Forme Si Mijloace de Cultivare a Cultului Personalitatii

Capitolul 3

3.1. Forme si mijloace de cultivare a cultului personalitatii

Arsenalul de încălcări ale drepturilor omului de care instrumentele represive ale regimului comunist s-au folosit ca „tăiș al sabiei” în lupta dusă pentru impunerea marxismleninismului, fie el de nuanță stalinistă, apoi „dejistă” și la final „ceaușistă” nu a fost întâmplător. Baza ideologică a acțiunilor violente îndreptate împotriva inamicilor regimului

comunist fusese fundamentată în mai multe scrieri de către V.I. Lenin, ideolog care nu a fost

amendat vreodată de un activist de partid sau securist din România: „Caracteristica necesară,

condiția sine qua non a dictaturii proletariatului o constituie reprimarea prin violență a exploatatorilor ca clasă și, în consecință, violarea democrației pure, adică a egalității și a libertății față de această clasă”. În esența ei, dictatura proletariatului presupunea „o luptă crâncenă, sângeroasă și nesângeroasă, violentă și pașnică, militară și economică, pedagogică și administrativă, împotriva forțelor și tradițiilor vechii societăți”.

Privind lumea ca spectacol, iar politica scena pe care se dau marile reprezentații, spațiul regimurilor democratice se caracterizează printr-o abundență de stiluri, o multitudine de actori care încearcă să demonstreze, să convingă că ei sunt cei mai buni. Este o lume plină de fast, cum de altfel este și lumea regimurilor totalitare, dar mult mai zgomotoasă, fără limite austere și unde violența simbolică captează mare parte a societății. Campania electorală într-o societate pluralistă este punctul de maximă atracție a electoratului în jurul oamenilor politici, momentul de maximă încordare pentru elite (indivizi ori partide politice).

În sistemele totalitare avem de a face cu o falsă campanie electorală. Alegerile există numai pentru a demonstra că societatea este liberă, că oamenii sunt liberi să-și manifestă voința, sunt liberi să aleagă. Dar ce să aleagă? Nu există mai multe variante, deci nu pot exista mai multe opțiuni, nu există o șansă reală de a alege persoana considerată potrivită. În plus, nimeni nu ar îndrăzni “să voteze altceva decât ce trebuie. Și astfel, alegerile sunt folosite pentru legitimarea puterii, demonstrând că elitele și acțiunile lor sunt în asentimentul populației, mulțumită de cursul lucrurilor și dornică ca cei de la putere să continue “marea operă începută”.

Spectacolul prin limbaj, în sistemele totalitare, este realizat atât de liderul politic prin discursul pe care îl susține, cât și de public, prin sloganurile strigate și prin cântecele de laudă și imnurile cântate. Mesajul transmis de lider este aprobat de mulțime prin aplauze și aclamații, și revine la emițător sub forma convingerii că puterea sa este recunoscută și amplificată. Punerea în scenă a limbajului în sistemele politice moderne se desfășoară mai ales în spațiul online și cel televizat, care permite, pe de o parte, o reflecție asupra mesajului receptat, pe de altă parte, dezinformarea și dezorientarea populației cu privire la situația politică.

Caracterul religios al paradelor se observă și în spectacolul pus în scenă de Mișcarea Legionară, combinat cu caracterul militar, reliefându-se ideea de jertfă și devotament față de ideologia partidului. Demonstrațiile Mișcării Legionare sunt demonstrații ale puterii liderului care devine simbol nu doar al partidului, ci al ideii de sacrificiu și de purificare spirituală. Se observă asemănarea elementelor puse în scenă în cadrul paradelor de cele două organisme ale extremei drepte, cu partidul fascist și cel nazist, prin spectaculozitatea ceremonialului, prin caracterul militar și religios, prin apelul la trecutul glorios, prin punerea accentului pe ideea de jertfă și aclamarea liderului absolut.

Alternanța între brutalitate și mijloacele mai pașnice a fost aplicată și în România, pe

parcursul întregului regim comunist. Relevantă în sensul utilizării brutalității pentru impunerea ocupației politico-militare sub acoperământul propagandistic larg al marxismului ni se pare o definiție a lui A.I. Vîșinski, tocmai partizanul impunerii guvernului Groza la 6 martie 1945. Acesta afirmase, într-un text public, dezvoltând tezele leniniste, că „dictatura proletariatului exceptează inevitabil pe exploatatori de la beneficiul libertății” și, ca urmare, orice mijloace de eliminare a acestora sunt permise și organizate chiar de către stat: „statul înseamnă oameni înarmați și apendice materiale, adică instituții, organisme, organe, mecanism care acționează după toate regulile tacticei și strategiei de stat”. Chiar dacă uneori, în anumite perioade istorice, datorită împrejurărilor interne și externe represiunea cunoaște o oarecare diminuare, spune Vâșinski, „latura de constrângere a dictaturii proletariatului nu poate fi pusă la o parte nici în perioada relativ pașnică de construcție socialistă. Organele de constrângere, armata și celelalte instituții sunt tot atât de necesare acum, în momentul construcției, ca și în epoca războiului civil. Fără aceste organe nu se poate asigura activitatea constructivă a dictaturii”. Același regim politico-militar, aceeași construcție instituțională fusese hărăzită și României, ca țară ocupată de Armata Roșie „Eliberatoare”.

Profesorul de istorie, Adrian Cioroianu, explică în cartea sa Pe urmele lui Marx.O introducere în istoria comunismului românesc, cum și în ce formă capătă contur cele mai agresive forme de cult al personalității în țara noastră și începe a descrie vizita cuplului Ceausescu în Asia – China, Coreea de Nord, Vietnam, Mongolia; fascinat de tehnicile chineze de mobilizare și manipulare a mulțimilor și, mai ales, de supraomenescul cult glorificator al lui Kim Ir Sen din Coreea „democratică", Ceaușescu pune în practică, în perioada imediat următoare, propria sa „revoluție culturală", prin așa numitele Teze prezentate la ședința Comitetului Executiv al CC al P C R din iulie 1971 — în fapt, o lichidare a liberalizării relative pe care o primise moștenire de la Gheorghiu-Dej (tezele au fost reluate ulterior la plenara CC al P C R din 3-5 noiembrie același an, sub titlul lung și edificator Expunere cu privire la programul PCR pentru îmbunătățirea activității ideologice, ridicarea nivelului general al cunoașterii și educația socialistă a maselor, pentru așezarea relațiilor din societatea noastră pe baza principiilor eticii și echității socialiste și comuniste).

Totodata, în opinia profesorului Cioroianu cultul personalității dă multe indicii despre natura relației care există între Conducător și cei conduși (mase și restul elitei politice). Deși, ca tip de comportament și de autopromovare politică, cultul personalității nu este, în România, în integralitatea sa o invenție a comunismului orginal. Alții însă stabilesc declanșarea fenomenului mai devreme, imediat după 1968, doar că lumea a fost mai atentă atunci la momentul august 1968 și mai puțin la prezența unor germeni ai cultului personalității. Așadar, forma comunismului în România familiei Ceaușescu avea o “îmbrăcăminte” diferită față de ceea ce dicta Moscova. Lauda la adresa partidului, realizările comuniste, apelul pentru pace, activitatea tinerilor, progresele uzinelor și a colectivităților agricole, erau câteva puncte intens promovate de defilările comuniste.

3.2. Trăsăturile cultului personalității

Noțiunea de cult al personalității vizează exagerarea conștientă a unor calități reale sau imaginare ale liderilor politici. Trei surse sunt identificate în construirea acestei exagereri. Prima derivă din nevoia de legitimitate harismatico-personală a regimurilor politice totalitare care nu pot marșa doar pe forța armată pentru a se întreține. Cea de-a doua urmărește persistența culturilor de supunere (de alinenare) în regimurile totalitare care favorizezază supunerea față de acești conducători ale căror calități naturale se instituie într-un fel de pedagogie politică la scara întregii națiuni. Ultima conturează predispozițiile psihopatologice ale liderului de a reclama o adecvare a tehnicilor de propagandă la nevoile unei astfel de personalității. Personalitățile reprezentative pentru construirea cultului personalității sunt persoane nevrotice care sunt marcate de traume, care au cunoscut probleme grave de socializare politică în perioada copilăriei și a adolescenței. Puterea reprezintă un factor compensator care ajută la depăsirea unor fenomene inhibitive sau complexe de inferioritate socială. De aici, se formează sentimente de afecțiune și de adulare asociate cu neîncrederea față de cei din jur. La rândul ei, această neîncredere este întărită de stilul de conducere și de comunicare al unui regim totalitar: acela de “lup singuratic” care trebuie să-și ascundă gândurile și planurile în fața colaboratorilor lui, priviți ca simpli executanți. Construirea cultului personalității este caracterizată de prezența a trei etape: existența și recunoașterea unor merite reale sau imaginare; exagerarea lor până la idolatrizare; caracterul și rolul providențial al personalității pentru destinele comunității.

Cultul personalității tinde să prezinte liderul și statul ca fiind contopiți, devenind imposibil să înțelegi viața unuia fără celălalt. De asemenea, ajută să justifice conducerea dură dictatorială, iar propaganda îi face pe cetățeni să creadă că acționează ca cei mai drepți conducători. În plus, cultul personalității mai urmărește deseori să zădărnicească orice fel de opoziție din interiorul elitei conducătoare. Ordinele guvernamentale cereau ca portretele lor să se găsească în fiecare casă, în fiecare clădire publică și mulți poeți și artiști erau instruiți să producă lucrări care să-l glorifice pe lider. Cultul personalității lui Ceaușescu, iar în ultimul deceniu comunist, cultul soților Ceaușescu, au acaparat toate manifestațiile, mitingurile și spectacolele omagiale, încât, orice realizare li se datora lor, de la funcționarea partidului și răspândirea ideologiei, la copilăria copiilor și activitatea tinerilor și a oamenilor muncii.

3.2.1. Particularități ale cultului ceaușist

Ceausescu pune bazele propriului său program politic, foarte promițător în condițiile epocii: se distinge, mai ales, principiul conducerii colective, menit sa impiedice-potrivit versiunii oficiale-acumularea puterii in mainile unei singure persoane. Cel putin pe moment, acest principiu avea si acoperire practica: in acel moment, Romania avea, formal, o conducere colectiva: Nicolae Ceausecu (secretar-general al PCR), Chivu Stoica (presedintele Consiliului de Stat) si Ion Gheorghe Maurer (prim-ministru). Totusi regimul Ceausescu nu se poate sustrage traditiei fractioniste a partidului: in aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a partidului care va reabilita simbolic victimile regimului precedent (Stefan Foris, Lucretiu Patrascanu, etc), noul lider aduce grave acuzatii atat predecesorului sau, Gheorghiu-Dej, cat si unora dintre colegii de partid, precum ministrului de Interne Alexandru Draghici, un posibil adversar politic, a carui epurare va urma imediat. Forma ușoară cultivată în prima parte a epocii ceaușiste a căpătat un contur accentuat, rigid – rolul partidului s-a diminuat, glorificarea și omagierea secretarului general a primit un caracter unic. După vizitele în țările asiatice, urmate de tezele din iulie, în România a început revoluția culturală de tip maoist, care a reprimat orice autonomie culturală, arta, literatura, știința a devenit un simplu instrument al propagandei ceaușiste. Progresul economic în anii șaptezeci a încetinit, în urma căruia activitatea propagandistică intensă a fost extinsă în fiecare parte a societății, a fost răspîndită în continuu și neschimbată de către politica de cultură și politica educațională comunistă.

În urma alegerii lui Nicolae Ceaușescu în funcția de președinte a țării în anul 1974, cultul liderului a devenit primus. În urma acestui act a început constituirea modelului autohton a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. A treia etapă a cultului este marcată de nepotism. După fuga lui Ion Mihai Pacepa, rotarea cadrelor a accelerat, familia dictatorului a monopolizat puterea. Intrarea Elenei Ceaușescu în Biroul Permanent al Comitetului Politic Executiv a avut un efect și în dezvoltarea cultului personalității, devenind un subiect complementar important în omagierea liderului român. În anul 1979, aniversarea Elenei Ceaușescu a fost comemorată în mod fastuos, a fost omagiată ca înrtuchiparea femeii și mamei ideale, devenind simbolul unic al tovărășiei.

Manifestările, festivitățiile naționale tipice – cum ar fi Cenaclul Flacăra, Cîntarea

Românie, Daciada, etc. – au avut un rol însemnat în formarea imaginii cuplului prezidențial. Cenaclul Flacăra, definită ca un curent artistic și cultural, lansată în anul 1973 de către poetul Adrian Păunescu, a fost de fapt o manifestare în slujba cultului personalității, cu o tendință naționalistă puternică, care a influnțat evoluția elementelor naționaliste în reprezentația liderului român. Festivalul național Cântarea României de fond a fost tot un manifest cultural național, dar spectacolele patriotice, simbolurile semiarhaice folosite în evenimente s-au centralizat la glorificarea și omagierea Ceaușeștilor. Cuvintele cheie în formarea spectacolelor prezentate în cadrul Cântarea României au fost patriotismul, etica socialistă, dezvoltarea, noțiuni folosite de către retorica naționalistă ceaușistă. Un alt eveniment, care a avut un rol important în formarea cultului a fost competiția sportivă Daciada, lansată în anul 1977. Manifestările tipice comuniste, cum ar fi 1 Mai, 23 August – ca sărbătoarea națională de eliberare de sub jugul fascist – au primit o conotație naționalistă, și serbarea unirii principatelor sub conducerea lui Mihai Viteazul au implementat elementele arhaice în cultul personalității. În urma acestor evenimente s-au conturat formele tipice naționaliste în reprezentația liderului, cum ar fi moștenitorul demn, patriotul, și combinația Ceaușescu-România.

După toate cercetările făcute, analizarea, interpretarea, categorizarea și sistematizarea atributelor apărute în presa comunistă de limba maghiară – Előre – în jurul evenimentelor sus amintite, reprezentarea liderului se bazează pe următoarele toposuri :

1. Omul de stat desăvârșit. Ceaușescu este prezentat ca leaderul unic, care întruchipează ideologia, valoriile absolute, scopurile, ideiile națiunii, persoana lui girează perfecțiunea politica.

2. Comunistul bun. În anii ilegalității Nicolae Ceaușescu n-a avut un rol important în activitățiile comuniste, acest defect a fost ascuns prin crearea imaginii tânărului comunist, Nicu, care a putut fi „înaintașul” exemplar al secretarului general. Această imagine a avut la bază o scriere de Eugen Jebeleanu apărută în 1936, în revista Cuvântul Liber, un articol despre tânărul Nicolae, condamnat la șase luni de pușcărie pentru activitate comunistă.

3. Pater universalis. Schema liderului pater prevenitor, prevăzător și înțelept a fost o componentă de bază a cultul personalității. În sistemele totalitare puterea a avut o relație unilaterală cu mulțimea, liderul a legitimizat și justificat această legătură subordonată.

Paterul – tatăl tutoror copiilor din țară – care a intrat în sfera intimă a familiilor, a primit un rol mai important ca tatăl biologic, el (după sugesțiile propagandei intensă) având o relație mai strânsă cu copii, decât părinții. Imaginea ca pater universalis a lui Nicolae Ceaușescu s-a sprijinit pe povestiri cu elemente caracteristice basmului, cultivate cu manifestările de masă destinate pentru copii.

4. Omul de știință, ideolog. În prima etapă a epocii ceaușiste mașinăria propagandei a lucrat în formarea acestori toposuri, discursurile, cuvântăriile liderului român au fost publicate în cărțile tipărite de Editura Politică. Punctul forte în crearea acestor toposuri a fost acordarea titlului academic în anul 1985.

5. Persoana multilateral dezvoltată. Reprezentarea respectivă a fost extinderea toposului omul de știință, care avea o viziune de ansamblu nu numai în problemele ideologice, științifice, dar și în chestiunile economice și sociale. Toposul a apărut în urma influenței maoiste, conform tezelor din iulie.

6. Toposurile naționaliste – moștenitorul demn, patriotul, combinația Ceaușescu- România – au apărut după alegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de președinte. În anii optzeci, după discursul liderului român ținută în Mangalia, elementele naționaliste au devenit, întărind, fundamentul cultului dictatorului român. În anii Epoca de aur plină cu probleme economice grave, folosirea și cultivarea simbolurilor mitice, arhaice, naționaliste în cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu au asigurat suportul de masă, chiar și ca model.

7. Marele arhitect. Arhitectul, constructorul, făuritorul, creatorul – noțiuni care au conotații transcendentale (dar și dogmatice), pe care se poate întemeia o legătură simbolică, legătură care garantează legitimitatea regimului, și totodată, transformarea statului după concepțiile liderului, este un mod de a păstra semnătura ctitorului. Toposul lui Ceaușescu, ca marele arhitect a luat ființă în prima etapă a epocii ceaușiste, culminând în anii optzeci odată cu construcția canalului (1984, Canalul Dunărea-Marea Neagră) și Casa Poporului.

8. Luptătorul pentru pace. S-a bazat pe rolul liderului în politica globală, apărut în anii șaptezeci – în urma atitudinii lui în 1968, când Ceaușescu a primit o apreciere politică globală pozitivă –, în anii Epoca de aur, după agravarea situației politicii interne și problemelor economice, această apreciere pozitivă a dispărut. După vizita președintelui George Bush (1983), sublinierea rolului important a liderului român în politica globală s-a accentuat, și în ultimii ani ai regimului (în urma perestroika) s-a maximalizat.

Cultul soților Ceaușescu a avut un efect important, un rol de cotitură în viața mai multor generații, rezultatul a fost asigurat de către permanența și extinderea sa în fiecare parte a societății. Dar pe lângă acestea, succesul cultului personalității a fost garantat și de suportul maselor populare, acceptarea acestori toposuri sugerate de către propagandă, care se regăsesc și astăzi în mentalitatea contemporană.

3.2.2. Legatura dintre separarea de celelalte tari comuniste si dezvoltarea cultului

Separarea României de celelalte țări comuniste a dus la o ruptură și totodată la un statut diferențiat în raporturile diplomatice cu întreg blocul comunist. Intrarea P.C.R. în structura puterii si acapararea acesteia a fost echivalentă cu eliminarea concomitentă a pluralismului politic (constituțiile socialiste – 1948, 1952 si 1965; propaganda de tipul "cine nu e cu noi este impotriva noastra") ca principii si valori fundamentalale oricarui regim democrat. Regimul politic comunist a reprezentat în evolutia contemporana a Romaniei acea sincopă istorică a cărei caracteristică a fost instituirea sistemului monopartidist, în forma "partidului unic conducator" și a monolitismului ideologic, cu toate consecintele care au decurs pentru individ și societate. Prin propagandă a fost creat un adevărat mit în jurul soților Ceaușescu. A fost falsificată biografia cuplului și istoria națională pentru a ilustra măreția regimului socialist și a conducătorului, Ceaușescu considerându-se un personaj istoric pe linia lui Burebista, Decebal și a domnitorilor medievali. În presă, la radio și la televiziune, prin intermediul operelor publicate, preaslăvirea cuplului Ceaușescu făcea parte din propaganda specifică amplificării cultului personalității.

Cei doi au primit o serie întreagă de titluri academice, funcții onorifice și medalii. Nicolae Ceaușescu devine doctor în economie la ASE, doctor în științe politice la Academia de partid „Ștefan Gheorghiu”, membru și președinte de onoare al Academiei, doctor honoris causa al Universității București și a diferitelor universități străine, a primit titlul de „Erou al Muncii Socialiste”, „Erou Suprem al RSR”, Ordinul „Lenin pentru pace”. De asemenea, apelativul Elenei Ceaușescu era „academician doctor inginer, savant de renume mondial”.

Făurirea unei noi societăți presupunea afirmarea principiilor socialiste în toate sectoarele vieții. Mass-media a fost supusă unei cenzuri severe, fiind obligată să elogieze personalitățile cuplului conducător, orice atitudine critică era anchetată de organele de represiune, iar statul comunist s-a implicat în viața intimă a cetățenilor, în toate activitățile și modul de organizare a timpului liber: preșcolarii erau înregimentați în „șoimii patriei”, elevii deveneau pionieri, liceeni cu rezultate deosebite la învățătură se înscriau în UTC, pentru a avea o avansare profesională mai rapidă trebuia să fii membru de partid, se făceau ore de muncă patriotică, se organizau mitinguri și adunări politice, pe marginea străzilor și a orașelor erau amplasate panouri, lozinci și sloganuri cu elogieri la adresa lui Ceaușescu, fiecare instituție era obligată să aibă un portret cu Nicolae Ceaușescu. Tot pentru a ocupa timpul liber al cetățenilor statul și-a orientat atenția spre insuflarea spiritului de competiție în cadrul întrecerilor sportive. De asemenea, pentru a se făuri noua societate s-a adoptat o politică demografică care să crească rapid rata natalității. Avortul era interzis până la o anumită vârstă și până la un anumit număr de copii și se acordau recompense pentru „fertilitate”. Prin toate acestea se urmărea transformarea cetățenilor în executanți fideli ai politicii partidului, iar aparatul de partid avea ca obiectiv idolatrizarea lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu.

După retragerea trupelor sovietice din România (1958) s-a trecut la o  relativă îmbunătățire a situației interne, caracterizată prin: desovietizarea  și destalinizarea treptată a vieții sociale și culturale;  eliberarea  deținuților politici;  încurajarea  legăturilor în domeniile culturii și științei cu statele occidentale;  promovarea  unei orientări "naționale" în cultură.

Perioada  1971-1989 debutează cu "revoluția culturală", de inspirație chineză  și nord-coreeană (exacerbarea culturii comuniste, și a cultului personalității  lui N. Ceaușescu, proiectarea trecerii la o nouă treaptă a socialismului –  societatea socialistă multilateral dezvoltată). Elementele definitorii ale  acestei perioade sunt: instaurarea  dictaturii personale a lui N. Ceaușescu (președinte al Republicii din 1974); promovarea  în funcțiile de conducere a membrilor familiei Ceaușescu (socialismul  dinastic); reluarea  industrializării forțate și realizarea marilor construcții cu scop  propagandistic (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului – București) care  determină secătuirea resurselor țării și creșterea rapidă a datoriei externe a  României; achitarea  datoriei externe (începând din 1980) prin restrângerea drastică a consumului  populației; scăderea  accelerată a nivelului de trai; politica  de teroare internă exercitată de securitate și alte instituții ale statului  asupra populației, reprimarea drastică a revoltelor (greva minerilor din Valea  Jiului – 1977, manifestațiile muncitorești de la Brașov – 1987); inițierea  programului de sistematizare urbană și rurală care a dus la distrugerrea  bisericilor, a centrelor istorice urbane și a satelor românești; încălcarea  flagrantă a drepturilor omului; izolarea  țării în relațiile cu statele occidentale; respingerea  oricăror sugestii de schimbare a politicii interne (în special după 1985, când  Mihail Gorbaciov, în URSS, inițiază programul său de reforme politice și  economice).

3.2.3. Rolul de liant jucat de Ceausescu in politica externa de dupa ‘68 i-a conferit o legitimitate in fața străinilor

Noul secretar general nu a fost ales așa cum prevedea Constituția Republicii Populare, adică prin întrunirea Biroului Politic. În schimb, se pare că primul ministru Ion Gheorghe Maurer s-ar fi întâlnit neoficial cu Nicolae Ceaușescu și Alexandru Drăghici, doi membri proeminenți ai Biroului încă din 1955, primul ocupâdu-se de „cadre”, adică de avansarea ierarhică a membrilor de partid, în timp ce ultimul asigurase funcția de ministru de Interne, postură din care se făcuse direct responsabil pentru atrocitățile comise în pentenciarele românești de la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950. Acest „triumvirat” a decis ca cea mai înaltă funcție de conducere să îi revină celui mai tânăr membru al Biroului Politic, Nicolae Ceaușescu. În primăvara anului următor, președintele francez Charles de Gaulle vizitează Bucureștiul, impresionat fiind de imaginea „comunistului bun” pe care Ceaușescu începuse să și-o construiască cu mare grijă. Se pare că generalul francez își propusese atragerea secretarului general al PCR de partea proiectului unei Europe a națiunilor, eliberată în Vest de sub tutela militară a NATO, iar în Est de cea a Tratatului de la Varșovia. Precaut, Ceaușescu a decis să nu riște, în ciuda retoricii bombastice pe care a folosit-o și care se plia direct pe ambițiile lui de Gaulle, fapt care se pare că l-ar fi dezamăgit profund pe președintele francez. Acesta a înțeles perfect strategia ceaușistă de construire a unei imagini independente și disidente în cadrul blocului sovietic, susținută de simpatiile și fondurile occidentalilor.

Se poate afirma că primele puseuri independentiste ale Bucureștiului în perioada conducerii lui Gheorghiu-Dej au apărut în a doua jumătate a anilor 1950, iar momentul vizibilității lor maxime l-a constituit retragerea armatelor sovietice din RPR în 1958. Ulterior, așa cum am putut constata, deceniul următor va fi martorul amplificării orientărilor de politică externă divergente între București și Moscova. Însă nu se poate afirma în nici un caz că Dej a manifestat acest tip de atitudine încă din 1948, de la preluarea puterii, așteptând însă oportunitatea punerii ei în practică.

Conducerea de la București era dimpotrivă, foarte precaută și chiar servilă în relațiile pe care le întreținea cu Uniunea Sovietică; distanțarea față de aceasta s-a produs ca urmare a oportunităților (și dezacordurilor) economice apărute între timp, pe care Dej le-a abordat în manieră pragmatică.

După 1965, Ceaușescu a preluat și extins parametrii de politică externă trasați de predecesorul său, operând în același timp o restalinizare treptată a politicii interne. Disonanța între orientarea internațională și cea internă manifestată de comuniștii români l-a condus pe reputatul profesor Michael Shafir la concluzia că regimul „simula” schimbarea în interior, pentru a mima încadrarea într-o epocă globală a reformelor practicate atât în Occident cât și în lumea comunistă, afișând în plan internațional o „permanență simulată”, concretizată prin apartenența tot mai formală a României la organizații ca Tratatul de la Varșovia sau CAER.

Bucureștiul încerca astfel să extragă un maximum de beneficii de la ambele tabere căutând totodată să își creeze cât mai puține obligații și deci să acționeze cât mai necondiționat posibil în plan extern. Un deziderat care nu s-a materializat până la urmă (eforturile lui Ceaușescu de a achita datoria externă a țării probează gradul ridicat de dependență a RSR față de centrele financiare occidentale, dependență care îl va constrânge, împotriva voinței sale, la reîntărirea relațiilor cu Moscova) și ale cărui consecințe vor antrena tensiuni sociale (introducerea rațiilor alimentare și a cartelelor, dublată de un regim polițienesc extrem) exprimate în final prin Revoluția din decembrie 1989 și capotarea regimului.
România comunistă și-a construit autonomia internațională în raport cu „lagărul socialist”, în primă fază, dar a ajuns după 1980 să se izoleze și față de Occident (decizia lui Ceaușescu de a renunța la clauza celei mai favorizate națiuni în 1988 este exemplificatoare în acest sens). Pe cale de consecință, ceea ce ar surprinde probabil amprenta distinctivă a comunismului românesc în plan internațional ar fi disidența calculată relativ la propria tabără ideologică. Aceasta i-a permis ameliorarea relațiilor politice și economice cu Occidentul, care au intrat însă pe o pantă descendentă după semnarea acordurilor de la Helsinki în 1975 și afirmarea tot mai pronunțată a drepturilor omului ca factor de primă importanță în relațiile interstatale.

Nu am clarificat până în acest punct caracterul insolit al politicii externe a României în intervalul 1948-1989. O voi face amintind faptul că regimurile comuniste care nu au fost aduse la putere de Moscova (Iugoslavia, Albania, China) au devenit independente în timp față de centrul lumii comuniste deoarece, bineînțeles, nu erau integral controlabile, așa cum își dorea Kremlinul. Eforturile lui Stalin și ale lui Hrușciov în acest sens (în cazul Iugoslaviei, respectiv în cazurile Albaniei și Chinei) au avut efecte contrare celor urmărite de liderii sovietici: au antrenat glacializarea relațiilor dintre aceste state și Uniunea Sovietică.

România nu se încadra în categoria mai sus amintită. Mai mult, Partidul Comunist Român era, înainte de 1945, cel mai mic și mai puțin influent dintre toate partidele comuniste est-europene. Pe cale de consecință, eforturile Moscovei în vederea răsturnării monarhiei și comunizării României au fost consistente. În pofida faptului că a fost instalat la putere literlamente cu ajutorul tancurilor sovietice, comunismul românesc s-a distanțat profund de Moscova după nici două decenii. Nu a devenit însă cu adevărat independent: și-a calculat disidența – „simulând” continuarea prezenței în Tratatul de la Varșovia și CAER, organizații instrumentalizate de sovietici – în manieră pragmatică și urmărind exclusiv autoconsolidarea, indiferent de proveniența resurselor puse în slujba acestui deziderat.