Infierea Si Adoptia Ca Masuri de Protectie a Copilului
Înfierea și adopția ca măsuri de protecție a copilului
Plan:
Introducere
I. Înfierea, tradiție promovată de Biserică
1. Tradiția bisericească cu privire la înfiere
2. Rolul Bisericii în sfătuirea și promovarea adopțiilor ca măsură de protecție permanentă pentru copiii aflați în dificultate
II. Adopția și plasamentul din perspectivă juridică
1. Legislația în vigoare
2. Definirea familiei din punct de vedere sociologic și juridic
3. Importanța juridică a ocrotirii minorului în cadrul legislativ internațional
4. Modalități juridice de ocrotire a minorului
5. Ocrotirea părintească sub aspect juridic
6. Cazuri excepționale în ocrotirea părintească
7. Forme de ocrotirea a minorului prin alte persoane: tutela, curatela și adopția
8. Caracterele generale ale adopției
III. Studii de caz
Concluzii și propuneri
I. Înfierea, tradiție promovată de către Biserică
1. Tradiția bisericească cu privire la înfiere (slujba de înfiere)
Anexa 1:
Rânduiala la înfierea de copii
Cel ce urmează să devină fiu (sau fiică) a altor părinți decât cei care l-au născut vine la biserică împreună cu cel care-l înfiază și stă înaintea preotului, cu fața spre răsărit, ținând în mâini făclii aprinse.
Preotul, îmbrăcat în veșmintele preoțești, face obișnuitul început: Binecuvântat este Dumnezeul nostru…, Sfinte Dumnezeule…, Preasfântă Treime…, Tatăl nostru…, Că a Ta este împărăția…, Doamne miluiește (de 12 ori), Slavă…, Și acum…, Veniți să ne închinăm… și strana cântă troparul zilei și condacul hramului, după care preotul citește această
Rugăciune
Domnului să ne rugăm.
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce prin iubitul Tău Prunc, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-ai numit pe noi fii ai lui Dumnezeu, cu primirea de fiu și cu darul atotputernicului și Sfântului Tău Duh, zicând: Eu voi fi Lui Tată, și Acela va fie Mie Fiu, Însuți, Iubitorule de oameni împărate, caută din sfântul Tău locaș spre robii Tăi aceștia (N), și pe cei pe care firea i-a născut depărtați unul de altul după trup, pe aceștia Însuți îi unește în tată și în fiu prin Sfântul Tău Duh; întărește-i în dragostea Ta; leagă-i pe ei cu binecuvântarea Ta; înalță-i pe ei întru slava Ta; întărește-i pe ei în credința Ta, păzindu-i pururea ca să nu se lepede de cele ce au ieșit din gura lor, și fii mijlocitor făgăduinței lor ca dragostea pe care întru Tine au mărturisit-o să o păzească nestricată și nemincinoasă, până la sfârșitul vieții lor, viețuind ei întru Tine, Cel ce ești singurul Dumnezeu viu și adevărat, și învrednicindu-se de moștenirea împărăției Tale. Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preotul: Pace tuturor. Strana: Și duhului tău.
Diaconul sau preotul zice: Capetele voastre Domnului să le plecați. Și preotul citește această
Rugăciune
Domnului să ne rugăm.
Stăpâne, Doamne, Cel ce ești făcătorul a toată făptura, Care întru Adam cel dintâi ai rânduit rudenia firească după trup, iar întru Iisus Hristos, Fiul Tău cel iubit și Dumnezeul nostru, ne-ai arătat și pe noi a fi rudenia Ta după har, Ție, Celui ce știi toate, își pleacă aceștia capetele ca niște robi ai Tăi, cerând binecuvântarea care de la Tine vine, și prin legătura cea întru Tine se mărturisesc unul pe altul tată și fiu. Pentru aceasta cu smerenie Te rugăm, pe Tine, Doamne, ajută lor să dobândească cele ce nădăjduiesc și să păzească starea cea cuviincioasă între ei și supunerea cea fiască față de Tine, viețuind după vrednicie. Ca, precum în toate, și prin aceasta să se preaslăvească numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cel înfiat îngenunchează în fața celui ce-l înfiază, care îl ridică, zicând: astăzi fiul meu ești tu; eu astăzi te-am născut, și-l îmbrățișează; iar preotul îi binecuvântează și face otpustul.
Anexa 2:
Rugăciune pentru copilul înfiat
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Care ne-ai poruncit să ne iubim unii pe alții, ajută-ne să împlinim fără împiedicare această poruncă a Ta. Am socotit că este bineplăcut Ție să înfiem acest copil pe care viața l-a lipsit de dragostea părinților lui. Dă-ne, Doamne, să-l iubim cu dragostea pe care Tu o sădești în inimile noastre. Să găsească la noi dragostea care îi lipsește și sufletul lui tulburat să se umple de liniște și de bucurie. Dă-i lui să Te iubească din toată inima, iar pe noi să ne respecte după cuviință, fiind un copil ascultător și cuminte. Dă-i lui, Doamne, să iubească Biserica, rugăciunea și toată fapta cea bună. Dă-i lui, Doamne, să simtă dragostea Ta cea sfântă, care covârșește orice dorire. Dă-i lui să fie mădular ales al Bisericii Tale, iar nouă, nevrednicilor, dăruiește-ne să ducem cu bucurie greutățile creșterii acestui copil, luminați fiind de Tine. Binecuvântează și sfințește casa noastră, rânduind toate cele de trebuință, că de la Tine vine tot binele și a Ta este slava, cinstea și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.
2. Rolul Bisericii în sfătuirea și promovarea adopțiilor ca măsură de protecție permanentă pentru copiii aflați în dificultate
II. Adopția și plasamentul din perspectivă juridică
1. Legislația în vigoare:
Convenția europeană în materia adopției de copii din 24/04/1967
Convenția de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale – încheiată la 29 mai 1993 la Haga
Convenția ONU din 20/11/1989
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției și a Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului de coordonare de pe lângă Oficiul Român pentru Adopții
Ordinul nr. 550/2012 privind aprobarea criteriilor pe baza cărora se realizează potrivirea teoretică
Ordinul nr. 552/2012 privind aprobarea modelului-cadru al atestatului de persoană sau familie aptă să adopte, precum și a modelului și conținutului unor formulare, instrumente și documente utilizate în procedura adopției
Ordinul nr. 631 din 21 ianuarie 2013 privind documentele care se anexează cererii de evaluare în vederea eliberării unui nou atestat de persoană sau familie aptă să adopte, ca urmare a expirării atestatului anterior
Legea 21/2014 privind instituirea Zilei Naționale pentru Adopție (2 iunie)
2 Definirea familiei din punct de vedere sociologic și juridic
Familia este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familie fac parte soții, părinții și copiii, precum și, uneori, alte persoane între care există relații de rudenie. Și soții singuri – fără copii – formează o familie.
Noțiunea juridică de familie are la bază fenomenul social complex care este familia. Din perspectivă socială, familia este universală și permanentă. Chiar dacă funcțiile sale au evoluat în diverse etape, aceasta rămâne un element natural și fundamental al societății.
Concepția socială cu privire la familie este puternic influențată de tradiție, mentalități, religie, de factori de ordin geografic, economic și cultural. Toate aceste elemente își pun amprenta asupra reglementării juridice a familiei. De aici rezultă o mare diversitate a normelor de drept în materie. De asemenea, recunoscând importanța acestor factori, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în numeroase rânduri, importanța marjei de apreciere de care se bucură statele în garantarea dreptului la relații de familie.
Definirea noțiunii de familie ridică dificultăți, putând fi privită atât din punct de vedere sociologic, cât și juridic.
În sens sociologic, familia – ca formă specifică de comunitate umană – desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. În acest înțeles se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude.
În cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și interese. Relațiile de familie au un caracter de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii sociale. Avându-se în vedere un anumit aspect al relațiilor de familie, s-a spus că familia este o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație.Luând naștere prin căsătorie, familia începe prin a fi formată din soți. Familia tipică este aceea care este formată din părinți și copii. În mod obișnuit familia dă naștere următoarelor raporturi: a) de căsătorie, care constituie baza familiei; b) cele dintre soți, care constituie efectele căsătoriei; c) cele dintre părinți și copii, care sunt rezultatul raporturilor dintre soți; d) cele dintre alte persoane care mai fac parte din familie.
Sociologii disting familia simplă sau nucleară, formată din părinți și copiii lor necăsătoriți, și familia extinsă sau largă, formată și din alte persoane decât în primul caz.
În sens restrâns, familia, ca nucleu social elementar, cuprinde pe soți și pe descendenții necăsătoriți ai acestora. Această familie, structurată pe două generații, a luat locul familiei tradiționale, structurată pe mai multe generații, existentă în societățile cu o economie nedezvoltată, rurală.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopția), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest înțeles, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.
Noțiunea sociologică și cea juridică de familie, în mod obișnuit, coincid, se suprapun. Sunt, însă, situații în care această corespondență nu există. Astfel, de exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, relațiile de fapt, în sens sociologic, încetează între soți, deoarece nu mai există între ei o comunitate de viață și de interese. Dar unele drepturi și obligații, deci relații de familie în sens juridic, continuă să existe (de exemplu, cele privind întreținerea, dreptul la nume, privind bunurile comune dacă acestea nu au fost împărțite la desfacerea căsătoriei). Tot astfel, când copilul este încredințat unei instituții de ocrotire încetează relațiile de fapt între acesta și părinții lui, nu însă și relațiile juridice care se exprimă în obligația de a plăti contribuția la întreținerea copilului.
De asemenea, există unele raporturi de ordin personal, nepatrimonial. În unele cazuri, raporturile juridice de familie există în afara familiei considerată din punct de vedere sociologic. Astfel, dacă frații se căsătoresc și fiecare își formează propria familie, ei continuă să fie legați prin raporturi de familie juridice (de exemplu, obligația de întreținere), deși ei aparțin unor familii, în sens sociologic, diferite. Pe de altă parte, raporturile care se stabilesc între concubini, care – în anumite limite – au o comunitate de viață și interese, nu se exprimă și în raporturi de familie juridice, deoarece concubinajul este în afară de lege, statul sprijinind și ocrotind numai căsătoria și familia. În cazul familiei din afara căsătoriei, tatăl și copilul pot să nu locuiască împreună, să nu aparțină aceleiași familii în sens sociologic, dar sunt legați prin raporturi de familie juridice.
În dreptul comparat s-au diversificat modelele familiale. Pe lângă familia clasică formată din tată, mamă și copii, întemeiată pe căsătorie, au apărut și familia monoparentală compusă din mama necăsătorită și copiii săi, precum și căsătoria sociologică, adică uniunea familială, alcătuită din tată, mamă și copiii lor, care nu are la bază căsătoria.
Rezultă că trebuie distinse raporturile faptice, sociologice de familie și raporturile de familie juridice. Existența acestora din urmă nu înseamnă dovada, întotodeauna, a primelor.
Relațiile de familie prezintă aspecte personale, nepatrimoniale, și aspecte patrimoniale.
Având în vedere dispozițiile Codului familiei, urmeaznu aparțină aceleiași familii în sens sociologic, dar sunt legați prin raporturi de familie juridice.
În dreptul comparat s-au diversificat modelele familiale. Pe lângă familia clasică formată din tată, mamă și copii, întemeiată pe căsătorie, au apărut și familia monoparentală compusă din mama necăsătorită și copiii săi, precum și căsătoria sociologică, adică uniunea familială, alcătuită din tată, mamă și copiii lor, care nu are la bază căsătoria.
Rezultă că trebuie distinse raporturile faptice, sociologice de familie și raporturile de familie juridice. Existența acestora din urmă nu înseamnă dovada, întotodeauna, a primelor.
Relațiile de familie prezintă aspecte personale, nepatrimoniale, și aspecte patrimoniale.
Având în vedere dispozițiile Codului familiei, urmează să considerăm că relațiile de familie desemnează raporturile juridice care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție, precum și cele asimilate relațiilor de familie. Este vorba de raporturile juridice de familie. Codul familiei se referă, însă, și la familia restrânsă, formată numai din soți sau din aceștia și copii.
Familia formează obiect de reglementare și în domeniul de aplicare a unor legi speciale.
Rezultă că, potrivit Codului familiei, familia desemnează fie pe soți, fie pe aceștia și copiii lor, fie pe toți cei care se găsesc în relații de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și relațiile asimilate, din unele puncte de vedere, cu cele de familie. În acest sens vorbim de raporturile de familie juridice potrivit Codului familiei. În sensul altor reglementări, persoanele care fac parte din familie diferă de la caz la caz. De aceea, se poate spune că există o noțiune juridică a familiei de drept comun, în sensul Codului familiei, și noțiuni speciale, în diferite domenii, la care se referă legile speciale. Așadar, noțiunea de membru de familie poate avea sensuri diferite, în raport de domeniul de activitate reglementat la care ne referim. În toate aceste cazuri este vorba de membru de familie, în accepțiunea juridică.
Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor (art.48, pct.1 din Constituția României). Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie (art.48, pct.3 din Constituția României). Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor (art.49, pct.1 din Constituția României). Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială (art.50 din Constituția României). Părinții au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine (art.29, pct.6 din Constituția României). Rezultă că familia, ca celulă de bază a societății, este o instituție care se bucură de protecție constituțională. Mai multe constituții ale statelor europene au prevăzut protecția familiei ca un obiectiv important al ordinii constituționale. De asemenea, diferite acte internaționale se referă la locul și ocrotirea familiei.
3. Importanța juridică a ocrotirii minorului în cadrul legislativ internațional
Problematica drepturilor copilului s-a aflat în atenția statelor, a organismelor internaționale, de-a lungul anilor. Un moment important l-a constituit mișcarea inițiată de Eglantyne, în 1924, în Marea Britanie, ea reușind să impună adoptarea de către Liga Națiunilor a primei Declarații a drepturilor copilului. Era o declarație în cinci puncte, care marca consacrarea conceptului de drepturi ale copilului, atrăgând atenția asupra necesității unei abordări politice a problemei.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948, face doar unele referiri sumare la situația copilului. În 1959 a fost adoptată Declarația drepturilor copilului, document care recunoaște că drepturile copilului sunt diferite calitativ de cele ale adulților. Aceasta le conferă un specific, care le transformă într-o materie în sine, suportul unei discipline juridice, insuficient studiate ca atare pâna în prezent.
Rezoluția Adunării Generale 1386 (XIV) a proclamat Declarația drepturilor copilului "pentru ca el să aibă o copilărie fericită și să beneficieze în interesul său ca și în interesul societății de drepturile și libertățile pe care ea le enunță". Declarația cuprinde o serie de principii capabile să asigure tuturor copiilor, fără nici o excepție și fără deosebire bazată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine națională sau socială, avere sau orice altă situație, protecția drepturilor lor, dezvoltarea normală pe plan fizic și intelectual, moral, spiritual și social, în condiții de libertate și demnitate.
Printre principiile proclamate în Declarație ce vor fi preluate 30 de ani mai târziu în Convenția privind drepturile copilului, sunt și următoarele:
– copilul trebuie să beneficieze de o protecție specială, trebuie să i se acorde posibilități și facilități prin efectul legii și prin alte mijloace pentru a fi în măsură să se dezvolte sănătos și normal, pe plan fizic intelectual, moral spiritual și social interesul copilului e determinant;
– copilul, de la nașterea sa, are drept la un nume și o naționalitate;
– copilul dezavantajat fizic, mental sau social trebuie să primească tratamentul, educația și îngrijirile speciale pe care situația lui le necesită;
– pentru a-și dezvolta armonios personalitatea, copilul are nevoie de dragoste și înțelegere pe cât posibil el trebuie să crească sub responsabilitatea părinților, într-o atmosferă de afecțiune și securitate morală și materială;
– copilul are dreptul la o educație, care trebuie să fie gratuită și obligatorie, cel puțin la nivel elementar;
– copilul, în orice circumstanță, va trebui să primească printre primii protecție și ajutor;
– copilul trebuie protejat împotriva oricarei forme de neglijență, cruzime sau exploatare;
– copilul trebuie protejat contra practicilor care pot duce la discriminare rasială, religioasă sau la oricare altă formă de discriminare.
Încă din 1996, prin Rezoluția Adunării Generale din 11 decembrie, s-a creat Fondul Internațional de Ajutorare a Copilăriei, destinat copiilor și adolescenților din țările victime ale agresiunii. S-a recunoscut și necesitatea unei acțiuni continue pentru a se ușura suferințele copiilor, cu deosebire în țările în curs de dezvoltare și cele care au suferit cel mai mult de pe urma războiului sau a diferitelor calamități. Ca urmare, în 1953, (Rezoluția 802 (VIII) din 6 octombrie) s-a hotărât continuarea acțiunii sub altă titulatură Fondul Națiunilor pentru Copilărie (FISE/UNICEF). Fondul sprijină programele în favoarea copiilor, cu deosebire a celor aproximativ un miliard ce se află în foarte multe din țările din Africa, America, Asia și Mediterana răsăriteană.
Prin Rezoluția 31/169 din 21 decembrie 1976, Adunarea Generală a proclamat anul 1979 drept Anul Internațional al Copilului, adică exact la 20 de ani de la adoptarea Declarației drepturilor copilului. Anul a fost marcat în principal la nivel național, prin măsuri destinate să îmbunătățească situația copiilor, măsuri sprijinite prin activități și consultări la nivel regional și internațional, conducerea acestor operații fiind asumată de UNICEF.
Abia la 20 noiembrie 1989, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Convenția privind drepturile copilului. Aceasta se prezintă ca un document de certă valoare, consfințind un ansamblu de norme și de instituții destinate să contureze cadrul juridic și instituțional în care să se desfășoare ocrotirea copilului, să stabilească o serie de standarde care să impună ridicarea cotelor acestei protecții în toate țările care au ratificat Convenția.
Au existat trei rațiuni care au prezidat la elaborarea acestei Convenții, și anume:
1) dorința de a acoperi toate domeniile în care era necesară intervenția societății, în scopul ocrotirii tinerei generații;
2) necesitatea concentrării într-un document unitar a tuturor reglementărilor internaționale referitoare la copii;
3) cerința revizuirii normelor privitoare la situațiile în care interesele ocrotitorilor diferă de cele ale ocrotiților.
România a ratificat Convenția la 25 septembrie 1990 obligându-se prin aceasta să respecte prevederile ei.
Se pune, în aceste condiții problema introducerii sale în legislația națională sau altfel spus, a corespondenței dintre legea internă și convenția internațională. Problemele ce se ridică sub acest aspect nu sunt grave. Nu există sub nici un aspect incompatibilitate între legea română și prevederile Convenției. Esențial este principiul ocrotirii consecvente a intereselor copilului, care reprezintă unul dintre principiile de bază ale dreptului nostru de familie.
Principiul ocrotirii intereselor minorului a depășit Codul Familiei, căpătând o consacrare constituțională, prin înscrierea în noua Constituție a art. 49, care, în primul său alineat, proclamă principiul: "Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor."
Și în Codul familiei sunt cuprinse o serie de prevederi de principiu, deosebit de valoroase, cum ar fi cea a egalității dintre copii născuți în cadrul căsătoriei și cei din afara acesteia sau a egalității dintre părinti, în exercitarea îndatoririlor de ocrotire a minorilor. Problema care se pune este cea a coordonării anumitor instituții și a perfecționărilor ce li s-ar putea aduce altora, ce se vor putea realiza în cadrul general al revizuirii reglementării privitoare la relațiile de familie.
În privința tinerilor, aceștia se bucură de toate drepturile omului și libertățile fundamentale înscrise în documentele internaționale și regionale.
Importanța acestui segment demografic este deosebită. Este important, în primul rând, pentru că în copilărie și în tinerețe se pregătește viitorul adult. De aici și semnificația unei bune educații și instruiri. Este important de asemenea și pentru că reprezintă categorii mai vulnerabile datorită vârstei și lipsei de experiență. Datorită acestei fragilități, comunitatea internațională a adoptat și documente cu caracter specific tineretului, cum ar fi cele care se referă la educație și instruire, la rolul lui în procesele de dezvoltare, în cele de consolidare a păcii și securității, de promovare a înțelegerii și prieteniei între popoare, între toate grupurile rasiale, etnice sau religioase.
Toate statele membre ale comunității internaționale s-au angajat să depună toate eforturile pentru ca:
– prin învatamânt, tineretul să se educe în respectul demnității umane, al egalității în drepturi pentru toți oamenii și toate popoarele, fără deosebire de rasă, culoare, limbă, sex sau religie;
– să adopte toate măsurile corespunzătoare pentru pregătirea tineretului la viața în societate, stimulându-i interesul pentru problemele unei lumi în schimbare și asigurându-i un rol din ce în ce mai mare și mai activ în viața și în evoluția societății;
– să orienteze și să încurajeze în toată măsura posibila utilizare a mijloacelor de informare pentru o mai bună cunoaștere a aspirațiilor umane;
– să promoveze în rândurile tineretului o difuziune largă de idei și cunoștințe care se întemeiază pe o informație obiectivă, pe o discuție liberă, ca o condiție esențială pentru întărirea respectului față de demnitatea umană și de diversitatea culturilor.
Anul 1985 a fost important pentru problemele generale ale tineretului, fiind proclamat de Adunarea Generală ONU ca Anul Internațional al Tineretului. Cu acest prilej, a avut loc la Barcelona "Congresul Mondial al Tineretului".
Printre inițiativele întreprinse în cadrul Anului Internațional al Tineretului s-a înscris și continuarea și multiplicarea acțiunilor de protecție a tinerelor precum și acțiuni ale tinerilor împotriva tratamentelor rele și a exploatării, pentru sprijinirea acestora în scopul unei dezvoltări armonioase și plenare. Tineretul trebuie să beneficieze de toate serviciile de sănătate, educație și de muncă pentru a fi mai bine pregatit pentru viața adultă. Tinerele și tinerii trebuie să accepte responsabilități egale pe planul maternității și paternității. O atenție specială se va acorda învățământului și pregătirii profesionale, cu deosebire pentru tinerii defavorizați pe plan social și economic.
Ratificarea de către România în 1990 a Convenției ONU privind Drepturile Copilului impune obligația respectării și aplicării celor 54 de articole conținute de aceasta și crearea instrumentelor necesare prevenirii situațiilor ce pot determina nerespectarea acesteia. Articolele 19, 34 și 36 din Convenție prevăd obligația de a asigura respectarea drepturilor copilului privind protecția împotriva oricăror forme de exploatare, precum și de a asigura protejarea copiilor de toate formele de abuz și neglijare. Cu toate acestea, lipsa informațiilor cu privire la dimensiunea fenomenului de maltratare a copilului în familiile din România a dus la reducerea măsurilor de prevenire a abuzului asupra copiilor, punând în pericol dezvoltarea și integritatea lor fizică, intelectuală și emoțională.
Problema abuzului și neglijării copilului în familie nu este specifică României. Este vorba despre un fenomen care apare în toate societățile, amploarea sa variind în funcție de nivelul de dezvoltare, stilurile de viață ale populației, tradiții și mentalități și mai ales de eficiența formelor de control social. Se știe că în societățile profund afectate de sărăcie și crize sociale, ca și în cele aflate în perioade de schimbări profunde și dramatice din punct de vedere al prăbușirii sistemului de norme și valori, anumite fenomene sociale, cum ar fi abuzul și neglijarea copilului, cunosc o recrudescență. Sociologii analizează această problemă în cadrul conceptului de violență familială (domestic violence), unde abuzul și neglijarea copilului sunt studiate împreună cu conflictele violente dintre soți, cu discriminarea vârstnicilor etc. (Se știe, de pildă, că un fenomen foarte cercetat în ultimul timp este cel al îmbătrânirii (ageism), văzut ca un efect de marginalizare, neglijare și abuz al vârstnicilor, care afectează, conform unor studii de specialitate, 4 din 10 persoane din această categorie).
Conform unor studii efectuate de sociologii americani în anii `90, în aproximativ o treime dintre familii apar diferite forme de violență fizică, unele conducând chiar la ucidere.
România nu face excepție de la regulă în ceea ce privește violența familială. Este meritul mass media că după 1990 au fost mediatizate nenumărate cazuri de neglijare a copilului, de abuz și violență în familie, astfel încât fenomenul a putut fi perceput ca o problemă socială. De altfel, pentru ca o situație nedorită să devină problemă socială trebuie să fie îndeplinite două condiții: pe de o parte să fie conștientizată ca atare de către mai mulți oameni și de majoritatea celor pentru care o astfel de problemă este legată de domeniul lor de activitate și, pe de altă parte, să existe percepția că o astfel de situație se poate rezolva, în sensul că situația nedorită poate fi ameliorată. Nu este simplu atât timp cât în România încă este foarte răspândită concepția conform căreia „nu-i treaba altora ceea ce se întâmplă în ograda proprie” sau că „bătaia este ruptă din rai”. De altfel, și în alte țări recunoașterea violenței familiale ca o problemă socială a necesitat mult timp.
Totodată, protecția copilului, în special a copiilor instituționalizați și a copiilor străzii, a fost mereu printre temele critice în cadrul negocierilor pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Mai mult decât atât, fiecare dintre rapoartele anuale de țară pentru România, elaborate de către Comisia Europeană, acordă un capitol important protecției copilului în cadrul criteriilor politice stabilite de către Consiliul European la Copenhaga în 1993.
Ca urmare, autoritățile publice, organismele private autorizate, precum și persoanele fizice și persoanele juridice responsabile de protecția copilului sunt obligate să respecte, să promoveze și să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituție și lege, în concordanță cu prevederile Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr.18/1990, republicată, și ale celorlalte acte internaționale în materie la care România este parte.
4. Modalități juridice de ocrotire a minorului
Ocrotirea minorului se realizează fie prin părinții lui, fie prin tutore. Minorii care se găsesc în dificultate sunt ocrotiți în cadrul măsurilor prevăzute de Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. De asemenea, minorii mai sunt ocrotiți în cadrul adopției, curatelei minorilor și al instituției juridice privind pe minorul interzis.
În literatura juridică se mai arată și alte mijloace prin care se realizează ocrotirea minorului:
Cel prevăzut de art.76 alin.3 C. fam., care prevedea că, dacă adoptatorul va fi decăzut din drepturile părintești, instanța judecătorească, ținând seama de interesele minorului adoptat și ascultându-l dacă a împlinit vârsta de zece ani, va putea fie să redea părinților firești exercițiul drepturilor părintești, fie să încredințeze pe minor unei alte persoane, cu consimțământul acesteia; în acest ultim caz, instanța judecătorească va hotărî și privitor la reprezentarea minorului sau încuviințarea actelor sale și la administrarea bunurilor acestuia.
Textul a fost abrogat prin Ordonanța de urgență nr.25/1997. Dar, art.22 alin. 4 din această ordonanță prevede că la desfacerea adopției, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, numai dacă instanța nu decide o altă măsură de protecție a copilului în condițiile legii. Prin urmare, instanța de judecată poate să decidă o măsură de protecție a copilului, în condițiile legii. Aceeași dispoziție legală este prevăzută și de Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției care, odată cu intrarea în vigoare la 1 ianuarie 2005 abrogă Ordonanța de urgență nr. 25/1997.
De asemenea, în cazul în care părinții copilului sunt decăzuți din drepturile părintești, deci și părintele adoptator poate fi decăzut din drepturile părintești, precum și în celelalte cazuri prevăzute de art.56 din Legea nr.272/2004 cu privire la protecția specială a copilului, copilul poate beneficia de măsurile de protecție prevăzute de această lege.
În cazul copilului din afara căsătoriei și cel al unei căsătorii lovite de nulitate, dacă un părinte este mort, decăzut din drepturile părintești, pus sub interdicție sau – din orice împrejurare – se află în neputință de a-și manifesta voința, celălalt părinte, care are vârsta între 14-18 ani, exercită singur numai drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana copilului, iar ocrotirea minorului, cât privește bunurile sale, se realizează prin tutelă (sau prin curatelă). Soluția este aceeași dacă ambii părinți au vârsta între 14-18 ani. În cazul în care un părinte este mort, decăzut din drepturile părintești, pus sub interdicție sau – din orice împrejurare – se află în neputință de a-și manifesta voința, celălalt față de care este stabilită filiația și are vârsta sub 14 ani, nu poate avea exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești față de copil; înseamnă că minorul „este lipsit de îngrijirea ambilor părinți” (art.113 C.fam.). În consecință, în asemenea situație se instituie tutela. Soluția este aceeași dacă ambii părinți au vârsta sub 14 ani. În sfârșit în cazul în care un părinte are vârsta sub 14 ani, iar celălalt între 14-18 ani, acesta din urmă are exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești referitoare la persoana copilului, iar ocrotirea privind bunurile copilului se realizează prin tutelă; părintele sub 14 ani nu are ocrotirea părintească nici privind persoana, nici privind bunurile copilului minor.
În sprijinul celor arătate se poate invoca și art.39 din Legea nr.272/2004, care prevede că orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecție alternativă. Aceată protecție include instituirea tutelei, măsurile de protecție specială prevăzute de această lege, adopția. În alegerea uneia dintre aceste soluții, autoritatea competentă va ține seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.
5. Ocrotirea părintească sub aspect juridic
Câtă vreme este cu putință ca minorul să nu fie lipsit de îngrijirea ambilor săi părinți, ori cel puțin a unuia din aceștia, ocrotirea minorului este încredințată de lege părinților.
Ocrotirea părintească reprezintă reglementarea prin care legea tinde să asigure, atât în privința persoanei cât și în privința bunurilor, ocrotirea cea mai deplină a minorului de către tatăl și mama sa. Sau, altfel spus, prin noțiunea de ocrotire părintescă se desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor acordate de lege părinților pentru a asigura creșterea și educarea copiilor minori. Instituția ocrotirii părintești este tratată în Titlul III, capitolul I, secțiunea I din Codul familiei, sub denumirea de „Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori”, care se completează cu dispozițiile Ordonanței de urgență nr.26/1997, privind protecția copilului aflat în dificultate. Ea înlocuiește instituția „puterii părintești” din vechea legislație (art.325-341 Cod civil) care era definită ca totalitate a drepturilor acordate de lege asupra persoanei și bunurilor copilului, atât timp cât acesta este minor și neemancipat.
Potrivit legislației actuale în privința ocrotirii minorilor, drepturile sunt recunoscute deopotrivă ambilor părinți, indiferent dacă acel copil este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. Finalitatea drepturilor conferite constă în îndeplinirea îndatoririlor ce converg către asigurarea bunei creșteri și educări a copiilor minori. Astfel conceput, instituția ocrotirii părintești este în strânsă legătură cu funcția educativă a familiei, de educare și formare pentru viață a copiilor minori. Sfera preocupărilor care izvorăsc din instituția ocrotirii părintești este însă mai largă decât aceea izvorâtă din funcția educativă, ea vizând nu numai drepturile și obligațiile referitoare la persoana copilului minor, ci și pe cele referitoare la bunurile acestuia.
Prin ocrotirea părintească se îndeplinește în același timp un scop personal ce constă în creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a copilului minor în conformitate cu normele morale și cu regulile de conviețuire socială.
Durata ocrotirii părintești. Ocrotirea părintească se acordă copiilor pe tot timpul minorității. Chiar dacă minorul este pus sub interdicție, potrivit art.150 C.fam., el ramâne sub ocrotirea părinților până la majorat fără a i se numi un tutore (art.97-113 C.fam.). De asemenea, ocrotirea părintească încetează în privința minorului care se căsătorește, deoarece acesta dobândește capacitatea deplină de exercițiu (art.8 Decretul nr.31 din 1954). Această situație se poate întâmpla în cazul femeilor, care, potrivit art.4 C.fam., au dreptul să se căsătorească de la împlinirea vârstei de 16 ani și, în anumite condiții, chiar de la împlinirea vârstei de 15 ani.
Prin urmare, ocrotirea părintească presupune că persoana nu a împlinit 18 ani și nu are capacitate deplină de exercițiu.
În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț sau al încetării ei prin deces, soțul care nu a împlinit vârsta de 18 ani își menține capacitatea deplină de exercițiu, căci nu există nici o dispoziție legală care să prevadă că aceasta se pierde – potrivit art.6 Decretul nr.31 din 1954, capacitatea deplină de exercițiu nu se pierde decât în cazurile prevăzute de lege -și, ca urmare, nu se mai pune problema revenirii ocrotirii părintești asupra acestuia. Soluția este aceeași în cazul declarării judecătorești a decesului bărbatului.
Soluția nu mai este aceeași în cazul nulității absolute sau relative a căsătoriei, dacă acestea intervin într-un moment în care acel soț nu a împlinit încă vârsta de 18 ani. În această situație trebuie deosebit după cum soțul care nu are vârsta de 18 ani a fost de bună-credință sau de rea-credință la încheierea căsătoriei. În primul caz, nulitatea sau anularea căsătoriei nu suprimă efectele pe care aceasta le-a produs în trecut cât privește pe soțul de bună-credință, ci operează numai pentru viitor, ca la desfacerea căsătoriei prin divorț (art.23 alin.1 C.fam.). Ca urmare, capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin căsătorie se menține și nu poate fi vorba de revenirea ocrotirii părintești, asupra soțului respectiv. În cel de-al doilea caz, nulitatea sau anularea căsătoriei produce efecte pentru trecut în ceea ce-l privește pe soțul sub 18 ani, în cauză, de rea-credință. În consecință, nu se pune problema menținerii capacității depline de exercițiu și deci în privința acestui soț de rea-credință, revine ocrotirea părintească.
Principiile ocrotirii părintești. Reglementarea ocrotirii minorului prin părinții săi se bazează pe următoarele principii:
a) Părinții trebuie să-și exercite drepturile și să-și îndeplinească îndatoririle lor părintești numai în interesul copilului (art.1 alin. Ultim și art.97 C. fam.). Părinții au drepturi și îndatoriri față de copilul lor minor (titlul III, cap.I, secț.I C. fam.). Pe primul plan se situează îndatoririle părintești, căci drepturile sunt recunoscute în vederea îndeplinirii îndatoririlor.
Noțiunea de interes al copilului include un interes superior obștesc, căci părinții sunt obligați să crească pe copil, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, spre a-l face folositor colectivității (art.101 C. fam.). Potrivit art.48 alin.1 din Constituție, părinții au dreptul și îndatorirea de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Aprecierea interesului minorului se va face în cadrul dispozițiilor legale, iar nu în afara acestora, și al regulilor de conviețuire socială;
b) Executarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești se fac sub îndrumarea și controlul efectiv și continuu al autorității tutelare (art.108 C. fam.). Aceasta în scopul asigurării unei cât mai depline ocrotiri a minorului;
c) Independența (separația) patrimonială în raporturile dintre părinți și copiii lor minori, în sensul că părinții nu au nici un drept asupra bunurilor copiilor și nici aceștia asupra bunurilor părinților, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere (art.106 C. fam.);
d) Conținutul ocrotirii părintești nu diferă după cum copilul este din căsătorie sau din afara căsătoriei ori din adopție (art.97 C. fam.). Acest principiu este o consecință, pe de o parte, a asimilării depline a situației legale a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie (art.63 C. fam.) și, pe de altă parte, a faptului că drepturile și îndatoririle părinților trec, prin adopție, asupra adoptatorului (art.21 alin.2 și art.22 alin.4 din Ordonanța de urgență nr.25/1997);
e) Egalitatea părinților cât privește drepturile și îndatoririle față de copilul minor (art.1 alin.3 și art.97 alin.1 C. fam.). Este un aspect al egalității în drepturi dintre femeie și bărbat.
Dispozițiile legale din Codul familiei privind ocrotirea părintescă au, sub rezerva cazurilor anume prevăzute de lege, caracter imperativ. De aceea tatăl și mama, prin contract, ori fiecare dintre ei, prin voință unilaterală, nu pot să extindă ori să restrângă
drepturile și îndatoririle părintești.
Drepturile și îndatoririle părintești, revin în principiu, ambilor părinți. Din principiul egalității părinților cât privește drepturile și îndatoririle părintești, rezultă că măsurile privitoare la persoana și bunurile copilului se iau de către părinți, de comun acord (art.98 alin.1 C. fam.). În literatura juridică s-a arătat că, în privința reprezentării sau încuviințării actelor de drept material ale minorului, acordul părinților trebuie să fie expres.
În privința reprezentării sau asistării minorului în materie procesuală (art.42 C. proc. civ.) s-a pus problema dacă acordul părinților poate fi presupus, nu numai expres. Astfel, într-o părere, s-a spus că, în cazul în care vine în instanță numai unul dintre părinți, deși celălalt nu se află în nici una din situațiile de împiedicare prevăzute de art.98 alin.2 C. fam., instanța poate socoti, când nu se dovedește o neînțelegere între părinți, că părintele prezent are acordul celuilalt. Aceasta până la proba contrarie. Dacă părinții nu sunt căsătoriți, instanța va hotărî de la caz la caz. Într-o altă părere, acordul părinților nu se poate presupune până la dovada contrarie, în lipsa unei dispoziții legale care să prevadă o asemenea prezumție. Legea nu a arătat ce se întâmplă în situația în care vine în instanță numai unul dintre părinți, deși celălalt are exercițiul drepturilor părintești, fiindcă nu era nevoie, nevalabilitatea unui asemenea act rezultând virtual din neândeplinirea condițiilor cerute, imperativ, pentru întregirea capacității minorului.
6. Cazuri excepționale în ocrotirea părintească
Ocrotirea copilului minor de către un singur părinte. Există unele situații în care nu este cu putință ca minorul să fie ocrotit de ambii părinți, ci numai de către unul din aceștia. Asemenea situații sunt următoarele (art.98 C.fam.):
a-Moartea unuia dintre părinți. Potrivit art.113 C.fam., tutela se deschide în cazul în care ambii părinți sunt morți. Prin urmare, între cele două texte există concordanță. Ocrotirea minorului revine părintelui rămas în viață.
Situația este aceeași când unul din părinți este declarat mort, prin hotărâre judecătorească (art. 16 – 18 Decretul nr. 31 din 1954), deoarece asemenea hotărâre instituie prezumția că dispărutul a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morții, iar nu data când hotărârea rămâne definitivă. Așa fiind, problema ocrotirii părintești se pune numai pentru copiii minori concepuți până la data morții, căci copiii care au fost concepuți în perioada cuprinsă între această dată și aceea a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești declarative de moarte, care beneficiau de prezumția de paternitate câtă vreme nu a intervenit hotărârea, când este vorba de copiii din căsătorie, încetează de a fi socotiți ai bărbatului declarat mort.
Desigur, și un copil din afara căsătoriei, conceput după data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești declarative de moarte, nu poate fi socotit al bărbatului mort.
Ocrotirea copiilor minori concepuți după data stabilită prin hotărâre judecătorească declarativă ca fiind aceea a morții se face potrivit cu situația lor juridică în care se găsesc, după intervenirea hotărârii, fără a prezenta interes felul în care se realizează ocrotirea înainte de aceasta dată.
b-Decăderea unui părinte din drepturile părintești. Spre deosebire de situația precedentă, când în mod necesar drepturile și îndatoririle părintești revin numai unui singur părinte, în cazul decăderii se impun unele precizări. Potrivit art.110 C.fam., decăderea din drepturile părintești nu scutește pe părinte de îndatorirea de a da întreținere copilului. Autoritatea tutelară poate da încuviințare părintelui decăzut din drepturile părintești de a avea legături personale cu copilul dacă, prin asemenea legături, creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a acestuia nu sunt în primejdie (art.111 C.fam.).
În cazul în care au încetat împrejurările care au dus la decădere și nu mai există nici o primejdie pentru minor, instanța judecătorească, la cererea autorității tutelare sau a părintelui interesat, însă în acest ultim caz cu avizul autorității tutelare, poate reda părintelui decăzut exercițiul drepturilor părintești (art.112 C.fam.).
c-Punerea sub interdicție a unuia dintre parinți. Deși nu există un text expres ca în cazul decăderii din drepturile părintești, totuși, părintele pus sub interdicție nu este scutit de îndatorirea de a da întreținere copilului minor. Dar, această obligație există în sarcina celui pus sub interdicție numai dacă și în măsura în care mijloacele sale depășesc nevoile normale ale îngrijirii și vindecării. În caz contrar, cel pus sub interdicție nu poate avea obligația de întreținere, căci o asemenea obligație-în sensul art.91 C.fam.-revine părintelui care „are mijloacele îndestulătoare” pentru a acoperi nevoile celui îndreptățit la întreținere, iar prin „mijloace îndestulătoare”se înțeleg cele care depășesc nevoile de existență minime ale celui obligat, nevoi printre care figurează și cheltuielile de îngrijire și de grăbire a vindecării. Interzisul devine incapabil de a exercita drepturile părintești, astfel că exercițiul acestora revine celuilalt părinte (art.98 alin.2 C.fam.). Acesta are și exercițiul îndatoririlor părintești cu privire la persoana copilului minor (ca, de altfel, și cele privind bunurile acestuia), cu precizarea făcută, deoarece ele nu ar putea fi executate de o persoană lipsită de discernământ.
În privința datei de când se produc efectele hotărârii judecătorești de punere sub interdicție, se aplică art.144 C.fam. (față de cel pus sub interdicție, data la care hotărârea rămâne definitivă, iar față de terți data transcrierii hotărârii în registrul special ținut de judecătoria locului unde a fost înregistrată nașterea celui pus sub interdicție sau data cunoașterii interdicției de cel de-al treilea, pe altă cale, înainte de data transcrierii).
În legătură cu curatela provizorie instituită unui părinte a cărui punere sub interdicție a fost cerută, se pune problema dacă acesta continuă să exercite drepturile părintești împreună cu celălalt părinte până la data de la care punerea sub interdicție își produce efectele? Curatela provizorie se instituie, potrivit art.146 C. fam. „în caz de nevoie și până la rezolvarea cererii de punere sub interdicție” de către autoritatea tutelară, la sesizarea președintelui instanței chemate să se pronunțe asupra punerii sub interdicție, sesizare reglementată prin art.30 Decretul nr.32 din 1954. Curatorul se numește pentru îngrijirea persoanei și reprezentarea celui a cărui interdicție a fost cerută, precum și pentru administrarea bunurilor. În literatura noastră juridică s-a arătat că măsura numirii acestui curator are efectul de a face ca drepturile părintești să se exercite de către celălalt părinte, deoarece asemenea măsură, din punctul de vedere al ocrotirii părintești, „trebuie socotită ca echivalentă cu punerea sub interdicție”, cu alte cuvinte soluția se întemeiază pe identitatea de „figură juridică dintre tutorele interzisului și curatorul prevăzut de art.146 C. fam.”. S-a mai arătat că înființarea unei curatele în temeiul art.146 C. fam., nu dă naștere unei incapacități legale, curatela înființată în cursul procedurii de interdicție fiind curatela unei persoane legalmente capabilă, totodată considerându-se că soluția – în sensul că asemenea curatelă are efectul că drepturile părintești se exercită numai de celălalt părinte, s-ar putea sprijini pe „interesele minorului ocrotit”.
Considerăm că dacă unui părinte i se numește un curator în cursul procedurii de punere sub interdicție a sa, drepturile părintești se exercită numai de către celălalt părinte:
1) Finalitatea curatelei provizorii amintite exclude posibilitatea exercitării, de către respectivul părinte, a drepturilor părintești. Cel care are el însuși nevoie de ocrotire nu poate asigura o ocrotire efectivă altei persoane. A admite contrariul ar însemna a se da o soluție formală și ineficientă.
2) Faptul că părintele respectiv nu mai are exercițiul drepturilor părintești nu este incompatibil cu teza că cel căruia i s-a instituit curatela provizorie, la care ne referim, rămâne legalmente capabil, deoarece această excludere nu se întemeiază întotdeauna pe ideea de incapacitate. Aceasta nu este singura situație în care un părinte ce are capacitate de exercițiu nu are, împreună cu celălalt, exercițiul drepturilor părintești. Textul o spune expres. Într-adevăr, art.98 alin.2 C. fam., prevede, printre altele, că un singur părinte exercită drepturile ori de câte ori celălalt, din orice împrejurare, se află în neputință de a-și manifesta voința. Instituirea curatelei provizorii unui părinte a cărui punere sub interdicție s-a cerut, reprezintă o asemenea situație.
Înseamnă că, în cazul ce avem în vedere, drepturile părintești se exercită de către un singur părinte înainte de punerea sub interdicție (de la instituirea curatelei provizorii), cât și după rămânerea definitivă a hotărârii de punere sub interdicție.
d-Unul din părinți este în imposibilitate, din orice împrejurare, de a-și manifesta voința. Această situație trebuie apreciată cu toată seriozitatea pentru a nu constitui un pretext care să ducă la înlăturarea unui părinte de la exercitarea drepturilor părintești. Situațiile în care textul este aplicabil pot fi diferite. Este suficient numai ca unul dintre părinți să se găsească în situația menționată. Asemenea situații ar putea fi:
Dispariția unui părinte. Nu se cere ca aceasta să fie declarată printr-o hotărâre judecătorească, potrivit art.16 Decretul nr.31 din 30 ianuarie 1954. Prin urmare, dispariția în fapt duce la același rezultat, deoarece, în ambele cazuri, soluția se întemeiază pe apărarea intereselor copilului;
Contrarietatea de interese între minor și unul din părinții săi. Desigur, acesta nu ar mai prezenta suficiente garanții că își va exercita atribuțiile numai în interesul celui ocrotit, din moment ce ambele interese sunt contrare. De aceea, un asemenea părinte, deși materialmente ar putea să-și manifeste voința, care însă nu ar putea avea valoarea unui act de reprezentare sau a unei încuviințări prealabile, se găsește – juridic – în neputință de a-și manifesta voința. Un exemplu de contrarietate de interese între minor și un părinte ar fi
cazul când se introduce acțiunea pentru întreținerea minorului – în numele acestuia – de către un părinte împotriva celuilalt.
Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului. Este situația prevăzută de art.152 lit.c C.fam., potrivit căruia se instituie curatela dacă din cauza bolii sau din alte motive părinții ori tutorele sunt împiedicați să îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte le încuviințează. După cum s-a stabilit în literatura noastră juridică, se va numi un curator minorului aflat sub ocrotire părintească numai dacă ambii părinți sunt împiedicați să reprezinte sau să încuviințeze un act în interesul minorului.
Condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate.
Delegarea exercițiului drepturilor părintești. Declararea judecătorească a abandonului copilului. În acest caz, exercițiul drepturilor părintești se deleagă instituției de ocrotire socială sau medicală de stat, ori instttituției private legal constituite sau unei alte persoane în condițiile legii (Legea nr.47 din 7 iulie 1993, art.3).
Cazurile în care ocrotirea părintească nu revine, în mod egal, ambilor părinți sau revine numai în parte părinților. Deosebim două situații:
Ocrotirea părintească nu revine, în mod egal, ambilor părinți. Există unele situații în care, ambii părinți se găsesc în viață și ar trebui să exercite, în mod egal, drepturile și îndatoririle părintești față de copilul lor, totuși, acestea, potrivit unor dispoziții legale speciale, revin, în mod neegal, părinților. Aceste cazuri sunt următoarele:
1.Desfacerea căsătoriei prin divorț. În cazul divorțului, instanța judecătorească este obligată să se pronunțe și asupra încredințării copiilor minori (art.42 C.fam.). Părintele divorțat căruia i s-a încredințat copilul exercită, cu privire la acesta, drepturile părintești, atât în ceea ce privește persoana, cât și în ceea ce privește bunurile copilului (art.43 alin.1 C.fam.). părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul are dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și
pregătirea profesională a copilului (art.43 alin.ultim C.fam.);
2.Desființarea căsătoriei. Nulitatea căsătoriei nu produce efecte în privința copiilor din respectiva căsătoriei (art.23 alin.ultim C.fam.). După desființarea căsătoriei, părinții nu vor mai locui împreună. De aceea, art.24 alin.2 C.fam. prevede că, în ceea ce privește drepturile și îndatoririle dintre părinți și copii, se vor aplica, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț, astfel cum sunt reglementate prin art.42-44 din același Cod;
3.Încredințarea copilului din afara căsătoriei. În cazul în care filiația copilului din afara căsătoriei a fost stabilită față de ambii părinți, încredințarea lui, precum și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională se vor hotărâ potrivit dispozițiilor art.42-44 C.fam., care se aplică prin asemănare (art.65 C.fam.). Din acest punct de vedere, părinții din afara căsătoriei sunt asimilați cu soții divorțați. În consecință, părintele căruia i s-a încredințat copilul exercită, cu privire la acesta, drepturile părintești, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia.
Ocrotirea părintească revine numai în parte părinților. Există unele situații în care drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana minorului revin unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire, iar dreptul de administrare a bunurilor, de reprezentare sau de încuviințare a actelor minorului revin unuia dintre părinți, desemnat de instanța judecătorească. În toate aceste situații, amândoi părinții au dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională. Cazurile în care drepturile și îndatoririle părintești sunt împărțite între părinți și alte persoane sau instituții de ocrotire, în felul mai sus arătat, sunt următoarele:
1. Desfacerea căsătoriei prin divorț. În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, încredințarea copiilor se poate face, dacă există motive temeinice, altor persoane decât
părinții sau unei instituții de ocrotire (art.42 alin.2 C.fam.). În această situație, persoana sau instituția de ocrotire va avea față de copil numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului. Dreptul de administrare a bunurilor, de reprezentare sau de încuviințare a actelor minorului revin părintelui desemnat prin hotărârea judecătorească
prin care s-a pronunțat divorțul. Celălalt părinte are dreptul de a avea legături personale cu copilul și dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională (art.43 C.fam.). Desigur, aceleași drepturi le are și părintele care exercită administrarea bunurilor, reprezentarea sau încuviințarea actelor minorului;
2.Desființarea căsătoriei. Situația este aceeași ca și în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, deoarece, potrivit art.24 alin.2 C.fam., în ceea ce privește drepturile și îndatoririle dintre părinți și copii, se aplică, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț.
3.Încredințarea copilului din afara căsătoriei. Acest copil poate fi încredințat unei alte persoane decât părintelui său ori unei instituții de ocrotire, în aceleași condiții ca și copilul din căsătorie în cazul divorțului (art.65 C.fam.). În consecință, situația este aceeași, în privința drepturilor și îndatoririle dintre părinți și copii, ca și în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț;
4.Încredințarea copilului din căsătorie. Când copilul este lipsit de ocrotirea părintească și nu a fost instituită tutela, copilul poate fi încredințat unei familii sau persoane și dacă nu a fost posibilă nici această măsură de protecție, drepturile părintești asupra copilului se exercită de către consiliul județean, respectiv de către consiliile locale ale sectoarelor municipiului București, prin Comisia pentru protecția copilului, până când această comisie hotărăște încredințarea copilului serviciului public specializat pentru protecția copilului sau unui organism privat autorizat în condițiile legii (art.9 alin.1).
Persoana fizică sau persoanele juridice cărora li s-a încredințat copilul au față de acesta numai drepturile și obligațiile ce revin părinților cu privire la persoana acestuia (art.10 alin.1). Exercitarea dreptului de a încheia acte juridice în numele copilului ori încuviințarea încheierii acestor acte se face de către Comisia pentru protecția copilului, în condițiile legii (art.10 alin.4).
Dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către Comisia pentru protecția copilului care îl poate delega serviciului public specializat pentru protecția copilului. Se face inventarierea bunurilor copilului. Serviciul public specializat pentru protecția copilului, cu aprobarea Comisia pentru protecția copilului, va putea înstrăina bunurile copilului, numai dacă actul răspunde unor necesități sau prezintă un folos neândoielnic pentru copil (art.10 alin.5).
Amândoi părinții păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, în condițiile stabilite de Comisia pentru protecția copilului, dacă este respectat interesul superior al copilului. Serviciul public specializat pentru protecția copilului sau, după caz, organismul privat autorizat va crea condițiile necesare pentru aceasta, potrivit legii (art.11 alin.1).
De asemenea, Comisia pentru protecția copilului poate hotărâ plasamentul copilului la o persoană sau la o familie, dacă securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului este periclitată în familie din motive independente de voința părinților, iar dacă nu există persoane sau familii corespunzătoare la care copilul să poată fi dat în plasament, Comisiei pentru protecția copilului poate hotărâ plasamentul copilului la serviciul public specializat pentru protecția copilului sau la un organism privat autorizat (art.12).
Pe toată perioada plasamentului, părinții copilului își mențin drepturile și obligațiile față de acesta, cu excepția acelora care sunt incompatibile cu aplicarea acestor măsuri (art.13 alin.1).Părinții au dreptul să mențină legături permanente și nemijlocite cu copilul, pe toată durata plasamentului. Ei au dreptul să viziteze copilul în condițiile legii, precum și dreptul să corespondeze cu acesta. Părinții pot vizita copilul la domiciliul sau sediul persoanei sau al familiei la care acesta a fost dat în plasament, numai cu acordul acestora și în prezența reprezentanților serviciului public specializat pentru protecția copilului (art.13 alin.3). În lipsa acordului, legătura personală se realizează în spații special amenajate în cadrul sau în afara centrelor de plasament (art.17 lit.e).
Persoanele fizice sau cele juridice care au primit în plasament un copil sunt obligate să îi asigure acestuia îngrijirile și condițiile necesare dezvoltării sale armonioase. Acordul părinților pentru efectuarea actelor obișnuite, necesare îndeplinirii acestei obligații sau înlăturării oricărei situații urgente care ar pune în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului, este prezumat (art.14 alin.2). Pe durata plasamentului, domiciliul copilului este la persoana la care a fost dat în plasament.
7. Forme de ocrotirea a minorului prin alte persoane:
tutela, curatela și adopția
Tutela. Tutela minorului, ca instituție juridică, grupează ansamblul normelor juridice care reglementează ocrotirea unui minor lipsit de ocrotire părintească prin intermediul unei persoane numite tutore și care-și exercită atribuțiile sub supravegherea autorității tutelare.
Caracterele generale. Tutela se exercită în interesul exclusiv al minorului (art.114 și 123 C.fam.). Tutela este o sarcină socială, de onoare, de încredere, deoarece tutorele, ca și părinții, are datoria de a contribui efectiv la creșterea tinerei generații. De aceea, legea prevede incapacitatea pentru unele persoane de a fi tutore (art.117 C.fam.).
Tutela este o sarcină obligatorie și cel ce a fost numit tutore nu poate refuza această încredere decât în cazurile anume prevăzute de lege (art.118 C.fam.).
Tutela este o sarcină personală, ceea ce înseamnă că nu se poate transmite. Dacă tutorele își încetează activitatea, dar funcționarea tutelei ar fi încă justificată, autoritatea tutelară este în drept să ia măsurile necesare pentru ca ocrotirea minorului să fie totuși asigurată.
Tutela este o sarcină gratuită. În anumite împrejurări, autoritatea tutelară poate acorda tutorelui o remunerație ce nu poate depăși 10% din veniturile bunurilor minorului (art.121 C.fam.).
Deschiderea tutelei. Tutela se deschide când minorul este lipsit de ocrotire părintească, deci de îngrijirea ambilor părinți, cazurile fiind cele prevăzute de art.113 C.fam., și anume:
ambii părinți sunt morți sau declarați morți;
ambii părinți sunt necunoscuți sau dispăruți;
ambii părinți sunt puși sub interdicție;
ambii părinți sunt decăzuți din drepturile părintești.
Un alt caz de deschidere al tutelei este cel reglementat de art.22 alin.4 Ordonanța de urgență nr.25/1997. Astfel, la desfacerea adopției, instanța, considerând că nu este în interesul minorului ca părinții firești să redobândească drepturile și obligațiile părintești, poate decide o altă măsură de protecție, care ar putea fi și tutela minorului.
Numirea tutorelui se face de către autoritatea tutelară, chiar dacă instituirea s-a decis de către instanța judecătorească. Alegerea tutorelui trebuie făcută astfel încât să fie ocrotite interesele minorului, preferabilă fiind numirea unei rude. În cercetările pe care trebuie să le efectueze, autoritatea tutelară va avea în vedere și dispozițiile art.117 C.fam. care prevăd expres cazurile de excludere de la sarcina tutelei.
Potrivit acestui articol nu pot fi tutori: minorul sau cel pus sub interdicție; cel decăzut din drepturile părintești sau declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum și cel cu rele purtări; cel lipsit potrivit legii speciale, de dreptul de a alege și de a fi ales; cel care, exercitând o altă tutelă a fost îndepărtat din aceasta; cel care din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului nu ar putea îndeplini sarcina tutelei.
Când numirea unui tutore necesită un timp mai îndelungat, se poate numi provizoriu, un curator care să reprezinte interesele minorului.
Drepturile și îndatoririle tutorelui. Drepturile și îndatoririle tutorelui cu privire la persoana minorului au același conținut ca și drepturile și îndatoririle părintești (art.122, 123, 125 și 136 C.fam.) și se exercită numai în interesul minorului (art.114 C.fam.).
În ceea ce privește bunurile minorului, tutorele reprezintă pe minor în actele juridice, dacă are vârsta de până la 14 ani, și îi încuviințează actele, dacă are vârsta de 14-18 ani (art.124, 133 C.fam.). Tutorele poate încheia unele acte singur, în numele și pe socoteala minorului, fără nici o încuviințare prealabilă, iar alte acte numai cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare (art.129 și 130 C.fam.). În sfârșit, sunt unele acte pe care tutorele nu le poate face în nici un caz (art.140 C.fam.).
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate face singur acte de conservare și acte de administrare, dacă acestea din urmă nu-i pricinuiesc vreo leziune (art.25 Decretul nr.32 din 31 ianuarie 1954). Minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face acte de dispoziție, dar cu încuviințarea prealabilă a tutorelui și a autorității tutelare. Actele încheiate de minor, fără încuviințarea prealabilă menționată, sunt anulabile (art.133 C.fam.).
Există unele acte, pe lângă cele amintite, pe care minorul le poate face singur, fără a avea nevoie de vreo încuviințare:
a) acte de dreptul familiei (minora în vârstă de 16 ani se poate căsători, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani trebuie să consimtă la adopție, recunoașterea de maternitate ori de paternitate);
b) acte de domeniul dreptului muncii și dreptul cooperatist (încheierea contractului de muncă – art.7 C.muncii; intrarea într-o organizație cooperatistă ca membru); în aceste situații, minorul exercită singur drepturile și execută tot astfel obligațiile izvorâte din contractul de muncă sau din calitatea de membru al unei organizații cooperstiste și dispune singur de sumele de bani pe care le-a dobândit din muncă proprie; minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate să facă depuneri la casele de păstrare și să dispună de aceste depuneri, potrivit regulamentelor acestor case de păstrare (art.10 Decretul nr.31 din 1954);
c) acte din domeniul dreptului civil: minorul în vârstă de 16 ani poate să-și facă singur testamentul, dar nu poate dispune de mai mult de jumătate din bunurile de care poate dispune majorul prin testament; acceptarea unei donații dacă este fără sarcini sau neafectată de modalitatea condiției; acte juridice de valoare patrimonială măruntă.
Actele juridice menționate încheiate de minor fără respectarea dispozițiilor legale sunt sacționate cu nulitatea relativă.
Se pot dobândi drepturi și naște obligații pe seama minorului, cu capacitate de exercițiu restrânsă sau fără capacitate de exercițiu, pe alte căi decât actul juridic civil, și anume: actul administrativ, în cazurile anume determinate de lege, fără încheiere de contract, fără acordul de voință al subiectelor raporturilor juridice respective; faptul juridic, în sens restrâns (faptele voluntare, licite ori ilicite, săvârșite în alt scop decât de a produce efecte juridice, dar care produc asemenea efecte deoarece așa dispune norma juridică).
Drepturile și îndatoririle tutorelui sunt prevăzute de lege în interesul minorului. De aceea, tutorele răspunde pentru abaterile săvârșite în exercițiul acestora. Răspunderea tutorelui poate fi, după caz, civilă, penală ori contravențională.
Încetarea tutelei. Tutela ia sfârșit prin ajungerea minorului la majorat sau prin decesul acestuia intervenit înainte de a deveni major. De asemenea, tutela ia sfârșit în cazurile în care au încetat motivele care au determinat instituirea acesteia (de exemplu, părinții au fost identificați sau a fost ridicată decăderea lor din drepturile părintești).
Încetarea tutelei nu trebuie confundată cu încetarea funcției tutorelui. Într-adevăr, sunt împrejurări care determină numai încetarea funcției tutorelui, fără ca tutela să se stingă: tutorele moare, tutorele este îndepărtat (art.138 C.fam.); tutorele este înlocuit (art.118 C.fam).
La încetarea tutelei ori încetarea funcției se ridică problema efectuării socotelilor și a predării bunurilor minorului, în condițiile art.140 C.fam.
Curatela. Curatela reprezintă o instituție de ocrotire a minorului care are caracter temporar și subsidiar. Curatela nu este specifică ocrotirii persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu, ci poate interveni și în cazul persoanelor capabile, care din diferite motive, nu-și pot îngriji interesele (art.152 C.fam.).
În cazul minorului, curatorul este chemat să înlocuiască părinții firești sau tutorele, fie la încheierea anumitor acte juridice, fie la încheierea tuturor actelor presupuse de ocrotirea minorului, însă numai provizoriu.
Curatela minorului se instituie:
când există contrarietate de interese între ocrotitorul legal și minor (art.132 și 105 C.fam.);
când ocrotitorul legal, părinte sau tutore este vremelnic împiedicat să-și îndeplinească îndatoririle (art.152 lit.c C.fam.);
când pentru numirea sau înlocuirea tutorelui minorului este nevoie de o perioadă mai îndelungată (art.139 C.fam.);
până la soluționarea cererii de punere sub interdicție a minorului (art.146 C.fam.).
Ocrotirea minorului aflat sub curatelă se înfăptuiește prin reprezentarea acestuia
dacă nu a împlinit 14 ani și încuviințarea actelor minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă (între 14-18 ani).
Curatela ia sfârșit dacă au încetat cauzele care au determinat instituirea ei. De asemenea, curatela ia sfârșit o dată cu încetarea incapacității ori a restrângerii capacității de exercițiu.
Adopția reprezintă și ea un mijloc de ocrotire a minorului. Acolo unde nu este posibil ca copilul să fie menținut și crescut în familia sa de origine, urmează a se asigura copilului o familie permanentă, în care să fie crescut și format pentru a deveni folositor societății, în care să se integreze fără dificultăți. Adopția oferă posibilitatea unei familii permanente copilului. Prin adopție, copilul care este lipsit de părinți sau de o îngrijire corespunzătoare este primit în familia adoptatorilor, unde urmează a fi crescut ca și un copil firesc al acestora. Începând cu 1 ianuarie 2005, în România, regimul juridic al adopțiilor este reglementat de Legea nr.273 din 21 iunie 2004.
Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului (art.1).
În cursul procedurii adopției trebuie respectate următoarele principii (art.2):
principiul interesului superior al copilului;
principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;
principiul continuității în educarea copilului, ținând-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică;
principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate;
principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.
Pe tot parcursul procedurii de adopție direcția în a cărei rază teritorială domiciliază copilul este obligată să ofere copilului informații și explicații clare și complete, potrivit vârstei și gradului său de maturitate, referitoare la etapele și durata procesului de adopție, la efectele acesteia, precum și la adoptator sau familia adoptatoare și rudele acestora (art.4 din Legea 273/2004).
Prin adopție, adoptatorii își asumă obligațiile și răspunderea ce revin părinților firești.
Codul familiei reglementa două feluri de adopții:
a) adopția cu efecte restrânse (art.67-78 înprezent abrogate), care se caracteriza prin următoarele: 1) legăturile de rudenie dintre adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte, se mențineau; 2) între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator, pe de altă parte, se stabileau raporturi de rudenie asemănătoare acelora dintre părinți și copii;
b) adopția cu efecte depline (cu efectele filiației firești-art.79 în prezent abrogat), care se caracteriza prin următoarele: 1) legăturile de rudenie dintre adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții săi firești și rudele acestora, pe de altă parte, încetau; cu toate acestea, impedimentul la căsătorie rezultând din rudenie se menținea; 2) între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator și rudele acestuia, pe de altă parte, se stabileau raporturi de rudenie.
Ordonanța de urgență cu privire la regimul juridic al adopției nr.25/1997, a reglementat un singur fel de adopție, care se caracteriza prin următoarele: 1) între cel care adoptă și copil se stabilește filiația; 2) între copil și rudele adoptatorului se stabilește rudenia; deși art.1 al Ordonanței de urgență menționată nu prevede expres, rudenia se stabilește și între descendenții copilului adoptat și adoptator, precum și între descendenții copilului adoptat și rudele adoptatorului; soluția rezultă din art.1 alin.1 care prevede stabilirea filiației dintre copilul adoptat și cel care adoptă și din art.21 alin.2 care arată că pe baza hotărârii judecătorești irevocabile de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condițiile legii, un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești.
Aceleași prevederi sunt reluate și în Legea nr. 273/2004 care abrogă Ordonanța de urgență nr.25/1997 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005. Conform art.50 din legea sus menționată, în momentul stabilirii filiației prin adopție, rudenia firească dintre adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții săi firești și rudele acestora, pe de altă parte, încetează cu excepția adopției copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv, caz în care încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc și rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.
8. Caracterele generale ale adopției
Adopția se încheie numai dacă aceasta este în interesul superior al copilului (art.5 alin.1 din Legea nr.273/2004). Legea prevede că adopția se încheie în interesul superior al copilului dar nu se arată în ce constă interesul superior al copilului și prin ce se deosebește de interesul copilului. Copilul ar avea, deci, două feluri de interese. Adopția trebuie să asigure dezvoltarea armonioasă a copilului și respectarea drepturilor fundamentale ce-i sunt recunoscute. Acesta ar fi interesul superior al copilului. Se consideră că interesul copilului constituie finalitatea superioară a adopției. Favoarea pentru adopție însemnează favoarea pentru copil. Interesul copilului este sufletul, esența adopției, finalitatea unică și superioară care justifică oricare din normele ce reglementează adopția. De aceea, folosirea adopției în alt scop decât interesul copilului nu se justifică. Prin urmare, adopția se încheie în interesul copilului, acest interes constituind rațiunea de a fi a adopției.
Interesul adoptatului trebuie avut în vedere nu numai la încuviințarea adopției, ci și în timpul în care aceasta există, precum și atunci când se pune problema desfacerii ei. Aprecierea interesului adoptatului trebuie să se facă în cadrul dispozițiilor legale, iar interesul adoptatului nu înseamnă că adoptatorul nu poate avea și el un interes moral la încheierea adopției în dorința de a-și manifesta sentimente de ocrotire socială, pentru a veni în ajutorul copiilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească.
De asemenea, între interesul adoptatului și cel al adoptatorului nu trebuie să existe conflicte de interese. De aceea, principiul că adopția se face numai în interesul adoptatului trebuie înțeles în sensul că scopul principal al adopției, scopul superior al acesteia, este acela de a oferi posibilitatea copiilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească, de a fi crescuți și educați în familia adoptatorului. Acesta este interesul superior al adoptatului. Acest interes constituie cauza adopției.
Adopția este un act solemn. Caracterul solemn al adopției rezultă din următoarele împrejurări:
a) consimțământul părinților firești sau, după caz, al tutorelui se dă în fața instanței judecătorești o dată cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii de adopție (art.15 alin.1 din Legea nr.273/2004);
b) adopția se încuviințează numai de către instanța judecătorească competentă (art.34 din Legea nr.273/2004);
c) adoptatorul sau familia adoptatoare este evaluată de către direcția de la domiciliul acestora și trebuie să prezinte condițiile materiale și garanțiile morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului; îndeplinirea acestor cerințe se constată printr-un atestat eliberat de direcția în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare (art.19) și care trebuie să arate că aceștia sunt apți să adopte.
III. Studii de caz
Bibliografie folosită
Filipescu, Ion P., Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, 2000;
Tomescu, Milena, Dreptul familiei, Protecția copilului, Editura All Beck, București, 2005;
Emese Florian – Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 1997;
Ionașcu A., Mureșan M., M.N. Costin, V. Ursa – Filiația și ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980;
Maria Voinea – Familia și evoluția sa istorică, Editura științifică și enciclopedică, București, 1978;
Bibliografie de lucru
Boca, Ieromonah, Arsenie, Ridicarea căsătoriei la rang de taină. Îndrumător duhovnicesc, Făgăraș, editura Agaton, Colecția Ortopraxia, 2002.
Breck, Pr. Prof., John, Darul sacru al vieții, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2001.
Evdochimov, Paul, Taina iubirii. Sfințenia iubirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, traducere Gabriela Moldovan, ediția a 11-a, București, 1999.
Filipescu, I.P., Filipescu, A.I., Tratat de dreptul familiei, Ed. All, București, 2007.
Filotei, Ieromonahul, Creștinul în fața lumii de azi, traducere din limba gracă de Pr. Șerban Tică, București, Editura Sophia, 2003.
Ford, David C., Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, București, Editura Sophia, 2004.
Ford, David și Mary, Căsătoria, cale spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți, ediția a doua, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, București, 2007.
Ioan Gură de Aur, Sfântul, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, traducere din limba greacă veche Pr. Marcel Hancheș, apare cu binecuvântarea P.S. Sale, P.S. Lucian Lugojanu, Episcopul Caransebeșului, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2006.
Ioan Gură de aur, Sfântul, Cuvântări despre viața de familie, traducere pr. Marcel Hancheș, prefață P.S. Lucian Lugojanu, Episcop-vicar, studiu biografic și bibliografie: conf. univ.dr. Claudiu T. Arieșan, Timișoara, Editura Învierea, 2005.
Kaleda, Pr. Prof., Gleb, Biserica din casă, traducere din limba rusă de Lucia Cornea, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, București, Editura Sophia, 2006.
Kozlov, Pr., Maxim, Familia, ultimul bastion. Răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere de Eugeniu Rogoti, București, editura Sophia, 2009.
Laroche, Michel Philippe, Un singur trup. Aventura mistică a cuplului, traducere și adaptare de Constantin Jinga, Timișoara, Editura Amarcord, 1995.
Mack, Pr., John, Ghid pentru dobândirea armoniei în familie, traducere din limba engleză de Doina Rigoti, București, Editura Sophia, 2005.
Mada, Ieromonah,Teofan, Familia creștină la Sf. Ioan Gura de Aur, apare cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinței Sale Dr. Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, Sibiu, Editura Agnos, 2008,
Meyendorff, John, Căsătoria, perspectivă ortodoxă, tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, traducere Cezar Login, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2007.
Mihoc, Pr. Dr., Constantin, Taina căsătoriei și familia creștină în învățăturile marilor Părinți ai Bisericii din secolul IV, Sibiu, editura Teofania, s. a.
Moldovan, Pr. Prof., Ilie, În Hristos și în Biserică. Adevărul și frumusețea căsătoriei. Trilogia iubirii, vol. 11, Alba Iulia, 1996.
Oprescu, Mihaela Adriana, Ocrotirea părintească, Ed. Hamangiu, București, 2010.
Paisie, Cuviosul, Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Viața de familie, vol. IV, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu- Sfântul Munte Athos, București, Editura Evanghelismos, 2003.
Pestov, N. E., Cum să ne creștem copiii. Cale spre desăvârșirea bucuriei, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, București, Editura Sophia, 2007, p.17.
Rich, Hilary; Kravitz, Helaina Lake, Căsnicia perfectă, Editura Teora, 2006.
Stăniloae, Preot Profesor, Dumitru, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediția a III-a, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003.
Stăniloae, Preot Profesor, Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I-3, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediția a III-a, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003.
Șestun, Pr., Evgheni, Familia Ortodoxă. Sfaturi, cuvinte de învățătură, rugăciuni, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandrei și Teleormanului, București, Editura Sophia, 2005.
Teodoropulos, Arhim., Epifanie Familiei ortodoxe cu smerită dragoste, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, București, Editura Evanghelismos, 2003.
Velimirovici, Episcop, Nicolae, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi. Scrisori misionare, traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2006.
Zăvorâtul, Sfântul, Teofan, Mântuirea în viața de familie, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, București, editura Sophia, 2004.
Bibliografie folosită
Filipescu, Ion P., Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, 2000;
Tomescu, Milena, Dreptul familiei, Protecția copilului, Editura All Beck, București, 2005;
Emese Florian – Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 1997;
Ionașcu A., Mureșan M., M.N. Costin, V. Ursa – Filiația și ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980;
Maria Voinea – Familia și evoluția sa istorică, Editura științifică și enciclopedică, București, 1978;
Bibliografie de lucru
Boca, Ieromonah, Arsenie, Ridicarea căsătoriei la rang de taină. Îndrumător duhovnicesc, Făgăraș, editura Agaton, Colecția Ortopraxia, 2002.
Breck, Pr. Prof., John, Darul sacru al vieții, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2001.
Evdochimov, Paul, Taina iubirii. Sfințenia iubirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, traducere Gabriela Moldovan, ediția a 11-a, București, 1999.
Filipescu, I.P., Filipescu, A.I., Tratat de dreptul familiei, Ed. All, București, 2007.
Filotei, Ieromonahul, Creștinul în fața lumii de azi, traducere din limba gracă de Pr. Șerban Tică, București, Editura Sophia, 2003.
Ford, David C., Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, București, Editura Sophia, 2004.
Ford, David și Mary, Căsătoria, cale spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți, ediția a doua, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, București, 2007.
Ioan Gură de Aur, Sfântul, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, traducere din limba greacă veche Pr. Marcel Hancheș, apare cu binecuvântarea P.S. Sale, P.S. Lucian Lugojanu, Episcopul Caransebeșului, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2006.
Ioan Gură de aur, Sfântul, Cuvântări despre viața de familie, traducere pr. Marcel Hancheș, prefață P.S. Lucian Lugojanu, Episcop-vicar, studiu biografic și bibliografie: conf. univ.dr. Claudiu T. Arieșan, Timișoara, Editura Învierea, 2005.
Kaleda, Pr. Prof., Gleb, Biserica din casă, traducere din limba rusă de Lucia Cornea, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, București, Editura Sophia, 2006.
Kozlov, Pr., Maxim, Familia, ultimul bastion. Răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere de Eugeniu Rogoti, București, editura Sophia, 2009.
Laroche, Michel Philippe, Un singur trup. Aventura mistică a cuplului, traducere și adaptare de Constantin Jinga, Timișoara, Editura Amarcord, 1995.
Mack, Pr., John, Ghid pentru dobândirea armoniei în familie, traducere din limba engleză de Doina Rigoti, București, Editura Sophia, 2005.
Mada, Ieromonah,Teofan, Familia creștină la Sf. Ioan Gura de Aur, apare cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinței Sale Dr. Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, Sibiu, Editura Agnos, 2008,
Meyendorff, John, Căsătoria, perspectivă ortodoxă, tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, traducere Cezar Login, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2007.
Mihoc, Pr. Dr., Constantin, Taina căsătoriei și familia creștină în învățăturile marilor Părinți ai Bisericii din secolul IV, Sibiu, editura Teofania, s. a.
Moldovan, Pr. Prof., Ilie, În Hristos și în Biserică. Adevărul și frumusețea căsătoriei. Trilogia iubirii, vol. 11, Alba Iulia, 1996.
Oprescu, Mihaela Adriana, Ocrotirea părintească, Ed. Hamangiu, București, 2010.
Paisie, Cuviosul, Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Viața de familie, vol. IV, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu- Sfântul Munte Athos, București, Editura Evanghelismos, 2003.
Pestov, N. E., Cum să ne creștem copiii. Cale spre desăvârșirea bucuriei, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, București, Editura Sophia, 2007, p.17.
Rich, Hilary; Kravitz, Helaina Lake, Căsnicia perfectă, Editura Teora, 2006.
Stăniloae, Preot Profesor, Dumitru, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediția a III-a, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003.
Stăniloae, Preot Profesor, Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I-3, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediția a III-a, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003.
Șestun, Pr., Evgheni, Familia Ortodoxă. Sfaturi, cuvinte de învățătură, rugăciuni, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandrei și Teleormanului, București, Editura Sophia, 2005.
Teodoropulos, Arhim., Epifanie Familiei ortodoxe cu smerită dragoste, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, București, Editura Evanghelismos, 2003.
Velimirovici, Episcop, Nicolae, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi. Scrisori misionare, traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2006.
Zăvorâtul, Sfântul, Teofan, Mântuirea în viața de familie, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, București, editura Sophia, 2004.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Infierea Si Adoptia Ca Masuri de Protectie a Copilului (ID: 165447)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.