Imaginea de Sine la Preadolescentii cu Deficienta Mintala Usoara

CUPRINS

Introducere

Capitolul I – Imaginea de sine

1.1 Definiția imaginii de sine

CAPITOLUL I

IMAGINEA DE SINE

1.1 Definiția imaginii de sine

Preocuparea pentru felul în care ne vedem, ne apreciem, ne percepem pe noi înșine de la cea mai fragedă vârstă reprezintă imaginea de sine care însumează totalitatea reacțiilor noastre cognitive și afective.

Potrivit Dicționarului Explicativ de Logopedie, imaginea de sine „reprezintă un construct mintal deosebit de complex, care se realizează în dezvoltarea ontogenetică a individului, incluzând două componente de bază: imaginea eului fizic și imaginea eului spiritual, psihic, psihosocial. Cele două componente se află într-o dinamică permanentă de interacțiune, intercondiționare, coordonare, de consonanță sau disonanță. Imaginea de sine constituie un fundament organic al devenirii personalității în permanentă raportare la lume; este un mediator între stările interne (motivație) și solicitările externe ale mediului. … Imaginea de sine poate fi atât un factor optimizator si protector al echilibrului și sanătății psihice, cât și un factor predispozant negativ, patogen. (pg 192)”

Chintesența imaginii de sine este data de nivelul eului care a fost studiat de mai mulți psihologi. Astfel „ M. Golu (2005, pg 709) considera ca eul este ceea ce individualizează, diferențiază, oferă consistență ontologică și delimitează (prin autodeterminare si autoînchidere) personalitatea in raport cu mediul. Trăsăturile definitorii sunt: reflexivitatea (Eu sunt eu), adresabilitatea (Eu mă raportez la cei din jur, la lume ca eu), transpozabilitatea (Eu mă compar cu alții și mă transpun în situația lor), teleonomia (orientare spre scopuri).(Dicționar Explicativ de Logopedie, pg. 193)”

Problema eului este analizată si de către Allport care consideră că există o stadialitate axată pe mai multe etape „in elaborarea eului”, astfel „conștiița si conștiința de sine nu au aceiasi semnificație pentru copilul mic si nici pentru adult; copilului mic îi lipsește coștiința de sine, iar adultul le are pe amândouă, dar nu sunt identice.( Dicționar Explicativ de Logopedie, pg. 193)”

Putem astfel delimita principalele aspecte ale personalității care vizează dezvoltarea eului, respectiv cum apare stima de sine, imaginea de sine si imaginea eului ideal.

Potrivit lui Atkinson conceptul de sine – self concept – „the idea, conception, or mental image one has of oneself “(Dictionary.com) este vazut ca “totalitatea atitudinilor față de noi înșine, a sentimentelor și imaginea creată despre noi înșine. La unii psihologi conceptul de eu este identic cu “self”, cu imaginea de sine.(pg 590)”

In 1959 Rogers considera imaginea de sine ca fiind “factorul cel mai important in existența umană. El înțelege self un gestalt consistent și sistematic, care se formează din informațiile privitoare la noi înșine in cursul interacțiunii cu alții … Poate fi accesat de conștient, dar nu poate fi găsit neaparat în conștient. Este punctul de referință constant al individului deoarece acesta acționează in termenii selfului sau.” (Rogers, 1959)

Formarea imaginii de sine este legata de ambianța socială, de experiențele și interacțiunile cu ceilalți, iar evaluarea valorilor personale se face doar prin comparație cu ceilalți.

Cealalta componentă a personalitații o constituie eul ideal care nu reprezintă altceva decât aspirația, proiecția a ceea ce individul dorește sa devină și cuprinde sentimentele si atitudinile la care el aderă. Rezultatul unei personalități armonice o constituie o cat mai mare uniune, apropiere între cele două, imaginea de sine si eul ideal.

Eul ideal este definit ca fiind „o formațiune psihică ce ține de registrul imaginarului, reprezentativă pentru prima schiță a Eului investită libidinal. .. Eul ideal este elaborat plecând de la imaginea propriului corp în oglindă și reprezintă identificarea copilului cu semenul său și apoi cu mediul său înconjurător.(pg 433 – 434, Larousse – Marele Dicționar al Psihologiei, Ed. Trei, 2006)”

Rogers utilizează termenul de „ organism” pentru a desemna individul. Reacțiile individului la mediul ambiant sunt în concordanță cu imaginea de sine, astfel că individul sănătos v-a rămâne identic cu propriul lui eu, în caz contrar putând apărea discrepanțe între selful perceput și experiențele obiective, discrepanțe catalogate drept incongruențe. In 1959, Rogers introduce si termenul de „ nevoie de acceptare pozitivă”, specifică oamenilor care constituie o congruență între condițiile de manifestare și acțiune, dacă însă criteriile de acordare a acceptării intră în conflict cu experiențele reale ale individului atunci apare incongruența.(Seney Andreea, 1991 – Igen, Élmények és töprengések Carl Rogers személyközpontú pszichológiájáról – Ed. Relaxa, Budapesta)

1.2 Teorii despre dezvoltarea și formarea imaginii de sine

Cercetarile asupra eului s-au ocupat mai mult de modul de apariție al acestuia si de etapele dezvoltării lui de la vârste fragede și sunt centrate pe câteva probleme principale: formarea conștiinței eului; caracteristicile ce stau la baza acestuia; influența elementelor cognitive și afective; conexiunea dintre imaginea de sine și autoevaluare; factorii care influențează schimbările eului și de unde provin acestea.

Având în vedere aceste aspecte

Prima teorie este teoria genetică a psihologiei sociale, urmata in jurul anilor

’20 de modelul topologic al psihanalizei. Pe baza acestora s-au format noi curente , iar în a doua jumătate a secolului trecut au apărut modele bazate pe relația mamă-copil cât și teorii cognitive.

1.2.1 Teoriile genetice ale psihologiei sociale

Teoria vizează ca eul este o autodefinire elementară și separată de contextul social. Din punct de vedere al originii, eul genetic social psihologic este dual: conține eul și reflexiile asupra acestuia.

Henry James, la sfârșitul secolului al XX-lea, face o distincție între eu și imagine de sine. Astfel, eul este format din doua părți , eul ca și subiect sau eu contemplator și eul ca și obiect (self ) sau imaginea de sine.

Eul contemplator conține patru aspecte: voința sau puterea de a influența, continuitatea, individualitatea și refelxia. Imaginea de sine e alcătuită din mai multe nivele: nivelul de jos vizează organismul, corpul și caracteristicile fizice, nivelul intermediar conține imaginea de sine socială, iar nivelul superior imaginea de sine spirituală. (Damon – Hart, 1988)

Henry James sintetizează ca aceasta coroborare a realului cu idealul duce la nașterea stimei de sine.

In 1971, Henry Wallon susține că existența eului atrage dupa sine si existența non-eului, necesar pentru definirea primului. La început pentru copil non-eulu este dat de persoanele din mediul său ambiant, iar ulterior in jurul vârstei de trei ani, odată cu apariția perioadei de opunere se diversifică si non-eul, iar dupa vârsta de șase ani are loc dizolvarea sincretismului. Sincretismul , introdus de E. Renan reprezintă „un sistem arhaic de gândire si percepție, care constituie prima etapă a dezvoltării cunoșterii omenești și este caracterizat de o aprehensiune globala, vaga, non-structurată a realității.(pg 1123, Larousse – Marele Dicționar al Psihologiei, Ed. Trei, 2006)”

1.2.2 Teoriile psihanalitice

Psihanaliza susține ca eul se naște din conflictul copilului cu mediul parental, dintr-o gelozie specifică fiecarui individ și manifestată fașă de părintele de sex opus. Potrivit lui Freud dorința sexuală a copilului este proiectată asupra unui obiect, a unei persoane însa datorită prezenței tatălui, satisfacerea dorinței sexuale este împiedicată și astfel se nasc sentimentele de frică, de anxietate. Aflat in incapacitatea de a-l depași pe tată, copilul devine asemanator lui și astefl în cadrul procesului de identificare apare super egoul sau instanța morală a personalității.

Modelul lui Freud evidențiază copilul suspus instinctelor, căruia îi lipsește reflexia Eului și anume eul nu se cunoaște pe sine, ci doar reflectă parțial asupra propriilor decizii și nu asupra forțelor care îl mobilizează.

Conexiunea dintre mamă și copil este una foarte semnificativă și cu un rol important în formarea eului copilului. Margaret Mahler (Mahler și colab, 1975) descrie diferențierea eului copilului și relatia dintre mamă si copil in perioada de 0-3 ani. Autoarea susține ca noul născut nu poate să diferențieze între eu și non-eu, în consecință își începe viața într-o fuziune cu ceilalți membri din ambianța exterioară.

Margaret Mahler distinge mai multe faze și subfaze specifice evoluției de sine în copilăria timpurie:

Perioada 0-2 luni sau perioada „normal autistică” – copilul e caracterizat de un narcisism primar, fiind îndreptat mai mult către lumea lui internă și închis față de exterior

Perioada 2-5 luni denumită si „faza simbiotică” – copilul include mama în aria self-ului și devine depedent fizic și afectiv de aceasta

6 luni – „separation-individuation” – începe procesul de separare care cuprinde mai multe etape: „differentiation” (copilul devine mai rapid în mișcări, atent); „parcticing subphaze” (10-12 luni – mersul, primul pas orientat spre mamă); „rapprachement” – stabilirea de relații (12-14 luni – funcții mai complexe, utilizarea limbajului, scheme intelectuale, delimitare de mamă – eu-mama); „consolidation of personality” (imaginea sinelui e separată de imaginea celuilat).

Există și alte teorii care prezintă relevanța și importanța covârșitoare a mamei în educarea copilului(Sullivan – personificarea mamei afective, grijulii, încordate sau anxioase, rezultând imaginea de sine pozitivă sau negativă a copilului; Winnicott, 1979 – „mama destul de bună” – accentuând sau dimpotrivă sentimentul de siguranță al copilului), astfel că indiferent de natura si felul implicării acesteia, ea determină calitatea relațiilor și a modalităților de relaționare a copiilor în primii ani de viață și crează cea mai profundă amprentă a personalității noastre.

1.2.3 Eul – tipuri de eu

Eul nu este un concept exclusiv psihologic având multiple conotații, problematica sa intersectându-se cu filosofia, morala, psihologia, psihanaliza, psihoterapia, psihiatria, religia, etc.

In sfera filosofiei, referindu-se la Eu, I. Kant îl definește in felul următor: ,,Eul nu este un concept, ci numai un fel de a desemna obiectul simțului intern, întrucât nu-l mai putem cunoaște la rândul lui prin vreun predicat. Acest Eu cugetător (sufletul), considerat ca subiectul ultim al cugetării, care nu mai poate fi la rândul lui predicatul unui alt lucru, poate lua numele de substanță”.

Pentru Maine de Biran, Eul este “simtul intern”, centrul si esența vieții sufletesti.

Dupa E. Husserl, “Eul” are un caracter transcendental și se pune în evidență în cadrul experienței transcedentale a unei persoane.

Datorită semnificției sale, Eul urmarește mai multe direcții:

a) Eul ontologic sau noumenal – metafizic, imuabil (R. Descartes, ,,acest Eu este sufletul”).

b) Eul psihologic sau fenomenal – Eul simțit, trăit, realitate formată din stările și actele de ,,a fi” și de ,,a avea” ale unei persoane și de care aceasta are cunoștință;

c) Eul gandit sau reprezentat – constiinta de sine, actul de autoreflectare sau “persoana care crede ca este”;

d) Eul in psihanaliza – partea conștientă a aparatului psihic, a structurii ca model de organizare a sistemului personalitatii si care prin calitatile si natura sa, se opune inconstientului;

e) Eul moral – constiinta morala din noi, din punct de vedere psihanalitic este ,,idealul Eului” sau Supra-Eul moral.

f) Eul ca identitate – Lewis (1990)care atrage atenția că anumite comportamente duc la formarea aptitudinilor sociale (imitația, observarea comportamentelor părinților etc) încă din primele 3 luni de viață, cu toate că încă nu arată conștientizarea sinelui, între 16 și 18 luni copilul conștientizează propria existență – „papușa este a mea”. Proba oglinzii semnalează apariția identității reale în jurul vârstei de un an, la copii cu Sindrom Down și diferite handicapuri abia la un an jumate.

Proba oglinzii a fost cercetată de Dixon in 1957 printr-un studiu pe copii pană în 12 luni și astfel autorul a prezentat existenșa a trei stadii:

„Stadiul I – „mother” (mama) – când copii nu sunt interesați de propria persoană, însă recunosc figura mamei;

Stadiul II – „palymate” (propriul coleg de joacă) – devin interesați de recunoașterea de sine, repetă în fața oglinzi acțiuni simple

Stadiul III – „who do that when I do that?” (cine face așa când eu fac așa?), copilul distinge în oglindă între imaginea proprie și a altor copii și alege să interacționeze cu ceilalți; răspunde la întrebări de genul: „Unde este mama?” ; „Unde ești tu?”. (E. Bonchiș, 1997, Studierea imaginii de sine în copilărie și preadoleșcentă, pg 27-28).”