complexitate. Se dezvoltă și formele raționale abstracte ale gândirii, cât și determinarea logică a tuturor relațiilor dintre fenomene, în cadrul unui intreg sistem educativ și inductiv.
Conform teoriei lui Piaget, intrarea în adolescență presupune de fapt desăvârșirea stadiului operațiilor formale. Toate operațiile gândirii devin acum formale, în condițiile în care se operează in special asupra informației prin generalizare și prin transfer. Generalizarea operațiilor de clasificare conduce la o combinatorică, în cursul căreia cea mai simplă operație constă în diverse tipuri de combinări propriu-zise sau în diverse clasificări ale tuturor clasificărilor. (J. Piaget și B. Inhelder, 1976, p.112)
Dezvoltarea imaginației, maturizarea afectivității, precum și dezvoltarea sensibilității reprezinta reale tendințe prezente la adolescenți, și nu vor putea deveni realități, decât dacă vor exista si circumstanțe favorabile dezvoltării acestora. Astfel, adolescentii au nevoie de ajutor pentru a-și putea forma o așa-numită cultură afectivă, în concordanță cu toate principiile etice ale societății. Acum au nevoie mai mult ca niciodată de atenție, de grijă și de afecțiune.
Perioada adolescenței cunoaște deci o importanta dezvoltare a reveriei, a visului, se dezvoltă si fantezia, uneori chiar la paroxism. Acest proces are insa la bază dezvoltarea deosebită a tuturor aspirațiilor și dorința apriga de a proiecta în viitor toate aceste manifestări debordante ale vieții interioare.
Dezvoltarea limbajului denotă un alt salt remarcabil, ca urmare a oragnizarii sensurilor și semnificațiilor care intervin de fapt în comunicare. Se manifestă și o capacitate verbală creatoare care pune în evidență intreaga complexitate și operativitate a structurilor intelectuale. Adolescenții devin preocupați de utilizarea unui limbaj cat mai elevat, dar și de adoptarea uneianumite forme nonconformiste care să ofere note personale exprimării sale. Din aceasta persoectiva, se poate discuta despre utilizarea jargoanelor școlare și a acelor cuvinte care se constituie prin mixturi ale vorbirii din vocabularul diferitelor discipline ori din limbajul curent și cuvinte din limbajul pitoresc al tineretului. (E. Verza și F. Verza, 2000, p.198)
În ceea ce priveste dezvoltarea generală a vieții afective, trei mari direcții apar ca fiind mai importante. În primul rând, este vorba despre dezvoltarea sensibilității si a concepției sale morale, iar in al doilea rând, despre creșterea și afirmarea semnificativa a conștiinței de sine, ca si mobil al dorinței absolut evidente de a putea deveni independent. Situația de tutelă, de tipul aceleia din copilărie este mult mai greu suportată. A treia directie constă în erotizarea, în continuare, a vieții afective. Se dezvoltă astfel diverse sentimente superioare- morale, estetice, intelectuale – baza lor reprezentând-o insasi lărgirea cunoașterii.
Intensitatea tuturor trăirilor afective face ca perioada adolescenței să se caracterizeze adesea ca o perioadă a pasiunilor și a furtunilor afective, o perioadă de real romantism în viața omului și de spontaneitate, de poezie. Totodată, este si o perioada a autonomizării morale. Este de fapt o etapă de mare sensibilitate morală, care se caracterizează prin încercarea și prin dorința de a se ajunge la un sistem moral cat mai explicit.
În această perioadă tumultoasă, adolescenții au nevoie de sftauri competente care să le poata permite armonizarea dorințelor proprii cu realitățile vieții și cu alegerea unei profesii, care să fie cât mai mult posibil în concordanță cu aptitudinile lor și cu necesitățile societății.
Tot acum se dezvoltă o serie de calități ale voinței, cum ar fi inițiativa sau perseverența. Uneori, ca urmare a condițiilor de mediu și de educație, se dezvoltă și o serie de defecte ale voinței la unii dintre adolescenți. În alte cazuri, voința nu se dezvoltă într-un mod suficient, fapt ce se poate reflecta în deciziile pripite luate la un moment dat.
Dezvoltarea psihică, a intelectului îl maturizează pe adolescent in special sub raport social și cultural, si îl determina să devină avid de cunoaștere și chiar de participare cu responsabilitate, în deplină cunoștință de cauză, la diverse activități cu caracter social, antrenandu-se astfel în elaborarea de lucrări originale în literatură, artă, știință, tehnică.
Adolescența reprezinta deci un stadiu disponibil de dezvoltare cognitivă, care poate ajunge să se exprime la parametri maximi în condiții de stimulare de către mediu și de catre educatori și a implicării efective în sarcini cognitive. (T. Crețu, 2001, p.305)
1.3. Dezvoltarea personalității
Specifice pentru adolescent sunt acum tendințele tot mai largi de explorare, cunoștințele de tip școlar și noutățile informaționale care creeaza cadrul unei integrări sociale vaste în care acționează constiturea identității sociale reale, ceea ce poate contribui la dezvoltarea sinelui social. Adolescența reprezinta perioada reconstituirii personalității și a principalelor sale caracteristici, fiind si perioada în care se formează toate sentimentele de responsabilitate și de datorie, ca expresie a sinelui social.
În ceea ce privește formarea personalității, adolescentul se află acum pus în fața unei opoziții reale între comportamentele impregnate de acele atitudini copilărești, cerințele de protecție, anxietatea vârstelor mici dezvoltata în fața situațiilor mai complexe și solicitante și, pe de o altă parte, acele atitudini și conduite noi dezvoltate sub impulsul cerințelor interne de autonomie ori impuse de catre societate. Tot acum incep să se contureze mult mai clar si distanțele dintre ceea ce societatea cere de la adolescent și ceea ce poate el să ofere, precum și dintre ceea ce adolescentul cere de la societate și viață și ceea ce i se poate oferi, de fapt.
Adolescența reprezinta una dintre periodele sensibile ale cuceririi personalității, cu toate că acum aceasta nu este foarte omogenă și nici precizată într-un mod definitiv. Pe baza dezvoltării tuturor capacităților cognitive, a unui foarte mare volum de cunoștințe și a unei relative experiențe de viață, adolescentul își formează si un mod propriu de a înțelege si interpreta viața și își cristalizează si o concepție care începe să-l călăuzească de fapt în alegerile pe care le face. (apud. G. Sion, 2007, p.203)
In perioada adolescentei are loc intensificarea perceptiei despre sine prin intermediul câtorva aspecte importante, dintre care ne putem referi la: propria imagine trupească, identificarea, precum și conștientizarea Eu-lui, identificarea sensului, a rolului și a statutului sexual dar, mai ales, a celui social. Percepția despre sine și imaginea de sine devin acum critice, ca urmare a schimbărilor siluetei, a fizionomiei și a ținutei. Imaginea trupească – mai puțin importantă în copilărie – devine acum din ce în ce mai centrală, încorporându-se tot mai adanc în conștiința de sine și începe să fie percepută ca atare. Fără aceasta, nu se poate organiza procesul de identificare.
Un proces real al înțelegerii de sine a adolescentului este reprezentat dezvoltarea sinelui social. Grupul de prieteni, anturajul, precum și societatea in general îl ajută cu adevarat pe adolescent să-și conștientizeze mai mult calitățile si să si le demonstreze în cadrul activităților comune. Astfel, adolescentul începe să se definească în termenii trăsăturilor pe care acesta le manifestă în relațiile cu cei din jur și să încorporeze statutul sau de membru al grupului social în autodescrierile sale. Devine astfel foarte important ca adolescentul să dispună de libertatea de care are mare nevoie să se dezvolte, dar în același timp să fie și supravegheat cu atentie la fiecare pas.
Conștient de noile sale posibilități, adolescentul ajunge sa respinga copilul din el și înearcă să demonstreze acest fapt și anturajului din care face parte, în maniere variate (excentricitate, teribilism etc.). Chiar și în condițiile noilor posibilități, abandonarea vechii identități îl poate descumpăni pe adolescent. Căutarea echilibrului prin intremediul unor noi identificări și descoperirea noii identități pot conduce la diverse dificultăți de integrare, cât și la adevarate manifestări de nonconformism.
Dezvoltarea tuturor structurilor caracteriale în adolescență face ca individul să își structureze acum propriul sistem de valori. Formarea si dezvoltarea acestuia sunt puternic influențate de: creșterea capacităților cognitive care pot permite adolescenților înțelegerea valorilor, creșterea masiva a experienței de viață, dezvoltarea capacității de observare a vieții altora, diverse elemente sociale. Tot în adolescență se formează si acceptorii morali- formațiuni de ordin psihic, bipolare, rod al educației, care sintetizează de fapt concepția despre lume și viață a individului, care sunt de faptnorme morale asimilate, ierarhizate în cadrul structurii intime a personalității. (U. Schipou si E. Verza, 1997, p. 196)
Adolescentul se construiește pe sine ca persoana prin permanente căutări și diferențieri față de alții, din care nu lipsesc niciodata conflictele și frustrările. Personalitatea nu evoluează insa în mod linear, ci dispune de diverse oscilații, cu perioade de inegalitate și poate chiar dizarmonii din care se dezvoltă si o serie de structuri dependente de condițiile factorilor educaționali sociali și de cei care țin de dobândirea unor adevarate particularități ereditare. Posibilitățileactuale reduse de adaptare și de integrare, neputința de a se putea racorda la structurile socio-profesionale și eșecurile frecvente pot genera insa diverse comportamente nefaste, deviante sau chiar de suicid. Atunci când, dimpotrivă, fenomenele de autodescoperire, de autoapreciere, de autocunoaștere sunt cu adeavrat realiste și însoțite de satisfacții, atunci când adolescentul dispune de posibilitatea de a-și putea valoriza propriile calități, comportamentele cunosc si ele o ascensiune continuă spre adaptare la mediul înconjurător. (E. Verza și F. Verza, 2000, p. 201-202)
Una dintre trasaturile specifice importante adolescenței care nu scapă neobservată se refera la efortul nebunesc al adolescentului de a putea păstra legătura cu realitatea, de a fi activ, de a face diverse lucruri.
Problema limitelor nu este insa una care rezidă în configurația forțelor intrapsihice dintr-un individ. In alta ordine de idei, orice chestiune despre limita personală are si înțeles doar atunci când se face referire la limitele personale ale altora și reprezinta absolut întotdeauna o dimensiune interacțională de experiență. Starea individuală a unei anumite limite personale poate fi vazuta ca derivând dintr-o negociere interactivă ce stabilește un anumit acord reciproc în ceea ce priveste granițele permisibile dintre sine și ceilalti. În timpul dezvoltării din copilărie și adolescență apar si o serie importanta de negocieri conștiente și inconștiente în ceea ce priveste delinitarea limitelor și a granițelor.
Pe fondul tuturor acestor caracteristici generale, personalitatea adolescentului poate prezenta si foarte multe particularități individuale. De regula, în adolescență se accentuează caracterul particularizat și individualizat al dezvoltării psihice normale. Totodată, fiind o structură aflata într-un plin proces de transformare, personalitatea adolescentului prezintă si o oarecare fragilitate care trebuie să fie, în mod deosebit, în atenția educatorilor și a specialiștilor.
1.4. Adolescentii supradotati (cu rezultate foarte bune la invatatura)
Supradotarea reprezinta o manifestare umană absolut deosebită, cu diverse fațete, având ca element comun excepționalitatea și fiind realizată exclusiv prin combinarea fericită a mai multor capacități intelectuale și aptitudini deosebite cu anumite tipuri de trăsături de personalitate.
Adolescentii supradotați nu constituie un grup populațional foarte omogen. In acest sens, nu se poate discuta despre un profil psihologic unic. Cu toate acestea insa, supradotații constituie cu adevarat un grup aparte, care se diferențiază prin diverse caracteristici de personalitate, prin stilul de învățare, prin modul de interacționare cu semenii etc. Acesti elevi trebuie sa fie considerați drept persoane cu nevoi speciale, tocmai pentru că sunt speciali.
Adolescentul supradotat este de fapt acel subiect cu o capacitate intelectuală superioară mediei, (cu un IQ de peste 130), observându-se si diferențe cognitive atât la nivel cantitativ, cât și la nivel calitativ, o maturitate mult mai mare, la dezvoltarea capacității metacognitive la o varstă relativ timpuri și la intuiția în ceea ce priveste rezolvarea problemelor. (Popovici, D.V., 2004, p.197)
Acești adolescenti au nevoie de programe și servicii educative superioare celor care se găsesc in invatamantul de masa, de cele mai multe ori, în programa școlară, în vederea realizǎrii contribuției acestora fațǎ de sine și fațǎ de societate. Este foarte probabil ca acești copii capabili de realizări foarte mari să nu-și fi demonstrat încă adevaratul potențial printr-un randament foarte înalt, motiv pentru care este foarte importantǎ identificarea lor de cǎtre persoane calificte din punct de vedere profesional.
Este mai mult decat necesar să fie luat în considerare si conceptul de supradotare în toate formele sale de manifestare, pentru buna dezvoltare a unui sistem adecvat de servicii, pentru cea mai bună educatie a elevilor cu potențial variat și multiplu.
Marea majoritate a studiilor tind să evidențieze o incidența mult mai crescuta a cazurilor de adolescenti cu o netă superioritate intelectuală în familiile cu un foarte ridicat nivel de instruire și cu un statut economic și social superior. Factorii de mediu vor avea întotdeauna o influență decisiva, prin ponderea, tipul, momentul, precum și prin conținutul acțiunii asupra individului cu o oarecare dotare ereditară, producând astfel efecte maxime, medii sau chiar negative, în funcție de adecvarea lor reala cu cerințele celui asupra căruia acționează și în corelație absolut directă cu factorii nonintelectuali ai succesului, printre care se numara cei motivaționali.
Acesta este motivul pentru care unii autori, având ca si reper frecvența statistică crescută a cazurilor de adolescenti supradotați proveniți din familii favorizate, pot afirma prin opoziție ,, dar hazardat , că “modelul geniului deorigine modestă este rar”. (M. Jigău, 1994, p. 80)
Maturitatea psihologica si intelectuala a tuturor supradotatilor supusi dezvoltarii asincrone si la varsta adolescenta devine antagonica in acest caz cu intregul sistem social infantil bazat pe reprezentare si nu pe profesionalism
In absolut toate societatile in cadrul carora reprezentarea nu este insotita intotdeauna de un sistem de selectie a reprezentantilor pe baza de calitati personale, supravietuirea poate depinde nu de dezvoltare ci de conservarea tuturor sistemelor de organizare clasice, acestea fiind frecvent depasite de istorie. In acest caz se poate discuta despre o asincronie a dezvoltarii sociale a grupului supradotatilor in legatura cu grupul majoritar. Atunci cand adolescentii supradotati emigreaza in diverse alte zone mai dinamice din cauza conservatorismului societatii de origine, aceasta se adanceste si mai mult in traditionalism si crizele devin astfel istorice.
In psihologie exista mitul copiilor supradotati care fiind mult mai dotati decat ceilalti ar putea avea in mod obligatoriu un succes social mult mai mare. Realitatea este insa cu totul diferita. Ca urmare a dezvoltarii asincrone a copiilor supradotati, acestia dezvolta diverse abilitati intelectuale deosebite pe un fond emotional identic cu cel al celor de varsta lor, doar ca mult mai intens.
Din toate aceste motive, de regula, adolescentii supradotati sunt priviti de ceilalti ca ciudati, tocilari etc si nu sunt intotdeauna integrati social in colectivitaye. Acest fenomen este cat se poate de prezent nu doar la varsta copilariei ci si mult mai tarziu pana in momentul in care prestigiul rezultatelor muncii persoanelor supradotate se impune societatii.
Emotionalitatea crescuta, decizia de a duce lucrurile pana la final, creativitatea, precum si originalitatea, responsabilitatea sociala, simtul crescut al dreptatii si nedreptatii care caracterizeaza adolescentii supradotati fac uneori ca acestia sa devina absolut incomozi si pentru profesori si pentru familie, sau mediul lor social.
Adesea, adolescentii supradotati pun diverse intrebari penetrante sau chiar stanjenitoare prin profunzimea lor si nu pot accepta raspunsuri ambigue. Din aceste motive sunt frecvent admonestati si descurajati ori chiar pedepsiti atat de catre parinti cat si de catre mediul lor social.
In fapt, se poate constata existenta unui intreg mecanism social de descurajare si aplatizare a copiilor, adolescentilor si adultilor cu adeavrat capabili de performanta inalta, acest mecanism fiind foarte puternic mai ales in societatile conservatoare care au avut o evolutie istorica relativ lenta.
In cadrul acestui mecanism adolescentii supradotati sunt adesea obligati sa se incadreze in norme sociale foarte stricte fara a li se recunoaste creativitatea. Sunt obligati sa invete in ritmul generatiei din care fac parte, desi din cauza asincroniei dezvoltarii acesti copii pot fi cu cativa ani mai maturi decat generatia lor. Acesti adolescenti sunt obligati sa treca printr-un intreg sistem de examinare care le ignora de altfel contributia proprie, creativitatea, originalitatea si chiar performanta pe diverse directii de pasiune proprii.
Copiii si adolescentii supradotati pot trezi foarte frecvent si sentimente negative de invidie, gelozie, sau chiar ura din partea colegilor de generatie care nu dispun de capacitatea lor de a performa in domeniile de interes si care in consecinta au parte de o foarte puternica opozitie din partea mediului lor social.
Riscurile sociale ale adolescentilor supradotatilor reprezinta insa la nivelul societatii in genral riscul inadaptabilitatii la nou, la dinamic, la complexitatea dezvoltarii, mai exact la insuccesul pe pietele externe, la oportunismul politic al marilor lideri crescuti pe reprezentare, la subdezvoltare si la coruptie, la manipulare si la lipsa de respect pentru drepturile cetatenesti, la degradarea mediului si la epuizarea tuturor resurselor, la primitivism si lentoare in adaptarea evolutiva a societatii.
CAPITOLUL 2. FAMILIA SI INFLUENȚA SA ASUPRA ADOLESCENTULUI
Familia: definire și caracterizare
În sens larg, termenul de familie este utilizat în mod nediferențiat atât pentru familia din care provine un individ, cât și pentru propria familie constituită legal prin căsătorie.
Familia reprezintă una dintre cele mai vechi forme de comunitate umană, o instituție stabilă cu rosturi fundamentale pentru indivizi și pentru societate. (Voinea, M., 1996, p. 53).
Noțiunea de familie trebuie înțeleasă în special ca drept un grup uman de temelie dar și ca o realitate socio-umană determinată de relațiile de cuplu, de cele parentale dar și de legăturile implicate în succesiunea tuturor generațiilor și în viața domestică în comun.
Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea statului. (Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.16).
Berge (1967, p. 43-45) consideră familia un fel de cooperativă de sentimente, care îndulcește pentru fiecare membru, loviturile mai grele ale vieții, repartizând efectele pentru toți.
După Osterrieth (1973, p. 32-46)) familia joacă un rol foarte important în structurarea și formarea personalității copilului. Părinții influențează copiii prin concepția lor despre lume și viață, dar și prin comportamentele, temperamentele, atitudinile, dorințele lor, gradul lor de toleranță. Familia constituie factorul primordial al formării și socializării copilului, este primul său intermediar în relațiile cu societatea și tot ea constituie matricea care imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale, atitudinile pe care copilul le adoptă în familie punând bazele conduitelor viitoare. De asemenea, familia este locul unde sunt construite prototipuri pentru toate tipurile de relații sociale (de supraordonare sau subordonare, de complementaritate sau de reciprocitate).
Așadar, deși modelele familiale sunt diferite și se modifică de la o societate la alta, totuși, instituția familiei rămâne stabilă.
Stănciulescu (1997, p. 23-39) admite că pe măsura evoluției societății, raporturile părinți-copiii sunt tot mai mult definite printr-o dimensiune emoționala și că interesul părinților pentru educația copiilor crește.
Mihăilescu (1999, p. 45-52) însă sesizează că familiile din societățile contemporane au suportat în ultimele decenii transformări profunde, atât de importante încât și termenul de "familie" a devenit tot mai ambiguu, el tinzând să acopere astăzi realități diferite de cele caracteristice generațiilor precedente. Dinamismul structurii și funcțiilor familiei poate părea multora surprinzător. Opinia curentă, preluată și în discursul politic și științific, afirma că familia este cea mai fidelă păstrătoare a tradițiilor, a valorilor naționale. Contrar acestor opinii, familia este mai puțin "depozitara" și mai curând "barometrul" al schimbărilor sociale.
În esență, consider că familia este de fapt unicul grup social caracterizat de determinările naturale și biologice, unicul grup în care legăturile de dragoste capătă o importanță absolut primordială prin interacțiunile multiple și determinante dontre toți membrii săi.
Familia joacă însă și rolul de mediator între individ și societate. În trecut această funcție era realizată unilateral, astfel că familia lua asupra sa sarcina de a asigura dezvoltarea societății prin intermediul adaptării culturale și de rol a individului.
Așadar, consider că familia poate realiza funcția de mediator în două maniere posibile: centrat pe societate și centrat pe personalitate.
Calitatea familiei asigură progresul durabil al unei civilizații. Această concluzie este confirmată de studiul realizat de antropologul britanic John D.Unwin, care a cercetat peste 80 de civilizații dispărute pe parcursul a patru mii de ani, fiecare dintre acestea afirmându-se printr-un ansamblu de reguli conservatoare, celor cu referire la familie revenindu-le rolul de bază. Pe măsură ce familia era afectată de liberalizarea valorilor, ea pierdea statutul său de odinioară. Concomitent civilizația intra într-un declin ce îi accelera dispariția. (Parlicov, E., 2003, p. 74-83).
2.2. Tipologia familiei
Literatura de specialitate oferă o multitudine de tipologii referitoare la familii. Realizând o sinteză , vom alege câteva dintre criteriile considerate a fi mai importante pentru identificarea și înțelegerea tipurilor de familii: (Vadile, D.I., 2007, p. 68-96)
– după criteriul numărului de parteneri, familiile pot fi:
Familii poligame, care la rândul lor pot fi poliandrice (unde există mai mulți parteneri bărbați, femeia având dreptul să se căsătorească cu mai mulți bărbați) și poliginice (unde există mai multe partenere femei, adică bărbații au dreptul de a-și alege mai multe soții). De cele mai multe ori, numărul de copii în astfel de familii este mai mare. Poligamia este întâlnită la unele popoare și are rolul de a proteja societatea prin promovarea sexului masculin său feminin, după caz.
Familii monogame, în care un bărbat sau o femeie au dreptul de a se căsători doar cu un singur partener. La rândul său, monogamia, ca formă familială, poate fi serială, adică, în cazul decesului partenerului său al divorțului, partenerul rămas se poate recăsători, sau monogamie strictă, atunci când partenerul nu mai are dreptul să se recăsătorească. Societatea este cea care conferă dreptul de căsătorie cu unul sau mai mulți parteneri.
Tot în cadrul monogamiei, putem diferenția alte două tipuri de familii:
Familii nucleare, formate din doi soți și copiii lor necăsătoriți. Acest tip de familie este cel mai întâlnit și mai dorit în toate societățile, întrucât permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relații democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială. Astfel, într-o familie nucleară gradul de intimitate este mai mare, iar șansele de a fi satisfăcute nevoile sexual-afective, de siguranță și stabilitate cresc.
Familii extinse, formate din mai mulți membri ai familiei care locuiesc în același spațiu și care reprezintă două sau trei generații: frați, părinți, bunici, copii și nepoți. Acest tip de familie subordonează familia nucleară și de cele mai multe ori este format din două familii nucleare. De exemplu, doi soți cu unul sau doi copii care locuiesc împreună cu părinții unuia dintre soți (sau doar cu unul dintre părinți). Sau o familie nucleară care locuiește cu un frate sau cu o soră căsătorită sau nu, cu sau fără copii. Acest tip este foarte întâlnit în societățile tradiționale, ș nu numai.
– după criteriul de părinți, familiile pot fi:
Familii biparentale, în care există ambii părinți; la rândul lor, acestea pot fi formate din părinții naturali ai copilului său pot fi familii mixte sau reconstituite, dacă părinții au mai fost căsătoriți și au divorțat sau și-au pierdut partenerul. Ei vin cu proprii copii în noua căsătorie, dar pot avea și copii comuni.
Familii monoparentale, în care unul dintre părinți nu există. Lipsa unui părinte se poate datora decesului acestuia, divorțului sau alegerii unei persoane de a deveni părinte unic, prin nașterea unui copil conceput prin fertilizare în vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creșterea copilului, sau prin adopția unui copil. Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorțului părinților sau decesului unuia dintre aceștia.
– după criteriul numărului de copii, familiile pot fi:
Familii fără copii, adică un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii. În zilele noastre, sunt din ce în ce mai multe cupluri fără copii. Apare un fenomen de întârziere a momentului nașterii unui copil în cuplu din diverse motive.
Familii cu un singur copil, care reprezintă un model foarte întâlnit la familiile tinere din zilele noastre. Este tipul de familie care împlinește nevoia de paternitate a partenerilor, dar și previne suprasolicitarea economică și psihologică determinată de prezența mai multor copii.
Familii cu doi copii, un alt model de familie foarte apreciat și foarte întâlnit. Marele avantaj este că frații învață să se accepte, să se iubească și să colaboreze.
Familii cu trei sau mulți copii, un tip de familie în care frații au mari șanse să se formeze unul după celălalt, să se crească unul pe celălalt.
– după criteriul orientării sexuale, familiile pot fi :
Familii heterosexuale, în care ambii parteneri sunt heterosexuali. Este familia cea mai întâlnită în lume și asupra ei ne centrăm dominant interesul și noi.
Familii homosexuale, în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene. Ei pot avea sau nu copii, proveniți din căsătorii anterioare cu parteneri heterosexuali, prin adopție sau prin fertilizare în vitro. Este un tip de familie mai puțin întâlnit, nou apărut în aria tipologiilor familiale.
– după criteriul apartenenței culturale a partenerilor, familiile pot fi :
Familii în care partenerii aparțin aceleiași culturi; este tipul cel mai frecvent întâlnit.
Familii mixte, în care partenerii aparțin unor culturi diferite. Este un tip de familie care devine din ce în ce mai obișnuit, o dată cu multiplele posibilități de călătorie dintr-o zonă în alta a lumii, datorită dezvoltării tehnicii de comunicare prin telefon, fax, internet.
În societățile moderne se mai regăsesc însă o serie de alte structuri familiale, dintre care putem enumera: cuplul fără descendenți, concubinajul, căsătoria deschisă (care poate permite chiar și schimbarea partenerului), familia reorganizată (formată fie din doi parteneri divorțați sau văduvi fără copii, fie din parteneri dintre care doar unul are descendenți dint-un mariaj anterior), celibatul (în cadrul căruia individualitatea se manifestă ca persoana singură, autonomă).
2.3. Stiluri si practici parentale
Ȋn ceea ce privește creșterea și educarea copiilor, putem spune că această activitate complexă include o serie de comportamente specifice care acționează individual ori în tandem pentru a crea efecte la nivelul copiilor. Deși anumite comportamente ale părinților precum pedeapsa fizică ar putea influența negativ dezvoltarea copiilor, cercetarea unor comportamente izolate poate conduce la concluzii înșelătoare. Mai mulți cercetători au observat că anumite practici parentale specifice sunt mai puțin importante în predicția stării de bine a copilului în comparație cu tiparul mai larg al practicilor parentale.
Conceptul de stil parental se referă la variațiile normale în încercările de control și socializare a copiilor de către părinți. Două aspecte sunt importante în această definiție. În primul rând faptul că stilurile parentale descriu variații normale în practicile parentale, astfel ele nu ar trebui înțelese că stiluri deviante de practici parentale cum ar fi cazurile de abuz sau neglijare. În al doilea rând Baumrind a pornit de la ideea că practicile parentale normale se învârt în jurul noțiunii de control. (Baumrind, D., 1991, p.43-76).
Baumrind (1991, p. 52-74) a sugerat că majoritatea părinților prezintă unul din următoarele trei tipuri de stiluri parentale: părintele autoritar, părintele democratic și părintele permisiv. Cercetările ulterioare au sugerat adăugarea încă a unui stil pe lângă cele trei propuse inițial: (Maccoby & Martin, 1983, p. 134)
Părintele autoritar
Părintele care adoptă acest stil așteaptă de la copil să urmeze norme și reguli strict stabilite de părinți. În caz contrar copilul este pedepsit. Acești părinți nu explică copilului rațiunea pe care se bazează regulile singura „explicație” pe care o oferă fiind „Pentru că așa am spus eu!”. Acești părinți au așteptări mari, dar nu sunt foarte atenți la nevoile copilului. După Baumrind (1991, p. 53-66) acești părinți sunt orientați spre supunere și stătut și se așteaptă că ordinele lor să fie executate fără explicații.
Părintele democratic
În mod similar cu părinții autoritari părinții democratici stabilesc reguli și se așteaptă ca copiii să le respecte, însă o fac într-o manieră democratică. Acești părinți sunt sensibili la nevoile copiilor și le ascultă întrebările. Atunci când copiii nu se comportă așa cum se așteaptă ei, sunt mai iertători și nu sunt atât de orientați spre pedeapsă ca și părinții autoritari. Baumrind (1991, p. 68-74) considera că acești părinți au standarde clare pentru comportamentul copiilor și urmăresc măsura în care copiii le ating. Sunt asertivi, dar nu sunt intruzivi sau restrictivi. Metodele lor de disciplinare sunt suportive, mai degrabă decât punitive. Ei doresc ca copiii lor să fie asertivi și responsabili, disciplinați, dar și cooperanți.
Părintele permisiv
Părinții permisivi mai sunt denumiți și indulgenți, au foarte puține așteptări de la copii. Își disciplinează foarte rar copiii pentru că au expectanțe foarte scăzute cu privire la maturitate și auto-control. După Baumrind (1991, p. 68-72) părinții indulgenți sunt atenți la nevoile copiilor dar nu au așteptări clare de la ei. Sunt nonconformiști și blânzi, nu impun copiilor un comportament matur, lasă la latitudinea copiilor procesul de auto-reglare, evită confruntările. Sunt în general apropiați de copii și comunicativi adoptând de multe ori mai degrabă statutul de prieten al copilului decât cel de părinte.
Părintele neimplicat
Părintele neimplicat nu are foarte multe așteptări de la copil, este foarte rar atent la nevoile reale ale acestuia și comunică destul de rar. Deși satisfac nevoile fundamentale ale copiilor, acești părinți sunt în general detașați de viața copilului. În unele dintre cazuri extreme acești părinți pot ajunge chiar să respingă sau să neglijeze nevoile copiilor.
2.4. Influența stilurilor parentale asupra adolescentului
Mai multe ercetări din domeniu au relevat faptul că stilul parental poate prezice starea de bine a copiilor în domeniile competenței sociale, ale performanței academice, ale dezvoltării psihosociale și ale comportamentului problematic.
De regulă, modul în care părinții răspund la nevoile copiilor prezice competența socială
și funcționarea psihologică a copiilor, în timp ce așteptările părinților sunt asociate cu competența instrumentală și controlul comportamental.
Cu toate acestea însă, relațiile părinților cu adolescenții pot fi încordate din vina ambelor părți. Părinții adesea refuză să-și modifice concepțiile despre posibilitățile adolescentului, tratându-l ca pe un copil, iar adolescentul la rândul său își dorește să-și asume anumite responsabilități.
Îndatoririle și restricțiile aduc veșnice obiecții, devenind astfel subiecte frecvente de contradicție între părinți și copii. În cadrul familiei, însușirea responsabilităților individuale este foarte des încurajată de către proprii părinți prin trasarea sarcinilor și asumarea lor de către adolescenți. Părinții trebuie să încurajeze inițiativele copiilor atunci când acestea merită a fi puse în practică. Adolescentul se va simți valoros atunci când va reuși să-și finalizeze sarcinile și va fi apreciat pentru efortul său.
Climatul familial este foarte important pentru dezvoltarea relațiilor familiale. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți și achizițiile psihocomportamentale realizate la nivelul personalității copiilor. Drumul de la influența educativă la achiziția comportamentală nu este unul direct, ci este influențat tocmai de acest climat familial. (Sion, G., 2007, p. 173-174)
Însă, traversând o perioadă atât de dificilă, adolescenții intră foarte des în conflict cu persoanele cu care au contact. Așadar, familia nu este lipsită de aceste conflicte specifice acestei vârste. Cercetările susțin însă că menținerea acestor conflicte familiale este datorată reciprocității dintre modalitățile negative de abordare a problemelor atât de părinți cât și de copii. În urma unei analize atente a 451 de familii, cercetătorii demonstrează faptul că un comportament negativ al părinților crește posibilitatea comportamentului negativ al copilului său adolescentului care va accentua conflictul inițial. Acest conflict este menținut deci nu atât de comportamente luate separat, cât de interacțiunea repetată dintre comportamentele negative ale părinților și cele ale adolescenților. Autorii arată în același studiu că acest model negativ de rezolvare a problemelor poate fi transferat mai târziu în relația de cuplu, amenințând astfel calitatea și stabilitatea ei. (K.J. Kim, K.J., Canger, R., Lorenz, F., Elder, G., Jr., 2001, p. 775-790)
Este foarte impresionantă însă și consistența cu care este asociat în literatura de specialitate stilul parental democratic cu o serie de competențe instrumentale și sociale la copii și nivele reduse ale comportamentelor considerate a fi problematice atât la fete cât și la băieți în toate etapele specifice de dezvoltare.
Beneficiile stilului parental democratic precum și efectele mai puțin pozitive ale stilului parental neimplicat sunt absolut evidente chiar de la nivel preșcolar și continuă adesea pe parcursul adolescenței și a perioadei adulte timpurii. Deși pot fi identificate diferențe specifice în competențele celor două grupuri de copii, cele mai mari diferențe apar între copiii ai căror părinți sunt neimplicați și cei ai căror părinți sunt implicați.
Weiss & Schwartz (1996, p. 165-172) arată că există diferențe și între copiii ai căror părinți sunt autoritari și ceilalți sunt la fel de consecvent prezente, dar ceva mai mici comparativ cu celălalt caz. La fel cum părinții democratici reușesc să păstreze echilibrul între așteptările lor față de copii de a se conforma la reguli și respectul față de individualitatea lor, tot așa copiiiai căror părinți sunt democratici au capacitatea de a păstra echilibrul între conformismul la cerințele externe și la așteptările cu privire la performanță și nevoia lor de individualitate și autonomie.
Așteptările părinților față de comportamentul și performanța copiilor par a fi un factor mai important în cazul băieților decât la fetelor (Weiss & Schwartz, 1996, p. 167-173).
Concluzionând se poate spune că stilul parental oferă un indicator foarte important care prezice starea de bine a copilului într-o gamă foarte variată de situații. Atât sensibilitatea la diverse nevoi ale copiilor, cât și așteptările părinților cu privire la performanțele acestora dar și la comportamentul lor sunt deosebit de importante pentru a fi un bun părinte. Stilul parental democratic ce realizează un echilibru între așteptări clare și înalte referitoare la comportament și performanță și sensibilitatea la nevoile copilului și recunoașterea, precum și respectarea autonomiei copilului este unul dintre cei mai cosecvenți predictori ai competenței copilului încă din copilărie și chiar și în adolescență.
În calitate de grup social omogen și instituție social-juridică fundamentală, familia este grupul principal în interiorul căreia indivizii își însușesc primele noțiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicție, marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conștiinței morale și juridice. Familia reprezintă cadrul de realizare a sociabilității, premisa deprinderii normelor dezirabile, a modelelor de conduită așteptate. Individul stabilește primele contacte în înțelegerea noțiunilor de responsabilitate și raționalitate, primele confruntări cu situații supuse prescripțiilor, interdicțiilor, evaluărilor normelor și idealurilor grupului social larg.
Comunicarea dintre părinți și adolescent este o condiție esențială pentru formarea personalității. O bună comunicare dintre părinte și adolescent nu înseamnă că adolescentul trebuie să-și asculte orbește părintele, fără a-și putea exprima propriile opinii, conformându-se de fiecare dată cu situațiile date. Comunicarea înseamnă libera exprimare din partea tutror părților implicate în proces.
În general, relațiile părinților cu adolescenții sunt încordate din vina ambelor părți. Părinții refuză să-și modifice concepțiile despre posibilitățile adolescentului, tratându-l ca pe un copil, iar adolescentul își dorește să-și asume anumite responsabilități.
Îndatoririle și restricțiile aduc veșnice obiecții, fiind astfel subiecte frecvente de contradicție între părinți și copil. În cadrul familiei, însușirea responsabilităților individuale sunt încurajate de către proprii părinți prin trasarea sarcinilor și asumarea lor de către adolescenți. Părinții trebuie să încurajeze inițiativele copiilor atunci când acestea merită a fi puse în practică. Adolescentul se va simți valoros atunci când va reuși să-și finalizeze sarcinile și va fi apreciat pentru efortul său.
Climatul familial este foarte important pentru dezvoltarea relațiilor familiale. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți și achizițiile psihocomportamentale realizate la nivelul personalității copiilor. Drumul de la influența educativă la achiziția comportamentală nu este unul direct, ci este influențat tocmai de acest climat familial. (G. Sion, 2007, p. 173-174)
Însă, traversând o perioadă atât de dificilă, adolescenții intră foarte des în conflict cu persoanele cu care au contact. Așadar, familia nu este lipsită de aceste conflicte specifice acestei vârste. Cercetările susțin însă că menținerea acestor conflicte familiale este datorată reciprocității dintre modalitățile negative de abordare a problemelor atât de părinți cât și de copii. În urma unei analize atente a 451 de familii, cercetătorii demonstrează faptul că un comportament negativ al părinților crește posibilitatea comportamentului negativ al copilului sau adolescentului care va accentua conflictul inițial. Acest conflict este menținut deci nu atât de comportamente luate separat, cât de interacțiunea repetată dintre comportamentele negative ale părinților și cele ale adolescenților. Autorii arată în același studiu că acest model negativ de rezolvare a problemelor poate fi transferat mai târziu în relația de cuplu, amenințând astfel calitatea și stabilitatea ei. (K.J. Kim, R. Canger, F. Lorenz, G. Jr. Elder, 2001, p. 775-790)
Caracteristică acestei perioade de dezvoltare este scăderea nivelului de comunicare cu membrii familiei și crearea relațiilor în medii extrafamiliale, când adolescentul se desparte psihologic de familie și își stabilește propria identitate, preferând compania colegilor și prietenilor în locul familiei. Inițial, cel mai bun prieten față de care își testează ideile și competențele este de același sex, față de acesta își manifestă atașamentul îmbrăcându-se la fel, imitându-i gesturile, preluând din preocupările lui.
Deși nu vor să arate, adolescenții își dorec să vadă în părinții lor prieteni, consilieri, chiar confidenți. Cu toată atracția către independență, adolescenții au nevoie de experiență în viață, de ajutorul și de sprijinul adulților. Tocmai din acest motiv, în această perioadă, adolescenții caută modele de urmat în viață, și nu de puține ori aceste modele se regăsesc în părinți.
Dragostea părinților este necesară dezvoltării psiho-comportamentale, normale, a adolescentului, previnind anexietatea și neîncrederea în sine. În cazul în care dragostea părinților este condiționată, adolescentul intra într-o stare de negare permanenta, facandu-si simtita prezenta si sentimentele de teama si frustrare.
CAPITOLUL 3. STAREA DE BINE LA ADOLESCENTA
3.1. Definirea și carcaterizarea conceptului de stare de bine
Satisfacția personală poate fi înțeleasă ca o stare de bine, la care individual aspiră. Această satisfacție apare odată cu îndeplinirea unor obiective propuse sau cu diverse realizări ori rezolvări ale unor probleme, mai mult sau mai puțin personale.
Starea de bine se referă așadar, la modul în care indivizii își evaluează viața. S-a stabilit că aceste evaluări cuprind reacțiile emoționale ale indivizilor la evenimente, la propriile stări și judecați pe care și le formează asupra satisfacției în viață, împlinirii personale, satisfacției în domenii particulare, precum căsătoria și profesia. Această stare de bine a prezentat interes în studiile cu privire la ceea ce omul profan numește fericire sau satisfacție, (Diner et al., 2003, p. 404)
Pe tema staisfacției personale s-a realizat și un model al stării de bine psihologice format din șase dimensiuni: (C.D. Ryff, 1989, p. 57)
acceptarea de sine- atitudine pozitivă față de sine, acceptarea/mulțumirea față de aspecte ale eului, calități sau defecte, percepție pozitivă față de viață personală;
relații pozitive cu ceilalți- relații satisfăcătoare, de încredere, bazate pe empatie, afecțiune, intimitate;
autonomie- autoedeterminare, independență, abilitatea de a face față la presiunea de conformare, de a se regla și evalua pe ceilalți într-o manieră stabilă, consistentă cu standarde personale;
controlul mediului- sensul în competența de a se descurca cu mediul altuia, abilitatea de a controla o varietate de activități externe, de a utiliza resurse și oportunități desponibile, abilitatea de a negocia pentru a creea convergența dintre mediu și nevoile personale;
scop în viață- direcția personală, sensul existențial, gândirea scopurilor în viață;
creșterea personală- sentimentul dezvoltării continue, al expansiunii personale, deschiderea la noi experiențe, abilitatea crescândă de a integra autocunoașterea cu eficacitatea personală.
Este important de precizat și faptul că, satisfacția personală se află în strânsă legătură cu satisfacția profesională. Astfel că, un loc de muncă bine plătit, flexibil, relaxant, care oferă diverse oportunități și posibilități de promovare va conduce, automat, la satisfacție personală, la o stare de bine.
Nivelul de bază al satisfacției personale este determinat de propria personalitate. Indivizii cu anumite personalități vor experimenta anumite tipuri de evenimente (extraverții au mai multe șanse să călătorească sau să capete un statut mai înalt în munca pe care o exercită, iar aceste evenimente influențează nivelul mediu individual al satisfacției); evenimente neobișnuite pot muta un individ deasupra sau sub nivelul de bază, dar, indivizii vor reveni la nivelul de bază odată ce evenimentele revin la normal. (E. Avram, 2009, p. 145).
În literatura de specialitate, termenul de satisfacție personală îl mai întâlnim și sub formă de autoeficacitate. În acest sens, o cercetare a testat empiric măsura în care schemele metodologic idiografice față de cele nomotetice permit identificarea amprentelor comportamentale coerente. Autorul pleacă de la observația că autoeficacitatea este o funcție dependentă de autopercepția subiectivă a persoanei, atât cu privire la propriile posibilități, cât și la gradul de dificultate al situației cu care aceasta se confruntă. Ambele evaluări fiind strict subiective, ar fi de așteptat ca într-una și aceeași situație doi indivizi să varieze idiosincrazic. Ipoteza de la care s-a pornit a fost aceea că percepțiile consiștiente de autoeficacitate înaltă sau scăzută ar putea să apară de-a lungul multor contexte situaționale, doar în cazul în care acestea din urmă dispun de aproximativ aceeași relevanță subiectivă în raport cu schemele personale. Rezultatele obținute au arătat că percepțiile de autoeficacitate, în contextele relevante pentru punctele forte, au fost semnificativ mai mari comparativ cu punctele slabe atunci când s-a aplicat schema de analiză idiografică. (R.Z. Crețu, 2010, p.155)
Așadar, fie că vorbim despre bună stare personală, eficacitate sau stare de bine, tot la satisfacție personală ne referim. Iar atunci când ne referim la satisfacție personală trebuie să luăm în calcul toate realizările, împlinirile, obiectivele atinse, și tot ceea ce provoacă fericire, bucurie, satisfacție.
Orice individ poate ajunge la satisfacție personală, atât timp cât este bine motivat și își dorește cu adeavărat să-și ducă la îndeplinire toate planurile pe care și le conturează singur în minte.
3.2. Stima de sine- vector al dezvoltării stării de bine
Stima de sine reprezintă o evaluare a propriei valori, pozitivă sau negativă față de imaginea de sine. Din organizarea trăsăturilor ce compun această imagine de sine rezultă stima de sine.
Stima de sine se referă la evaluarea propriei persoane, această evaluare rezultând din auto-prețuire și auto-acceptare, în mod absolut ori prin comparație cu alții. Deși se poate modifica de la o situație la alta, există o tendință stabilă a fiecăruia de a se evalua, tendință care funcționează ca o trăsătură de personalitate. (M.R. Luca et al., 2004, p. 46)
Stima de sine se formează încă din copilărie, prin preluarea unor atribute emise de părinți, prin valorizări pe care copilul le primește din partea grupului de studiu, prin compararea cu rolurile pe care le îndeplinește și care îi oferă prestigiu ori îl aruncă în dizgrație. (M.R. Luca et al., 2004, p. 47)
Această evaluare personală poate fi diferită de la o persoană la alta sau chiar de la o situație la alta., fapt ce ne demonstrează cât de complex poate fi omul. Psihologia a încercat să explice de ce unele persoane prezintă o stimă de sine ridicată, în timp ce alții nu au tocmai o părere bună despre propria persoană, însă nu a existat o terie care să mulțumească pe toată lumea.
Dimensiunea evaluativă a stimei de sine se referă la modul în care o persoană se consideră în raport cu ceilalți, cât și cu propriile așteptări. În acest sens, evaluarea imaginii de sine diferă de evaluarea comportamentelor.
Cu toate acestea, eșecul personal în a diferenția între comportament și persoană au frecvent ca și consecință formarea unei stime de sine scăzută. Perceperea unui eșec ca simptom al lipsei de valoare este mai mult decât injustă și poate dăuna grav persoanei.
O stimă de sine scăzută afectează atât viața personală, cât și pe cea profesională, iar în aceste condiții este destul de dificil să poți ajunge la performanță.
Stima de sine dispune de trei componente importante, între care există legături de interdependență și cărora C. André și F. Lelord le prezintă originile, beneficiile și consecințele: (C. André, F. Lelord, 1999, p. 68)
Iubirea de sine
Aceasta nu suportă condiții. Individul se iubește în ciuda defectelor și limitelor, eșecurilor sau înfrângerilor. Această iubire de sine necondiționată nu depinde de performanțele personale. Este moștenită, de regulă, din familie și prezintă beneficii în stabilirea emoțională, în relațiile deschise cu cei din jur și în rezistență la critici și respingeri.
Concepția despre sine
O concepție de sine pozitivă înseamnă a crede în propriile capacități, a evalua, fondat sau nu, calitățile și defectele personale. Acest fapt influențează pozitiv încrederea în sine și este un fenomen în care subiectivitatea are un rol esențial. Beneficiile pe care le exercită se pot vedea în ambiția și proiectele de viitor și în rezistență la obstacole și stres. Consecințele, în cazul absenței conceptelor despre sine se pot observa în lipsa de curaj, în alegerile importante, precum și în conformism, în dependența de părerile altora și în slaba perseverență în alegerile personale.
Încrederea în sine
Acest concept se aplică în mod special în actele personale. Contrar primelor două concepte, încrederea în sine nu este prea dificil de identificat. Poate părea mai puțin importantă decât iubirea sine și decât concepția de sine, fapt ce nu poate fi contrazis în totalitate. Încrederea în sine se referă în special la tipul de educație primit de subiect în familie sau școală și se transmite prin exemplu și conversație.
Între aceste componente ale stimei de sine există o interdependență care ne arată că iubirea de sine facilitează incontestabil o concepție despre sine pozitivă, aceasta la rândul său influențând favorabil încrederea în sine.
Importanța stimei de sine în personalitate este evidentă, însă în satisfacția personală nu putem vorbi decât despre o stimă de sine crescută, ce poate favoriza dezvoltarea potențialului uman. Fiecare individ își dorește să-și atingă obiectivele, să se dezvolte și să avanseze. Când stima de sine este crescută, individul se automotivează din ce în ce mai mult și poate ajunge mai ușor acolo unde își dorește, având atitudinea potrivită de atragere a succesului. Când stima de sine este scăzută, atunci și individul se demotivează. În lipsă de voință și perseverență, o astfel de persoană se va mulțumi cu puțin și nu va mai depune niciun fel de efort pentru a progresa.
Așadar, stima de sine nu este nici egoism, nici narcisism. Este o componentă a personalității de care individul are nevoie pentru a progresa, pentru a se automotiva, pentru a căpăta încredere în propriile forțe și pentru a ajunge la un anumit grad de satisfacție.
3.3. Stabilirea și atingerea obiectivelor personale
Stabilirea unor obiective în viața personală este foarte importantă pentru o viață echilibrată și organizată, conferind stilului de viață o notă de ordine și de planificare.
Un obiectiv poate implica un obiect, o activitate, o relație sau o stare de spirit. Obiectivele pot fi dăunătoare sau benefice. Folosind aceste idei indivizii pot învăța să se gândească la ele, să le compare, să le pună în contrast pentru a lua o hotărâre cu privire la cel mai bun obiectiv pentru o situație dată. Se mai accentuează și ideea că există o diferență între obiectiv (ceea ce vrea individul) și acțiune (ceea ce face pentru a-l atinge). (M. Fraser et al., 2010, p.148)
Obiectivele personale îl ajută pe individ să-și stabilească anumite propuneri, idealuri, aspirații spre care să ajungă, reușind să fie motivat și să vrea cu adevărat le îndeplinească.
În psihologie s-a vorbit adesea despre un așa numit “plan de dezvoltare personală”, care include o viziune a puctelor forțe și a competențelor individuale, precum și etapele care indică modul în care planul urmează a fi realizat.
Stabilirea și conștientizarea competențelor și punctelor tari de către indivd este foarte importantă în autocunoaștere, precum și în stabilirea unor limite pe care individul trebuie să și le cunoască atunci când își propune anumite lucruri.
Principalul scop al unui pland de dezvoltare personală se referă la îmbunătățirea capacității unui idivid de a învăța singur să-și planifice activitățile și să realizeze utilitatea acestei planificări.
Planificarea viitorului îl determină pe individ să-și creeze vizuni și să-și traseze mental mai multe căi de a ajunge acolo unde dorește. Aceste căi sau alternative sunt importante, întrucât niciodată nu poți știi cu exactitate cum vor decurge lucrurile și este bine să ai un plan de rezervă.
Stabilirea obiectivelor sporește încrederea de sine și poate fi benefică în consolidarea deprinderii de a face cea mai bună alegere. În acest sens, reușitele repetate îl vor motiva și mai mult pe individ și vor conduce, la rândul lor, la alte și alte reușite.
Motivația are un rol esențial în atingerea obiectivelor propuse. O persoană motivată va reuși să-și îndeplinească țelurile, scopurile mult mai ușor decât o persoană slab motivată și, ca atare va avea mai mult succes în viață.
Numeroase cercetări au demonstrat că planificarea unor obiective personale are un rol benefic în viața individului, îl ajută să aibă o conduită ordonată și echilibrată, să știe întotdeauna înspre ce se îndreaptă, să dispună de mai multe alternative și să aleagă întotdeauna cea mai bună cale care să îl îndrepte spre reușită și spre satisfacție personală.
3.4. Satisfacția personală la vârsta adolescentei
Starea de bine sau satisfacția personală la vârsta adultă se comportă diferit față de vârstele tinere. Acum, individul își dorește liniște, armonie și înțelegere. Motivele sale de bucurie sunt complet diferite de cele ale unui adolescent sau tânăr, la fel și strategiile sale de a ajuge la această stare.
Persoanele mature sunt centrate pe probleme. Acest fapt înseamnă că imboldurile egoiste ale satisfacției impulsului, plăcerea, mândria, starea de defensivă pot fi toate uitate pentru lungi intervale de timp, deoarece implicarea într-o sarcină le preia. Acest criteriu special poate fi pus în legătură cu scopul responsabilității care este subliniat de gânditorii existențialiști. Sintetizând, se poate spune că o persoană matură va fi în contact strâns cu ceea ce numim lumea reală. Va vedea obiectele, oamenii și situațiile așa cum sunt și va fi implicat într-o activitate relevantă pentru sine. Prezența umorului, ca o caracteristică a personalității mature face individul capabil să perceapă dezacordurile și absurditățile prezente înlăuntru, propriile calități și valori.
Tot în această perioadă, atitudinile și valorile sunt diferite față de alte vârste. Fiecare individ își creează propriul sistem de valori încă din copilărie, preluând modele din familie, din școală și chiar din mass-media sau din grupul de prieteni. De-a lungul timpului, mulți dintre indivizi își pot schimba concepțiile, însă sunt foarte mulți care nu renunță la propriile valori, la prejudecăți, nelăsându-se influențați de schimbările sociale.
O valoare nu este dată decât pentru o dorință, fie ea și individuală, însă în momentul în care o cuprinde conștiința postulează în valoare obiectul posibil al unei multitudini de dorințe identice, al totalității dorințelor identice. Ceea ce se arată ca bun sau frumos poate apărea la fel oricărui exemplar uman; este nevoie numai că dorința colectivă să se trezească. Nimeni nu afirmă în valorile pe care le cuprinde obiectul unic al unei dorințe care nu poate fi împărtășită cu nimeni. Nu suntem niciodată cu totul solitari în actele noastre valorificatoare. În zarea oricărei valori și lămurește putința unei solidarizări umane. (Vianu, 1997).
Fiecare individ își creează propriul sistem de valori încă din copilărie, preluând modele din familie, din școală și chiar din mass-media sau din grupul de prieteni sau cunoștințe. De-a lungul timpului, mulți dintre indivizi își pot schimba concepțiile, însă sunt foarte mulți care nu renunță la propriile valori, la prejudecăți, nelăsându-se influențați de schimbările sociale, de emancipare, de evoluție, de tot ceea ce implică o altă mentalitate.
Cine descoperă o valoare nu o percepe numai ca obiect actual al dorinței sale, cât și ca obiect virtual al tuturor dorințelor de același fel. Niciun individ, apreciind utilitatea sau frumusețea unor lucruri, n-are conștiință că acele lucruri sunt bune sau frumoase numai pentru el. Dimpotrivă, oricine are o valoare afirmă în ea obiectul posibil al tuturor conștiințelor dezinterative, instrumentate în același fel cu a lui. De aici nevoia obștească, așa de bine cunoscută de orice observator al conștiinței, de a releva valorile cuprinse de noi și acelora care nu le au încă, de a le propaga și chiar de a le impune. (Vianu, 1997)
Cercetările de actualitate efectuate în ceea ce privește starea de bine din punct de vedere psihologic presupun investigarea unor variabile care raportează intensificarea sau diminuarea acesteia într-o populație prin utilizarea unor evaluări preexistente măsurabile. În acest mod bunăstarea în sine este determinată în aceste studii, de rezultatul obținut în urma unei evaluări fie ea autoraportată sau a unui un set de măsuri.
În consecință, în acest fel se concentrează pe variabilele care afectează starea de bine, aceasta devenind mai curând secundară în aceste studii. Modul de abordare în a studia bunăstarea a fost denumit starea de bine subiectivă. La vârsta adultă, starea de bine subiectivă este frecvent întâlnită și foarte bine conturată, fapt ce se datorează, în primul rând, nivelului maxim de maturitate atins de individ.
Așadar, când vorbim de satisfacție personală la vârsta adultă vorbim de bucurie și înplinire sufletească, realizări familiale, realizări în muncă, stimulente financiare etc. În această perioadă se pune prea puțin preț pe propria persoană și pe stasfactiile strict individuale.
Acum, interesul legat de propria persoană este înlocuit cu interesul acordat copiilor, nepoților și celorlalte persoane importante din viațța individului. Așadar, satisfacția acestor persoane conduce la o stare de bine pentru adult, care se alimentează cu astfel de satisfacții ce-i aduc bucurii și împliniri, ce îl fac să se simtă bine, fericit și mulțumit.
Cu toate acestea, starea de bine, satisfacția personală, conceptul de weel being sunt factori frecvent întâlniți la vârsta adultă, la o personalitatea matură. Diferite de celalalte vârste, aceste concepte au o conotație nouă, însă la fel de importantă și utilă dezvoltării noramle și armonioase a individului.
Este greu să definim acest concept la mod general, întrcât aceste satisfcații se pot manifesta diferit de la fiecare individ în parte. Fiecare om percepe bucuria și fericirea în felul său, iar această individualitate și unicitate ne face să fim atât de diferiți și de greu de studiat.
3.5. Bariere în atingerea stării de bine
Starea de bine, satisfacția personală sau starea de “well being” este un deziderat la care toți indivizii ar ar vrea să acceadă, indiferent de vârstă. Cu toate acestea, există o serie de factori care îl împiedică pe individ să ajungă la această stare de bine. Dintre toți acești factori, am ales să-i perzint cei pe care i-am considerat a fi cei mai importanți și semnificativi:
3.5.1. Stresul
Ȋn societatea zilelor noastre, stresul este un cuvânt ce face parte din vocabularul oricărui individ, și se pare că devine o problemă socială greu de combătut într-o lume atât de agitată și dezordonată.
Stresul este o “boală” a secolului nostru, care afectează indivizii, indiferent de conduita acestora. Stresul este pretutindeni, însă mai evident și cu o mai mare frecvență îl întâlnim în țările foarte dezvoltate, dar nici România nu se lasă mai prejos.
Stresul apare ca reacție de adaptare a organismului uman la acei factori din exterior pe care individul îi percepe ca fiind agresivi și care induc frecvent o stare de alertă resimțită atât la nivel psihic, cât și la nivel fizic (creșterea secreției de adrenalină, intensificarea bătăilor inimii, transpirație). Stresul nu este o boală propriu zisă, dar poate conduce la îmbolnăvire. Din acest motiv este important de știut ce anume ne stresează și cum ne putem elibera de stres. (Albu, C., 2007, p.17)
Stresul apare ca o reacție defensivă a organismului la presiunile excesive. Când nivelul de stres este unul scăzut, organismul este capabil să facă față situației, în timp ce, atunci când nivelul de stres este unul ridicat, organismul uman produce stări de anxietate, încordare, ingrijoare, tensiune și chiar panică.
De-a lungul timpului, psihologia a emis o serie de teorii explicative în ceea ce privește factorii determinanți ai stresului. Astfel, unii cercetători tind să considere stresul ca fiind un fenomen psihologic, o parte a motivației acestei credințe stând în faptul că cea mai mare parte a cercetărilor au fost realizate de psihologi și psihiatrii, specialiști care, în mod natural tind să se centreze în munca de cercetare pe problemele psihologice și fiziologice cu care se confruntă indivizii. Un alt motiv pentru care stresul este privit ca fiind un fenomen psihologic este reprezentat de tendința oamenilor de a psihologiza aproape totul. Există societăți puternic orientate pe individ, unde pare natural să explici aproape orice aspect al comportamentului făcând referire la variabilele psihologice, care țin de persoana individuală. Similar, atunci când ne gândim la consecințele stresului, există tendința de a ne centra exclusiv pe efecte. Desigur, stresul este un fenomen psihologic, în sensul că este experimentat de persoane individuale, dar există numeroase motive pentru care stresul poate fi considerat și un fenomen sociologic. (Linsky, S.A. și Straus A.M., 1986, p.34)
În numeroasele încercări de a da o definiție stresului, indiferent de natura sa, una dintre caracteristicile comune întâlnite este aceea că apare pe fondul unei adaptări perpetue a organismului la un anumit mod de viață.
De-a lungul timpului, în literatura de specialiate, concpetul de stres a fost asemănat cu agresiunea, cu acțiunea violentă exercitată asupra organismului, astfel încât s-a considerat că intensitatea mare și caracterul amenințător al unei anumite situații pot constitui particularități generale ale condiției stresante.
Astăzi, conceptul de stres nu mai este înțeles ca o acțiune violentă sau agresivă, ci este, mai degrabă, o formă de oboseală psihică pe care organismul o resimte în situații obositoare, aglomerate și dezorganizate.
Stresul se referă, așadar, atât la situațiile care amenință pe cineva, cât și la starea fizică și psihică rezultată. Conflictele se nasc atunci când, în mod simultan apar mai multe tendințe în relație cu diferite alternative și când intensitatea lor este relativ egală. În acest sens, se pot evidenția trei tipuri de conflicte posibile: evitare-evitare, apropiere-evitare, apropiere-apropiere. (Andreescu, A., 2006, p.64.)
Din cele prezentate putem considera că stresul presupune confruntarea individului cu o situație care amenință bunăstarea și integritatea sa; în mod subiectiv său obiectiv, situația stresantă solicită organismul până la limitele posibilităților individului de a-i face față. Astfel, este necesar să avem în vedere cel puțin două aspecte: în primul rând, condiția stresantă iar în al doilea rând, starea de stres. Condiția stresantă constă în cauza producerii stresului, în acțiunea tuturor agenților stresori, iar starea de stres reprezintă șocul emoțional, situația tensionată psihic la nivel individual sau de grup.
Stresul face parte din viața noastră cotidiană. Până să învățăm să-l recunoaștem și să ne ferim de urmările sale, deseori se răsfrânge asupra stării noastre de spirit și îl simțim pe propria noastră piele sub diferite forme: oboseală, panică, groază, frustrare, mânie furie etc. (Grigoriu, M., 2006, p.36)
În concluzie, se poate considera că stresul reprezintă o reacție specifică de răspuns la acțiunea agenților care produc o presiune deosebită asupra ființei umane, creându-i astfel diverse stări iritante, apăsătoare, stresante.
3.5.2. Oboseala
Oboseala este un simptom al scăderii rezervelor de energie, ca urmare a activităților desfășurate pe parcursul zilei.
Oboseala este un simptom care însoțește o serie de afecțiuni acute sau cronice sau poate să constituie o stare de sine stătătoare prin epuizarea rezervelor energetice ale organismului după un efort fizic sau intelectual intens sau sub acțiunea altor factori determinanți.
Sunt din ce în ce mai numeroase cazurile de persoane care suferă de oboseală cronică, o boală foarte dificil de semnalat și de tratat. Cauzele nu au fost niciodată foarte bine delimitate și nici astăzi nu există un tratament bine definit pentru această maladie. Tocmai de aceea unii dintre cei mai reputați medici din lume s-au întâlnit pentru a dezbate această problemă și pentru a încerca să afle soluțiile la această problemă.
Eliminarea oboselii cronice poate fi un proces îndelungat. Spre exemplu, un pilot cu oboseala cronică, datorată unor factori psihologici sau fizici ar trebui să-și reconsidere atitudinea față de responsabilitatea de a zbura sau nu.
Studiile sugerează faptul că oboseala poate fi cauzată de o inflamare la nivelul sistemului nervos dar și de alți factori precum vârsta, bolile anterioare, stresul sau mediul în care trăiește individul.
3.5.3. Stilul de viață nesănătos
Omul zilelor noastre este extrem de familiarizat cu un stil de viața nesănătos. Alimentația necorespunzătoare, fumatul, consumul de alcool și de alte substanțe ce creează dependenta, nopțile pierdute etc. sunt doar câteva dintre obiceiurile nesănătoase pe care tot mai mulți oameni le practică.
De-a lungul timpului s-au promovat o serie de programe și proiecte de educație pentru sănătate și de promovare a unui stil de viață sănătos. Toate aceste programe aveau ca obiectiv sporirea satisfacției personale.
Educația pentru sănătate este un proces ce se desfășoară de-a lungul întregii vieți, ajutându-i pe oameni să se adapteze la solicitările mediului în toate etapele vieții. Esența procesului se bazează atât pe ideea programelor de îmbogățire a vieții, cât și pe cea a viziunii transpersonale. Se regăsesc aici fundamente filosofice și temeiuri bazate pe: dialog, estetică, creativitate, intuiție, înțelepciune, emoție, self, dragoste, muncă, joc, integrare, cooperare, reflecție și experimente practice. ( Neacșu, 2010)
Obiectivul de bază al educației pentru sănătate constă în formarea și dezvoltarea în rândul populației, a unei concepții și a unui comportament igienic, în scopul apărării sănătății, dezvoltării armonioase și fortificării organismului, adaptării lui la condițiile mediului ambiental natural și social, cât și al participării active a acesteia la operă de ocrotire a sănătății populaționale
Promovarea și menținerea sănătății se realizează prin programele de prevenție și cele de educație pentru un stil de viața sănătos. Recunoașterea importanței pentru sănătatea publică reprezintă cel mai semnificativ aspect al promovării sănătății fizice și mentale. Prevenția are trei componente: (Baban. 2003)
Prevenția primara- are ca obiectivereducerea riscului de îmbolnăvire prin adoptarea comportamentelor protectoare. Prevenția primară se realizează mai ales în familie și școala. Aici se dezvolta atitudini de respingere a comportamentelor de risc (fumat, consum de droguri sau alcool, prostituție etc), legate de siguranță prin activitățile de educație pentru sănătate în cadrul orelor de consiliere și orientare.
Prevenția secundara- implica reducerea factorilor de risc la grupurile predispuse spre îmbolnăvire. Aceste grupuri sunt cele care au adoptat deja comportamentul de risc.
Prevenția tertiara- are ca obiective reducerea duratei îmbolnăvirii și creșterea calității vieții persoanelor care suferă de o boală. Prin proiectele de voluntariat în care se implica scoala, elevii pot contrinui la creșterea calității vieții unor persoane cu anumite boli terminale.
Așadar, prevenția este foarte importantă în acest caz, întrucât este mult mai dificil să tratezi decât să previi. Prevenirea unui stil de viața nesănătos înseamnă un prim pas spre satisfacție personală, spre “weel being”.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Influenta Stilurilor de Parenting Asupra Starii de Bine sau Fericire la Adolescentii cu Rezultate Foarte Bune la Invatatura (ID: 165494)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.