Imaginea de Sine Si Anxietatea

Introducere

Subiectul tratat prezintă o importanță deosebită pentru procesul instructiv-educativ,pentru societate în general dar cel mai mult este important pentru toți cei care au copii sau se ocupa de creșterea și educarea acestora și mai ales este important pentru mine personal deoarece fac parte din cadrul familiei monoparentale și doresc aflarea unor date.

Viitorul societații se bazează pe tineri, iar acestia reprezintă grupul generațional care trebuie sa fie pregătit să isi asume calitatea autoconducerii, a coordonării familiei, comunitații și societatii, care va menține și va imbunătății viata umană.

Două studii longitudinale publicate în 2007 și 2012 în revistele de specialitate ”Journal of Affective Disorders” și respectiv ”Psychoneuroendocrinology” au arătat că problemele psihologice cu care se confruntă mamele înainte și după nastere ar putea să fie factori de risc pentru dezvoltarea anxietatii la copiii lor, mai ales în adolescență rămânand prezentă și în timpul tinereții.

Studiul tinerilor realizează colaborarea dintre datele conceptuale și cele empirice pentru a aduce o contribuție atât societații, cât și științei.

Scopul realizării acestui studiu îl constituie studierea relației ce se stabilește între nivelul calitativ (structural și funcțional) al imaginii de sine și anxietatii, pe de o parte, și o serie de indicatori referitori la integrarea socială a tinerilor, respectiv gradul de integrare și adaptare a acestora în grup, în viața de familie și în toate relațiile din care fac parte pe baza tipului de familie din care provin. Am ales să cercetez acest subiect și anume dacă mediul familial (și în special familia monoparentală și biparentală) din care facem parte sau de unde ne tragem are sau nu o importanță în dezvoltarea noastră ulterioară,ca tineri,ca părinți și părți ale unei societăți,dacă încrederea în noi,stima de sine și mai ales anxietatea dezvoltate mai târziu își au rădacina în trecutul nostru.

Pentru a înțelege mai bine cum anxietatea și imaginea despre sine sunt afectate de componența familiei cel mai bine discutăm despre ce reprezintă în primul rând familia(descriere amănunțită în capitolul 4) pentru fiecare și cum aceasta își lasă amprenta asupra comportamentului,dezvoltării și a desfășurării vieții noastre ca viitori oameni independenți.

Sistemul în general este un ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplatoare care funcționează pe baza unor reguli și dispune de echilibru. Prin sistem înțelegem nu numai o sumă a părților lui ci și a relațiilor care se stabilesc între acestea. Raportat la familie aceasta este vazută ca o suma a membrilor ei componenți și interacțiunea dintre aceștia realizandu-se după anumite reguli, având anumite funcții și existând permanent tendința menținerii unui echilibru în interiorul acestuia.

Familia are un rol foarte important în societate, îndeplinind mai multe funcții;principalele funcții ale familiei sunt: economică, de socializare, de solidaritate,susținere și sexual-reproductivă.

După cum bine deja știm,sunt familii în care partenerii din diferite motive ajung să nu se mai înțeleagă și hotărăsc de comun acord ca relația să nu mai continue însă la mijloc există unul sau mai mulți copii care pot să ajungă să sufere foarte multe schimbări în aria emoțională în urma acestei hotărâri,aici pot interveni și situațiile pe care le vom studia în continuare:anxietatea și lipsa unei bune imagini despre sine.

Este normal ca într-o familie care este compusă din ambii părinți și copiii acestora să existe mai puține tensiuni deoarece ambii parteneri sunt împreuna,conviețuiesc și își împart obligatiile plus ca au parte de susținere în momentele mai grele,responsabilitățile și problemele pe care le au de rezolvat pentru casă și familie,se au unul pe celălalt și au parte de sprijin reciproc din toate punctele de vedere însă în mod special de cel emotional.

O familie formată din ambii părinți care se sustin nu va avea parte de atăt de multă temsiune intre membrii familiei,nu va avea parte de atât de multe conflicte cât va avea parte familia monoparentală,aici intervenind rigiditatea,vărsarea supărării asupra copilului(cel mai des cand mama rămâne singură fiind părăsită de soț),lipsa suportului emoțional,lipsa exprimării iubirii față de copil,frustrarea și nesiguranța și de aici urmând să se dezvolte noul tânăr care însă va avea probleme de încredere în sine,frici și fobii.Părinții singuri sunt puși în situația de a educa singuri copilul, dar de regulă ei apelează și la persoane din familia extinsă (bunici, alte rude, bone etc),există însă o diferență între mamele singure și tatii singuri.

Mamele care ajung să aibă grija singure de copiii lor tind să nu ceară și să nu accepte foarte ușor un ajutor din exterior, ajungând de aceea la suprasolicitare și tensiuni interioare care se pot transforma în simptome, atât la ele, cât și la copii. De asemenea, ele tind să preia și rolul tatălui, ceea ce se întâmplă foarte rar în cazul bărbaților.

De exemplu, mamele singure au uneori tendința de a deveni mai autoritare, mai rigide în aplicarea regulilor,încercând să suplinească lipsa tatălui pe cand tații, dimpotrivă, au unoeri tendința de a deveni mai delicați, mai afectuoși, dar și mai restrictivi în unele reguli (de exemplu, venirea acasă seara a fetelor).

Sudiem acest subiect deoarece foarte multe persoane,în special tineri ajung în societate să sufere de anxietate și de un nivel al imaginii de sine scăzut prin prisma familiei în care a crescut iar acesta pe viitor să nu reușească să depășească episodul din viața lui care și-a pus amprenta asupra laturii emoționale și dezvoltării personale. “Nici o altă structură nu poate înlocui familia. Fără ea, copiii noștri sunt lipsiti de orice temelie morală. Fără ea, ei devin niște analfabeți morali a căror unică lege este eu-l”(.Charles Colson)

Familia reprezintă pentru fiecare primul contact,prima susținere,primul suport în viața și punctul nostru de referință,familia este locul unde mereu vei găsi iubire,înțelegere,ajutor și o vorbă bună,de aceea familia este primordială pentru fiecare indiferent din ce categorie de familie facem parte.Familia înseamnă o deosebită relație de comunicare în care avem parte de toleranță,respect,este temelia noastră,din familie și din relațiile care se stabilesc mai întâi în cadrul acesteia ajungem să fim oameni independenți,să ne clădim viața și să ajungem ca și noi la rândul nostru să ne clădim o familie.

Atunci când toate aceste lucruri sunt absente din viața noastră de familie putem să ajungem foarte usor la anxietate,la suferință,la imagine de sine deteriorată sau chiar depresie iar despre toate acestea vom discuta în continuare.

Cred că fiecare dintre noi este de acord că familia este foarte importantă în dezvoltarea noastră ulterioară însă pe lângă aceasta sunt de parere că la fel și personalitatea joacă un rol la fel de principal în dezvoltarea noastră.

Cu toții știm că fiecare dintre noi într-o situație dată reacționează diferit,unii se enervează,unii sunt reci și tratează situația ca atare iar alții izbucnesc în plâns,tocmai de la această idee încercăm să vedem în ce fel ne influențează personalitatea.

Lucrarea conține cinci capitole,fiecare capitol descrie o parte importantă din întregul subiect al acesteia:imaginea de sine,anxietatea,personalitatea,familia iar în final familia monoparentală cu plusuri și minusuri versus familia biparentală.

Capitolul 1. Imaginea de sine.

1.1 Delimitări conceptuale.

Imaginea de sine reprezintă maniera în care o persoană se vede pe sine sau se prezintă pe sine, imaginea rezultată reprezintă un compromis care se stabilește între ceea ce ne dorim pe plan personal și felul în care ceilalți ne percep.Punctul de plecare pentru o gamă largă de conduit și atitudini îl constituie modificarea imaginii datorită succeselor și eșecurilor.

Omul este după cum bine știm este singura ființa capabilă să stabilească și să întrețină relații nu doar cu ceilalți,cu lumea externă ci și cu sine însuși,poate să adopte chiar și față de sine însuși aceeași poziție ca și față de situațiile,obiectele și persoanele din exterior,el poate adopta cu ușurința poziții de subiect cunoscător,de subiect valorizator,de subiect sancționar,de judecător etc.Individul percepe și își întocmește un model informațional intern(mental) despre sine nu doar despre ce se afla în afara lui,obiectele,persoanele și fenomenele care-l înconjoară.

Omul este capabil și chiar face aceste lucruri,se autoanalizează,autointerpretează și se percepe în primul rând ca o realitate fizică,formându-și imaginea despre Eul său fizic pe care ulterior o va compara cu judecăți de valoare pe care le vede și le învață ca fiind corespunzătoare:frumos-urât,gras-slab,agreabil-dezagreabil,dorit-nedoit,puternic-slab.

În formarea imaginii Eului fizic găsim două fluxuri de semnale informaționale,primul fluxul fiind cel care-și are originea în corpul propiu(semnalele proprioceptive,semnalele cenestezice, semnalele kinestezice,semnalele tactile, semnalele vizuale, semnalele auditive ale propriei voci) și cel de-al doilea flux care-și are originea din lumea exterioară (semnalele provenite din rezistența pe care obiectele și lucrurile din ezteriorul nostru o opun acțiunilor proprii,pe de o parte și observațiile,comentariile,opiniile și aprecierile celorlalte persoane, pe de altă parte).

Cea dintâi imagine care se formează la individ este cea a Eului fizic,aceasta își începe formarea încă din ontogeneză,aceasta reșind să se stabilizeze undeva la sfârșitul adolescenței sub forma identității fizice individualiazate.

În al doilea rând o persoană se percepe,se autoanalizează și autointerpretează ca realitate psihosocială din punctul de vedere al posibilitaților pe care le are,a aptitudinilor,capacitaților de care dă dovadă dar și prin prisma trăsăturilor temperamental-caracteriale pe care le posedă astfel formându-și și de această dată o imagine adevărată sau nu despre Eul său psihic,spiritual și aceasta fiind asociată de individ cu judecăți de valoare.

Formarea acestei imagini se realizează mai anevoios,necesitând mai multă cautare de sine,aceasta instlându-se puțin mai târziu în ontogeneză decât formarea imaginii Eului fizic,constituirea ei se încadrează în legitatea dezvoltării psihice generale,completându-se și consolidandu-se treptat,pe măsura diferențierii,individualizării și consolidării proceselor și structurilor cognitive,afective, motivaționale,voliționale,caracteriale și aptitudinale.

Și nu în ultimul rând omul se percepe,se autoanalizează și se autointerpretează din punct de vedere social,ca realitate socială,ca parte dintr-o coletivitate în cadrul căreia acestuia i se impun anumite condiții,reguli de respectat dar de asemenea i se acordă și anumite drepturi astfel individul trebuie să-și asume anumite roluri și statute.Așa individual reușește să-și constituie imaginea Eului social care de asemene va fi asociată cu judecăți de valoare cum ar fi:necceptat-acceptat;integrat-marginalizat;plăcut-neplăcut;apreciat-persecutat etc.

Imaginea de sine reprezintă o construcție socială care ne ajută,ne susține și cu ajutorul căreia reușim să formăm o legătură,o apartenență față de un grup social,prin compararea cu alții ori fiindcă suntem influențați de o situație socială sau de unele personalități din mediul social.

“ Imaginea de sine nu este un construct static,nu-și menține aceeași structură internă pe tot parcursul vârstei adulte a individului ci din dimpotrivă,aceasta este un construct înalt dinamic, care-și modifică și-și îmbogățește și reactualizează continuu conținutul inițial,sub influența noilor stări la care luăm parte,la experiențe de viață acumulate și a raportului dintre reușite și eșecuri, dintre împliniri și nerealizări.”(Fundamentele Psihologiei-Mihai Golu pg819).

Imaginea de sine conține cunoștiințe despre trăsăturile noastre de personaliate,despre abilitați și priceperi,despre valori,credințe,motivații,evenimente de viață,relații cu ceilalți care pot exercita o influența semnificativă asupra noastră. Pentru a descrie imaginea de sine a individului, psihologii se mai folosesc termenul de eu sau  conceptul de sine.

Psihologul William James(William James 1950) consideră că imaginea de sine o putem aborda din două perspective:prima fiind ca proces iar cea de-a doua din perspectiva conținutului, acesta mai susținea de asemenea că atunci când ne dorim cu adevărat să intrăm în contact cu personalitatea noastră,cu corpul și cu eul nostru interior trebuie să ne focalizăm atenția asupra analizei interiorului nostru. Aceasta este imaginea de conținut a eului iar dacă prin această entitate care în cazul de față este eul nostru,ajunge să fie perceput de un altul,acest altul va reuși să ne influențeze și chiar va ajunge să facă parte din noi înșine,prin aceasta luăm parte la un proces de evaluare de sine,să ne organizăm prezentarea de sine. Conținutul eului se prezintă ca o sinteza a evenimentelor importante pentru noi și a lucrurilor care ne-au marcat,care ne-au rămas vii,cel mai simplu spus ca o autobiografie. Fiecare informație primită este recepționată și asimilată,și ne îmbogățește doar că noi primim diferitele informații selectiv: acceptăm unele, respingem altele, organizăm și inregistram tot ceea ce ne interesează și nu numai.

Procesul acesta reușește să ne îndrume pașii spre mediul social,constituind o bună metodă de a ne confrunta conținutul personal cu celelalte continuturi,ne ajută în descoperirea personalității,reușim să aflăm cum vom reacționa în anumite situații.
      Imaginea de sine,spune Mihai Golu(Fundamentele Psihologiei 2007), reprezintă un filtru între solicitările interne și cele externe,determinând modul concret de a reacționa al persoanei, astfel că imaginea de sine poate fi deopotrivă factor optimizator și protector al echilibrului persoanei,și factor predispozant la tulburare patologică. Așadar,imaginea de sine ne apare ca un complex construct mintal,care se elaborează treptat în cursul evoluției ontogenetice a individului, în paralel și în strânsă interacțiune cu elaborarea conștiinței lumii obiective,printr-un lung șir de procese și operații de comparație,clasificare-ierarhizare, generalizare-integrare.

În structura imaginii de sine,intră imaginea pe care fiecare dintre noi ne-o facem despre noi înșine,imaginea ideală am putea spune,adică modul în care fiecare dintre noi se dorește a fi,imaginea de sine atribuită lumii,aceea imagine pe care dorim ca ceilalți să o știe,ceea ce individul vrea să se gândească despre el,mai pe scurt percepția lumii despre el ca persoană și imaginea reală a lumii.

În structura imaginii de sine intră două mari categorii de elemente: reprezentările corporal-dinamice și reprezentări asupra propriilor posibilitați de acțiune,aceste două categorii sunt separate mai mult din punct de vedere didactic,realitatea fiind ca ele se suprapun parțial.

Se consideră că omul percepe și-și formeză un model informațional-cognitiv nu doar despre lumea înconjurătoare ci se autoanalizează și autointerpretează pe sine însuși,în primul rând ca realitate fizică,prin înfățișarea sa,aceasta fiind foarte importantă pentru el,această imagine fiind mai mult sau mai puțin completă și obiectivă despre Eul fizic asociată și de această dată cu judecățile care se cred de cuvință,iar în al doilea rând,se percepe,se autointerpretează și se autoanalizează ca realitate psihosocială,din punct de vedere al posibilităților,capacităților,aptitudinilor și trăsăturilor caracteriale pe care le deține formandu-și o imagine mai mult sau mai puțin obiectivă și fidelă despre Eul său psihic,despre statutul social,asociată cu judecăți de valore. Cele două componente de bază ale ei (imaginea Eului fizic și imaginea Eului spiritual,psihic și psihosocial) nu numai că se completează reciproc,dar interacționează și se intercondiționează în mod dialectic,acestea putându-se afla chiar și în relații de disonanță sau consonanța,de coordonare, în contextul vieții având același rang valoric.

A doua categorie de reprezentări, ale posibilităților de acțiune,se referă la reprezentările asupra rolurilor sociale.

M. Zlate(Manual pentru clasa a x-a 2005)susține că imaginea de sine cuprinde totalitatea reprezentărilor,ideilor și credințelor individului despre propria sa personalitate.

Se consider că omul își construiește nu doar un model cognitiv al obiectelor lumii înconjurătoare,dar și model asupra sinelui propriu,a acțiunilor și atributelor sale proprii. Americanii îl numesc self-concept care este un construct personal cu ajutorul căruia subiectul se confundă obiectiv cu sine însuși,cucapacitățile lui și cu dinamica. Acesta este format pe patru niveluri care sunt:fizic,social,emoțional și intelectual,aceste niveluri ale self-conceptului se completează unele pe altele,se întregesc astfel că, dacă self-conceptul fizic este instabil de exemplu acesta poate afecta sinele emoțional și pe cel social.

Dimensiunile corporală și cea psihosocială ale sinelui sunt sexualizate masculin sau feminin, putându-se astfel vorbi de personalități feminine și personalități masculine.

Omul își structurează o imagine de sine prin relaționare interpersonală,prin compararea succesivă cu imagini pe care alții și le formează despre el ca persoană și nu doar prin autoevaluare și autopercepere.Datorită celorlalți,a anturajului, individul începe să se raporteze la sine cât de cât obiectiv și să înceapă să se cunoască sistematic,deci putem spune cu siguranță că imaginea celorlalți despre noi intră necondiționat chiar și inconștient în componența imaginii de sine.

Imaginea pe care ne-o facem despre noi înșine depinde de modul în care ajungem să ne comparăm cu alții doar că, culmea este că ajungem să ne comparăm doar cu cei asemeni nouă.

Un psihanalist american spunea că noi nu intrăm niciodată într-un contact veritabil cu celalalt, cu ceilalți oameni,ei sunt întotdeauna împănați cu fantasmele noastre până în așa fel încât devin fantasmele noatre despre ei.Spunem că adecvarea raportării la ceilalți indivizi nu este neparat raportarea autentică ci măsura în care fantasmele noastre despre ei coincid cu ceea ce sunt ei de fapt.

S-a observant de asemenea că dacă un copilul mic este pus în prezența unui alt copil,de aproximativ aceeași vârstă cu el,acesta îl observă cu curiozitate și mirare,încearcă să îl imite,încearcă să-l seducă sau îl opresează. Acesta este copilul care plânge când vede un alt copil care cade, copilul care bate sustine că este bătut.Aici se recunoaște acel eu al relației duale, al confuziei care apare între celălalt și sine,subiectul se vede pe sine și se reperează în primul rând în celalalt,se spune, deci, ca Eul este imaginea din oglindă în structura sa inversată”,spune Roland Chemana.

1.2 Caracteristici ale imaginii de sine.

Caracteristicile structural-funcționale ale imaginii de sine sunt:

 1.în primul rând are un caracter difuz, vag și este structurată de obicei pe criterii de ordin impresiv-subiectiv decât pe criterii de ordin cognitiv-obiectiv, este refractară și rigidă la influențe externe care reclamă o schimbare;

2. imaginea de sine este elaborată la un înalt grad de subiectivitate și completitudine,este în permanență deschisă lumii,implică operatorii comparației,pe cei ai revizuirii critice și ai acceptării posibilelor infleunțe de schimbare.

Imaginea de sine prezintă trei fațete interconectate:

1. fațeta care presupune felul cum se perecepe și se apreciază la un moment dat subiectul,

2. fațeta dorinței de a fi și a parea într-un anumit fel al subiectului,

3. fațeta impresiei pe care subiectul crede că o are,felul în care este perceput și apreciat de alții.

Toate fațetele îndeplinesc o funcție reglatoare specifică în desfășurarea și organizarea comportamentului, introducând medierile in raportul dintre solicitările interne și cele externe. Prima dintre fațete îndeplinește o funcție de reglare specifică în organizarea și desfășurarea comportamentului current situațional, participând nemijlocit la formularea scopurilor și alegerea mijloacelor. Celelalte două fațete sunt la baza proceselor interne de autoperfecționare,automodelare și a reglarii relationării interpersonale.

De îndata ce imaginea și conștiința de sine încep și prind contur,individul începe a-și afirma propria sa identitate în raporturile pe care le va stabilii cu lumea, opunându-se din interior oricărei uniformizării și dizolvării în ceilalti.

În psihologie pentru a descrie imaginea de sine,unii psihologi au apelat la termenul de „eu”sau la conceptul de sine.

Termenul acesta de “eu” se refera la posibilitatea și capacitatea unei fiinte umane de a reflecta asupra propriilor actiuni și de a acționa,de a fi cunoscător și cunoscut totodată, de a-și putea construi imaginea de sine. Psihologul American William James a făcut distincția între trei aspect pe care eul le deține și anume: eul fizic, eul spiritual și eul social.

Eul fizic – se referă la particularitățile fiecarui individ, ca de exemplu: tipul somatic, relația care se stabilește între statură și greutate,culoarea ochilor și a părului, particularitati fizionomice.William James folosește și expresia de Eu material care include Eul fizic si tot ceea ce poate ține de ordin material,care este legat de persoana respectivă ca de exemplu:casa,îmbrăcămintea,proprietăți pe care le deține și spune„este al meu”. Din acest motiv fiecare este sensibil când vine vorba de aprecierile celorlalți cu privire la ce este al său iar dacă îl pierde sau îi este furat se simte cu siguranță foarte frustrat.

Eul spiritual –acesta face referire la dorințe,valori,aspirații,insușiri caracteriale și temperamentale,talente și aptitudini,concepțiile și atitudinile noastre.Eul spiritual reprezintă rezultatul autoreflecției,al receptării aprecierii din partea altora,al consemnării reușitelor și nereușitelor de care avem parte în diferite activități la care ne supunem.

Eul social – cuprinde caliatățile care ni se dezvoltă în contextul relațiilor și activităților pe care le inteprindem cu ceilalți,cum ar fi locul ocupat în grupul de la șscoală sau în cel al cercului de prieteni,reputația și prețuirea celorlalți,realizarea și asumarea statutului și rolului pe care îl putem avea.Tot Eul social cuprinde și totalitatea parerilor,a opiniilor și impresiilor pe care o persoana și-o face despre ceilalți.

Componentele eului

Conceptul de sine -sunt totalitatea percepțiilor și a cunoștințelor pe care oamenii le au despre calitățile și caracteristicile personale,acesta nu este în mod necesar o viziune obiectivă despre ceea noi suntem ci este rezultatul felului în care ne percepem.

Stima de sine – este componenta evaluativă a eului care se referă la autoevaluările pozitive sau negative ale unei persoane,când individul se respect pe sine însuși,se îngrijește și mai ales toate acestea îi fac plăcere are placere spunem despre el că are o stimă de sine crescuta,pozitivă.În schimb dacă o persoană se devalorizează,se depreciază și se evaluează negativ,arată faptul că are o stimă de sine slabă. Indivizii care au stima de sine pozitivă sunt mai cooperanți,adaptați,mai fericiți și de obicei au relații bune cu ceilalți.

Auto-prezentarea – reprezintă stategiile pe care individul și le formează și le și folosește în încercarea de a modela părerile și impresiile pe care ceilalți le au despre sine.Modul nostru de viață se bazează tocmai pe această dorință,aceea de a putea influența încercările celorlalți de a ne cunoaște,acest lucru fiind posibil doar dacă ne armonizăm comportamentele personale cu ale celorlalți, dacă vrem cu adevărat sa fim într-un anumit fel și dacă înțelegem situațiile,facem eforturi să ne auto-supraveghem comportamentul,să nu cumva să greșim și să ieșim din rol,încercăm să ne adaptăm la noi roluri sociale și la noi relații.

Formarea eului

Socializarea – procesul prin care individual învață felul în care se trăiește în cadrul unei societății,în care trăiește și se dezvoltă și mai ales își dezvoltă capacitățile de a funcționa ca individ și ca membru al unor grupuri. Socializarea începe la naștere și continuă de-a lungul întregii vieți care reprezintă un proces esențial pentru eul individului, și pentru imaginea de sine.

Compararea socială –se susțin ipoteze cu privire la faptul că opiniile și atitudinile față de eul nostru se formează prin compararea cu alții care ne sunt similari.

Percepția de sine-Teoria Percepției de sine, propusă de Daryl Bem, presupune că atunci când nu suntem siguri de opiniile avute putem face cu ușurință deducții asupra noastră,examinându-ne comportamentele în diferite circumstanțe.

          Rezultatul intersecției socialului este identitatea psihosocială(reprezentat de grupuri, instituții, colectivități) cu individualul, reunind reprezentarea de sine și de alții.Reprezintă o sinteză între esența individuală și caracteristicile pe care le presupune o cultură comună,între aptitudinile personale și rolurile sociale ale individului.

            În definirea conceptului de identitate trebuie să luăm în considerare patru dimensiuni: 

conștiinta unei identități individuale,este considerată ca fiind un sentiment pozitiv, prezent în toate aspectele sinelui;

stabilirea propriului caracter,continuitatea și coerența în comportament;

integrarea sinelui, sinteza dintre eu si context;

solidaritatea împreună cu idealurile și identitatea grupului de care aparținem.

             Identitatea nu este numai personală sau  numai social,aceasta regrupează subiectivitatea și obiectivitatea, individualul și socialul.

1.3Imaginea de sine –rolul reglator al acesteia in sistemul personalitatii

Omul este singura ființa capabilă să-si formeze un model informational – cognitiv nu numai despre lucrurile,fenomenele și obiectele care-l înconjoară ci și despre sine însuși,în primul rând prin prisma oglinzii am putea spune, este capabil să se autoanalizeze și autointerpreteze ca realitate fizică ,astfel acesta poate să își formeaze oarecum o imagine despre Eul fizic însă nu foarte stabilă și completă pe care o asociază cu judecățile de valoare pe care lumea și le-a stabilit (agreabil – dezagreabil , frumos – urat, slab –puternic ) iar în al doilea rând omul este capabil de a se percepe ,de a se autoanaliza și autointerpreta ca realitate psihosociala ,din perspectiva trasaturilor caracteriale, a posibilităților,a capacitatilor și aptitudinilor cu ajutorul cărora își formează o imagine fidelă sau nu, asociată și aceasta la rândul ei cu judecăți de valoare (bun – rau, inzestrat – neinzestrat, capabil – incapabil, , tolerant – intolerant , etc. ).

În planul cunoașterii cu ajutorul capacității de autoscindare a fiecărui individ devine posibilă formarea imaginii de sine, ceea ce face propriul său mecanism și suport al investigației și analizei . Datorită aceastei capacități posedate de individ,acesta este în același timp atat subiect (este cel care realizează procesele de prelucrare – integrare )cât și obiect (fiind cel care furnizează informațiile, cel supus investigatiei cognitive ) .

Astfel se ajunge ca omul să aibe o anumită parere despre el ș astfeli să se autoaprecieze prin relationare cu ceilalți nu doar prin autoaprecieri și autocomplentări,ajunge să își formeze parerea despre el comparându-se cu ceilalți,comparându-se chiar cu imaginile formate de ceilalți despre sine.Cu ajutorul opiniilor pe care ceilalți le au despre noi și prin intermediul acestora individul incepe cât de cât sa se raporteze la sine obiectiv și să se formeze o acțiune sistematica de autocunoaștere,începe astfel să-și privească sinele.

Imaginile și părerile pe care ceilalți le construiesc despre noi intră fără să vrem, necondiționat , chiar prin intermediul inconștientului ,în ceea ce numim imaginea despre sine.În plan general , funcția imaginii de sine este indispensabilă în obținerea dar și a mentinerii unei identitatii ,căreia îi revine rolul important în delimitarea solicitarilor provenite din exterior de cele din interior ,în stabilirea punctelor de concordanță și a celor de opoziție și incompatibilitate dintre ele .

Individul,în raport cu lumea externă începe să-și asume propria identitate imediat ce imaginea și conștiința de sine prind contur,opunându-se situației care nu-i convine,îi displace sau oricărei situații din care simte că nu face parte. Imaginea despre sine este asemeni unui filtru,prin care trec și se compară solicitarile interne ale individului ( scopurile și motivele pe care le are pentru activitatea lui ) cât și acele solicitările din exterior ,conditionând modul de a acționa al fiecaruia la orice situație la care ia parte .

1.4 Stagiile imaginii de sine în copilărie.

De-a lungul anilor s-au formulat diferite teorii cu privire la structura , apariția și evoluția imagini de sine,s-au formulat numeroase teorii care la marea majoritate a autorilor ce s-au ocupat de acest subiect întâlnim ideea că primul aspect al identității proprii este cel care se dezvoltă în primul an de viață al copilului și este cel care rămâne mereu prezent în conștiința de sine este “ simțul unui Eu corporal” ,la fel cum am discutat și mai sus.

G. Allport susține că încă din primii 3 ani de viață al copilului,viitor adult se dezvoltă treptat trei aspecte ale conștiinței de sine care sunt:simțul Eului corporal,simțul identității de sine și respectul față de sine.

Între 4 și 7 ani apar două aspecte ale individualității care arată că evoluția Eului nu pare a fi deloc încheiată: “ existența Eului ”și “imaginea eului ”( Allport ),aceste aspecte construindu-se printr-un proces de interacțiune dintre copil și mediu,prin acesta individul ajunge să știe și să cunoască ce se asteaptă de la el,ce așteptări are adultul de la el și să compare aceste așteptări cu propriul său comportament și cu felul cum acesta se poate adapta.

J. Piaget face studii diferite privind imaginea de sine prin prisma formării judecății morale în copilărie diferențiindu-se două stadii de evolutie și de aici provenind două tipuri de morală:

1. stadiul realismului moral, aici morala este dominată de raporturile care se stabilesc între constrangere și autoritarism ;

2. stadiul cooperarii în cadrul căreia totalitatea regulilor de conviețuire se constituie datorită sentimentului reciproc și al trăirii intense a sentimentului de egalitate .

Părintele are un rol esential deoarece judecăție de valoare ale adultului adresate celui mic sunt interiorizate de acesta constituind astfel mijloace de autocontrol care îi vor spori independența și îi vor crea acestuia un spațiu de securitate psihică unde se va simți în siguranță.

Relația pe care parintele o stabilește cu copilul său este primordială,vitală deoarece acesta ajunge ulterior față-n față cu lumea care i se deschide,cea materială,cu semenii lui iar mai tărziu,pe la vârsta cuprinsă între 3-7ani copilul începe să se joace cu cei de vârsta lui sau cu părinții,aici fiind pus în contact cu aprecierile celorlalți și chiar ale sale dar mai ales cu performanțele pe care le poate obținute în urma abilitatilor posedate.

U. Schiopu si E. Verza subliniază existența urmatoarelor etape ale identificării în perioada prescolară :

– descoperirea unor similitudini,asemanări de înfățisare cu parinții săi ;

-perceperea unor similitudini de caracteristici psihice ;

-adoptarea unor conduite , adoptarea modelelor și agesturilor;

-însușirea urmărind modelul de conduite , gesturi si atribute.

Din cele relatate mai sus întâlnim din nou importanța unui model,a unei familii,a unui model bun de urmat în viață,observăm că,copiii sunt foarte perspicace,ajungând să ne copieze nu doar în copilarie ci și mai târziu în viața de adolescent și cea de tanar pe care ulterior o va avea.

Între 5 și 7 ani copilul dobândește din ce în ce mai mult conștiința de sine ca parte a unei familii,dar și ca parte a grupului din care face parte la grădiniță,reușește să învețe regulile de comportament în grup,ușor începe să-și aprecieze singuri valoarea actiunilor pe care le inteprind ,iar dependența de parerea adultului sau a colegilor este prezentă ;

Din activitățile inteprinse se construiește din ce în ce mai mult imaginea despre posibilitățile sale în cadrul grupului din care face parte,legând prietenii și având contact cu ceilalți

Din nou cel mic are nevoie de aprecierea adultului care ii determină imaginea cu privire la performanțele sale ,locul în grup și diferențele sale față de ceilalți însă acestea fiind explicate pe înțelesul celui mic.

Îndatorirea părintelui este aceea de a-și susține și iubi necondiționat copilul,mai ales când acesta este în plină dezvoltare,în lumea copilului părintele este totul iar ca dezvoltarea acestuia să fie una armonioasă ca mai târziu tânarul să poată să se accepte și să se iubească asa cum este are nevoie ca și cei care îl cresc să fie în armonie cu el și cu situația în care se află.

Acum fiecare are un punct de vedere diferit de al meu personal.o viziune diferită și să spună că deși o familie este despărțită,aici fac referire strict la cei doi parteneri de cuplu,copilul să fie la fel de iubit,susținut și îngrijit de ambii părinți însă realitatea este alta,copilul resimte suferința pe care unul din părinți o are,părintele rămas singur cu copilul poate dezvolta anumite frustrări care în mod voit sau nu se răsfrâng asupra acestuia,încrederea în sine și în faptul că este iubit și acceptat de ambii părinți pălește iar din aceasta pricină pot apărea diferite dificultăți în relaționarea cu ceilalți și în dezvoltarea psihică și a sănătății.Bun,există cazuri în care un copil se poate dezvolta foarte armonios chiar și în cadrul unei familii monoparentale însă aceste cazuri sunt rare,familia fiind cea care oferă un membru societății în cadrul căreia fiecare interacționăm unii cu alții,cred cu tărie că familia este principalul factor care ne influențează viața direct și care ne ajută să ne construim ca om cu principii și valori.

1.5.Imaginea de sine în adolescență

Imaginea de sine reprezintă totalitatea reprezentărilor, ideilor, credințelor individului despre propria sa personalitate. Cu alte cuvinte, este vorba de felul cum se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc își atribuie în raport cu ceilalți. Imaginea de sine reprezintă un integrator și organizator al vieții psihice a individului, cu rol major în alegerea valorilor și scopurilor, ea este nucleul central al personalității, reper, constantă orientativă al statutului și rolului (după M. Zlate, 1997).

Imaginea pe care orice individ și-o formează despre sine în perioada adolescenței este strâns legată de stima de sine pe care copilul a avut-o până în acest moment

Perioada adolescenței reprezintă perioada propice,optimă de dezvoltare a sinelui și personalității de viitor adult având un caracter complex, tensionat și de restructurare a ființei, de aceea este numită vârsta căutării sensului sinelui în lumea exterioară,a căutării ființei proprii,de căutare a identității de sine,unde cu ușurință observăm înregistrându-se ample schimbări,tocmai din aceste perspective adolescența mai primește și numele de și de„a doua naștere”.

Adolescența începe undeva pe la vârsta de 14 ani iar aceasta poate ține până pe la vârsta de 20,acest lucru depinzând de fiecare individ și de felul în care se maturizează.

Tot aici trebuie să menționăm și criza adolescentină care se produce în urma unui impas existențial și se manifestă ca un proces cu durată diferit pentru fiecare adolescent în parte, adolescentul simte,intuiește că se schimbă,la fel și lumea la care trebuie să se adapteze,să se integreze,acum prioritățile lui sunt altele la fel și obligațiile,este timpul de o maturizare.

Imaginea de sine și comportamentul adaptiv sunt în schimbare,chiar și lucrurile,situațiile și oamenii din jur sunt în schimbare iar ceilalți renunță la așteptările avute până în prezent și își construiesc unele noi.Adaptarea la această perioadă de schimbare,de tranziție (de la stadiul de copil la cel de adult) presupune un efort de adaptare mai ridicat de la noul adolescent necesitând implicarea în mai mare măsură a imaginii de sine dar și a personalității care sunt constructe subiective,acestea se dezvoltă începând cu un dat ereditar unic al fiecărui individ în context geografic și mai ales social – istoric.

Luând în considereare ceea ce deja știm ca,trebuie să ținem permanent cont de nevoia de o variabilă dinamică – mediul social,influențându-l în foarte mare măsură pe adolescent,acesta putând să îl sprijine în călătoria lui spre a deveni un tânăr stabil sau îl poate trage în prăpastie.

Trebuie să ne îndreptăm atenț asupra a trei comportamente specific și importante ale stimei de sine,aceste comportamente aflându-se într-o relatie de interdependență,susținând formarea unei stime de sine ridicate.

Iubirea de sine care nu ar trebui să țină cont de anumiti factori,adolescentul indiferent de caracteristicile sale trebuie să se iubească pe sine. Astfel că orice lucru negativ cum ar fi defectele,esecurile,limitările și înfrangerile trebuiesc acceptate ca parte din noi,din ființa noastră, iar conștientizarea și acceptarea aspectelor negative ne vor conduce spre o stimă de sine ridicată și spre dorinta de a ne înfrunta minusurile,eșecurile. Pe de altă parte, un adolescent care se accept așa cum este,se iubește pe sine va forma relații cu cei din jur mult mai facil,va fi mai stabil emoțional și va ști cum să accepte o critică constructivă,folosind-o în perfecționare.

Concepția de sine,este cea care se bazează în deosebi pe subiectivitatea persoanei și constă în încrederea pe care o deținem asupra sinelui așa ca pe viitor, adolescentului ii va fi mai ușor să își realizeze planuri pe placul său,realizabile sau nu,dar spre care să aspire și care să ii dea motivația de a merge înainte.Limitarea sau lipsa concepției despre sine va produce un handicap în dezvoltarea unui tânar, acesta putând să devină dependent de o altă persoană, această persoana luând cele mai importante decizii în locul lui.

Increderea în sine provine, de cele mai multe ori,din educația primită de-a lungul timpului în familie sau la scoală.Acest comportament deși pare mai puțin important, pe langă faptul că este ușor de observat, are ca scop “călitul” adolescentului pe masură ce acesta trece printr-un eșec, acceptarea evenimentelor care pot fi și neplacute și trecerea cu ușurință peste acestea.

Nevoia de a fi iubit cuprinde necesitățile adolescentului de activitate socială, dorința de a avea părinți cu care să interacționeze, un grup de prieteni în care să fie acceptat, clasa în care să aibă success la invățătură.
“ Formarea unei stime pozitive, la adolescenți, se realizează prin punerea în balanță a așteptărilor pe care ceilalti (părinți, profesori, familie) o au de la ei și realitatea pe care o poate atinge. Dacă un părinte nu este niciodată mulțumit de rezultatele la învățătură ale unui tânăr, acesta va ajunge să dezvolte o stimă de sine scăzută, considerând că nu este în stare să facă nici un lucru bine, singura "calitate" a lui fiind să ii dezamăgească pe cei dragi lui. Astfel, activitațile indezirabile (absenteism scolar, eșec școlar, comportamente ilegale și deviante) ajung să reprezinte modul în care se revolta fata de nereusita sa, considerata astfel de catre parinti, considerand ca nu este capabil sa faca nimic altceva. Multumirea sa apare atunci cand gasca este dispusa sa il accepte, indiferent care ar fi rezultatele sale la scoala.

Părinții își pot sprijinii copiii în două feluri,condiționat și necondiționat,acestea favorizează crearea unor tipologii specifice de copii.Aici avem existența a patru tipologii de copii care se dezvoltă în funcție de susținerea pe care părinții o dau:

Copilul răsfățat – susținere neconditionată unde copilul primește susținerea din partea părinților săi,indiferent de situația în care se află, dar încă nu este pregatit să accepte dragostea celorlalte persoane;

Copilul dresat – sustinere condiționată în care părintele își va sprijini și susține de regulă copilul dar cu condiția ca deciziile pe care acesta le ia să fie în concordanță cu deciziile pe părintele le crede a fi bune;

Copilul deschis – sustinere condiționată și necondiționată,idealul ar fi ca un copil să primească ambele tipuri de susținere din partea părinților săi,astfel putându-și dezvolta o stima de sine ridicată;

Copilul abandonat – lipsa oricarui tip de susținere în care intervine ignoranța părinților,acest fel de relaționare va avea un efect major negativ asupra stimei de sine a adolescentului, determinând lezarea acestuia. 

Observăm din nou ca părintele are un rol foarte important în dezvoltarea copilului,sprijinirea lui și formarea acestuia ca viitor tânar parte dintr-o societate,părintele este temelia pe care în viitor se va suda viața tânarului,de la părinți va învața care este răul și binele,va fi călauzit și îndrumat tot de părinte.

În adolescență viața îți poate părea uneori atât de ‘’macabră’’ și înspăimântătoare încat ai nevoie la fiecare pas de cineva care să îți fie alături,să te susțină și să îți arate care este de fapt mersul și că nu tot ce zboară se mănâncă și tocmai din această perspectivă susțin ideea că părintele și mediul în care crești și te dezvolți sunt nucleul următoarei etape din viața fiecăruia,cum ești crescut în familie și principiile pe care ți le însușești în cadrul familiei sunt cele pe care le vei folosi toată viața.

Capitolul 2. Anxietatea

2.1Caracterizare generală

“ Stare afectivă vagă,difuză,de neliniște,de apăsare,tensiune,îngrijorare și teamă nemotivată,fără obiect,care este neconfortantă din punct de vedere psihologic.Sunt dominante sentimente intense de insecuritate(generate de teama abandonului,pedepsirii,a producerii unor accidente,a unor nenorociri și catastrofe iminente).”(Dictionar de psihologie-Ursula Schiopu 1997).

“ Anxietatea generează produse imaginative abundente(derulări de scene de imaginative uneori înspăimântătoare)care nu pot fi ignorate și nici eliminate și care pun stăpânire pe persoana umană și o domină.Cei cuprinși de anxietate sunt mereu în alertă,au senzația penibilă de neputință în fața pericolelor pe care le “simt”că se apropie,au scăderi importante de randament intelectual.În anxietate se manifestă instabilitatea motorie,tulburări ale somnului.Starile de anxietate au un larg acompaniament biosomatic și fiziologic(palpitații,tulburări de respirație,paloarea provocată de vasoconstricții,modificări de voce,de puls,etc.)(Dictionar de psihologie-Ursula Șchiopu 1997).

“ Diferența între frică și anxietate este o problemă de gradație și mai ales de cogniție.”

“Analizele anxietății au folosit adesea conceptul de auto-focalizare sau de auto-preocupare”.

Printre primele ipoteze ale lui Duval și Wichlund(1972) a fost ca auto-focalizarea se simteca fiind o stare tensionată și neplacută deoarece relevă discrepanțele,diferențele dintre standarde și stările prezente ale persoanei.Wichlund(1975)vrea sa demonteze această poziție susținând că auto-focalizarea poate provoca și un efect pozitiv în situația în care individul ajunge sau chiar depășește standardele,însă tot Wichlund crede că astfel de situații sunt ceva mai rare,întrucât dupa fiecare success individul are tendința de a-și modifica standardele (de a alege unele mai înalte).Din aceasta perspectiva,auto-focalizarea este de cele mai multe ori asociata cu emotii negative,ea poate fi astfel echivalata cu anxietatea.(Manual de psihologie sociala aplicata;Stefan Boncu,Corina Ilin,Coralia Sulea,Timisoara 2007 pg 68-69).

În contrast cu aceste situații,anxietatea este rezervată cazurilor în care din punct de vedere cognitiv obiectul este slab diferențiat însă aceasta poate fi aplicată și unor temeri intense sau a celor repetitive,cornice și în final patologice.Deseori frica este confundată cu anxietatea,frica este mai degrabă față de obiecte și stări pe care subiectul le cunoaște,adică o stare ce are un conținut emoțional și reprezentativ al obiectului său.

Trebuie să facem o diferențiere clară între două noțiuni bine delimitate numite “anxietate stare” și “anxietate trăsătură”:starea emotională presupune stări pasagere care poate surveni la orice individ iar anxietatea-trăsătură reprezintă o caracteristică individuală,aparent înnascută care la randul ei se manifestă în două feluri:înclinația de a simți frica în prezența unor stimuli care sunt mai puțin anxiogeni pentru alte persoane sau chiar deloc și predispoziția individului de a dezvolta temeri în privința unor stimuli care nu sunt deloc anxiogeni,un nivel ridicat de anxietate-trăsătură are un caracter pathologic după cum bine știm.

Din perspectiva lui P.Pichot(1987),”anxietatea(sau angoasa)este o stare emoțional formată,pe plan fenomenologic,din trei elemente fundamentale:perceperea unui pericol iminent,o atitudine de așteptare în fața acestui pericol și un sentiment de dezorganizare legat de conștiința unei neputințe totale în fața acestui pericol”.

În decursul vieții fiecăruia anxietatea este frecvent întâlnită,aceasta contribuind la activarea mecanismelor de alertă ale organismului și la pregătirea acestuia pentru a acționa,așadar anxietatea ajută la adaptarea omului,să reacționeze mai prompt în fața acțiunii care urmeaza.Anxietatea,teama și instinctul de a fugi în fața unui pericol sunt mecanisme de aparare,temerile nu mai sunt considerate a fi normale când ele devin cvasipermanente și acționează negativ asupra vieții noastre.

Anxietatea patologică este distinctă de o teamă obișnuită sau o neliniște,resimțită de orice subiect pus în fața unei noi situatii sau cu un grad de dificultate sporit,al carei impact asupra activităților este pozitiv(concentrarea sau mobilizarea forțelor pentru a atingerea unu scop).

Anxietatea prezintă urmatoarele caracteristici:

-face referire la un pericol,de orice natura care însă poate apărea brusc,iminent și nedeterminat la care apare o atitudine de așteptare,de alertă;

-este nemotivată(adică nu are un scop anume de a se întâmpla);

-își face apariția starea de imposibilitate,neputință în fața respectivei acțiunii și sentimentul de dezorganizare;

-se asociază simptomatologii vegetative generatoare de disconfort somatic;

Anxietatea nevrotică înglobează toate stările nevrotice,elemntul comun fiind prezența anxietatii, care de cele mai multe ori ocupa un loc important în tabloul simptomatologiei.

Anxietatea psihotica,apare independent sau ca însoțitor al depresiei, asemeni ca în schizofrenie și psihozele organice.Determină grave perturbări vegetative ale instinctului alimentar și ritmului hipnic.

Raptusul anxios își poate face apariția în psihoze sau în reacții acute de soc, ca o izbucnire impulsivă manifestatăa starii anxioase astfel încât bolnavul poate avea tentative suicidare sau acte heteroagresive dar acestea mai rar.

2.2 Anxietatea și stressul cronic

Barnet ( 1985 ) arată anxietatea ca fiind o teamă difuză,fără să aibă un obiect bine precizat,adesea este însoțită de acuze somatoforme,acestea putând fi presiune toracică,transpirație tahicardie,tendința imperioasă de a urina,cefalee.

Fobia reprezintă teama de un obiect bine precizat pentru care autorii disting două forme:

a. anxietatea situațională(aceasta se apropie mai mult de fobie;reprezintă o anxietate precompetițională și frica de examene);

b. anxietate difuză,este de fapt anxietatea cronică care este permanentă.

Gellhorn ( 1965 ) consideră că anxietate cronică s-ar datora deoarece stimulii anxiogeni se repetă care alterează sistemul nervos autonom,astfel producând descărcări masive de adrenalină,acești stimuli numindu-se stresori

Ca sa spunem despre un eveniment și să îl dovedim ca stresant trebuie să avem în vedere: natura evenimentului, resursele adaptative prin care îi putem face față și gradul de adecvare al mecanismelor de aparare ale ego-ului,inadecvarea acestor mecanisme permit apariția anxietății care îl vor determina pe individ la mobilizarea resurselor adaptive.

Dintr-un conflict permanent între seturi de atitudini și convingeri contradictorii rezultă stresul psihic cronic,exemplu putem da cazul anxietății de examen,convingerea inconștientă a sudentului este că va pierde examenul, trăgând după sine dezaprobarea celorlalți.Convingerea conform căreia studentul a studiat suficient și are capacitatea de a promova examenul va fi în conflict cu cealaltă.

Freud ( 1926 ) a considerat inițial ca anxietatea reprezintă totalitatea rezultatelor refulării impulsurilor instinctive însă mai tarziu ( 1936 )inversează relația dintre anxietate și refulare, considerănd anxietatea răspunzătoate de refularea impulsurilor inacceptabile.

Horney ( 1937 ) vede anxietatea că se datorează reprimării ostilității copilului care nu-și poate permite atâta timp cât este neajutorat și izolat într-o lume dusmanoasă să își exprime violența.

Rank ( 1952 ) consideră originea anxietății ca fiind trauma suferită de copil la naștere, prima experiență afectivă a noului născut fiind anxietatea de separare.

Sullivan ( 1953 ) consideră teama celui mic de dezaprobarea mamei ca fiind anxietatea.

Rado ( 1962 ) a aratat că și starea psihică în care mama se poate afla poate cu sigurașă influența starea afectivă a fătului astfel încât fricile și sentimentul de culpabilitate pot constitui cauze primare ale tuturor disfuncțiilor în sfera comportamentului copilului.

Reacția la stres are trei componente:

1. stimulul;

2. evaluarea acestuia;

3. răspunsul emoțional și fiziologic la acesta;

Reacția pe care o putem avea față de stresul cronic variază în funcție de vârsta individului,astfel,la copii apar mai mult tulburări în sfera conduitei ca:

Onicofagie(obiceiul de a-și roade unghiile)

Enurezis(pierdere necontrolată a urinei în timpul somnului);

Tulburări de comportament;

Suptul degetului,

În cazul adolescenților anxietatea se manifestă prin:

-lipsa încrederii în sine;

-sentimentul inadecvării personale;

-timiditate;

-tendința de retragere;

-înclinația spre masturbare.

La adulții tineri anxietatea este de cele mai multe ori asociată cu nivele de aspirație excesiv de înalte și cu stabilirea scopurilor imposibil de atins.Scăderea autostimei este asociată cu eșecul,retragerea în sine și susceptibilitate crescută la stresori care produc reacții de tip depresiv cât și anxietate.Putem spune despre enxietate că între anumite limite este un fenomen absolut normal pentru că transmite ego-ului semnale de declanșare a mecanismele de apărare.

Fenomenul patologic pentru care amenințarea este percepută doar la nivel inconștientului este anxietatea cronică,stimulul real anxiogen este deja inexistent însă individul nu pare a ști acest lucru așadar subiectul crede în continuare că trebuie să-și mențina nivelul subconstient în permanentă vigilență,ceea ce în conștient reprezintă anxietatea.

Laughlin ( 1967 )consideră anxietatea ca fiind suma tuturor problemelor psihologice ale individului reprezentând conflictul persistent între tendințele inconștiente și solicitarile pe care i le pune conștiința în față.

2.3 Tulburari anxioae.Clasificare dupa DSM-IV.

Tulburările anxioase fobice:

Agorafobia reprezintă anxietatea sau frica de anu fi pus în situații sau locuri în care persoana să fie stresată,unde se simte jenata sau să îi fie frica de a nu fi în imposibilitatea de a fi ajutată în caz de vreun atac de panică.

Fobia specifică caracterizată printr-o anxietate semnificativă clinic,aceasta fiind provocată de expunerea în fața unei situații de care îi e teamă sau expunerea față de un obiect,ducând adesea la un comportament de evitare.

Fobia socială la fel ca cea specifică se caracterizează printr-o anxietate semnificativă clinic provocată de expunerea la anumite tipuri de situații în cadrul social sau de funcționare, ducând de obicei la un comportamente de evitare.

Atacul de panică,reprezintă o perioadă discreta în care găsim debutul brusc al unei aprehensiuni, frică sau terori intense,fiind asociate cu senzația de moarte iminenta.Simptomele precum scurtarea respirației,palpitații,senzații de sufocare sau strangulare sau chiar frica de„a nu înebuni” sau de a pierde controlul sunt prezente în cursul acestor atacuri.

Tulburarea anxioasă generalizată se caracterizează prin faptul că cel puțin șase luni de anxietate și preocupare excesivă și persistent trebuiesc a fi prezente.

Tulburarea obsesiv-compulsivă caracterizată prin obsesii și/sau prin compulsii ( care ajută la neutralizarea anxietății ).

Reactia acută la stres se caracterizeaza prin simptome similare celor ale stresului posttraumatic care apar imediat, ca urmare a unui eveniment traumatic extern.

Tulburarea de stress postraumatica se caracterizeaza prin reexperientarea unui eveniment traumatic extrem, acompaniata de simptome de excitatie crescută si de evitare a stimulilor asociati cu trauma.

2.4. Psihoterapia cognitivă a tulburărilor anxioase.

Terapia cognitivă a tulburărilor anxioase este limitată în timp,bazată pe modelul cognitiv al anxietății și focalizată pe problemă.În tratament este nevoie de o implicare și o colaborare între terapeut și client,cei doi sunt direct angajați în găsirea de rezolvări pentru diferitele probleme ale clientului.În decursul terapiei se realizează permanente evaluări,precum și experimente în plan comportamental pentru a putea afla și verifica măsura în care simptomele s-au ameliorat sau au dispărut și pentru a adresa provocări gândurilor negative disfuncționale.

Un rol important îl joacă și temele primite pentru acasă,teme în cadrul cărora clientului i se cere să îndeplinească unele sarcini în perioada dintre ședințele de lucru cu terapeutul.

Metodele sau strategiile utilizate sunt atât cognitive,cât si comportamentale,cele cognitive au ca scop identificarea gândurilor și convingerilor negative prin intermediul rememorării unor situații în care individul a fost pus,a analizei comutărilor în sfera emoțională,a jocului de rol,a tehnicii imaginației dirijate,a jurnalelor,a sarcinilor de expunere la situații anxiogene și a chestionarelor.

Pentru determinarea semnificației și a naturii gândurilor automate disfuncționale care stau în spatele acestora se utilizează și metoda descoperiri dirijate.

Atunci se face apel la verificarea veridicității gândurilor negative, a convingerilor și supozițiilor disfuncționale prin tehnici de contraargumentare și verificare de dovezi,procesul va urmari să încheie prin înlocuirea acestora cu gînduri mai realiste.

Aceste tehnici comportamentale se îndreaptă în direcția reducerii simptomelor,printre acestea numărându-se relaxarea,tehnicile de expunere la stimuli anxiogeni,hipnoza și tehnici de distragere.

Trebuie subliniat faptul că metodele comportamentale nu vor da rezultatul dorit dacă nu se va reuși restructurarea stilului de gândire care generează aceste tulburarile anxioase.

Durata totală a terapiei este între 10 și 15 sedinte, care se desfășoară săptămânal și au o durată cuprinsă între 45 și 60 de minute fiecare.

În cazul unor situații ceva mai complexe ca de pildă, problemele multiple: anxietate combinată cu tulburări de personalitate ori cu depresie majoră este necesar ca numarul ședințelor să fie mai mare precum și un tratament psihiatric adecvat.

După remiterea simptomelor terapia se încheie prin intermediul unor ședințecare se vor desfașura săptămânal,pacientii fiind invitati să se prezinte la control de 2-3 ori la un interval de 5-6 luni.

2.5.Structura unei ședințe de psihoterapie ( Wells, 1999 ):

Revederea datelor obtinuțe prin intermediul metodelor de autoevaluare și verificarea reacției pacientului cu privire la ședința anterioară de psihoterapie.

1.Verificarea îndeplinirii temelor pentru acasă:

reacțiile la lectura bibliografiei pe teme de psihoterapie cognitivă;

feedback-uri legate de monitorizarea gândurilor;

rezultatele oferite de miniexperimentele din sfera comportamentală;

problemele survenite la îndeplinirea temelor pentru acasă.

2. Identificarea gândurilor negative automate și a supozițiilor ;

disfuncționale și testarea gradului lor de veridicitate;

relatarea unui episod recent în care subiectul s-a simțit anxios;

adresarea de întrebări cu caracter provocator gândurilor negative și aducerea de contraargumente acestora;

experimente în sfera comportamentală;

identificarea distorsiunilor cognitive.

3.Discutarea problemelor legate de gândurile negative,simptomele și comportamentele de evitare avute:

efectele comportamentale de evitare asupra simptomelor;

rolul comportamentelor de evitare care împiedică procesul de infirmare a gândurilor negative;

influența evaluării pericolului asupra comportamentului;

efectele gândurilor negative în sfera stărilor emoționale.

4. Trasarea unor noi sarcini pentru acasă:

notarea de noi sarcini pentru acasă;

expunere cu renunțarea la comportamentele de asigurare;

solicitarea unor feedback-uri legate de modul în care temele au fost executate ;

implementarea practică a unor strategii specifice terapiei cognitiv-comportamentale;

trasarea efectivă a unor noi teme pentru acasă;

rezumatul ședinței de psihoterapie și obținerea unor feedback-uri din partea pacientului.

5.Metode folosite în terapia cognitiv-comportamentală:

jocurile de rol;

metoda dialogului socratic;

tehnica inducerii simptomelor;

metode de evidențiere a gândurilor negative automate;

administrarea de feedback-uri audio-vizuale;

manipularea comportamentelor de asigurare;

strategii cognitive de reatribuire;

identificarea distorsionărilor cognitive;

descoperirea unor cauze alternative pentru diverse evenimente;

metoda informării;

analiza costurilor și beneficiilor;

contraargumentare în cadrul jocului de rol;

tehnica manipulării imaginilor;

antrenamentul mental;

strategii de reatribuire în plan comportamental;

tehnica expunerii;

tehnici de modificare a schemelor cognitive;

stabilirea planului sau a agendei de lucru.

Capitolul 3 Personalitatea

3.1.Personalitatea-consideații teoretice.

După cum și Ion Dafinoiu spune în cartea sa ”Personalitatea” pentru a înțelege ce este de fapt aceasta este nevoie să facem întâi o deosebire între ce este personalitate și ce este persoan.

Persoana este reprezentată de individul uman concret pe când personalitatea este o construcție teoretică proiectată de psihologie în favoarea înțelegerii și explicării modalității de ființare și funcționare menită să caracterizeze organismul psihofiziologic reprezentat de persoan umană.

”Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic “(Allport,1981)

Enumerăm câteva dintre caracteristicile personalității:

-globalitatea-modul prin care putem identifica o persoană pe baza ansamblului de caracteristici care descriu aceea persoană.

-coerența-este modalitatea prin care o persoană trebuie să se poarte și să reacționeze,în maniera în care aceasta are impulsul de a o face.În momentul în care apar acte opuse a ceea ce știm acestea surprind deoarece contravin cu parerea și informațiile pe care le avem despre respectiva persoană.

-permanența –în ciuda faptului că o persoană este în continuă transformare,permanent se dezvoltă,aceasta își păstrează identitatea psihică.Omul este ființa care posedă conștiința existenței sale,sentimental continuității și a identității personale în ciuda faptului că toată viața se va schimba.

Un studiu științific asupra personalității umane dezvăluiește o situație mai puțin comună: deși spunem că preocuparea principală a psihologiei este reprezentată de personalitate, principalul obiect de studiu,psihologii nu au ajuns la un consens în ceea ce ține de structură și dinamica acesteia.

În prezent sunt o mare diversiune de concepții,păreri,teorii și feluri de abordare a personalității umane,fiecare dintre acestea greșesc insistând doar asupra unor aspecte iar pe celelalte tratându-le insuficient sau chiar neglijându-le.

Deși din totdeauna au existat preocupări înclinate spre studierea personalității și chiar lucrări care în titlul lor prezintă termenul de personalitate,despre formarea unei personologii sau a unei științe integrate pentru personalitate abia din deceniul al treilea al secolului nostru se poate vorbi ( Sima, T, 2005 ).

Făcând referire la personalitate ca realitate,Susan Cloninger ( 1998, p. 1 ) arată că definirea cea mai frecventa a personalității este “funcționarea psihologică a unei persoane individuale”. O astfel de poziție va adopta și M. Zlate ( 1994, p. 51 ) care demonstreză că personalitatea este “totalitatea psihologică ce caracterizează și individualizează un om particular”.

În momentul în care discutăm despre personalitatea cuiva facem referire la ceva în societate existent,la individul pe care îl știm,despre care deja am aflat cum se comportă în societate,în relțiile cu cei din jur,și mai ales deja îi știm felul de a reacționa la diferiți stimuli.

Personalitatea umană este considerată de către G.Allport ca fiind o entitate obiectivă, existentă cu desăvârșire,arată că personalitatea definește ceea ce omul este cu adevărat,neținând cont de felul în care îl percep ceilalțti sau cum îl cred

.Tot Allport pentru a definii personalitatea ne vorbește despre două modalitați de cunoaștere:

1) definiții de tip „omnibus”sunt incluse diverse elemente în structura personalității,înnăscute și dobândite ca de exemplu dispoziții, tendințe, dorințe,impulsuri,instincte, etc., fără să se facă referire la necesitatea integrării acestora într-o structură unitară,coerentă;

2) definiții structural-existențialiste,vor să capteze elemntele sau factorii cu un rol esențial,de bază în structura, definirea și caracterizarea personalității.