Impactul Programelor de Reintegrare Sociala Asupra Persoanelor Care Savarsesc O Pedeapsa Privativa de Libertate
Impactul programelor de reintegrare socială asupra
persoanelor care săvârșesc o pedeapsa privativă de libertate
CUPRINS
REZUMAT
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
Fundamentare teoretică
1.1 Sistemul penitenciar și implicațiile sale asupra persoanelor private de libertate
1.2 Asistența socială în penitenciar
CAPITOLUL II
Programe de reintegrare socială în penitenciar
2.1. Principii de eficiență în lucru cu infractorii
2.2. Programe de asistență socială desfașurate în penitenciarul Bistrița
2.2.1. Program de prevenție primară a violenței domestice ,,STOP VIOLENȚEI,,
2.2.2. Program de dezvoltare a abilităților decizionale în situații de risc infracțional
2.2.3. Program de dezvoltare a abilităților sociale ,,Eu printre oameni,,
2.2.4.Program de menținere/dezvoltare a relațiilor cu mediul suport ,,pentru familie și societate”
2.2.5. Programul de pregătire pentru liberare
2.3 Activități de reintegrare socială desfăsurate în penitenciarele și centrele de reeducare din România.
CAPITOLUL III
Impactul programelor de asistență socială asupra persoanelor privative de libertate
Prezentarea cercetării
3.1 Prezentarea scopului cercetării:
3.2 Obiectivele cercetării:
3.3 Ipotezele cercetării:
3.4 Populația cercetării
3.5 Metode și instrumente folosite în cercetare
3.6 Locația și momentul cercetării
3.7 Accesul la subiecți
3.8 Metode de prelucrare a datelor
3.9 Prezentarea rezultatelor cercetării
CAPITOLUL IV
Concluzii și implicații
4.1 Concluzii majore și aplicații practice
4.2 Limitele cercetării și directive noi de cercetare
BIBLIOGRAFIE:
Anexa 1
CHESTIONAR PRIVIND IMPACTUL PROGRAMELOR DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ASUPRA PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE
REZUMAT
Tema prezentei lucrări, de abordare a impactului programelor de reintegrare socială asupra persoanelor care săvârșesc o pedeapsa privativă de libertate, s-a constituit ca o necesitate în fluxul preocupărilor pentru dezvoltarea continuă a modalităților de perfecționare a profesiei de asistent social în cadrul penitenciarelor, iar sesizarea acestei necesități vine în acord cu profunda motivație pentru demararea demersului științific ce stă la baza prezentei teze. Scopul cercetării a fost acela de a identifica impactul programelor de reintegrare socială asupra persoanelor privative de libertate din Penitenciarul Bistrița.
Demersul acestui studiu vine să sublinieze importanța conștientizării faptului că programele de reintegrare socială inițiate de către penitenciare, ar trebui să fie în așa mod structurate încât să acționeaze asupra percepției pe care deținuții o au în legătură cu viața lor, după eliberarea din penitenciar. Studiul este centrat pe aflarea motivaților pentru care persoanele private de libertate participă la astfel de programe, având în vedere că numărul participanților la programe este relativ mic în comparație cu populația carcerală; aflarea unor date privind percepția deținuților cu privire la activitatea asistentului asistentul social din penitenciar; si nu în ultimul rând încercarea de a identifica dacă persoanele private de libertate pot face sau nu diferența între programele oferite de asistenții sociali și cele oferite de alți specialiști din sfera reabilitării.
Lucrarea este structurata pe 4 capitole, primul capitol reprezentând fundamentarea teoretică, respectiv o scurtă introducere în fenomenologia penitenciară, informații privitoare la ceea ce înseamnă sistemul penitenciar și implicațiile sale asupra persoanelor private de libertate, cel de-al doilea făcând referire la rolul asistenței sociale în reintegrarea socială din unitățile penitenciare, punctând principalele repere legislative ale asistenței sociale în penitenciar și principiile de eficiență în lucru cu infractorii.
Capitolul 2 se referă în principal la programele de asistență socială desfașurate în penitenciarul Bistrița, punctând principalele programe de dezvoltare a abilităților decizionale în situații de risc infracțional, precum și activitățile de reintegrare socială desfășurate în penitenciarele și centrele de reeducare din România alături de descrierea succintă a impactului programelor de asistență socială asupra persoanelor private de libertate.
Ultimele capitole sunt alocate părții de cercetare, având drept scop identificarea impactului programelor de reintegrare socială asupra persoanelor privative de libertate din Penitenciarul Bistrița, precum și a modului în care aceste programe, acționează asupra percepției vieții deținuților, după eliberarea din penitenciar.
Metoda de cercetare, a presupus includerea unui număr de 50 de persoane care participă la programe și 50 persoane care ispășesc o pedeapsă privativă de libertate, dar care nu au participat la programe de asistență socială, ci doar la programe educative, din cadrul Penitenciarului Bistrița, în perioada mai – iunie 2014. Am ales acest eșantion pentru a verifica dacă aceste programe de reintegrare socială au impact asupra individului, asupra responsabilizării lui. Metoda de eșantionare a fost eșantionarea aleatoare.
În cadrul acestei cercetări am folosit ca metodă, ancheta sociologică, iar instrumentul utilizat a fost chestionarul, format din întrebări închise, dar și câteva întrebări deschise. În vederea centralizării și prelucrării datelor statistice am utilizat programul
INTRODUCERE
De cele mai multe ori dorim să cunoaștem cât mai fidel realitățile cu care se confruntă atât persoanele private de libertate cât și practicienii atunci când vine vorba de derularea programelor de reintegrare socială din mediul penitenciar și modul în care este receptat specialistul acestui domeniu de către beneficiarii direcți din sistemul penitenciar.
Considerând că penitenciarul este o instituție totală în care o persoană este abordată din toate punctele de vedere aici regăsindu-se toate problemele întâmpinate în Asistența Socială, se observă clar faptul că una dintre acestea este constituită de reintegrarea indivizilor, deoarece adaptarea la mediul penitenciar este dificilă și creează obiceiuri de gândire și de acțiune care pot fi disfuncționale în perioadele de adaptare post-detenție.
Dezvoltarea rapidă a societății din ultima vreme reflectă spiritul perioadei contemporane, dorința de auto-împlinire și dezvoltare personală, oportunitățile de învățare, accesul facil la informație, dar și confuzia și anxietatea ce însoțesc aceste posibilități nelimitate, schimbările constante, multitudinea informațiilor și necesitatea de a alege și renunța în mod constant. Abordarea postmodernă a acestei realități subliniază importanța gândirii autonome, implicarea personală combinată cu autoreglarea, învățarea personală încurajând creativitatea și abilitățile meta-cognitive de atingere a obiectivelor (Aviram, 1997, Aviram et al, 2008).
Tendințele actuale din domeniul învățării și dezvoltării pun accentul pe beneficiile care decurg din formularea obiectivelor prin corelarea lor cu valorile interioare și problemele de importanță personală, care contează pentru individ (Deci E. L.& Ryan, 2008).
În acest context , cei chemați sa se ocupe de prevenirea crimelor și de tratamentul delincvenților se află așadar în fata unei mari dileme: „tratamentul delincvenților în închisori, fără închisori ori în afara lor” (Butoi, 2003).
Aplicarea cu succes a programelor educaționale în închisori este o provocare din varii motive: nevoi educaționale diferite, nivele motivaționale și voloționale distincte, insuficiente resurse materiale si umane etc. O intervenție socială eficientă nu se poate realiza doar în ceea ce-i privește pe indivizii separati, ci este necesară și o intervenție asupra familiei acestora– sarcina de o mare complexitate, ce nu poate fi acoperită exclusiv de către specialistul angajat al penitenciarului.
Erving Goffman (1961) aprecia că mediile carcerale sunt acele “instituții totale” care își asumă responsabilitatea deplină asupra tuturor aspectelor privitoare la viața indivizilor privați de libertate. “O instituție totală, sublinia acesta, poate fi definită ca un loc de rezidenta și de muncă în care un mare număr de indivizi, care au o situație identică, fiind despărțiți de societatea exterioară pentru o perioada de timp apreciabilă, duc împreună un ciclu de viața îngrădită și administrată în mod formal” .
Programele sociale sunt definite drept un „set de activități sau de proiecte orientate spre un obiectiv/grup de obiective, în care resursele umane, materiale și financiare sunt coerent organizate pentru a produce bunuri/servicii sau schimbări ale mediului, ca răspuns la anumite nevoi” (Istrate, 2004).
Scopul acestor programe, în penitenciar, este asistarea persoanelor private de libertate, în vederea pregătirii reintegrării lor sociale și a prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.
După încarcerare, fiecare persoana instituționalizată urmează un program de informare cu privire la normele care reglementează viața privativă de libertate. În paralel, se procedează la evaluarea nevoilor de intervenție educațională si specifice, privitoare la: date biografice, date despre nivelul de instruire școlară și profesională, informații despre mediul de proveniență, date psihologice de interes general sau profilul psihologic, istoricul infracțional. În funcție de acestea se stabilesc ariile de intervenție individualizată în cadrul planului de evaluare și intervenție educativă întocmit pentru fiecare persoană privată de libertate în parte.
Reeducarea si resocializarea persoanelor private de libertate reprezintă o modalitate de reorientare, remodelare, transformare a comportamentului acestora în raport cu normele si valorile adoptate de societate. Acest proces de reinserție socială a delicventilor întâmpină greutați sub aspect psihologic, reușita nefiind asigurată doar prin comportamentul corect al infractorilor, ci mai ales de societatea care îi primește și care ar trebui să aibă o acțiune integratoare.
CAPITOLUL 1
Fundamentare teoretică
Sistemul penitenciar și implicațiile sale asupra persoanelor private de libertate
Neamțu și Stan (1960) consideră că penitenciarul reprezintă cadrul material și sociocultural în care o persoană execută o pedeapsă privativă de libertate și unde îi sunt asigurate condiții pentru formarea unei atitudini corecte față de muncă, fată de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire social . Privarea de libertate îmbracă mai multe forme. Analizând izolarea psihică și psihosocială pe de o parte, și privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un loc de detenție, pe de altă parte, vom constata, că între ele există o multitudine de diferențe ce prezintă aspecte specifice și manifestări complexe. Deosebirile sunt de ordin fundamental și vizează latura cantitativă cât și pe cea calitativă:
a) din punct de vedere cantitativ-privarea de libertate se întinde pe perioade mai mari sau mai mici, durata condamnării constituind principalul factor stresor;
b) din punct de vedere calitativ-privarea de libertate dă naștere unei game complexe de framântări psihice și psihologice începând cu criza de detenție.
Legea 275/2006 definește persoana privată de libertate ca fiind „persoana aflată în executarea unei pedepse privative de libertate, a unei masuri educative de internare într-un centru de reeducare sau aflată în arest preventiv”
Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate, mediul privat pune în ordine două grupuri de probleme:
de adaptare la normele și valorile specifice acestui cadru de viața;
de evoluție ulterioara a personalității sale.
Potrivit lui Florian (2006), analizarea vieții în penitenciar trebuie să pornească de la
câteva constatări generale asupra acestuia ca spațiu instituționalizat:
spațiul carceral este un spațiu închis, închiderea fiind constitutivă structurii și funcționării sale,
spațiul carceral este un spațiu care împarte în două grupuri populația penitenciară: de o parte și de alta a gratiilor,
este un spațiu penal în ea de libertate îmbracă mai multe forme. Analizând izolarea psihică și psihosocială pe de o parte, și privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un loc de detenție, pe de altă parte, vom constata, că între ele există o multitudine de diferențe ce prezintă aspecte specifice și manifestări complexe. Deosebirile sunt de ordin fundamental și vizează latura cantitativă cât și pe cea calitativă:
a) din punct de vedere cantitativ-privarea de libertate se întinde pe perioade mai mari sau mai mici, durata condamnării constituind principalul factor stresor;
b) din punct de vedere calitativ-privarea de libertate dă naștere unei game complexe de framântări psihice și psihologice începând cu criza de detenție.
Legea 275/2006 definește persoana privată de libertate ca fiind „persoana aflată în executarea unei pedepse privative de libertate, a unei masuri educative de internare într-un centru de reeducare sau aflată în arest preventiv”
Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate, mediul privat pune în ordine două grupuri de probleme:
de adaptare la normele și valorile specifice acestui cadru de viața;
de evoluție ulterioara a personalității sale.
Potrivit lui Florian (2006), analizarea vieții în penitenciar trebuie să pornească de la
câteva constatări generale asupra acestuia ca spațiu instituționalizat:
spațiul carceral este un spațiu închis, închiderea fiind constitutivă structurii și funcționării sale,
spațiul carceral este un spațiu care împarte în două grupuri populația penitenciară: de o parte și de alta a gratiilor,
este un spațiu penal în sensul că deținuții sunt aduși împotriva voinței lor,
este o zonă de interacțiuni simetrice,
fiind o instituție totală, personalul are ca principală atribuție aceea de a ține condamnații închiși.
Sykes (1960) pune în evidență efectul paradoxal pe care privarea de libertate îl are asupra dezvoltării psihice și sociale a deținuților și anume faptul că reducerea criminalității se realizează prin forțarea celor care au comis infracțiuni să interacționeze într-un mediu rigid și monoton cu alte personae care au comis infracțiuni. Astfel, putem observa cum în spațiul carceral apare efectul de contaminare și adâncire a potențialului infracțional, care va afecta dezvoltarea personalității celui închis. Comportamentul infracțional este mai degrabă întărit decât înlăturat, misiunea de a sancționa și de a reabilita este greu de îndeplinit.
Odată intrați în spațiul carceral, deținuții este necesar să-și atribuie identități specifice: o identitate comună prin care ei susțin că sunt diferiți de persoanele neprivate de libertate iar odată intrați în acest sistem nu se mai pot reintregra, o identitate socială individuală deoarece trebuie să-și găsescă un loc social în închisoare, pentru a comunica și a trăi în acest nou univers, trebuie să-și confere o nouă identitate socială, atribuindu-și-o singuri, unica lor identitate socială fiind cea de deținut, fiind descrisă perfect degradarea, mortificarea, profanarea, mutilarea pe care o suportă personalitatea celui închis în instituții totale precum și o identitate personală specifică prin care deținuții se diferențiază unul de celălalt.( Goffman,1961) .
Potrivit lui Foucault (2005), chiar din principiile de funcționare a închisorii se poate constata, încă o dată, în ce fel aceasta îndeplinește funcții pe care, în mod normal, le indeplinesc spații distincte, separate. Individul este modelat fizic, prin muncă, principiu de ordine și regularitate. Ea umple timpul condamnaților cu ceva util atât pentru ei, cât și pentru societate. De altfel, deținuții reușesc chiar să constituie concurență neloială pentru manufacturile din exterior. Impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este în multe dintre cazuri dramatic, conducând la conduite distincte fața de cele din mediul de viață liber. Cu o influență covârșitoare pentru evoluția deținutului este atitudinea sa față de pedeapsa și gradul de siguranță biologică și psihologică pe care îl percepe în noul mediu de viață. Este cunoscut faptul că, cu cât detinuții sunt mai adaptați mediului penitenciar, cu atât reactivitatea lor este mai puțin manifestă. Structura personalității umane înglobează în structura sa urmatoarele componente ca fiind definitorii: afectivitatea, motivația, voința, temperamentul, aptitudinile și caracterul. Din punct de vedere al afectivității, cu cât adaptarea la viața de penitenciar este mai bună, cu atât toleranța față de condițiile de mediu este mai mare, în ciuda incompatibilității între deținuti, datorată istoriilor individuale și a particularităților de personalitate. Un alt aspect, deloc de neglijat, care influentează constant trăirile afective ale deținutilor este reprezentat de către violarea intimității: totul se petrece la vedere în fata celorlalți, fapt ce duce cu timpul la tocirea sensibilității, la convingerea că totul este permis, iar defectele și răutatea, general valabile, relația interpersonală este o golire, o risipire de sine, nu te poți ascunde de partea rea a conduitei celor din jur, capacitatea de a suporta infirmităților sufletești ale celorlalți este depașită demult, posibilitățile de refugiu , de schimbare nu există.
Un alt factor care se impune cu brutalitate având consecinte ample asupra detinuților noi-depusi, este constituit de supraaglomerarea închisorii. Determinarea pragului de aglomerare este o problema organizațională care implică evaluarea modului în care sunt asigurate serviciile esențiale pentru populația carcerală: siguranța deținerii, hrănirea, asistența medicală, curățenia, activitățile recreative, asistența socială și cea psihologică.
Efectele supraaglomerării aduc modificări asupra deținuților, pe multiple planuri: se pierde libertatea de mișcare în spațiul atribuit, duc la creșterea emoțiilor negative (furie, mânie, depresie), se pierde controlul situațiilor, scade posibilitatea anticipării comportamentelor celorlalți colegi de cameră , crește stimularea interpersonală (prin contactul ochilor, vocii, mirosului si mai ales prin intimitatea conversației). (National Institute of Justice 1999) .
Regimul de detenție definește măsura în care persoanele private de libertate au acces la muncă, formare profesională sau vocațională, educație, programe de schimbare a comportamentului infracțional, consiliere, terapie de grup, educație fizică, îndrumare religioasă sau sprituală, activități sociale și culturale și pregărire pentru liberare (United Nations Office on Drugs and Crime .2006.) .
Pregatirea pentru liberare se referă la cele câteva saptamâni dinaintea liberării , când deținutul este supus unui program special de instruire: i se dau sfaturi privind modul de rezolvare a problemelor pe care le va întâlni imediat după punerea în libertate , mai ales cele referitoare la noul loc de munca și modul de comportare. Desigur , liberarea pune noii identități sociale a persoanei: după executarea unei pedepse cu închisoarea , omul este privit altfel de către cei din jur , în special cu neîncredere. E o chestiune de tărie morala a trai în noile condiții , când trebuie să facă față la mai multe cerințe în libertate. Este foarte importantă valoarea acordată programelor de reintegrare socială care influențează comportamentul acestor persoane după ce vor ieși din mediul carceral, persoanele private de libertate putând fi ajutate pentru a se reintegra mai repede prin aceste programe și astfel se creează un spațiu comunitar mai sigur pentru toți locuitorii săi.
Consider că venirea în penitenciar, pierderea controlului asupra mediului, lipsa spațiului personal generează stări depresive în rândul persoanelor private de libertate, odată ajunși în acest mediu aceștia acumulând mult stres datorită faptului că conduita lor este controlată riguros.
E de la sine înțeles percepția negativă pe care închisoarea a dobândit-o de la început, și chiar dacă în decursul a mai mult de un veac lucrurile s-au schimbat în modul de funcționare al închisorilor, percepția nu a dispărut cu totul. ,,Închisoarea este soluția detestabilă de care nu ne putem lipsi” (Foucault, 2005:122) .
Prin funcțiile sale, mediul penitenciar reprezintă un cadru strict, caracterizat prin limitarea drepturilor și modificarea drastică a stilului de viață. Astfel, pot apărea dificultăți majore în conservarea relațiilor și în ajustarea conduitei la normele și solicitările specifice vieții din închisoare. În plus, rațiunea existenței penitenciarelor ca și cadru instituționalizat, deși justificată de legislația execuțional-penală, se află într-o permanentă dispută cu realitatea fenomenelor care compun mediul carceral. Ca și consecință, contextul penitenciar devine un mediu patogen, care nu mai servește scopului declarat, de reajustare la normele social acceptate.
Forța motivațională care stă la baza acestor transformări nefaste a fost numit de Lewis (apud.Zimbardo Philip, 2009) ,,teroarea de a fi lăsat pe dinafară’’, teama de respingere atunci când individul dorește să fie acceptat, putându-și invalida spiritul de inițiativă și putându-și nega autonomia personală. Amenințarea imaginară că pot să fie aruncați la exterior, îi poate determina pe oameni să facă aproape orice pentru a evita terifianta respingere. Autoritățile pot comanda obediență totală nu prin pedepse ori recompense ci prin intermediul acestei arme cu două tăișuri: atracția acceptării cuplată cu amenințarea respingerii.
1.2. Asistența socială în penitenciar
Studiul penitenciarului ca mediu se concentrează pe înțelegerea vieții în penitenciar și în particular, pe stresul deținuților care întâmpină dificultăți în ceea ce privește supraviețuirea în penitenciar: în timp ce unii deținuți se adaptează cu ușurință și seninătate la provocările mediului penitenciar, alții sunt supuși unui stres vizibil pe durata deținerii. Aceste situații sunt de interes pentru noi pentru că ne oferă perspective diferite asupra atributelor penitenciarului și asupra nevoilor deținuților.
Datele cunoscute arată că problemele de ajustare în penitenciar nu sunt nici rare și nici limitate la grupuri extreme de persoane vulnerabile. Deși stresul se intersectează cu vulnerabilitatea, multe din crizele, disperarea și suferința deținuților pot fi evitate. Deținuți aparent similari supraviețuiesc în același cadru, deținuți ce supraviețuiesc într-un cadru, se prăbușesc în altul, situații care sunt stresante pentru unii deținuți nu au nici un impact asupra altora.
Reintegrarea socială în penitenciar poate fi înțeleasă ca suport oferit deținuților în perioada premergătoare reintegrării în societate ca urmare a incarcerării. Conform United Nation (2006) reintegrarea socială a peroanelor private de libertate se referă la oportunitățile de reintegrare graduală în societate prin oferirea de liberări pe perioade scurte de timp pentru vizitarea familiei sau pentru desăvârsirea studiilor.
Conform ANP (Administrația Națională a Penitenciarelor, 2008) asistentul social are o mare responsabilitate în ceea ce privește evaluarea inițială a persoanelor private de libertate în scopul individualizării regimului de executare a pedepsei. Pe tot parcursul perioadei de detenție, asistentul social desfașoară întâlniri individuale și de grup cu persoanele private de libertate, oferindu-le consiliere socială în funcție de probleme ivite atât cu mediul de deținere, cât și cu mediul exterior , în special cu familia. Din păcate în Romania, asistentul social din penitenciar pierde foarte mult timp în asigurarea asistenței sociale primare, nemaiavând timp suficient pentru pregatirea deținutului pentru liberare și pot-eliberare așa cum s-ar impune și astfel să mărească șansele ca deținutul să se reabiliteze odată ieșit din instituția de detenție.
Conform lui Boyle și Scott (2006) codul etic al profesiei asitențiale exprimă clar faptul că obligația primară a asistentului social este aceea de a asigura clientului o stare de prosperitate; asigurarea binelui clientului fiind principala preocupare a profesionistului din câmpul asistențial înaintea altor îndatoriri.
Activitatea de asistență socială este desfasurată de către asistenți sociali din cadrul Serviciului de Reintegrare Socială și se referă în principal la urmatoarele activitați: observarea, cunoașterea și repartizarea deținutilor în raport de clasificarea stabilită; planificarea executării pedepsei pe baza consultării persoanei private de libertate; stabilirea programelor terapeutice individuale și de grup obligatorii și opționale.
Asistentul social asigură intocmirea Buletinului de observare și cunoaștere a deținuților, actualizarea lui periodică și exploatarea datelor pentru sprijinirea detinuților în acțiunea de resocializare. În proiectarea și desfasurarea programelor de către asistentul social vor fi atrași cât mai mult posibil parteneri corespunzători din comunitate, institutii ale statului, organizatii neguvernamentale, agenti economici, personalitați din diferite domenii.
Asistentul social se ocupă de influențarea socio-comportamentală a deținutilor prin programe educaționale în cadrul cărora, în raport de scopul urmarit, se folosesc unul sau mai multe grupuri de activități cultural-educative.
Proiectarea și desfășurarea programelor educaționale se va realiza în principal, prin urmatoarele tipuri de activități: expuneri, convorbiri individuale și colective, dezbateri, studiu de caz, organizarea unor cercuri tehnico-aplicative și artistice, studiu de lectură individuală, elaborarea unor materiale documentare pe diferite teme, conceperea, realizarea și prezentarea unor materiale publicistice proprii așezamântului penitenciar, valorificarea educativă a exercitării de către deținuti a dreptului la informare, precum și prin alte activități adecvate.
Asemănător creativității, educația socială este prezentă într‐o măsură mai mare ori mai mică, în orice formă de educație. În același timp însă, există un anume domeniu al educației care are posibilitatea de a forma atitudini, deprinderi și de a oferi informații care vor permite cursanților să trăiască împlinit și constructiv în colectivitate.
Obiectivul educației sociale ar trebui să fie reprezentat de dezvoltarea personală, care să dea posibilitatea cursantului să‐și domine mai bine un aspect sau altul al vieții sale. Așadar deținuții sunt cei care trebuie să opteze și să‐și asume alegerea domeniilor pe care vor să le parcurgă, participarea la aceste cursuri fiind în totalitate voluntară.
Cursanții deținuți pot să fie conștientizați asupra nevoii unei competențe, numai după ce au explorat astfel de domenii și pot să‐și formuleze cererile ca atare, ca de exemplu: să solicite ocuparea unui loc de muncă sau să solicite ajutor social sau să facă față unei probleme care ține de alcoolism sau de toxicomanie, să fie capabili să se apere și să‐și prezinte punctul de vedere, fără a deveni agresivi. Pot să fie necesare și deprinderi de alt gen, și anume cele care privesc viața la domiciliu: să trăiască independent, să‐și prepare mâncarea, să facă reparații etc. dar, și aici se ridică probleme de comportament legate de rolurile sexelor sau de singurătate.
În pregătirea deținuților pentru liberare, în general trebuie să se țină cont de două imperative: necesitatea ca întregul sistem penitenciar să fie preocupat de această problemă (de un climat de preliberare îndreptat spre exterior și spre viitor) și necesitatea unor cursuri speciale. Aceste două componente sunt complementare și indispensabile. Dacă pregătirea în vederea liberării constă doar dintr‐un singur curs, în care nu au fost allocate resurse temporale pentru deținuți și nici resurse din partea sectorului educativ din partea regimului penitenciar, există riscul ca acest curs singular să fie doar simbolic și ineficient.
Pentru ca un curs să fie eficient, cultura și climatul penitenciarelor trebuie să fie, în ansamblu, orientate spre pregătirea în vederea liberării. Totodată dacă un penitenciar se străduiește să pună în funcțiune o pregătire morală în vederea liberării, dar nu prevede cursuri speciale, vor exista mulți deținuți cu probleme ce nu vor fi examinate. Ambele elemente sunt importante, dacă se urmărește eficiența în acest domeniu.
Este de înțeles faptul că nevoile deținuților cu pedepse de lungă și de scurtă durată vor fi diferite, în numeroase privințe. Este necesar ca deținuții care execută pedepse lungi, să fie ajutați în vederea unei readaptări de amploare. În cazul deținuților care execută pedepse scurte, eforturile trebuie să se concentreze asupra menținerii unui număr cât mai mare de susțineri din exterior.
1.3. Principii de eficiență în lucru cu infractorii
Studiile inteprinse în cadrul acestui domeniu larg (Andrews și alții,1990; Gendreau și alții, 1994; Vennard și alții, 1997) au arătat că unele programe au obținut rezultate îmbucurătoare, a căror eficiență s-a datorat în principal acțiunii combinate a patru principii: risc, nevoie, receptivitate și profesionalism (Andrews și alții, 1990 ).
Pe baza acestora se poate face cu ușurință o clasificare a deținuților, în vederea obținerii în condiții optime a serviciilor de care au nevoie.
Cele patru principii de eficiență în lucru cu infractorii, pot să fie sintetizate astfel:
1. Risc – persoanele cu un nivel de risc mare trebuie să primească un volum la fel de mare de servicii . Volumul și intensitatea programelor trebuie să fie în corelație cu nivelul de risc pe care îl prezintă clientul. Studiile realizate în acest sens (Andrews și alții -1990 ) au arătat că persoanele care au prezentat un risc de recidivă scăzut, primind un volum mare de servicii, au obținut rezultate mai slabe comparativ cu cele care aflându-se într-o situație similară, au beneficiat de mai puține servicii.
2. Nevoie –programele de reabilitare este necesar să fie orientate în așa fel încât să adreseze nevoile criminogene. Aceste nevoi sunt asociate cu starea de infracționalitate precum : impulsivitatea, egocentrismul, lipsa unei locuințe sau a unui loc de muncă, absența unor abilități de comunicare, negocierea etc; și pot fi privite și ca factori dinamici ai riscului de recidivă. Din această perspectivă, cele mai eficiente servicii sunt cele care reduc nevoile criminogene, constituindu-se astfel și ca indicatori de performanță ai unui program.
3. Receptivitate – modul și stilul de oferire a serviciilor, trebuie să se adreseze stilului de învățare și abilităților clienților. Din acest punct de vedere se desprind câteva axiome:
– Structura unui program este necesar să fie fermă, clar precizată în cazul în care se adresează unor clienți cu slabe capacități de conceptualizare sau imaturi emoțional.
– Clienții cu un comportament aflat în permanentă căutare de senzații tari au nevoie de programe care implică oportunități de exprimare a energiei fizice.
– Persoanele anxioase, prin natura firii lor, la contactul cu ceilalți reacționează slab la programe de grup care promovează schimburi interpersonale intense.
– Clienții cu o personalitate puternic orientată antisocial ( cu multiple nevoi criminogene, cu o
empatie slabă etc.) au nevoie de programe intensive.
– Contextul interpersonal trebuie analizat cu mare atenție, prezența prietenilor cu comportamente antisociale corelându-se puternic cu delincvența. Programele care au funcționat eficient în astfel de cazuri, s-au concentrat fie asupra neutralizării presiunilor preinfracționale ( Andrews, 1980 ), fie asupra izolării acestor prieteni ( Klein, 1971 ),
– Utilizarea adecvată a autorității și a tehnicilor modelării și a celor specifice rezolvării de probleme sunt cele mai eficiente în măsura în care sunt aplicate într-o manieră entuziastă și participatorie.
4. Profesionalism – principiile prezentate anterior este necesar să fie aplicate în practica de către persoane cu o pregătire corespunzătoare și cu un grad ridicat de profesionalism și angajament profesional. Analiza lor ( Antonowicz și Ross -1994 ) a dus la identificarea și a altor principii specifice programelor performante:
utilizarea ca model conceptual a teoriilor cognitiv-comportamentaliste; 75 % din programele performante analizate de către cei doi cercetători canadieni având un astfel de model conceptual.
Abordarea sistemică – 70 % din programele performante au utilizat o perspectivă holistă; identificându-se (Hollin 1998 ) programele multimodale drept programe de o performanță deosebită având ca elemente cheie: rezolvarea de probleme, abilitățile sociale, managementul emoțiilor și educația morală.
Cele mai eficiente tehnici au demonstrat că sunt: jocul de rol și modelarea. Aceste tehnici (Ross și Fabiano 1985 ) sunt specifice în cadrul exercițiilor empatice, rezolvării de probleme și consolidării abilităților sociale.
Un alt principiu important identificat de Roberts ( 1995 ) este cel al lucrului în parteneriat, fiind necesară colaborarea cu alte organizații sau instituții.
Astfel Roberts a construit o piramidă – numită plan organizațional – care are două orientări: la la baza piramidei este descrisă abordarea care accentuează latura comunitară a reintegrării sociale a deținuților, iar în vârful piramidei este prezentată abordarea concentrată pe individ.
Caracteristicile generale ale unui program de reabilitare performant sunt enunțate de către Gill McIvor ( 1990 ) astfel:
1. se adresează nevoilor clientului din perspectiva rezolvării de probleme,
2. se adresează celor care prezintă un risc de recidivă ridicat,
3. asigură o intervenție variată – metode diverse,
4. oferă servicii concrete – nu face psihoterapie dacă clientul nu are locuință.
CAPITOLUL II
Programe de reintegrare socială în penitenciar
Principii de eficiență în lucru cu infractorii
James McGuire (2000), ne oferă definiții privitoare la programele educaționale, o primă definiție numind programele ca fiind un ansamblu de activități având un obiectiv precis și implicând un numar de elemente interlegate; o a doua definiție concepe aceste programe ca o serie planificată de ocazii de învațare pentru deținuti cu scopul general de a le reduce riscul de recidivă.
Un alt punct de vedere este propus de către D.L.MacKenzie care clasifică intervențiile în domeniul penal în șase categorii după efectele anticipate:
1. neutralizarea: a reduce capacitatea delicventului de a mai comite o infracțiune;
2. disuasiunea: pedepsele au efecte neplăcute care pot face delincvenții să renunțe la
infracțiuni;
3. readaptarea: delincventul participă la programe care își schimbă modul de gândire, sentimentele și comportamentul;
4. măsuri de control în comunitate: prin supraveghere și alte măsuri asemanatoare, delincventul este împiedicat să participe la proiecte infracționale;
5. disciplină și structură stimulare: se referă la activități fizice și uneori mentale, concepute să influențeze pozitiv atitudinile persoanei;
6. readaptare și măsuri de control: implică o combinație de metode de tratament, de supraveghere și restrângere a libertătii, astfel încat persoana să fie forțată să respecte normele.
Conform ANP(2008),dintre programele obligatorii pentru fiecare penitenciar amintim:
programul INSTAND – adaptare instituționalizată;
programul ALFAZ – alfabetizare;
programul EDUCOSAN – educație pentru sănătate;
programul EDUCOLEX – educație juridică;
programul PROLIB – pregătirea pentru eliberare;
Programe de asistență socială desfașurate în penitenciarul Bistrița
2.2.1. Program de prevenție primară a violenței domestice ,,STOP VIOLENȚEI,,
Apreciem că unul dintre primele demersuri la care se poate recurge pentru a combate violența domestică ca problemă socială este prevenția primară. Având în vedere că în mediul penitenciar întâlnim frecvent persoane private de libertate, care manifestă trăsături cu caracter agresiv, deseori întâlnite și în personalitatea partenerilor acestora, la care se adaugă: fapta comisă, mediul de proveniență, nivelul educațional, modelele disfuncționale din subcultura penitenciară și stereotipurile socializării, considerăm a fi necesar și util implementarea și desfășurarea unui program având ca tematică prevenția primară a violenței domestice.Scopul acestui program este conștientizarea de către persoanele private de libertate a factorilor implicați în apariția și menținerea violenței domestice iar obiectivele programului sunt reprezentate de: cunoașterea tipurilor de violență domestică și a caracteristicilor acesteia, inventarierea efectelor pe care le poate avea violența domestică, identificarea comportamentelor disfuncționale la nivelul cuplului și al familiei, înțelegerea și acceptarea diferențelor între generații și între cele două sexe, prevenirea abuzurilor asupra copiilor, autoanaliza propriului stil de relaționare cu cei apropiați, dezvoltarea abilităților de relaționare, cunoașterea posibilităților de schimbare comportamentală și nu în ultimul rând demontarea prejudecăților privind violența domestică. Programul este alcătuit din conținuturi tematice repartizate pe parcursul a 12 ședințe de lucru, grupate în 12 teme, care vor fi urmate cu o frecvență de 1 ședință de lucru / săptămână, fiecare ședință de lucru având o durată de 60 de minute. Beneficiarii direcți ai acestui program sunt reprezentați de către persoanele private de libertate, iar cei indirecți de către membrii familiei legal constituite ori după caz bazate pe relații de uniune consensuală precum și membrii comunitații. Acest program țintește în mod special pentru persoanele private de libertate care au săvârșit infracțiuni cu violență asupra membrilor familiei și pentru persoanele private de libertate, care în urma evaluării sociale inițiale sau de parcurs, au fost identificate ca având dificultăți de relaționare cu membrii familiei, ca urmare a manifestărilor agresive, violente, față aceștia.
Pentru atingerea obiectivelor se vor utiliza preponderent strategii de interacțiune, combinate cu strategii motivaționale și strategii de acțiune. Strategiile de interacțiune se bazează pe discuții între participanți, cu rolul de a-i ajuta să-și clarifice propriile gânduri și să le expună celorlalți, precum și cu rolul de a aduce propriul set de valori în situația de învățare. Strategiile bazate pe discuții oferă participanților posibilitatea de a reacționa la idei, gânduri, informații, în scopul generării de moduri alternative de a gândi și a simți. De asemenea, oferă contextul propice pentru a reflecta asupra propriilor experiențe, de a determina semnificația și înțelesul acestora și de a le reconsidera în situații noi.
Evaluarea inițială a participanților constă în concluziile evaluării sociale inițiale, coroborate cu concluziile desprinse din analiza modului în care a fost comisă infracțiunea sau în evaluările periodice, care fundamentează recomandările de parcurs pentru includerea persoanei private de libertate în acest demers. Informațiile se regăsesc consemnate în fișa de specialitate din dosarul de educație și asistență psihosocială.
Evaluarea continuă se realizează prin întrebări recapitulative sau prin temele de lucru (la sfârșitul fiecărei ședințe tematice parcurse).
Evaluarea finală se poate realiza coroborând observațiile făcute pe parcursul întâlnirilor cu autoevaluarea fiecărui participant și prin indicarea premiselor pentru realizarea unei schimbări dezirabile în privința comportamentului fiecărui participant prin raportare la scopul și obiectivele programului, stabilite inițial.
Tematica programului: Programul are un număr de 12 teme și anume: Stabilirea regulilor de grup; Autocunoaștere și intercunoaștere „Să ne cunoaștem!”; Violența domestică: definiții, cauze și tipuri; Efecte ale violenței domestice; Violența domestică și copilul; Familia. Roluri și așteptări în cadrul familiei; Reguli, granițe, decizii, putere; Conflictul; Suntem diferiți; Știu să comunic și să relaționez cu tine: Gelozia; Prejudecăți; Câștigurile mele.
2.2.2. Program de dezvoltare a abilităților decizionale în situații de risc infracțional
Este evident faptul că în fiecare zi luăm decizii. Întreaga noastră existență poate fi considerată un lung șir de decizii. Ulterior, pe unele le apreciem ca fiind bune, aducătoare de satisfacții, pe altele le regretăm. Din toate, însă, învățăm câte ceva despre noi înșine și despre lumea în care trăim.
Pornind de la accepțiunea faptului că viața nostră este marcată de decizii – unele mai ușoare, altele mai dificile, care ne pot schimba pentru totdeauna, și având în vedere dovezile experienței profesionale referitoare la faptul că multe persoane private de libertate nu reușesc să înțeleagă cum au ajuns să comită infracțiunea, de ce au luat o serie de decizii eronate, care, în final, au generat un comportament antisocial, acest program își propune să dezvolte și să amelioreze abilitățile decizionale ale persoanelor private de libertate în situații de risc infracțional, prin efectuarea unei analize a procesului decizional.
Persoanele private de libertate pot să își dezvolte abilitățile de evaluare a alternativelor în situații de risc infracțional, fiind ajutate să conștientizeze gândurile și sentimentele premergătoare actului decizional, să identifice factorii și propriile criterii implicate în luarea unei decizii, astfel încât, dacă vor mai trece printr-o situație similară, să o recunoască și să reacționeze într-un mod avantajos, sau măcar să ia o decizie cu conștientizarea urmărilor care decurg din aceasta.
„Abilitățile de viață” ne sunt necesare în vederea luării deciziilor potrivite, pentru a ne putea controla propria viață, u a fi respectați de ceilalți, pentru a ne pune în valoare și a ne dezvolta propriile posibilități și capacități psihice și nu în ultimul rând pentru a ne îmbunătăți imaginea de sine de aceea scopul programului este dezvoltarea abilităților decizionale în situații de risc infracțional iar obiectivele acestui program sunt bine definite si constau în conștientizarea gândurilor și a sentimentelor premergătoare actului decizional, înțelegerea actului decizional, dezvoltarea abilităților de evaluare a alternativelor în situații de risc infracțional, asumarea consecințelor deciziilor luate, achiziționarea și exersarea abilităților de rezistență la presiunea exercitată de grup.
Programul este alcătuit din 12 conținuturi tematice, repartizate în cadrul a 12 ședințe de lucru, care vor fi parcurse cu o frecvență de 1 ședință de lucru/ săptămână. Fiecare întâlnire durează 60 de minute. Grupul țintă în vederea derularii programului se referă la persoane private de libertate care au comis infracțiuni consecutiv unor decizii eronate, influențate de alte persoane sau circumstanțe.
Evaluarea inițială a participanților constă în concluziile evaluării sociale inițiale, coroborate cu concluziile desprinse din analiza modului în care a fost comisă infracțiunea, conform informațiilor din dosarul individual sau în evaluările periodice, care fundamentează recomandările de parcurs pentru includerea persoanei private de libertate în acest demers. Informațiile se regăsesc consemnate în fișa de specialitate din dosarul de educație și asistență psihosocială.
Evaluarea continuă se realizează prin întrebări recapitulative sau prin temele de lucru (la sfârșitul fiecărei ședințe tematice parcurse).
Evaluarea finală vizează premisele pentru realizarea unei schimbări dezirabile în privința comportamentului fiecărui participant, prin raportare la scopul și obiectivele programului, stabilite inițial.
Tematica programului constă din: Ședință introductivă; Conștientizarea gândurilor și sentimentelor care influențează actul decizional; Conștientizarea factorilor care influențează luarea unei decizii; Conștientizarea pattern-ului decizional; Identificarea, achiziționarea și exersarea abilităților de rezistență la presiunea exercitată de grup; Asumarea responsabilității consecințelor propriilor decizii; Analiza propriei infracțiuni; Creșterea emaptiei față de victimă; Realizarea unui plan structurat în luarea deciziilor; Rezolvarea unei probleme; Factori de risc/ factori de suport și Evaluarea finală.
2.2.3. Program de dezvoltare a abilităților sociale ,,Eu printre oameni,,
Abilitățile sociale bine dezvoltate, stabile, duc la realizarea unor relații interpersonale funcționale și în consecință asigură o optimă integrare în societate. Este important să avem în vedere faptul că un om care mulțumește pe toată lumea, încearcând să trăiască după așteptările celorlalți, riscă să își piardă propria identitate. Din punct de vedere psihologic și social, este important să relaționezi agreabil cu cei din jur, menținând o imagine clară despre propria persoană și conștientizând propriile nevoi, investind în relații sociale din care toată lumea are de câștigat.
„Mă aștept să trec prin lume o singură dată. Orice bine pe care pot să-l fac sau orice bunătate pe care o pot arăta aproapelui meu, lasă-mă să o fac ACUM. Lasă-mă să nu o neglijez sau să o amân, deoarece nu voi mai trece pe această cale încă o dată.” – Stephen Grellet.
Scopul programului se referă la dezvoltarea abilităților prosociale ale persoanelor private de libertate iar obiectivele acestuia vizează dezvoltarea deprinderilor de lucru în echipă, dezvoltarea abilităților de comunicare asertivă, dezvoltarea capacităților empatice, dezvoltarea abilităților de relaționare, dezvoltarea abilităților de a gestiona a situație conflictuală, dezvoltarea abilităților de a rezolva probleme, dezvoltare personală.Programul este alcătuit din 8 conținuturi tematice, repartizate în cadrul a 12 ședințe de lucru, care vor fi parcurse cu o frecvență de 1 ședință de lucru/săptămână. Timpul alocat pentru o ședință de lucru este de 90 minute. Din grupul țintă fac parte persoanele private de libertate condamnate definitiv, cărora, în urma evaluării sociale (inițiale sau de parcurs), le-au fost identificate probleme în gestionarea interacțiunilor sociale (domeniul relațiilor interpersonale, al comunicării, al rezolvării situațiilor conflictuale, al luării deciziilor etc.)
Tematica programului constă în: Prezentarea programului și stabilirea regulilor de grup; Apartenența la grup (2 ședințe); Dezvoltarea comportamentului și a comunicării asertive (2 ședințe ); Dezvoltarea abilității de relaționare; Dezvoltarea abilităților de a rezolva probleme cotidiene (2 ședințe); Dezvoltarea abilităților de a face față unui conflict (2 ședințe ); Dezvoltarea capacităților empatice; Evaluarea finală a programului.
Evaluarea inițială a participanților constă în concluziile evaluării sociale inițiale sau în evaluările periodice, care fundamentează – prin dificultățile identificate în gestionarea interacțiunilor sociale – recomandările de parcurs pentru includerea persoanei private de libertate în acest demers. Informațiile se regăsesc consemnate în fișa de specialitate din dosarul de educație și asistență psihosocială.
Evaluarea continuă se realizează prin întrebări recapitulative sau prin temele de lucru (la sfârșitul fiecărei ședințe tematice parcurse).
Evaluarea finală vizează premisele pentru realizarea unei schimbări dezirabile în privința comportamentului fiecărui participant prin raportare la scopul și obiectivele programului, stabilite inițial.
2.2.4.Program de menținere/dezvoltare a relațiilor cu mediul suport ,,pentru familie și societate”
Una dintre problemele cu cel mai mare impactt cu care se confruntă persoanele aflate în executarea unei pedepse privative de libertate, este aceea a restrângerii relațiilor sociale cu mediul de suport sau chiar a rupturii acestora.
Sunt cunoscute numeroase cazuri, de persoane private de libertate, care uneori la scurt timp după depunerea în penitenciar, sunt vizitate din ce în ce mai rar de către membrii familiei sau ai grupului de suport, unele dintre acestea fiind părăsite de partenerii de viață sau de prieteni. Aceste aspecte favorizează, în cazul persoanelor custodiate, apariția sentimentului de frustrare, de devalorizare, creșterea agresivității, apariția unor idei iraționale (ex: dorința de a se răzbuna pe cei care le-au fost aproape, apariția ideilor suicidare etc.) în condițiile în care grupul în care persoana privată de libertate se simțea valorizată, o exclude, o marginalizează, o abandonează sau, uneori, o „trădează”.
Scopul programului este refacerea / menținerea / dezvoltarea relațiilor persoanelor private de libertate, cu familia sau cu mediul de suport, având drept obiective sunt cunoașterea noțiunilor de bază referitoare la comunicare și la barierele existente în procesul de comunicare, creșterea gradului de conștientizare a propriilor sentimente și a sentimentelor celorlalți, cunoașterea influențelor negative ale prejudecăților în gestionarea relațiilor cu ceilalți, dezvoltarea abilităților necesare soluționării situațiilor conflictuale.Programul este alcătuit din conținuturi tematice repartizate în cadrul a 12 ședințe de lucru, grupate în 11 teme, care vor fi parcurse cu o frecvență de 1 ședință de lucru / săptămână. Fiecare ședință de lucru durează 60 de minute. Din grupul țintă fac parte persoanele private de libertate condamnate definitiv, care în urma evaluării sociale au fost identificate ca având probleme în menținerea legăturii cu familia sau cu mediul de suport (persoane nevizitate, rar vizitate sau care au întrerupt legătura cu familia pe parcursul detenției).
Tematica Programului constă în: Stabilirea regulilor de grup. Autocunoaștere și intercunoaștere; Importanța comunicării în relațiile interumane. Bariere în comunicare;Relații interumane; Relații de cuplu; Relații de familie; Despre prietenie; Empatie versus simpatie; Rezolvarea conflictelor Resurse și obstacole personale (2 ședințe); Relații sănătoase; Evaluare finală.
2.2.5. Programul de pregătire pentru liberare
Acest program, în cele mai multe dintre unitățile penitenciare, s-a realizat în colaborare cu Serviciul de Protecție a Victimelor si Reintegrare Socială a Infractorilor si a Serviciului Umanitar pentru Penitenciare. Este important de știut faptul că toate persoanele aflate în executarea măsurii preventive sau a pedepsei privative de libertate sunt incluse în programul de observare si evaluare (perioada de carantină). Participarea deținuților în cadrul acestui program permite cunoasterea individualizată a acestora, în vederea întocmirii planului individualizat de intervenție ce poate asigura regimul progresiv de executarea pedepsei.
Scopul programului este de a sprijini persoana privată de libertate în vederea reintegrării sociale, prin consolidarea abilităților sociale, prin informarea despre integrarea socială prin comportament prosocial, prin sprijinirea persoanelor private de libertate în menținerea legăturii cu familia etc. Populația țintă este formată din trei categorii de persoane private de libertate si anume: un grup închis alcătuit din persoane private de libertate care mai au de executat 3 luni de detenție până la intrarea în comisia de liberare condiționată; un grup închis săptămânal format din deținuții care au fost admiși pentru comisia de liberări condiționate și un grup deschis format din persoanele private de libertate care nu mențin deloc legătura cu familia sau cu alți membri ai grupului de apartenență.
În ceea ce priveste aprecierea șanselor de reintegrare în societate a persoanelor private de libertate, funcționarii administrației centrale a penitenciarelor consideră, în proporție de aproape 90% (89,60%) că sanse de reinserție socială există doar în mică (71,10%) sau foarte mică (18,50%) măsură. Doar puțin peste 10% (10,40%) dintre angajați atribuie în mare măsură sanse de reintegrare persoanelor private de libertate. Întoarcerea în libertate cu șanse reale de reintegrare se poate realiza doar dacă, din punct de vedere al sănătății, nu există probleme majore, dacă responsabilitatea față de propria persoană este de natură a determina o viață conformă cu prevederile legale. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi despre persoane reabilitate în cazul celor bolnave sau afectate de probleme psihice serioase, care au șanse dintre cele mai mici de a se reintegra în viața liberă, în condițiile în care societatea nu este încă suficient de pregătită moral și normativ să-i preia.
Activități de reintegrare socială desfăsurate în penitenciarele și centrele de reeducare din România
În conformitate cu Recomandarea nr. R(87) 3 a Consiliului Europei, “Regulile penitenciarelor europene”, resocializarea și tratamentul infractorilor trebuiesc subordonate unor finalități precise, menite să asigure menținerea stării de sănătate, a demnității și respectului deținutului, prin asigurarea unor condiții de viață compatibile cu demnitatea umană și standardele din cadrul comunităților. Un principiu fundamental îl reprezintă deci, normalizarea, prin apropierea pe cât posibil a condițiilor vieții din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia.
Un studiu realizat la nivelul Administrației Naționale a Penitenciarelor în perioada 1997 – 2001, care urmărea evoluția principalilor indicatori din sistemul penitenciar românesc comparativ cu cele din țările europene, relevă faptul că deși are un sistem sancționator sever, România are cel mai mare număr de deținuți la 100.000 de locuitori în comparație cu țările UE. Problema cea mai gravă este supraaglomerarea, deoarece ea influențează negativ toate activitățile desfășurate în penitenciar. Este un fapt de la sine înțeles că sistemul penitenciar provoacă suferință. Acest aspect reiese și din numărul mare de sinucideri înregistrate în penitenciarele europene.
Conform informațiilor oferite publicului larg pe site-ul oficial al Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP), activitățile de reintegrare socială desfăsurate în penitenciarele și centrele de reeducare din România sunt împărțite în 6 mari categorii: școlarizarea persoanelor private de libertate, activități cultural-artistice, activități sportive si recreative, programe de intervenție socială, programe terapeutice și programe de adaptare instituțională. Pe parcursul anului școlar 2005-2006 procesul de învățământ, prin școlarizarea persoanelor private de libertate, s-a desfășurat în 35 de unități de detenție din totalul de 45 existente în sistemul penitenciar românesc. Dintre acestea, în 7 unități penitenciare funcționează școli subordonate Ministerului Educației și Cercetării si Ministerului Justiției (Aiud, Bacău, Drobeta Turnu Severin, Galați, Gherla, Iasi și Mărgineni), iar în celelalte unități funcționează clase afiliate la școlile publice. Unitățile penitenciare în care nu se desfăsoară programe de școlarizare sunt penitenciarele-spital Bucuresti, Colibași, Dej, Rahova, Târgu Ocna, Poarta Albă, penitenciarele de tranzit Bucuresti si Ploiesti, penitenciarul Giurgiu, Pelendava si SMAP Târgu Ocna. Cu ajutorul acestor programe deținuții beneficiază de oportunitatea de a fi alfabetizați sau de a-și continua studiile liceale și universitare. Calificarea și formarea profesională a condamnaților aparțin, de asemenea, categoriei școlarizării și se adresează unui număr relativ restrâns de deținuți. Pentru eficientizarea acestor activități de formare profesională, cursurile de calificare se desfăsoară în paralel cu activitățile de informare, consiliere și mediere profesională.În ceea ce priveste aprecierea șanselor de reintegrare în societate a persoanelor private de libertate, funcționarii administrației centrale a penitenciarelor consideră, în proporție de aproape 90% (89,60%) că șanse de reinserție socială există doar în mică (71,10%) sau foarte mică (18,50%) măsură. Doar puțin peste 10% (10,40%) dintre angajați atribuie în mare măsură șanse de reintegrare persoanelor private de libertate. Argumentând predicțiile pesimiste cu privire la șansele de reintegrare a persoanelor private de libertate, respondenții consideră, în general, că vina aparține societății în ansamblul ei si mai puțin activității desfăsurate de sistemul penitenciar românesc. Conform angajaților ANP, etichetarea și stigmatizarea persoanelor private de libertate diminuează cel mai mult șansele acestor personae (19,9%), în timp ce 18,5% din eșantion apreciază că lipsa instituțiilor și a programelor postdetenție sunt responsabile pentru șansele mici de reinserție socială. Doar un procent de 5,7 atribuie vina pentru lipsa șanselor de reintegrare, activității sistemului penitenciar în general, și serviciilor de intervenție psiho-socială în particular(Administrația Națională a Penitenciarelor, 2009).
În România există aproximativ 41 de servicii de reintegrare socială care sunt organizate și funcționează în colaborare cu tribunalul aferent. Sarcina acestora ar fi să acorde servicii de asistență și consiliere deținuților, îndeosebi tinerilor până în 25 ani, care se pregătesc pentru liberare sau eliberare condiționată(Administrația Națională a Penitenciarelor,2009). Pentru ca parteneriatul dintre organizațiile pentru drepturile omului și penitenciarele din România să fie unul cât mai fructuos, este necesar ca sistemul să definească public o legislație care să se refere atât la regimul de pază, cât si la cel de reeducare, legislație eficientă din toate punctele de vedere (pentru deținuți, pentru societate, din perspectiva costurilor implicate etc.). Justiția și societatea sunt conștiente de responsabilitatea lor în problema siguranței și a prejudiciilor infracționalității în comunitate. Sistemul judecătoresc, autoritățile publice, asociațiile și organizațiile cooperează intens pentru crearea unui model de îmbunătățire a problemelor sociale, cum ar fi reintegrarea în societate a persoanelor discriminate din grupuri considerate de risc, ca persoanele liberate din detenție. Astfel, sistemul judiciar comunitar și penal își redefinește scopul și extinde responsabilitatea asupra problemei liberării deținuților. Acest scop s-a transformat din ideea de a izola și pedepsi fizic și psihic persoanele condamnate prin izolare în închisori, total rupte de societatea înconjurătoare, în asigurarea autorităților că deținutul eliberat din închisoare este un cetățean reabilitat și pregătit pentru viața post-detenție. Această sarcină, de o mare responsabilitate, are la bază asistarea beneficiarilor prin intermediul ajutorului psiho-social, pregătirea întoarcerii lor în familie, găsirea unui loc de muncă potrivit, continuarea studiilor sau cursurilor practice, precum si rezolvarea altor probleme de reintegrare în societate.
Un aspect deosebit al detenției este dreptul la muncă, bazat pe ideea dezvoltării unui factor de valoare personală pentru individ si stabilirea disciplinei într-un context constructiv. În România munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate este stipulată în Legea 275/2006 si modificată de legea 83/2010.Activitatea de scolarizare a persoanelor condamnate la detenție se desfăsoară în baza Legii învățământului 84/1995, actualizată cu modificările ulterioare si în conformitate cu prevederile Protocolului 2410/C din 2001, încheiată între Ministerul Educației și Cercetării și Ministerul Justiției. În sistemul românesc de detenție se regăsesc toate treptele de școlarizare obligatorii: ciclul primar, ciclul gimnazial și calificarea în meserie. Toate aceste trepte de învățământ se pot absolvi cu diplome și certificate avizate de Ministerul Educației și Cercetării, fără a se preciza că studiile s-au desfăsurat în regim penitenciar. În urma școlarizării majoritatea deținuților sunt repartizați la cursuri de inițiere în operarea calculatorului, în domeniul confecționării de îmbrăcăminte, al tâmplăriei, instalațiilor etc. Alte meserii calificate pentru care mai pot opta sunt: instalator, parchetar, dulgher, zidar, lucrător si confecționer de articole de piele și înlocuitori, legumicultor sau frizer. Pentru a se optimiza formarea profesională a deținuților, se desfăsoară o întreagă serie de activități și campanii de informare, consiliere si mediere. Acestea sunt realizate în mare parte de Agențiile Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă, dar și de către specialistii serviciilor de reintegrare socială. Astfel, penitenciarele nu mai sunt văzute ca instituții de izolare față de societate a delincvenților, ci au scopul de a servi, la rândul lor, în folosului comunității.
În anul 1999 Comitetul de Ministrii al Consiliului Europei a redactat Recomandarea (99) 22 referitoare la supraaglomerarea închisorilor si inflația populației penitenciare. Aceasta recomanda adoptarea unor măsuri cum ar fi: minimizarea perioadei de detenție, limitarea resurselor pentru detenția în arest preventiv, modificarea (pe cât posibil) a sentinței pe termen lung si înlocuirea pedepselor pe termen scurt cu sentințe și măsuri aplicate în sistem deschis, cum ar fi: probațiunea, supravegherea intensă, arestul la domiciliu sau controlul electronic, recurgerea la eliberare condiționată pentru a reduce perioada sentinței efective sirecomandarea de a combina pedepsele și măsurile de privare sau neprivare delibertate. Problema reabilitării și facilitarea trecerii de la viața infracțională la viața penitenciară și apoi la un mod de viață non-infracțional, este importantă în fiecare societate modernă și este strâns legată de diferite roluri și aspecte:
a) rolul comunității în susținerea activă a ideii reintegrării foștilor infractori;
b) rolul decisiv al mediului în care este eliberat deținutul (casă, familie, anturaj,comunitate etc.);
c) aspecte ale vieții personale (vârstă, etnie, sex, perioadă de detenție, nivelul educațional, starea materială, calificarea profesională, starea de sănătate etc.);
d) problema angajării și găsirii unui loc de muncă potrivit (există posibilitatea ca fostul deținut să nu reusească să se angajeze, fapt ce poate duce la recidivă).
Este mare nevoie de o abordare mult mai vastă a problemei de reintegrare în general, care să țină cont de toți factorii expuși și care să creeze facilități în comunitate în vederea intervenției în procesul de trecere de la viața din detenție la cea socială, liberă. Drepturile și obligațiile deținuților sunt la fel de importante: drepturile au rolul de a îi scoate pe deținuți dintr-o rutină care oricum se formează după primele săptămâni de încarcerare și are un caracter apăsător, tensionant, iar obligațiile impun responsabilizarea deținuților, pregătindu-i pe aceștia pentru viața de afară. Drepturile implică educație, relaxare, socializare și multe alte beneficii pentru deținuți. Dar viața în mediul carceral nu implică numai drepturi și obligații, ci are un impact puternic asupra personalității și comportamentului deținuților, putând să îi influențeze fie pozitiv, fie negativ, în funcție de alegerile pe care ei le fac. Odată încarcerați infractorii adoptă o nouă identitate socială în mediul în care nu cunosc pe nimeni și se pot comporta după cum doresc în fața celorlalți deținuți, încercând să adopte noi atitudini, să reînceapă totul de la zero. Participând la programele de școlarizare, de consiliere profesională, de educație pentru sănătate, de prevenire și combatere a diverselor boli sau adicții, programele cu caracter educativ în general, deținuții pot trece printr-o serie de schimbări pozitive pe parcursul perioadei de detenție, adoptând un comportament exemplar și demonstrând dorința de a se schimba în bine. La polul opus, însă, ei pot adopta comportamente negative, fiind puternic influențați de mediul si anturajul neprielnic cu care intră în contact, nedorind și necrezând în posibilitatea schimbării.
Schimbările care apar în comportamentul și personalitatea deținuților sunt explicate de o serie de teorii cum ar fi: teoria etichetării, teoria învățării sociale, teoria asociațiilor diferențiate. (Doise W., Deschamp J.C., Mugny G. 1996). Însă interacțiunea dintre fostii deținuți și societate, după liberarea acestora, este o experiență nu tocmai plăcută pentru fostii condamnați .Acum acestia se confruntă cu probleme precum stigmatizarea, prejudecățile comunității cu privire la persoanele delincvente, atitudini negative, ostile care crează dificultăți în procesul de angajare, de relaționare cu cei din jur (Florian Gheorghe, 1996).
Statisticile au arătat, totusi, intențiile în general bune ale cetățenilor, acompaniate, însă, de sentimente de teamă, precauție și reținere. De aceea pregătirea preliberatorie este esențială pentru o reintegrare eficientă a fostilor deținuți, fără urmări precum recidiva. Când vine vorba despre astfel de programe, am constatat că ele ar putea fi îmbunătățite prin informare intensivă cu privire la asteptările pe care deținuții ar trebui să le aibă de la societate, atunci când ies din arest. Astfel, ei nu vor mai fi dezamăgiți în cazul în care vor fi tratați cu dispreț sau ignorați.(Stanisor Emilian (coord.), 2005)
În procesul de reabilitare trebuie să se țină cont de factori precum sănătatea fizică și mentală a deținutului, relația sa cu familia și tipul de comportament însusit, acestea fiind caracteristicile principale din planul de reformare personală. În acest sens lucrează o adevărată echipă de specialisti (în număr restrâns, din păcate, din cauza lipsei fondurilor disponibile pentru angajarea personalului) care au creat și implementat, în parteneriat cu diverse organizații și instituții, diverse tipuri de proiecte.
Deținuții au manifestat o dorință clară de a munci și de a lăsa în urmă modul de viață infracțional, însă ei se tem de stigmatizare, dificultatea pe care o presupune găsirea unui loc de muncă, lipsa de înțelegere din partea comunității. Toate acestea pot duce cu usurință la recidivarea acestor deținuți care se vor elibera peste nu foarte mulți ani. Pentru a împiedica acest proces de recidivă și a îl preveni, deținuții vor trebui să fie asistați si prin programe postliberare, respectiv programe de informare cu privire la semnificația infracționalității și prevenirea dezvoltării acestui fenomen dăunător. Astfel, scopul concret al programelor de reabilitare și reintegrare a foștilor deținuți este acela de a le oferi o educație corespunzătoare, calificare în domeniul profesional, atenția sporită acordată stării de sănătate fizică și mentală, posibilitatea de a dobândi noi abilități care să îi ajute în adoptarea unui stil de viață noninfracțional.
Datoria sistemului penitenciar din România este aceea de a se asigura de faptul că foștii deținuți, proaspăt eliberați din penitenciar, se vor reintegra cu success în societate. Consider că o astfel de abordare va ajuta foarte mult rezolvarea problemei recidivei, care persistă de foarte mult timp, îmbunătățind într-un final calitatea vieții în societatea românească.
Sampson și Laub (1993) au sugerat că ieșirea din cariera infracțională este asociată frecvent cu doi factori majori: un mariaj coeziv și atașamentul pentru un loc de muncă. May (1999) a arătat că persoanele condamnate, fără loc de muncă sunt mult mai vulnerabile la recidivă decât cele cu loc de muncă. Scanlon (2001) demonstrează în mod convingător că discriminarea pe piața forței de muncă pornind de la existența antecedentelor penale generează recidivă.
CAPITOLUL III
Impactul programelor de asistență socială asupra persoanelor privative de libertate
Prezentarea cercetării
Prezentarea scopului cercetării:
Scopul cercetării a fost acela de a identifica impactul programelor de reintegrare socială asupra persoanelor private de libertate din Penitenciarul Bistrița.
Obiectivele cercetării:
Obiectivul general al prezentei cercetări privește identificarea modului în care programele de reintegrare sociale inițiate de către Penitenciarul Bistrița, acționează asupra percepției deținuților cu privire la viața, după eliberarea din penitenciar.
Obiectivele specifice sunt:
Identificarea motivațiilor pentru care persoanele private de libertate participă la astfel de programe, având în vedere faptul că numărul participanților la programe este relativ mic în comparație cu populația carcerală;
Analiza percepției deținuților cu privire la eficiența asistentului social din penitenciar;
Încercarea de a identifica dacă persoanele private de libertate pot face sau nu diferența între programele oferite de asistenții sociali și cele oferite de alți specialiști din sfera reabilitării.
Ipotezele cercetării:
Ipoteza 1: Există diferențe între deținuții care participă la programe de reintegrare socială și cei care nu participă în ceea ce privește activitățile pe care le consideră utile în îndreptarea conduitei.
Ipoteza 2: Există diferențe între deținuții care au participat la programe de asistență psihosocială și cei care nu au participat în ceea ce privește percepția asupra vieții după eliberare din penitenciar.
Ipoteza 3: Motivul pentru care deținuții aleg să participe la programele ce se desfășoară în penitenciar este acela de a obține un număr de credite necesar în vederea liberării.
Populația cercetării
Populația asupra căreia au fost administrate chestionarele prezentei cercetări, este formată atât din persoanele care participă la programele de reintegrare socială din Penitenciarul Bistrița, cât și restul persoanelor private de libertate din penitenciar.
Astfel, chestionarele au fost adresate unui număr de 50 de persoane care participă la programe și 50 persoane care ispășesc o pedeapsă privativă de libertate, dar care nu au participat la programe de asistență socială, ci doar la programe educative. Am ales acest eșantion pentru a verifica dacă aceste programe de reintegrare socială au impact asupra individului, asupra responsabilizării lui.
Metoda de eșantionare a fost eșantionarea aleatoare.
Metode și instrumente folosite în cercetare
În cadrul acestei cercetări am folosit ca metodă, ancheta sociologică, iar instrumentul utilizat a fost chestionarul(Anexa1). Ancheta sociologică, se particularizează în universul cercetării sociologice concrete prin aceea că utilizează cu precădere chestionarul pentru colectarea informațiilor. „Chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică și corespunzător o tehnică de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.” (Chelcea, 2004) Referindu-ne la chestionar, acesta va îndeplini două cerințe fundamentale și anume, fidelitatea și validitatea . (Rotariu I. 1986). Chestionarul va surprinde aspectul realității abordate cât mai exact și mai complet posibil prin seturile de întrebări ce vor fi formulate. Întrebările din chestionar vizează percepția deținuților cu privire la programele desfășurate în penitenciar, dar și percepția acestora cu privire la rolul asistentului social în penitenciar. Chestionarul este format din întrebări închise (Ex.,, Ați participat în penitenciar la programe educative, programe de asistență psihosocială ?”Da /Nu ; ,,Ce părere aveți despre programele la care ați participat?”) dar și câteva întrebări deschise( Ex.,,Ce programe de asistență socială desfașurate în penitenciar cunoașteți ? ” „La ce alte programe ați mai participat în penitenciar?”,”Pentru rezolvarea căror probleme credeți că v-ar putea ajuta asistentul social?”) În cadrul chestionarului am folosit mai multe întrebări închise pentru că prezintă următoarele avantaje facilitează analiza statistică a răspunsurilor, servesc ca „filtru” pentru întrebările următoare; sporesc anonimatul și securitatea celui anchetat, înlesnesc „angajarea” în răspunsul la chestionar a persoanelor.
Locația și momentul cercetării
Cercetarea de față s-a desfășurat în cadrul Penitenciarului Bistrița, în perioada mai-iunie 2014.
Accesul la subiecți
Accesul la subiecți s-a realizat prin întocmirea unui proiect de cercetare, care a necesitat avizarea de către îndrumătorul de practică și de conducătorul unității, și prin transmiterea unei cereri din partea Facultății de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității Babeș Bolyai semnată de îndrumătorul de practică.
Metode de prelucrare a datelor
În vederea centralizării și prelucrării datelor statistice am utilizat programul Chestionarul este compus din întrebări închise cu variante de răspuns, dar și câteva întrebări deschise. Acesta este structurat pe 3 categorii care vizează: date factuale, percepția deținuților cu privire la programele desfașurate în penitenciar, percepția deținuților cu privire la rolul asistentului social în penitenciar. Fiecare chestionar a fost codat și introdus în programul SPSS, în vederea întocmii bazei de date.
Prezentarea rezultatelor cercetării
Cercetarea s-a efectuat asupra unui număr de 100 de persoane private de libertate cu vârste cuprinse între 21 și peste 51 de ani, iar după cum putem constata ( Fig.nr. 1 ), populația predominantă este cea cu vârstele cuprinse între 21-30 de ani (37 subiecți ), fiind urmată de cei cu vârste cuprinse între 40-50 de ani, în număr de 31. Un număr de 23 respondenți au vârste cuprinse între 31-40 de ani și doar 9 dintre persoanele chestionate, au vârsta de peste 51 de ani.
Fig.nr.1.Distribuția eșantionului după vârsta respondentului
Conform lui Gendreau și Goggin(1996) factorii care condiționează realizarea unor programe eficace în penitenciare sunt cele referitoare la evaluarea factorilor de risc pentru fiecare deținut cum ar fi vârsta și a celor dinamici care pot influența evoluția tratamentului de asemenea caracteristicile tratamentului, abordarea comportamentală pe termen lung este cea mai indicată iar tratamentul va fi personalizat și axat pe întărirea pozitivă a comportamentelor prosociale.
În ceea ce privește starea civilă, dintre cei 100 de respondenți 40 sunt casătoriți, 25 dintre ei au declarat că nu sunt necasătoriți,17 trăiesc în uniune consensuală,13 sunt divorțați și doar 5 dintre ei sunt vaduvi.(Fig.nr 2)
Având în vedere că majoritatea persoanelor private de libertate care au fost chestionate au declarat că au o familie ( un număr de 57 dintre respondenți), dintre care 40 sunt căsătoriți și 17 trăiesc în uniune consensuală, putem trage concluzia că aceștia ar trebui să fie mai motivați să nu comită infracțiuni la ieșirea din penitenciar în momentul liberării și de asemenea să participe la programele de asistență socială cu scopul de a se reintegra în societate datorită faptului că au responsabilitatea unei familii, dar și suportul acesteia.
Fig.nr.2.Structura eșantionului după starea civilă a subiecților
Din figura 3 reiese faptul că dintre cei 100 de respondenți, 50 au participat la programe de asistență socială iar ceilalți 50 au declarat că nu au participat.Ambele loturi au fost alese aleatoriu din totalul de deținuți ce se află în penitenciarul Bistrița, atât dintre cei care au participat la programe de asistență socială cât și dintre cei care nu au participat, cu scopul de a se analiza dacă aceste programe îi responsabilizează, și dacă da, în ce mod.
Fig.nr.3. Structura eșantionului referitor la participarea respondenților la programele de asistență socială
Programul „Reducerea riscului de recidivă după închisoare” face parte din proiectul Phare 2006 „Continuarea dezvoltării sistemului de probațiune din România”. Potrivit inițiatorilor, proiectul constituie o prioritate pentru pregătirea reîntoarcerii în comunitate a persoanelor private de libertate.
Programul se bazează pe de o parte, pe principiul colaborării permanente dintre specialistul de penitenciar și consilierul de probațiune, și pe de altă parte, pe principiul continuității intervenției în lucrul cu deținuții care se pregătesc de eliberare.
Totodată se dorește încurajarea formării unui climat social care să împiedice stigmatizarea și marginalizarea persoanelor aflate în perioada post-executorie a unei pedepse privative de libertate și promovarea imaginii penitenciarului ca serviciu social aflat în slujba comunității.
În cadrul acestui program au fost puse in aplicare două modele de interventie:
A. Modelul RISC – NEVOIE – RESPONSIVITATE (RNR –RISK – NEED- RESPONSIVITY), elaborat de James Bonta și Arthur Donald, în anul 2007 –ce are la bază 4 principii:
1. Principiul riscului – menționează că frecvența activităților și durata intervențiilor specializate cresc proporțional cu riscul ridicat de recidivă; ca și corolar al acestui principiu se recomandă să nu participe în cadrul aceluiași grup, indivizi cu grade foarte diferite de periculozitate socială, potrivindu-se cu nivelul de servicii la risc a contravenientului de a recidiva.
2. Principiul nevoilor – stipulează că intervențiile psihologice se stabilesc în funcție de nevoile criminogene (factorii dinamici de risc, supuși schimbării prin intermediul intervenției) ale persoanelor private de libertate, si asigura evaluarea nevoilor criminogene și a obiectivelor terapeutice;
3. Principiul responsivității – stabilește că tratamentul trebuie adaptat la stilul de învățare și la nivelul de abilități și motivație caracteristic persoanelor private de libertate.
Acest principiu maximizează capacitatea infractorului de a învăța de la o intervenție de reabilitare prin furnizarea de tratament cognitiv-comportamentală și a ghida intervenția la stilul de învățare, motivația, abilitățile și punctele forte ale infractorului.
În vederea testării ipotezei 1: Există diferențe între deținuții care au participat la programe de asistență psihosocială și cei care nu au participat în ceea ce privește percepția asupra vieții după eliberare din penitenciar am folosit procedura asocierii, astfel, am ajuns la următoarele rezultate, conform tabelului nr. 1 .
Ati participat in penitenciar la programe de asistenta psihosociala? * Cum credeti ca va fi viața dvs. după eliberarea din penitenciar? Crosstabulation
Tab. nr.1. Viața după eliberarea din penitenciar a deținuților
Conform tabelului de mai sus, din totalul de 50 de participanți la programe de asistență psiho-socială, 18 respondenți (cu un procent de 36%) afirmă că o să încerce să se reangajeze, 17 sunt de părere că viața după eliberare va fi bună din moment ce familia îi așteaptă acasă, reprezentând un procent de 34%, urmat de 9 respondenți (18%) care au afirmat că vor pleca în străinătate; iar 6 (12%) care afirmă că o să le fie greu să își găsească un loc de muncă.
Dintre cei 50 care nu au participat la programe de asistență psihosocială, cel mai mare procent, de 34% reprezentat de 17 respondenți au răspuns că vor pleca în străinătate, 32%(16 respondenți) au afirmat că o să le fie greu să găsească un loc de muncă, 18% (9 respondenți) au răspuns că viața lor va fi bună în condițiile în care primesc sprijin din partea familiei iar 16% (8 respondenți) au răspuns că o să încerce să se reangajeze.
Ca urmare a folosirii asocierii și a testului hi pătrat( Tab.nr 2) observăm că există diferențe între cele două categorii de respondenți, astfel, datorită faptului că valoare lui hi pătrat este de 13.315, având 3 grade de libertate, iar pragul de semnificație este de 0,04 această ipoteză este confirmată- existând diferențe între deținuții care au participat la programe de asistență psihosocială și cei care nu au participat, în ceea ce privește percepția asupra vieții după eliberare din penitenciar.
Tab.nr.2 Testul Hi pătrat
Înțelegerea unui program corecțional depinde în mare măsură de viziunea asupra rolului instituției penitenciare în comunitate și, desigur, asupra cauzelor criminalității. În acest context conform lui James Mc Guire(2000) programele corecționale sunt un ansamblu de activități având un obiectiv precis și implicând un număr de elemente interlegate, o serie planificată de ocazii de învațare pentru deținuți cu scopul general de a le reduce riscul de recidivă și de a le asigura reintegrarea acestora în societate.
Deținuții, atunci când se gândesc cu privire la șansele lor de reintegrare, se bazează pe faptul că familia le este alături. Sunt conștienți de faptul că vor fi în măsură să găsească un loc de muncă și vor putea să contribuie la venitul familiei în situația în care calificarea lor profesională este în masură să le asigure șanse reale de angajare, în ciuda faptului că poartă stigmatul experienței carcerale.
Legătura dintre ocuparea unui loc de muncă și infracționalitate a fost studiată îndelung în diverse studii, adesea cu rezultate ambivalente. Spre exemplificare, un studiu realizat în Marea Britanie asupra a 1000 de persoane condamnate, aflate sub supravegherea serviciilor de probațiune (Mair, May, 1997) a arătat că doar 21 % dintre aceștia aveau un loc de muncă la momentul comiterii faptei, comparativ cu 60% rata de ocupare în Marea Britanie la acel moment. Alte studii (Gottfredson și Hirschi, 1990; Orme, 1994 etc.), dimpotrivă, au arătat că nu există decât o legătură marginală între șomaj și comiterea de infracțiuni.
Un punct de vedere mai echilibrat este cel emis de către Tarling (1982) care afirmă că șomajul este, fără dubii, unul dintre factorii cauzali ai infracționalității, probabil factorul major, fiind privit de către acesta, ca o interacțiune complexă cu alte aspecte ce țin de dezavantajare economică sau excluziune socială.
Ipoteza 2- Există diferențe între deținuții care participă la programe de reintegrare socială și cei care nu participă în ceea ce privește –activitățile pe care le consideră utile în îndreptarea conduitei.
Dintr-un total de 50 subiecți (vezi Tab.nr 3) care au participat la programe de asistență psihosocială în penitenciar, cel mai mare procent, respectiv 64% reprezentat de un număr de 32 respondenți consideră ca fiind utile în îndreptarea pedepsei programele de educație și de școlarizare, iar dintre cei 50 care nu au participat la programe de asistență psihosocială în penitenciar datorită faptului că se află de puțin timp în penitenciar, un procent de de 40%, respectiv 20 respondenți consideră că munca și cursurile de calificare ca fiind cele mai utile în îndreptarea conduitei.
Ați participat în penitenciar la programe de asistență psihosocială? Care dintre activitățile de mai jos, le considerați ca fiind cele mai utile în indreptarea conduitei dvs.?
Tab.nr 3. Activitățile cele mai utile în îndreptarea conduitei
Ca urmare a folosirii procedurii asocierii și a testului hi pătrat( tab.4) putem concluziona faptul că ipoteza se confirmă deoarece, valoare lui hi pătrat este de 20.894, 3 grade de libertate iar pragul de semnificație este .000, mai mic decât 0,005 pragul critic, iar astfel putem spune că există o legătură între cele două variabile.
Tab.nr 4 Testul hi patrat
În lucrarea ,,What Works in Corrections?”, Doris L. MacKenzie (2006), profesor la Universitatea din Maryland, a trecut în revistă rezultatele unui număr de 284 studii de evaluare, efectuate asupra eficienței diferitelor programe de tratament și reabilitare a infractorilor. Autoarea a evidențiat că anumite practici corecționale oferă rezultate promițătoare în ceea ce privește capacitatea lor de a reduce frecvența comportamentului antisocial și infracțional. Printre acestea se numără: programele de educație academică și vocațională, programele de restructurare cognitivă, tratamentul cognitiv-behaviorist pentru infractorii care au comis infracțiuni de natură sexuală, tratamentul acordat în comunitate dependenților de droguri. Autoarea (MacKenzie, 2006) a arătat că niciuna dintre intervențiile care se focalizează pe principiile pedepsei, descurajării sau controlului nu reduc ratele de recidivă.
Un studiu realizat de David Thornton(1987) privind caracteristicile morale ale delicvenților arată că există o relație între comportamentul infracțional și etapa morală în care se află persoana. Climatul moral dominant va influența atât conduita membrilor cât și judecățile morale emise de fiecare parte. Studiile experimentale au mai demonstrat că la indivizii stabili emoțional legătura dintre judecată și conduită este mai strânsă decât la cei labili. Indivizii care nu au încredere în sine sunt mai ușor de convins să acționeze după argumentele altora decât ale lor proprii.
Ipoteza 3 Motivul pentru care deținuții aleg să participe la programele ce se desfășoară în penitenciar este acela de a obține un număr de credite necesar în vederea liberării.
Pentru testarea acestei ipoteze am folosit un grafic de frecvență( Fig .nr.4), urmărind care sunt motivele cele mai frecvente pentru care deținuții participă la programe, astfel putem observa următoarele: cel mai mare procent- 51% este reprezentat de motivul “recompense”, urmat apoi de 27% care au spus că participă la programe “pentru a învăța lucruri noi, însușirea unor deprinderi, abilități”, 19% datorită faptului că “nu aveau altceva de făcut” iar 3% pentru “evaluările necesare comisiilor din penitenciar, instanță””.
Fig.nr.4 Structura eșantionului după motivele avute
pentru participarea la programele sociale din penitenciar
Unii deținuți se împotrivesc programelor educative și terapeutice datorită neîncrederii lor în utilitatea acestora sau în personalul care îl desfășoară, neîncredere ce poate fi generată de un nivel scăzut de inteligență, de anumite tulburări de personalitate, de plăcerea de a fi ostili, rebeli sau sfidători față de reprezentanții autorității. Dacă un program asistențial este prea lung și planificat la ore matinale atunci deținuții pot ușor renunța la participare.
Conform lui Preston (2000) pentru a-i putea determina pe deținuți să participe sincer la programele corecționale acestora trebuie să li se asigure credibilitatea și acceptarea educatorului acesta să fie o persoană agreabilă, cu experiență în lucrul cu deținuții, rezonabil și cu simțul umorului, gata să-i încurajeze pe deținuți și să aibă încredere în capacitatea lor de a e schimba . Abilitățile de comunicare vor fi esențiale iar atitudinea de neutralitate binevoitoare menținută permanent.Un invariant al unei eficiente relații cu deținuții va fi întotdeauna efortul de a consolida comportamentele lor pro-sociale și a dezaproba pe cele antisociale.
În ceea ce privește mediul de proveniență( Fig.nr.5) majoritatea persoanelor chestionate provin din mediul urban, în număr de 57, iar restul persoanelor provenind din mediul rural, în număr de 43.
Fig.nr.5.Distribuția eșantionului după mediul de proveniență
În ceea ce privește condamnarea( Fig.nr.6), majoritatea deținuților sunt privați de libertate pe o perioadă cuprinsă între 1-5 ani (42), 28 dintre deținuți pe o perioadă cuprinsă între 5-10 ani, 17 dintre ei pe o perioadă cuprinsă între 11-15 ani,11 între 16-25 de ani și doar 2 au fost condamnați pe viață fapt ce dovedește că majoritatea nu au comis infracțiuni grave.
Fig.nr.6.Distribuția eșantionului în funcție de condamnare
Când au fost chestionați cu privire la tipul infracțiunii comise (Fig.nr.7), majoritatea respondenților au declarat că au comis infracțiuni contra patrimoniului (un număr de 62), fiind urmați de cei care au comis infracțiuni contra persoanei în număr de 19,14 dintre respondenți au comis infracțiuni privind traficul și consumul de droguri, 3 dintre ei au comis infracțiuni contra siguranței publice și doar 2 dintre cei chestionați au comis infracțiuni de fals.
Fig.nr.7. Distribuția eșantionului după tipul infracțiunii comise
În ceea ce privește starea de recidivă (Fig.nr.8), un număr de 45 respondenți au declarat că sunt recidiviști, iar restul dintre cei chestionați, în număr de 55, au declarat că se află pentru prima dată în penitenciar.
Fig.nr.8.Structura eșantionului în funcție de starea de recidivă
Privitor la părerea respondenților cu privire la programele la care au participat în cadrul penitenciarului, un număr de 11 respondenți ( 11%) afirmă că au o părere ,,foarte bună”, 19 (19%) au o părere ,,destul de bună”, un procent de 48%, reprezentând 47 dintre participanți, au o părere ,,bună”, fiind urmați de un procent de 15 % (15 respondenți) cu o părere ,,destul de proastă” și 7% (7 respondenți) apreciind drept ,,foarte proaste” aceste cursuri, rezultate care ne arată faptul că aceste cursuri au un impact pozitiv asupra unui număr mare de deținuți.
Fig.nr.9. Distribuția privitoare la părerea respondenților cu privire
la programele la care au participat în cadrul penitenciarului
Din analiza datelor înscrise în graficul următor ( fig.nr.10), privitoare la frecvența participării la activitățile în afara camerei, un număr de 36 respondenți participă zilnic, 17 respondenți aproape zilnic, 15 de 2-3 ori pe săptămână, 4-cu o frecvență săptămânală,11 cu o frecvență bilunară, 9 cu o frecvență lunară , 3 participând mai rar decât lunar și 5 niciodată.
Fig.nr.10. Distribuția eșantionului în funcție de frecvența la activități în afara camerei
Frecvența cu care este solicitat asistentul social în vederea rezolvării unei probleme, reiese din fig.nr.11 alăturată: un număr de 19 respondenți apreciind că fac acest lucru în mod ,,frecvent”, 51 apelează ,,uneori”, iar 30 dintre respondenți nu apelează ,,deloc”.
Fig.nr.11.Structura eșantionului privitoare la frecvența
cu care este solicitat asistentul social în vederea rezolvării unei probleme
Privitor la percepția respondenților asupra eficacității asistenților social din punct de vedere numeric, un număr de 60 respondenți apreciază că numărul asistenților sociali este suficient, un număr de 31 concluzionează că numărul asistenților sociali nu este suficient, iar 9 dintre aceștia nu pot să aprecieze acest lucru.
Fig.nr.12.Distribuția eșantionului în funcție de percepția respondenților
asupra eficienței numerice a asistenților sociali
Referitor la intenționalitatea deținuților de a alege o anumită categorie de personal calificat in vederea rezolvării problemelor pe perioada detenției (fig.nr.13), 43 dintre respondenți se îndreaptă către preot, 29 dintre respondenți aleg psihologul, un număr de 16 aleg ajutorul asistentului social, 6 cer sprijinul medicului si tot un număr de 6 judecătorului delegat.
Fig.nr.13. Structura eșantionului în funcție de personalul specializat ales
de catre deținuți, pentru rezolvarea problemelor
Dintre activitățile considerate utile în îndreptarea conduitei deținuților (Fig.nr.14), respondenții s-au orientat astfel: 33 către activități de asistența religioasă; 26 către programe de educație, școlarizare; 21 către cursuri de calificare, muncă; 17 către programe terapeutice, și de asistență socială; 3 spre activități sportive, de timp liber, hobby.
Fig.nr.14 Distribuția eșantioanelor în funcție de
utilitatea programelor în îndreptarea conduitei
Respondenții au afirmat faptul că au la cunoștință despre un număr redus de programe derulate în cadrul penitenciarului(fig.nr.15): un procent de 56% neputând preciza ce programe de asistență socială sunt derulate în penitenciar; un procent de 34% cunoscând programul PROLIB, iar 10 % dintre respondenți, programul ,,Stop violenței”.Toate aceste procente ne arată un interes scăzut al deținuților în ceea ce înseamnă informarea asupra programelor de asistență socială ce sunt desfășurate în penitenciar.
GRAFIC: CE PROGRAME DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ DESFĂȘURATE ÎN PENITENCIAR CUNOAȘTEȚI
Fig.nr.15. Distribuția eșantioanelor în funcție de programele cunoscute
Cât privește percepția deținuților privitoare la valorificarea în viața privată și socială a programelor de asistență socială ce sunt desfășurate în penitenciar acest lucru s-a făcut investigând propriile beneficii resimțite și gradul de intensitate a acestora, cât și informațiile primite de la alte persoane aflate în situații similare care s-au reintegrat în urma parcurgerii unor astfel de programe.
Din analiza datelor înscrise în graficul de mai jos (Fig.nr.16) este evident faptul că un procent de 47 % dintre respondenți consideră că programele la care au participat în penitenciar, au avut o influență privind percepția asupra vieții după eliberarea din penitenciar; un procent de 38 % nu au fost influențați de aceste programe, iar 15 % nu au putut aprecia acest lucru.
Fig.nr.15. Distribuția în funcție de înfluența pe care o au programele
asupra percepției deținuților despre viața după liberare
Analizând măsura în care aceste programe au ajutat la trecerea cu mai mare ușurință de la viața carcerală la viața în libertate (Fig.nr.16), un procent de 59% dintre respondenți au afirmat că aceste programe i-au ajutat intr-o măsură mai mică, 30 % dintre ei au fost ajutați în ,,mare măsură” , iar un procent de 11% nu pot aprecia acest lucru, ceea ce ne arată faptul că există un procent redus de ex-deținuți care să fructifice influența programelor sociale după liberare.
Fig.nr.17.Distribuția eșantionului în funcție de măsura în care programele
au fost de ajutor în adaptarea deținuților la viața de după liberare
Este știut faptul că un istoric al mărturiilor altor deținuți despre importanța acestor programe în vederea reintegrării, duce la întărirea increderii deținuților în eficacitatea și importanța lor. Astfel, un procent de 88% dintre respondenți afirmă că nu au luat la cunostință astfel de mărturii.
( Fig.nr.18) , un procent de 10% au aflat despre astfel de cazuri de succes, iar 2% nu pot aprecia acest lucru.
Fig.nr.18 Distribuția eșantionului în funcție de informațiile referitoare la alte persoane care s-au reintegrat mult mai eficient după parcurgerea programelor sociale în penitenciar.
CAPITOLUL IV
Concluzii și implicații
Concluzii majore și aplicații practice
Demersul acestui studiu vine să demonstreze faptul ipotetic că există diferențe între deținuții care au participat la programe de asistență psihosocială și cei care nu au participat, în ceea ce privește percepția asupra vieții după eliberare din penitenciar, dintr-un total de 50 subiecți care au participat la programe de asistență psihosocială în penitenciar, cel mai mare procent, respectiv 64% consideră ca fiind utile în îndreptarea pedepsei programele de educație și de școlarizare, iar dintre cei 50 care nu au participat la programe de asistență psihosocială în penitenciar datorită faptului că se află de puțin timp în penitenciar, un procent de de 40%, consideră munca și cursurile de calificare ca fiind cele mai utile în îndreptarea conduitei.
Pentru testarea acestei ipoteze am folosit un grafic de frecvență, urmărind care sunt motivele cele mai frecvente pentru care deținuții participă la programe sociale, rezultatele aratând că cel mai mare procent- 51% este reprezentat de motivul “recompense”, urmat apoi de 27% respondenți , care au afirmat că participă la programe “pentru a învăța lucruri noi, însușirea unor deprinderi, abilități”, în timp ce 19% procedau ca atare datorită faptului că “nu aveau altceva de făcut” , iar 3% pentru “evaluările necesare comisiilor din penitenciar, instanță”.
Analizând măsura în care aceste programe au facilitat tranziția deținuților de la viața carcerală la viața în libertate un procent de 59% dintre respondenți au afirmat că aceste programe i-au ajutat ,,într-o măsură mai mică”, 30 % dintre ei au fost ajutați în ,,mare măsură” , iar un procent de 11% nu pot aprecia acest lucru, ceea ce ne arată faptul că există un procent redus de ex-deținuți care să fructifice influența programelor sociale după liberare.
Dintre activitățile considerate utile în îndreptarea conduitei deținuților, respondenții s-au orientat astfel: 33 către activități de asistența religioasă; 26 către programe de educație, școlarizare; 21 către cursuri de calificare, muncă; 17 către programe terapeutice, și de asistență socială; 3 spre activități sportive, de timp liber, hobby.
Frecvența cu care este solicitat asistentul social în vederea rezolvării unei probleme este destul de redusă 19 respondenți apreciind că fac acest lucru în mod ,,frecvent”, 51 apelează ,,uneori”, iar 30 dintre respondenți nu apelează ,,deloc”. Privitor la percepția respondenților asupra eficacității asistenților sociali din punct de vedere numeric, un număr de 60 respondenți apreciază că numărul asistenților sociali este suficient în timp ce un număr de 31 concluzionează că numărul asistenților sociali nu este suficient, iar 9 dintre aceștia nu pot să aprecieze acest lucru.
În ceea ce privește intenționalitatea deținuților de a alege o anumită categorie de personal calificat in vederea rezolvării problemelor pe perioada detenției 43 dintre respondenți se îndreaptă către preot, 29 dintre respondenți aleg psihologul, doar un număr de 16 aleg ajutorul asistentului social, în timp ce numere egale de 6 respondenți cer sprijinul medicului si judecătorului delegat.
Acest studiu poate să constituie o bază de pornire spre studii mai ample în care să fie luate în considerare mult mai multe aspecte caracteristice populației de studiat (sexul, educația, starea materială, starea de sănătate fizică și psihică), precum și implicare în cadrul studiului a personalului din penitenciare, responsabile cu diseminarea acestor programe, dar și a familiei și societății ca și factori de suport.
Limitele cercetării și directive noi de cercetare
Există un număr de limite datorită cărora rezultatele acestui studiu nu se pot generaliza. În primul rând este vorba de mărimea lotului de participanți. Acesta este un eșantion de necesitate, neputând fi considerat reprezentativ la nivelul întregii populații statistice atât din cauza mărimii cât și a distribuției. Subiecții care au fost incluși în această cercetare reprezintă un număr mic, însă ar trebui luate în calcul mai multe aspecte în ceea ce privește subiecții.
O altă limită a studiului este dată și de distribuția inegală a genului participanților la acest studiu, precum și neluarea în considerare a diferențelor semnificative din punct de vedere atitudinal-valoric și orientativ, caracteristice celor doua sexe, precum și a nivelului de educație și a formării din punct de vedere educațional al respondenților, factori importanți în alegerile pe care le fac oamenii atunci când sunt puși să aleagă.
De asemenea si repartiția pe grupe de vârstă este o limită (populația predominantă având vârstele cuprinse între 21-30 de ani (37 subiecți ), fiind urmată de cei cu vârste cuprinse între 40-50 de ani, în număr de 31. Un număr de 23 respondenți au vârste cuprinse între 31-40 de ani și doar 9 dintre persoanele chestionate, au vârsta de peste 51 de ani), datorită particularităților distincte, caracteristice fiecarei grupe de vârstă în parte, și orientărilor eterogene în ceea ce privesc interesele de viață, atât în mediul carceral cât și în exterior.
Desigur că este necesară aducerea unor dovezi bine argumentate care să susțină validitatea modelului de mai sus, fiind necesară inițierea unui demers consistent, care să-i includă în cercetare, și pe ceilalți actori împlicați în procesul de reintegrare a deținuților, și anume familia și societatea , ceea ce lipsește, fiind o condiție greu de îndeplinit, și se constituie în limită a cercetării.
Lipsa resurselor umane și materiale este în mod evident o piedica în desfășurarea eficienta a programelor sociale, e nevoie de mai multi asistenți sociali, ori persoane care sa fie specializate în aceste activități. Se considera – la ora actuala – ca numarul asistenților sociali este insuficient în raport cu numărul de cazuri de care se ocupă și reprezintă deasemenea o problemă faptul că nu există consilieri.
Concluzii finale:
După câțiva ani de ședere în penitenciar, liberarea devine într-adevăr o problemă de adaptare: cunoștințele, opiniile, regulile învățate în penitenciar, modul în care concep viața lor viitoare devin obstacole pentru ceea ce numim competența de viață în lumea actuală. Și să nu uităm că mulți deținuți au carențe educaționale , școlare și psihologice care deseori explică infracțiunile comise în mod repetat.
Pedeapsa penală nu are nimic de-a face cu educația, ea nu face altceva decât să ,,fixeze” individul într-un loc o anumită perioadă de timp. Dar în tot acest interval sunt atâtea de făcut în registrul uman, încât nu reușești să faci ceva într-adevăr folositor decât pentru puțini deținuți. Mă refer la ameliorarea cunoștințelor școlare, la optimizarea deprinderilor sociale, la creșterea abilităților fizice, la descoperirea sau amplificarea unor aptitudini.
Experiența practică din penitenciare arată că există o serie de condiții care au un rol decisiv în accesul unui program : o bună formare a personalului, o politică educaționala adecvată, existența unor concepții bazate pe ideea de tratament și ameliorare umană, o structură organizațională gândită pentru progres și suport uman.
Desigur că sunt necesare evaluări aprofundate ale deținuților înainte în timpul și după programele asistențiale sau terapeutice în care au fost incluși. Chiar dacă pe termen scurt programele asistențiale au efect pe termen lung cel mai adesea devin ineficiente. Studiile făcute în diverse țări referitor la eficacitatea programelor asistențiale, au un punct comun în a considera că prin aplicarea lor se reduce cu 10% recidiva. Programele ineficace sau nepotrivite sunt în general cele care au la bază un model psihodinamic non-directiv sau medical, strategii slab axate pe o educație sau formare profesională de grup, acțiuni sau o altă împrejurare care nu a fost concepută în funcție de factorii criminogeni.(Gendreau și Goggin, 1996).
Putem concluziona faptul că deși există legislație care poate contribui la reintegrarea socială a ex-detinutilor, totuși politicile publice de la nivelul insituțiilor nu sunt direcționate eficien Astfel, o colaborare între juristi, sociologi, psihologi, asistenti sociali, pedagogi recuperatori, specialisti, poate avea ca rezultat elaborarea unor strategii eficiente care să aducă, în urma materializarii lor, consecințe benefice în ceea ce priveste reintegrarea socială.
De asemenea s-a remarcat o foarte slabă cunoaștere de către deținuți a legislației în domeniul programelor de reintegrare inițiate de către penitenciare.
Conform experților, integrarea în muncă a persoanelor care au fost condamnate penal reprezintă unul dintre factorii decisivi care contribuie la creșterea siguranței comunităților prin reducerea recidivei și reintegrarea socială. Prin integrarea în muncă a deținuților liberați, sau integrarea în alte activități ale comunității, sunt dezvoltate abilități și calificări profesionale, precum și roluri și responsabilități familiale și sociale.
Oportunitățile ca persoanele condamnate penal să fie angajate la liberare cresc în condițiile în care: aceste persoane răspund nevoilor angajatorilor, privitoare la unele exigențe (competența reală și calificarea profesională, seriozitatea implicării în muncă ,respectarea programului, productivitate, implicare, etc ), persoana condamnată dovedește că are și alte calități persoanele apreciate de angajator (dorința de a se integra, corectitudine, deschidere, punctualitate, seriozitate, etc.), aceste persoane parcurg un proces de recrutare și selecție organizat și desfășurat de specialiștii în resurse umane, astfel obținându-se o credibilitate crescută în legătură cu măsura în care persoana în cauză are calitățile profesionale cerute, precum și potențialul personal indicat pentru ocuparea unei poziții determinate în muncă.
Abordarea instituțiilor angajatoare, va trebui să aibă în vedere sensibilizarea reprezentanților acestora cu privire la problemele cu care ce confruntă deținuții. Printre factorii care au favorizat implicarea angajatorilor au fost identificați:
– relațiile bune de colaborare stabilite între angajatori și penitenciare;
– experiența angajatorilor de-a lungul timpului, în lucrul cu persoanele condamnate penal;
– interesul angajatorilor asupra avantajelor oferite de munca persoanelor condamnate penal (în condițiile în care forța de muncă în România în anumite domenii este deficitară);
– interesul angajatorilor pentru implicarea socială a firmelor;
Având în vedere rezultatele acestor activități, se conturează o serie de recomandări:
– inițierea unor activități de parteneriat, adresate angajatorilor și stimularea unor relații de colaborare între serviciile de probațiune, serviciile sociale din comunitate, ONG-urile implicate în reintegrarea socială a foștilor infractori și potențiali angajatori;
– dezvoltarea resurselor serviciilor de probațiune și a măsurilor legale prin care acestea pot interveni pentru a determina și controla activitatea persoanelor condamnate;
– identificarea unor metode eficientizare a programelor sociale inițiate de penitenciare, în funcție de particularitățile psihologice și sociale ale fiecărui deținut, și în concordanță cu nevoile reale privind viața fiecărui ins aflat în aceste contexte situaționale.
BIBLIOGRAFIE:
Administrația Națională a Penitenciarelor, 2009, Manual de proceduri, București;
Andrews, D. A., Zinger, I., Hoge, R. D., Bonta, J., Gendreau, P., & Cullen, F. T. (1990). Does correctional treatment work? A clinically relevant and psychologically informed meta-analysis. Criminology, 28, 369-404.
Aviram, R. (1997) The Education System in the Post-Modern Society: An Anomalous Organization in a Chaotic World. In: I. Gur-Ze'ev, ed. Education in aPost-Modernistic Age. Jerusalem: Magnes Publication, Hebrew University. [HEB]
Banciu, D., 1999, Control social si sancțiuni sociale, Editura Victor, Bucuresti.
Boyle Phelim P. and Bill Scott, (2006), “Executive Stock Options and the Concavity of the Option Price,” The Journal of Derivatives, 13(4), 72-86
Butoi Tudorel, (2003) , Criminali in serie – Edit. Pinguin Boock, București.
Chelcea, S., 2001, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative si calitative, Editura Economică, Bucuresti.
Chelcea, S. (2004): Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative si calitative, Editura Economică, Bucuresti.
Chelcea, S. coord., 2006, Psihosociologie. Teorie si aplicații, Editura Economică, București.
Doise W., Deschamp J.C., Mugny G. (1996), Psihologie sociala, Editura Polirom, Iasi.
Durnescu, I., 2009, Asistența socială în penitenciar, Editura Polirom, Iasi.
Florian G.(2006). Fenomenologie penitenciară, București:Oscar Print.
Florian Gheorghe (1996), Psihologie penitenciară, Bucuresti
Foucault M.(2005). A supraveghea și a pedepsi-nașterea închisorii, (pp. 302-307) Pitesti: Paralela 45.
Gendreau P., Goggin C. (1996), Les principes a la base des programmes correctionnels efficaces, in Forum.Recherche sur l’actualite correctionelle,pag 38
Goffman Erving,(1961): Encounters: Two Studies in the Sociology of Interaction – Fun in Games & Role Distance. Indianapolis, Bobbs-Merrill.
James Mc Guire(2000), Definir les programmes correctionneles ,in FORUM.Recherche sur l’actualite correctionenelle, pag 6
Gheorg Sykes, G. M., & Messinger, S. L. (1960). The inmate social system. In R. A. Cloward (Ed.), Theoretical studies in social organization of the prison (pp. 5-19). New York: Social Science Research Council.
Goffman, E. (1961). Asylums: Essays on the social situation of mental patients. Harmondsworth, UK: Pelican;
Gotfredson, M. și Hirschi, T. (1990) A general theory of crime. Stanford: Stanford University Press.
Ion ISTRATE (coord.) (2004), Diana Aghiorghiesei, Dan Grosu, Olimpius Istrate, Mihail Șandru, Simona Velea ,Comunități în mișcare: programe și intervenții sociale,Ed.Agata, București.
National Institute of Justice.(1999) . Case Management in the Criminal Justice System, U.S. Department of Justice:Healey Kerry Murphy .
Neamțu G ; Stan D (Coord). (2005). Asistența socială , studii și aplicații, Iași:Polirom.
Mair, G. și May, C. (1997) Offendrs on probation. Home Office Research Study nr. 167. London: Home Office.
Mathew, C., Casas, F., Drakeford, M., Roberts, S., Scholte, E., Williams, M., (1997), Stigma and Social Welfare: An International Comparative Studies, Avebury.
McGuire James & Philip Priestley (1985 ). Offending Behaviour. Skills and Stratagems for Going Straight. Batsford Ltd. Londra.
Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, Sondaj de Opinie la Nivelul Angajaților ANP, Raport de Cercetare.
Pinker, R., 1973, Social Theory and Social Policy, Heinemann Educational Books,London.
Preston Denise.L (2000), Treatment resistance in corrections, in Forum.Ou correction Research,vol12.
Ross, R. R., & Fabiano, E. A. (1985). Time to Think: A Cognitive Model of Delinquency Prevention and Offender Rehabilitation. Tennessee: Institute of Social Sciences and Arts.
Scanlon, E. & Devine, K. (2001). Residential mobility and youth well-being: Research, policy, and practice issues. Journal of Sociology and Social Welfare, 2(1), 119-138.
Spiker, P., (1988), Principles of Social Welfare – An Introduction to Thinking Aboutthe Welfare State, Routlidge, London.
Stanisor Emilian (coord.) (2005), Reforma sistemului penitenciar românesc, Ministerul justitiei, Adminsitratia nationala a penitenciarelor,
Tarling, R. (1982) Unemployment and crime. Home Office Research Bulletin, nr. 14. London: Home Office.
Thorton David (1987), Moral development theory,in Applying psychology to imprisonment, London, pag.59-60.
United Nations Office on Drugs and Crime.(2006). Custodial and Non-custodial Measures, Social Reintegration , Criminal Justice Assessment Toolkit , United Nations , New York ;
Zimbardo Philip, (2009), Efectul Lucifer de la experimentul concentraționar Stanford la Abu Graib, Ed Nemira, București ,Pg.39
Anexa 1
CHESTIONAR PRIVIND IMPACTUL PROGRAMELOR DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ASUPRA PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE
DATE PERSONALE:
1.Vârsta respondentului:
2.Starea civilă:
3.Mediul de proveniență:
4.Condamnarea:
5.Infracțiunea:
6.Starea de recidivă:
PERCEPȚIA DEȚINUȚILOR CU PRIVIRE LA PROGRAMELE DESFAȘURATE ÎN PENITENCIAR:
Ați participat în penitenciar la programe educative, programe de asistență psihosocială ?
Da (care?)……………………………………………………………………………………………………………….
Nu
Ce programe de asistență socială desfașurate în penitenciar cunoașteți?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
La ce alte programe ați mai participat în penitenciar?
…………………………………………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
Ce părere aveți despre programele la care ați participat?
Care sunt motivele pentru care ați participat la programele oferite din penitenciar?
a) nu aveam altceva de făcut;
b) pentru a învăța lucruri noi (deprinderi,abilități);
c) pentru recompensă imediată;
d) pentru evaluările necesare comisilor din penitenciar,instanță etc;
e) altele…………………………………………………………;
Care dintre activitățile de mai jos, desfășurate de Serviciul de Educație si Asistență Psihosocială, este cel mai important pentru dvs.?
Participați adesea la activități în afara camerei?
8. Cum credeti ca va fi viața dvs. după eliberarea din penitenciar?
…………………………………………………………………………………………………
PERCEPȚIA DEȚINUȚILOR CU PRIVIRE LA ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL ÎN PENITENCIAR:
Cine credeți că v-ar ajuta să rezolvați o problemă pe perioada detenției?
Ați apelat vreodată, de când sunteți închis, la ajutorul asistentului social?
Pentru rezolvarea căror probleme credeți că v-ar putea ajuta asistentul social?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Considerați că numărul asistenților sociali din penitenciar este suficient pentru rezolvarea problemelor voastre?
PERCEPȚIA DEȚINUȚILOR CU PRIVIRE LA VALORIFICAREA IN VIAȚA PRIVATĂ SI SOCIALĂ A PROGRAMELOR DESFAȘURATE ÎN PENITENCIAR:
Considerați că programele la care ați participat în cadrul penitenciarului, au vreo influență în ceea ce privește percepția asupra vieții după eliberarea din penitenciar ?
În ce măsură aceste programe vă vor ajuta să treceți cu mai mare ușurință de la viața carcerală la viața în libertate ?
Aveți la cunoștință informații referitoare la alte persoane aflate în situația dvs. care s-au reintegrat mult mai eficient în viața privată și socială, după ce au urmat aceste programe derulate în cadrul penitenciarelor ?
BIBLIOGRAFIE:
Administrația Națională a Penitenciarelor, 2009, Manual de proceduri, București;
Andrews, D. A., Zinger, I., Hoge, R. D., Bonta, J., Gendreau, P., & Cullen, F. T. (1990). Does correctional treatment work? A clinically relevant and psychologically informed meta-analysis. Criminology, 28, 369-404.
Aviram, R. (1997) The Education System in the Post-Modern Society: An Anomalous Organization in a Chaotic World. In: I. Gur-Ze'ev, ed. Education in aPost-Modernistic Age. Jerusalem: Magnes Publication, Hebrew University. [HEB]
Banciu, D., 1999, Control social si sancțiuni sociale, Editura Victor, Bucuresti.
Boyle Phelim P. and Bill Scott, (2006), “Executive Stock Options and the Concavity of the Option Price,” The Journal of Derivatives, 13(4), 72-86
Butoi Tudorel, (2003) , Criminali in serie – Edit. Pinguin Boock, București.
Chelcea, S., 2001, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative si calitative, Editura Economică, Bucuresti.
Chelcea, S. (2004): Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative si calitative, Editura Economică, Bucuresti.
Chelcea, S. coord., 2006, Psihosociologie. Teorie si aplicații, Editura Economică, București.
Doise W., Deschamp J.C., Mugny G. (1996), Psihologie sociala, Editura Polirom, Iasi.
Durnescu, I., 2009, Asistența socială în penitenciar, Editura Polirom, Iasi.
Florian G.(2006). Fenomenologie penitenciară, București:Oscar Print.
Florian Gheorghe (1996), Psihologie penitenciară, Bucuresti
Foucault M.(2005). A supraveghea și a pedepsi-nașterea închisorii, (pp. 302-307) Pitesti: Paralela 45.
Gendreau P., Goggin C. (1996), Les principes a la base des programmes correctionnels efficaces, in Forum.Recherche sur l’actualite correctionelle,pag 38
Goffman Erving,(1961): Encounters: Two Studies in the Sociology of Interaction – Fun in Games & Role Distance. Indianapolis, Bobbs-Merrill.
James Mc Guire(2000), Definir les programmes correctionneles ,in FORUM.Recherche sur l’actualite correctionenelle, pag 6
Gheorg Sykes, G. M., & Messinger, S. L. (1960). The inmate social system. In R. A. Cloward (Ed.), Theoretical studies in social organization of the prison (pp. 5-19). New York: Social Science Research Council.
Goffman, E. (1961). Asylums: Essays on the social situation of mental patients. Harmondsworth, UK: Pelican;
Gotfredson, M. și Hirschi, T. (1990) A general theory of crime. Stanford: Stanford University Press.
Ion ISTRATE (coord.) (2004), Diana Aghiorghiesei, Dan Grosu, Olimpius Istrate, Mihail Șandru, Simona Velea ,Comunități în mișcare: programe și intervenții sociale,Ed.Agata, București.
National Institute of Justice.(1999) . Case Management in the Criminal Justice System, U.S. Department of Justice:Healey Kerry Murphy .
Neamțu G ; Stan D (Coord). (2005). Asistența socială , studii și aplicații, Iași:Polirom.
Mair, G. și May, C. (1997) Offendrs on probation. Home Office Research Study nr. 167. London: Home Office.
Mathew, C., Casas, F., Drakeford, M., Roberts, S., Scholte, E., Williams, M., (1997), Stigma and Social Welfare: An International Comparative Studies, Avebury.
McGuire James & Philip Priestley (1985 ). Offending Behaviour. Skills and Stratagems for Going Straight. Batsford Ltd. Londra.
Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, Sondaj de Opinie la Nivelul Angajaților ANP, Raport de Cercetare.
Pinker, R., 1973, Social Theory and Social Policy, Heinemann Educational Books,London.
Preston Denise.L (2000), Treatment resistance in corrections, in Forum.Ou correction Research,vol12.
Ross, R. R., & Fabiano, E. A. (1985). Time to Think: A Cognitive Model of Delinquency Prevention and Offender Rehabilitation. Tennessee: Institute of Social Sciences and Arts.
Scanlon, E. & Devine, K. (2001). Residential mobility and youth well-being: Research, policy, and practice issues. Journal of Sociology and Social Welfare, 2(1), 119-138.
Spiker, P., (1988), Principles of Social Welfare – An Introduction to Thinking Aboutthe Welfare State, Routlidge, London.
Stanisor Emilian (coord.) (2005), Reforma sistemului penitenciar românesc, Ministerul justitiei, Adminsitratia nationala a penitenciarelor,
Tarling, R. (1982) Unemployment and crime. Home Office Research Bulletin, nr. 14. London: Home Office.
Thorton David (1987), Moral development theory,in Applying psychology to imprisonment, London, pag.59-60.
United Nations Office on Drugs and Crime.(2006). Custodial and Non-custodial Measures, Social Reintegration , Criminal Justice Assessment Toolkit , United Nations , New York ;
Zimbardo Philip, (2009), Efectul Lucifer de la experimentul concentraționar Stanford la Abu Graib, Ed Nemira, București ,Pg.39
Anexa 1
CHESTIONAR PRIVIND IMPACTUL PROGRAMELOR DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ASUPRA PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE
DATE PERSONALE:
1.Vârsta respondentului:
2.Starea civilă:
3.Mediul de proveniență:
4.Condamnarea:
5.Infracțiunea:
6.Starea de recidivă:
PERCEPȚIA DEȚINUȚILOR CU PRIVIRE LA PROGRAMELE DESFAȘURATE ÎN PENITENCIAR:
Ați participat în penitenciar la programe educative, programe de asistență psihosocială ?
Da (care?)……………………………………………………………………………………………………………….
Nu
Ce programe de asistență socială desfașurate în penitenciar cunoașteți?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
La ce alte programe ați mai participat în penitenciar?
…………………………………………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
Ce părere aveți despre programele la care ați participat?
Care sunt motivele pentru care ați participat la programele oferite din penitenciar?
a) nu aveam altceva de făcut;
b) pentru a învăța lucruri noi (deprinderi,abilități);
c) pentru recompensă imediată;
d) pentru evaluările necesare comisilor din penitenciar,instanță etc;
e) altele…………………………………………………………;
Care dintre activitățile de mai jos, desfășurate de Serviciul de Educație si Asistență Psihosocială, este cel mai important pentru dvs.?
Participați adesea la activități în afara camerei?
8. Cum credeti ca va fi viața dvs. după eliberarea din penitenciar?
…………………………………………………………………………………………………
PERCEPȚIA DEȚINUȚILOR CU PRIVIRE LA ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL ÎN PENITENCIAR:
Cine credeți că v-ar ajuta să rezolvați o problemă pe perioada detenției?
Ați apelat vreodată, de când sunteți închis, la ajutorul asistentului social?
Pentru rezolvarea căror probleme credeți că v-ar putea ajuta asistentul social?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Considerați că numărul asistenților sociali din penitenciar este suficient pentru rezolvarea problemelor voastre?
PERCEPȚIA DEȚINUȚILOR CU PRIVIRE LA VALORIFICAREA IN VIAȚA PRIVATĂ SI SOCIALĂ A PROGRAMELOR DESFAȘURATE ÎN PENITENCIAR:
Considerați că programele la care ați participat în cadrul penitenciarului, au vreo influență în ceea ce privește percepția asupra vieții după eliberarea din penitenciar ?
În ce măsură aceste programe vă vor ajuta să treceți cu mai mare ușurință de la viața carcerală la viața în libertate ?
Aveți la cunoștință informații referitoare la alte persoane aflate în situația dvs. care s-au reintegrat mult mai eficient în viața privată și socială, după ce au urmat aceste programe derulate în cadrul penitenciarelor ?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impactul Programelor de Reintegrare Sociala Asupra Persoanelor Care Savarsesc O Pedeapsa Privativa de Libertate (ID: 165395)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.