Imaginea de Sine a Prescolarilor Si Influenta Adultilor Asupra Acesteia

Psihologie

Imaginea de Sine a Prescolarilor Si Influenta Adultilor Asupra Acesteia

Byadmin ianuarie 1, 2024

IMAGINEA DE SINE A PREȘCOLARILOR ȘI INFLUENȚA ADULȚILOR ASUPRA ACESTEIA

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: DEZVOLTAREA PSIHICA LA PRESCOLARI

I.1. Substadiile dezvoltării psihice a preșcolarilor

I.2. Coordonate ale dezvoltării psihice a preșcolarilor

I.3. Particularitățile dezvoltării intereselor și trăsăturilor de caracter la preșcolari

I.4. Relația dintre personalitate, imaginea de sine și comportament

CAPITOLUL II: FORMAREA IMAGINII DE SINE LA PRESCOLARI

II.1. Imaginea de sine – rolul ei integrator în sistemul personalității

II.2. Imaginea de sine în copilărie

II.2.1. Imaginea de sine – apariție și evoluție

II.2.2. Caracteristici ale imaginii de sine

II.2.3. Factori care influențează imaginea de sine a preșcolarilor

II.2.4. Imaginea de sine sănătoasă și imaginea de sine deficitară a preșcolarilor

CAPITOLUL III: JOCUL ȘI INVĂȚAREA – FORMELE DE ACTIVITATE ALE

PREȘCOLARULUI

III.1. Jocul – activitatea principală în formarea și dezvoltarea personalității și a imaginii de sine

III.2. Învățarea. Trecerea de la activitatea de joc la activitatea de învățare

CAPITOLUL IV: FORMAREA IMAGINII DE SINE LA PREȘCOLARI ȘI INFLUENȚA ADULȚILOR ASUPRA ACESTEIA – CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ

IV.1. Ipoteza cercetării

IV.2. Obiectivele cercetării

IV.3. Metode și tehnici utilizate

IV.4. Rezultatele cercetării. Analiza și interpretarea datelor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Astăzi, învățământul, pe lângă pregătirea tânărului pentru viață, trebuie să contribuie și la împlinirea lui ca individualitate, la crearea unui câmp cât mai larg pentru creativitate, inițiativă, autonomie, în acest fel, contribuind și la progresul uman general.

La vârsta preșcolară, copilul dobândește cele mai profunde, durabile și productibile însușiri psihice ale individualității proprii, o intensă sensibilitate, receptivitate si flexibilitate psihică. Începutul de drum pentru preșcolarii de azi înseamnă și începutul de drum al viitoarei societăți care se dezvoltă o data cu ei. De aceea, educația preșcolară necesită o preocupare deosebită din partea tuturor factorilor implicați în această misiune fundamentală pentru concentrarea resurselor umane si materiale în direcția elaborării cadrului psihologic optim, astfel încât, preșcolarii, viitorii adulți, să fie pregătiți pentru cerințele societății.

Învățământul preșcolar nu mai este privit ca o educație prin instruire, ci ca o instruire prin educație. Dezvoltarea copilului nu mai este privită ca un rezultat al modelării unui tipar prestabilit, ci ca un sprijin ce i se acordă acestuia pentru îndeplinirea nevoilor sale.

Grădinița constituie o primă experiență de viață a copilului în societate. În cadrul ei, copilul ia parte la activitățile specifice acesteia și cunoaște obiecte care îi stimulează gustul pentru investigație și acțiune, îl provoacă să se exprime și îl ajuta să se integreze într-un grup. Aceasta constituie o primă treaptă a socializării și totodată pregătește copilul pentru școală. În funcție de nevoile, dorințele și emoțiile copiilor, de modul in care acestea sunt receptate, de experiențele pe care le trăiește depinde decisiv atitudinea sa ulterioară față de viață. Educatorul trebuie să fie calm, iubitor și disponibil pentru a-i învăța pe copii, de mici, despre valoarea pe care o are fiecare dintre ei, ajutându-i să-ți formeze o imagine de sine pozitiva. Aprecierile acestuia, dar si ale părinților sunt interiorizate de către copil si conduc la inocularea sentimentului de adecvare sau inadecvare ca persoană.

Copiii sunt diferiți din punct de vedere temperamental, caracterial, atitudinal, de aceea performanța lor nu va fi egală în toate domeniile. Astfel este important ca fiecare copil să fie respectat și susținut în ritmul său propriu, în transformarea progresivă ce o va înregistra potrivit nevoilor sale.

CAPITOLUL I:

DEZVOLTAREA PSIHICĂ LA PREȘCOLARI

I.1. Substadiile dezvoltării psihice a preșcolarilor

Perioada preșcolară poate fi împărțită în trei stadii:

Stadiul preșcolarului mic ( 3-4 ani)

Stadiul preșcolarului mijlociu (4-5 ani)

Stadiul preșcolarului mare (5-6 ani)

Preșcolarul mic ( 3-4 ani)

La această vârstă, copilul dificultăți de adaptare la mediul grădiniței deoarece este dependent de mama, nu înțelege prea bine ceea ce i se spune și nu știe să se exprime clar. Principala lui formă de activitate este jocul, iar activitățile la care participă trebuie sa fie tot sub formă de joc. Comunicarea reciproca între copii, în timpul jocului sa a altor activități, este încă insuficient dezvoltată Preșcolarul mic este curios și atras de obiectele din jur, gândirea lui fiind subordonată acțiunii cu obiectele.

În plan afectiv este instabil, trece cu rapiditate de la o stare la alta trăind intens emoțiile. Aceeași instabilitate o întâlnim și la nivelul motricității. Preșcolarul este neîndemânatic, face mișcări bruște, insuficient coordonate.

Preșcolarul mijlociu (4-5 ani)

Activitatea copilului devine mai variată, mai complexă, conținutul jocurilor se îmbogățește, activitățile obligatorii implică un efort mai mare, cunoștințe mai bogate, astfel întreaga activitate psihică a copilului se dezvoltă intens. Cercul cunoștințelor despre lume se îmbogățește, realitatea externă începe să-l preocupe din ce în ce mai mult.

Se dezvoltă mult limbajul, se amplifică limbajul și creativitatea preșcolarului, se conturează caracterul voluntar al celor mai multe dintre procesele psihice. Preșcolarul începe să socializeze, să se implice în diferite manifestări colective atât în familie cât și în grădiniță. La această vârstă se lărgesc interesele, încep să se închege primele atitudini, se instalează mai evident unele trăsături caracteriale care vor constitui nucleul viitoarei personalități.

Preșcolarul mare( 5-6 ani)

Se adaptează relativ rapid atât în grădiniță cât și în contact cu orice situație nouă. Alături de joc, învățarea sistemică ocupă un loc din ce în ce mai mare în activitatea preșcolarului. Vocabularul bogat de care dispune acum preșcolarul îi permite să-și exprime gândurile, să relateze în mod curent cele văzute sau auzite. Se formează perceperea de a compara atât obiecte cât și noțiuni elementare care oglindesc trăsăturile comune ale unor grupe de obiecte.

I.2. Coordonate ale dezvoltării psihice a preșcolarilor

Motricitatea – baza dezvoltării psihice a preșcolarului

Nevoia de mișcare este una din nevoile fundamentale resimțită de copil la aceasta vârstă. Adevărata plăcere a preșcolarului este aceea de a întreprinde diferite acțiuni precum imitarea adulților, însoțirea cuvintelor cu mimică si pantomimică, adică cu diferitele mișcări ale fetei sau ale corpului.

Preșcolaritatea, mai ales cea mijlocie este denumită vârsta grației datorită libertății, spontaneității și armoniei motricității. Apropierea vârstei școlarității duce la estomparea grației în favoarea forței. Aceste caracteristici sunt manifestate diferit în funcție de tipul conduitei și de gradul lor de consolidare. Mișcările sunt libere, spontane, imprevizibile, fără o ordine anume în unele activități, însă alte activități capătă un grade automatizare, ordinea lor fiind una stabilită; cu timpul aceste mișcări se vor transforma în deprinderi.

Motricitatea și acțiunea cu obiectele contribuie atât la îmbogățirea și diversificarea planului cognitive al preșcolarului cât și la întregirea personalității lui. La baza dezvoltării psihice a acestuia stă nevoia de acțiune finalizată cu executarea diferitelor mișcări. În momentul în care preșcolarul acționează cu obiecte, șansele lui de a-și elabora o imagine adecvată despre el sunt mai mari față de altul care doar privește obiectele.

Dezvoltarea proceselor psihice senzoriale la preșcolari

La vârsta preșcolară, trebuințele de cunoaștere, de investigare sunt foarte importante.

Curiozitatea preșcolarului este vie si permanenta, acesta dorind să afle și să știe cât mai multe lucruri. Pentru a-și satisface dorința de cunoaștere, preșcolarul trebuie să dispună de anumite funcții, procese, însușiri, capacități psihice care să-i permită stăpânirea noilor obiecte și fenomene.

Senzațiile reprezintă cea mai simplă legătură informațională a omului cu realitatea.

“Senzațiile sunt procese psihice elementare prin care se semnalizează, separat în forma imaginilor simple primare, însușirile concrete ale obiectelor și fenomenelor, în condițiile acțiunii directe a stimulilor asupra organelor de simț (analizatori)” (J. Piaget- Psihologia copilului, 1974)

Senzațiile, integrate în ansamblul tuturor celorlalte procese și structuri psihice, realizează legături informaționale simple, ce se pot integra în structura unor aptitudini complexe și, în același timp, sunt component ale câmpului de cunoștință ce contribuie la efectul conștientizării lumii și a propriei persoane.

Percepțiile sunt procese psihice de reflectare a obiectelor și fenomenelor, în momentul acțiunii lor directe asupra obiectelor. În învățământul preșcolar, percepția devine observația perceptive și este implicate în toate formele de învățare. Preșcolarii nu desprind uneori amănuntele, alteori, atenția lor este atrasă de un amănunt oarecare, amănunt pe care nu-l percepe ca element al întregului, ci independent de ansamblu. Acesta nu reușește să analizeze întregul, să desprindă părțile lui componente și legăturile lui esențiale, pe care să le perceapă în raport cu întregul.

Alături de senzații, percepțiile au un rol foarte important pentru planul mintal al acțiunii desfășurării în mediul socio-cultural.

Senzațiile și percepțiile preșcolarilor nu se dezvoltă prin simplul proces de creștere și maturizare, sau ca urmare a repetării mecanice a acțiunii stimulenților asupra organelor de simț. Aceștia au nevoie de organizarea unor activități corespunzătoare deoarece, de motivele și conținutul acestor activități depinde dezvoltarea senzațiilor și percepțiilor copilului.

O astfel de activitate este jocul didactic. Dacă anumite sarcini sunt redate prin intermediul jocului, interesul este mult mai mare, iar dezvoltarea senzațiilor și percepțiilor sunt influențate într-un mod pozitiv. Dezvoltarea percepției și a spiritului de observație la preșcolari sunt favorizate și de activități precum desenul, modelajul, construcția.

Reprezentările se formează în plan mental în urma percepțiilor trăite. La preșcolari, reprezentările sunt încărcate de elemente concrete și particulare. Acestea ușurează înțelegerea, deși delimitarea între real, ireal și posibil este confuză. Acestea creează o expansiune a psihicului, dând copilului posibilitatea să trăiască în prezent atât trecutul cât și viitorul, să îmbine în acțiune atât realul cât și imaginarul. Formarea reprezentărilor este un proces complex în care limbajul are un rol esențial. Reprezentarea unui obiect are la bază nu numai perceperea lui de către copil ci și sprijinirea percepției pe cuvânt. Cuvântul ajută la sintetizarea însușirilor generale și comune ale unei grupe de obiecte, la reflectarea generalizată a obiectelor și fenomenelor.

Reprezentările lărgesc sfera și măresc coerența vieții psihice, dând copilului posibilitatea de a cunoaște obiectele și în absența lor, dar să-și reactualizeze experiența trecută și s-o integreze în cea prezentă.

Dezvoltarea proceselor psihice superioare la preșcolari

Intelectul preșcolarului, desemnat dintr-un sistem de relații, activități și procese psihice superioare ( limbaj, gândire, memorie, imaginație, atenție), înregistrează, în această perioadă, o serie de restructurări importante, deși nu este suficient format.

Pentru preșcolari, limbajul devine atât un instrument complex în relația cu cei din jur cât și un instrument de organizare a vieții psihice. Dezvoltarea limbajului nu se reduce la creșterea cantitativă a vocabularului. Preșcolarul, o data cu asimilarea fondului lexical, își însușește și semnificația cuvintelor, noțiunile se îmbogățesc pe măsura ac psihicului, dând copilului posibilitatea să trăiască în prezent atât trecutul cât și viitorul, să îmbine în acțiune atât realul cât și imaginarul. Formarea reprezentărilor este un proces complex în care limbajul are un rol esențial. Reprezentarea unui obiect are la bază nu numai perceperea lui de către copil ci și sprijinirea percepției pe cuvânt. Cuvântul ajută la sintetizarea însușirilor generale și comune ale unei grupe de obiecte, la reflectarea generalizată a obiectelor și fenomenelor.

Reprezentările lărgesc sfera și măresc coerența vieții psihice, dând copilului posibilitatea de a cunoaște obiectele și în absența lor, dar să-și reactualizeze experiența trecută și s-o integreze în cea prezentă.

Dezvoltarea proceselor psihice superioare la preșcolari

Intelectul preșcolarului, desemnat dintr-un sistem de relații, activități și procese psihice superioare ( limbaj, gândire, memorie, imaginație, atenție), înregistrează, în această perioadă, o serie de restructurări importante, deși nu este suficient format.

Pentru preșcolari, limbajul devine atât un instrument complex în relația cu cei din jur cât și un instrument de organizare a vieții psihice. Dezvoltarea limbajului nu se reduce la creșterea cantitativă a vocabularului. Preșcolarul, o data cu asimilarea fondului lexical, își însușește și semnificația cuvintelor, noțiunile se îmbogățesc pe măsura acumulării experienței și a perfecționării operațiilor gândirii. „ Limbajul se îmbogățește continuu atât sub raport cantitativ, prin creșterea volumului vocabularului, cât și sub raport calitativ, ca urmare a dezvoltării capacității de formulare logico-gramaticale și frazării coerente, a organizării de mici discursuri verbale și introducerii unor conținuturi cu sens și semnificație tot mai precise, tot mai bine structurate.” – (U. Șchiopu, E. Verza – Psihologia vârstelor, Buc. , 1997).

Pentru preșcolari, limbajul joacă rolul unui „ instrument activ și deosebit de complex al relațiilor copilului cu cei din jurul său, și în același timp un instrument de organizare a activității psihice.” ( E. Verza – Relația dintre personalitate și comportament în perspectiva devenirii umane, 1991).

Comunicarea verbală din copilărie își pune amprenta asupra dezvoltării psihice a omului, influențând ansamblul capacităților sale sociale, precizia și estetica gândirii și chiar însușirile personalității.

Gândirea copilului preșcolar este legată de reprezentările și limbajul acestuia, dezvoltându-se in cadrul situațiilor de zi cu zi, sub influența investigației personale asupra obiectelor și fenomenelor din jur, prin intermediul operațiilor de sinteză, analiză, comparație, generalizare, abstractizare. În aceasta perioadă, cea mai semnificativa trăsătură a gândirii constă în dezvoltarea capacității de a sesiza relațiile dintre fenomene, precum relațiile cauzale, succesiunea și simultaneitatea.

Dezvoltarea gândirii are loc în strânsă legătură cu dezvoltarea limbajului. Daca posibilitățile de comunicare verbală sunt limitate, nici gândirea copilului nu se poate dezvolta . Activitățile desfășurate sub forma jocului au un mare impact atât in dezvoltarea limbajului cât și în dezvoltarea gândirii.

Memoria începe să capete particularități mai evaluate, datorită dezvoltării progresive a vorbirii la copilul preșcolar. Preșcolarilor de 3-4 ani le este reprezentativă memoria involuntară bazată pe asociații, în cazul preșcolarilor de 4-5 ani, memoria este mai productivă și capătă un caracter voluntar în cadrul jocului, iar la vârsta de 5-6 ani, preșcolarul trebuie să memoreze, să recunoască și să redea conținutul unei sarcini, acesta începând să conștientizeze sarcinile ce-i revin. Un loc important în conținutul memoriei copilului îl ocupă imaginile intuitive ale obiectelor și fenomenelor percepute anterior, adică reprezentările, ele având o mare importanță în viața psihică a preșcolarului.

Imaginația și creativitatea

„Copilul imaginează și creează multe lucruri tocmai pentru că nu cunoaște suficient relațiile dintre obiect și fenomene”. (E. Voiculescu , Pedagogia școlară, Buc., 2001). Imaginația copilului preșcolar are o largă deschidere către fantastic. Creațiile preșcolarului dovedesc că viața lui interioara este bogată, că intențiile lui depășesc cu mult posibilitățile de care dispune. Locul și rolul central în creația preșcolarilor îl ocupă și îl are imaginația.

Atenția preșcolarilor se caracterizează printr-un volum redus și flexibilitate mică. Din această cauză, preșcolarul întâmpină dificultăți atunci când trebuie să-și îndrepte atenția asupra unor situații mai complexe.

„ Dezvoltarea unor elemente componente ale intelectului copiilor n-ar fi posibilă fără prezența atenției, care este capacitatea de orientare, focalizare și concentrare asupra obiectelor și fenomenelor în vederea reflectării lor adecvate.” (M. Zlate – Psihologia socială a grupurilor școlare, Buc., 1972). O dată cu dezvoltarea atenției, copilul se poate orienta mai bine în mediul înconjurător, poate pătrunde mai adânc în cunoașterea obiectelor și fenomenelor, deoarece cu ajutorul ei, activitatea psihică se centrează, se fixează asupra celor ce intră în câmpul reflectării. În preșcolaritate, în contextul întregii activității psihice, se dezvoltă formele atenției voluntare și o serie de calități ale acesteia, cum sunt: volumul, stabilitatea, concentrarea și altele.

Dezvoltarea atenției se realizează în procesul activității, sub influența adulților, jocul având o mare importanță pentru dezvoltarea atenției voluntare a copiilor. În procesul jocului copilul își propune anumite scopuri interesante, pe care caută să le ducă la îndeplinire, ceea ce presupune concentrarea atenției asupra activității desfășurate.

I.3. Particularitățile dezvoltării intereselor și trăsăturilor de caracter la preșcolari

Activitatea de investigație a preșcolarului se intensifică datorită noilor obiecte cu care copilul intră în contact, dar și obiectelor cunoscute prezentate în relații noi, mai complexe. Curiozitatea copilului preșcolar nu este trezită numai de obiecte perceptibile ci și de legăturile care există între obiecte și fenomene. Datorită acestei curiozități, preșcolarul face cunoștință cu numeroase obiecte și fenomene din mediul înconjurător, intră în legături mai complexe, și, datorită acestui lucru, el se poate adapta mai bine la mediul înconjurător.

Curiozitatea, interesul față de anumite lucruri, îl fac pe preșcolar sa desfășoare diferite activități prin care își dezvoltă numeroase deprinderi.

De obicei, la preșcolari, apar variante intermediare ale temperamentelor datorită unor proprietăți fundamentale ale proceselor nervoase (forța, echilibrul, mobilitatea) care prezintă variații însemnate și intră în diferite combinații la copii diferiți.

În strânsă legătură cu problema cunoașterii particularităților temperamentale ale preșcolarilor se pune și problema influențării lor în cadrul activităților desfășurate în grădiniță. Astfel se urmărește înlăturarea trăsăturilor negative și consolidarea trăsăturilor pozitive de temperament.

Preșcolarii atribuie o importanță mai mare însușirilor pozitive de caracter decât celor negative. Aceștia apreciază cu mai multă ușurință conduita altora decât comportamentul propriu, ei înțeleg mai ușor ceea ce este bine și ceea ce este rău în faptele celorlalți. Astfel, trebuie să se formeze la copii capacitatea de a aprecia corect faptele proprii în raport cu regulile și cerințele morale.

I.4. Relația dintre personalitate, imaginea de sine și comportament.

Pe tot parcursul experienței sale, preșcolarul își însușește modalități cognitive, tehnice și raționale, asimilându-le și acomodându-se la ele în raport cu structurile sale interne.

Pe fondul specificității individualității proprii, omul asimilează modele socio-culturale ce vor constitui un model al personalității, unde însușirile caracteriale vor avea un rol esențial.

Atunci când preșcolarul intră în contact cu realitatea înconjurătoare, acesta se construiește pe sine. În perioada preșcolară, imaginea de sine capătă dimensiuni noi prin conștientizarea caracteristicilor corporale proprii, prin perceperea statutului și rolului de apartenență la grup. Datorită contactului preșcolarului cu cei din jur, experiența dobândită este interiorizată, comunicarea este mai complexă, iar comportamentul este adecvat situațiilor apărute.

Copiii își formează imaginea de sine prin preluarea ei de la părinți, în aceasta intrând atitudinile, exigențele și interdicțiile acestora. În strânsă legătură cu imaginea de sine se află stima de sine. Stima de sine pozitivă este reprezentată de sentimental de autoapreciere și încredere în forțele proprii. Cea mai importantă sursă de formare a stimei de sine o constituie aprecierile primate din partea celor apropiați.

Apariția conștiinței morale se află și ea în strânsă legătură cu imaginea de sine. Dezvoltarea sentimentului de dragoste, atașament, admirație față de adulți este una din căile de formare a acesteia.

Fiecare copil are nevoi, dorințe și emoții. De modul în care acestea sunt receptate și li se răspunde, de experiențele pe care le trăiește copilul în relațiile cu persoanele apropiate (familie, grup de prieteni sau colegi, educatori) depinde decisive atitudinea sa ulterioară față de viață.

CAPITOLUL II:

FORMAREA IMAGINII DE SINE LA PRESCOLARI

II.1. Imaginea de sine – rolul ei integrator în sistemul personalității

Imaginea de sine se autoanalizează și se autointerpretează, în primul rând, ca înfățișare exterioară, formându-și o imagine mai mult sau mai puțin obiectivă și complete despre Eul fizic, asociată cu judecățile de valoare corespunzătoare (puternic-slab, frumos-urât), iar în al doilea rând, se percepe, se analizează și se autointerpretează ca realitate psiho-socială, sub aspectul posibilităților, capacităților, aptitudinilor și trăsăturilor caracteriale, formându-și de asemenea, o imagine mai mult sau mai puțin fidelă, asociată și aceasta cu judecăți de valoare (bun-rău, capabil-incapabil).

Imaginea de sine constituie o direcție esențială a devenirii personalității însăși, reprezentând în același timp o cerință necesară relaționării și coechilibrării adecvate lumii exterioare.

Individul ajunge la o anumită imagine de sine atât prin autoapreciere cât și prin relaționare interpersonală, prin compararea succesivă cu imaginile pe care și le formează despre ceilalți și cu imaginile pe care ceilalți și le formează despre el.

Omul începe să se raporteze la sine cât de cât obiectiv și să întreprindă o acțiune sistemică de autocunoaștere prin intermediul opiniilor și aprecierilor celorlalți. Acesta începe să-ți afirme propria identitate în raporturile cu lumea, imediat ce imaginea și conștiința de sine prind contur.

Imaginea de sine este locul prin care trec și se compară atât solicitările interne proprii ale individului cât și solicitările externe, condiționând modul in care procedează persoana în funcție de împrejurare. Totodată. Imaginea de sine se evidențiază și în modul de ierarhizare și integrare a drepturilor, pretențiilor, pe de-o parte și a responsabilităților și obligațiilor, pe de altă parte.

II.2. Imaginea de sine în copilărie

II.2.1. Imaginea de sine – apariție și evoluție

În cursul primilor trei ani de viață se dezvoltă treptat trei aspecte ale conștiinței de sine; “simțul Eului corporal”, simțul unei identități de sine continue și respectul față de sine, mândria, iar între 4-7 ani apar alte două aspectele individualității: “existența Eului” și “imaginea Eului”. Aceste aspecte se clădesc prin procesul de interacțiune dintre copil și mediu, unde copilul începe să cunoască așteptările adultului în ceea ce-l privește și să compare comportamentul propriu cu aceste așteptări.

Psihologul elvețian J. Piaget diferențiază două stadia de evoluție ale judecăților morale din copilărie, imaginea de sine fiind privită prin prisma formării acestora.

Stadiul realismului moral unde constrângerea și autoritarismul domină morala;

Stadiul cooperării unde ansamblul regulilor de conviețuire se constituie datorită sentimentului reciproc și al trăirii intense a sentimentului de egalitate. (Piaget Jean– Psihologia copilului, Chișinău, 2011)

Stadiul realismului moral este caracteristic perioadei preșcolare unde relația copil-adult este una unilaterală. Copiii respectă regulile nu datorită înțelegerii și cunoașterii lor, ci datorită ascultării bazată pe teamă și afecțiune.

II.2.2. Caracteristici ale imaginii de sine

În perioada preșcolară, Eul este în plin proces evolutiv, apărând extensia Eului și imaginea Eului. Distincția dintre “eu si celălalt” capătă dimensiuni noi datorită unor forme incipiente de reciprocitate care îi creează copilului posibilitatea de a înțelege opiniile celorlalți.

În conturarea personalității, un rol important îl au intențiile, scopurile și simțul de responsabilitate. Acestea au la bază imaginea Eului concretizată în cunoașterea de către copil a așteptărilor adultului și încercarea copilului de a compara aceste așteptări cu ceea ce el poate oferi. Independența copilului este sporită de interiorizarea treptată a judecăților de valoare venite din partea adultului.

Perioada preșcolară sau „vârsta de aur” așa cum mai este numită, este caracterizată de apariția jocului ca activitate fundamentală. Aprecierile primite de la cei din jur îi permit preșcolarului să-și formeze o imagine despre posibilitățile proprii.

În această perioadă, datorită dorinței de identificare, preșcolarul caută modele umane apropiate, iar, de obicei, părinții devin modelele lor.

U. Șchiopu și E.Verza subliniază existența următoarelor etape ale identificării în această perioadă:

Descoperirea unor asemănări de înfățișare cu părinții;

Perceperea unor asemănări ale caracteristicilor psihice;

Adaptarea și însușirea gesturilor și conduitelor modelelor. (Șchiopu Ursula, Verza Emil – Psihologia vârstelor, București, 1997.)

Conform lui Gesell, fiecare vârstă are caracteristici proprii astfel:

La vârsta de 4 ani, numită de acesta și “vârsta expansiunii”, preșcolarul este caracterizat de autoritate, superficialitate, instabilitate, excesivitate. Totodată, preșcolarul este capabil de improvizații, dar incapabil de concentrări durabile.

La 5 ani, sau “vârsta de aur”, preșcolarul își organizează experiența, se subordonează cu ușurință adulților, este mai reținut și exagerează în privința situațiilor văzute.

Vârsta de 6 ani sau “vârsta de tranziție”- preșcolarul este dificil, dorește să fie independent și să se afirme. Reprezintă perioada de extensiune și aprofundare a Eului.

La vârsta de 7 ani, numită și “vârsta de asimilare”, copilul este deschis relațiilor cu ceilalți și se concentrează asupra propriei persoane.

În ceea ce privește imaginea de sine a preșcolarilor, putem spune că aceștia încep să se identifice cu ceilalți, să se recunoască pe sine ca o parte a grupului, să lege prietenii și să se joace împreună cu ceilalți. Preșcolarii încep să crească în independența și insistența de autonomie, aprecierile adulților, cu privire la performanțele lor, le determină imaginea, locul în grup și diferențele față de ceilalți. Aceștia încep sa-și aprecieze singuri valoarea acțiunilor, în dependență de părerile adulților și colegilor.

II.2.3. Factori care influențează imaginea de sine a preșcolarilor

Imaginea de sine se află în strânsă legătură cu cunoașterea propriei persoane și a propriei valori. Aceasta se construiește prin diferite mecanisme de învățare. Adulții din imediata apropiere a preșcolarilor pot facilita această învățare având în vedere ceea ce spun ceilalți și modul în care este tratat preșcolarul de ceilalți.

Imaginea de sine poate fi influențată de diverși factori precum:

Stima de sine a părinților- dacă copiii sunt crescuți de părinți cu stimă de sine, atunci copiii vor avea încredere în ei înșiși;

Așteptările părinților referitoare la copiii lor- copiii iubiți și valorizați pentru ceea ce sunt se vor descurca mai bine în viață decât ceilalți;

Respectarea unor limite;

Temperamentul copilului;

Răspunsul pozitiv al copilului- copiii care răspund pozitiv la atențiile părinților se descurcă mai bine și tind să încurajeze atitudini tot mai pozitive;

Condiții de apariție a unui handicap- copiilor cu CES sau aflați în situație de risc li se acordă ori prea multă, ori prea puțină atenție, ceea ce creează discriminare;

Strategii didactice folosite care pot valoriza sau nu copiii;

Relația cu ceilalți copii;

Relația stabilită cu educatoarea;

Relația stabilită între grădiniță și familie.

II.2.4. Imaginea de sine sănătoasă și imaginea de sine deficitară a preșcolarilor

Conform studiilor, un concept de sine sănătos depinde și de relațiile sociale ale copilului.

În perioada preșcolară, conceptul de sine este constituit din imaginea fizică despre sine – modul în care copilul se recunoaște ca persoană fizică, cu propriul său corp, părțile sale componente și chiar anumite caracteristici ale acestora, și din imaginea de sine oglindită în trăirile și acțiunile sale – ceea ce poate preșcolarul să facă și cum apreciază ceilalți acțiunile sale.

Conceptul de sine devine tot mai complex pe măsură ce copilul se dezvoltă, cele mai spectaculoase schimbări fiind legate de vârsta de cuprinsă între 3-5ani.

În perioada preșcolară este foarte importantă sprijinirea copilului în vederea formării unei imagini de sine pozitivă.

Acei copii care posedă o imagine de sine sănătoasă sunt mai curajoși, mai afectivi în relația lor de grup, mai corecți în autoapreciere și mai puțin anxioși.

Copiii care nu au încredere în sine sunt timizi, evită să răspundă la întrebări, simt permanent nevoia unei încurajări, nu au prieteni, sunt uneori agresivi și simt mereu nevoia de a schimba activitatea.

CAPITOLUL III:

JOCUL ȘI INVĂȚAREA – FORMELE DE ACTIVITATE ALE

PREȘCOLARULUI

III.1. Jocul – activitatea principală în formarea și dezvoltarea personalității și a imaginii de sine

Jocul reprezintă un ansamblu de acțiuni și operații care, paralele cu destinderea, buna dispoziție și bucuria urmărește obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală, fizică a copilului. Ca o activitate complexă, care angajează resursele cognitive ale preșcolarului, jocul devine terenul pe care se pot exercita cele mai importante influențe formative și informative.

Accentuarea laturii formative și a celei aplicative procesului instructiv-educativ se fundamentează pe concepția potrivit căreia, calea cea mai eficientă de pregătire a copilului constă în dezvoltarea limbajului și a comunicării, formarea unor capacități intelectuale implicate în actul cunoașterii și al învățării propriu-zise bazate pe jocul didactic.

În perioada preșcolară, jocul are o dublă semnificație. Pe de-o parte jocul constituie cadrul de manifestare și de exteriorizare a întregii vieți psihice a preșcolarului, în joc acesta își experimentează cunoștințele, emoțiile, își satisface dorințele, se descarcă tensional. Pe de altă parte, jocul constituie principalul mijloc de formare și dezvoltare a capacităților psihice ale copilului.

Jocul dezvoltă procesele psihice: percepțiile, reprezentările, imaginația, memoria, gândirea, limbajul. Prin mânuirea diferitelor obiecte și materiale, preșcolarului i se dezvoltă percepțiile de mărime, formă, culoare greutate. Pentru interpretarea oricărui rol, copilul își reprezintă acțiunile oamenilor, conduita și manifestările lor, acestea contribuind la îmbogățirea și adâncirea conținutului reprezentărilor.

Prin intermediul jocului, funcțiile memoriei (întipărirea, recunoașterea, reproducerea), precum și relațiile gândirii (comparația, generalizarea, clasificarea) sunt realizate mult mai ușor. Astfel, preșcolarul înțelege mult mai ușor necesitatea memorării prealabile în vederea reproducerii ulterioare.

Preșcolarul percepe, memorează, gândește în timp ce acționează în joc. Sub forma specifică a acestuia, pe baza acțiunilor externe desfășurate, se dezvoltă procesele de cunoaștere ale copilului.

Prin intermediul jocului se dezvoltă limbajul și se îmbogățește vocabularul copilului. Jocul colectiv nu poate fi conceput fără comunicare verbală între copii. Tot prin joc copilul își dezvoltă emoțiile, trăsăturile sociale, conduita și trăsăturile de caracter.

În literatura de specialitate, jocul este definit și explicat în moduri diferite, tot atât de diferite cum sunt funcțiile și sensurile care i se atribuie.

Jocul îi pregătește pe copii pentru viață, dar de o manieră specifică. Jucându-se, copiii se experimentează și se exersează pe ei înșiși ca agenți activi ai mediului și nu doar ca elemente reactive. În familie și la grădiniță copiii sunt frecvent chemați să acționeze în conformitate cu anumite seturi de modele. În lumea jocului ei pot fi cei care iau decizii.

Jocul stimulează fantezia, „conștiința imaginativă” și un anume gen de percepție a ideilor. Copilul este stimulat, el are idei, face legături intuitive între lucruri. Prin intermediul jocului, un copil poate realiza care idei sunt ale sale și, în acest proces, poate lua cunoștință de propriul său potențial inovativ și poate experimenta.

În activitatea ludică este, de asemenea exersată judecata estetică a copilului. El învață să aprecieze lucrurile ca frumoase sau urâte, să opteze pentru anume forme, culori, materiale.

Jocul este un vehicul al asimilării cognitive. Prin intermediul activității ludice copiii fac descoperiri senzorio-motorii privind mărimile și formele, noțiunile de jos și sus, tare și moale, etc. Ei mânuiesc, manipulează, identifică, ordonează și măsoară. Exersându-și percepția, abilitatea de a reacționa și abilitatea gândirii, copilul acumulează experiență directă. Esențială pentru copil, în joc, este natura primară a experienței, nu doar pentru că îi furnizează impresii imediate, ci și pentru că îi oferă feedback-ul și îi determină progresul în învățarea independentă.

Jocul oferă oportunitatea de a exersa roluri ale adulților. Copiii se pot juca „de-a școala”, „de-a profesorii”, „de-a magazinul”, interpretând roluri de profesori, medici, vânzătoare. Jocurile sunt mijloace afective prin care copiii învață să-ți adapteze acțiunile la acelea ale unui partener.

Conform teoriei lui Jean Piaget asupra inteligenței, “jocul este adaptare, adică asimilare și demodare” ( J. Piaget, Psihologia copilului, pag. 50,1974). Acesta susține că, copilăriei îi este proprie căutarea echilibrului prin adaptare, printr-o serie de exerciții sau conduite, o activitate continuu structurată.

Jocurile pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii:

După conținutul și obiectivele urmărite, jocurile pot fi clasificate astfel:

Jocuri de completare și consolidare a unor cunoștințe, priceperi, deprinderi;

Jocuri de orientare spațială;

Jocuri de creație;

Jocuri de aplicare a unor deprinderi practice.

După materialul folosit, jocurile pot fi;

Jocuri cu material didactic;

Jocuri orale;

Jocuri cu întrebări.

După competența psihofizică solicitată în mod dominant, jocurile pot fi:

Jocuri de mișcare;

Jocuri de observație;

Jocuri de gândire;

Jocuri de atenție;

Jocuri de imaginație.

Jean Piaget clasifică jocurile în: jocul cu reguli, jocul simbolic, jocul exercițiu, jocul de construcție.

Jocul cu reguli se transmite în cadrul social, de la copil la copil, importanța lui crescând o dată cu vârsta. Piaget consideră că acest tip de joc reprezintă începerea procesului de socializare progresivă. În cadrul acestui joc, copiii preferă grupările de câte 2 sau 3, chiar dacă fiecare acționează pentru el însuși, cu sau fără asimilare reciprocă. Fiecare copil aplica reguli în felul său, iar la final, toți ies învingători. Acest fenomen este numit de Piaget „efectul egocentrismului inițial”.

Înțelegerea reciprocă, bazată pe cuvinte, și disciplina comună, bazată pe norme de reciprocitate sunt proprietățile esențiale ale societății pe care copilul trebuie să le cucerească în cadrul jocului cu reguli.

„Jocul simbolic este cel ce reprezintă nu numai asimilarea realului la Eu, ca jocul în general, ci asimilarea asigurată printr-un limbaj simbolic construit de Eu și modificabil, potrivit trebuințelor sale” (J. Piaget 1974, pag 51).

Pentru a exprima ceea ce nu poate fi formulat și asimilat numai prin mijloacele limbajului în experiența trăită, preșcolarul construiește simbolul după dorință.

Piaget leagă apariția jocului simbolic și evoluția acestuia de schemele de asimilare ale inteligenței.

Jocul exercițiu reprezintă forma primitivă a jocului, singura prezentă la nivel senzoriomotoriu și care se păstrează și în continuare prin includerea sa în formele imediat superioare. La originea sa senzoriomotorie, jocul nu este decât o asimilare a realului la Eu, atât în sensul biologic al asimilării funcționale care explică de ce jocurile exercițiu dezvoltă efectiv organele și conduitele cât și în sensul psihologic al unei încorporări a lucrurilor în activitatea proprie. Jocul exercițiu nu comportă nici un fel de simbolism și nici vreo tehnică specific ludică, el constând doar în „repetarea de plăcere a unei activități însușite pe alte căi, în scopul adaptării”. ( J. Piaget 1974, pag.51).

Jocul de construcție este inițial integrat în simbolismul ludic, ulterior constituind adaptări sau rezolvări de probleme și creații inteligente. Acesta pornește de la manipularea materialului de construcție cu eventuale încercări și reușite de suprapuneri, ajungând la realizarea unor construcții sofisticate din cuburi și lego. Acesta dezvoltă deprinderile manuale ale preșcolarilor, de aceea este foarte important în viața lor.

Lărgirea relațiilor interpersonale, dezvoltarea unor capacități intelectuale, disciplinarea conduitei sunt câteva din aspectele psihologice produse de jocurile de construcție.

III.2. Învățarea. Trecerea de la activitatea de joc la activitatea de învățare.

Concepția modernă asupra educației preșcolare presupune folosirea din plin a învățării dirijate și spontane considerând învățarea drept acțiunea principală a dezvoltării inteligenței copilului și baza socializării copilului. Învățarea are, în acest sens, un conținut foarte larg și este strâns legată de latura psihică și socială a personalității copilului. Astfel, învățarea nu este îndreptată spre achiziționarea de cunoștințe verbale și nu este înțeleasă ca o activitate bazată pe operații abstracte, ci se sprijină pe structura concretă a gândirii copilului.

În perioada preșcolară, învățarea este naturală și spontană. Curiozitatea și gândirea care stimulează preșcolarul în joc sunt parte integrată din plăcerea de a învăța. Prin joc, acesta se aventurează în necunoscut, încercând să vadă cât poate să construiască de înalt un turn din cuburi, câte obiecte diferite poate modela din plastilină, testând astfel și materialul de joc și pe sine.

Jocul și învățarea sunt formele de activitate sub influența cărora copilul preșcolar se formează și se dezvoltă. Între aceste forme există o strânsă legătură. La diferite etape ale vârstei preșcolare, corelația dintre joc și învățare se realizează în forme specifice. La vârsta preșcolară mică jocul ocupă, în preocupările copilului, locul central. Chiar și învățarea implică anumite elemente de joc. La preșcolarii mai mari, interesul pentru învățare crește din ce în ce mai mult. Cu toate acestea, jocul nu-și pierde din însemnătate. El rămâne tipul fundamental de activitate preșcolară, care îndeplinește importanța funcției educative. Astfel, în procesul jocului, copilul își însușește mai bine semnificația socială și își formează mai ușor unele deprinderi practice elementare.

Prin îmbinarea elementelor de învățare cu cele de joc, copilul își însușește unele cunoștințe și face primii pași în direcția formării deprinderilor de muncă intelectuală. Această particularitate psihologică a învățării la vârsta preșcolară mică face necesară includerea „procedeelor de joc” în desfășurarea activităților obligatorii. Pe această cale se captează mai ușor atenția, se intensifică procesele de analiză și sinteză, se dirijează mișcările și acțiunile, se menține viu interesul copiilor pentru activitatea desfășurată. Jocul devine astfel un important mijloc pentru însușirea cunoștințelor și deprinderilor, dacă este îmbinat în mod rațional cu elementele de învățare.

Jocul creează premisele comportării conștiente a copiilor, condiție esențială a copiilor. Indiferent de forma pe care o îmbracă, jocul dezvoltă capacitatea de cunoaștere a copilului, educă voința, pune bazele însușirii personalității. Relațiile dintre învățarea sistematică și joc este suportul pe care se sprijină întreaga activitate instructiv-educativă din grădiniță.

Participarea activă, opțională și liberă la jocuri a copilului duce permanent la învățarea noului, învățarea sistematică la această vârstă nu poate fi concepută în afara jocului.

Învățarea socială oferă copiilor prilejul de a asimila o serie de experiențe socio-umane, semnificații și valori sociale, stiluri comportamentale, roluri și comportamente interpersonale, modalități de acomodare, adaptare și armonizare interpersonală. Multe dintre jocurile copiilor presupun cooperarea lor. Pentru ca aceste jocuri să poată fi desfășurate este necesar ca preșcolarul să învețe a coopera cu alții, adică să stabilească ușor contactele interpersonale, să se acomodeze rapid la noile situații, să-și coordoneze eforturile cu ale celorlalți, în vederea atingerii scopurilor fixate, să-și aducă aportul constructiv la desfășurarea activității, să-i respecte pe alții, să-și inhibe anumite comportamente agresive, să țină seama de părerea altora, să convingă, să-și susțină și să-și argumenteze părerile.

Învățarea didactică presupune organizarea activității copiilor, desfășurarea lor după programe obligatorii și riguroase. Caracterul spontan, neorganizat și nesistematizat al învățării sociale este înlocuit cu caracterul dirijat, organizat și sistematic al acestui nou tip de învățare. Deși transmiterea de cunoștințe, formarea deprinderilor, au loc prin intermediul jocului, chiar și acesta suferă transformări și restructurări convertindu-se în joc didactic, cu conținut și finalitate instructiv-educativă. Explicațiile educatoarei îl obligă pe copil să fie atent, să rețină și apoi să reactualizeze, să înțeleagă, fapt care impulsionează dezvoltarea capacităților sale raționale verbale.

Datorită faptului că, conștiința și inteligența sunt restrânse în perioada preșcolară, copilul învață mai ales din experiența trăită, din contactul direct cu obiectele și fenomenele. „Activitățile din grădiniță sunt un antrenament al capacității de învățare. Numai prin cunoașterea psihologiei copilului și a personalității fiecărui copil în parte, educatorul poate să-i organizeze experiența de învățare în așa manieră încât să-i faciliteze accesul în cunoaștere și să-i amplifice capacitățile de asimilare de noi cunoștințe, de formare a unor deprinderi de muncă intelectuală esențiale în adaptarea la activitatea școlară.” (E. Voiculescu 2001, pag. 73).

Cercetările de psihologie a învățării, particularizate pentru vârsta preșcolară, subliniază caracterul concret – intuitiv al învățării, necesitatea de vehiculare a obiectelor, caracterul intuitiv al asimilării de informații și rolul activității practice și al jocului în dezvoltarea personalității preșcolarului. Rolul familiei, al educatoarei, al grupului de copii (prieteni și colegi de grădiniță) reprezintă factorii ce influențează major evoluția învățării.

Învățarea este un fenomen specific adaptării omului la viață socială. Din punct de vedere educativ trebuie să fie asigurată o proporționare corectă a jocului cu învățarea, a elementului distractiv cu efortul fizic și intelectual. Chiar daca jocul este activitatea dominantă în perioada preșcolara, acesta se îmbină cu anumite forma de muncă intelectuală accesibila vârstei preșcolarilor.

CAPITOLUL IV: FORMAREA IMAGINII DE SINE LA PREȘCOLARI ȘI INFLUENȚA ADULȚILOR ASUPRA ACESTEIA – CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ

IV.1. Ipoteza cercetării

Atât personalitatea cât și formarea imaginii de sine pot fi studiate și la vârsta preșcolară, deși copilul nu conștientizează prea bine ceea ce i se cere, iar în rezolvarea sarcinilor aceștia nu respectă regulile în totalitate. Astfel am formulat următoarea ipoteză:

Formarea imaginii de sine a preșcolarilor se bazează pe relația dintre copil și adult, pe efectul aprecierilor sau criticilor primite din partea adulților.

În această cercetare îmi propun să studiez și să analizez caracteristicile imaginii de sine la preșcolari, dar să atrag și atenția părinților în ceea ce privește formarea și dezvoltarea imaginii de sine a copiilor lor, conștientizând rolul lor în acest demers.

IV.2. Obiectivele cercetării

Cercetarea are un obiectiv general și trei obiective operaționale.

Obiectiv general:

Analiza formării imaginii de sine a preșcolarilor și a caracteristicilor psiho-individuale ale acestora;

Obiective operaționale:

alegerea unor probe semnificative din literatura de specialitate care să evalueze imaginea de sine, precum și imaginea față de ceilalți, ca și profilul psihologic al copiilor cuprinși în eșantioanele cercetate;

asamblarea probelor utilizate într-o metodologie unitară destinată evaluării complexe a imaginii de sine;

evaluarea unor trăsături ale personalității copiilor din lotul studiat.

IV.3. Metode și tehnici utilizate

Pe baza ipotezei și a obiectivelor formulate, cercetarea s-a efectuat pe un lot de 20 de copii și 20 de adulți (părinții acestora) la o grădiniță din mediul rural.

Lotul cuprinde 12 fete și 8 băieți cu vârste cuprinse între 3 și 6 ani.

În lucrarea de față, am folosit următoarele metode: convorbirea, testul ”Piaget-Head”, testul ”Familia”, rolul poveștilor în formarea imaginii de sine a preșcolarilor și chestionarul adresat părinților.

Convorbirea

Poate fi folosită fie ca auxiliar al altor metode de cercetare, fie ca metodă independentă în obținerea unor informații făcând apel la experiența copilului, invitându-l să se autoanalizeze .

În experimentul efectuat am utilizat convorbirea ca tehnică de cercetare cu copiii. Din discuția cu copiii am obținut date cu privire la cunoștințele lor, la felul cum apreciază faptele altora. Relatările copiilor mi-au dezvăluit sentimentele lor, motivele propriilor lor acțiuni. După felul cum s-au comportat copiii în cursul convorbirii, mi-am putut da seama dacă sunt retrași, pasivi sau activi, dacă sunt comunicativi sau închiși, timizi sau îndrăzneți.

Testul „Piaget -Head”

Informații privind constituirea imaginii de sine în copilărie pot fi obținute și prin urmărirea modului în care copilul ajunge să structureze percepția propriului corp. Dar, schema corporală, spațiul și conștiința de sine nu se pot dezvolta fără o permanentă relaționare cu „celălalt”, fără intervenția celuilalt.

Testul constă în două probe :

1. de recunoaștere și denumire a propriului corp;

2. de recunoaștere și denumire a unor componente ale corpului altuia.

Instrucțiunile aplicate la prima probă sunt:

a) „arată-mi mâna ta dreaptă”

b) „arată-mi mâna ta stângă”

c) „arată-mi piciorul tău drept”

d) „arată-mi piciorul tău stâng”

Instrucțiunile aplicate la cea de-a doua probă sunt:

e) „arată-mi mâna mea dreaptă”

f) „arată-mi mâna mea stângă”

g) „arată-mi piciorul meu drept”

h) „arată-mi piciorul meu stâng”

Acest test l-am aplicat fiecărui copil în parte, iar răspunsurile le-am notat într-un caiet, pentru a le interpreta.

Testul ”Familia”

Acest test constă în desenarea propriei familii, așa cum le-am cerut. Acesta are drept scop sondarea capacității de adaptare în familie. Prin desenul propriei familii, copilul caracterizează relația lui cu aceasta.

Prin acest test urmăresc atât caracteristicile de poziționare a persoanelor în desen și mărimea lor cât și distanța copilului față de mamă și tată, dacă sunt desenate grupuri de persoane izolate sau grupuri străine de familie.

Am urmărit poziția copilului în pagină pentru a observa cum se percepe el în raport cu ceilalți.

Înainte de aplicarea acestui test am împărțit copiilor coli albe, creioane și creioane colorate, apoi i-am rugat să-și deseneze propria familie.

Rolul poveștilor în formarea imaginii de sine a preșcolarilor

Poveștile s-au dovedit a fi extrem de potrivite pentru a stimula interesul copiilor pentru autocunoaștere. Dar pentru aceasta, conținutul trebuie să se refere la personaje apropiate lor, care să satisfacă nevoia de identificare, de conturare a unor modele de viață. Înțelegerea și interpretarea de către copii a conținutului implică nu numai procese de reprezentare și gândire, ci și procese de imaginare reproductivă și creatoare, de raportare a impresiilor și trăirilor autorului la experiența de viață a preșcolarului.

Conținutul poveștilor trebuie ilustrat întotdeauna cu ajutorul imaginilor deoarece, la vârsta preșcolară formarea și dezvoltarea personalității se realizează sub influența unor situații concrete. Textele literare pot ajuta la realizarea unor obiective specifice conturării imaginii de sine, accentul căzând pe: audierea și reținerea textului, povestirii; redarea conținutului pe bază de imagini; alcătuirea unor propoziții simple în legătură cu personajele textului; să formuleze întrebări în legătură cu faptele eroilor din textele studiate; să antreneze discuții despre înțelegere, prietenie, viclenie, minciună, hărnicie.

Jocurile de rol și dramatizările stimulează autocunoașterea, preșcolarul fiind pus în situația de a lua locul diferitelor personaje și de a se identifica cu ele, ceea ce duce la îmbogățirea vieții interioare a acestuia. Printre poveștile care pot fi dramatizate se găsesc și ”Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”, ”Cenușăreasa”, ”Fata babei și fata moșneagului”, ”Scufița Roșie”

În experimentul de față, am administrat copiilor două teste, pentru a vedea cât de bine și-au însușit și înțeles mesajele textelor literare învățate. ( vezi anexele 20 și 21 ).

Primul test le cere copiilor să recunoască personajele pozitive și negative, iar cel de-al doilea test le cere să se identifice cu un personaj.

Chestionarul urmărește culegerea datelor despre cei chestionați, cuprinde evaluarea unor exemple de afirmații privind comunicarea cu copilul precum și indicarea comportamentelor menționate, acestea constituind caracteristici ale imaginii de sine pozitivă, respectiv negativă și posibilele cauze ale acestora.

În constituirea chestionarului am utilizat întrebări închise, întrebări ce implică un proces de recunoaștere. De asemenea am încercat să utilizez întrebări cât mai concrete, care să nu necesite o capacitate de observație ieșită din comun, să nu fie obositoare sau plictisitoare.

IV.4. Rezultatele cercetării. Analiza și interpretarea datelor

Testul „Piaget-Head”

Prezentarea rezultatelor

„Recunoașterea și denumirea unor componente ale propriului corp”: ( tabelul 1, fig.1 )

„arată-mi mâna ta dreaptă”

„arată-mi mâna ta stângă”

„arată-mi piciorul tău drept”

„arată-mi piciorul tău stâng”

Tabelul 1

Fig.1 – Recunoașterea și denumirea unor componente ale propriului corp

Interpretarea rezultatelor :

După cum se poate observa, copiii se descurcă mai bine în indicarea mâinii drepte și a piciorului drept față de indicarea mâinii stângi și a piciorului stâng. Din cei 20 de copii, 18 au știut să-și ridice mâna dreaptă, iar 16 copii au știut să-și arate mâna stângă. În privința picioarelor, 15 copii au știut să arate piciorul drept, respectiv 14 copii au știut să ridice piciorul stâng.

Din lotul de copii supus cercetării, 2 dintre aceștia nu au știut să-și arate mâna dreaptă, respectiv 4 nu au știut să ridice mâna stângă; 5 copii nu au știut sa-mi arate piciorul drept, iar 6 piciorul stâng.

În concluzie, ca și procentaj 22% au știut care este piciorul stâng, 25% au știut care este mâna stângă, 24% au știut care este piciorul drept și 29% au știut care este mâna dreaptă.

Prezentarea rezultatelor

„ Recunoașterea și denumirea unor componente ale corpului altuia” 🙁 tabelul 2, fig.2 )

„arată-mi mâna mea dreaptă”

„arată-mi mâna mea stângă”

„arată-mi piciorul meu drept”

„arată-mi piciorul meu stâng”

Tabelul 2

Fig.2 – Recunoașterea și denumirea unor componente ale corpului altuia

Interpretarea rezultatelor:

După cum se observă este mai greu pentru preșcolari să indice părțile componente ale corpului altuia. Acest lucru îl evidențiază și rezultatele la cea de-a doua probă a testului ”Piaget-Head”.

Doar 13 copii au știut care este mâna mea stângă, respectiv 15 copii au știut care este mâna mea dreaptă și 14 copii au știut care este piciorul meu drept, respectiv 12 copii au știut care este piciorul meu stâng.

Din cei 20 de preșcolari 5, respectiv 7 copii nu au știut să-mi arate mâna mea dreaptă și stângă, 6 respectiv 8 copii nu au știut să-mi arate piciorul meu drept și stâng.

În concluzie, ca și procentaj 22% , respectiv 26% au știut care este piciorul meu stâng și drept, 28% au știut care este mâna mea dreaptă și 24% au știut care este mâna mea stângă.

Testul ”Familia”

Înainte de aplicarea acestui test am purtat câteva discuții cu preșcolarii despre familiile lor, iar aceștia au fost încântați să vorbească despre ei și părinții lor. S-au bucurat foarte mult în momentul în care le-am spus ce au de făcut: să-și deseneze familia!

Desenele tuturor îi includ și pe ei alături părinți. Pentru fiecare familia este alcătuita din mama și tata, frățiorul sau surioara, acolo unde există, unii dintre ei includ în familia lor chiar și unul dintre bunici. În unele desene este realizată și căsuța lor, soarele, iarba și pasări.

Pentru majoritatea copiilor, familia înseamnă mama, tata, frații sau surorile. Există și cazuri în care alături de aceștia apare și bunica.

În cele mai multe cazuri, copilul este desenat între părinți, ceea ce exprimă protecția pe care o simte copilul. De asemenea sunt și cazuri în care copilul este desenat atât in dreapta părinților cât și în stânga lor.

Familia lărgită ( bunici) indică o largă deschidere spre socializare și inter-relaționare.

Locul persoanelor pe foaie

Prima persoană desenată de la stânga spre dreapta este aceea pe care copilul o iubește și o admiră cel mai mult, persoana cu care preșcolarul ar vrea să se identifice. Totodată poate arăta dificultățile întâlnite în imitarea modelului său care îi creează neliniște din teama de a nu se ridica la înălțimea acestuia.

Prezența lor, ca prim personaj, este semn de narcisism, egocentrism; este semnul unei dependențe care îl împiedică să se rupă de familie fără să sufere. Încă nesatisfăcută, nevoia lui de iubire îl demotivează și îl poate afecta în mod negativ, mai ales în mediul școlar.

Plasarea pe ultimul loc indica subestimarea, timiditatea, neîncrederea în sine, dificultatea de a-și exprima propriile sentimente, copilul simțindu-se prea puțin apreciat.

Autoexcluderea lui din desen denotă stima de sine redusă.

Absența părinților din desen reprezintă scăzuta participare emoțională la viața de familie și lipsa dialogului între membrii acesteia. Relația preșcolarului cu părinții nu-i transmite acestuia căldură și sentimente pozitive, de aceea refuză să-i deseneze.

Dimensiunea persoanelor din desen pot indica inhibiția sau nepăsarea. Dimensiunile mari indică, în general, că se simte oprimat de această figură dominantă, de care trebuie să asculte. Totodată poate indica inhibiția sau, dimpotrivă, importanța în inima preșcolarului.

Arhetipuri

Soarele și cerul

Soarele reprezintă lumină, căldură. Prin reprezentarea soarelui, copilul își exprimă nevoia de ieșire din atmosfera protectoare a mediului familiei, pentru a-și începe propriile căutări și conturarea rolului său.

Cerul reprezintă un semn al seninătății. Copilul care îl reprezintă precoce demonstrează că este spiritual și delicat. Totuși, dacă este colorat în albastru-intens, cerul poate semnifica un moment de regresie emotivă a copilului.

Păsările evocă nevoia înnăscută a copilului de a se simți iubit, alintat și protejat, dar și ceea ce-l face să caute în afara mediului familial, spațiul în care să se miște liber și unde să găsească în prietenia cu alți copii un contact construit pe blândețe.

Caracterul

Unii copii au ocupat întreaga foaie. Au avut tendința să iasă din linia paginii. Din aceste desene rezultă un caracter extrovertit.

Extrovertitul are tendința de a ocupa întreaga foaie. Desenează forme mai ales rotunjite, apăsând foarte bine foaia. Îi plac culorile tari, mai ales roșul. Folosește multe foi de hârtie și are tendința să iasă din linia paginii.

Unii copii au desenat mai mult, ori în partea stângă, ori în partea dreaptă a foii Din acest desen rezultă un caracter introvertit.

Introvertitul tinde să concentreze desenul în partea stângă sau dreaptă a foii. Preferă formele mici, liniare sau întrerupte, pe care le desenează în culori delicate. Apăsarea pe foaie poate alterna, de la formele abia trasate la cele redate cu forță și punctiforme.

Temperamentul

Majoritatea preșcolarilor au desenat familiile mari și bine evidențiate. Din aceste desene rezultă un temperament de lider.

Liderul desenează amplu, cu linii puternice și hotărâte. Când desenează oameni, aceștia sunt mari și bine evidențiași. Folosește cu ușurință toate instrumentele care îi sunt puse la dispoziție și, după ce umple toate spațiile albe ale foii, are tendința să lase urme de culoare și pe masă.

Unii copii au desenat cu o dificultate de a ocupa liber foaia, unde predomină spațiul alb, iar casele desenate sunt mici, cu uși și ferestre abia conturate și liniile sunt incerte. Din aceste desene rezultă un temperament al timidului.

Timidul se caracterizează prin formele întrerupte, apăsarea ușoară și dificultatea de a ocupa liber foaia, unde predomină spațiul alb. Pentru a desena, copilul timid folosește cu grijă instrumentele puse la dispoziție, pentru că este foarte atent să nu se murdărească; așază cu precizie imaginile într-o ordine rigidă, pentru că nu suportă să fie certat pentru diverse greșeli și cere mereu confirmarea înainte să înceapă și în timpul executării sarcinii. Casele desenate sunt mici, cu uși și ferestre abia conturate, iar liniile sunt incerte.

Câțiva copii au desenat păsările în zbor ceea ce indică că aceștia sunt visători.

Visătorul are desenele plasate în special în partea de sus a foii, de unde și pornește desenul. Desenele sunt bogate în detalii, cum ar fi păsările în zbor, care indică nevoia de mângâiere și căldură din partea celor dragi.

Rolul poveștilor în formarea imaginii de sine a preșcolarilor

Am dat copiilor două teste. Primul test conține imagini din poveștile: ”Fata babei și fata moșneagului”, ”Scufița Roșie” și ”Cenușăreasa”, iar al doilea conține imagini doar din ”Fata babei și fata moșneagului” și ”Cenușăreasa”. (anexele 10 și 11)

Preșcolarii se identifică cu personajul ales din poveste, trăind emoțional evenimentele acesteia. În momentul în care intră în pielea personajului, le este mai ușor să-și exprime sentimentele și să-și expună părerile. Aceștia devin mai prietenoși și mai cooperanți.

Poveștile dau copiilor libertatea de exprimare, dezvoltă limbajul, imaginația și creativitatea.

Prezentarea rezultatelor

Testul 1: Recunoașteți personajele! Colorați personajele pozitive și tăiați-le pe cele negative! ( tabelul 3, fig.3 ).

Tabelul 3

Fig. 3 – Recunoașterea personajelor pozitive și negative

Interpretarea rezultatelor:

Binele și răul sunt concepte care reprezintă reguli esențiale de comportament fără de care nu poate exista nici o societate. Înțelegerea conceptelor de bine și rău are și o funcție de maturizare a gândirii ce nu trebuie ignorată.

Copilul se va simți mai în siguranță știind că există reguli pe care toată lumea ar trebui să le respecte, adică, dacă cineva nu le respectă înseamnă că este "personajul negativ" și că de cele mai multe ori va suferi consecințele faptelor sale.

Așa cum observăm, majoritatea copiilor, respectiv 16 copii ( 6 băieți și 10 fete ) au colorat corect personajele (80%), doar 4 dintre ei ( 2 băieți și 2 fete ) au greșit (20%).

Testul 2: Ce personaj este? Tu cine ai vrea să fii? ( tabelul 4, fig.4 ).

Tabelul 4

Fig. 4 – Recunoașterea personajelor și identificarea cu ele

Interpretarea rezultatelor :

Așa cum observăm, copiii se identifică cu personajele pozitive ( 5 copii – fata moșului, 6 copii – moșul, 6 copii – Cenușăreasa ) , dar sunt cazuri în care se identifică și cu cele negative ( 1 copil – fata babei, 1 copil – baba, 1 copil –mama vitregă ).

Din cei 20 de preșcolari, câte 5% se identifică cu fata babei, baba și mama vitregă, 30% se identifică cu moșul, 25% se identifică cu fata moșului, iar 30% se identifică cu Cenușăreasa.

Din cei 8 băieți, 6 băieți se identifică cu moșul, 1 băiat cu Cenușăreasa și 1 băiat cu fata moșului.

Din cele 12 fete, 5 fete se identifică cu Cenușăreasa, 1 fată se aseamănă cu fata babei, 4 fete cu fata moșului, 1 fată cu baba și încă 1 fată cu mama vitregă.

Proiecția și identificarea cu personajul din basm hrănește potențialul copilului, deoarece nu este restricționată de imaginea conform căreia copilul este la fel de frumos, bun, curajos, iubit la fel ca personajul din basm și astfel acesta ajunge să aibă mai multă încredere în sine.

Chestionarul

Evaluările părinților pentru copiii preșcolari constituie sursa cea mai importantă pentru formarea stimei de sine. Mesajele transmise de aceștia sunt interiorizate de către copil, conducând la sentimentul de inadecvare sau adecvare ca persoană. Eșecul părinților în a diferenția între comportament și persoană ( etichetarea copilului după comportament) duce la formarea unei imagini de sine negative. Alături de această distincție fundamentală (comportament-persoană) , alte mesaje pot influența negativ imaginea de sine ca: gesturile de interzicere, amenințările cu abandonul ( Dacă nu faci…nu te mai iubesc.), deficite ale stilului de relaționare părinte – copil.

Prima parte a chestionarului cuprinde afirmații folosite de părinți la adresa copiilor pentru formarea unei imagini de sine pozitive sau negative, iar cea de-a doua parte este realizată din afirmații pentru depistarea imaginii de sine a copiilor. (Vezi ANEXA 12)

Prezentarea rezultatelor

I. Privind afirmațiile utilizate de părinți, posibile stimulente ale unei imagini de sine pozitive (întrebările 1, 3, 5, 7, 9, 12) răspunsurile părinților sunt vizualizate în următorul tabel.( tabelul 5, fig.5)

Tabelul 5

Fig.5: Frecvența afirmațiilor pozitive folosite la adresa copiilor

Astfel, putem observa că 21% dintre părinți folosesc rar astfel de afirmații, 22 % folosesc uneori aceste afirmații, iar 57 %, majoritatea părinților chestionați folosesc des acest gen de afirmații. Acest lucru ne arată că cei mai mulți părinți folosesc afirmații care duc la formarea unei imagini de sine pozitive a copiilor.

Privind afirmațiile utilizate de părinți în comunicarea cu copilul (întrebările 2,4,6,8,10,11) posibile declanșatoare ale unei imagini de sine negative sunt vizualizate în următorul tabel. (tabelul 6, fig 6)

Tabelul 6

Fig.6: Frecvența afirmațiilor negative folosite de părinți la adresa copiilor

Putem observa că 45 % dintre părinți, majoritatea de asemenea, folosesc rar afirmații care pot duce la o imagine de sine negativă, 26 % dintre aceștia le folosesc uneori, iar 29 % folosesc des asemenea afirmații.

Procentul părinților care folosesc afirmații pozitive la adresa copiilor, al părinților care facilitează formarea unei imagini de sine pozitivă, este mult mai mare decât părinții care folosesc afirmații negative la adresa copiilor, afirmații care duc la formarea unei imagini de sine negativă.

II. Afirmațiile 1, 3, 5, 7, 9, 11 se referă la imaginea de sine pozitiva a copilului in momentul de față (tabelul 7, fig.7), iar afirmațiile 2, 4, 6, 8, 10, 12 fac referire la imaginea de sine negativă a preșcolarului (tabelul 8, fig.8), toate afirmațiile fiind făcute din prisma părinților.

Tabelul 7

Fig.7 Frecvența afirmațiilor specifice unei imagini de sine pozitive din punctul de vedere al părintelui

Din părinții chestionați, 71 % consideră că afirmațiile sunt specifice copilului lor, în timp ce 29 % sunt de părere că aceste afirmații nu se potrivesc copiilor lor. De aici, putem observa că majoritatea părinților consideră că preșcolarii lor au o imagine de sine pozitivă.

Tabel 8

Fig. 8 Frecvența afirmațiilor specifice unei imagini de sine negative din prisma părintelui

După cum observăm, din prisma opiniei părinților, 21% sunt de părere că aceste afirmații sunt specifice copiilor lor, iar 95 % consideră că afirmațiile nu se potrivesc preșcolarilor.

Majoritatea părinților consideră că copii lor au o imagine de sine pozitivă.

CONCLUZII

De-a lungul timpului, omul a găsit modalități variate de exprimare a trăirilor, sentimentelor și aspirațiilor sale prin gesturi, mimică, desen, muzică și cuvânt.

La început, la vârsta preșcolară copiii se exprimă mai greoi verbal alegând varianta exprimării grafice. Prin activități instructiv-educative structurate, copilul ajunge să se exprime corect gramatical și cursiv, iar din punct de vedere plastic să se exprime prin desen, pictură și modelaj. Această ultimă variantă de exprimare este utilizată mai des de către copiii mai emotivi, care se refugiază în lumea culorilor.

Am acordat o atenție deosebită interpretării datelor obținute în urma cercetării efectuate, căutând să-mi explic modul de dezvoltare a personalității copiilor și de formare a imaginii de sine. Prin intermediul metodelor de cercetare folosite si prezentate în această lucrare, ca și a testelor utilizate, am putut înțelege motivele interne ale conduitei personalității copiilor, opiniile și convingerile lor, interesele și preferințele, motivația diverselor acte de conduită în formarea imaginii de sine.

Schimbarea conceptului general despre sine, impune cu necesitate realizarea unor acțiuni multiple, variate, organizate sistemic. Elementele componente pot cunoaște modificări grație intervenției unor factori externi cum ar fi de pildă organizarea unor experimente.

Capacitățile de autocunoaștere – autoapreciere și de formare a imaginii de sine se pot dobândi prin învățare, prin exercițiu sistematic. Pentru aceasta se pot recomanda următoarele :

familiarizarea copiilor cu informații privitoare la modul de utilizare a unor criterii;

în aprecierea de sine și de altul;

cultivarea unei atitudini critice – autocritice în vederea înlăturării tendințelor de sub și de supra – apreciere;

raportarea permanentă a propriei imagini despre sine cu imaginea grupului în sine;

corelarea rezultatelor obținute în unele activități, cu imaginea de sine.

Schimbarea imaginii de sine se realizează în relaționare cu ceilalți. Foarte importante sunt așteptările părinților referitoare la proprii copii. Copiii iubiți și valorizați pentru ceea ce sunt se descurcă mult mai bine decât copiii pe care părinții îi analizează prea mult. Un concept sănătos despre sine depinde de relațiile sociale ale copilului.

Copiii care au o imagine de sine sănătoasă sunt pozitivi, veseli, calmi, colaborează cu mare plăcere cu ceilalți, spre deosebire de copiii care nu au încredere în forțele proprii și vorbesc încet, nu acceptă observații, nu au prea mulți prieteni, sunt supărăcioși și agresivi.

Când ai o imagine de sine bună poți afirma : "pot să fac acest lucru sau măcar pot încerca"; când ai o imagine negativă de sine afirmi : "nu pot să fac acest lucru este prea greu, nu voi fi în stare".

Diferența este că cel cu imaginea bună de sine va avea ocazia să-și demonstreze dacă poate sau nu, dezvoltând convingeri realiste despre sine printr-o percepție corectă a capacităților dar și slăbiciunilor. Cel cu imaginea negativă de sine nu va avea decât ocazia de a se închide în cercul vicios descris mai sus, întărindu-și astfel convingerile negative.

BIBLIOGRAFIE

1. Bacus Anne – Copilul de la 3 la 6 ani, Editura Teora, 1998.

2. Crotti Evi – Desenele copilului tău- interpretări psihologice, Editura Litera, București, 2008.

3. Erikson Erik – Copilăria și societatea, 1950.

4. Piaget Jean, Inhelder Barbel – Psihologia copilului, Editura Cartier, Chișinău, 2011.

5. Popovici Doru – Vlad – Dezvoltarea comunicării la copii cu deficiențe mintale, Editura Pro-Humanitate, București, 2000.

6. Revista Școala Românească , numărul 1 și 2 , 1998.

7. Șchiopu Ursula, Piscoi Viorica – Manual pentru licee pedagogice, Editura Didactică, București, 1985.

8. Șchiopu Ursula, Verza Emil – Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.

9. Șchiopu Ursula – Introducere în psihodiagnostic, Editura Humanitas, București, 2002.

10. Verza Emil – Relația dintre personalitate și comportament în perspectiva devenirii umane , Editura Semne, 1991.

11. Verza Emil – Psihologia vârstelor, Editura Trei, București, 2000.

12. Voiculescu Elisabeta – Pedagogia școlară , Editura Aramis, București, 2001.

13. Zlate Mielu – Psihologia socială a grupurilor școlare, Editura Politică, București, 1972.

14. Zlate Mielu – Fundamentele psihologiei, Editura Pro-Humanitate, București, 2000.

15. Zlate Mielu – Eul și personalitatea, Editura TREI, București, 2004.

ANEXA 1

ANEXA 2

ANEXA 3

ANEXA 4

ANEXA 5

ANEXA 6

ANEXA 7

ANEXA 8

ANEXA 9

ANEXA 10

Recunoașteți personajele! Colorați personajele pozitive și tăiați-le pe cele negative!

ANEXA 11

Ce personaj este? Tu cine ai vrea să fii?

ANEXA 12

CHESTIONAR ADRESAT PĂRINȚILOR

I. Evaluați următoarele exemple de afirmații în funcție de cat de des îl folosiți în comunicarea cu copilul dvs. (sau afirmații asemănătoare acestora):

1- Rar; 2- Uneori; 3- Des

II. Indicați pentru fiecare afirmație dacă e specific copilului sau nu, încercuind 1 sau 2;

1 – Da; 2 – Nu