Gen Si Educatie In Familie

CUPRINS

Introducere

Capitolul I DIMENSIUNEA DE GEN ÎN FAMILIE

1.1 Dinamica rolurilor de gen în spațiul familiei

Distribuirea rolurilor parentare în funcție de gen

Sprijinirea activitatii scolare a copilului

Distributia de gen a rolurilor

Reproducția rolurile de gen in familie

Capitolul II FAMILIA CONTEMPORANA. PROBLEME ȘI FENOMENE ACTUALE

2.1 Conceptul de familie

2.2 Tipuri de familie

2.2.1 Familiile nucleare

2.2.2 Familiile extinse

2.2.3 Familiile monoparentale

2.2.4 Familiile vitrege

2.2.5 Concubinajul

2.3 Funcțiile familiei

Capitolul III EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

3.1 Contributia familiei în educarea copiilor

3.2 Stiluri parentale

3.3 Modalități de educație în familie

Capitolul IV MICROCERCETARE

4.1 Obiectivele cercetării

4.2 Ipotezele cercetării

4.3 Lotul de cercetare

4.4 Metode de cercetare

4.5 Culegerea și interpretarea datelor

4.5.1 Analiza datelor obținute în urma desfășurării focusului-gup

4.5.2 Analiza chestionarului pentru părinți

4.5.3 Analiza chestionarelor pentru cadrele didactice

4.6 Concluzii parțiale

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Lucrarea de față este centrată pe evidențierea importanței comportamentului familial în procesul de creștere și educație al școlarului mic. Copilul este imaginea fiecăruia dintre noi. Copiii sunt asemeni unui copac ce crește și rodește în funcție de mediul în care a fost plantat. Am ales această temă întrucât este o temă de actualitate, familia reprezintă mediul ideal de dezvoltare și afirmare a individului în formare. Familia este primul factor care contribuie la conturarea personalității copilului, influențele acesteia fiind diverse.

Educatia familiala reprezinta o modalitate esentiala de realizare a educatiei informale si manifesta principalele caracteristici ale acesteia: se realizeaza în mod nesistematic, prin experiente de viata traite în mod concret, direct; se manifesta difuz în conduita indivizilor si a grupurilor, impregneaza personalitatea cu specificul sau prin influentarea implicita, integrala si continua. În abordarile contemporane ale fenomenului educatiei se discuta despre eroziunea functiilor familiei si mai ales a functiei de socializare si, implicit, despre limitele educatiei familiale, educatia fiind atribuita în principal scolii. Totodata se discuta despre de-scolarizarea educatiei, despre necesitatea întoarcerii prioritatilor educatiei la familie, scoala având ca sarcina doar instruirea.

Motivatia proiectului a pornit în primul rând de la premise obiective. Familia si scoala reprezinta principalele instante responsabile de educatia copilului. Distribuirea responsabilitatilor între cele doua institutii este posibila în conditiile în care ambele sunt pregatite în egala masura pentru a-și exercita functia educativa pe care o dețin.

Educatia în familie reprezinta ansamblul de influente exercitate, în cadrul familiei, asupra copiilor în vederea formarii lor pentru viata. Dimensiunile/obiectivele educatiei în familie sunt: dezvoltarea fizica, educarea intelectuala, spirituala, morala, religioasa, etica, estetica, civica domestica- menajera, sexuala.

Educatia parintilor – se ocupa cu pregatirea psihopedagogica a parintilor în vederea abilitarii acestora pentru a organiza si desfasura în mod eficient activitatea de educare si de formare a copiilor. Educatia parintilor cuprinde doua aspecte: informarea si formarea parintilor pentru a organiza activitatea educativa cu copiii – respectarea unor reguli, norme "generale" care s- au conturat în urma cercetarilor si a practicilor educationale si care asigura un climat educational pozitiv (sa dai copilului sentimentul de securitate, sentimentul ca este dorit si iubit; sa- l înveti pe copil cu independenta si asumarea responsabilitatii; sa eviti conflictele, sa stii sa le depasesti; sa respecti sentimentele, nevoile, datoriile copilului; sa te interesezi de ceea ce face copilul, sa tratezi dificultatile lui; sa favorizeze cresterea, dezvoltarea, mai curând decât perfectiunea); informarea și abilitarea părinților pentru a asigura învățarea în familie a "profesiunii" de soț și de părinte.

Mulți părinți socotesc că vârsta de 6–7 ani, când copiii lor calcă pentru prima oară pragul școlii, este o etapă în care rolul lor în educația copiilor scade foarte mult dacă nu chiar dispare. Dimpotrivă, acum rolul lor se dublează: acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit, iar în relația cu școala pot colabora cu alți membri ai comunității școlare pentru a crea un climat care sprijină învățarea, atât în școală cât și în afara ei.

Gradul de implicare a părinților în viața școlară a copiilor lor influențează și rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu cât părinții colaborează mai bine cu școala, cu atât notele copiilor sunt mai mari. Educația nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv școala, dar nici părinții; este un proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părți implicate.

Este important ca fiecare părinte să știe că pentru fiecare copil în parte condițiile care asigură randamentul maxim în procesul de învățare sunt individualizate. De aceea, este bine ca părinții să urmărească progresele înregistrate de copil și să adapteze sprijinul acordat în funcție de nevoile acestuia.

Mi-am ales această temă deoarece mi s-a părut foarte important ținând seama de faptul că școlaru mic reprezintă o personalitate în devenire, un viitor adult și nicidecum un adult în miniatură. El trebuie educat și cunoscut în consecință, stimulat în devenirea sa umană, sprijinit prin educație să-și dezvolte potențialul bio-psihic, să-și manifeste posibilitățile, să dovedească acele competențe spre care-l îndrumă capacitățile și să-și formeze aptitudini, care să-i servească integrării școlare, profesionale și sociale.

Lucrarea este compusă dintr-o parte teoretică (care însumează trei capitole) și o parte practică. Primul capitol face referire la familie, la dimensiunea de gen în familie, la implicațiile ei în dezvoltarea copilului. Al doilea capitol al lucrării cuprinde: tabloul familiei contemporane, probleme și fenomene actuale. Al treilea capitol face referire la educația în familie, la contributia familiei în educarea copiilor. Al patrulea capitol prezintă o analiză a …..

??????? În concluzie, familia constituie primul contact al copilului cu lumea exterioară, aceasta fiind modelul demn de urmat, locul unde copilul se dezvoltă și își definește personalitatea.

Capitolul I

DIMENSIUNEA DE GEN ÎN FAMILIE

Capitolul de față încearcă să analizeze pe baza datelor obținute în urma desfășurării cercetării, care sunt în prezent rolurile dominante în educația familială în funcșie de genul părinților (cele materne sau cele paterne) care sunt domeniile lor de manifestare, cum se explica distribuția acestora în contextual actual al familiei și, indeosebi, care din cele două roluri este cel dominant în raport cu practicile educative din familie.

Scopul acestei analize este acela de a surprinde în ce masură dimensiunea de gen reprezintă o referință în analiza mecanismelor psihosociale ale practicilor educative din familie și în ce masură aceste mecanisme determină un anumit model social, dacă se poate vorbi de o schimbare, de o dinamică în configurația rolurilor maternale și parentale a familiilor de azi.

1.1 DINAMICA ROLURILOR DE GEN ÎN SPAȚIUL FAMILIEI

Familia ca grup social a fost dintotdeauna influențată de contextul mai larg cultural, social, economic, politic al societății în care s-a constituit. Unele au fost mai puternice, altele mai puțin vizibile, ca efect direct asupra familiilor. Prin natura ei, familia, reunește membri care au statuturi și roluri diferite, determinate atât de factori extreni cât și interni ai familiei. Acest schimb natural intre exteriorului și interiorul familiei face ca substanța raporturilor familiei să capete configurații diferite în funcțiile de caracteristicile societății în care trăiesc dar, și de modul de receptare a vieții în comun de către fiecare membru în parte.

Stereotipiile de gen au fost mereu strâns legate de etapa de dezvoltare a societății. Analiza lor se raportează în mare măsură la statutul bărbatului și al femeii în societate, la statutul căsătoriei în societate, la statutul copilăriei și copilului în interiorul familiei. De-a lungul timpului fiecare dintre acestea au suferit schimbări, schimbări care s-au reflectat puternic asupra relațiilor dintre membrii familiei, dar și în modul în care au fost distribuite drepturile și responsabilităților acestora.

Lucrările de specialitate in domeniul sociologiei familiei au încercat să surprindă evoluția statutului femeii și bărbatului de-a lungul istoriei societății și să identifice dinamica lor și în funcție de evoluția istorica a familiei.

Trecerea de la matriarhat la patriarhat a determinat mutații în registrul statutar al ambilor parinți, iar longevitatea patriarhatului a determinat o tradiție ce cu greu va putea fi destructurată pentru restabilirea unor noi norme cultural și sociale.

Societățile preindustriale, cît și cele industrial au societați eminamente patriarhale, care în spațiul familial se exprimau prin asumarea anumitor roluri de catre bărbat: el era cel care muncea pentru a asigura subzistența familiei pentru a doua zi. Femeia era cea care se ocupa de buna funcționare a familiei în interiorul ei (treburi casnice, creșterea și educarea copiilor, climatul afectiv). Familia tradițională își baza organizația și funcționarea pe norme sociale și culturale predefinite. Rolurile nu erau negociate, erau preluate. Odată căsătorită, femeia se conforma statutului de mama și de soție cu toate rolurile asociate prin norma culturală. La jumătatea secolului XX, aceste norme s-au modificat când numărul femeilor intrate pe piața muncii a crescut și care a fost acompaniat și de mișcarea de emancipare a femeii ce impuneau reconsidererea statutului femeii în societate, și implicit în familie. Familia moderna apare odata cu reconsiderarea normei culturale si sociale generata de statutul femeii si cel al barbatului în societate si familie. Odata cu afirmarea valorii individuale, structura, funcțiile, statutul și rolurile membrilor au suferit modificari și au condus spre reformularea acestora în scopul afirmării individualității. Astfel se poate explica faptul ca în societatea moderna și mult mai pregnant în cea postmoderna, au putut aparea fenomene precum divorțul, cupluri fără descendenți, concubinajul, familiile reconstituite etc., dar și posibilitatea de a vorbi despre femei de carieră sau femei care au născut copii fără a întemeia o familie cu tatăl acestora.

1.2 DISTRIBUIREA ROLURILOR PARENTARE ÎN FUNCȚIE DE GEN

Segregarea rolurilor de gen în familia tradițională urmează două axe complementare: cea instrumentală corespunzătoare bărbatului și cea emoțional/expresivă corespunzătoare femeii. Cu alte cuvinte rolul bărbatului era acela de a desfășura o activitate extradomestică pentru a asigura bunul trai al familiei, în timp ce femeia, mama, era cea care administra domeniul activităților domestice. Acest model cu o lungă tradiție a condus la relativ scăzuta implicare a bărbatului în rezolvarea problemelor domestice, zilnice ale căminului și acordarea unui rol „eroic” mamei, îndeosebi în ceea ce privește creșterea, îngrijirea și educația copilului. Timpul acordat de tata copilului era mult mai redus, iar relația mama-copil a devenit locul comun al socializării și educației acestuia, tatăl constituind doar un reper și factor de decizie în momentele importante privind viitorul acestuia și ghidul către lumea exterioara. Evoluția istorică a familiei a scos în evidență și o istorie a paternității, care a avut evidente consecințe asupra rolurilor asumate de mamă în familie. Astfel, conform E. Stănciulescu109, autoritatea paternă a atins apogeul în perioada burgheziei secolului al XIX- lea, „relația tată-copil fiind reprezentată ca nucleul care încheaga unitatea familiei”, copilul fiind considerat un capital al familiei, necesar a fi administrat judicios pentru a aduce familiei „un profit material sau/și simbolic”, pe când în familiile muncitorești, copilul era conceput drept „un spatiu de manifestare (unicul!) al puterii”, paternitatea fiind definită „prin numărul de copii, în special de sex masculin, care pot fi concepuți, iar nu printr- un raport educativ”. Sensul descendent al autorității paterne se apreciază că a fost remarcat începând încă din secolul al XIX–lea, în clasele mijlocii și populare, făcând trecerea de la o perspectiva tradițională la una de emergență, ce releva faptul că și tații sunt la fel de capabili ca și mamele să se implice activ în educația și îngrijirea copilului. Treptat apare ideea „noului tata”, ale cărui raporturi nu se mai subsumează atât de puternic unei logici statutare, ci din ce în ce mai mult unei logici relațional-afective. Aceasta este perspectiva asociată celei de-a doua jumătăți a secolului XX și societății contemporane. Sociologul de Singly apreciază ca „specificitatea și complementaritatea rolurilor care caracterizează familiile contemporane rezultă, nu numai dintr-o logică statutară (a rolurilor masculine și feminine prescrise de modelul cultural și interiorizate în procesul socializării), ci și dintr- una relațională (a rolurilor construite în experienta familiala)”.

Paternitatea contemporana, dupa de Singly se caracterizează prin trei trăsături:

a) puține relații directe cu copilul;

b) responsabilitatea familiei ca unitate (chiar daca nu putem vorbi despre un model universal pater familias, tatăl continuă să își asume o funcție de trasare a direcțiilor generale și de restabilire a ordinii, atunci când este cazul) și secondarea soției în activitatea cotidiană. Aceeași preocupare a distribuției rolurilor au avut-o și Kellerhals și Montandon care au încercat să prezinte comparativ rolurile educative parentale sub trei aspecte :

1. al reglării directe a comportamentului copilului (încurajare, supravegherea igienei, controlul temelor etc.)

2. al comunicării (schimb de informații, confidențe, opinii)

3. al cooperării, respectiv al participării la activități comune (loisir, ieșiri, hobbiuri etc.)

DISTRIBUTIA DE GEN A ROLURILOR

În functie de domeniu, purtatorul si subiectul sunt diferiti. În domeniul activitatilor domestice, se pare însa ca aproape invariabil, femeia este purtatorul autoritatii, iar barbatul este subiectul autoritatii exercitate de catre femeie. Asa cum mentiona si C. Ciuperca, autoritatea poate fi de doua feluri în câmpul familial: epistemica(autoritatea celui care stie) si deontica (autoritatea care decurge din traditia statutului). Familiile traditionale aveau instituita autoritatea deontica a barbatului, în familiile moderne, care subestimeaza rolul traditiilor, autoritatea epistemica este cea care câstiga din ce în ce mai mult teren, dublata de cooperare, de împartirea rolurilor între sexe si vârste. Vom încerca sa identificam prin ancheta desfasurata de noi, care sunt dominantele în ceea ce priveste distributia autoritatii între cei doi parinti în familia de azi si cum poate fi explicata aceasta.

REPRODUCȚIA ROLURILE DE GEN IN FAMILIE

Un aspect foarte interesant de analizat din perspectiva dimensiuni de gen a spatiului socio-cultural al familiei îl reprezinta fenomenul reproducției sociale a rolurilor de gen de la o generație la alta prin intermediul educației. Petru Iluț menționa în cartea sa Sociopsihologia și antropologia familiei, că „într-o anchetă desfașurată în 1978 în Franța pe un eșantion reprezentativ de familii cu copii între 7-11 ani, rezultatele au indicat o „pronunțată reproducție socială a segregării rolurilor domestice : fetele sunt solicitate în 57% din cazuri să spele vasele, în timp ce baieții în 40% ; la ajutorul pentru curațenie în casă, 44% fetele, 28% baieții ; la a se ocupa de fratele sau sora mai mica, 8% fetele, 3% baieții”.

Fenomenul reproducției sociale reprezintă una dintre explicațiile longevității caracteristicilor familiei tradiționale.

Modul de distributie a rolurilor între parinti confirma caracteristicile unei familii traditionale, în care mamei îi revin cu preponderenta rolurile domestice în sens generic, prin acestea întelegând pe lânga activitatile gospodaresti si cele ce privesc educatia copilului (luarea deciziilor ce privesc educatia copilului, participarea la sedintele cu parintii, controlul sau ajutorul în efectuarea temelor pentru acasa s.a.), precum si „purtatorul” dimensiunii expresivemotionale a rolului de parinte (confident, sprijin afectiv). Singurul aspect care confirma ideea unui „declin al paternitatii”, specifica familiilor moderne, este faptul ca inclusiv autoritatea de control si cea de decizie apartin tot mamei.

Capitolul II

FAMILIA CONTEMPORANĂ. PROBLEME ȘI FENOMENE ACTUALE

,,Toate familiile fericite sunt la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel.”

(Lev Tolstoi)

Toate societățile s-au axat pe familie. Deși formele familiei au fost puternic diferite de la o societate la alta, astăzi atenția este centrată pe formele divergente ale familiei, în special pe cele alcătuite dintr-un singur părinte, precum și pe probleme diverse aparținând familiei, cum ar fi violența, abuzul, consumul de alcool.

Există astăzi o dezintegrare a modelului tradițional de familie, fiind frecvente cazurile familiilor monoparentale, concubinajulului, familiilor vitrege. Familiile sunt într-o continuă schimbare , rolul acestora este însă foarte important în formarea personalităților viitorilor membrii ai societății. Primele legături le avem cu familia, ea este primul nostru model și totodată cel mai esențial.

,,În vremurile de azi, când familiile se dezvoltă exploziv (2,4 milioane familii monoparentale) pentru a se recompune cu aceeași grabă (1,6 milioane de copii trăiesc în familii recompuse), nu este ceva neobișnuit ca acești copii să vadă succedându-se o serie de bărbați în jurul mamelor lor, ca și o serie de femei în jurul taților lor” (Naouri A., 2009, p.132).

Viața de familie are nevoie de sprijin permanent și de atenție. Familiile din ziua de azi poartă foarte multe denumiri, însă indiferent de denumire, importante sunt interacțiunile dintre membrii familiei, modul în care se sprijină unii pe alții și se ajută.

A fi părinte însemnă a presta funcția de educator, familia constituind un grup natural din care face parte copilul. Din momentul nașterii, copilul se află situat în acest grup, menit să-i asigure existența materială. Este evident faptul că familia nu poate ,,demisiona” de la funcția sa pedagogică, ci dimpotrivă, este esențial să o exercite cu deplin simț de răspundere.

Familia exercită asupra copilului o influență multiplă, prin rolurile esențiale ale părinților.

2.1 CONCEPTUL DE FAMILIE

,,O familie trebuie să fie unită și solidară, căci altfel nenorocul bate la ușă”

(Thomas Mann)

Când discutăm despre conceptul de familie, trebuie să avem în vedere faptul că fiecare familie este unică și diferită de celelalte. Nu există două familii identice. Când devenim părinți, preluăm modelul familiei în care am crescut. Unii preiau ceea ce este mai bun din ceea ce au observat și și-au însușit de-a lungul timpului. Există însă persoane care imită ceea ce-i mai rău, deși greu de crezut că asemenea atitudini dureroase, care le-au cauzat suferință pe când erau copii vor fi folosite de noii părinți pentru a provoca durere copiilor lor.

Dar și o mare parte din părinții pe care îi cunoaștem și care se comportă foarte bine au crescut în familii nefericite. Ei au învățat câteva lecții dureroase și au reușit să își construiască o familie de succes, procedând invers față de cum au făcut-o părinții lor.

Familia este una din cele mai vechi forme de comunitate umană ce asigură menținerea continuității biologice, culturale a societății, satisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimentul siguranței, menținerii și dezvoltării personalității. Aceasta este structura umană evolutivă cea mai puternică. Ea va persista mai mult decât orice alt sistem. Este locul unde se deprind însușirile de bază și reprezintă un sprijin important în asigurarea succesului celorlalte instituții, ca de pildă grădinița sau școala.

Etimologic, termenul de ,,familie” derivă din latinescul ,,famulus”, care înseamnă,,sclav de casă”, sugerând faptul că, în trecut, familia era considerată o proprietate subordonată bărbatului.

Familia constituie cea mai veche și importantă instituție din întreaga lume. Aceasta este studiată de antropologi, filozofi, psihologi, pedagogi, sociologi, economiști, funcția de bază a acesteia constituind-o creșterea și educarea copiilor.

Familia este o comunitate umană, fiind întemeiată prin căsătorie, ce unește soții și soțiile, precum și pe descendenții acestora prin relații strânse de ordin biologic, psihologic, spiritual, economic, juridic.

Familia este ,,forma socială de bază întemeiată prin căsătorie și care constă în soț, soție și descendenții acestora” (DEX, 1988, p. 366).

În ciuda extremei varietăți structurale de origine istorică sau culturală, funcția familiei instituție socială este de a asigura reproducerea speciei, în condiții socio-culturale ca determinate. Astfel, conform definiției lui Strauss, familia este ,,un grup care își are originea

în căsătorie, fiind alcătuită din soț, soție, copii născuți prin unirea lor (grup căruia i se pot adăuga rudele), pe care îi unesc drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale; ca grup social întemeiat, alegerea reciprocă a partenerilor maritali cu roluri și statute precise asociate membrilor lui, apoi având aptitudini, țeluri și aspirații comune și asigurând creșterea copiilor” (Popescu P., 1978, p. 262).

Din perspectivă sociologică, familia este ,,grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață, de sentimente, aspirații și interese, apărând astfel ca o realitate socială distinctă, ca un grup natural și social fundamental, caracteristic tuturor societăților, în care se manifestă multiple relații, fundamentale fiind cele de căsătorie și rudenie“ (Voinea M., Apostu I.,2008, p. 12).

Din punct de vedere juridic, ,,familia este un grup de persoane între care s-a instituit un set de drepturi și obligații, reglementat prin norme legale. Aceste norme se referă la modul de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternității, drepturile și obligațiile soților, relațiile dintre părinți și copii, modul de transmitere a moștenirii etc. Din perspectivă juridică, familia este un grup reglementat prin legi și alte acte normative”(Mihăilescu I.,2003,p.157).

O familie economică este definită ca ,,un grup de două sau mai multe persoane, care locuiesc în aceeași casă și sunt legate una de alta prin sânge, căsătorie sau adopție” (Pescaru A., 2004, p. 15).

,,Familia, în sens larg – reprezintă un grup social ai cărui membrii sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopție și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii; în sens restrâns – reprezintă un grup social format dintr-un cuplu căsătorit și copiii acestuia” (Zamfir C., Vlăsceanu L., 1993, p. 238).

Familia este un grup social relativ permanent de indivizi legați între ei prin sânge, origine, căsătorie sau adopție care împărtășesc responsabilitatea primară pentru reproducerea și îngrijirea membrilor societății. Familia reprezintă nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi, în sensul că toate celelalte instituții depind de influențele acesteia” (Stănoiu & Voinea, 1983, apud Stănciulescu E., 1997, p. 11).

,,Familiile reprezintă relațiile dintre oameni, cum sunt cele dintre părinți, dintre părinți copii, precum și relațiile dintre frați. Familia înseamnă o instituție și o ideologie – ideologii și despre relațiile dintre sexe, dragostea maternă și intimitatea familiei. Familiile locuiesc în gospodării și sunt astfel responsabile de producere, reproducere și consum, toate organizate în moduri diferite” (Idem, p. 12). Prin această definiție, autorul indică ideologia familiei ca pe un aspect important al percepției noastre despre familie, promovând astfel o înțelegere mai bună a acestui concept.

Abordată din perspectiva educativă, familia este prima școală a vieții, așadar temelie în devenirea ființei, condiționând soliditatea oricărei construcții ulterioare. Pe o temelie solidă, după cum se știe, poți înălța oricât, căci edificiul nu se va prăbuși.

Din mai multe puncte de vedere, toate familiile se aseamănă prin organizare, sisteme ideologice, de credințe, prin structură; ceea ce le diferențiază este modul în care fiecare familie se raportează pe una dintre aceste coordonate, făcând ca ea să fie unică. Familiile nu trăiesc izolat, ele se întrepătrund cu alte sisteme semnificative din societate, cum ar fi: prietenii, domeniul de activitate, contextul educativ, valorile care îi ghidează, timpul liber, comunitatea. Familia este locul în care se însușesc deprinderile esențiale și reprezintă un sprijin important în asigurarea succesului instituțiilor de tip secundar, cum sunt grădinița, școala.

Institutul canadian pentru familie Vanier definește termenul de familie astfel:

,,Familia este definită ca orice combinație de două sau mai multe persoane, care relaționează în timp prin legături de acord reciproc, naștere și/sau adopție sau plasament și care își asumă împreună responsabilități de tipul următor: susținere fizică și grijă față de membrii grupului; adăugarea de noi membri prin procreare și adopție; socializarea copiilor; controlul social al copiilor; producere, consum și distribuire a bunurilor și serviciilor; hrană afectivă – dragoste” (Institutul Vanier pentru familie, 1977, apud Pescaru A, 2004, p. 13).

Cea mai faimoasă și răspândită definiție a familiei este cea a lui Murdock. Aceasta a exercitat o puternică influență asupra sociologiei familiei. El definește familia ca: ,,grup social caracterizat printr-o locuință comună, cooperare economică și reproducere. Include adulți de ambele sexe, cel puțin doi dintre aceștia întreținând relații sexuale aprobate social, și unul sau mai mulți copii, proprii sau adoptați” (Murdock G., 1949, apud Pescaru A., 2004, p. 13). O adaptare mai modernă a acestei definiții este cea dată de Rose Laub Coser. În viziunea acestuia, familia este ,,un grup ce manifestă următoarele atribute organizaționale: își are originea în căsătorie; constă în soț, soție și copii născuți din căsătoria lor, deși alte rude își pot găsi un loc aproape de grupul nucleu, iar grupul e unit prin drepturi și obligații morale, legale, economice, religioase și sociale (inclusiv drepturi și restricții sexuale, precum și sentimente valorizate social, cum sunt: dragostea, atracția, respectul față de părinți și admirația)” (Coser R. L., 1974, apud Pescaru A., 2004, p. 13).

Mihăilescu I. sesizează că familiile din societățile contemporane au suportat în ultimele decenii transformări profunde atât de importante încât și termenul de "familie" a devenit tot mai ambiguu, el tinde să acopere astăzi realități diferite de cele caracteristice generațiilor precedente. Dinamismul structurii și funcțiilor familiei poate părea multora surprinzător. Opinia curentă, preluată și în discursul politic și științific, afirmă că familia este cea mai fidelă păstrătoare a tradițiilor, a valorilor naționale. Contrar acestor opinii, familia este mai puțin "depozitară" și mai curând "barometru" al schimbărilor sociale (Mihăilescu I., 1999, p. 82).

Trebuie admis faptul că granițele familiei contemporane sunt mobile. Astfel, când suntem întrebați din ce membrii este formată familia noastră, îi includem pe cei mai apropiați dintre aceștia, eliminându-i pe cei cu care interacționăm foarte puțin. 

Familia s-a dezvoltat și se modifică odată cu societatea. Ea îndeplinește diferite funcții sociale, cum ar fi procrearea, creșterea copiilor, precum și socializarea acestora. În analiza sociologică a familiei se întâlnesc diferite noțiuni cu diferite sensuri al familiei: familia de origine, familia conjugală, familia nucleară, familia de rezidență, familia de interacțiune, familia cu probleme, familia modernă, familia tradițională.

Consideratăîn raport cu educația copiilor, familia este definită ca "unitate socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație – naturală (de sânge) sau socială – indiferent de orice alte considerente". O astfel de definiție este apreciată ca uzuală în cercetările privind raporturile familiei cu educația, chiar dacă este o definiție nesatisfăcătoare din perspectiva teoriei sociologice – care insistă asupra caracterului contextual – istoric al oricărei definiții, asupra utilizării pluralului "familii", vizând tipuri de familii (Stănciulescu E., 1997, p. 26).

Familiile au număr de membrii diferit, precum și structuri relativ diferite. De exemplu, în trecut, familiile aveau în medie 4-6 copii, pe când acum media este de 1-2 copii. Familia trebuie asociată cu stabilitate, echilibru, armonie, durabilitate, moralitate, unitate.

Familia este definită ca fiind: “grup a cărui finalitate constă în preluarea, păstrarea,sporirea și transmiterea unui patrimoniu genetic (biologic),economic (avere mobilă și bunuri imobile), moral (norme și valori), religios (ritualuri și credințe), cultural (tradiții și cutume) și social-identitar (patronimul ca semn al unei identități sociale legitime)” (Bistriceanu C., 2006, p. 16). Se accentuează astfel caracterul de continuitate, și deci dimensiunea descendenței familiale ca factor principal explicativ, precum și modelator.

Familia este „primul și cel mai apropiat mediu în care copilul se socializează, trece de la starea de dependență la starea de autonomie” (Macavei E.,1989, p. 56).

Copilăria este perioada în care se formează comportamentele și obiceiurile care vor avea o influență decisivă asupra formării personalității viitorului adult.Menținerea echilibrului sistemului familial pare un obiectiv prioritar al societății contemporane. Astfel, putem susține că familia constituie un sistem social format din părți componente interdependente și interactive.

Familia reprezintă pentru copil cel dintâi mediu în care el dobândește experiența primelor relații cu cei din jur. În procesul nemijlocit al vieții, copilul vede în jurul său realitatea vie și participă la ea nemijlocit, aude opiniile și aprecierile părinților, observă atitudinea lor unul față de altul și față de alți oameni. Încă din familie, copilul este antrenat în relații sociale, ce vor constitui conținutul personalității viitoare.

Cu toate că nu există deplină convergență între punctele de vedere exprimate, se pot constata, în toate definițiile, unele trăsături de bază ale familiei:

este alcătuită din persoane unite prin căsătorie și, în cele mai multe cazuri, prin legături paterne (uneori, de adopțiune);

între membrii ei se stabilesc o diversitate de relații biologice, moral-afective, spirituale, juridice etc.;

presupune un sistem determinat de drepturi și obligații, îndatoriri reciproce;

are anumite sarcini specifice și îndeplinește anumite funcții specifice.

În concluzie, familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin căsătorie și /sau descendență, legați între ei prin relații biologice, economice, moral-afective, spirituale și juridice, care au anumite drepturi și obligații reciproce, și care desfășoară o serie de activități, îndeplinește o serie de funcții specifice, atât în folosul său ca grup și al membrilor acestuia, cât și al societății.

2.2 TIPURI DE FAMILIE

,,Familia este aceea care face ca omul să treacă de la egoism la altruism.” (Auguste Comte)

Pentru mulți dintre noi, cuvântul ,,familie” implică imaginea tradițională a doi părinți, de sexe diferite, de obicei căsătoriți, și copiii acestora. Sunt foarte multe familii cu un singur părinte, amestecate sau vitrege, care sunt prezente permanent în diferite statistici. Adesea cuplurile care sunt de mult timp împreună, deși nu sunt unite prin căsătorie, acestea oferă siguranță și căldură copiilor de-a lungul vremii.

Fiecare membru al familiei crede în anumite valori ale familiei și luptă pentru acestea. Indiferent de structură, familia va însemna întotdeauna dragoste, grijă și dorință de a ocroti. Familia nu este probabil la fel de recunoscută acum ca în trecut, dar ea încă reușește să se mențină printr-o multitudine de căi. Așa cum au existat modele vechi, așa au apărut și altele noi, pe care trebuie să învățăm să le recunoaștem, să le sprijinim și să le valorizăm.

Familia, ca grup social de bază, unit prin legături de rudenie sau căsătorie, este prezentă în toate societățile. În mod ideal, familia le oferă membrilor săi protecție, companie, siguranță și permite socializarea acestora. Structura familiei și nevoile acesteia variază însă de la o societate la alta.

Relațiile din cadrul familiei pot fi reduse la câteva categorii principale:

relații între soți (parteneri) reglementate prin căsătorie sau prin consens;

relații între părinți și copii (între ascendenți și descendenți);

relații între descendenți (între copiii aceluiași cuplu);

relații de rudenie între membrii cuplului familial și alte persoane (părinții din familia de origine, socrii, cumnați).

Institutul pentru familie Vanier a descris următoarele tipuri de familie (Institutul Vanier pentru familie, 1994, apud Pescaru A., 2004, p. 18):

familiile „nucleare” compuse din doi părinți și unul sau mai mulți copii biologici sau adoptați, care locuiesc împreună;

familiile „extinse” compuse din părinți, copii, unchi, bunici și alte rude de sânge, care locuiesc împreună sau nu;

familiile „amestecate” sau „recombinate” sau „reconstituite” compuse din părinți care au divorțat, s-au recăsătorit și au format o nouă familie, care includ copiii din prima căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri;

familii „fără copii” reprezentate de un cuplu;

familii „cu un singur părinte” compuse dintr-un părinte, adesea o mamă, cu un copil sau mai mulți;

„cupluri care coabitează” și „căsătorii convenționale” – aranjamente familiale, care se aseamănă altor forme, dar nu legalizează mariajul.

2.2.1 FAMILIILE NUCLEARE

,,Copiii noștri au nevoie în esență, de două lucruri de la noi: nevoia să îi acceptăm așa

cum sunt și nevoia să le arătăm cum poți trăi eficient într-o lume a formei.”

(Shakti Gawain)

Această caracterizare se face în funcție de membrii familiei, care locuiesc împreună și împart responsabilitățile emoționale, economice și sociale. Familia nucleară conține adesea un cuplu căsătorit, partenerii fiind părinții unor copii biologici sau adoptați; toți membrii locuiesc împreună în același cămin.

Acest tip de familie este considerat de cercetători familia intactă, semnificând faptul că familia nu a trecut printr-un divorț, o separare sau moartea unui membru.

Familia nucleară este o structură preferată de majoritatea oamenilor în cea mai mare parte a globului terestru, ea asigurând cel puțin patru funcții esențiale: cooperarea economică între soți, relațiile sexuale, reproducerea și socializarea copiilor. Din punct de vedere psihologic, familia nucleară are o posibilitate crescută de asigurare a suportului emoțional, de satisfacere a nevoilor de securizare, protecție și apartenență ale fiecărui membru, precum și a nevoilor de comunicare. Aceasta nu înseamnă că toate aceste nevoi sunt satisfăcute automat pentru fiecare membru al nucleului familial, doar ca urmare a apartenenței lui la acesta.

Compatibilizarea familiilor, alegerea partenerilor se realiza în societățile tradiționale, în majoritatea cazurilor în mod endogam (adică din cadrul aceleiași comunități rasiale, etnice și religioase) și în mod homogam ( din aceiași arie geografică și de aceiași condiție socială și culturală). În ultimul secol s-a înregistrat o continuă înmulțire a mariajelor exogame și heterogame datorită mobilității sociale și emancipării.

Studiile istorice au arătat că structura familiei a fost mai puțin schimbată de urbanizare și industrializare. Familia nucleară a fost gruparea preindustrială cea mai răspândită și este încă unitatea de bază a organizării sociale. Familia modernă diferă de formele tradiționale timpurii prin funcții, ciclu de viață, compoziție, rolurile bărbaților și ale femeilor. Singura funcție a familiei care continuă să supraviețuiască schimbării este aceea de a furniza sprijin afectiv, emoțional copiilor. Familia este responsabilă de socializarea copiilor. Influența familială, precum și mass media au un rol important

Începând cu 1970, familia nucleară a cedat, într-o anumită măsură, în favoarea structurilor modificate, ce includ familia cu un singur părinte, familia vitregă și cea în care nu există copii..

2.2.2 FAMILIILE EXTINSE

,,Simte demnitatea unui copil, nu te simți

superior, pentru că nu ești.” (Robert Henri)

Familia extinsă cuprinde, în mod tradițional, rudele biologice ale celor din familia nucleară, de pildă, părinții, frații și surorile ambilor membrii ai cuplului căsătorit. A fost folosit uneori cu referire la cei ce locuiau în același cămin cu părinții și copiii. Cum relațiile și configurațiile familiale au devenit mai complexe datorită divorțului și recăsătoriilor, familia extinsă cuprinde acum toate rudele biologice, adoptive, vitrege.

Familia extinsă subordonează familia nucleară, fiind formată, adesea, din cel puțin două familii nucleare și dispunând de un sistem de reguli și norme de conviețuire care se perpetuează de la o generație la alta. Caracteristicile ei principale sunt conservatorismul, păstrarea tradițiilor, obiceiurilor și stilului familial dominant.

Familiile extinse, care includ și alte rude, în afara familiei nucleare, sunt comune multor societăți. Un model în care bunicii locuiesc cu un fiu sau o fiică poate fi un tip de familie extinsă. Un număr de societăți tradiționale europene a fost caracterizat de acest tip de familie tulpină care încă mai există și astăzi în lume. Se cunosc, de asemenea, și alte tipuri de familii extinse; de pildă, cazul grupurilor de frați care locuiesc în același loc cu soțiile și copiii lor. Acest tip de organizare familială pare a trăi după regula circularității, ceea ce conferă membrilor săi un sentiment de apartenență și securitate relativ crescut.

O trăsătură de bază a vieții de familie este aceea că nu se centrează doar pe relațiile dintre rude, ci este orientată în mod fundamental și către stabilirea de conexiuni cu cei din afara sa, prin cele mai puternice legături.

Un model frecvent întâlnit al familiilor extinse este cel format din părinți, copii și bunici. Aceștia din urmă joacă un rol important în dezvoltarea personalității copilului, fiind cei care îi înlocuiesc pe părinți când aceștia sunt la muncă. Bunicii sunt cei care îi ascultă pe nepoți, îi răsfață sau îi ceartă când aceștia fac un lucru rău.

Pe parcursul secolului al XX-lea, familia extinsă a scăzut ca preponderență. Această schimbare este asociată, în special, cu creșterea mobilității, în ceea ce privește locuința și cu diminuarea responsabilității financiare a copiilor față de părinții care îmbătrânesc.

2.2.3 FAMILIILE MONOPARENTALE

,,Viața este o succesiune de lecții pe care trebuie să le trăim pentru a le înțelege.”

(Emerson)

Alături de familia nucleară, alte combinații complexe de indivizi au condus la ceea ce cercetătorii numesc familiile non-tradiționale sau amestecate. Când o familie a trecut printrun divorț sau moartea unuia dintre parteneri, lăsând un singur părinte responsabil pentru creșterea copiilor, aceasta a devenit familie monoparentală.

Un răspuns dat familiilor cu un singur părinte a fost acela de a îmbunătăți sprijinul acordat copiilor, prin măsuri cum ar fi creșterea sprijinului material și stabilirea de formule standard în această privință.

Familiile cu un singur părinte sunt uneori privite negativ în cultura noastră. Percepțiile negative sunt alimentate de prejudecata conform căreia copiii se dezvoltă mai bine într-o familie de tip nuclear, decât în cadrul uneia cu un singur părinte. Whitehead afirmă: “Conform unor date statistice evidente, copiii din familiile dezrădăcinate prin divorț sau cei proveniți din afara căsătoriei se descurcă mai greu decât cei din familiile intacte” (Pescaru A., 2004, p. 28).

Copiii crescuți în astfel de familii pot suferi depresii puternice sau pot fi stresați în plan emoțional, pot afișa un comportament inadecvat în mediul școlar, pot avea dificultăți de învățare sau pot fi forțați să preia responsabilități de adult încă de la vârste fragede. Ajunși la maturitate, acești copii pot avea tendința de a-și forma la rândul lor astfel de familii, pot avea realizări profesionale și financiare scăzute, dificultăți de formare a unor relații de durată cu partenerii. În esență, ,,copiii care cresc într-o familie cu un singur părinte biologic trăiesc mai rău, în general, decât cei crescuți de ambii părinți, care locuiesc împreună, indiferent de rasa și mediul educațional al acestora, indiferent de faptul că părinții sunt sau nu căsătoriți atunci când se naște copilul și indiferent de faptul că părintele care locuiește cu el se recăsătorește sau nu” (Idem, p. 29).

Familiile din această categorie se confruntă cu multe alte presiuni și probleme potențiale, pe care familia nucleară nu e nevoită să le înfrunte. Unele dintre ele ar fi: probleme de vizitare și custodie; efectele menținerii conflictului dintre părinți; efectele despărțirii asupra performanțelor școlare ale copiilor și asupra relațiilor lor cu cei de aceeași vârstă; mai puține oportunități pentru părinți și copii de a-și petrece timpul împreună, destrămarea relațiilor cu familia extinsă.

Este mai indicată pentru copil o familie monoparentală decât una cu certuri și probleme. Întrucât în majoritatea cazurilor de divorț, mamele sunt cele cărora li se încredințează copilul, cele mai multe familii monoparentale sunt alcătuite din femei cu unul sau mai mulți copii în întreținere.

2.2.4 FAMILIILE VITREGE

,,Găsim cu toții timp să facem ceea ce

dorim cu adevărat să facem.”

(William Feather)

Creșterea ratei divorțurilor a condus la o creștere a numărului recăsătoririlor. În multe cazuri, unul dintre parteneri sau amândoi au în îngrijire unul sau mai mulți copii dintr-o căsătorie anterioară. Limba engleză desemnează acest tip de familie prin termenul step family.

Familiile vitrege se formau de obicei din cauza morții unuia dintre părinți, dar azi se formează în special în urma divorțului sau a recăsătoririi. Pentru că mamele – de cele mai multe ori – primesc custodia copilului în urma divorțului, părintele vitreg – ce locuiește cu copiii – este tatăl vitreg. Dar rolul acestuia este limitat de prezența continuă a tatălui biologic în viața copiilor, deși contactul cu el și sprijinul său sunt adesea nu foarte substanțiale.

Relațiile dintre părinții vitregi și copiii vitregi variază, dar cu o mai mare posibilitate de conflict sau neimplicare, în comparație cu relațiile naturale. Astfel, copiii adolescenți au mai multe probleme decât cei mici în a-l accepta pe părintele vitreg.

Toate familiile se schimbă în mod constant. Odată cu creșterea și dezvoltarea copiilor, nevoile și relațiile dintre membrii se schimbă. Modelul schimbării devine o provocare de tip special, atunci când apar divorțul și recăsătorirea. Copiii reacționează bine, în general, atunci când ambii părinți discută cu ei despre divorț, împreună centrându-se pe explicații concrete, clare. Părinții nu trebuie să le ofere o explicație detaliată pentru separare, de obicei copiii ghicesc că ceva s-a schimbat.

După divorț, copiii se adaptează bine la noua viață, dacă părintele care s-a mutat îi vizitează constant și menține o bună relație cu ei. Odată ce părinții se recăsătoresc, adesea contactul lor cu proprii copii scade considerabil. Cu cât unul dintre părinți se implică mai puțin, cu atât copiii se simt mai abandonați.

Rolul părintelui vitreg este o problemă complexă. Influența acestuia va fi graduală și se va baza pe o relație de încredere cu copiii. Pe măsură ce este construită o relație de încredere și prietenie între copii și părintele vitreg, acesta devine un prieten apropiat și un sfătuitor pentru copil, și nu principalul responsabil cu disciplinarea și controlul copilului. Este esențial ca cel mic să înțeleagă că nu i se cere să își iubească părintele vitreg cu forța, dar e de dorit ca noul partener să fie măcar respectat, fapt ce ar constitui un punct de plecare pentru relația copilului cu părintele vitreg.

În general, dacă există condiții bune, durează între doi și patru ani până ce o familie vitregă se poate adapta și comporta normal (Pescaru A., 2004, p. 38).

2.2.5 CONCUBINAJUL

,,Prima parte a vieții noastre e ruinată de părinți și cea de-a doua jumătate de copiii noștri.”

(Clarence Darrow)

Coabitarea înlocuiește mariajul, fiind privită ca primă experiență de trai în comun pentru tineri și tinere. Pentru tinerii adulți din ziua de azi, a locui împreună pare o bună modalitate de a beneficia de câteva din avantajele căsătoriei și de a evita riscul divorțului. Cuplurile care stau împreună își pot împărți cheltuielile și pot învăța mai multe unul despre celălalt; astfel, dacă lucrurile nu merg, despărțirea este mai ușor de înfăptuit.

Uniunile coabitive tind să slăbească instituția căsniciei și prezintă pericole clare pentru femei și copii. Conviețuirea în afara căsătoriei a devenit o caracteristică proeminentă a vieții moderne și probabil va mai rămâne în forma aceasta multă vreme. Instituția căsătoriei rămâne temelia unei societăți de succes, practica coabitării este dușmanul acesteia.

În ceea ce privește coabitarea când sunt implicați și copii, este de preferat să fie evitată. Copiii au nevoie și trebuie să aibă părinți care sunt dispuși să trăiască împreună o viață. La cei care se află în concubinaj se înregistrează o rată mai ridicată de despărțire decât la părinții căsătoriți, iar efectele destrămării relației pot fi devastatoare și de lungă durată.

Majoritatea persoanelor privesc coabitarea ca pe o modalitate de a testa compatibilitatea maritală și de a-și îmbunătăți șansele de a avea o căsnicie de lungă durată.

Copiii acestor cupluri se confruntă deseori cu riscul de a-și vedea părinții despărțiți, fapt ce implică o multitudine de probleme personale și sociale, unele dintre acestea fiind de foarte lungă durată. Aceștia înregistrează performanțe școlare mai scăzute și mai multe probleme de comportament decât copiii din familiile intacte.

Un motiv important pentru extinderea coabitării este acela că instituția căsătoriei s-a schimbat dramatic, ducând la o eroziune a încrederii în stabilitatea sa. Oamenii obișnuiau să se căsătorească nu doar din dragoste, dar și din motive economice și familiale, mai ales dacă pasiunea dispărea în timpul căsniciei, nu era considerat un motiv suficient pentru o despărțire.

Un divorț era foarte greu, aproape imposibil de obținut, iar cei care luau această decizie erau dezonorați de societate.

În zilele noastre divorțul este văzut altfel. Conștienți de această nouă fragilitate a mariajului, oamenii își iau măsuri de precauție. Aceștia încearcă mai întâi să vadă dacă funcționează relația sau să minimizeze urmările nefaste ale despărțirii prin instituirea unei uniuni mai puțin complicate, una care să evite termenul de ,,căsătorie” și dacă va fi cazul și pe cel de ,,divorț”.

Relațiile instabile și destrămate traumatizează copiii. Aceștia primesc mesaje derutante. De pildă, părinții aflați în aceste situații au mari dificultăți în stabilirea unor ghiduri morale pentru copiii lor, mai ales atunci când aceștia ajung la vârsta la care își caută partener.

În concluzie, se poate afirma că în ciuda acceptării concubinajului, pe scară extinsă de către tineri, creșterea semnificativă a coabitării în ultimii ani nu pare a fi în interesul copiilor sau al societății. S-a ajuns la dezmembrarea mariajului, a familiilor intacte, cele cu doi părinți, fapt ce a determinat deteriorarea bunăstării sociale, mai ales a femeilor și a copiilor.

2.3 FUNCȚIILE FAMILIEI

,,Cu cât o familie este mai unită, cu atât opune o rezistență mai înverșunată intrușilor.”

(Hugh O’Neill)

Familia este primul grup de socializare din care face parte copilul. Dintre caracteristicile de bază ale familiei amintim (Păun E., 2001,p. 4):

Este primul grup în care copilul exersează comportamente sociale și se descoperă pe sine;

Oferă climatul de siguranță afectivă necesar dezvoltării personalității;

Este mediul principal de creștere și dezvoltare intelectuală, motivațională, afectivă,

estetică, morală;

Reprezintă cel dintâi model al comportamentelor viitoare;

Este legătura biologică de bază a individului;

Este cadrul de dezvoltare și valorizare individuală, prin încărcătura afectivă dintre membrii săi.

Esența familiei constă în cei 4 C: compromis, considerație, comunicare, cooperare (Idem, p. 5).

Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umană, o instituție stabilă, cu rosturi fundamentale pentru indivizi. Aceasta este responsabilă de:

Menținerea continuității biologice;

Păstrarea și dezvoltarea tradițiilor culturale;

Transmiterea moștenirii spirituale în procesul socializării;

Împlinirea emoțională;

Apariția sentimentului de securitate, favorabil dezvoltării personalității;

Socializarea tuturor membrilor familiei, îndeosebi a copiilor.

Funcționalitatea familiei trebuie să fie analizată în raport cu fiecare membru al grupului familial, cu familia ca grup, ca unitate distinctă și cu societatea globală; lipsa de funcționalitate, carențele funcționale manifestându-se diferit la cele trei niveluri menționate.

În funcție de aceste niveluri, de-a lungul timpului s-au realizat diverse tipologii ale funcțiilor familiei.

Institutul pentru familie Vanier consideră că familiile performează funcții vitale pentru societate și membrii săi. Cercetătorul Shirley Zimmerman consideră principalele funcții ale familiei următoarele (Pescaru A., 2004, p. 43):

Susținerea fizică și grija față de membrii familiei – într-o familie sănătoasă, copiii, adulții și cei în vârstă primesc cu toții îngrijirea și sprijinul de care au nevoie: mâncare, adăpost, protecție, îmbrăcăminte. Acolo unde familiile sunt incapabile să furnizeze aceste servicii, membrii lor suferă și-și găsesc substitute în realitatea imediată, refugii care nu de puține ori sunt periculoase;

Creșterea numărului de membrii prin naștere sau adopție – societatea renaște prin familii. Pentru această funcție nu există niciun substitut;

Socializarea copiilor pentru rolurile de adulți – familiile își pregătesc copiii pentru viață.

Multe dintre ele reușesc foarte bine să le insufle deprinderi, valori și atitudini care să le fie utile pentru a-și întemeia prietenii, pentru a obține un loc de muncă mai bun, pentru a contribui la progresul social;

Controlul social al membrilor – menținerea ordinii în cadrul familiei și în grupurile exterioare acesteia. În familii, indivizii își însușesc valori și comportamente pozitive și sunt criticați pentru cele negative;

Păstrarea moralității familiei și a motivației de a face performanță în familie și în alte grupuri – din acest punct de vedere, familiile sunt cele ce mențin indivizii împreună și îi permit societății să funcționeze;

Producerea și consumul de bunuri și servicii – familiile se pot întreține singure, prin producerea de hrană, asigurarea sănătății membrilor ei. Ele joacă un rol important în economia națională, prin faptul că se străduiesc să răspundă nevoilor membrilor lor.

Margrit Eichler a realizat o clasificare a principalelor tipuri de “dimensiuni ale interacțiunilor familiale”. Cele mai importante dimensiuni din perspectiva sa sunt: procreativă, de socializare, sexuală, rezidențială, economică și emoțională. In cadrul fiecăreia pot fi identificate grade variate de interacțiune (Eichler M., 1981, p. 367):

Dimensiunea procreativă se referă la interacțiuni de tipul: cupluri ce au copii împreună, cupluri care au un copil sau mai mulți împreună plus alții cu alți parteneri, cupluri ce au copii doar cu alții sau care nu au copii deloc;

Dimensiunea de socializare se referă la cazul în care: ambii soți sunt implicați în socializarea copiilor; doar unul dintre ei se implică în acest proces (în cazurile de divorț, în care numai unul dintre părinți obține custodia, iar celălalt nu are nici măcar drept de vizitare); nici unul nu este implicat (când copilul a fost dat spre adopție sau în situația în care nu au copii);

Dimensiunea sexuală se referă la interacțiuni de tipul: un cuplu căsătorit, în care soții fac dragoste numai între ei; un cuplu căsătorit, în care partenerii fac dragoste și cu alții; celibatari;

Dimensiunea rezidențială – toți membrii familiei locuiesc în aceeași casă; toți sau o parte din ei locuiesc în cămine complet separate sau au o multitudine de alte aranjamente;

Dimensiunea economică – cooperarea economică se referă la o varietate de relații posibile. În ceea ce privește interacțiunile familiale, relaționarea economică cea mai importantă se referă la obligații de întreținere și de furnizare de sprijin între membrii familiei. Se referă la situațiile în care: un membru al familie este total responsabil pentru întreținerea tuturor; toți membrii sunt independenți economic;

Dimensiunea emoțională se referă la situații în care: toți membrii familiei sunt implicați emoțional pozitiv, negativ sau deloc. Această implicare emoțională poate fi asimetrică – cineva poate iubi pe altcineva din familie, care este fie neimplicat emoțional în relația cu el, fie are o implicație de tip negativ față de acesta.

Principalele funcții ale familiei sunt (apud Pescaru A., 2004, p. 43):

Funcția economică – presupune asigurarea de resurse materiale, financiare necesare existenței familiei (locuință, hrană, haine). Dacă ea este realizată corespunzător, atunci familia se poate concentra și poate îndeplini și celelalte funcții. Această funcție este realizată de ambii soți prin aducerea veniturilor (ca urmare a exercitării unei profesii, cel mai des), prin procurarea și producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte și de trai, prin transmiterea profesiei și susținerea copiilor în alegerea profesiei.

Funcția de socializare – presupune transmiterea cu scopul asimilării de către copii, mai ales, dar și de către toți membrii familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Cu alte cuvinte, este vorba de funcția de educare. Scopul acesteia este integrarea în societate a persoanei (copilului). Educația se manifestă la toate nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual. Evident, familiile au diferite grade de manifestare a acestei funcții: unele se preocupă foarte mult de educarea membrilor săi, în timp ce altele mai puțin sau deloc.

Funcția de solidaritate – presupune a asigura unitatea și stabilitatea familiei. Ea implică manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenența la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alții, a ajutorării și a susținerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării intimității. Se observă că în ultima vreme această funcție pare din ce în ce mai slab îndeplinită, fapt dovedit de creșterea ratei divorțurilor și a înmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor monoparentale.

Funcția sexual-reproductivă – presupune ca cei doi soți să se satisfacă sexual reciproc și să dea naștere la copii. Aceste două componente ale acestei funcții sunt îndeplinite diferit, în sensul că în unele familii accentul se pune pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanță mai mare nașterii copiilor.

Munca în străinătate este fenomenul care, în condițiile României de astăzi, tinde să ia amploare, el poate atrage după sine o serie de consecințe nedorite pentru familie: șocul suferit de părinte ca urmare a dificultății de a face față rigorilor de pe piața muncii occidentale, eventualul eșec mergând până la zdruncinarea sănătății mintale; desfacerea căsătoriei; perturbări în socializarea copilului și eșec școlar.

Când părintele pleacă să muncească în străinătate, controlul parental slăbește – mai ales din perspectiva copiilor. Părintele pare să aibă o imagine mai bună despre îndeplinirea rolului său de control (chiar și când se confruntă cu situații, fenomene limită). Comunicarea dintre părinți și copii se face în aceste cazuri în mod special prin intermediul rețelelor de socializare, iar controlul părinților scade. Copilul vede în părinte un amic, căruia îi povestește lucrurile pe care le dorește, în acest caz, părinții copilului devin bunicii sau persoanele în grija căruia a fost lăsat.

În concluzie, familia este primul factor care contribuie la structurarea componentelor de bază ale personalității copiilor, influențele acesteia sunt foarte variate. Părinții contribuie la formarea copilului nu numai prin vorbe, ci și prin fapte, de aceea este important ca ambii părinți să fie prezenți în mod activ în viața copilului. Bunicii, de asemenea, au un rol important, însă părinții sunt cei care ar trebui să apară prioritar în activitățile copilului.

Abandonarea căminului sau migrația adulților în alte țări duce la tensiuni în familie, resimțite mai ales de copil. La momentul actual, din cauza lipsurilor materiale și a creșterii pretențiilor pentru realizarea suportului cotidian, migrația este un fenomen des întâlnit, însă efectele acesteia pe termen lung trebuie luate în considerare, mai ales efecte negative ce duc la destabilizarea copiilor, a personalității acestora, implicit a rezultatelor școlare.

Capitolul III

EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

3.1. CONTRIBUȚIA FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPIILOR

,,A face întotdeauna pe plac copiilor nu înseamnă educație, ci doar seducție.” (Naouri Aldo)

,,Educația este activitatea psiho-socială de formare-dezvoltare a personalității în vederea integrării în societate, proiectată conform unor finalități de sistem și de proces, realizată la nivelul corelației funcționale dintre educator și educabil, dezvoltată într-un context pedagogic deschis” (Dima S., 2003, p. 12). Ea constituie un fenomen social deosebit de complex, fiind definită ca ansamblul de acțiuni și activități care integrează subiectul ca factor activ și care se desfășoară sistematic, unitar, organizat, având un conținut cu necesitate definit de societate, uzând de metode, procedee și mijloace adecvate și fiind condusă de factori competenți, special calificați.

Din perspectivă sociologică, educația este definită ca ,,ansamblul de acțiuni sociale de transmitere a culturii, organizare și conducere a învățării individuale sau colective. În funcție de gradul de organizare, se deosebește educația formală (școlară), educația nonformală (în afara sistemului de învățământ, ca răspuns la cerințele sociale și nevoile individuale de permanentizare a învățării), educația informală (procesul permanent de asimilare voluntară sau involuntară de valori, atitudini, modele de comportament sau cunoștințe vehiculate în relațiile și interacțiunile sociale din mediul de viață, din familie, mass-media)” (Zamfir C., Vlăsceanu L., 1993, p. 202).

Din perspectiva evoluției teoriilor explicative ale socialului, se redefinește educația ca ,,proces neîntrerupt de producere și actualizare a Sinelui – înțeles ca unitate tensionată și proteică a unei componente reproductive (eul social) și a alteia creatoare (eul individual).

Acest proces are ca finalitate atât socializarea, cât și individualizarea, atât identificarea, cât și diferențierea subiectului și presupune interacțiune, cunoaștere, comunicare, sisteme simbolice (culturale)” (Stănciulescu E., 1997, p. 26). Educația este un factor facilitant al dezvoltării, dar și factorul ei determinant, conferindu-i o desfășurare mai sistematică, mai relațională, mai rapidă, mai eficientă și în concordanță cu determinările externe, sociale.

Funcția centrală, de maximă generalitate o constituie formarea-dezvoltarea personalității în vederea integrării în societate.

Au fost identificate următoarele caracteristici ale educației (http ://ro.scribd .com/doc/ 135837560/55429367-52578973-Relatia-Dintre-Educatia-Parentala-Si-Particular-It-a-Tile-Sociabilitatii-Prescolarului-1):

grija adultului pentru tânăr, a părinților pentru copii;

grija prezentului pentru viitor și pentru trecut, însă acesta din urmă este examinat și valorificat mai ales în perspectiva viitorului, adică preocuparea pentru asigurarea unei continuități a vieții sociale și a unei dezvoltări ascendente prin nivelul de pregătire al fiecărui membru al societății;

cultivarea laturii biologice a personalității, asigurarea sănătății, a dezvoltării organismului;

formarea, stimularea și dezvoltarea componentelor psihice ale personalității;

socializarea individului, ca acțiune de umanizare, prin transmiterea experienței sociale, a culturii și a sistemului de valori de la o generație la alta, ca o condiție a permanenței progresului și evoluției;

formarea morală, punerea individului în situația de a cunoaște, respecta și dezvolta valorile morale. Educația înseamnă nu numai punerea individului în contact cu valorile, ci și ridicarea lui la treapta de a valoriza realitățile din jurul său;

acordarea unei atenții deosebite economicului, bazei materiale a societății;

conturarea personalității, asigurarea unei dezvoltări complete, integrale, armonioase, creative a fiecărui membru al societății constituie caracteristica fundamentală a procesului educativ;

orientarea personalității spre acele direcții de activitate care i-ar favoriza mai mult dezvoltarea integrală, care ar înlesni punerea în valoare a fondului aptitudinal și atitudinal și care ar permite structurarea sistemului de valori în ceea ce numim ideal de viață.

Conceptul de educație familială și-a lărgit treptat sfera, fără să afecteze prioritatea acordată raporturilor părinți-copii, spre înțelesul actual de ,,ansamblul funcționării familiale în raport cu educația”. În sens larg, ca practică socială și câmp al cunoașterii, conceptul de educație familială se referă la: activitatea desfășurată de părinți în vederea educării copiilor lor; activitatea de intervenție socială realizată în scopul pregătirii, sprijinirii sau suplinirii părinților în activitatea lor de educare a copiilor; activitatea de cercetare științifică și de învățământ având ca obiect educația familială. În accepțiunea restrânsă, principală în stadiul actual al cunoașterii, educația familială vizează ,,ansamblul dinamic al legăturilor sociale pe care le experimentează copilul în și prin familia sa de origine; cu alte cuvinte, procesul de (auto)identificare și (auto)diferențiere a copiilor în raporturile lor cu părinții, frații, precum și cu familia considerată ca unitate intergenerațională (în particular, ca unitate de viață cotidiană) (Idem, p. 29).

Funcția educativă a familiei este cea mai importantă din ansamblul funcțiilor ei. Ea constituie cadrul în care copiii se formează și iau startul în viață, este mediul în care se realizează socializarea primară a indivizilor, se pun bazele formării personalității, se transmit primele modele de comportament, principalele norme și valori culturale, primele reguli de conduită în societate. Bineînțeles că funcția educativă a acesteia nu se limitează la socializarea primară, dar de modul în care se realizează această socializare primară, de calitatea acesteia, de conținutul său, depinde într-o măsură importantă întrega dezvoltare ulterioară a personalității copilului.

Funcția educativă a familiei este într-o mare măsură o prelungire a funcției de solidaritate familială, deoarece relațiile dintre membrii familiei, dintre părinți, au un rol decisiv în formarea personalității copilului. ,,Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuințelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv și protector, dublă condiție indispensabilă pentru că ființa tânără să învețe să se construiască pe sine, să se situeze în raport cu ceilalți, să se polarizeze din punct de vedere sexual, efectuând fără pericol, primele sale experiențe sociale și sentimentale.” (Berge A., 1970, p. 281).

Marcello Peretti (1969, p.55) afirma că: ,,formarea personalității nu e realizată prin cărți, școală, intervențiile autoritare ale tatălui față de copilul mare, ci se consolidează în urzeala relațiilor trăite în copilărie, adică în relațiile de comportament cu persoanele întâlnite zilnic, cu modul lor de a explica, de a comanda, de a cere, de a exprima sentimente, preocupări, referințe.”

În primii ani de viață, părinții sunt modele comportamentale pentru copiii lor, modele reținute, internalizate și imitate de aceștia cu o fidelitate surprinzătoare. ,,Capacitatea copilului de a capta și fixa imagini și impresii, de a trăi intens situații din viața reală depășește în mod obișnuit pe cea a adultului” (Dimitriu C.,1973, p.32). Modul de a stabili relații cu ceilalți, de a se raporta la ceilalți își are sâmburele în particularitățile mediului familial.

Pentru a putea înțelege nevoia copilului de educație, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept și să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de acasă”. Fiecare intervenție pentru copil (contactul cu adulții, obișnuințele de îngrijire, rutine alimentare) sau pe lângă copil (amenajarea spațiilor în care copilul își petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenții educative, ele devin intervenții împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaționare în funcție de care își structurează personalitatea.

Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezvoltării copilului, mediul familial are un rol esențial în educația copilului: este mediul în care are loc experiența inițială de viață, socializare și de cultură a copilului. Toate achizițiile pe care le dobândește copilului în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacțiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăiește în primii ani din viață.

Pe măsură ce copilul crește, nevoile sale de educație capătă alte valențe. Copilul este tentat să își asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinții săi. El are nevoie de explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulți, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor de vârstă îl susține pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor și regulilor sociale (diferite de cele din familie).

Succesul acțiunilor educative ale părinților este condiționat de climatul socio-afectiv din familie și de concepția educativă după care părinții se orientează.

Familia este pentru copil un mediu indispensabil dezvoltării sale fizice și psihice. Ea îndeplinește roluri formative specifice și de neînlocuit. Educația copilului ar trebui să aibă ca scop ajutorul dat acestuia în sensul găsirii modalităților și a domeniului de manifestare, în care capacitățile sale să îi fie favorabile și în care să fie competent și mulțumit.

Pentru o mai bună adaptare și o eficiență crescută a educației, ar trebui să acționăm în direcția formării competențelor emoționale și sociale, controlării impulsurilor, cum ar fi stăpânirea mâniei, manifestarea bucuriei, găsirii unor soluții creatoare pentru problemele ivite. Apare oportunitatea educării copilului în direcția găsirii unor modalități eficiente de exprimare a sentimentelor și emoțiilor proprii.

Părinții, în primul rând, au rolul de a se îngriji de sănătatea copiilor lor, de formarea și dezvoltarea lor fizică, de educarea și pregătirea lor pentru integrarea în societate, dar, mai întâi, în viața de preșcolar. Împlinirea menirii unui părinte se dovedește atunci când, împreună cu școala, reușește să educe copilul astfel încât în viață, el să aprecieze munca, să fie util în societate, să dovedească deprinderi și achiziții socio-cognitive.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să îl transmită un părinte copilului său este acela de a-l face să se știe iubit. Există mame care-și umilesc copiii, atribuindu-le cuvinte dure, precum: ,,incapabil”, ,,neîndemnatic”, ,,prost”, care îi afectează pe aceștia pe tot parcursul vieții. Este important să se evite comportamentele negative de tipul: ,,Ești foarte dezordonat!”, ,,Ești atât de împrăștiat!”; ideală ar fi transformarea acestora în atitudini pozitive de genul: ,,Bravo! Știam că vei reuși!”. Întărirea pozitivă este foarte utilă pentru moralul copilului.

Pentru a-i oferi încredere în sine este util să i se dezvolte anumite abilități, pentru a-l face să se simtă independent. Fiind fermi în deciziile pe care le iau și în discuțiile cu copiii lor, părinții vor afla cu mai multă ușurință motivele pentru care ceva nu este în regulă cu copilul lor, pentru că îl vor cunoaște mai bine și le va fi mai ușor să ia măsuri.

Părinții sunt primii educatori deoarece:

ei sunt primii cu care copilul interacționează constant încă din prima zi de viață;

familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viață al familiei este principalul reper în viață al copilului, el este puternic ancorat în anii copilăriei;

comunicarea intrafamilială influențează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalității lui.

Relația dintre părinți, dintre mamă și tată, construiește o ,,ecologie” a familiei care poate determina modul de dezvoltare al copilului. Factorii care descriu atmosfera familială în care se dezvoltă un copil sunt extrem de diverși (Boca C., 2008, p. 29):

nivelul de apropiere și înțelegere între părinți, gradul de coeziune dintre aceștia;

modul în care este perceput și considerat copilul, modul în care este ascultată opinia copilului în familie;

forma de negociere sau de exprimare a acordului sau dezacordului în diferite probleme, dinamica apariției unor stări conflictuale;

modalitățile în care este gândit controlul comportamentului copilului: comportamente și valori acceptate, sancțiuni utilizate;

modul de manifestare a autorității parentale.

Este recunoscut faptul că dezvoltarea integrală a copilului se află în dependență cu respectarea nevoilor specifice ale copilului. Practica educațională recunoaște trei nevoi fundamentale:

nevoia de securitate afectivă, care constituie baza autonomiei în procesul de asumare a independenței copilului;

nevoia de diferențiere, de recunoaștere a identității copilului, construirea imaginii de sine, care se stabilește doar în măsura în care el experimentează;

nevoia de explorare, de stăpânire a mediului, în contextul în care nevoile afective și de diferențiere sunt satisfăcute.

Influența familiei asupra dezvoltării copilului ca ființă socială se datorează următoarelor considerente: acțiunea familiei asupra copilului se exercită de timpuriu și familia este calea prin care se canalizează orice altă acțiune de socializare a copilului.

Succesul acțiunilor educative ale părinților sunt condiționate de climatul socio-afectiv din familie și de concepția educativă după care părinții se orientează. Din acest punct de vedere, există evidente diferențe între familii și între rezultatele acțiunilor lor educative.

Familia este primul mediu în care copilul este iubit și învață astfel să iubească pe alții, să dăruiască iubire. De aceea, familia este o adevărată „școală a sentimentelor; în acest fel, familia modelează personalitatea în dimensiunile sale fundamentale” (Osterrieth P., 1973, p. 51).

Familia are un rol deosebit în formarea și dezvoltarea personalității copilului. De atmosfera din familie depind sentimentele de siguranță sau nesiguranță, dezvoltarea capacităților intelectuale și afective. Dar familiile nu sunt egale din punct de vedere al prestațiilor educative. În același timp, oricât de bogată ar fi viața de familie și oricât de optime ar fi relațiile din cadrul ei, ea singură nu poate asigura toate nevoile de dezvoltare ale copiilor. De aceea, intrarea în sistemul de învățământ a copilului va întregi gama acțiunilor și relațiilor necesare dezvoltării sale. Anca Munteanu precizează că: ,,școala nu diminuează deloc importanța educației în familie, ci ea întregește și amplifică prestația părinților, dar, în același timp, ea exercită influențe hotărâtoare pentru dezvoltarea pozitivă a copiilor și pentru pregătirea lor pentru viață” (Munteanu A., 1998, p. 178).

Ambii parteneri – educator și educabil – au un rol activ; deși părinții și copiii nu sunt întotdeauna conștienți de consecințele educative ale acțiunilor lor, se pot pune în evidență strategii educative ale acestora – care apar ca produsul unor negocieri între părinți și copii; deosebirile între generații sau între idealul de personalitate formulat în proiectele educative și modelele reale din practicile educative, nu indică în mod necesar absența strategiilor educative ale familiilor.

Familia este așadar celula de bază a societății, fiind principalul factor ce contribuie în mod indispensabil la formarea copiilor.

3.2. STILURILE PARENTALE

,,Un copil cu o minge în mână e un copil cu sufletul în mână.

În clipa când jucăria pe care-o ține în mână nu mai e

o formă a sufletului său, ci un simplu obiect de distracție,

nu mai e un copil. Apoi vine dragostea, apoi începe viața.”

(Ionel Teodoreanu)

Societatea se confruntă cu o varietate de tendințe în ceea ce privește stilurile de educare a copiilor în familie. Mulți părinți susțin cu fermitate practicile autoritariste de creștere a copiilor, preluate de la părinții lor. Ei par să mențină un nivel ridicat al zgomotului psihologic, atunci când trebuie să exploreze sfaturi alternative de educare a copiilor lor. Alții, care sunt nemulțumiți de experiențele avute în copilărie, încearcă să reducă zgomotul psihologic și rămân deschiși unor idei noi.

Rolul de părinte reclamă noi responsabilități, fiecare dintre membrii cuplului aflându-se în fața unei puternice provocări încercând strategii personale de echilibrare a rolurilor de soț, soție, mamă sau tată. Încă din perioada primei sarcini, soții operează unele modificări, atât în așteptările reciproce, cât și în stilul de viață. Se pregătesc deci pentru apariția copilului, din punct de vedere material (rearanjarea spațiului și mobilierului), financiar, emoțional (încurajări, discuții, manifestări de tandrețe și înțelegere reciprocă).

Preocupări principalele ale viitorilor părinți gravitează în jurul capacității lor de a face față noilor provăcări, noilor probleme determinate de creșterea copilului. Odată ce noul menbru al familiei își face apariția se produc schimbări în setul de rol-statusuri, ambii părinți trăiesc emoții noi și dobândesc sensul responsabilității, ceea ce nu elimină dificultăți de adaptare.

Urmează o perioadă de negocieri cu privire la timp, bani, energie și activități. Frecvent , soții se simt neglijați deoarece soțiile-mamă sunt obosite, copilul devine prioritar, iar ritmul cotidian al familiei este corelat cu ritmul biologic al nou-născutului. Apar, de asemenea, probleme sexuale, conflicte maritale centrate pe comunicare și incongruență. Factorii care influențează performanța rolurilor soților ca părinți sunt: sprijinirea soției de către soț în timpul sarcinei, stima de sine a părinților, caracteristicile copilului.

Satisfacerea nevoilor fundamentale ale copiilor mici îi stimulează pe părinți, însă aceștia încearcă sentimente negative ca: furie, nervozitate, dependență și chiar neajutorare. Deoarece nu exista școală sau cursuri de a învăța să fii părinte, lipsa pregătirii pentru îndeplinirea rolului de părinți poate conduce la neglijarea copilului, la abuzarea acestuia, la tensiuni familiale sau chiar la violență. De la înscrierea în sistemul de învățământ a primului copil născut și până la nașterea ultimului copil, părinții se întâlnesc periodic cu responsabilități cărora le pot sau nu le pot face față complet. Ideea principală este că odată cu fiecare etapă a ciclului de viață familială, părinții nu se confruntă doar cu noi abordări și provocări legate de creșterea și educația copiilor, ci și cu noi perspective ale sistemului familial.

Câteodată, părinții se simt neputincioși să construiască o autoritate parentală adecvată sau să îndeplinească cu brio rolul de părinte, nereușind să comunice empatic și încrezător cu copiii sau să accepte schimbarea în gândirea și comportamentul acestora; ajung chiar la lipsă de control asupra copiilor de la care așteaptă un comportament matur.

Problemă principala pe care o intimpină părinții este împărțirea responsabilităților privitoare la creșterea și educația copiilor, precum și la gospodărie. Aceste responsabilități pot fi îndeplinite cu greu datorită faptului că, de cele mai multe ori, părinții au slujbe și se confruntă cu provocări din partea vieții sociale. Preocuparea de a oferi cea mai bunăîngrijire copilului în contextul unei vieți sociale foarte intense poate să ducăși spre consecințe de genul: conflicte maritale, neglijarea copiilor sau chiar abuzul acestora. Ceea ce este foarte important de remarcat din statistici este faptul că numărul cuplurilor care decid separarea sau divorțul în această etapă este în creștere. Deci, apariția unui nou membru al familiei în condițiile continuării vieții profesionale și dezvoltării aspirației spre performanță socială reprezintă un aspect relevant pentru modificările din structura vieții de familie. Pentru multe familii, acest element se transformă într-o dificultate greu de soluționat, mai ales în contextul unei vieți precare din perspectivă material-financiară.

Stilurile parentale sunt în primul rând modalități de educare a copiilor prin interacțiunea părinte-copil. Fiecare părinte are propriul său stil de educare a copiilor, propriul său stil parental. Dar stilurile parentale nu sunt la fel pentru toată lumea, nu toți părinții educă copiii în același fel. De asemenea, nici stiluri parentale pure nu există în practică. Nu am putea spune că unul dintre părinți are unul din stilurile parental în proporție de sută la sută.

Există de obicei stiluri parentale predominante, care pun amprenta asupra dezvoltării ulterioare a copilului.

Stilul educativ se referă cu precădere la procesul de influențare pe care îl exercită părinții asupra copiilor și este studiat pentru a diferenția categoriile de practici educative din viața de familie care determină reacții și comportamente specifice ale copiilor. Pe baza recunoașterii stilului educativ adoptat de părinți sau în general de adulții care se ocupă în familie de îngrijirea și educația copiilor, se pot face previziuni asupra evoluției benefice a copilului, se pot face intervenții care să prevină influențele negative care vor afecta dezvoltarea normală a copilului.

,,Dacă într-o comunitate proliferează stiluri educative care afectează negativ tânara generație, există pericolul degradării vieții individuale și a celei comunitare în ansamblu și pe termen lung, chiar dacă familiile respective supraviețuiesc. De cele mai multe ori, stilurile parentale care au efecte negative se manifestă în familiile în care una sau mai multe funcții ale acestora nu se realizează și de aceea sunt dezorganizate sau chiar se destramă. De aceea, stilurile educației familiale sunt în atenția cercetătorilor din diferite domenii ale științelor sociale care abordează familia și educația” (Ionescu M., 2006, p. 51).

Părinții au tendința de a amesteca stilurile educative. Sunt tentați să fie autoritariști când sunt frustrați, devin permisivi când sunt obosiți sau încearcă să compenseze prin abordări democratice. Scopul educației în familie este de a minimiza concepția preluată de părinți de la părinții lor și de a obține o filosofie de educare mai realistă și tolerantă.

Cercetările au demonstrat că există în principal 4 stiluri educative în familie, care corespund unui echilibru între dragoste și limite. Acestea sunt:

de respingere/neglijare;

autoritarist;

permisiv;

democratic sau echilibrat.

Stilul parental de respingere/neglijare este apreciat ca stil parental „indiferent”, datorită lipsei de implicare emoțională și de control asupra copilului. Părinții și copiii sunt angajați frecvent în cercuri vicioase de interacțiune, în cadrul cărora copiii au rol de jucători.

Comportamentele pe care le manifestă în vederea prevenirii reacțiilor abuzive ale părinților, îi fac pe aceștia să creadă că i-au determinat pe copii să se supună, indiferent de mijloace.

Stilul parental autoritarist presupune limite înalte și dragoste scăzută. Și un părinte autoritar își iubește copilul, însă el pune accent pe disciplina acțiunii, și nu pe disciplina relației. Părinții autoritariști promovează supunerea și respectul. Nu negociază reguli și treburi casnice. Pedeapsa constituie forța externă, cu ajutorul căreia părinții controlează copii.

Aceștia confundă disciplina cu pedeapsa. Acești părinți au tendința de a folosi bătaia ca metodă de forță externă. Totuși, se cunoaște faptul că bătaia reprezintă un act de violență și de agresivitate, fiind în detrimentul dezvoltării sănătoase a copilului. Este adevărat că bătaia oprește temporar comportamentul inacceptabil al copilului; copilul se află în atenția părintelui, făcându-l pe acesta să se simtă mai puternic; totodată, părinții se pot întoarce la activitățile desfășurate înainte de incident și simt că au procedat corect.

Însă, prin bătaie, copilul este rănit, simte durere, furie împotriva adultului, simte teamă față de cel care l-a bătut, învață că dragostea rănește, că lovirea este o metodă de rezolvare a conflictului, se concentrează asupra trăirilor sale afective și nu pe comportamentul care a provocat pedeapsa. Lista argumentelor „contra” bătăii continuă cu faptul că cel mic învață să mintă și să păcălească pentru a evita bătaia, învață să-și exprime furia sau frustrarea prin acțiuni violente; de asemenea, stima de sine a copilului va fi mult redusă, legătura părinte-copil va fi mult slăbită.

Blocarea comunicării dintre părinte și copil constituie un efect dezastruos al bătăii. În locul pedepsei, există o serie de alternative ce pot defini o atitudine decentă, respectuoasă față de copil: căutarea nevoilor ascunse, oferirea de informații și explicații, schimbarea mediului, găsirea unor alternative acceptabile, mici concesii, comunicarea propriilor sentimente, participarea la jocul copiilor.

Stilul parental permisiv caracterizează părinții care sunt de acord cu nevoile emoționale și de dezvoltare ale copiilor lor, dar au dificultăți în stabilirea de limite ferme.

Caracteristica de bază a acestor părinți este inconsecvența. În activitatea lor educativă, ei sunt când prea „severi”, când inadmisibil de îngăduitori cu comportarea copilului. Această atitudine parentală îl derutează pe copil, el nu mai știe ce să creadă și se află într-o continuă stare de așteptare. În plus, copiii au o comportare oscilantă, lipsindu-le orice posibilitate de a-și forma deprinderi mai stabile de conduită.

Astfel, de-a lungul timpului, copiii învață să își manipuleze părinții pentru a fi lăsați să facă ceea ce vor. Îi manipulează pentru că pot și pentru că părinții permisivi îi lasă. Copiii dobândesc un fals sentiment de control asupra adulților, care dezvoltă comportamentul lor manipulator.

O altă consecință negativă a permisivității parentale pentru părinți constă în faptul că sfârșesc prin a deveni sclavi în fața copiilor lor. Stabilirea de limite inconsecvente este un simptom al inabilității de a stabili limite clare pentru sine. Asemenea părinți nu au grijă de ei sau nu se valorizează suficient. Au grijă de oricine altcineva în afară de ei, considerând că acesta este comportamentul unui „bun părinte”. Întrucât lucrurile nu stau chiar așa, este nevoie ca părintele permisiv să își regleze trăirile emoționale înainte de a încerca să îi pese de altcineva, să își folosească punctele tari ale comunicării pentru a stabili limite mai clare.

Comunicarea deschisă este decisivă. Este nevoie ca părinții să fie cei mai importanți ascultători ai copilului lor și să fie cei care le apreciază realizările și eforturile fără exagerări.

Stilul parental democratic/echilibrat are la bază egalitatea și încrederea. Principiile după care se ghidează părinții democratici se referă la promovarea binelui și răului, apelând la puterea exemplului și a explicațiilor, considerarea disciplinei ca fiind diferită de pedeapsă, asumarea responsabilității și a consecințelor propriilor fapte, încurajarea inițiativei copiilor în încercarea de noi activități și de soluționare a problemelor.

Copiii ai căror părinți adoptă în educația lor un stil democratic, echilibrat în ceea ce privește manifestarea dragostei și impunerea unor reguli în conduită, prezintă o serie de caracteristici în planul dezvoltării social-afective. Astfel, aceștia își fac prieteni, întrețin cu ușurință relații cu cei de-o vârstă cu ei, nu au probleme în a face față relațiilor cu adulții, în condițiile în care aceștia impun norme exterioare.

În familiile cu părinți autoritari, permisivi sau supraprotectori, pentru copiii lipsiți sau „sufocați” de securitatea emoțională, lumea socială apare ca instabilă, periculoasă și greu de controlat. Se caracterizează prin lipsă de încredere în ei înșiși și în ceilalți, dificultatea de a-și face prieteni, incapacitatea de a face față solicitărilor unui mediu pe care îl percep ca ostil.

Vârsta critică pentru constituirea structurilor emoționale pare să fie cuprinsă între 0-7 ani. Când părinții își disciplinează în mod diferit copiii, aceștia din urmă sunt derutați.

Teama dată de disciplina inconsecventă crește în timp și poate fi miezul unor temeri, cum ar fi cea de respingere. Important este ca adulții să stabilească reguli și să le aplice împreună pentru o bună dezvoltare a copilului.

Comunicarea în familie reprezintă una din principalele experiențe educative ale copiilor. Modul în care părinții comunică între ei și cu copiii determină educația și unele caracteristici specifice ale acesteia care se conturează ca stil de comunicare, și totodată ca stil educativ. Acestea influențează formarea stilului cognitiv și a stilului afectiv specifice unei personalități.

Este necesar și dezirabil ca părinții să își folosească autoritatea pentru a controla, direcționa și antrena copiii. Toți părinții vorbesc cu ușurință despre autoritate, dar puțini pot să o definească sau măcar să identifice sursa autorității lor.

Un cu totul alt tip de putere vine de la părinții care posedă anumite lucruri de care are nevoie copilul. Și aceasta le dă autoritate asupra copiilor. Un părinte are putere asupra propriilor copii deoarece aceștia sunt atât de dependenți de el în privința satisfacerii nevoilor de bază. Copiii vin pe lume aproape complet dependenți de alții în privința hranei și confortului fizic. Ei nu posedă mijloacele pentru satisfacerea nevoilor. Mijloacele sunt deținute și controlate de părinți.

Pe măsură ce crește copilul, și dacă acestuia îi este permis să devină mai independent de părinții săi, puterea lor se diminuează în mod natural. Totuși, la orice vârstă, până când copilul ajunge la maturitate independentă și este capabil de satisfacerea nevoilor de bază aproape în întregime prin propriile eforturi, părinții încă mai au o anumită putere asupra acestuia.

Posedând mijloacele de a satisface nevoile de bază ale unui copil, părintele are puterea să răsplătească un copil. Orice părinte știe că poate controla un copil mic folosind puterea. Prin manipularea atentă a răsplăților și pedepsei, părintele poate încuraja copilul să se comporte în anumite feluri sau îl poate descuraja de la a se purta în altele.

Deoarece dominația parentală prin autoritate frustrează adesea nevoile copilului, iar frustrarea conduce adesea la agresiune, părinții care se bazează pe autoritate se pot aștepta de la proprii copii ca aceștia să arate agresiune într-un anumit fel. Copiii trec la represalii, încearcă să reducă importanța părinților, sunt foarte critici, vorbesc urât, se angajează în“tratamentul tăcerii”, sau fac orice îi face să simtă că se răzbună pe părinți sau îi rănesc (Gordon Th., 2008, p. 152).

Unii copii învață devreme că dacă mint pot evita o mare parte din pedeapsă.

Ocazional, minciuna le poate aduce chiar răsplata. Părinții care se plâng că fiii lor nu le împărtășesc problemele sau nu vorbesc despre ceea ce se întâmplă în viața lor sunt în general părinți care au folosit mult pedepsele.

Când ambii părinți sunt autoritari, copilului îi lipsește sprijinul și are tendințe să se închidă în sine; de cealaltă parte, când ambii părinți sunt permisivi, copilului îi lipsesc îndrumarea și formarea în anumite limite. Este bine să existe un echilibru între ambele stiluri pentru o bună formare a copilului.

Stilul familial în genere și stilurile parentale de educație sunt determinate de modul în care sunt realizate funcțiile familiei și în primul rând funcția de socializare, de transmitere aexperienței culturale, de protecție și dezvoltare a personalității, de reglare și control al comportamentului. Nerealizarea unor funcții ale familiei influențează practicile educative din interiorul familiei și cooperarea cu alți factori educativi din plan social.

Modul în care se realizează comunicarea, motivația, interacțiunile și efectele comunicării pun în evidență practici specifice familiei: destăinuirea problemelor personale, intime, sfătuirea, capacitatea de a capta și de a manifesta încrederea, înțelegerea reciprocă. În toate aceste situații investigate, relația copiilor cu mama este determinantă. Mama apare ca principal suport și factor de referință în comunicarea copiilor în familie. Încrederea că părinții pot acorda înțelegere copiilor se manifestă la un nivel mediu sau mai ridicat în mediul urban, în familiile cu un copil.

Părinții continuă să folosească puterea deoarece au puțină experiență sau au fost controlați de mici prin putere; aceștia persistă în folosirea puterii din lipsa de cunoaștere și experiență cu orice altă metodă de rezolvare a conflictelor în relațiile interumane. Este important să călăuzim copilul cu dragoste și bunătate, impunându-i anumite limite pentru a stimula valori sănătoase și o viață armonioasă.

În concluzie, stilul parental oferă un indicator robust care prezice starea de bine a copilului într-o varietate de situații. Atât sensibilitatea la nevoile copiilor, cât și așteptările părinților cu privire la performanțele acestora și la comportamentul lor sunt importante pentru a fi un bun părinte. Stilul parental democratic care realizează un echilibru între așteptări clare și ridicate cu privire la comportament și performanță și sensibilitatea la nevoile copilului și recunoașterea și respectarea autonomiei copilului este unul din cei mai cosecvenți predictori ai competenței copilului încă din copilărie și chiar și în adolescență.

3.3 MODALITĂȚI DE EDUCAȚIE ÎN FAMILIE

,,Fiecărei generații îi este greu să asculte nevoile copiilor, pentru că încă are în urechi clinchetul propriei copilării.”

(Ellen Goodman)

Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului, punându-și amprenta pe întreaga lui personalitate. Cea dintâi școală a copilului este familia, ea este temelia pe care se clădește personalitatea, iar trăinicia acesteia depinde de calitatea temeliei.

Familia are funcția principală de a pregăti copilul pentru viață. A fi părinte înseamnă a presta funcția de educator, familia constituind un grup natural din care face parte copilul. Din momentul nașterii, copilul se află situat în acest grup, menit să-i asigure existența materială și spiritual-culturală. Influența părinților este primordială sub aspectul rolului în formarea personalității copilului, condiționată de mediul cultural în care trăiește acesta.

Comportamentul părinților se transmite din generație în generație prin modul în care sunt educați copiii în familie. Oricât de perfect ar fi un sistem de educație, el rămâne insuficient dacă există opoziția sau indiferența părinților. Întrucât copilul petrece cea mai mare parte a timpului în familie, efectul educativ va fi deviat, deformat sau chiar anulat în cazul în care întâmpină rezistența familiei.

Copilul mic nu știe să învețe singur. El are nevoie de un model, un ajutor din partea unui adult, de cele mai multe ori acest adult fiind mama. Comunicarea mamei cu copilul îmbracă forma gesturilor expresive, a primelor vocale indicative, apoi a denumirii obiectelor.

În lipsa acestei comunicări, mai ales din momentul în care se exprimă verbal, pot să apară întârzieri și perturbări în dezvoltarea psihică a copilului.

Prin intermediul limbajului, copilul pătrunde în sfera relațiilor sociale interpersonale.

Cuvântul câștigă o funcție tot mai accentuată în învățarea cognitivă, afectivă și comportamentală. Asociat cu gestul și mimica adultului, cuvântul facilitează asimilarea cerințelor social-morale. Pe lângă întărirea directă a conduitei copilului, începe să funcționeze și întărirea verbală sub formă de laudă-dojană, aprobare-dezaprobare, acceptare-interdicție.

Vârsta școlară este considerată drept perioada imaginației, fanteziei și a jocului.

Jocul îndeplinește în viața copilului funcții normative esențiale. Prin acesta, se îmbogățește sfera cognitivă, afectivă și conativă a vieții psihice a copilului, se formează interesele și se incită curiozitatea, se extinde aria relațiilor psihosociale interpersonale.

Viața afectivă a copilului se dezvoltă în perioada preșcolarității și atinge nivelul corespunzător pregătirii lui pentru școală. În toată această perioadă, emoțiile și sentimentele devin mai bogate în conținut.

Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, care au obligația de a-și exercita drepturilor și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul acestuia. Familia copilului este în primul rând alcătuită din părinți, dar un loc important îl are în viața copilului familia extinsă. Aceasta îl ajută pe copil să-și cunoască rădăcinile, să-și întregească experiențele de viață și familie, să dezvolte relații personale multiple și complexe. Familia extinsă este principala rețea de suport pentru părinți, în special bunicii, care pot fi un sprijin real pentru părinți și, de multe ori, reprezintă principala resursă pentru prevenirea separării copilului de părinți.

Calitatea de părinte are ca prioritate nevoile copilului înaintea celor ale părinților, în sensul că, dacă există un conflict de interese cu alte roluri ale părinților, bunăstarea și dezvoltarea copilului trebuie să reprezinte principala preocupare, iar nevoilor lui fizice și emoționale de bază trebuie să li se acorde prioritate. Aceasta mai înseamnă că părinții trebuie să se preocupe, în același timp, de propria lor bunăstare și să-și dezvolte strategii prin care să gestioneze situațiile dificile, oferindu-i astfel copilului un model de comportament.

Pentru un copil, orice poate să fie o joacă, chiar și atunci când face un lucru serios.

Practic, orice îl amuză, orice îl ajută să nu se plictisească e un joc. ,,Pentru copil, jocul are același rol pe care munca îl are pentru adult. Grație funcțiilor sale, jocul mijlocește dobândirea autonomiei, personalității și chiar a modelelor practice care vor fi solicitate de activitatea școlară” (apud Dogaru Z., Manolache A., 2009, p. 62). Jocul este vital pentru relația părinte-copil, dar și pentru relația dintre un adult și copilul pe care acesta îl are în grijă. Mulți părinți nu consideră că trebuie să se joace cu copiii lor, se tem că devin ridicoli și că pierd timp prețios. Mulți nici nu știu cum să se joace, se simt stângaci, se plictisesc, nu li se pare interesant și lasă această activitate strict în seama copiilor. ,,Jucându-se cu copilul, adultul devine prietenul lui, îi capătă încrederea și îi împărtășește secretele sale. Ajunge să îl cunoască mai bine decât și-ar imagina. Dacă adultul vrea să-și cunoască copilul și să și-l apropie, să-l înțeleagă și să îi dea șansa de a se cunoaște reciproc, jocul e un mod sigur de apropiere și cunoaștere” (Dogaru Z., Manolache A., 2009, p. 66). De dragul unui adult care se joacă frumos cu el, copilul poate face tot ce acesta îi cere, fără împotrivire. Jocurile sunt la îndemâna oricărui adult. Acesta creează parteneriat între copil și adult, jocul este o activitate atât de complexă și de importantă pentru copil, încât părintele trebuie să știe cum să-i devină un partener de joacă plăcut și priceput.

În viața de familie se desfășoară o mare diversitate de activități prin care se satisfac nevoile specifice copilului și familiei totodată:

– nevoile fiziologice: de hrană, igienă, sănătate;

-nevoi de siguranță: securitate, stabilitate, protecție, asigurarea unor structuri (locuire, îmbrăcăminte);

– nevoi de dragoste și apartenență: acceptare, dăruire și primire a iubirii;

– nevoi de stimă: respect față de sine, respect față de alții;

– nevoi de actualizare de sine: împlinire personală, îmbogățirea propriului potențial.

Părinții își doresc să răspundă în mod adecvat nevoilor copiilor. Copiii trebuie să se simtă protejați, capabili să înfrunte cu seninătate și încredere toate dificultățile cu care s-a putea confrunta în viață. Rolul părintelui este acela de a răspunde nevoilor fundamentale ale copilului său, adaptându-și intervenția la personalitatea acestuia, astfel încât să-i satisfacă nevoile specifice.

Pregătirea copiilor pentru căpătarea independenței și pentru integrarea socială presupuneparticiparea la activitățile familiale și asumarea unor responsabilități prin care fiecare își îndeplinește statutul și rolul în familia sa.

Socializarea copilului prin familie, pregătirea lui pentru integrarea în viața socială se

desfășoară corelat cu procesul formării personalității multilateral dezvoltate, necesitate impusă de caracteristicile societății. Formarea personalității este un proces care se continuă pe toată durata vieții, dar bazele sale se pun înainte ca grădinița și alte instituții educative să intervină în mod intenționat în această direcție. Școala continuă ceea ce a început familia.

Educarea elevului se situează în egală măsură, în familie și școală. Meritul familiei îl reprezintă formarea temeliei individualității copilului,încă de la vârstă fragedă. Mediul familial oferă primele ocazii de stabilire a unor relații sociale, de comunicare afectivă și verbală. Climatul familial își pune amprenta pe personalitatea sa. Odată cu intrarea copilului în școală, funcțiile educative ale familiei nu încetează, ci se amplifică, în sprijinirea rolului de elev. Profesorii trebuie să colaboreze cu familia, să facă în așa fel încât să-l facă un aliat și să se sprijine reciproc în munca de educație. Alături de școală, familia exercită cea mai mare influență asupra copilului, iar scopul acțiunilor lor trebuie să fie unitar. Familia, prin condițiile oferite, prin înțelegerea corectă a manifestărilor copiilor, prin contribuția în lărgirea orizontului profesional al acestora și prin oferirea unor modele pozitive de conviețuire socială contribuie la pășirea corectă a tânărului în viață. Familia poate stimula elevul, îl poate mobiliza în acțiuni legate de un anumit domeniu de activitate față de care manifestă aderență și pentru care prezintă mai multă garanție, în valorificarea capacităților proprii.

Educația parentală a avut în decursul timpului diferite accepțiuni, convergente cu tipul de societate, de cultură, cu tipul de om și modelele educaționale promovate. Ea a fost realizată implicit de cele mai multe ori, bazându-se pe modelele tradiționale preluate de la o generație la alta. Aceste modele și bune practici tradiționale nu mai satisfac întrutotul cerințele generațiilor actuale și din acest motiv s-au încercat și alte căi de susținere a familiei, prin diferite forme de intervenție educativă. Ca domeniu de cercetare, educația parentală este relativ recentă și se caracterizează prin interdisciplinaritate

Dintre numeroasele definiții date educației parentale,este relevantă și cea a lui Lambs, conformcăreia aceasta ar fi ,,o tentativă formală de creștere a conștiinței parentale și de utilizare a practicilor parentale” în vederea educației copiilor. Părinții desfășoară o activitate voluntară de învățare, se formează și se străduiesc să-și modifice modul de interacțiune cu copiii lor, în favoarea educației copiilor, în scopul încurajării la aceștia din urmă a comportamentelor pozitive, a descurajării celor negative și a creșterii adaptabilității lor la realitatea existentă.

Educația parentală este o activitate voluntară de învățare din partea părinților, totodată o formă de intervenție asupra lor în vederea creșterii conștiinței parentale și dezvoltării aptitudinilor lor de părinți. Educând părinții, aceștia învață să-și educe mai bine copiii.

Dacă în timpul copilăriei părinții sunt cei care inițiază efectiv copilul în stabilirea relațiilor în familie, extinse apoi la grupul de joacă, în timpul adolescenței părinții nu mai reușesc să supravegheze minorii decât cu mare dificultate. În copilărie, procurarea de jucării, alimentația, curățenia, conversația reprezintă apanajul exclusiv al adultului. În adolescență, tinerii aspirând la un alt statut decât cel de „copil" se împotrivesc dorinței părinților de a nu întârzia, de a avea grijă deosebită pentru studiu, de a nu intra în relații cu persoane rău intenționate, periculoase, de a nu-și crea și adopta modele „facile". Părinții vorbesc și transmit enorm copilului în perioada micii copilării, ei învață efectiv să vorbească, să participe la dialog. Copiii pun întrebări la care părinții încearcă să răspundă, ei ar trebui să ofere răspunsuri cât mai adecvate dezvoltării psihice a copilului. În adolescență, centrul de greutate al comunicării se deplasează de la nivelul exclusiv al familiei la nivelul grupului de colegi și prieteni. În perioada furtunoasă, frumoasă și tumultuoasă, plină de mari inegalități psihosociale, tânărul devine un veritabil participant la dialog, de multe ori fără să comunice nimic adultului și cel mai adesea părinților.

Tensiunile și conflictele dintre părinți și copii pot fi diferite și de durată variabilă, distingându-se forme simple, cum ar fi: contrazicerea, neînțelegerea, ceartă, refuzul asumării unei obligații conjugale sau forme complexe, precum: violența, agresivitatea fizică, alungarea unui partener de la domiciliu. În condițiile în care părinții vor avantaja un copil în favoarea altuia, nerepectând raportul dintre merite și recompense, pot apărea situații de rivalitate, gelozie fraternă. Copilul dezavantajat va utiliza mecanisme de apărare, cum ar fi: încordarea, izolarea sau prefăcătoria, minciuna.

Ambianța familială poate fi calmă sau plină de efervescență, amorțită sau agitată, tolerantă sau intolerantă, sensibilă sau insensibilă la dorințele membrilor ei. Ținând seama de aceste stări de spirit, care domină relațiile familiale, există climate senine sau tensionate, iar tipul de climat va determina formarea și dezvoltarea personalității copilului.

Cercetările au stabilit că la baza carențelor educaționale ale familiei stă, în primul rând, necunoașterea rolurilor parentale. Când mama trebuie să ia decizii în fața cărora se dă înlături, un tată lipsit de voință care nu este preocupat de copii, căminul apare ca un cadru ostil, un cadru al urii. Copilul care crește într-un asemenea cămin copiază comportamentele părinților, devine indiferent la activitățile școlare, la rezultatele obținute, stabilește cu dificultate relații cu colegii, devine violent atât fizic, cât și verbal.

Siguranța în care trebuie să se simtă copilul pentru a se dezvolta normal este condiționată de stabilitatea mediului familial. Dacă în locul unui teren solid și sigur el se trezește pe unul mișcător, gata în orice clipă să se dezagrege, atunci creșterea lui va fi întârziată sau deformată. Copilul are nevoie să știe cu precizie încotro se îndreaptă, să parcurgă un drum trasat de adult, fiindcă mult timp el este incapabil să discearnă, să aleagă și să se conducă singur. Nimic nu este mai nefast pentru copil ca nesiguranța ambianței, ca permanenta schimbare a cadrului de referire, ca inconstanța climatului afectiv în care se dezvoltă.

Instabilitatea ambianței materiale este mai puțin gravă decât instabilitatea afectivă, deoarece de aceasta din urmă depinde atitudinea pe care copilul o va lua mai târziu față de viață, față de ceilalți oameni. Primul mediu afectiv al copilului este familia, de modul de desfășurare a relațiilor în cadrul acesteia depinzând dezvoltarea afectivă normală sau anormală a copilului. Echilibrul copilăriei își are sursa în bucuria pe care copilul o trăiește în prezența celor dragi, în sânul unei familii echilibrate, calme, normale. Pentru a-și satisface nevoile elementare, copilul depinde în întregime de părinți, cu care are primele relații sociale. Privat de aceste relații, copilul nu-și formează nicio deprindere, nu învață să vorbească, rezultatele școlare sunt scăzute, nivelul său mintal rămâne extreme de redus. Aceste prime relații își pun amprenta asupra evoluției viitoare a copilului, și în primul rând, asupra activității școlare.

Implicarea familiei în cadrul programului desfășurat în școală este esențială pentru îmbogățirea mediului stimulativ, fixarea și lărgirea cunoștințelor asimilate în școală.

Implicarea familiei în programul școlar va întări sprijinirea țelurilor educaționale. Implicarea părinților în activitatea școlară este în beneficiul copiilor, al familiei și al calității actului educațional.

Părinții trebuie să acorde copilului atenție totală pentru ca acesta să vadă că sunt interesați să în asculte. Retragerea cu el într-un loc liniștit și evitarea prezenței altor persoane la discuție îi pot arăta copilului că părinții sunt cu adevărat interesați de problema lui. Copilul trebuie să fie sigur că problema se va rezolva ,,între ei”. Indiferența este la fel de dăunătoare.

Încetarea oricărei activități este necesară pentru a-și demonstra disponibilitatea de a-i asculta și înțelege problemele care-l macină, probleme de ordin școlar sau al relațiilor cu prietenii.

Din cele observate în timpul activității mele la clasă, am dedus că de educarea și îngrijirea copiilor prea puțin se ocupă ambii părinți, rezultatele fiind pe măsura participării lor la educație.

Este important pentru copii să vadă că părinții vin la serbările lui, la ședințele cu părinții sau cu ocazia altor activități desfășurate. Ședințele cu părinții sunt prilejuri pentru a-i informa pe aceștia referitor la modul cum se comportă copilul lor cu ceilalți copii, cum se descurcă acesta în cadrul activităților educative, etc. Tot la aceste ședințe educatorul este informat de către părinți despre problemele pe care aceștia le parcurg și de cele mai multe ori le oferă soluții.

Legătura părinte-copil trebuie să fie una pozitivă și echilibrată și să crească progresiv.

Ea este menită să atragă fericire, liniște, siguranță și zâmbete. Dacă părinții își cresc copiii cu dragoste, căldură, grijă și multă răbdare, atunci aceștia vor crește ca maturi, responsabili, sănătoși și cu multă ambiție. Buna comunicare dintre părinte și copil reprezintă elementul cheie ce crește respectul de sine al copilului și, totodată, ajută la construirea unei relații armonioase.

Când copilul nostru este timid, este important să îi cultivăm încrederea în sine, dinamismul în gândire și acțiune, spiritul de inițiativă, puterea de stăpânire. Este esențial să îl încurajăm, să îl lăudăm la fiecare faptă bună, să îl facem să înțeleagă că greșelile sunt firești.

Copiii au nevoie de a cunoaște oamenii și de a avea încredere în ei. Minciuna, adevărul spus pe jumătate și decepțiile îl fac pe copil să fie confuz. Părintele este cel mai important model în acest sens, putând să îl ajute pe copil să fie onest prin exemplul propriu.

Copilul are nevoie să fie înțeles. Ascultarea fără a-l întrerupe facilitează înțelegerea situațiilor din perspectiva lui. Așteptările față de copil nu trebuie să fie legate doar de dorința părintelui, ci trebuie să reflecte ceea ce este bine pentru copil, așa cum percepe el acest lucru.

Chiar și atunci când comportamentul copiilor este greu de tolerat, ei trebuie să se simtă acceptați ca persoane. Copilul nu trebuie respins datorită comportamentului său inadecvat. Astfel, părintele îi va transmite copilului mesajul că nu el este în neregulă, ci comportamentul său. Comportamentul adultului trebuie să fie constant în timp și în diferite situații. Schimbarea regulilor îl face pe copil să fie confuz și nesigur și îi transmite mesajul că respectarea lor nu este atât de importantă.

3.4 SOCIALIZAREA COPILULUI ÎN CADRUL FAMILIEI

,,Familia e o frânghie ale cărei noduri nu se desfac niciodată.” (Proverb spaniol)

Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile cu societatea și, de asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale. Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga sa personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor principii de viață.

Cadrul familial este locul în care copilul învață să fie iubit și să iubească cu mult înainte ca el să fie în stare să facă distincția între aceste două elemente.

Impulsurile primare ale copilului își vor găsi aici satisfacțiile cuvenite sau vor întâmpina frustrările inevitabile, temperate însă de dragoste; aici ele se vor nuanța prin jocul acomodărilor și renunțărilor.

Familia constituie o adevarată școală a sentimentelor. Datorită membrilor săi diferiți ca vârstă, sex, posibilități psiho-fizice, dar care trăiesc în comun, copilul este de la bun început introdus într-un eșantion foarte reprezentativ al societății, cu diversitatea sa de persoane, cu încrucișarea sa de generații, cu prezența la un loc al trecutului și viitorului, care leagă între ei pe toți membrii surclasând neînțelegerile și sentimentele de afecțiune.

Datorită acestei bogății și varietăți de relații, pe care alte medii nu le oferă individului tocmai din cauza omogenității lor, trebuie să recunoaștem funcția profund socializatoare a familiei. Familia impune copilului ocazia de experimentare și necesități de adaptare socioafectivă; copilul trăiește în familia sa o multitudine de relații interindividuale, iar pe cele pe care nu le trăiește direct, le are sub privirea sa și le vede cum funcționează.

Poziția primordială o ocupă relațiile dintre părinți și relațiile pe care aceștia le stabilesc cu copilul, acestea vor constitui baza pe care copilul își formează ideea de pereche, familie, creștere a copiilor. Aceste relații sunt adânc interiorizate de către copil și se evidențiază chiar în perioade îndepărtate atunci când copilul devine adolescent, tânăr, părinte.

Prin diferențele pe care le înmănunchează, familia dă copilului cea mai mare șansă de a se defini pe sine, punându-i în același timp la dispoziție și modelele la care se poate referi individualitatea sa înnăscută.

Grupul familial joacă un rol important în achiziționarea de către individ, a coerenței personale, în același timp, datorită vieții de colectiv, copilul descoperă aici comportamentele sociale de bază (apărarea propriilor drepturi și respectarea drepturilor celorlalți).

“Acțiunile și relațiile din sânul familiei asigură simultan socializarea și individualizarea copilului”(Osterrieth P., 1973, p. 52).

În primii ani de viață, copilul este dependent de membrii care formează familia, în special de părinți, fapt care reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viață deoarece acum sunt dobândite principalele motivații și deprinderi ale viitorului adult. Importanța acestora constă în capacitatea individului de a răspunde cerințelor sociale și în integrarea activă în viața societății din care face parte. Astfel, orice experiență de viață, orice reacție afectivă sau comportamentală vor fi resimțite în funcție de bazele oferite de familie.

Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare, oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui. În familie copilul are parte de primele lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare.

Familia are rolul de a asigura copilului mediul potrivit de viață, afecțiune, dragoste, ocrotire, să reprezinte modelul de viață pe care copilul, încă de la naștere începe să și-l însușească. Părinții sunt modele importante pentru copiii lor și au rol deosebit în dezvoltarea socială, etică și emoțională a acestora. Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea și întotdeauna există teama de a nu face greșeli.

Pregătirea copiilor pentru căpătarea independenței și pentru integrarea socială presupune participarea la activitățile familiale și asumarea unor responsabilități prin care fiecare își îndeplinește statutul și rolul în familia sa. Activitățile la care participă mai frecvent copiii împreună cu părinții se desfășoară cotidian, altele sunt periodice sau ocazionale. Prin aceasta se constată indirect și timpul pe care îl petrec copiii în mod activ, împreună cu părinții, cu familia lor și situațiile mai frecvente de cooperare în familie. Apar astfel moduri și modele comune de viață și de educație în familie care conduc la distingerea unor indicatori ce pot caracteriza stilul de viață și stilul de educație în familie.

Când copilul vine pe lume, este primit de către niște oameni care gândesc, acționează, simt, se exteriorizează într-un anumit fel. Acești oameni trăiesc, își dezvăluie comportamentul în fața copilului. Nu este vorba despre comportamentul uman în general, ci despre comportamentul unor persoane care face parte dintr-un grup social bine determinat, trăind într-o epocă determinată.

Această comportare este încărcată cu o experiență seculară implicită și supusă presiunii preocupărilor și ideilor de moment.

Copilul se naște într-un cadru determinat de o cultură dată a cărei expresie este familia și modurile ei de a proceda, mai cu seama educative, cadrul la care participa nu numai făpturile umane ci și obiectele, condițiile materiale. Familiile sunt ,,fabricile“care produc personalități umane, iar școala le definește.

“Încorporând copilul într-un anumit cadru cultural, familia îi propune și îi impune căile de realizare a materii sale umane; el va deveni uman potrivit cu formele de cultură pe care i le prezintă mediul familial” (Idem, p. 71).

Cu ceea ce acumulează copilul în cadrul familiei, el se va integra sau nu mai ușor înmediul școlar, în grupurile sociale din care inevitabil va face parte; se vor simți în personalitatea sa influențele reglatoare, socializatoare și individualizatoare pe care, inevitabil, familia i le-a reprezentat și uneori impus.

Studii recente arată că ,,strategia educativă a familiei poate fi un rezultat al negocierii între părinți și copii atâta timp cât educația este interacțiune și raporturile de putere nu urmează clasica disjuncție autoritate parentală – obediență infantilă, ci se construiesc continuu în schimburile simbolice părinți-copii”(www.miruna.go.ro/cercetari/familia).

În înțelesul cel mai larg, educația este un proces care începe chiar când individul se desprinde biologic de mamă se încheie odată cu viața. În mediul familial copilul face primii pași pe drumul integrării sale sociale. „Familia, ca factor educațional, acționează în cea mai mare măsură în fazele de început ale ontogenezei, calitatea achizițiilor psihocognitive, pshihoafective și psihomotorii realizate în această perioadă, condiționează fundamental calitatea achizițiilor psihocomportamentale ulterioare” (Dima S., 1991, p. 27).

În familie se realizează socializarea de bază/primară, aceasta fiind esențială pentru integrarea socială a copiilor. Eșecurile socializării în familie au consecințe negative la nivelul comunităților și al societății. În mod normal, socializarea în familie este convergentă cu normele și valorile promovate la nivelul societal. Există însă și situații în care socializarea în familie se face în discordanță cu normele și valorile sociale generale.

Socializarea în familie se realizează printr-o serie de procese de învățare deoarece familia este o mică societate, iar legătura de afecțiune dintre membrii ei este atât de mare, încât ea ajunge să trăiască oarecum ca un organism de sine-stătător, cu o personalitate aparte. De asemenea, ,,socializarea în cadrul familiei presupune existența mai multor componente, după cum urmează:.

• normativă – transmiterea principalelor norme și reguli sociale;

• cognitivă – dobândirea deprinderilor și cunoștințelor necesare acțiunii ca adult;

• creativă – prin care se formează capacitățile de gândire creatoare și de a da răspunsuri adecvate în situații noi;

• psihologică – dezvoltarea afectivității necesare relaționării cu părinții, cu viitorul partener, cu propriii copii și cu alte persoane” (Mitrofan N., 2003, p.87).

Numai integrat într-un grup, în colectivități umane cum ar fi mediul școlar copilul se poate umaniza, se poate dezvolta normal ca ființă umană, datorită efectului socializator al acestora. Sarcina fundamentală a educației este aceea de a forma oameni capabili să se integreze social, să-și asume responsabilități în cadrul diferitelor grupuri din care fac parte. De aceea copilului trebuie să-i dăm viziunea lumii pentru care îl pregătim, spre a-i permite să se orienteze în funcție de viitor. Fiecare copil trebuie să învețe viața în comun, „să învețe egalitatea modului în care este tratat de adult, să învețe să coopereze, să dobândească o relativă armonie și să se raporteze la altul” (Șchiopu U., 1997, p.92).

In familie, se dobândesc primele acte de socializare – relații, mai ales cu mama, obiecte, persoane, conduite, care capătă trăsături specifice în funcție de starea material economică și culturală a acesteia. Influențele realizate de părinți, în contactul cu copiii lor, sunt încărcate de socializare, se formează capacitatea evaluării faptelor admise social și conștiința responsabilității sociale.

Funcționarea familiei ca mediu afectiv, social și cultural se bazează în mare parte pe comunicare. Numeroase studii și cercetări concrete se referă la rolul major al familiei în însușirea limbii, a diferitelor limbaje (de exemplu nonverbale) și în general a competențelor de comunicare cotidiană.

Dobândind încă de la vârsta preșcolară capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a-și exprima în mod inteligibil gândurile, ideile, impresiile, copilul își formează o bază pentru activitatea școlară și pentru viața socială de mai târziu.

In procesul instructiv-educativ limbajul reprezintă un mijloc de comunicare, dar și un mijloc de cunoaștere, deoarece prin intermediul lui se transmit cunoștințe și se lărgește orizontul copiilor cu noi reprezentări.

Prin limbaj, copilul transmite propriile sale nevoi, cerințe, elaborează și comunică propriile gânduri, își manifestă bucuriile și supărările și își organizează activitățile sale.

Imposibilitatea de a comunica prin limbaj atrage după sine stagnarea dezvoltării personalității copilului, ceea ce duce la modificarea relațiilor lui cu oamenii și cu realitatea înconjurătoare.

Cu cât își însușește mai bine vorbirea,cu atât copilul poate fi educat mai ușor. Prin intermediul cuvântului se contribuie la educarea lui intelectuală. Utilizând limbajul, copilul poate să gândească, să analizeze, să compare, să clasifice și să tragă concluzii asupra unor probleme ce se cer rezolvate. Astfel, își dezvoltă gândirea, vocabularul și modul de exprimare.

În concluzie, familia, ca prim grup cu care ia contact copilul, rămâne reperul permanent și fundamental în condiția indivizilor, în manifestarea unor atitudini civice, moral comportamentale.

Marcello Peretti-La pedagogia della famigli, 1969