Implicatiile Schimbarii Asupra Familiei

IMPLICAȚIILE SHIMBĂRII ASUPRA FAMILIEI

C U P R I N S

.

Cap. I. – OBIECTUL ȘI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI FAMILIEI Noțiunea de familie

Familia ca microgrup social

Cap. II – ISTORICUL FORMELOR DE ORGANIZARE A FAMILIEI

Cap. III – CĂSĂTORIA FENOMEN SOCIAL ȘI JURIDIC Aspecte juridice și sociale privind căsătoria

Uniunea consensuală

Cap. IV – ALEGEREA PARTENERULUI

Principii în alegerea partenerului

Determinanții socio-demigrafice în alegerea partenerului

Mecanisme psihosociale în alegerea partenerului

Piața maritală; mariajul ca „afacere” (schimb)

Căsătoria ca proces multifactorial

Tipologia maritală

Cap. V – AMBIANȚA FAMILIALĂ

Ambianța fizică

Ambianța psihosocială

Raportul dintre ambianța- familie și individ Cap. VI – STRUCTURI ȘI FUNCȚII ALE FAMILIEI

Structura familiei

Funcțiile familiei

Cap. VII – STATUSURI ȘI ROLURI FAMILIALE

Teorii despre structura și dinamica rolurilor în familie Mecanisme în realizarea rolului conjugal

Cap. VIII – DISTRIBUȚIA SARCINILOR DOMESTICE

Profesia și viața casnică

Planificarea familială

Cap. IX. – SCHIMBĂRI ÎN MODELELE FAMILIALE

Cap. X. – DISFUNCȚIONALITĂȚILE FAMILIEI

Cap. XI. – CONSULTANȚA FAMILIALĂ Caracteristicile consultanței familiale

Relațiile între consultant și beneficiar (client)

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

OBIECTUL ȘI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI FAMILIEI

Noțiunea de familie

Oamenii nu au trăit niciodată izolați, solitari, în singurătate (decât în condiții cu totul excepționale și de scurtă durată), ci numai împreună cu alții, „starea lor normală fiind cea de colectivitate sau grupală, de la unități foarte restrânse – de câteva persoane: diade, triade etc. – până la republici sau imperii” (T. Herseni, Sociologie, 1982, p. 512).

Unitatea biologică de bază nu numai ontogenetică, dar și filogenetică a omenirii nu este individul, ci perechea unor indivizi de sex opus (de fapt complementar), capabilă să dea naștere altor ființe umane, deci mai mult decât perechea ca atare (care poate fi și sterilă), perechea fecundă și progeniturile ei, adică familia naturală (mama, tatăl și copiii).

Apariția și evoluția speciei umane se datorește existenței celei mai vechi forme de comunitate umană – familia – care a cunoscut transformări esențiale de-a lungul istoriei societății umane, determinate de evoluția acesteia, dar, care a provocat la rândul ei serioase mutații în evoluția și structura societății.

De aici decurge rolul primordial, universal și permanent al familiei ca și numeroase consecințe în cele mai variate domenii socio-culturale. (T. Herseni, op. cit., p. 522). Fenomenul împerecherii, deși de natură și de origine biologică, nu diminuează cu nimic aspectele lui sociale, psihologice și culturale.

Acest nucleu fundamental al societății – familia – ridică unele dificultăți în ceea ce privește definirea lui, diferitele definiții fiind concepute din perspective diferite, autorii fiind înclinați să supraevalueze aspectele care aparțin domeniului lor de activitate (sociologie, biologie, psihologie, drept, etnologie) și să neglijeze sau să nu accepte celelalte aspecte implicate în acest concept.

În acțiunile de recenzare a populației, familia era îndeobște identificată cu gospodăria sau menajul (Gh. Cordoș, Elemente de sociologia familiei, Genesis, 1996, p. 5).

În mod obișnuit, în sens larg, spune N. Mitrofan (Dragostea și căsătoria, Ed. Științifică, București, 1984, p. 238) familia este definită ca „un grup social ai cărei membri sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopțiune și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copil/copii” sau în sens restrâns ca „un grup social format dintr-un cuplu căsătorit și copiii acestuia”.

Economiștii văd în familie un organism economic de consumație, iar psihologii o percep ca pe „un ansamblu restrâns de indivizi care au între ei relații psihologice explicite, care sunt uniți printr-un sistem de interacțiuni dinamice și a căror acțiune este orientată spre un scop comun” (H. Touzard, 1967, apud, Gh. Cordoș, op. cit. P.5), în timp ce din punct de vedere biologic, este privită ca „un dat de sine, întemeiat pe instincte naturale, ea reprezentând celula biologică a corpului național” (Gh. Banu, 1944). Gh. Cordoș definește familia în sens larg ca fiind „un microgrup social construit prin căsătorie, având la bază relații biologice, psihice și sociale”, iar în sens restrâns, ca un „microgrup social legal construit prin căsătorie, format de regulă, din soț-soție-copii, având o structură formală și informală de relații interne, cu consecințe asupra relațiilor externe”.

Ioan Mihăilescu (Sociologie generală, 2000) distinge și el două perspective de definire a familiei: una sociologică și alta juridică. Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relațiilor de căsătorie, consanguinitate și rudenie, membrii grupului împărtășind sentimente, aspirații și valori comune. Din această perspectivă, familia este un grup primar în care predomină relațiile directe, nemediate, informale.

Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi și obligații, reglementat prin norme legale. Aceste norme stabilesc modul de încheiere a căsătoriei, drepturile și obligațiile soților, relațiile dintre părinți și copii, determinarea paternității, modul de transmitere a moștenirii.

Din această perspectivă, familia este un grup formal, reglementat prin legi și alte acte normative. Cele două perspective se suprapun parțial, dar, în unele cazuri (situații) sensul sociologic al noțiunii de familie este mult mai larg decât cel juridic.

O abordare care ni se pare mai completă, a noțiunii de familie, o face Maria Voinea (curs de Sociologia familiei, tipografia Univ. București, 1991) care preluând definiția dată în Micul Dicționar Enciclopedic, 1986, și anume că familia este „o formă istorică de comunitate umană între membrii căreia există relații întemeiate pe consanguinitate și înrudire, acestea fiind sancționate prin norme”, face precizarea că definirea familiei comportă două direcții de abordare:

una sociologică;

una juridică.

În sens sociologic, familia ca formă specifică de comunitate umană desemnează „grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață, de sentimente, interese și aspirații”. În acest sens, specificitatea vieții de familie este dată tocmai de multitudinea relațiilor ce iau naștere în familie: relații fiziologice, psihologice, morale, economice, afective, care comportă anumite particularități în viața de grup.

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care-și are originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea sau rudenia, precum și în raporturi asimilate relațiilor de familie”. (I. Filipescu, Dreptul familiei, Tipografia Universității București, 1984). I. Albu (Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 7) spune că „familia este o realitate biologică, prin unirea dintre bărbat și femeie și prin procreare, este o realitate socială, prin comuniunea de viață dintre soți, dintre părinți și copii și, în general, dintre membrii de familie, și este o realitate juridică prin reglementările legii privitoare la familie”. Chiar dacă în mare măsura cele două sensuri – sociologic și juridic – ale noțiunii de familie se suprapun, există însă și anumite diferențe specifice. Astfel, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț relațiile în fapt, în sens sociologic încetează, între soți nemaiexistând comunitate de viață, de interese, de sentimente afective.

Cu toate acestea, unele drepturi și obligații rămân valabile, adică relațiile de familie în sens juridic continuă să existe.

Ele se referă, spre exemplu, la administrarea bunurilor comune, menținerea numelui, întreținerea, creșterea și educarea copiilor care au rezultat din căsătorie etc.

Este necesar să se facă distincție între raporturile faptice, sociologice de familie și raporturile juridice, deoarece în numeroase situații cuplurile se sociază în uniuni consensuale (concubinaje) ale căror consecințe sunt eludate juridic.

Sintetizând numeroasele definiții date familiei se pot contura următoarele caracteristici (Iolanda Mitrofan, N. Mitrofan, „Familia de la A la Z”, 1991):

existența unui anumit număr de persoane;

reuniunea lor este urmare a actului de căsătorie, a filiației, a rudeniei, înfierii și a altor raporturi asimilate relațiilor de familie (tutelă, adopție);

între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi și de obligații garantate juridic;

relațiile interpersonale, de ordin biologic, psihologic și moral dintre membrii săi;

climatul sau atmosfera psihosocială;

ansamblul de norme și reguli privind conduita membrilor grupului familial;

organizare structurală, cu o anumită distribuție a rolurilor și sarcinilor familiale;

îndeplinirea unor funcții în raport cu societatea.

Indiferent din ce punt de vedere este privită (juridic sau sociologic) familia implică următoarele tipuri de relații:

dintre soți, ca efect al căsătoriei;

dintre ascendenți și descendenți, ca rezultat al procreării;

dintre descendenți (frați, surori);

dintre alte persoane care fac parte din familie (bunici-nepoți, socrii-gineri).

Sociologia familiei este o ramură a sociologiei care studiază relațiile existente între familie și societate (Gh. Cordoș, op. cit. p. 6).

Ca obiective de cercetare ea studiază:

familia ca totalitate (sintalitate) a ansamblului structurilor și funcțiilor acesteia în interdependența lor, a faptelor, fenomenelor și proceselor sociale care au loc în cadrul familiei;

familia prin prisma sistemului social global, adică analiza interacțiunilor dintre familie și societate în ansamblul ei pe de o parte și pe de altă parte, interacțiunea familiei cu alte subsisteme ale sistemului social general.

În „Dicționarul de sociologie” (coordonatori C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1998) sociologia familiei este definită ca „ramură specializată a sociologiei care studiază familia ca o structură dinamică definită în raporturile sale cu mediul social global.”

Sintetizând, putem spune că sociologia familiei studiază atât relațiile ce se stabilesc în cadrul familiei (între membrii acesteia) ca sistem de sine stătător, cât și relațiile existente între societate ca sistem global și familie ca subsistem al acesteia, modul în care transformările de la nivelul societății globale influențează structura și evoluția familiei, precum și influența pe care structura și relațiile din cadrul familiei o au asupra evoluției societății.

În cadrul sociologiei, sociologia familiei dobândește un statut distinct prin lucrările lui Rene Villerme, Auguste Comte, Frederic Le Play.

Contribuția lui A. Comte este teoretic-speculativă, fără fundamentare pe analize empirice, în timp ce, dimpotrivă Le Play s-a sprijinit în principal pe anchete extensive și pe monografii (1855-1871). Opera sa conține 36 de monografii familiale, acordând un interes aparte cercetărilor asupra autorității paternale, considerând că restabilirea acesteia ar asigura demnitatea familiei.

Pe baza analizelor monografice el distinge trei tipuri de familie:

patriarhală, în care toți fiii se căsătoresc și se stabilesc în gospodăria paternă;

instabilă, în care copiii părăsesc familia paternală imediat ce devin independenți;

tulpină, în care un singur copil rămâne cu părinții, se căsătorește și coabitează cu părinții și proprii copii.

O contribuție de reținut, mai ales din punct de vedere metodologic, la dezvoltarea sociologiei familiei a adus-o E. Durkheim (cursul „Introducere în sociologia familiei” și lucrarea „Familia conjugală”sociologia familiei studiază atât relațiile ce se stabilesc în cadrul familiei (între membrii acesteia) ca sistem de sine stătător, cât și relațiile existente între societate ca sistem global și familie ca subsistem al acesteia, modul în care transformările de la nivelul societății globale influențează structura și evoluția familiei, precum și influența pe care structura și relațiile din cadrul familiei o au asupra evoluției societății.

În cadrul sociologiei, sociologia familiei dobândește un statut distinct prin lucrările lui Rene Villerme, Auguste Comte, Frederic Le Play.

Contribuția lui A. Comte este teoretic-speculativă, fără fundamentare pe analize empirice, în timp ce, dimpotrivă Le Play s-a sprijinit în principal pe anchete extensive și pe monografii (1855-1871). Opera sa conține 36 de monografii familiale, acordând un interes aparte cercetărilor asupra autorității paternale, considerând că restabilirea acesteia ar asigura demnitatea familiei.

Pe baza analizelor monografice el distinge trei tipuri de familie:

patriarhală, în care toți fiii se căsătoresc și se stabilesc în gospodăria paternă;

instabilă, în care copiii părăsesc familia paternală imediat ce devin independenți;

tulpină, în care un singur copil rămâne cu părinții, se căsătorește și coabitează cu părinții și proprii copii.

O contribuție de reținut, mai ales din punct de vedere metodologic, la dezvoltarea sociologiei familiei a adus-o E. Durkheim (cursul „Introducere în sociologia familiei” și lucrarea „Familia conjugală”).

El a analizat îndeosebi formele arhaice (trecut foarte îndepărtat) de familie în care pretinde că se află originea tuturor formelor moderne. De numele lui este legat astăzi termenul utilizat de „familie conjugală” (nucleară). Concepția lui a influențat în mod indirect asupra antropologiei sociale engleze și asupra sociologiei americane, Radcliffe-Brown considerându-se ca și americanul Talcott Parsons, continuatori ai tradiției durkheimiste.

În Anglia, Malinowski și Radcliffe-Brown au fost, de pe poziții etnosociologice, cele mai reprezentative figuri preocupate de problema rudeniei și a familiei.

Între anii 1920-1940, sociologia familiei se dezvoltă cu precădere în S.U.A. sub forma unor analize structural-funcționale care consideră familia drept un sistem de poziții sociale și de roluri legate prin procese funcționale de celelalte instituții sociale. Familia este tratată ca o construcție ideologică, problematica principală reducându-se la raporturile dintre organizarea familială și schimbarea socială, care la rândul ei este asimilată cu procesele de industrializare și urbanizare.

Excepție fac însă, lucrările reprezentanților Școlii de la Chicago. După al doilea război mondial cercetările de sociologia familiei din S.U.A. își diversifică domeniile de analiză și demersurile metodologice, conturându-se trei direcții principale:

o orientare structurală, interesată de raporturile dintre familie și societate;

o orientare comportamentală, centrată pe interacțiunile din cadrul familiei;

o orientare situațională, preocupă de acțiunile familiei în situații date. Referitor la evoluția familiei contemporane, John Mogey arată că cele mai frecvente teme (probleme) de sociologia familiei, care îi preocupă pe oamenii de știință sunt (apud, Gh. Cordoș, p. 14):

relațiile dintre familie și rudenie;

relațiile familiei cu societatea;

problema familiei nucleare;

cercetări privitoare la alegerea soților;

căsătoria și divorțul;

relația dintre familie și personalitate;

procesul de integrare a copiilor;

interacțiune în cadrul familiei;

cunoașterea procesului de autoritate, a conflictelor din familie și a rezolvării lor.

W.I. Goode, mergând pe aceeași linie, apreciază că principalele probleme care intră în preocupările sociologiei familiei sunt:

familia ca element al structurii sociale;

bazele biologice ale familiei;

principiul legitimității și ilegitimității;

alegerea partenerului și căsătoria;

formele menajului;

reguli de descedență;

relații de rol ale partenerilor și părinților în familie și societate;

stratificarea socială a familiei;

disoluția familiei;

schimbarea modelelor culturale familiale.

I. Mihăilescu (Dicționarul de sociologie, 1998) consideră că la fel ca și în alte domenii ale cercetării sociologice și în sociologia familiei se confruntă trei perspective sociologice majore:

perspectiva funcționalistă care pune accent pe proprietățile structurale și funcționale ale sistemelor familiale;

perspectiva conflictualistă care concepe familia ca pe un sistem de reglementări conflictuale permanente (Marx, Engels, S. Freud). În această viziune Randall Collins (1971) consideră că în raporturile de familie, soțul se comportă ca un proprietar, ca un gangster, în timp ce femeia (soția) este o victimă permanentă, căsătoria fiind un mijloc de apropiere sexuală.

Jetse Sprey (1979) consideră conflictul ca o parte a tuturor sistemelor și interacțiunilor. În concepția sa membrii familiei se confruntă cu două solicitări conflictuale:

soții concurează între ei pentru autonomie, autoritate și privilegii și, în același timp,

cooperează pentru a putea supraviețui.

3. perspectiva interacționistă, care afirmă că familia este o unitate

dinamică în care oamenii își modelează continuu relațiile și construiesc

o existență de grup. Din această perspectivă căsătoria implică

modelarea de noi definiții, încât două persoane cu biografii distincte și

separate să poată coexista și să construiască o sub-lume a cuplului.

Soții își restructurează definițiile despre ei înșiși, despre viața lor cotidiană, despre existența lor trecută și despre viitor.

Petru Iluț („Familia – cunoaștere și asistență”, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1995, p. 10) spune că principalele teme ale sociologiei familiei sunt:

tipologia familială;

apariția și evoluția grupului familial, factorii determinanți în procesul schimbării structurilor și funcțiilor familiei;

familia ca element al structurii sociale, interrelațiile dintre ea și alte instituții;

rolurile și activitățile din familie;

raporturile părinți-copii, socializarea și educația;

factorii sociali în alegerea partenerului de cuplu conjugal;

ciclurile de viață familială;

cauze și consecințe ale disoluției (de drept sau de fapt, formale sau informale) familiei.

Studiile despre familie relevă două tendințe fundamentale:

existența, și pentru sociologia familiei a abordării macrosociologice (familia ca instituție socială, locul și rolul său în ansamblul societății și relațiile cu alte instituții) și a celei microsociologice (structurile și procesele din interiorul grupului familial);

sociologia familiei tinde – și reușește într-o mare măsură – la o viziune holistică (sistemică), integrând date din mai multe discipline științifice, în particular din istorie (comparație în timp), din antropologia culturii (comparație spațio-culturală), din economie (problema costuri-beneficii) și din psihologia socială (valori, atitudini, percepții, mecanisme cognitive ale grupului familial).

Familia ca microgrup social

Caracteristicile familiei ca microgrup social sunt (Gh. Cordoș, 1996):

existența unui anumit număr de membrii (minimum doi);

un sistem de norme și valori ce stau la baza comportamentului social;

consensul, adică, un comportament relativ asemănător față de un anumit fenomen social;

conformismul, adică, respectarea normelor de grup;

autoorganizarea sau capacitatea grupului de a-și rezolva problemele familiale singur;

coeziunea;

autonomia sau independența în raport cu alte grupuri;

controlul;

stratificarea (ierarhia statusurilor);

permeabilitatea (cooptarea altor membri și acceptarea lor: gineri, nurori);

flexibilitatea (disponibilitatea membrilor familiei pentru condiții diferite, opusă rigidității, în funcție de un context nou creat);

hedonismul familial (plăcerea de a aparține grupului familial nuclear sau extins);

intimitatea;

forța grupului;

stabilitatea grupală (homeostazia).

În microgrupul social numit familie, se înscrie și cadrul caracteristicilor grupului restrâns, elaborate foarte recent de către De Visscher (1996):

o unitate de timp și de loc, un „aici și acum”;

o semnificație, o rațiune sau rațiuni de a fi și de a rămâne împreună;

o soartă relativ comună;

posibilitatea perceperii și a reprezentării fiecărui membru de către ceilalți;

o entitate rezonabilă, grupabilitate percepută de către membri și/sau de către persoanele exterioare grupului;

posibilitatea de instaurare a unui proces interactiv efectiv;

o durată suficientă pentru ca un eventual proces de instituționalizare să fie declanșat.

Spre deosebire de alte microgrupuri sociale, familia are unele determinații proprii dintre care:

relațiile dintre membrii grupului familial au la bază legături de rudenie, de sânge, ceea ce creează o mare apropiere psihologică și un înalt nivel de coeziune grupală;

în interiorul familiei relațiile interpersonale sunt predominant informale, neoficiale, afective, ceea ce favorizează o comunicare optimă;

tendința predominantă în grupul familial este centripetă, ea fiind asigurată și reglată în principal de mecanisme psihoafective;

în cadrul familiei conducerea poate fi asigurată de mai mulți lideri (ambii părinți, părinți și un bunic sau chiar părinți și un copil matur, cu prestigiu social ridicat).

CAPITOLUL II

ISTORICUL FORMELOR DE ORGANIZARE A FAMILIEI

Evoluția societății și a familiei, evidențiază caracterul istoric al formelor familiei. Fiecare societate are un anumit sistem familial, adică un sistem de reglementări al relațiilor dintre bărbați și femeile de vârstă matură și dintre aceștia și copiii lor. Sistemele familiale se diferențiază între ele, dar există peste tot. Ele se diferențiază după (I. Mihăilescu, Dicționarul de Sociologie):

A – gradul de cuprindere al grupului familial;

B – forma de transmitere a moștenirii;

C – modul de stabilire a rezidenței noilor cupluri;

D – modul de exercitare a autorității în cadrul familiei.

A. În raport cu gradul de cuprindere există:

familie nucleară, formată din soț, soție și copiii lor minori (care locuiesc împreună);

familie extinsă, care cuprinde față de prima un număr mai mare de rude de sânge (părinții soțului/soției, frații soților).

În prezent, în majoritatea societăților din lume, forma cea mai răspândită este familia nucleară. Fiecare individ poate face parte din două familii nucleare: a părinților săi sau familia de origine, în care el deține rolul de copil și familia de procreație (conjugală), familia pe care și-o constituie prin căsătorie, în care are rolul de soț sau soție. Cercetările sociologice și antropologice mai recente, manifestă rețineri față de ideea universalității familiei nucleare, având chiar teorii contrare, însă argumentele nu sunt suficient de consistente. Cert este că această formă este cea mai răspândită.

B. Transmiterea moștenirii unei familii (proprietate, nume, status) se poate face în trei forme:

patrilinear (pe linia tatălui);

matrilinear (pe linia mamei);

bilinear (liniile maternă și paternă au același rol).

În majoritatea societăților europene sau de cultură europeană, transmiterea moștenirii se face în sistemul bilinear, deși numele de familie se transmite în majoritatea cazurilor pe linie paternă.

C. Stabilirea rezidenței unui nou cuplu familial se face în mod diferențiat, astfel:

în sistemul patrilocal, noul cuplu își stabilește reședința în familie sau în comunitatea din care a provenit soțul;

în sistemul matrilocal, noul cuplu își stabilește reședința în familia sau în localitatea din care a provenit soția;

în societățile industrializate, majoritatea cuplurilor se conformează sistemului neolocal, fixarea reședinței făcându-se în afara familiei sau comunității din care provin soții.

D. În raport cu modul de exercitare a autorității în cadrul familiei, sistemele familiale pot fi:

patriarhale, în cadrul cărora autoritatea este deținută de către bărbatul cel mai în vârstă în familia extinsă sau de către soț în familie nucleară;

matriarhale, în care autoritatea este deținută de către femeia cea mai în vârstă în familia extinsă sau de soție în familia nucleară. Matriarhatul este un fenomen foarte disputat în cercetarea antropologică, însă majoritatea cercetătorilor sunt de părere că este un sistem familial relativ rar;

sistemul egalitar, foarte răspândit în societățile europene și de cultură europeană, în care puterea și autoritatea sunt relativ egal distribuite între soț și soție.

Plecând de la clasificările existente în literatura de specialitate, Maria Voinea distinge următoarele tipuri de familie:

1. Familia de origine, cunoscută și sub numele de familie de orientare, familie sanguină și este familia în care te naști și crești, fiind formată din mamă, tată, frați, surori;

2. Familia de procreare, constituită prin propria căsătorie, care include soțul, soția, fii, fiicele, cunoscută și sub numele de familie proprie sau conjugală. Ea este recunoscută ca bază a sistemului de înrudire, ajungându-se la tipul de familie lărgită sau extinsă, care vizează unirea mai multor familii nucleare, în linie verticală, cu generații succesive adiacente, cuprinzând rudele directe, pe cele colaterale, trei, patru sau mai multe generații.

3. Având ca și criteriu locuința se pot distinge:

– familii de rezidență;

– familii de interacțiune.

În primul tip se include persoanele care locuiesc în aceeași casă (au locuință comună) și desfășoară unele activități economico-gospodărești în comun.

Familia de rezidență poate reuni și alte categorii de persoane (nu numai rudele) care pot locui temporar împreună. În acest caz se utilizează termenul de menaj.

Menajul este grupul de persoane care locuiește sub același acoperiș (apartament) și care desfășoară o activitate domestică comună.

Familia de interacțiune desemnează grupul de persoane între care există, în primul rând relații de rudenie, dar și cele de întrajutorare, schimburi reciproce de produse, vizite, posibilitatea petrecerii timpului de odihnă, concediilor etc.

4. Din punctul de vedere al normalității vieții familiale, familiile pot fi:

– normale;

– nenormale.

Normalitatea se referă, în general, la îndeplinirea tuturor funcțiilor pe care familia și le-a asumat, iar nenormală este familia în care una sau mai multe funcții sunt carențate.

Sensurile termenului de normal – spune H. Stahl (apud M. Voinea) – variază de la:

accepțiunea curentă, după care frecvența unui fenomen determină normalitatea sa; potrivit acestui sens, familia normală este cea compusă din soț, soție și copii și, nenormale ar fi situațiile contrare;

sensul conferit de lege normalității; din această perspectivă normale sunt familiile întemeiate prin actul juridic al căsătoriei și nenormale, familiile care eludează legislația familiei trăind în concubinaj;

sensul etic al normalității ia în considerare întemeierea familiei pe sentimente de dragoste, respect reciproc, stimă, cu precizarea că dimensiunea etică a familiei este dificil sau chiar imposibil de cuntificat.

Cea mai veche formă a familiei este considerată a fi căsătoria pe grupe, care domină în perioada orânduirii primitive gentilice sub forma familiei înrudite prin sânge și a familiei „punalua” (tovarăș) pe care unii cercetători (Morgan) o sonsideră prezentă pentru unele zone geografice ale lumii chiar până la mijlocul secolului al XIX-lea. S-a stabilit că această formă de familie era întâlnită numai în regiunile în care hrana se putea procura relativ ușor, fără a implica forța fizică a bărbatului pentru asigurarea traiului.

Familia „punalua” este o familie de grup, în care tatăl unui copil rămâne necunoscut, doar mama fiind cunoscută. Ea își îngrijește copiii, deși îi numește „fii” și „fiice” și pe ceilalți copii ai grupului, iar descendența se socotește numai în linie maternă, ca și în cazul monogamiei de scurtă durată.

Mai răspândită este familia de grup propriu-zisă, care implică un amestec de poliandrie și poliginie. Caracteristica ei specifică constă în faptul că bărbații unei clase se căsătoresc cu femeile altei clase, fiecare femeie și fiecare bărbat fiind soție și respectiv soț, dinainte determinat de clasa în care se naște. În acest caz, căsătoria se realizează între grupuri, iar nu între indivizi, fiindcă grupul sau clasa este exogamă.

Cele două tipuri de familie – punalua și familia de grup – reflectă o stare înapoiată a relațiilor dintre sexe, un nivel scăzut de dezvoltare economico-socială și culturală.

Poliginia – căsătoria unui bărbat cu două sau mai multe femei – este influențată de factorii economici.

Monogamia, unirea unui bărbat cu o singură femeie este considerată forma cea mai naturală și corespunzătoare speciei umane. Asupra acestor forme de familie, dar și de căsătorie se va insista mai mult în capitolul „Căsătoria, formele căsătoriei”.

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA FENOMEN SOCIAL ȘI JURIDIC

Familia este puternic legată de căsătorie, la baza constituirii familiei (pentru majoritatea popoarelor) aflându-se actul căsătoriei, considerat de toți specialiștii ca reprezentând un eveniment demografic puternic influențat de factorii sociali, juridici culturali, psihologici și morali.

I. Mihăilescu („Dicționarul de sociologie”) definește căsătoria ca fiind o „modalitate acceptată la nivel social prin care două sau mai multe persoane constituie o familie”. Desigur, această definiție se vrea a cuprinde toate formele de căsătorie și de aceea, credem că nu este destul de precisă, mai cu seamă dacă avem în vedere accepțiunea juridică a noțiunii.

„Dicționarul Explicativ al Limbii Române” definește căsătoria ca o „uniune legală, liber consimțită între bărbat și femeie pentru întemeierea unei familii”, definiție aproape identică cu cea dată în „Dicționarul de dreptul familiei” (1984), care consideră acest eveniment ca „o uniune liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, realizată în condițiile prevăzute de lege în scopul întemeierii unei familii”.

Aspecte juridice și sociale privind căsătoria

Pentru majoritatea popoarelor la baza constituirii familiei se află căsătoria, considerată ca fiind evenimentul demografic principal și puternic influențat de factorii sociali, culturali, juridici, psihologici și morali.

Codul familiei folosește termenul de căsătorie în două înțelesuri:

de act juridic, prin care viitorii soți consimt să se căsătorească, în condițiile și formele prevăzute de lege;

de starea sau situația juridică, adică de statut legal al soților.

Acest termen mai este folosit și în alte două înțelesuri (I. Albu, op. cit.):

în înțelesul doctrinar de instituție juridică a dreptului familial, adică de totalitate a normelor legale care reglementează atât actul juridic al căsătoriei, cât și starea legală a căsătoriei;

în înțelesul de ceremonie care are loc cu ocazia încheierii căsătoriei, înțeles ce nu are conotație juridică.

Definiția căsătoriei (uniunea dintre bărbat și femeie, încheiată potrivit legii, în scopul de a întemeia o familie), evocă elementele conținutului noțiunii, adică: actul juridic al căsătoriei, starea legală de căsătorie și scopul căsătoriei.

Actul juridic al căsătoriei este un act juridic bilateral, prin care viitorii soți consimt în mod liber și pe deplin egali, să se supună statutului legal al căsătoriei, el fiind izvorul juridic al stării de căsătorie. Acest act este un act civil (încheierea căsătoriei numai în fața delegatului de stare civilă; înregistrarea căsătoriei în registrul de stare civilă pentru căsătoriți; desfacerea căsătoriei numai pe cale judecătorească) și solemn (prezența personală și împreună a viitorilor soți la oficierea căsătoriei și darea consimțământului în fața delegatului de stare civilă care, constatând acordul de voință, declară încheiată căsătoria).

Starea juridică a căsătoriei implică legătura juridică dintre soți. Durata acestei stări este, în principiu pe viață, având ca suport prietenia și afecțiunea reciprocă și dând naștere la drepturi și obligații pe deplin egale între soți.

Scopul căsătoriei este acela de a întemeia o familie.

Scopul social al căsătoriei, în accepțiunea sa cea mai deplină și care este totodată îndeobște urmărit prin căsătorie este acela de a întemeia o familie, o comunitate de viață între soți, în vederea procreării, creșterii și educării copiilor.

În mod excepțional, scopul social al căsătoriei este uneori limitat fie la întemeierea unei comunități de viață între soți, ca în cazul persoanelor în vârstă sau a celor incapabile de a procrea, fie pentru a legaliza în ultim moment, o uniune de fapt preexistentă (căsătoria denumită în extremis „vitae momentis” sau, în exprimare populară „pe patul de moarte”).

Ca act juridic, căsătoria are următoarele trăsături fundamentale:

scopul oricărei căsătorii este întemeierea unei familii;

la baza întemeierii ei trebuie să stea consimțământul liber al viitorilor parteneri conjugali (dar se mai întâlnește și în secolul XX, în unele culturi, căsătoria prin răpirea soției);

se încheie în fața unui reprezentant al autorității legale;

are un caracter civil;

are un caracter solemn.

Căsătoria poate comporta un aspect juridic (sancționarea formală de către o instituție legitimă a uniunii maritale) și un aspect religios (sancționarea formală, prin sacralizare, de către o instituție religioasă legitimă, a uniunii maritale). Primul este obligatoriu, cel de-al doilea este relativ.

Familia și căsătoria cunosc o evoluție în timp, asupra lor punându-și amprenta transformările din viața economică și socială, moravurile, tradițiile, obiceiurile. Între Familie și căsătorie pe de o parte și societate pe de altă parte, există un permanent proces de influențare, condiționare, adaptare. Trebuie precizat însă, că la nivelul vieții familiale, în relațiile dintre membrii acesteia, schimbările determinate de societatea globală nu se produc imediat și nu au aceeași esență și profunzime ca cele la nivelul societății.

Aceasta deoarece schimbările petrecute la nivelul familiei sunt și rezultatul acțiunii convergente a unor factori culturali, juridici, psihologici, morali, religioși și, în consecință, transformările la nivelul vieții de familie sunt mai lente decât la nivelul vieții sociale în ansamblu.

Totodată, familia are și un rol activ în raport cu societatea în sensul că nu se limitează doar la înregistrarea influențelor, modificărilor intervenite în societate, ci ea acționează ca agent transformator în raport cu societatea.

„Familia nu se raportează pasiv la schimbările petrecute în societate, înregistrând doar aceste schimbări și modificându-se ca răspuns mai mult sau mai puțin mecanic la acestea. Familia, fiind într-un fel sau altul, un adevărat «laborator» al vieții sociale se manifestă ca un agent activ, transformator, atât prin membrii săi, cât și prin sine ca grup” (M. Voinea, Tipografia Universității București, 1991).

Reglementările religioase și juridice care au însoțit familia de-a lungul istoriei s-au referit mai ales la actul căsătoriei. Mult timp, unirea maritală a fost oficiată doar religios, însă, în prezent, în societățile moderne ea este facultativă și nu poate fi făcută decât după oficierea juridică (civilă). Căsătoria împreună cu filiația, reprezintă mecanisme sociale de transmitere a moștenirii. Căsătoria realizează o legătură foarte puternică între două neamuri, între care, de regulă nu există legături de consanguinitate. Structura familiei ca formă de comunitate umană depinde, în cea mai mare parte de forma căsătoriei.

În funcție de zonă, de perioadele istorice, căsătoriile pot avea mai multe forme: monogamia, poligamia, poliginia, poliandria, căsătoria în grup.

Uniunea consensuală

Nu este o formă de căsătorie pentru că nu este legalizată nici juridic, nici religios.

Ea are însă caracteristici comune căsătoriei legale între care:

acordul mutual al femeii și bărbatului de a forma un cuplu „conjugal”;

coabitarea și prezentarea lor în societate ca fiind parteneri „conjugali”;

recunoașterea, de cele mai multe ori de către comunitatea în care trăiesc a statuturilor lor de soț și soție (W.I. Goode, apud Gh. Cordoș, op. cit.). Goode spune că uniunile consensuale chiar dacă sunt acceptate de societate, ele sunt apreciate ca mai puțin dezirabile decât cele legale, ele fiind o expresie a nesupunerii față de normele sociale, comportament specific statuturilor sociale inferioare, unde acestea apar mai frecvent.

Malinowski (1929, apud Gh. Cordoș, op. cit.) susține că uniunile consensuale îi afectează atât pe „soți”, dar mai ales pe copii, pentru că, prin ceea ce el numea „principiul legitimității”, un copil, în orice societate este indispensabil să aibă un tată recunoscut oficial. Deci, o căsătorie legală oferă femeii un soț recunoscut social și copii recunoscuți social. Din punct de vedere sociologic, „legitimitatea” reprezintă un izvor de „status social”, factor de integrare într-o comunitate mai mică sau mai mare de familii (Zinerman – 1974, apud Gh. Cordoș).

Deși din punct de vedere funcțional, cuplul consensual nu se deosebește mult de familia nucleară, confruntându-se cu aceleași probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite, coabitarea consensuală nu are aceleași semnificații în toate situațiile (I. Mihăilescu op. cit.).

În unele cazuri, ea este doar o simplă coabitare premaritală, o etapă premergătoare căsătoriei. Această variantă prezintă o mare atracție pentru generațiile tinere din societățile europene sau de cultură europeană, fiind considerată ca o posibilitate de a crește șansele de alegere a unui partener potrivit în căsătorie.

În alte cazuri, această coabitare este un stil de viață rezultat dintr-o opțiune de lungă durată sau definitivă. „La nivel statistic – spune I. Mihăilescu – se constată o corelație puternică între creșterea numărului cuplurilor consensuale și creșterea numărului cuplurilor fără copii”.

Împărtășind periodizarea savantului american L.H. Morgan, privitoare la dezvoltarea omenirii , Engels arată că celor trei stadii principale de dezvoltare a omenirii le corespund trei forme principale de căsătorie:

sălbăticiei îi corespunde căsătoria pe grupe;

barbariei, căsătoria pereche;

civilizației, căsătoria monogamă (Fr. Engels, „Originea familiei, a proprietății private și a statului”).

1. Familia pe grupe. De la starea primitivă de promiscuitate generală în sânul aceluiași trib, în care virtual, fiecare femeie aparținea fiecărui bărbat și fiecare bărbat fiecărei femei, s-a trecut la familia pe grupe, care a cunoscut două forme succesive:

familia înrudită prin sânge, în care grupele conjugale erau despărțite după generații: grupa bunicilor și bunicelor, grupa părinților, grupa nepoților, a strănepoților, fiecare grupă constituind o familie;

familia punalua (tovarăși intimi de viață), în care un număr de surori bune sau de grade de rudenie mai îndepărtate erau soțiile comune ale soților comuni, dintre care erau excluși însă frații lor, și tot astfel, un număr de frați buni sau de grade de rudenie mai îndepărtate țineau în căsătorie comună un număr de femei, dintre care erau excluse însă surorile lor.

Familia înrudită prin sânge a realizat un progres prin excluderea părinților și a copiilor, a ascendenților și descendenților, de la raporturile sexuale reciproce, iar familia punalua a realizat cel de-al doilea progres prin excluderea surorilor și a fraților de la raporturile sexuale reciproce.

În ambele cazuri familia pe grupe era, pe de o parte endogamă, deoarece se încheia în limitele unui trib, iar pe de altă parte era dual-exogamă, deoarece în sânul tribului se încheia, în mod obligatoriu, între cele două jumătăți ale tribului, iar mai târziu între două fratrii sau ginți.

Căsătoria exogamă între triburi s-a semnalat izolat, prin obiceiul răpirii femeilor din alte triburi.

În cadrul fiecărei familii pe grupe, toți membrii grupului familial erau urmașii celei mai vârstnice femei, femeia mamă „mater familias”, după care se stabilea filiația, rudenia matriarhală. Familia era o familie matriarhală, iar averea comună a familiei se numea „matrimonium” și de aceea ginta a apărut ca gintă matriarhală, societatea era o societate matriarhală, iar patria era numită „țara mumă”.

Femeia era stăpână în casă și în gospodărie, ea bucurându-se de o mare considerație și de supremație în viața tribală. Ea este arbitru și judecător, iar în calitate de preot îndeplinește ritualurile cultului.

2. Familia pereche. La această formă s-a ajuns prin excluderea treptată a rudelor de la comunitatea conjugală, reducându-se la ultima sa unitate, un bărbat și o femeie.

La început familia pereche a fost matriarhală, însă pe măsură ce bărbatul dobândește în familie o poziție economică preponderentă, matriarhatul este înlocuit cu familia patriarhală monogamă. După trecerea la familia pereche, la unele popoare s-a menținut, ca supraviețuire a familiei pe grupe, poliandria și poliginia.

CAPITOLUL IV

ALEGEREA PARTENERULUI

În ciuda faptului că are un caracter obligatoriu, căsătoria este supusă unor numeroase determinări, întrucât ea declanșează multiple consecințe sociale, afective, morale și juridice care privesc atât partenerii cuplului cât și descendenții acestora. Studiile consacrate alegerii partenerului și deci constituirii familiei, degajă ideea determinării mai mult sau mai puțin evidentă a acesteia, ceea ce l-a determinat pe psihologul francez Henri Salvat să afirme că „alegerea unui tovarăș de viață, continuă să fie un fenomen social. Posibilitățile acestei alegeri, în pofida mobilității geografice sau sociale sporite, nu sunt un joc al hazardului” (H. Salvat, „Inteligență, mituri și realitate”, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1972).

Alain Girard (apud M. Voinea, op. cit.) încercând să răspundă la întrebarea „Cine se căsătorește și cu cine?”, a întreprins o anchetă sociologică prin care a dorit să evidențieze atât caracteristicile sociale și culturale ale fenomenului cât și implicațiile lui psihologice. Ca și alți cercetători, el a încercat să arate modul cum s-au reflectat transformările intense și profunde din societatea industrială în alegerea partenerului, în constituirea cuplului, determinând mutații în mecanismele de selecție socială a acestora. Este evident faptul că un individ ajuns la vârsta căsătoriei are o anumită origine geografică, aparținând prin naștere unei familii, unui mediu social bine definit, are un anumit nivel de instrucție, o profesie, care-și vor pune amprenta în formularea opțiunii pentru alegerea partenerului.

Concluziile la care ajunge Girard sunt:

apropierea domiciliilor constituie adesea preludiul unei căsătorii;

locul nașterii joacă un rol important, chiar dacă viitorii soți se vor căsători în altă parte;

condiția socială este primordială (45% din căsătorii se încheie între tineri aparținând aceluiași mediu social, oricare ar fi el, proporție care se ridică până la aproximativ 70% dacă se adaugă mediile sociale apropiate);

nivelul de instrucție, afinitățile culturale, credințele religioase au, de asemenea, un rol important în acordul ce determină căsătoria.

Sociologul american Ruben Hill, în ceea ce privește căsătoria a constatat că:

individul caută un partener asemănător sieși;

vârsta la care se realizează căsătoria a crescut continuu;

succesul căsătoriei depinde atât de partener, cât și de momentul în care se perfectează opțiunea;

căsătoriile între persoane de rase, naționalități, religii diferite sunt mai vulnerabile.

Alți autori, între care Henry Dicks (apud M. Voinea, op. cit.) insistă asupra calităților asemănătoare și a atracțiilor determinate de acestea în alegerea partenerului de viață. El stabilește trei grupe de factori care acționează în opțiunea maritală:

presiunea socială, religia și banii;

conștiința personală și interesele personale;

atracția inconștientă.

Modelul familiei de origine influențează în mod fundamental opțiunile și orientările maritale. Studiile realizate în cadrul Școlii Sociologice de la București în perioada interbelică sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti și Xenia Costa-Foru, au condus la următoarele concluzii privind motivația căsătoriei:

motivarea prin obiceiuri și tradiții;

motivarea prin impunere din partea rudelor și a colectivității;

motivarea prin propria determinare a individului.

Motivarea economică, concentrată în jurul zestrei, al pământului în special, a fost hotărâtoare în perioada interbelică.

Alegerea partenerului, deși un act de opțiune individuală, nu depinde numai de motivele, scopurile, dorințele și sentimentele viitorilor soți. Colectivitatea a stabilit, după caz, o serie de norme și reguli, restricții și chiar interdicții în realizarea căsătoriei. Codul familiei denumește cerințele legale la căsătorie ca fiind condiții de fond și impedimente.

Condițiile de fond sunt:

vârsta matrimonială;

comunicarea reciprocă între viitorii soți a stării sănătății lor;

consimțământul viitorilor soți la căsătorie;

diferența de sex.

Impedimente la căsătorie (piedici, împiedicări):

starea de persoană căsătorită;

rudenia firească sau de sânge, în gradul oprit de lege, adică între rudele în linie dreaptă la infinit, iar între cele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv;

rudenia și relațiile rezultate din înfiere, căsătoria fiind oprită între următoarele persoane: între înfietor sau ascendenții săi, pe de o parte, și înfiați sau descendenții săi pe de altă parte; între cei înfiați de către aceeași persoană;

starea de tutelă, căsătoria fiind oprită pe timpul tutelei între tutore și persoana minoră aflată sub tutelă;

starea de alienație sau de debilitate mintală ori de lipsă temporară a discernământului.

Există și alte influențe.

Homogamia, potrivit căreia cei care se aseamănă se întâlnesc și se căsătoresc, a fost în general confirmată ca factor ce acționează în opțiunea maritală. În acest sens, P. Iluț („Familia, Cunoaștere și asistență”, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1995) spune: „Mariajele sunt, la scară statistică, puternic homogamice, se căsătoresc proporțional mai mult între ei cei de aceeași etnie, clasă socială, vârstă apropiată etc.”.

Alături de homogamie – spune Gh. Cordoș – într-un număr relativ redus de familii poate fi întemeiată și heterogamia, înțeleasă ca fenomen prin care indivizii cu date socio-profesionale diferite creează cupluri conjugale.

Alain Girard (apud Gh. Cordoș) a constatat în Franța (1964) că homogamia – geografică, socială și culturală – variază în funcție de mediu: „cea mai puternică se întâlnește printre agricultori, apoi printre muncitori și apoi printre persoanele aparținând grupurilor celor mai favorizate; ea este mai slabă printre comercianți, amploiați (funcționari), în genere, printre cadrele mijlocii. Schimburile cele mai numeroase au loc între aceste trei medii, corespunzând în mod obișnuit „claselor mijlocii” și care joacă, pare-se, rolul de verigă de legătură în fenomenele de mobilitate.

Mișcările în sensul ascensiunii sau regresiunii sociale nu se produc practic decât de către „grupurile intermediare sau plecând de la ele” (Girard, 1971, apud Gh. Cordoș).

Subsidiare fenomenelor de homogamie și heterogamie sunt efectul vicinitar (vicinitatea) și omofilia.

VICINITATEA „reprezintă tendința de apropiere afectivă între sexe, determinată de proximitatea spațială. Ea se află într-un raport de interacțiune cu afinitatea; ne plac cei care ne sunt aproape sau tindem să ne apropiem de cei pe care îi iubim.

În cazul unei întâlniri neprevăzute care amorsează un schimb simpatetic, vicinitatea suscită o dorință de prelungire, susceptibilă să învingă toate distanțele, astfel încât proximizarea devine criteriul de intensitate al legăturilor elective dintre persoane” (Girard, 1971).

Omofilia este un concept creat de R.K. Merton, care desemnează fenomenul de atracție pentru căsătorie a persoanelor care aparțin aceluiași statut social. Ea desemnează deci, atracția corespunzând similitudinii de statut social.

Principii în alegerea partenerului

Principii fundamentale:

principiul evitării incestului;

etnocentrismul;

exogamia;

endogamia;

hipergamia;

compatibilitate și complementaritate.

1. PRINCIPIUL EVITĂRII INCESTULUI

Deși relațiile prescrise care sunt considerate incestuoase diferă de la o societate la alta, acestea includ relațiile sexuale dintre părinți și copii sau dintre frați și surori.

Potrivit Codului familiei „încălcarea impedimentului rezultând din rudenia de sânge, deci căsătoria între rude în linie dreaptă sau în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv, constituie incest”.

2. ETNOCENTRISMUL

În timp ce principiul evitării incestului îl previne pe individ de a nu se căsători cu cineva prea apropiat de el în cadrul sistemului de rudenie, etnocentrismul îl previne de a nu se căsători cu cineva prea diferit de el. Altfel spus, etnocentrismul tinde spre căsătoria homogamică.

3. EXOGAMIA

Deși se interferează, nu se suprapune cu principiul evitării incestului.

Reglementările care prescriu căsătoria în afara unui grup stipulat se numesc reguli exogamice (Gh. Cordoș, op. cit.).

Societățile care posedă grupuri de descendență uniliniare prescriu, de regulă, ca o persoană să-și aleagă partenerul dintr-un grup descendent diferit de al său. Chiar dacă nu este vorba de incest se are în vedere interzicerea vieții sexuale între rudenii apropiate consanguine.

4. ENDOGAMIA (gr. endo = înăuntru + genos = origine)

Este căsătoria realizată în interiorul unui grup familial sau local, caracteristică societăților și comunităților tradiționale (I. Mihăilescu, „Dicțio-narul de sociologie”).

Alegerea partenerului este supusă controlului părinților și grupului de rudenie care pretinde să cunoască familia cu care se prevede stabilirea unei alianțe. Universul endogamic se reduce pentru comunitățile țărănești, la satul de reședință și la satele învecinate. Pentru localitățile urbane acest univers este mult mai larg.

Dacă regula exogamiei aduce cu sine extinderea alianțelor cea a endogamiei duce la menținerea „purității” grupului în interiorul căruia se face „schimbul” și apărarea granițelor acestuia împotriva „străinilor”.

5. HIPERGAMIA

Este un tip special de căsătorie întâlnit în grupurile familiale ierarhice. Ea presupune posibilitatea ca o femeie dintr-un grup familial apreciat ca inferior să se căsătorească cu un bărbat dintr-un grup familial superior și invers.

Hipergamia are ca efect schimbarea statutului social ereditar al unuia dintre membrii cuplului conjugal.

6. COMPATIBILITATE ȘI COMPLEMENTARITATE CONJUGALĂ

Psihologii și sociologii ca și geneticienii au pus adesea problema compatibilității conjugale, însă nu există o teorie sistematic elaborată care să indice cuplurile cu caracteristici individuale ce pot duce la compatibilitate sau incompatibilitate. După unii autori, asocierea celor compatibili ar fi optimă atunci când anumite trăsături ale partenerilor sunt complementare, întrucât o trăsătură a unui partener poate fi atenuată (moderată) de o trăsătură complementară moderatoare la celălalt partener. În acest sens impulsivitatea, hiperactivitatea, explosivitatea, agresivitatea unui soț se moderează prin calmul, tactul sau hipoactivitatea celuilalt.

Rezultatele anumitor cercetări aprofundate asupra cuplurilor conjugale pledează în favoarea afinităților prin complementaritate și nu prin similitudine.

Determinații socio-demografice în alegerea partenerului

Libera alegere a partenerului conjugal bazată pe sentimentul iubirii, deși este o realitate, nu operează însă, independent de alte criterii precum: vârsta, profesia, clasa sau categoria socială, etnia, religia.

Deși la scară statistică mariajele sunt puternic homogamice – se căsătoresc mai frecvent între ei cei de aceeași etnie, categorie socială, vârstă apropiată – heterogamia (mariajele între indivizi cu statute socio-demografice diferite) este și ea prezentă, cu atât mai mult, cu cât unul și același individ face concomitent parte din mai multe grupuri sociale și are mai multe stutusuri (etnic, religios, profesional). În consecință, homogamia și heterogamia sunt în mare măsură relative (parțiale).

1. VÂRSTA

Un exemplu al relativității disocierii între homogamie și heterogamie este vârsta. În cultura euro-americană, partenerii în actul căsătoriei sunt de aceeași vârstă sau de vârste apropiate. Există însă, o abatere sistematică (deci o regulă de heterogamie) către o vârstă mai mare a bărbatului decât a femeii. Astfel, în SUA, numai 15,0% dintre femei se căsătoresc cu bărbați mai tineri decât ele, însă, în medie, bărbații se căsătoresc cu femei cu 2,5% ani mai tinere decât ei. Media respectivă se diferențiază destul de mult în funcție de vârsta la căsătorie. Astfel, bărbații de 20 de ani își aleg partenere a căror vârstă medie este de 19 ani, cei de 25 de ani se căsătoresc cu fete de o vârstă mediană de 22 de ani, iar cei de 30 de ani au soții cu o vârstă mediană de 25 de ani (după Tischler, 1986).

2. STATUTUL SOCIO-PROFESIONAL

Cuplurile conjugale nu se formează independent nici de statutul socio-profesional, care este puternic corelat cu păregătirea școlară. Homogamia socio-profesională desemnează faptul că indivizii au tendința să se grupeze din punct de vedere al mariajului, în funcție de clasă, statut sau categoria socio-profesională din care fac parte și de gradul de pregătire școlară (homogamie pe profesii: medicii cu medicii, profesori cu profesori). Homogamia operează nu numai pentru statutul socio-profesional al partenerilor, ci și pentru cel al părinților lor.

3. RASĂ ȘI ETNIE

Homogamia este mult mai pronunțată atunci când este vorba de rasă, ca legitimitate socio-culturală. În SUA, până în anul 1967 existau state în care căsătoria interrasială era prohibită, dar, chiar și după înlăturarea legală a acestei prohibiții, în cadrul unui liberalism total, în anul 1980, doar 2,0% din totalul mariajelor din SUA erau rasial mixte, iar tipul cel mai frecvent de cuplu interrasial era femeie albă și bărbat negru. Chiar dacă principiile homogamice nu sunt atât de severe pentru etnie cum sunt cele pentru rasă, studiile în domeniu confirmă că ele sunt operante și după acest criteriu.

4. APARTENENȚA RELIGIOASĂ

Apartenența religioasă este în mare măsură asociată cu cea rasială și etnică, chiar dacă homogamia religioasă nu este atât de intensă ca cea rasială.

Atitudinile și comportamentele față de mariajele interreligioase diferă substanțial de la o religie la alta. Evreii și Catolicii sunt mult mai toleranți decât Protestanții.

Liderii religioși pretind că în cazul căsătoriilor religioase mixte „unul sau amândoi partenerii sunt pierduți pentru una sau alta dintre religii, iar mariajele nu supraviețuiesc prea mult”.

5. HOMOGAMIA SPAȚIO-GEOGRAFICĂ; PROXIMITATE ȘI

SELECTIVITATE

Chiar dacă mariajele se realizează pe baza unei iubiri sincere, proximitatea spațială în conjuncția maritală, este o condiție destul de importantă pentru a întâlni o persoană anume. Deși în societatea modernă criteriul geografic, încă relevant, și-a pierdut din importanță, trebuie precizat că proximitatea spațială are o mare valoare în încheierea căsătoriilor prin aceea că ea cumulează și alte criterii homogamice, cum ar fi: etnic, statul socio-profesional, religios. De asemenea, ea este intim asociată cu proximitatea și similitudinea culturală.

Proximitățile de diverse genuri – rezidențială, școlară (elev la o anumită școală și într-un anume cartier), loisirul, de mentalitate (sistemul valorico-cultural) – conduc în final la o înaltă selectivitate socio-culturală (homogamie multicriterială).

Filtrările homogamice succesive sunt puțin sesizabile la nivelul simțului comun, cu atât mai mult cu cât acesta este înclinat spre a crede în libera alegere.

În procesul de selecție a partenerului este greu de găsit o persoană – concretă și nu abstractă – care să îndeplinească toate condițiile (criteriile). La unul și același individ se pot întâlni calități și statute contradictorii din punctul de vedere al doritorului de mariaj.

Pentru o tânără, de exemplu, un tânăr are un statut socio-profesional similar cu al ei, dar o etnie sau o religie contraindicată, însă, ea poate avea un alt pretendent (concomitent) de aceeași etnie, dar cu un statut socio-profesional inferior celui propriu și față de cel al celuilalt pretendent. Cum se face alegerea?

Analiza prin costuri-beneficii și teoria alegerii raționale dau răspunsuri satisfăcătoare la modul cum se fac alegerile maritale.

Mecanisme psihosociale în alegerea partenerului

1. TRANSFERUL DE EXCITABILITATE NERVOASĂ

(AROUSAL)

Cercetări experimentale au arătat că în situația de excitabilitate, tensiunea nervoasă provocatoare de frică, oboseală sau alte împrejurări, dacă oamenii – mai ales tinerii – au în preajma lor persoane atractive, ei au tendința de a interpreta această stare (de arousal) ca efect al căderii în dragoste. Astfel de situații induc excitabilitatea nervoasă (arousal) asupra relațiilor interpersonale.

În psihologia socială, astfel de fenomene sunt interpretate prin ipoteza atribuirii eronate a excitabilității.

Probabil că o stare mentală ambiguă, încărcată de tensiune și excitație nervoasă, puțin derutantă, duce la nevoia de fixare pe o persoană. Sigur, acest transfer de excitabilitate nu poate fi considerat un factor important în alegerea partenerului conjugal, dar astfel de cazuri există.

2. ATRACTIVITATEA FIZICĂ

Felul în care semenii noștri arată fizic nu este fără importanță în relațiile de afinitate în general și, cu atât mai mult, în dragoste și căsătorie. Altfel spus, în alegerea partenerului ei țin seama de statutul de atractivitate fizică (ipoteza potrivirii).

Studiile lui T. Huston (1973) demonstrează interesul subiecților pentru persoanele cu un înalt grad de atractivitate și realismul în alegerea partenerului în funcție de imaginea de sine (componenta ei fizică și constituțională). El a rugat subiecții – bărbați – să selecteze întâlniri pe „neve”, din șase fotografii cu femei. Două dintre fotografii indicau femei cu un înalt grad de atractivitate, două medii și două scăzut. Într-o condiție experimentală, bărbaților li s-a asigurat o întâlnire cu oricare dintre femeile pe care o aleg. În aceste condiții toți bărbații au ales pe cele mai atractive femei.

În cea de-a doua condiție, subiecților li s-a spus că femeile pe care le selectează vor privi fotografiile celor ce le-au ales și numai atunci ele vor hotărî dacă acceptă sau nu întâlnirea. În cea de-a doua condiție, procentul celor care au selectat femei cu un înalt grad de atractivitate a fost mult mai mic, și el a fost dependent de nivelul de atractivitate al bărbaților înșiși (autopercepție).

3. AMESTECUL (INTERVENȚIA) PĂRINȚILOR; EFECTUL

„ROMEO ȘI JULIETA”

Date empirice (experimentale și de anchetă) relevă că intervenția de opoziție a părinților în cristalizarea și sedimentarea unor prietenii, iubiri și în încheierea de căsătorii, are, de multe ori rolul de a le consolida. Prin analogie, efectul a fost numit „Romeo și Julieta”.

Explicațiile (Stephan, Stephan – 1985) creșterii intensității dragostei și dorinței de a fi alături de celălalt atunci când părinții ridică obstacole, sunt căutate de psihologi, în parte în teoria atribuirii eronate a excitabilității: amestecul continuu al părinților crează o stare de confuzie și excitabilitate mentală care este atribuită greșit „căderii în dragoste”.

Mai consistentă – spune P. Iluț – este explicația prin teoria frustrării și a reacțiunii, care arată că există o relație directă între opreliștile care se pun în fața unei acțiuni și dorința individului de a realiza acea acțiune (mecanismul „fructului oprit”).

4. EFECTUL „GREU DE CUCERIT”

Jocul „de-a greu de cucerit” se referă la faptul că în conștiința comună persistă ideea că bărbații sunt atrași de femeile care afișează că sunt greu de cucerit. Datele experimentale nu confirmă regularitatea acestei afirmații, întrucât, datorită realismului perceptiv în alegerea lor, bărbații nu se orientează automat înspre femeile greu de cucerit, deoarece își dau seama de riscul de a nu fi acceptați.

E. Walsrer a constatat că varianta cea mai atractivă pentru bărbat este cea de „femeie greu de cucerit, care este interesată numai de el”.

În cadrul efectului „greu de cucerit” intră în joc mecanismele de estimare a eului și anume: cu cât voi avea ceva ce este greu de cucerit, cu atât înseamnă că sunt mai valoros. Mecanismul este general uman, el fiind prezent și la femei și la bărbați.

5. SIMILARITATE ȘI COMPLEMENTARITATE

Există diferite genuri de similaritate și proximitate: etnică, religioasă, socio-profesională, de vârstă, rezidențială, de atractivitate fizică. Se pare că atractivitatea este mai mare pentru cei ce seamănă cu noi atunci când ne referim la similaritatea în sistemele valorico-atitudinale și trăsăturile de personalitate.

Investigațiile cuplurilor maritale au dovedit că există o corelație ridicată între similaritatea axiologică și de personalitate, și fericirea în căsătorie. De asemenea, s-a înregistrat o corelație semnificativă între satisfacția în căsătorie și similaritatea reciproc percepută de către cei doi soți (similaritate de gradul II). Mai mult, la cuplurile care se declară fericite, similaritatea atitudinală percepută este mai mare decât cea reală. (Un adevăr: dacă oamenii care se aseamănă se adună, nu este mai puțin adevărat că odată adunați – mai cu seamă în contextul familial – ei seamănă tot mai mult.).

R. Winch (1958) a supus atenției teza că indivizii se selectează reciproc în funcție de nevoile complementare.

Complementaritatea implică fie diferite nivele ale aceleiași nevoi, fie nivele înalte ale unor nevoi care pot fi satisfăcute doar împreună. Spre exemplu, în primul caz, un bărbat cu o puternică nevoie de dominare va selecta, ca și partener, o femeie cu un nivel mult mai scăzut al respectivei nevoi, sau, care vrea să fie dominată (protejată sau dirijată).

În cel de-al doilea caz, o femeie cu o intensă nevoie de dependență va alege un bărbat cu o intensă nevoie de a fi îngrijit. De asemenea, Winch (1967) susține că există o combinație între complementaritatea nevoilor și relațiile de rol. El crede, spre exemplu, că un mariaj întemeiat pe complementaritatea bărbat dominant – femeie ascultătoare – are mai mari șanse de a fi armonic decât unul bazat pe o complementaritate inversă. Aceasta, deoarece primul este consensual cu prescripția de rol societal (tradițional), iar cel de-al doilea este în disens.

A. Kerckoff (1974) a propus o integrare a similarității și complemen-tarității în descrierea și explicarea alegerii partenerului, în sensul că într-o primă etapă similaritatea de valori și atitudini acționează ca filtru pentru a continua sau nu relația de prietenie, iar mai târziu complementaritatea nevoilor devine mai importantă.

Piața maritală; mariajul ca „afacere” (schimb)

Chiar dacă în alegerea partenerului s-au produs mutații, în sensul că s-a trecut de la alegerea partenerului de către familie, la alegerea individuală a partenerului, scopul alegerii rămâne același: a face o opțiune cât mai bună. Prin căsătorie oamenii realizează schimburi de bunuri, dar mai ales de servicii. Mai mult sau mai puțin deliberat, fiecare pretendent la căsătorie va încerca să-și plaseze cât mai bine capitalul său monetar sau non-monetar. La fel cum se vorbește de o piață a forței de muncă și a mărfurilor se poate vorbi de existența unei piețe maritale, în care participanții își etalează calitățile – avere, statut social, frumuseșe fizică, capacități intelectuale – și, pe care încearcă să le plaseze cât mai bine. Ei oferă bunuri și servicii și așteaptă bunuri și servicii. Spre deosebire de piața de mărfuri, în piața maritală aceste bunuri și servicii nu se pot doar închiria, ci unele devin operante numai prin unirea partenerilor și, de asemenea, diferă prin faptul că piața maritală este mai difuză, ea nu funcționează, de regulă, în locuri special amenajate și în momente anume (există totuși o tradiție „târgurile de fete”). Există însă numeroase locuri și împrejurări din viața cotidiană care servesc ca ocazii pentru etalarea virtuțiilor cum sunt: mediile de muncă, școlare, cercuri de prieteni, serate dansante, discoteci, excursii și agențiile matrimoniale. Valoarea fiecărei persoane pe piață este dată de gradul în care deține calitățile dorite de alții.

În concepția tradițională a secolului XIX și XX, bărbatul venea pe piață cu avere și statut social, iar femeia cu frumusețea, tandrețea și posibilitatea de procreare. Deci, unul dintre parteneri depunea primordial un capital economic și social, iar celălalt, unul emoțional-estetic, erotico-afectiv. În concepția mai puțin tradiționalistă, capitalul economic, social, cultural și emoțional trebuie să fie din ambele părți.

Mariajul ca afacere presupune căutarea unui partener care să-și ofere, în schimbul a ceea ce tu poți oferi, cele mai prețioase – din punctul tău de vedere – bunuri și servicii. Perioada premaritală „de curte” reprezintă un timp în care indivizii (viitorii parteneri) își descoperă și studiază (verifică) reciproc, calitățile și așteptările.

Alegerea partenerului conjugal înseamnă bani, costuri de timp, costuri psihologice, altfel spus, costuri informaționale.

Fr. Singly identifică în anunțurile matrimoniale: situație socială 76% din partea femeilor și 32% din partea bărbaților, iar pentru dimensiunea estetică 7% din partea femeilor și 62% din partea bărbaților.

Căsătoria ca proces multifactorial

Ca proces și ca raport cauzal, nu dragostea și prietenia sunt efectul anticipatei uniuni conjugale, ci aceasta din urmă rezultă din dragoste (dacă?).

B. Murstein (1976) a dezvoltat un model al alegerilor maritale ca procesualitate multifactorială, care cuprinde trei stadii premaritale principale:

– în primul stadiu centrarea partenerilor este pe stimulii ce îi prezintă fiecare;

– în cel de-al doilea pe sistemul valorico-atitudinal;

– în cel de-al treilea (final) pe sistemul nevoi și așteptări de rol. Sistemul lui Murstein se mai numește și teoria stimul-valoare-rol.

În etapa „stimuli”, impresiile pe care partenerii și le fac în legătură cu atractivitatea fizică, reputația lor, statutul lor social sunt determinanții cei mai importanți în atracția reciprocă.

Atunci când stimulii sunt similari sau în raport de schimb echitabil (de pildă amândoi partenerii sunt frumoși, dar cu un statut social inferior, sau unul apare ca fiind foarte frumos, dar sărac, iar celălalt este bogat dar mai puțin frumos), cei doi progresează înspre etapa compatibilității axiologice (valorice). În această etapă ei își compară interesele, atitudinile, crezurile, nevoile și văd în ce măsură sunt compatibile.

Deși factorii de stimuli continuă să fie prezenți, în acest stadiu ei și-au pierdut din semnificație.

În etapa a treia, focalizarea este pe compatibilitatea nevoilor de rol, adică fiecare individ se întreabă și încearcă să testeze în ce măsură celălalt îi poate satisface nevoia și aspirația de a avea în el un iubit, un prieten, un bun tată.

Și în această fază compatibilitatea de stimuli și cea valorică sunt influente, însă, ele au trecut pe un plan secund, atenția cuplului fiind îndreptată spre întrebarea dacă în căsătorie partenerul va putea juca, la cote suficient de înalte, rolurile dorite.

Perioada premaritală, înseamnă într-un anumit fel, trecerea treptată de la aspectele exterioare la unele mult mai intime.

Tipologia maritală

O astfel de tipologie o face I.F. Cuber (apud. I. Mitrofan, N. Mitrofan), în care tipurile stabilite de el nu semnifică grade de fericire sau acomodare maritală, ci reprezintă, mai curând moduri diferite de acomodare, desemnând concepții asupra căsătoriei. El distinge:

tipul căsniciei celor obișnuiți cu conflictele, caracterizat prin frecvența conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar puțin exteriorizate față de prieteni, rude, vecini. Deși conflictul este oricând potențial și atmosfera de tensiune prezentă, cuplul ajunge rar la disoluție, după trecerea crizei totul reintrând în normal. „Mânuirea tensiunii, înlănțuirea și disimularea ei”, devenită obișnuință a relației și o „forță” dominantă, asigură acestui tip de căsnicie o existență îndelungată;

tipul căsniciei devitalizate. Acesta actualizează problema discrepanței dintre „primii ani” de conviețuire și cei care urmează, fiindu-i specific faptul că relațiile de armonie, comunicare și iubire se devitalizează treptat, ajungând să contrasteze sensibil cu imaginea primilor ani. Partenerii petrec mai puțin timp împreună, relațiile sexuale sunt mai puțin satisfăcătoare, interesele și activitățile sunt mai puțin împărțite față de odinioară. Rămâne doar interesul comun pentru creșterea și educarea copiilor și pentru evoluția profesională a celuilalt. Se ajunge rar la desfacerea căsătoriei, soții persistând în a resimți ceva” care îi leagă, fie acest ceva căminul, casa sau amintirile;

tipul căsniciei pasiv-cordiale, binevoitoare. Are multe puncte comune cu tipul căsniciei devitalizate, dar se deosebește de acesta prin faptul că pasivitatea caracterizează încă de la început relația. Uneori, angajarea într-un astfel de mod de viață se face deliberat, intențional. Este vorba de persoane ale căror interese sunt direcționate în alte sensuri decât parteneriatul, ca de exemplu, bărbații dedicați carierei lor (chiar și femeile), iar femeile preocupate exclusiv de creșterea copiilor. Partenerii, fie că nu pot, fie că nu vor să se investească emoțional și creativ, complet, în relația bărbat-femeie;

tipul căsniciei vitale. Acesta se bazează pe o relație empatică, autentică între parteneri, care devine esențială pentru viața lor. Prezența partenerului este indispensabilă pentru sentimentele de satisfacție pe care le asigură acesta. Satisfacția centrală a partenerilor unui asemenea cuplu este de a trăi unul prin celălalt, acesta dominându-le interesele, gândurile și acțiunile. Persoanele aflate în asemenea relații nu-și pierd propria identitate. Ei pot apărea, în anumite situații în poziție de rivalitate sau competiție;

tipul căsniciei bazată pe relație totală. Este asemănător cu relația vitală, însă punctele de mutualitate vitală sunt mai numeroase, toate problemele importante ale vieții fiind vital împărțite. Este cazul căsătoriilor în care, de exemplu, soțul – personalitate științifică recunoscută – conviețuiește de peste trei decenii cu soția, care îi este „prietenă, soție și partener”.

Problema care se pune, atunci când sunt diferențe de opinie, este nu

„cine are dreptate”, ci cum poate fi rezolvată mai bine problema fără a

strica relația.

I.F. Cuber precizează că această tipologie definește, în primul rând relația și nu personalitatea soților, o aceeași persoană putând să se manifeste într-o anumită relație ca fiind vitală, iar în alta ca fiind pasiv-cordială. De asemenea, este posibil ca o persoană să poată trece într-o relație pasiv-cordială sau devitalizată cu propriul partener, angajându-se într-o relație vitală extraconju-gală sau să-și exprime „vitalitatea” în profesie.

F. Kűnkel (1947), pe baza analizei conduitelor interacționale ale partene-rilor în procesul acomodării lor mutuale, realizează următoarea tipologie a căsniciei:

tipul „căsniciei furtunoase”, caracterizată prin aspectul „spasmodic” al ritmului acomodării intradiatice, cu alternarea fazelor de „camaraderie”, afecțiune și contopire, împietrire și „gol”, crize care se pot prelungi în unele cazuri, timp de ani. Aceste cupluri nu au „curajul” și „forța” necesare unor „revoluții interioare”, care să schimbe cursul căsniciei, fie în sens pozitiv fie în sens negativ (disoluție), soții continuând, de obicei, să-și consume viața de cuplu prin ostilități afective cu mare consum tensional;

tipul căsniciei molatice, bazată pe menținerea reciprocă de egoism, polaritatea partenerilor fiind incompletă și adesea inautentică. Unitatea cuplului este iluzorie, fiind pândită de pericolul pseudocăsniciei, bazată pe supraaprecieri și cedări menite să evite criza eului, dar, practic păstrând distanța afectiv-cognitivă dintre parteneri. Fiecare partener trece „greutățile” vieții pe umerii celuilalt, fără a le purta răspunderea;

tipul căsniciei dure, reunește partenerii într-o formulă de parțială angajare, printr-un comportament relațional reciproc rigid, al caracterelor „împietrite”. Comunicarea este redusă și menține distanța între parteneri, care se percep și se valorizează ca potențiali „agresori” la integritatea celuilalt (a sa). Partenerii se cunosc foarte puțin, fiecare ținându-și gândurile, reveriile și sentimentele pentru sine. Gradul scăzut al comunicării conduce, de obicei, la criză, căsnicia devenind „scena” în care cercul răzbunărilor reciproce nu se mai termină.

O altă tipologie maritală, realizată pe baza sensului evoluției interacțiunilor conjugale, distinge următoarele tipuri:

mariajul creativ, de tip deschis, cu capacitate de autodezvoltare a cuplului ca entitate interpsihologică și a personalității maritale a celor doi consorți (sintalitate);

mariajul stagnant, de tip închis, rigid, cu capacități de structurare și cristalizare a cuplului ca entitate interpsihologică, dar cu capacități scăzute de autodezvoltare a personalităților, una prin intermediul celeilalte. Relațiile funcționale se desfășoară pe un model reproductiv, monoton, în cadrul căruia deprinderile și obișnuințele relaționale sunt mai puternice decât posibilitatea cuplului de a-și îmbogăți și dezvolta modelul relațional;

mariajul dinamic, instabil, oscilant, cu capacități imprevizibile de autodezvoltare, prezentând perioade alternative de stagnare și de restructurare, în strânsă legătură și cu influențele și condițiile exterioare, conjuncturale;

mariajul regresiv (devitalizat), care are o evoluție instabilă-negativă sau progresivă-negativă, care alternează conduitele de rol adecvat, suprimând progresiv satisfacțiile și gratificațiile mutuale. Conviețuirea conjugală devine psihotraumatizantă.

CAPITOLUL V

AMBIANȚA FAMILIALĂ

Ambianța familială (mediul familial, ambientul familial) este definită ca un fenomen foarte complex și dinamic, rezultat al interrelației continue între elementele din mediul natural, mediul artificial și mediul psihosocial.

Ea cuprinde deci, valori și realități date de natură, dar și pe cele create de către membrii familiei, ai comunității, uneori transmise din generație în generație (valori materiale, sociale și psihosociale) în care și cu ajutorul cărora familia își realizează cerințele sale.

Ambianța poate fi percepută atât la nivelul comunității umane cât și la nivelul grupului familial nuclear sau extins.

Altfel spus, există o ambianță a comunității (cătun, sat, comună, oraș) și o ambianță în interiorul oricărei familii cu interferențe reciproce (Gh. Cordoș, 1996).

Orice comunitate umană reprezintă, în fapt, o grupare de familii caracterizate, de regulă, printr-un stil, un mod de viață relativ apropiat. În structura modului de viață intervin elemente cum ar fi: comportarea oamenilor în raporturile lor de muncă, în familie, în societate, în relațiile umane, în felul lor de a se raporta la fenomenele politice, de conviețuire civică, relații de vecinătate.

Ambianța familială constituie deci, sistemul relațiilor maritale și ale mediului profesional în care trăiește familia. Realitățile materiale constituie un ecosistem uman, format din cadrul natural, care reprezintă totalitatea factorilor naturali care înconjoară, și în care trăiesc familiile (relief, climă etc.), și cadrul construit, spațiu organizat în construcțiile destinate vieții familiale (dar și altele).

Ambianța fizică

Cercetările au demonstrat că structurile și componentele familiale sau individuale diferă în funcție de zonă, spațiu de locuit, de tipul de ocupație profesională și bine înțeles, de nivelul economic mai ridicat sau mai scăzut al unei zone (regiuni). Se afirmă chiar, că orice individ sau familie posedă o „hartă mintală” a ambianței naturale sau artificiale.

1. Ambianța fizică naturală

Totalitatea factorilor naturali în care-și desfășoară activitatea indivizii și grupurile familiale reprezintă ambianța fizică naturală. Uneori, ea este denumită și „zonă”, concepută ca o parte din suprafața unei țări, cu particularități fizice, chimice, topografice etc.

Ea este un spațiu fizico-natural în care grupurile familiale își desfășoară viața economică proprie și servește, prin bogățiile solului și subsolului, la supraviețuirea și dezvoltarea vieții economice a comunității.

2. Ambianța fizică artificială

Ea se mai numește și spațiu fizic „construit”, adică ambianța creată de om, numită astfel când este abordat cadrul de viață al familiilor și spațiul de locuit.

Acest „teritoriu” are două semnificații:

una restrânsă, care are în vedere locuința propriu-zisă a familiei;

una mai largă, cu înțeles de spațiu de locuit al comunității.

În prezent, există un dezechilibru parțial între structura populației, a familiei și cerințele funcționale ale diferitelor locuințe, cu consecințe negative asupra vieții familiale.

Asigurarea spațiului construit corespunzător structurii și funcțiilor familiei reprezintă o componentă de bază a calității vieții.

Ambianța psihosocială

Referitor la ambianța psihosocială nu există o unitate de vederi privind definirea acesteia. Astfel, în Franța se folosește noțiunea de „moral” sinonimă cu cea de „climat social” ca și în literatura anglo-americană, iar în literatura germană noțiunea de „climat”. În țara noastră, noțiunea este studiată în principal de către sociologia muncii și este cunoscută sub numele de „atmosferă generală”, „ambianță socială”, „climat psihosocial”. Ambiguitatea conceptului se regăsește și în multitudinea definițiilor propuse.

I. Mihuleac spune: „climatul constă, în esență, în atitudinea oamenilor față de unitatea lor, față de obiectivele și regulile de comportament instituite de conducerea acesteia”.

Czitron – „atitudine determinată de interacțiunea tuturor factorilor obiectivi și subiectivi (tehnico-materiali, socială și psihologici) ce acționează la locul de muncă”.

Traian Herseni – „o rezultantă pe planul conștiinței colective, foarte complexă a tuturor activităților interumane din cuprinsul ei, de la sistemul de selecție, încadrare, promovare, supraveghere, control și sancționare, până la stilul de muncă, grija de oameni, respectul față de aspirațiile lor, gradul de moralitate, de politețe și bună-voință a oamenilor, a modului în care s-au deprins să se poarte unii cu alții”.

I. Mitrofan și N. Mitrofan, definesc climatul familial ca „forma-țiune psihosocială foarte complexă, caracterizând ansamblul de stări psihice moduri de relaționare interpersonală, atitudini, nivel de satisfacție etc., ce carac-terizează grupul familial, o perioadă mai mare sau mai mică de timp”, definiție care ni se pare mai aproape de natura fenomenului.

Gh. Cordoș reține din diferitele definiții următoarele caracteristici generale pentru ambianța psihosocială familială:

climatul psihosocial este un fenomen de grup caracteristic grupurilor umane și nu indivizilor;

în dinamica grupurilor, climatul psihosocial se prezintă ca o dispo-ziție psihică relativ stabilizată și greu de realizat la nivelul membrilor grupului respectiv. Ea se constituie ca o sinteză, ca o rezultantă a interacțiunilor unui ansamblu de fenomene psihice și psihosociale ce se manifestă la nivelul familiei;

este un fenomen psihosocial determinat de factori obiectivi și subi-ectivi, materiali și spirituali cu înrâuriri mai mari sau mai mici, permanente sau de scurtă durată, cu acțiune directă, nemijlocită sau indirectă, mediată care nu acționează izolat, ci într-o strânsă conexiune;

este într-o relativă stabilitate și independență în raport cu factorii care l-au generat.

Fenomenul se caracterizează printr-o anumită inerție, stabilitate, rema-nență (polarizare), calități care fac posibilă explicarea funcției reglatoare și compensatoare pe care o îndeplinește ambianța socială în dinamica oricărui grup familial.

I. Mitrofan și N. Mitrofan spun că cei mai importanți indicatori după care poate fi analizat climatul familial sunt:

modul de raportare interpersonală a părților (nivelul de înțelegere și de apropiere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferitele probleme);

ansamblul de atitudini ale membrilor familiei în raport cu diferite norme și valori sociale;

gradul de coeziune al membrilor grupului familial;

modul în care este perceput și considerat copilul;

modul de manifestare a autorității părintești (unitar sau diferențiat);

gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;

nivelul de satisfacție resimțită de membrii familiei;

dinamica (frecvența) apariției unor stări tensionale și conflictuale;

modul de aplicare a recompenselor și sancțiunilor;

gradul de deschidere și sinceritate manifestat de membrii grupului familial.

Mărimea, densitatea și eterogenitatea profesională a unui grup familial își pun amprenta, ca și în cadrul unor comunități mai largi, asupra oricărui mediu familial.

L. Wirth (apud Gh. Cordoș), unul dintre cei mai reprezentativi teoreticieni ai școlii sociologice de la Chicago, referindu-se la mediul social al orașului determinat de cele trei caracteristici – mărime, densitate, eterogenitate – a precizat următoarele trăsături care influențează mediul psihosocial al familiilor urbane:

creșterea în mărime și diversitate se asociază în mediul urban cu legături relativ reduse între locuitorii lui;

supunerea la aceeași tradiție, ca mijloc de reglementare a normelor sociale (ca în mediul rural tradițional) este înlocuită cu metode formalizate de control social ceea ce duce la separarea fizică a diferitelor subgrupe (familii sau grupe de familii);

mărimea populației determină ca într-un oraș să fie mai puțin probabil cunoașterea personală a unui locuitor de către ceilalți, ceea ce modifică unele aspecte ale relațiilor psihosociale dintre grupurile familiale. Rezultă de aici, contacte sociale „impersonale”, superficiale, tranzitorii și segmentare;

proporția restrânsă a legăturilor emoționale, afective, din cadrul contactului social duce la apariția unor mecanisme specifice de interacțiune prin rutini ordonate.

Raportul dintre ambianță- familie și individ

Comunitatea este creată din totalitatea indivizilor care trăiesc într-un anumit spațiu fizic.

Totalitatea ambianțelor (ambientul muncii, ambientul civic, ambientul cultural, ambientul familial) în care individul intră și interacționează cu alți indivizi sub diferite forme, constituie ambianta socială.

În mediul rural tradițional, individul activează mai mult în ambientul familial, iar în cadrul orașelor mari, individul acționează mai mult în ambientul social specific propriei categorii sociale sau profesionale.

Comportamentul familial specific orașului are următoarele caracteristici:

familia citadină (orășenească) este, în general, mai înclinată spre izolare. Apare un paradox: aglomerația duce la izolare, la singurătate;

spațiul personal în cadrul locuinței familiale exprimat prin trebuințele de singurătate, intimitate, anonimat și rezervă este o necesitate mai accentuată decât în mediul rural;

lipsa spațiului personal declanșează comportamente antisociale în unele familii („violența domestică”).

CAPITOLUL VI

STRUCTURI ȘI FUNCȚII ALE FAMILIEI

Structura familiei

Prin structura familiei înțelegem acele caracteristici permanente ale familiei ca întreg, care reprezintă proprietățile grupului familial, acestea fiind instituite la fiecare membru luat individual.

Este o structură de relații, un produs al interacțiunii ce există între membrii ei și alte microgrupuri sociale.

Principala dimensiune a structurii este relația, dar o relație înțeleasă ca interacțiune.

Familia se caracterizează printr-o anumită sintalitate, adică prin totalitatea însușirilor psihosociale comune și caracteristice unui grup familial, care-i conferă acestuia o anume identitate, o individualitate. Noțiunea de sintalitate este echivalentă cu cea de personalitate la nivel de individ, exprimând o realitate grupală complexă, totdeauna calitativ deosebită de simpla reunire a individuali-tăților.

Determinarea sintalității grupului familial se obține prin studiul intercore-lațiilor dintre atitudinile familiale, statutul economic al familiei, caracteristicile parentale, sănătatea familiei, prestigiu ei, relațiile cu vecinii etc.

Grupul familial se caracterizează, de asemenea, printr-o coeziune mai înaltă sau mai joasă.

Coeziunea poate fi definită ca proprietate rezultată din interferența numărului și intensității atitudinilor mutual pozitive ce apar între membrii unui grup familial.

Grupul familial cu coeziune joasă se poate dezintegra, pentru că o astfel de coeziune duce la suspendarea acțiunii factorilor sociodinamici.

Caracterizarea structurii familiei poate fi făcută în raport cu două criterii (I. Mihăilescu, 2000):

cantitativ (componenta numerică și rețeaua de statusuri și roluri familiale);

calitativ (diviziunea rolurilor în cadrul familiei și modul de exercitare a autorității).

Din punct de vedere numeric, există familii extinse, cu un număr mare de membrii, care uneori reunesc mai multe nuclee familiale și mai multe generații și familii nucleare, formate din soți și copiii acestora. Familia cea mai răspândită, în prezent, este familia nucleară iar ca tendința generală, în toate societățile s-a înregistrat o scădere continuă a numărului de copii în ultimele decenii.

În raport cu numărul de generații prezente în familii, deosebim:

familii cu o generație, formată din parteneri în perioada prefertilă a cuplului sau din cupluri sterile;

familii cu două generații, formate, în mod obișnuit, din părinți și copii sau din bunici și nepoți. În acest caz, spune I. Mihăilescu, avem de-a face, mai curând cu un menaj familial decât cu o familie;

familii cu trei generații, formate din bunici, părinți, copii;

familii cu patru generații.

În ceea ce privește structura rolurilor în cadrul familiei, există:

familii complete, formate din soț, soție și copii;

familii incomplete (monoparentale). Familiile monoparentale pot fi rezultatul nașterilor în afara căsătoriei – familii ale unor fete-mame – sau al descompletării familiei prin divorț sau prin decesul unui partener.

Structura statusurilor și rolurilor din cadrul familiei cuprinde: soț, soție, tată, mamă, copil, frate, soră, bunic, bunică.

În exercitarea rolurilor, pe lângă influența părinților, care este esențială, intervin și alți factori extrafamiliali (comunitari sau sociali).

În raport cu modul de exercitare a autorității în cadrul familiei deosebim:

familii cu structuri autoritare;

familii cu structuri egalitare.

În cadrul familiei autoritare, bărbatul (soțul, tatăl) este cel care, de regulă, deține autoritatea și conform poziției sale el decide asupra modului de organizare a gospodăriei, asupra diviziunii rolurilor în cadrul familiei, asupra căsătoriei copiilor, asupra relațiilor familiei cu exteriorul, el mediind legăturile cu comunitatea sau cu societatea.

După a doua jumătate a secolului XX, are loc o redistribuire a autorității în cadrul familiei, în sensul egalizării relative a autorității.

Funcțiile familiei

Prin funcțiile familiei se înțelege totalitatea responsabilităților ce revin familiei în cadrul structurilor de ansamblu ale activităților social-economice dintr-o anumită societate, într-o anumită perioadă.

Andrei Stănoiu și Maria Voinea consideră că familia nucleară îndeplinește patru funcții fundamentale:

sexuală;

economică;

reproducătoare;

educațională.

În știința dreptului – spune I. Albu – se consideră că familia îndeplinește trei funcții și anume:

funcția naturală, de perpetuare a speciei umane;

funcția educativă;

funcția economică.

Clasificarea propusă de H.H. Stahl (apud I. Mihăilescu, 2000) cuprinde următoarele tipuri și subtipuri:

a) funcții interne, prin care se asigură membrilor familiei un climat de afecțiune, securitate și protecție, acestea fiind:

funcții biologice și sanitare prin care se asigură satisfacerea nevoilor sexuale ale membrilor cuplului, procrearea copiilor, asigurarea necesităților igienico-sanitare ale copiilor și dezvolta-rea biologică a membrilor familiei;

funcții economice care constau în organizarea gospodăriei și acumularea de resurse necesare funcționării menajului pe baza unui buget comun;

funcții de solidaritate familială care se referă la ajutorul bazat pe sentimente de dragoste și respect între membrii familiei;

funcții pedagogico-educative și morale, prin care se asigură socializarea copiilor.

b) funcții externe prin care se asigură relaționarea familiei cu exteriorul.

În general, spune Gh. Cordoș, principalele funcții ale familiei sunt considerate a fi:

funcția biologic-sexuală;

funcția de procreare;

funcția economică;

funcția psiho-afectivă;

funcția educațională (educativă) cu cele patru componente ale sale: – instrucțional-formativă;

– psiho-morală;

– social-integrativă;

– cultural-formativă.

Considerăm ca fundamentale următoarele funcții ale familiei:

1. funcția biologică sau de perpetuare. Pentru a supraviețui, fiecare societate și cultură trebuie să-și reproducă biologic indivizii. Procesul de perpetuare a speciei umane a avut și are loc preponderent în familie și nu în afara ei.

2. funcția economică, cu cele două componente sau variante:

funcția economică de producție, specifică societăților preindustriale și familiilor agrare din mediul rural;

funcția economică de consum, specifică societăților industriale și postindustriale. Amplificarea funcției economice de consum este un fenomen specific societății moderne, atât în mediul urban, dar, deși nu în aceeași măsură și în cel rural.

3. funcția de socializare (educativă). Socializarea este înțeleasă ca un „proces prin care individul, în interacțiunea cu semenii săi, acumulează deprinderi, cunoștințe, valori, norme, atitudini și comportamente” (Tr. Rotariu, P. Iluț, 1996).

Familia trebuie să ajute societatea să se reproducă nu numai biologic ci și social, adică viitorii membri ai societății trebuie să-și însușească și în familie valorile pe care le promovează societatea. Copilul se naște într-un cadru determinat de o cultură dată a cărei expresie este familia.

4. funcția psihoafectivă (emoțională). Familia apare ca fundalul socio-afectiv cel mai relevant pentru majoritatea indivizilor. Familia absoarbe pozitiv bucuriile și necazurile membrilor ei, oferind protecție materială și spirituală.

Exercitarea optimă a acestei funcții contribuie hotărâtor la coeziunea grupală, la integrarea intrafamilială și interfamilială și, implicit, la echilibrul psihic al membrilor familiei.

„Avitaminoza afectivă”, adică fenomenul de „deprivare” afectivă sau lipsa de afectivitate în cadrul micromediului familial, are influențe negative în exercitarea funcției de socializare.

CAPITOLUL VII

STATUSURI ȘI ROLURI FAMILIALE

Concept care exprimă poziția unui individ în grup sau a unui grup în cadrul unui sistem, statusul implică un ansamblu legitim de așteptări față de cei care ocupă alte poziții în cadrul aceluiași subsistem sau sistem.

El indică locul unei persoane în sistemul relațiilor sociale.

Statusul familial poate fi definit ca un ansamblu de prescripții, reguli, drepturi (dar și obligații – rolul) asociate poziției ocupate de o persoană în cadrul grupului familial. Complementar statusului este rolul, care ar însemna aspectul dinamic al statusului, trecerea de la poziția abstract acreditată, la comporta-mentul concret.

Rolul poate fi definit printr-un model de conduită privind o anumită poziție a unui individ sau grup într-un ansamblu organizațional. De fapt, el este un model normativ de comportament.

G.W. Allport, examinând relația dintre rol și personalitate vorbește de:

rolul prescris (rolul dat social, existent în afara individului concret);

rolul perceput (cum își imaginează fiecare individ rolul cerut de societate);

rolul asumat (rolul perceput la care se adaugă componenta evaluativ-afectivă);

rolul efectiv jucat, unde importante sunt capacitățile individului de a transcrie comportamental cerințele de rol.

Statusul ar fi deci, totalitatea atitudinilor, opiniilor reacțiilor comporta-mentale la care un individ se așteaptă din partea celorlalți în virtutea poziției pe care o ocupă, iar simetric, rolul reprezintă așteptările celorlalți față de persoana ce deține o anumită poziție.

Teorii despre structura și dinamica rolurilor în familie

Gh. Cordoș enumeră patru astfel de teorii:

Teoria psihosocială integrativă potrivit căreia familia este un sistem psihosocial în care trăsăturile de personalitate ale membrilor ei sunt într-un raport de retroacțiune cu grupul familial privit ca întreg. (Profilul de personalitate al membrilor familiei, care la rândul ei conturează felul de a fi al membrilor ei);

Teoria comunicării în familie, susține existența unui input și output care este un feedback spre emițător;

Teoria presiunii la rețea. Aceasta are în vedere ierarhizarea codurilor în funcție de gradul de integrare a membrilor familiei – a soților – în rețeaua socială extrafamilială (mediu profesional, vecinătate, grupul de rudenii) care centrează rolul soțului pe funcția economică, productivă, iar cel al soției pe funcția emoțional-expresivă (tatăl = rol instrumental; mama = rolul afectiv);

Teoria echității. Reușita familială este apreciată după principiul „cererii și ofertei”, după măsura în care există echivalențe între ceea ce oferă și ceea ce primește în schimb.

Mecanisme în realizarea rolului conjugal

1) ADAPTAREA LA ROLUL CONJUGAL

Este un proces prin intermediul căruia un individ, după căsătorie, preia și exercită rolul conjugal asociat noului statut de persoană căsătorită. Sex – rolul este înțeles ca un set de trăsături pe care o anumită cultură le atribuie unui sex sau altul (specifice sexului).

Dezvoltarea și asimilarea „sex-rolului” se realizează prin procesul de socializare. (Există așa-zisele „sex-rol-stereotipurile”).

În explicarea asimilării „sex-rolului” de către copil există trei teorii:

psihanalitică, adică identificarea copilului cu părintele de același sex ca mecanism defensiv, având o motivație freudiană;

învățarea socială, de imitare directă a adulților prin observarea de modele;

cognitivă, care acordă prioritate proceselor cognitive față de mediul social: identificarea sexului la 3 ani, conștiința sexului la 6-7 ani, consolidarea eului în sex – rolul adecvat cultural, după 7 ani.

2) INTERIORIZAREA MODELELOR DE ROL FAMILIAL

Este un fenomen psihosocial ce se produce nemijlocit în cadrul interacțiu-nilor cotidiene familiale prin mecanisme de imitație și asimilare conștientă și inconștientă, comportând o dinamică proprie determinată de schimbările succesive ale etapelor de vârstă, statut și rol ale copiilor în familia de origine, precum și în concordanță sau în discordanță cu stilul interacțional marital-parental ce caracterizează familia (vezi noră-soacră; genere-socru, Mitrofan, p. 299).

3) COMPENSAȚIA INTERPERSONALĂ DE ROL

Este un mecanism prin intermediul căruia membrii cuplului conjugal asigură desfășurarea optimă a vieții familiale printr-o valorizare conștientă sau inconștientă a unor trăsături de personalitate altele decât cele așteptate.

Deși fiecare membru al familiei așteaptă și dorește un anumit comportament (atitudini, gesturi) în cazul în care nu le va primi, va găsi și aprecia alte aspecte ale conduitei partenerului conjugal.

4) COMPLEMENTARITATEA DE ROL ȘI CONFLICT DE ROL

Gary S. Becker, pornind de la ideea compatibilității conjugale apreciază că asocierea „potriviților” este optimă când trăsăturile sunt complementare și asocierea „nepotriviților” este optimă când trăsăturile sunt substituibile.

Cele mai multe familii se situează în zona centrală a intervalului armonie-conflict. În societatea tradițională, armonia era dată de complementaritatea rolurilor de bărbat și femeie. Bărbatul avea rolul dominant și de producție, iar femeii îi reveneau, aproape în întregime, sarcinile menajere.

Rolurile erau complementare, dar puternic diferențiate. Și în societatea industrială, bărbatul este principalul aducător de venit iar femeia este centrată pe treburile casnice și afective. Susținătorii teoriei conflictului spun că deși în această formulă „modernă” de familie există mai multă egalitate, complementa-ritatea este în favoarea bărbatului. Totodată, s-a reactivat mișcarea feministă care dorea nu numai reconsiderarea statutului politic, profesional, cultural al femeii în societate, ci și a statutului și rolului ei în familie. Femeile nu mai vor să fie considerate doar ca simple „mașini menajere” și „de făcut dragoste și copii”.

De aceea, o tot mai mare parte dintre femei nu se mai angajează în institu-ția mariajului, unele preferând să aibă chiar copii în afara ei. Complementari-tatea modernă susține că amândoi soții să fie implicați eficient în aspectele concrete ale vieții de familie.

Există și mulți bărbați profeminiști deoarece, modelul tradițional (și încă curent) de complementaritate format pe stereotipizarea de roluri, este costisitor pentru femei în primul rând, dar și pentru bărbați. Astfel, bărbatul-tată este apreciat nu atât datorită calităților sale intrinseci și conduitei emoțional-afective, ci cumva, ca o „instanță” exterioară care plătește (onorează) „cecurile”.

CAPITOLUL VIII

DISTRIBUȚIA SARCINILOR DOMESTICE

Profesia și viața casnică

Angajarea femeilor în munca productivă necesită o redistribuire de roluri în grupul familial, care însă, în multe împrejurări nu este realizată efectiv. Există deci, o distanță între ideologie și fapte. Indiferent de profesie, femeile participă în mai mare măsură la efectuarea sarcinilor gospodărești, constatându-se o pronunțată reproducție socială a segregării de roluri.

Problema îngrijirii copiilor duce și mai mult la supraîncărcarea de rol domestic al femeii, cu deosebire a celor care exercită și o profesie.

Referitor la organizarea bugetului familial, s-au formulat două ipoteze, confirmate în mare parte și astăzi și anume:

dintre toate variabilele care influențează comportamentul consuma-torului, venitul este factorul cel mai important;

cu cât o familie este mai săracă, cu atât afectează o parte mai mare din buget hranei și mijloacelor de subzistență, în general.

Gestionarea bugetului cade în mare parte în sarcina femeii fiindcă ea cunoaște mai bine necesitățile cotidiene ale grupului familial.

Deciziile privitoare la grupul familial (puterea și decizia în familie) cunosc două principale forme:

decizii democratice (colective);

autoritare, dictatoriale. Această a doua formă este asociată, în general, cu puterea bărbatului, tatălui în familie.

Femeia are însă, resurse de a limita puterea bărbatului. În luarea deciziilor colective se ivește dificultatea preferințelor (intereselor). Dacă preferințele sunt aceleași, ca de exemplu în consumul alimentar, în consumul cultural, în educarea copiilor, în investirea bugetului în bunuri de folosință îndelungată, luarea deciziilor este foarte simplă, aproape o formalitate.

Aceste situații par a fi însă excepții, și de aceea este nevoie de negocierea preferințelor și de a găsi modalități de a le satisface la maximum posibil.

De regulă, partenerii nu merg pe găsirea unei preferințe medii care s-ar putea să nu satisfacă pe nici unul dintre membrii familiei, ci ei se înțeleg tacit sau spontan asupra unor reguli, micșorând cât mai mult conflictele de decizii implicate în preferințe divergente.

Foarte important este însă, și acordul tacit între cei doi soți de a-și delega unul altuia autoritatea deciziei (ex., cu privire la comportamentul școlar al copiilor: mama pentru școala primară și tatăl pentru restul carierei școlare).

Planificarea familială

Deciziile cuplului conjugal în legătură cu numărul de copii, sexul, intervalul protogenetic și intergenetic sunt cunoscute ca planificare familială. Este vorba, de fapt, de controlul conștient asupra fertilității efectuat de către cuplul marital.

Criteriile sunt: – numărul de copii;

– eșalonarea apariției lor.

(Politica de planificare familială = planing familial).

Există un paradox: „cu cât, la scară mondială, țările sunt mai dezvoltate economic, cu atât natalitatea este mai scăzută”.

Deciziile sunt determinate de raportul pe care cuplul îl percepe, între costurile și beneficiile purtării sarcinii, nașterii, creșterii și educării copiilor, ajutorul la boală, la bătrânețe. Industrializarea și urbanizarea, schimbările profunde în sistemul legislativ privind drepturile femeii, facilitatea divorțului și alți factori, fac ca beneficiile familiilor cu mai mulți copii să fie mult mai mici ca în trecut (protecția vârstnicilor prin acordarea pensiei, existența unor servicii specializate – spital, case de bătrâni – au micșorat nevoia de a avea copii).

În tendința actuală a cuplurilor de a avea mai puțini copii contează foarte mult ridicarea costurilor implicate (de timp, bănești).

De asemenea, intervine factorul „calității dorite a copilului” (calitate înaltă = calificare înaltă).

Planificarea intervalului protogenetic (nașterea primului copil) și a celui intergenetic (distanța în timp dintre nașteri) este puternic influențată de raportul costuri-beneficii. Este de calculat, spre exemplu, ce pierderi aduce hotărârea de a avea primul copil în perioada optimă biologic, dar, care coincide cu cea de școlaritate superioară sau cu debutul profesional. La fel, începutul mariajului ar fi optim pentru nașterea primului copil, dar capitalul marital (inclusiv condițiile de locuit) este de multe ori redus.

Sacrificiul dezinteresat pentru copii este unul aparent; nevoia de afecțiune și de moralitate prin urmași este suficientă pentru a avea un copil sau doi.

CAPITOLUL IX

SCHIMBĂRI ÎN MODELELE FAMILIALE

În ultimele decenii, familiile au suportat importante transformări. Într-o enumerare incompletă – spune I. Mihăilescu, 2000 – principalele transformări intervenite în modelele familiale pot fi rezumate astfel:

a) RELAȚIA FAMILIE – SOCIETATE

scăderea importanței funcției economice;

laicizarea și dezinstituționalizarea parțială a familiei;

accentuarea mobilității sociale a membrilor familiei;

intensificarea participării femeii la activitățile extrafamiliale precum: prelungirea carierei școlare, accentuarea profesionalizării, intensifi-carea participării la viața socială și politică, promovarea socială, independența economică a femeii, emanciparea femeii;

preluarea unor funcții familiale de către societate;

diminuarea relațiilor de rudenie și vecinătate;

diminuarea controlului comunitar asupra comportamentelor demogra-fice;

creșterea bunăstării materiale a familiilor;

creșterea preocupărilor familiei față de problemele sociale (crize economice, calitatea vieții).

b) COMPORTAMENTELE TINERILOR NECĂSĂTORIȚI

extinderea experienței sexuale premaritale;

controlul fecundității (fertilității);

extinderea coabitării premaritale;

extinderea celibatului definitiv și a menajelor de o singură persoană;

creșterea permisivității sociale și a toleranței părinților față de comportamentele premaritale ale tinerilor.

c) COMPORTAMENTELE NUPȚIALE

desacralizarea (pierderea caracterului sacru) al căsătoriei;

reducerea importanței motivațiilor economice ale căsătoriei;

creșterea heterogamiei căsătoriilor;

tendința de egalizare a pozițiilor la căsătorie ale bărbaților și femeilor;

diminuarea sau dispariția rolului părinților și rudelor în căsătoria tinerilor;

scăderea ratei nupțialității (căsătoriilor);

afectarea natalității de scăderea nupțialității.

d) COMPORTAMENTELE FAMILIALE

creșterea importanței relațiilor emoțional-afective dintre parteneri;

intensificarea preocupărilor soților pentru calitatea vieții familiale;

diversificarea formelor de conviețuire prin: declinul relativ al familiei nucleare bazate pe căsătorie; extinderea relațiilor dintre persoane trăind în menaje diferite; apariția unor norme sociale care reglementează noile forme de conviețuire; toleranța socială crescută față de noile forme de conviețuire;

modificarea diviziunii rolurilor în cadrul familiei prin: tendința de egalizare a diviziunii rolurilor; supraîncărcarea relativă a soțiilor ocupate în activități extrafamiliale; generarea unor noi concepții cu privire la diviziunea rolurilor (conflicte generate de noua diviziune a rolurilor);

modificarea relațiilor dintre parteneri: tendința de egalizare a pozițiilor de autoritate ale soților; emanciparea poziției femeii; o mai mare acceptare a relațiilor sexuale extraconjugale; scăderea importanței relațiilor economice în cadrul familiei; creșterea importanței comuni-cării de preocupări, mentalități, atitudini și interese;

modificarea fertilității și rolului copiilor prin: scăderea fertilității; unilateralizarea fluxurilor de susținere doar de la părinți la copii; concentrarea preocupărilor familiei pe calitatea descendenței; diminuarea rolului moștenirii (avere, nume, rang social);

creșterea relativă a instabilității familiei nucleare prin: acceptarea divorțialității; scăderea ratei recăsătoririlor; o mai mare acceptare individuală și socială a divorțialității; modificarea legislației divorțului.

Deși familia nucleară s-a impus în ultimele decenii ca tip principal de familie în majoritatea societăților, într-o măsură mai mică în țările est-europene și într-o măsură importantă în țările vest-europene, familia prezintă o diversitate de forme și se combină cu alte forme de conviețuire diferite de cea a familiei nucleare sau care nu au nimic comun cu aceasta cum ar fi:

menaje de o singură persoană, formate dintr-un bărbat singur sau o femeie singură, care au optat pentru celibat definitiv;

menaje de o singură persoană, formate din persoane divorțate sau văduve care nu s-au recăsătorit.

În aceste două tipuri de menaje se disting persoane care au relații de

scurtă durată sau de lungă durată cu alte persoane de sex opus și,

persoane care nu intră în asemenea relații;

menaje formate dintr-un bărbat și o femeie care coabitează, convie-țuiesc în același menaj, dar nu sunt uniți prin căsătorie și nu au copii;

menaje nefamiliale, formate din persoane între care nu se stabilesc relații sexuale. Acestea pot fi formate fie numai din bărbați, fie numai din femei, fie și din bărbați și din femei. Între membrii unui asemenea menaj pot exista sau nu legături de rudenie;

menaje formate dintr-un singur părinte (mai frecvent mama) și unul sau mai mulți copii. Ele pot fi alcătuite din persoane care nu au fost căsătorite și care au copii sau din persoane care au fost căsătorite, dar au rămas văduve sau au divorțat.

Există, pe lângă familiile nucleare propriu-zise, familii cu trei sau patru generații (acestea din urmă fiind tot mai rare). În prezent, în timp ce ponderea familiei nucleare a scăzut, în toate țările din Europa a crescut ponderea familiilor de coabitare sau consensuale, ponderea menajelor nefamiliale și ponderea familiilor nonparentale. Datele recensămintelor și ale unor cercetări demografice și sociologice indică faptul că fenomenul coabitării a luat amploare în țările nordice și tinde să crească și în restul Europei. Acest mod de viață este mai des întâlnit la persoanele sub 30 de ani, dar se extinde într-o măsură tot mai mare și la persoanele de peste 30 de ani. De regulă, coabitarea este o fază premergătoare căsătoriei în țările europene.

Factorii cei mai frecvenți care au determinat schimbări în comporta-mentele nupțiale și în modelele familiale în țările din Europa sunt:

diminuarea funcțiilor familiei prin preluarea unora de către societate;

creșterea gradului de ocupare a femeilor și a dorinței lor de a promova social;

creșterea independenței economice a tinerilor;

creșterea veniturilor prin care s-a asigurat unor persoane posibilitatea de a trăi singure, fapt care a avut drept efect reducerea frecvenței căsătoriilor pe motive de constrângere economică;

creșterea diversității politice, culturale și spirituale;

schimbări în moravuri și creșterea permisivității sociale la noile forme de comportament;

efecte de contagiune, de împrumut ale unor modele comportamentale de la un grup la altul și chiar de la o societate la alta.

Cercetările făcute în unele țări vest-europene susțin că familia și-a pierdut din caracterul ei de instituție socială, întrucât, cuplul familial este tot mai interesat de satisfacerea propriilor interese și mai puțin interesat de realizarea funcțiilor pe care societatea le atribuie instituției familiei. În tot mai multe societăți s-a produs o disociere relativă, dar crescândă, între sexualitate și căsătorie și între căsătorie și copii.

A.Giddens (2000) precizează că cele mai importante schimbări care au avut loc în lume sunt următoarele:

1. Influența familiilor lărgite și a altor grupuri bazate pe relațiile de rudenie este în curs de scădere în ceea ce privește viața de familie;

2. se manifestă o tendință generală de liberă alegere a partenerului marital;

3. drepturile recunoscute femeilor au o deschidere tot mai mare, atât în privința inițierii mariajului cât și în cea a luării de decizii în interiorul familiei;

4. căsătoriile între rude sunt tot mai puțin frecvente;

5. în societățile care erau altădată foarte restrictive se observă o mai mare libertate sexuală;

6. se manifestă o tendință generală de extindere a drepturilor copiilor;

De asemenea, pe plan internațional este în vizibilă creștere procentajul nașterilor în afara căsătoriei și a părinților singuri (familie monoparentală).

Astfel, la nivelul anilor 1990, aproape jumătate (47,0%) din copiii care s-au născut în Suedia aveau mame necăsătorite. Aceeași situație în Danemarca (46,0%). În anul 1998, în Statele Unite 23,0% dintre familii erau conduse de un singur părinte , iar în Danemarca procentul era de 20,0%. Rata fertilității scade în toate țările vest-europene și nu numai.

Abuzul sexual asupra copiilor și incestul, sunt, de asemenea, probleme cu care se confruntă tot mai frecvent societatea modernă.

Abuzul sexual asupra copiilor este un fenomen raspândit și care se manifestă de multe ori în contextul familiei.

Abuzul sexual asupra copiilor – spune A.Giddens – poate fi cel mai ușor definit drept desfășurarea de acte sexuale de către adulți cu copii sub vârsta majoratului.

Incestul se referă la relațiile sexuale practicate între rude apropiate.

În dreptul familiei căsătoria incestuoasă este considerată cea între rude în linie dreaptă, directă, indiferent de gradul de rudenie, sau colaterală, până la gradul al patrulea inclusiv.

În dreptul penal, constituie infracțiune de incest, raportul sexual între rude în linie directă sau între frați și surori. Nu orice formă de incest este și un abuz sexual asupra unui copil. De exemplu, relațiile sexuale dintre frate și soră sunt incestuoase, dar nu se conformează definiției abuzului. Ennew (1986) apud. A.Giddens – spune că abuzul sexual asupra unui copil este atunci cand adultul exploatează copilul în scopuri sexuale. Cea mai comună formă de incest este una care se încadrează tot la abuzul sexual asupra copiilor, anume, relația incestuasă dintre tați și tinerele fiice. Încestul și abuzul sexual asupra copiilor în general, sunt fenomene, „descoperite” abia în ultimii 10-20 de ani. Sigur, că se știa de multă vreme că au loc asemenea acte sexuale, dar majoritatea observatorilor sociali au presupus că tabuurile puternice care se mențineau împotriva acestui comportament făceau ca ele sa aibă loc extrem de rar. Realitatea este însă alta. Abuzul sexual asupra copiilor s-a dovedit a fi îngrijorător de obișnuit, spune Giddens. El se manifestă probabil mai des în rândul familiilor din clasele de jos, dar există la toate nivelurile ierarhiei sociale.

Creșterea frecvenței statistice a acestor infracțiuni este și rezultatul atenției directe acordate problemei de către agențiile de asistență socială și de poliție. Citându-l pe Russell, Giddens spune că, în unele studii intreprinse în Marea Britanie și statele Unite în anii 1980, s-a descoperit că mai mult de o treime dintre femei fuseseră victimele abuzului sexual în copilărie, adică suportaseră atingeri sexuale nedorite, iar în cazul bărbaților procentul era de 10,0%.

Deși există în cele mai vizibile versiuni, caracterul lui este limpede, adevărata întindere a abuzului sexual asupra copiilor este greu, dacă nu imposibil de calculat din cauza nenumăratelor forme pe care le poate îmbrăca. Giddens pune și problema definirii abuzului sexual asupra unui copil. Astfel, după o formulare intens utilizată abuzul sexual asupra unui copil există atunci când o altă persoană matură din punct de vedere sexual, implică copilul în orice activitate care ar putea-o conduce la excitație sexuală. Aceasta poate implica atingerea, copulația, expunerea organelor sexuale, oferirea de materiale pornografice și discuțiile erotice (Taylor, 1992).

Până acum nu s-a ajuns totuși la o definiție general acceptată de cercetători sau judecători, nici în privința abuzului asupra copiilor în general, și nici a abuzului sexual în particular.

În literatură se întâlnesc mai multe categorii de abuzuri:

neglijarea

abuzul fizic

abuzul emoțional

abuzul sexual

Abuzul sexual este definit drept „ contactul sexual dintre un copil și un adult, în scopul obținerii de satisfacții sexuale de către adult (Lyon și de Cruz, 1993 apud, A.Giddens)”

Nu se știe exact câte dintre abuzurile sexuale asupra copiilor sunt incestuoase, dar este probabil că majoritatea au loc în contextul familial. Majoritatea studiilor indică faptul că 70-80% dintre cazurile de incest sunt relații tată-fiică sau tată vitreg –fiică.

În prezent există suficiente materiale care să indice că abuzul sexual asupra copiilor poate avea consecințe pe termen lung în ce-l privește pe cel care îl suportă.

Un alt tip de violență în familie este unul la fel de alarmant, abuzul fizic față de copii.

Violența domestică poate fi definită drept abuzul fizic exercitat de unul dintre membrii familiei asupra altuia sau/și a celorlalți (A.Giddens). Studiile (spune același autor) arată că, din nou, primele victime ale abuzului fizic sunt copii, în special cei mici în vârstă de sub 6 ani. Al doilea tip de violență în ordine obișnuinței, este cel exercitat de soți împotriva soțiilor. P. Iluț precizează că în literatura din domeniu se enumeră următoarele caracteristici mai importante ale părinților ce își abuzează proprii copii (P.Iluț, Sociopsihologia și Antropologia familiei, 2005, p.163) :

a) provin dintr-un mediu de familie unde s-a practicat violența : părinții lor se agresau reciproc și erau pedepsiți corporal în copilărie ;

b) concepția că, cea mai eficientă educație se face prin pedepse corporale ;

c) în familie se practică violența între soți, în special din partea bărbatului, considerându-se că are dreptul natural de a folosi orice mijloc pentru a-și impune autoritatea;

d) se practică un stil confuz, contradictoriu și derutant (ambivalent/anxios) în raporturile cu copiii lor; au așteptări nerealiste de la ei (de ex. să fie primii la școală, să muncească în casă și să nu se joace) ; folosesc copiii mai degrabă să-și satisfacă propriile nevoi (să se mândrească cu ei, să fie cuminți în orice împrejurare, astfel încât părinții să nu aibă nici o problemă) ;

e) părinții abuzivi nu sunt prea îngrijorați de rănile psihice și fizice pe care le pot provoca, mergând pe ideea „se mai intâmplă, ce mare lucru că i-am dat câteva palme”.

Dacă există un set de caracteristici specifice părinților abuzatori , există și specificități ale copiilor cu risc de abuz, dintre care mai importante sunt (Steele,1980,apud, A.Giddens):

copiii „normali” fizic și psihic, dar care au fost născuți neplanificați, în afara casătoriei sau nu sunt de sexul dorit;

copiii „anormali” cu defecte fizice sau mentale. Statistic, probabil că acești copii sunt mai supuși agresiuni părintești, dar realitatea demonstrează însă că, în foarte multe astfel de cazuri, părinții au o grijă suplimentară față de ei;

copiii „dificili” (hiperactivi, indisciplinați, neascultători). B.Steele, comentează că foarte adesea nota de ” dificil” este mai mult percepută decât reală și este mai curând un efect decât o cauză a neglijenței și abuzului.

Teza fundamentală în educarea copiilor este,sau ar trebui sa fie că, pe cât posibil să folosim recompensele și nu pedepsele, iar când acestea se impun, să le utilizăm ca privare de recompense sau de activități plăcute (tv, joacă , etc.), și nu sub formă de pedepse corporale.

Paradoxul social al cestei teze în legătură cu folosirea recompenselor și a privilegiilor în loc de contrângeri și pedepse corporale este că exact acolo unde e mai multă violență, sunt și mai puține mijloace economico-sociale de o asana. Aceasta deoarece familiile cu practici abuzive față de copii sunt semnificativ mai expuse șomajului și sărăciei; sunt mai izolate social, fără prieteni, firav prinse în rețeaua de rude și viață comunitără; stiuate în vecinătăți nesigure social (cu o rată mare de infracționalitate); sunt preponderent monoparentale (sau cu un soț bolnav); abuzurile fizice sunt mai frecvente unde există un părinte vitreg, etc.

Giddens preciza că al doilea tip de violență în ordinea obișnuită (este vorba de violența domestică), este cel exercitat de soți asupra soțiilor. Dar și femeile pot fi cele care practică violența în familile, îndreptată împotriva copiilor mici și a soților.

În fapt – spune autorul – , casa este locul cel mai periculos din societatea modernă.

În termeni statistici, o persoană de orice vârstă sau sex poate fi mult mai ușor supusă unei agresiuni fizice în propria casă decât noaptea pe stradă. Giddens apreciază situația în Marea Britanie unde una din patru crime este comisă de un membru de familie asupra altui membru.

Chiar dacă nu putem generaliza această situație un lucru este cert : violența în familie atinge cote alarmante dar nu este îndeajuns cunoscută.

Analizând violența în familie și abuzul sexual al copiilor, Giddens le intitulează „fața nevăzută a familiei”. Chiar dacă fenomenele amintite ies din ce în ce mai mult la iveală, sintagma lui Giddens este destul de sugestivă. Această expresie – spune P.Iluț (2005) – este cultivată mai cu seamă datorită mișcării feministe ce a pus pe tapet ideea că spațiul familial este departe de a fi unul senin, plin de armonie, ci este impregnat de mari convulsii și nedreptate, cu deosebire la adresa soțiilor și copiilor și că a proteja în continuare această imagine idilică despre grupul domestic este o mare inechitate socială și general umană.

Datorită militanismului feminist în primul rând, dar și a altor conjuncturi, violentarea femeilor și a copiilor în cadrul familial a trecut în mare masură din „nevăzut” în „transparent” în perimetrul cercetărilor asidue și al dezbaterilor publice.

Altor tipuri de violentă întrafamilială li se potrivește acum mai bine eticheta de „nevăzut”; violența dintre frați și abuzul față de bătrâni; bătaia părinților de către copiii adolescenți; violul marital.

Intrebarea „de ce se intâmplă atâtea abuzuri în cadrul familial?”, nu are nici pe departe răspunsul . Se invocă factori macrosociali, comunitari, de personalitate. Dar, după cum spune P.Iluț, trebuie avut tot timpul în vedere că ei acționează intercondiționat și într-un microcontext cu o înaltă specificitate si anume în cel mai dens și bine circumscris spațiu de interacțiune interpesronală cu cea mai bogată încărcătură afectiv-erotic-comunicațională și de interese foarte prozaice.

S-a schimbat foarte mult, în societățile contemporane și mentalitatea față de divorț.

Schimbările de natură social-economică și socio-afectivă au dus la o mai mare libertate de dizolvare a familiilor prin divorț, urmată în bună parte de alegerea unui nou partener sau de o viață normaritală (concubinaj, familie monoparentală, singurătate și libertate sexuală)

Profesoul P.Iluț, precizează printre cauzele principale ale ratei ridicate a divorțialității:

emanciparea economică a femeii.

Faptul că în societatea industrială și postindustrială soțiile sunt angajate, în general în muncă și au deci venituri, le oferă o independență mai mare și, în consecință nu mai suportă orice de la soții lor. Când soția consideră că «  nu mai merge căsătoria » nemaifiind dependentă material de soț, despărțirea îi apare ca o soluție posibilă, ceea ce era mai greu de imaginat în trecut, când contstrângerile sociale, cu precădere cele economice, inclusiv socializarea le determinau pe cele mai multe femei să nici nu se gândească la divorț

Emanciparea femeii s-a produs pe fundalul industrializării, urbanizării, automatizării, cibernetizării, modernizării în general, ceea ce a condus la creșterea nevoii de forță de muncă în sfera serviciilor și nu numai.

Aceasta a atras după sine și distanțarea dintre habitat și locul de muncă. Astfel, posibilitatea pentru ambii parteneri de a întâlni alte persoane și de a stabili legături de afecțiune, a devenit mult mai mare. Pe de altă parte, dezvoltarea economică și evoluția urbanistică a ănsemnat, în țările avansate și rezolvarea problemei locuinței, care era un serios impediment în calea divorțului.

democratizarea și liberalizarea vieții sociale de ansamblu, au determinat o mai mare permisivitate și în ceea ce privește divorțul. Scăderea influenței bisericii și a religiei, îndulcirea legislației în privința divorțului, reducerea considerabilă a presiunilor normelor și obiceiurilor tradiționale facilitează ruperea oficială a legăturilor conjugale.

Cu cât divorțul este mai răspândit cu atât devine mai vizibil și mai acceptat. Treptat, modelul suferinței într-o căsnicie nefericită este înlocuit – la scară de masă în societatea modernă urbană, dar și rurală- cu începutul unei noi vieți după divorț.

S-a schimbat astfel mentalitatea despre divorț, el nemaifiind apreciat ca un eșec , ci ca o soluție, ca un răspuns pozitiv la o situație critică.

c) mărirea considerabilă a speranței de viață.

Când pentru unul dintre parteneri, sau pentru amândoi, apare clar la o vârstă relativ tânără, că mai departe căsnicia ar fi o povară, el/ei se întreabă de ce să mai sufere încă mulți ani.

Nicolae Grosu (2003), sistematizează unele efecte ale schimbărilor de la nivelul societății asupra familiei determinate de procesul de industrializare /postindustrializare.

Autorul arată că a fost afectată funcționalitatea familiei, în speță funcțiile de :

satisfacere reglementată a nevoilor sexuale fiind, prin liberalizarea moravurilor, ignorată ;

reproducere fiind, prin posibilitatea de a se supraviețui la bătrânețe chiar și fără urmași, diminuată ;

socializare fiind , prin preluarea de către instituțiile educației, economiei și de către mass-media, slăbită;

protecției fiind, prin preluarea de către instituțiile economiei, medicinei și guvernării, anulată ;

afectivă, fiind, prin înstrăinarea specifică, tot mai puțin resimțită ;

asigurarea statusului social fiind, prin fundamentarea în meritele individului, redusă;

Rezultă că funcțiile familiei se află într-un decline accentuat, iar familia însăși într-o mare criză:

Față de toate acestea este evident că, în condițiile :

creșterii eterogenității sociale și, respectiv, a creșterii, prin durata medie a vieții a perioadei de conviețuire, partenerii evoluează atât de divergent, încât familia se transformă dintr-o unitate a compatibilităților într-o luptă a incompatibilităților ;

accentuării fragmentării tehnologice și controlului birocratic al indivizilor, nevoia de compensare devine atât de mare, încât familia, ca singurul mediu în care îndividul își poate permite anumite libertăți, se transformă dintr-un refugiu de afecțiune interpersonală, într-un pol de detensionare socială ;

creșterii vitezei schimbărilor sociale, mentalitățile generațiilor devin atât de incompatibile încât familia ca mediu al celor mai directe relații intergeneraționale, se transformă dintr-un factor de continuitate a generațiilor într-o arenă de confruntare a acestora ;

egalizării statusurilor sociale ale partenerilor, rolurile acestora își pierd complementaritatea domestică, astfel că familia, ca mediu al celor mai intime diviziuni a muncii, se transformă dintr-un grup funcțional într-o pistă de disputare a întîietății ;

secularizarea mentalităților, concepțiile despre familie se desacralizează, încât familia se transformă dintr-un legământ sacru într-o convenție pragmatică ;

liberalizării sexuale, familia s-a transformat dintr-un mediu al satisfacției intime, într-un factor de frustare socială ;

planificării nașterilor, familia s-a transformat dintr-un factor obiectiv de procreare într-o convenție subiectivă de sterilitate ;

creșterii gradului de ocupare , familia s-a transformat dintr-un factor de întrajutorare într-o scenă de confruntare a pretențiilor ;

creșterii ofertei sociale de bunuri și servicii, familia s-a transformat dintr-un grup unit de producție într-o grupare indiferentă de consum ;

preluării socializării copiilor de către alți agenți de socializare (grădinițe, scoli, cluburi, mass-nedia), familia se transformă din agentul major al socializării primare într-un nod de ciocnire a efectelor socializării secundare cu celelalte.

Accentuarea disfuncțiilor familiei determină atât creșterea ratei divorțialității, cât și extinderea unor moduri alternative nonmaritale.

Autorul menționează că declinul familiei este concurat de diverse moduri de conviețuire între care :

celibatul, ca trăire solitară, cu capacitate funcțională redusă în comparație cu cea a familiei, dovedită de rata mai mare a morbidității și mortalității ;

coabitarea ca formă de conviețuire informală, de scurtă durată, și ea cu capacitate funcțională redusă în comparație cu cea a familiei, dovedită de efemeritatea relațiilor și superficialitatea obiectivelor ;

concubinajul, ca formă de conviețuire informală, de lungă durată, cu capacitate funcțională redusă în comparație cu cea a familiei, dovedită de imprevizibilitatea relațiilor și superficialitatea obiectivelor ;

menajul monoparental, ca formă de întreținere de către un adult necesătorit, divorțat sau văduv a copiilor naturali sau adoptivi și, respectiv, de către o adolescență, a copilului rezultat premarital. Capacitatea funcțională redusă față de cea a familiei în acest caz, este dovedită de suprasolicitarea părintelui și frustrarea copiilor;

familia fără copii, ca formă de familie rezultată, obiectiv, din incapacitatea de a procrea sau, subiectiv, din dorința de a nu avea copii, care are, inițial capacitate funcțională dovedită de lipsa de obligații specifice la tinerețe, dar, ulterior capacitatea funcțională este redusă ca urmare a declinului motivației la maturitate și batrânețe, față de familia cu copii ;

« comunele » religioase, artistice, și hippie, ca formă de trăire în comun.

Această formă are capacitate funcțională redusă față de cea a familiei, dovedită prin caracterul ori excesiv, ori vag al normelor, structurilor și resurselor ;

mariajele « deschise », ca formă de familie permisivă extraconjugal. Capacitatea funcțională redusă este dovedită de superficialitatea normelor și inconsistența atașamentului ;

« familia » homosexuală, ca formă de conviețiure contrară legii firii a doi indivizi de același sex, cu capacitate funcțională improprie, dovedită de imposibilitatea organică și imprevizibilitatea psihică ;

familia vitregă, ca formă de familie în care cel puțin unul dintre parteneri are un copil/copii dintr-o altă relație anterioară. Aici se pune problema lipsei legitimității și a relației copil-părinte vitreg.

N.Grosu încheie această prezentare, cu precizarea că, deși diminuarea funcțiilor familiei este evidentă, iar divorțialitatea accentuată, totuși familia rezistă ca una din instituțiile funamentale și este posibil, din cauza agravării disfuncțiilor societății, ori să se destrame, ori să se transforme într-un bastion al supraviețuirii.

Noi încheiem cu întrebarea « și totuși, încotro familia ? » 

CAPITOLUL X

DISFUNCȚIONALITĂȚILE FAMILIEI

Disfuncția familială reprezintă un incident critic interacțional, generat de o configurație specifică a factorilor individuali, interpersonali, de grup și situaționali, care dezechilibrează balanța intra și intermotivațională în diadă, periclitând stabilitatea și finalitățile biopsihosociale ale întregului grup familial.

În familiile caracterizate prin „atimie familială” (comportament rece, lipsit de afecțiune) echilibrul este sever tulburat de existența conflictelor.

Simptomatologia conflictului la nivelul familiei este următoarea:

comunicarea interpersonală descrește și devine în timp inutilizabilă;

suspiciunea și lipsa de comunicare micșorează gradul de conștientizare a similitudinilor;

crește tendința de legitimare a propriilor interese și de negare a intereselor celuilalt (celorlalți);

tendința de transferare, de atribuire în cazul conflictelor interfamiliale a unor vicii individuale în vicii de grup;

rigiditate comportamentală (comportament de „robot”);

explozivitate neașteptată, adesea lipsită de un suport faptic.

Pentru fenomenul disfuncțional al familiei, se utilizează diferiți termeni între care:

familia disfuncțională;

familia descompletată;

familia dezorganizată;

familia aparent organizată etc.

Familia disfuncțională poate fi privită sub două aspecte:

I. disfuncționalități ale structurii numerice;

II. disfuncționalități privind modul de exercitare a unor funcții.

I. Din prima categorie fac parte: văduvia, abandonul familial, despărțirea „legală”, divorțul.

Văduvia. Familia, în urma unui deces, trece printr-o perioadă critică accentuată, pentru ca apoi să se adapteze pozitiv unei noi situații.

Abandonul familial. Acest fenomen a fost numit în faza incipientă a cercetării lui în SUA „divorțul omului sărac”. Kingslez Davis (1950) a arătat că 3,1 milioane de căsătoriți americani nu trăiesc cu partenerii lor.

Adesea, dezertorul din familie este un om care pleacă de mai multe ori (și se întoarce de mai multe ori) până când, eventual dispare definitiv.

Persoana care-și abandonează familia poate avea, pentru moment, sau chiar de durată mare un sentiment de satisfacție (ușurare) sau insatisfacție (regret).

Abandonul familial crează adesea o culpabilitate bilaterală.

Despărțirea legală. Numită uneori „absența temporară a unui soț” nu poate fi substituită prin termenul de divorț, deși și acesta reprezintă o despărțire legală.

Este însă vorba de o despărțire „legală” determinată de cauze cum ar fi: internarea unui dintre parteneri într-un spital – sanatoriu pe o perioadă mai îndelungată sau absența din familie determinată de război. Acestea provoacă disfuncționalități similare cu cele ale abandonului familial, văduviei sau divorțului.

Divorțul. Divorțul constă în desfacerea căsătoriei în timpul vieții soților, prin hotărâre judecătorească (pentru motive care fac imposibilă continuarea căsătoriei).

Se face deosebire între destrămarea oficială (juridică) și cea neoficială (informală), între despărțirea de drept și cea de fapt.

Se pot distinge trei tipuri principale, de disoluție (descompunere) maritală:

despărțirea de fapt, dar cu locuință comună;

separarea totală și în ceea ce privește locuința, dar fără divorț;

divorțul, despărțirea juridică.

Prin divorț ia sfârșit cuplul conjugal, întrucât căsătoriei celor doi parteneri îi lipsesc elementele de fond în baza căreia a fost încheiată:

sentimentele reciproce de natură afectivă;

relațiile de apropiere și prietenie;

sprijinul moral și material acordat.

(Există însă și situații de disimulare a divorțului). Se constată, în general, o considerabilă creștere a ratei divorțiabilității în societatea contemporană. Întrebarea care se pune este: cum de indivizii din societatea contemporană, care se aleg liber ca soț și soție pe temeiul dragostei adevărate (romantice), dezintere-sate, ajung să divorțeze în asemenea proporție?

Ironic și paradoxal răspunsul este: tocmai de aceea. Adică, dacă cineva se căsătorește din dragoste, ceea ce înseamnă suport emoțional, afecțiune, confort psihologic, de ce să mai continue o conviețuire conjugală dacă acestea au dispărut??

Caracteristic pentru situațiile de divorț este faptul că, în marea lor majoritate partenerii invocă drept motive factori de ordin psihologic și psihosocial:

incompatibilitatea modului de raportare la diferite valori;

nepotrivire de caracter (profile caracteriale diferite și contradictorii);

imposibilitatea de a stabili un punct de vedere comun în raport cu un criteriu de referință;

infidelitatea partenerului etc.

Se consideră că o cauză majoră a creșterii ratei divorțialității o constituie emanciparea economică a femeii (P. Iluț). Femeia nemaifiind dependentă material de soț (în societatea industrială și postindustrială), despărțirea apare ca o soluție posibilă atunci când consideră că „nu mai merge căsătoria”.

Emanciparea economică a femeii (angajarea) a atras după sine și distanțarea dintre habitat și locul de muncă, existând posibilitatea pentru ambii parteneri de a întâlni mai frecvent alți indivizi și de a stabili legături de afecțiune.

Democratizarea și liberalizarea vieții sociale în ansamblu, a condus la o permisivitate mai mare și în ceea ce privește divorțul.

Scăderea influenței bisericii și a religiei, „îndulcirea”, „îmblânzirea” legislației, reducerea considerabilă a presiunilor normelor și obiceiurilor tradiționale, facilitează ruperea oficială a legăturilor conjugale.

Cu cât divorțul devenea mai răspândit, cu atât devenea mai vizibil și mai acceptat. S-a schimbat astfel mentalitatea despre divorț, el nemaifiind apreciat ca un eșec, ci ca o soluție, un răspuns pozitiv la o situație critică.

Comparativ cu motivele amintite violența nu apare ca o cauză directă a destrămării familiei, dar poate fi considerată o variabilă intermediară, ea cumulând efectele unor factori sociali și psihologici și de aceea apare, este invocată, între primele locuri ca și cauză a divorțului.

Deși în familie există și violență și abuzul față de copii (și al mamei) femeile sunt în mai mare măsură victime ale agresiunii în familie. Indiferent de cauzele violenței „domestice” studiile au arătat că violența nu rezolvă tensiunile în familie, ci le amplifică. Mai mult, violența naște violență și o transmite prin socializare și învățare socială. Multe date ale unor cercetări validează teoria „transferului generațional al violenței familiale). (Văzând și simțind pe propria piele bătaia din partea părintelui, copilul o va practica și el când va fi părinte).

G. Levinger oferă un model explicativ al disrupției conjugale cu trei dimensiuni: – atractivitatea maritală;

– alternativele (variantele) existente;

– barierele ce împiedică disoluția.

Una dintre variabilele de ordin premarital este școlaritatea. Soțiile cu studii superioare divorțează în mai mare măsură decât celelalte. Bineînțeles că școlaritatea corelează foarte puternic cu statutul social al individului. Pentru divorțialitate contează mult și statutul social al părinților precum și mediul de proveniență.

Cu cât vârsta la căsătorie este mai mică cu atât probabilitatea de divorț este mai mare (căsătoria timpurie = întreruperea școlii, lipsa de maturitate și informații insuficiente despre partener, capital marital mai mic, iar Becker spune că, divorțând la o vârstă tânără, posibilitatea de a găsi ceva mai bun este mai mare).

Etnia contează, în sensul că există tendința ca mariajele interetnice să fie mai puțin stabile. Contează deci, distanța culturală dintre parteneri.

Existența copiilor în familie, în căsnicie, influențează puternic (fundamental) hotărârea de a divorța sau nu, copiii favorizând stabilitatea cuplului, dar unele date ale investigațiilor confirmă și celălalt efect al prezenței copiilor, și anume, scăderea calității vieții familiale, mai ales când sunt „copii-problemă”.

Nașterile premaritale măresc riscul divorțului. De asemenea, capitalul marital specific, de proprietate, este relevant în divorțialitate, explicația fiind aceea că, dacă ai investit mai mult te desparți mai greu.

Investițiile psihologice în mariaj (sentimente, atașament) au efecte asemănătoare investițiilor economico-monetare. O variabilă importantă pentru mărirea investițiilor psihologice este atitudinea față de divorț.

Factorii pieței (forței de muncă și maritale) au importanță în înțelegerea divorțialității, în sensul că, divorțul are o mai mare incidență în cazul cuplurilor unde soția este angajată în muncă.

P. Iluț spune că, se poate vorbi de un „sindrom al incapacității de conviețuire” în centrul căruia se situează:

lipsa sentimentelor de dragoste;

consumul exagerat de alcool, asociat cu cheltuiala banilor;

distribuția inechitabilă a sarcinilor gospodărești;

violența verbală și fizică;

gelozia;

infidelitatea, la care se poate adăuga și preferințele diferite de petrecere a timpului liber.

Acțiunea judecătorească pentru desfacerea căsătoriei, cu întregul ansamblu de evenimente premergătoare (certuri, neînțelegeri, scandaluri) poate avea unele consecințe imediate, directe și unele indirecte, care se conturează după o anumită perioadă de timp de la pronunțarea divorțului.

În prima categorie pot fi incluse:

psihotraumatizarea partenerilor în urma șirului de neînțelegeri dintre ei, precum și în urma „divulgării” publice a unor aspecte ale vieții lor conjugale;

psihotraumatizarea copiilor în perioada premergătoare divorțului, când pot fi solicitați de către unul dintre părinți să coalizeze împotriva celuilalt părinte. De asemenea, dacă a împlinit 10 ani, copilul trebuie să-și exprime opțiunea în fața instanței, în vederea rămânerii în continuare cu unul dintre părinți;

îndepărtarea afectivă de unul dintre părinți și chiar de amândoi;

separarea de unele bunuri comune, care aveau o anumită rezonanță emoțional-afectivă pentru parteneri.

Printre cele mai grave consecințe indirecte menționăm:

comportamentul deviant al copiilor;

aversiunea față de partenerul de sex opus și față de viața de familie; Climatul tensionat și conflictual din cadrul familiei pe cale de disoluție poate afecta atât de profund psihologia și comportamentul copiilor, încât aceștia ajung să perceapă deformat rolul și locul căsătoriei în viața societății. Unii tineri care trăiesc într-un asemenea climat (certuri, conflicte și chinuri prelungite, încălcarea demnității, manifestări brutale) ajung, printr-un proces de generalizare negativă, la mani-festarea unei aversiuni față de viața conjugală și familială, la aversiune față de reprezentanții sexului opus;

cazul părinților „multipli” când copii sunt crescuți, educați și întreținuți, consecutiv, de mai multe „mame” sau mai mulți „tați”, ceea ce poate duce la apariția „disonanței cognitive” (afective);

instalarea tendinței spre divorț a copiilor când devin maturi și se căsătoresc, după modelul părinților.

Bohanon (1970) distinge șase etape în procesul de disoluție a cuplurilor conjugale prin divorț:

divorțul emoțional;

divorțul legal;

economic, ce implică separarea bunurilor (dacă nu s-a făcut înainte);

parental, care se referă la îngrijirea copiilor minori și la dreptul de vizită;

social, care privește contactul cu prietenii și cunoștințele;

psihic, care se referă la problemele restabilirii individului independent după divorț.

După natura subiectivă sau obiectivă a motivelor de divorț (I. Albu) distingem:

divorțul sancțiune. Potrivit acestei concepții, divorțul este o sancțiune pentru culpă, pe care, la cererea soțului inocent, instanța o pronunță împotriva soțului vinovat (pot fi amândoi vinovați și divorțul se pronunță din vina amândurora);

divorțul remediu. Conform acestei concepții divorțul este un remediu menit a pune capăt vieții în comun a soților, devenită imposibil de continuat, fie din motive imputabile (abandonul, infidelitate), fie din motive neimputabile soților (debilitatea mintală);

concepție mixtă: divorțul sancțiune-remediu sau remediu-sancțiune;

o a patra, ar putea fi divorțul prin consimțământul reciproc.

Tendința de separare prin divorț este cu atât mai mare cu cât o persoană devine mai convinsă că mariajul a fost o greșeală, comportamentul conjugal al partenerului nefiind în concordanță cu „expectația de rol” trăită în perioada premaritală.

Consecințele divorțului pot fi clasificate – indiferent că sunt directe sau indirecte – și după natura efectelor pe care le au, divorțul apărând nu numai ca (sau numai ca) un eșec, ci și ca o soluție și un început pentru o viață mai bună. Consecințele pot fi deci: – negative;

– pozitive.

În societățile tradiționale, cele negative sunt aduse în prim plan de mentalitatea colectivă.

La nivelul celor doi parteneri, efectele psihologice depind foarte mult de faptul, dacă există sau nu copii din căsătorie, de investițiile afective făcute în căsnicie, de cine a inițiat divorțul, de valoarea partenerilor pe piața erotică și maritală, de densitatea rețelei de rude și de prieteni a fiecăruia etc.

Divorțialitatea afectează diferențiat femeia și bărbatul. Dacă există copii în căsnicie – iar aceștia, cu rare excepții, rămân la mamă – și dacă nu are loc recăsătoria, atunci costurile psihologice sunt mai mari pentru bărbați, iar cele materiale pentru femei.

Consecințele asupra copilului sunt multiple. În societățile tradiționale există tendința de stigmatizare a copilului ai cărui părinți sunt despărțiți. Există, de asemenea – și în societățile moderne, urbane – o serie de efecte psihologice în legătură cu identificarea de rol de sex, cu formarea unor atitudini față de familie etc.

Dacă copilul rămas fără mamă este băiat, poate apare fenomenul de supraprotecție maternă, cu consecințe negative asupra acestuia.

Desigur, divorțul pune, în general, problema recăsătoriei.

Chiar și în țările cu o rată foarte ridicată a divorțialității, numărul persoanelor divorțate este mic, întrucât majoritatea se recăsătoresc (SUA 80,0 dintre divorțați intră într-un nou mariaj).

Bărbații se recăsătoresc mai frecvent decât femeile.

Disparitatea nu constă atât în proporția diferită la recăsătoriți, cât mai ales în vârsta la recăsătorie, în sensul că, după 40 de ani, femeile își găsesc mai greu un partener, pe când bărbații după aceeași vârstă se recăsătoresc, în general, cu femei mai tinere. Explicația principală ar fi aceea că, o dată cu înaintarea în vârstă, cel puțin până aproape de pensionare, valoarea bărbaților (situație materiale și prestigiu social) crește în timp ce a femeilor (capital erotico-estetic) scade.

După divorț, de cele mai multe ori are loc recăsătorirea. Recăsătorirea reprezintă căsătoria din nou, după ce căsătoria anterioară a încetat, a fost anulată sau a fost desfăcută prin divorț.

CAPITOLUL XI

CONSULTANȚA FAMILIALĂ

Consultanța în probleme familiale (numită de către unii autori „consiliere”) a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri, oricine având nevoie de un sfat, apelând la sugestiile vecinilor, rudeniilor, preotului și învățătorului.

În ultimele decenii s-au produs însă multe schimbări în privința modalităților de realizare a consultanței familiale, apărând servicii de consultanță cu metode specifice de colaborare între consultant și client.

Termenul de consultant se utilizează pentru probleme familiale, pentru acele persoane care, temporar sau permanent, oferă, la cerere, sfatul unui membru al grupului familial sau întregului grup familial.

Termenul de client desemnează orice membru al unei familii nucleare sau extinse care solicită anumite sfaturi în probleme familiale.

Numim „organizație de consultanță” – spune Gh. Cordoș – orice unitate organizațională a cărui scop este să ofere servicii de consultanță, iar „misiunea de consultanță” reprezintă activitatea efectuată de către un consultant pentru un client.

În acord cu Irina Holdevici și Gh. Cordoș, considerăm că termenul de consultanță nu trebuie identificat – așa cum fac unii autori – nici cu psihoterapia și nici cu socioterapia.

„Consilierea – spune I. Holdevici – reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenței pentru persoanele normale care doresc să-și atingă obiectivele și să funcționeze mai eficient (ca grup), în timp ce psihoterapia este (…) un demers mai complex de tratament psihologic centrat pe reducerea unor simptome sau comportamente disfuncționale sau și mai pretențios, pe reechilib-

rarea și reconstrucția personalității”.

Proprietarul individual este persoana care deține în proprietate firma sa și lucrează în acest fel, el putând avea și un număr variabil de asociați.

Asocierea între parteneri este o structură care presupune existența unui contract între două sau mai multe persoane, care cad de acord să înființeze o firmă în care să-și combine competența și resursele, împărțind profiturile, pierderile și răspunderile.

Corporația are două caracteristici fundamentale:

este o entitate juridică cu o existență separată de cea a proprietarilor, adică, ea nu încetează să existe după moartea proprietarului sau a proprietarilor;

proprietarii nu au o răspundere personală față de obligațiile și datoriile corporației, acționarii fiind protejați de răspunderea față de datoriile firmei, cu excepția cazurilor în care se constată că s-a abuzat de corporație pentru a se evita răspunderea personală.

Caracteristicile consultanței familiale

Consultanța în problemele familiale acordă o importanță deosebită capacității analitice și de rezolvare a problemelor, precum și competenței speciale în domeniul comportamentului, în comunicare și în a-i ajuta pe oameni să înțeleagă necesitatea schimbării.

Calitățile necesare unui consultant se pot împărți în două categorii:

abilități intelectuale;

atribute personale.

1. Din prima categorie fac parte:

abilitatea de a face o analiză a dilemei. El trebuie să descopere natura dilemei și să determine cauza ei reală. Pentru această analiză este nevoie de percepție și intuiție. Percepția sau puterea de pătrundere este vitală pentru a izola variabilele „situaționale-cheie”;

capacitatea de a oferi soluții eficiente. Consultantul trebuie, în acest scop, să aibă cunoștințe de bază nu numai de sociologia familiei ci și din domeniul altor discipline socio-umane, dublat de imaginație și flexibilitate experimentală și să fie capabil să sesizeze rezultatul final al acțiunilor propuse sau introduse în viața familială.

2. Atribute personale:

consultantul trebuie să fie un profesionist în atitudine și comportament. Obiectivitatea, cinstea și integritatea trebuie să-l caracterizeze;

simțul momentului oportun;

să fie o personalitate echilibrată;

să aibă capacitatea de a stabili relații interpersonale bine dezvoltate, să comunice cu oamenii într-o atmosferă de tact, încredere, politețe, prietenie.

Principiile cadrului deontologic ale consultantului familial trebuie să fie:

păstrarea caracterului confidențial al datelor obținute de la clienți;

consilierul trebuie să fie conștient de propriile limite;

evitarea solicitării excesive a unor detalii irelevante;

clientul trebuie tratat așa cum consilierul ar dori să fie tratat el însuși, cu respect, blândețe, onestitate și atitudine de acceptare.

Relațiile între consultant și beneficiar (client)

Procesul de consultanță implică doi parteneri: consultantul și beneficiarul (clientul), care în mod firesc trebuie să urmărească aceleași obiective.

Problema în realitate, este deosebit de complexă deoarece consultantul rămâne o persoană exterioară familiei, cineva care trebuie să obțină un rezultat valabil în cadrul familiei beneficiarului, fără a face parte din aceasta.

Legat de relația consultant-beneficiar (client) se pun următoarele probleme (aspecte):

definirea în comun a problemei;

relațiile de colaborare;

îndoielile clienților.

1. Definirea în comun a problemei

Problema pentru care s-a apelat la consultant trebuie bine definită. Există multe motive pentru care definirea problemei de către consultant ar putea fi diferită de cea a beneficiarului. Beneficiarii fiind prea puternic implicați în situațiile ivite, sau chiar creând ei înșiși anumite probleme, pot să nu înțeleagă problema reală care trebuie rezolvată. De aceea, atât consultantul cât și beneficiarul trebuie să fie gata să aducă corecturi definirii inițiale a problemei și să cadă de acord asupra unei definiții comune.

În general, consultantul trebuie să parcurgă următoarele etape în acordarea sprijinului cerut de către beneficiari:

definirea clară a problemei clientului;

elaborarea unor variante în rezolvarea problemei;

alegerea unei variante și aplicarea ei în practică.

Braner (Gh. Cordoș, p. 124) oferă următorul nivel de consiliere bazat pe teoria deciziei:

stabilirea unei relații apropiate cu clientul și implicarea acestuia în procesul de rezolvare a propriilor sale probleme;

identificarea și clasificarea problemei și stabilirea obiectivelor;

determinarea și analiza variantelor posibile de soluționare a problemei;

culegerea de informații relevante;

analiza implicațiilor care decurg din informațiile culese și a consecințelor care derivă din diversele variante posibile;

clasificări în privința sistemelor de valori care stau la baza opțiunilor personale: clienții trebuie să știe precis ce doresc, iar consilierul trebuie să-l ghideze pe client să-și exploreze interesele, competențele, condițiile familiale, expectațiile sociale și elementele caracteristice realității externe;

reexaminarea obiectivelor, soluțiilor, a riscurilor și consecințelor acestora;

decizia cu privire la una dintre variante și formularea unui plan de acțiune pentru a atinge obiectivul propus;

generalizarea celor învățați împreună cu terapeutul la noi stiluri de viață (Braner identifică psihoterapia și socioterapia cu consultanța);

testarea planului elaborat pe baza unor reevaluări periodice, ținând seama de posibile modificări ale împrejurărilor externe.

2. Relațiile de colaborare

Colaborarea dintre consultant și beneficiar se impune din următoarele motive:

unele obiective nu pot fi realizate dacă beneficiarul refuză să dezvăluie consultantului anumite aspecte legate de problema sa;

colaborând la soluții, beneficiarul se va implica mai mult în aplicarea soluției.

3. Îndoielile clienților

Acestea pot fi:

îndoieli cu privire la capacitatea unei persoane din afară de a rezolva problemele complicate cu care familia s-a confruntat și deci, să găsească o soluție;

sentimentul că de fapt consultantul nu se va strădui să găsească o soluție care să dea rezultate pe termen lung și că va încerca pur și simplu să-și plaseze unul din pachetele de soluții standard;

unii clienți consideră că respectivii consultanți culeg date pentru a le putea folosi în mod incorect în viitor;

„teoria dependenței de un consultant” care pleacă de la premisa că este ușor de găsit un consultant dar este greu să te descotorosești de el, deoarece aceștia își conduc misiunile într-un mod care duce inevitabil la noi misiuni;

teama de onorarii de consultanță excesiv de mari (un lux pe care beneficiarul nu și-l poate permite).

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE