Formarea Trasaturilor Pozitive de Caracter a Scolarilor Mici Prin Intermediul Textelor Literare

Psihologie

Formarea Trasaturilor Pozitive de Caracter a Scolarilor Mici Prin Intermediul Textelor Literare

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚĂ

Formarea trăsăturilor pozitive de caracter a școlarilor mici prin intermediul textelor literare

CUPRINS

INTRODUCERE

Lucrarea mea de licență am conceput-o ca o sinteză a rezultatelor obținute în cadrul activității organizate cu un scop precis: anume la ce nivel se ridică puterea de înțelegere a copiilor privind normele de conduită morală (sinceritatea, cinstea, modestia și optimismul) prin intermediul modelelor literare. Etapele acestei lucrări sunt gradate, pornindu-se de la general la particular, insistând pe tema ce mă interesează cu adevărat: formarea trăsăturilor pozitive de caracter cu ajutorul textelor literare. Indiferent de vârsta sau de poziția socială a unei persoane, conștiința și conduita acesteia poate fi influențată de modul de a gândi și acționa al altor persoane luate ca model. Spațiul vieții sociale este necesar fiecărei persoane atât pentru realizarea și afirmarea de sine, cât și pentru afirmarea constelației de valori ce asigură comunităților și umanității calea legală de succes la demnitatea umană, profesionalism și responsabilitate. Copilul dobândește această posibilitate de a aprecia propriile sale acțiuni în raport cu ale altor persoane, în procesul activităților din grădiniță și școală în cadrul relațiilor ce se stabilesc în familie și în colectivul de copii din care face parte.

Școala ordonează cunoștințele achiziționate de copil și îi înlesnește accesul spre noi orizonturi de cunoaștere. Pe plan psihic, școala organizează un intens proces de asimilare a cunoștințelor, favorizând formarea a noi capacități și deprinderi, structura logică a informațiilor, contribuind totodată la dezvoltarea morală: apariția la copil a unor atitudini critice, a sentimentului de vinovăție, a mândriei etc. Etapa respectivă este caracterizată și printr-o sensibilitate a copilului la reacțiile celor din jur față de comportamentul său. Copilul este atașat de părinți, dar în viața lui pătrunde un nou personaj față de care se simte foarte apropiat. Are nevoie de aprecierea profesoarei și se bucură evident atunci când este lăudat pentru rezultatele obținute la învățătură sau în alte activități pe care le desfășoară. El trebuie serios sprijinit, încurajat și supravegheat pentru a-l ajuta să depășească greutățile inerente activități de învățare, cultivându-i atitudini pozitive față de școală, de disciplina școlară, dezaprobând consecvent tendințele de delăsare, de neglijență, descurajare ce ar putea apărea atunci când în mod repetat nu reușește să facă față cerințelor școlii. În acest sens familia poate contribui din plin la formarea unor trăsături pozitive de caracter, cum ar fi perseverența, spiritul de ordine și disciplină, hotărârea etc. Copilul trebuie pus în contact cu o literatură care să răspundă intereselor sale și care să permită formarea unor noi interese. Prin imaginile artistice create, copilul este condus spre ideea de bine, de frumos, de cinste.

În ceea ce privește calitatea scrierilor pentru copii, există o părere unanimă, anume că aceasta trebuie să fie o mare valoare estetică și educativă, să atingă cea mai sensibilă coardă, sufletul celui căruia îi este adresată. “A fost odată ca niciodată” exercită multiple funcții. Ea trimite într-un timp nedefinit dar depune mărturie că faptele s-au întâmplat aievea. „Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti” este formula prin care intră fiecare în lumea basmului. Este o formulă care îl desprinde pe auditor de lumea realului și îl ajută să pătrundă „dincolo de ficțiune”. Basmul, romanul și scrierea științifico-fantastică își impun deopotrivă universul propriu dacă ficțiunea este convingătoare.

Prin modelele de comportament, textele literare exercită o puternică influență asupra formării morale a copilului. Modelele de personaje lasă urme adânci în sufletele copiilor, influențând conștiința lor morală prin exemplele pe care le oferă. În școală, profesorara este conducătorul activităților didactice, dar și cea care are sarcina de mare răspundere a formării personalității copiilor, a caracterului lor, a formării aptitudinilor în fața vieții. Copilul nu poate veni în contact cu literatura decât ascultând poveștile sau lecturile părinților, ale educatoarei, ale învățătoarei, ale fraților mai mari; pentru a cultiva gustul copilului pentru povești și basme, acestea trebuie să fie alese în așa fel încât să fie accesibile, să fie prezentate atrăgător (limbaj clar, expresiv), să ajungă la sufletul lui. Am urmărit, în această lucrare de licență, în ce măsură literatura contribuie la formarea trăsăturilor pozitive de caracter ale copiilor.

CAPITOLUL I

PERSONAJE MODEL

Formarea și modelarea caracterelor, deprinderea copiilor cu normele de comportare civilizată, cultivarea sentimentelor moral patriotice (umanismul, dragostea de țară, curajul, perseverența, respectul de muncă) sunt cerințe la realizarea cărora opera literară aduce o contribuție majoră. Voi identifica impactul pe care îl are literatura pentru copiii asupra elevilor din ciclul de achiziții fundamentale, adică din clasa pregătitoare, clasa I și clasa a II-a.

Curriculum de lectură literară

Învățarea limbii române în cadrul instituționalizat al școlii este un proces complex, eșalonat pe mai mulți ani, grupați pe cicluri de învățământ (primar, gimnazial, liceu), ceea ce impune o riguroasă organizare, cu strategii și tactici instructiv-educative, formative, bine stabilite pentru fiecare etapă mai importantă. Acest proces organizat se desfășoară pe baza unor documente școlare oficiale elaborate, o parte de Ministerul Educației Naționale și o altă parte, de profesorii de specialitate la solicitarea și subcontrolul conducerilor unităților școlare. Aceste documente sunt: planul de învățământ, programa școlară (curriculum), manualele, planificarea activităților didactice.

Programa școlară este documentul care reprezintă curriculum-ul (provine din lat. Curriculum–curs, desfășurare) parcurgerii conținutului unei discipline de învățământ în funcție de ciclurile școlare, de clase prin respectarea particularităților de vârstă ale elevilor, în speță eșalonarea conținutului obiectului Limba română. În realizarea noilor programe de Limba română s-au avut în vedere o serie de principii psihopedagogice specifice, în măsură să asigure înnoirea structurală a însușirii acestei discipline și anume:

a) adoptarea unui model deschis de proiectare curriculară care să lase deschise opțiunile autorilor de manuale alternative, dar și ale profesorilor și elevilor

b) accentuarea caracterului activ și actual al limbii române și conectarea ei organică la realitățile vieții cotidiene

c) acordarea unei atenții sporite formării de priceperi și deprinderi complexe

d) relația echilibrată între exprimarea orală și scrisă, între procesele receptive și cele productive (vorbirea și redactarea)

e) etapizarea progresivă a obiectelor vizate și a gradului de dificultate a unităților de conținut prin care acestea se realizează.

Structura curriculum-ului cuprinde:

obiective generale ale studiului limbii și literaturii române

obiectivele de referință și activitățile de învățare sugerate pentru atingerea acestora

conținuturile învățării, care sunt organizate în seturi de unități.

Varianta finală a curriculum-ului (programei) cuprinde o componentă metodologică, precum și una privind evaluarea. Este funcțional și aplicat, acum, Curriculum Național având o serie de schimbări în predarea Limbii române la ciclul primar. Aceste schimbări constau într-o primă fază în inițierea elevilor în actul comunicării, precum și în cultivarea limbajului oral și scris al elevilor, învățarea unor tehnici de bază precum cititul, scrisul și exprimarea corectă. În strânsă interacțiune cu gândirea, limbajul reprezintă pentru școlarul mic pârghia care pune în mișcare și susține întregul proces cognitiv. În toate activitățile de învățare, profesoara trebuie să urmărească prin toate mijloacele accesibile dezvoltarea limbajului, ceea ce duce la dezvoltarea vocabularului elevilor. Este importantă cunoașterea funcțiilor limbii române ca disciplină școlară în ciclul primar. În primul rând se poate aminti funcția instrumentală. Ea se realizează cu succes pe fondul dobândirii de către elev a unor cunoștințe care sunt aplicate în tehnicile muncii intelectuale. Funcțiile limbii române în ciclul primar se realizează pe etape potrivit particularităților de vârstă ale elevilor. Astfel se conturează mai multe discipline dar care fac parte din același sistem unitar.

Conceptual, programele școlare actuale se diferențiază de programele analitice prin accentul pe care îl pun pe interiorizarea unui mod de gândire specific fiecărui domeniu transpus în școală prin intermediul unui obiect de studiu. Actualele Programe școlare subliniază importanța rolului reglator al obiectivelor pe cele două niveluri de generalitate: obiective cadru și obiective de referință. În contextul învățământului obligatoriu, centrarea pe obiective reprezintă unica modalitate ce face ca sintagma centrare pe elev să nu rămână un slogan fără conținut. Programa școlară descrie oferta educațională a unei anumite discipline pentru un parcurs școlar determinat.

Noile programe școlare cuprind: o notă de prezentare, obiective-cadru, obiective de referință, exemple de activități de inițiere, conținuturi ale învățării și standarde curriculare de performanță. La alcătuirea programei școlare trebuie să se țină seama de particularitățile de vârstă ale elevilor din clasele mici și de specificul procesului de învățământ în aceste clase, adică temele să poată fi asimilate de elevii din clasele respective. Elementele principale ale conținutului disciplinei elevilor din clasele mici sunt următoarele:

atitudinea conștientă a elevilor față de învățătură

respectul față de învățător și colectivul pedagogic al școlii

participarea disciplinară și activă la viața colectivului.

Aceste obiective specifice urmăresc ca elevii ciclului primar:

să vorbească, să citească și să scrie respectând regulile ortoepice și ortografice specifice limbii române

să citească la parametrii indicați respectând următoarele cerințe: corectitudine, accent, ritm, expresivitate

să explice mesajul unui text, să reproducă și să interpreteze conținutul integrând în fondul lexical asimilat termeni și expresii noi

să manifeste interes și dragoste pentru studiul limbii române

să descrie valoarea estetică a termenilor literari.

Un rol deosebit de important în îndeplinirea acestor obiective îl are profesoara. El trebuie să găsească cele mai potrivite metode și mijloace pentru ca să îi învețe pe elevi să se exprime oral și scris, să-i facă să înțeleagă mesajul transmis, să formuleze și să sistematizeze clar ideile proprii într-un limbaj ales.

Orice disciplină predată în învățământul primar urmează să dezvolte în mod specific anumite capacități sau procese psihice. Toate la un loc își propun să stimuleze dezvoltarea unor procese și calități general-umane, cum ar fi inteligența, spiritul de observație, curiozitatea, independența gândirii, puterea de interpretare, creativitatea, limbajul, motivația învățării și a muncii etc.

Însușirea cunoștințelor de la toate disciplinele constituie premisa formării unei concepții realiste despre lume și viață, convingerilor științifice, a dragostei de adevăr. Momentele afective care însoțesc predarea influențează atitudini, convingeri, conduite, cultivă trăsături de personalitate, patriotismul, onestitatea, sinceritatea.

Contextul psiho-social în care are loc învățarea, clasa cu multitudinea relațiilor interpersonale constituie premisa unei vieți în comunitatea rurală, încărcată cu elemente de emulație și stimulare ce contribuie la dezvoltarea simțului datorie, răspunderii, disciplinei, punctualității, respectului reciproc, prieteniei, colegialității ș.a. Școala există pentru a sistematiza procesul de dezvoltare a potențialităților nedeterminate pe care indivizii nu și le-ar putea descoperi și dezvolta prin propriile forțe. Instruirea și educația reprezintă un zintă un efort de ajutorare și modelare a dezvoltării individului, și prin intermediul unor personaje literare model de conduită.

2. Mesajul artistic pentru elevi

Copilul trebuie permanent îndrumat, orientat spre un evantai diversificat de cărți instructive, de la basm la povestire, schiță sau nuvelă, de la legendă la poezia patriotică, de la fabulă la călătoriile extraordinare, la romanele științifico-fantastice sau literatura de informare. Literatura, ca artă a cuvântului, prin intermediul căreia realitatea este recreată în toată complexitatea ei, oferă copilului de vârstă preșcolară și școlară mică un întreg univers de gândire și sentimente, de aspirații și îndrăzneli, de înaripare entuziastă și idealuri înalte. Sugerat printr-un conținut variat (patria, trecutul istoric, natura și frumusețile ei, viețuitoarele, școala, viața cotidiană, copilăria) ca și prin prototipuri umane surprinse în ipostaze dintre cele mai felurite, acest univers se va putea constitui într-o zestre spirituală importantă, cu condiția ca opera literară în ansamblul ei să răspundă cerințelor multiple pe care le ridică educația estetică, intelectuală, morală și patriotică. Prin valorificarea creatoare a mesajului artistic, etic și estetic al fiecărei creații în parte se stimulează interesul, pasiunea copilului pentru literatură, setea de cunoaștere.

Pentru a insufla însă copilului dragostea pentru literatură, nevoia interioară de lectură, trebuie ca educatorul însuși să fie un om cultivat, un foarte bun cunoscător al valorilor naționale și universale. Cunoașterea treptelor de dezvoltare ale copilului, a principiului accesibilității în vederea îndrumării permanente a lecturii copilului constituie o altă sarcină importantă. Textele literare se adresează celor mai diferite vârste. Este foarte mare distanța de la cartea cu poze însoțite de versuri sau proză din perioada preșcolară și clasele I și a II-a, când caracterul concret-intuitiv al gândirii impune ilustrația ca auxiliar prețios în înțelegerea semnificației operei la cărțile în care primatul îl deține textul literar, din clasele a III-a și a IV-a, când gândirea copilului începe să fie capabilă de generalizări și abstractizări.

Literatura are o valoare etică pe lângă valoarea estetică, prezentând aspectele vieții în complexitatea ei, ea oferă implicit modele de viață sau, dimpotrivă, exemple negative pe care micii cititori trebuie să le ocolească. În această pregătire pentru viață, literatura este a doua în ordinea importanței după religie. Pentru a realiza valoarea instructiv-educativă și formativă a textelor literare, învățătorii trebuie să fie ei înșiși pasionați de lectură, să cunoască psihologia vârstelor, lecturile potrivite acestora și să le recomande prin forme atractive ca: povestirea, lectura explicativă, recenzia, șezătoarea literară, aniversări și comemorări literare ale scriitorilor etc. Contactul cu literatura este un aspect prin care se realizează educația estetică, școlarul de vârstă mică fiind pregătit să recepteze opera de artă și să adere la frumosul autentic.

Venind încă din primele zile de școală în contact cu operele valoroase, copilul își va dezvolta pe baza valorilor autentice înțelese, acceptate și asimilate, nu doar gustul pentru frumos, dar și calitățile morale precum cinstea, onoarea, curajul, modestia și sinceritatea. Copilul trebuie permanent îndrumat, orientat spre o diversificare de cărți instructive. Poveștile și basmele au rămas de-a lungul veacurilor operele cele mai îndrăgite de copii începând din primii ani ai copilăriei și până aproape de adolescență. Mai întâi ascultându-le și mai târziu prin lectura lor, copiii își însușesc din basme comoara desăvârșită a înțelepciunii populare. Producând o impresie puternică asupra imaginației și sensibilității copiilor prin morala lor pozitivă și ușor de recepționat, poveștile au o deosebită însemnătate educativă. Între povești și basme există o deosebită pregnanță. În basme domină fantasticul, atât în cadrul în care se desfășoară acțiunea cât și în prezentarea personajelor care fie că au calități hiperbolizate supranaturale sau obiecte care au însușiri neobișnuite.

a. Poveștile constituie o categorie deosebită. Atât cadrul cât și subiectele precum și personajele sunt mult mai apropiate de realitatea vieții de toate zilele. Fantasticul ocupă un loc secundar și uneori fiind chiar înlocuit cu elemente care își au originea în superstițiile popoarelor. Deși deosebirea dintre povești și basme este vizibilă, adesea scriitorii denumesc basmele povești. Astfel, Ion Creangă, denumește cunoscutul basm “Povestea lui Harap Alb” poveste, deși cadrul, acțiunea, personajele aparțin fantasticului. De asemenea, marii creatori de basme din literatura universală își intitulează operele povești: Charles Perrault, Frații Grimm, Hans Christian Andersen. În basme, deși caracterul dominant este fantasticul, motivele de inspirație au fost aspectele vieții. Basmele cu un puternic substrat real au izvorât din năzuința poporului pentru o viață mai bună, din dorința de a învinge răul și greutățile provocate fie de forțele naturii, fie asprimea claselor dominante. Basmele oglindesc primele istorii ale relațiilor omenești și ale luptei răului cu mediul. Din ele se desprind începuturile luptei dintre cei asupriți și asupritori, basmele povestesc despre săraci și bogați, despre răi și buni, ele arătând cum pedepsește colectivitatea răufăcătorii, despre lupta omului cu elementele naturii.

Taina basmelor este lupta dintre bine și rău, care se termină întotdeauna cu victoria binelui. Adeseori tema basmului se sprijină pe conflictul cauzat de inegalitățile sociale, pe contrastul dintre adevăr și minciună. Subiectele basmelor sunt foarte variate, atât prin diversitatea peripețiilor înfățișate cât și prin complexitatea aspectelor de viață din care ele se inspiră. Varietatea subiectelor se datorează și multitudinii însușirilor pozitive pe care le pun în lumina basmelor, precum și diversității manifestărilor negative pe care le combat. Personajele basmelor sunt grupate pentru a putea ilustra tema generală a basmului- lupta dintre bine și rău. Unele reprezintă forțele binelui și altele forțele răului. În jurul lor se grupează și celelalte personaje secundare care ajută la dezvoltarea acțiunii.

Specificul acestor personaje constă în faptul că ele nu au decât o singură trăsătură de caracter. Personajele din basme sunt dotate cu însușiri excepționale. Unele sunt personificări ale bunătății, dreptății, frumuseții, curajului, cinstei, iar altele sunt simboluri ale fățărniciei, răutății, lașității. Eroul pozitiv al basmelor este în majoritatea cazurilor Făt-Frumos, pe care îl regăsim sub denumiri felurite dar întrupând întotdeauna aceleași calități. El este de obicei un om puternic, viteaz și hotărât, perseverent în realizarea țelului său, învinge toate obstacolele, acționează cu dârzenie pentru victoria binelui, a dreptății și a libertății. El nu reușește numai datorită forței fizice și vitejiei, ci și istețimii, prezenței de spirit și curajului său. Făt-Frumos săvârșește faptele vitejești dar nu din ambiție ci pentru a-i apăra pe cei slabi, pentru a elibera pe cineva din robie sau pentru a salva viața cuiva.

b. Valoarea instructiv-educativă a basmelor este deosebită. Ele aduc o prețioasă contribuție la dezvoltarea proceselor de cunoaștere, a proceselor afective, la formarea trăsăturilor de voință și caracter, în general la dezvoltarea personalității copiilor. Exprimând înțelepciunea și năzuințele poporului, necazurile și bucuriile sale, lupta cu forțele naturii, relațiile dintre oameni, basmele îi ajută pe copii să înțeleagă complexitatea aspectelor vieții.

Înțelegând conflictul dintre cele două forțe care apar în basm, micii cititori își formează reprezentări și noțiuni despre dreptate, cinste, curaj, hotărâre, perseverență, hărnicie. Ascultând sau citind basme, copiii sunt de partea dreptății, adevărului și al binelui și detestă nedreptatea, minciuna, lăcomia și răutatea. Lectura basmelor prezintă o deosebită importanță educativă și prin reliefarea calităților eroilor care constituie pentru copii model demne de urmat. Din faptele eroului pozitiv ei învață să fie curajoși și dârji, modești și harnici, cinstiți și drepți, prieteni adevărați exprimând compasiune față de cei mai slabi, admirație față de cei optimiști și încrezători în forțele lor. Basmele sunt și puternice mijloace de dezvoltare a atenției și a memoriei. Basmul este valoros atât prin educarea artistică a copiilor cât și prin dezvoltarea limbajului. Basmul este un minunat mijloc de educare a gustului pentru frumos, prilejuind copilului puternice emoții estetice. Trăiri specifice, deosebite de cele ale basmului atât prin subiect cât și prin personaje, fiind mult mai apropiate de realitatea vieții de toate zilele, au poveștile. Fantasticul ocupă un loc secundar sau chiar lipsește și este înlocuit uneori de diferite forme ale superstițiilor. În povești tema este aceeași ca și a basmului-lupta dintre bine și rău dar la baza conflictului stă de cele mai multe ori contradicția dintre reprezentanții unor interese antagoniste: țăranul și boierul, țăranul și preotul. Alteori, conflictul se încheagă în sfera relațiilor de familie provocat de răutatea, viclenia, invidia sau lăcomia mamei vitrege. În alte povești conflictul este cauzat și de ciocnirea dintre oamenii dotați cu calități morale deosebite și cei dominați de diferite năravuri disprețuite de popor. Cu acest prilej, folosind adesea ironia și umorul sunt biciuite lenea, lăcomia, prostia, îngâmfarea.

Subiectele poveștilor sunt de proporții mai mici, cu peripeții mai puține. Ele se axează pe aspecte din viața socială sau de familie. Prin caracterul lor de ascuțită satiră, poveștile au scopul de a combate unele deprinderi morale sau trăsături de caracter disprețuite de popor: zgârcenia, minciuna, lenea, lăcomia etc. În povești personajele se grupează în două categorii distincte. Trăsăturile caracteristice ale personajelor, deși sunt hiperbolizate, conturate fie pe oameni isteți, iscusiți, curajoși, harnici, fie pe cei ce au anumite cusururi. Protagonistul în povești este aproape întotdeauna un om din popor, a cărui caracteristică dominantă este istețimea minții. Eroul pozitiv este un om muncitor, modest, cinstit și drept. Datorită agerimii minții, stăpânirii de sine, curajului, demnității morale, dar și mai ales, iscusinței sale, el îi învinge pe dușmani. Simbol al istețimii și al glumelor este personajul întâlnit în folclorul diferitelor popoare sub denumiri diverse: Păcală (la români), Till Eulespiegel (la germani), Ivan (la ruși), Nastratin (la orientali) etc.

Subiectele poveștilor în care Păcală este figura dominantă sunt variate, dar din toate reiese istețimea eroului, firea sa glumeață, pofta lui de a păcăli pe oricine și de a ironiza unele moravuri ale oamenilor. Păcală este tipul omului din popor glumeț și isteț care știe să iasă învingător din toate încurcăturile și greutățile vieții.

Compoziția poveștilor cu subiecte izvorâte din viața reală este deosebită de cea a basmelor. Acțiunea este simplă, asemănătoare cu faptele din viața de toate zilele, desfășurându-se dinamic. Nararea faptelor este înviorată de un dialog viu. Ca o notă caracteristică, din majoritatea poveștilor se desprind umorul și gluma care apar ca o trăsătură dominantă a personajului principal.

Valoarea educativă a acestor povești constă tocmai în contribuția pe care o aduc la formarea unei atitudini de combatere a unor manifestări negative din comportamentul oamenilor: lenea, lăcomia, prostia etc. Legendele sunt create de popor pentru a evoca o faptă glorioasă sau o figură eroică din trecutul istoric îndepărtat sau spre a explica, pe baza unei interpretări populare, originea unor denumiri geografice, a faunei sau a florei, cu o varietate tematică. După specificul domeniului din care se înspiră legendele s-ar putea grupa în mai multe categorii: legende cu subiect istoric, legende care urmăresc explicarea unor denumiri geografice de localități, ape, munți etc. și legende care încearcă să dea o explicație înfățișării sau caracteristicilor unor viețuitoare, plante, animale, păsări, insecte.

c. Poezia este îndrăgită de copii. Muzicalitatea versurilor îi atrage pe copii încă din primii ani ai vieții. Conciziunea cu care sunt redate fapte, idei, tablouri sau sentimente este un motiv de prim ordin pentru care poeziile nu numai că sunt ușor accesibile copiilor, dar aceștia le memorează cu ușurință.

Poeziile care au intrat în patrimoniul literaturii au două surse. O mare parte au fost special create pentru cei mici. Scriitori ca G.Coșbuc, O. Cazimir, T. Arghezi, N. Labiș au creat poezii special destinate micilor cititori. În tezaurul literaturii au pătruns prin paginile revistelor și manualelor școlare un număr mare de poezii valoroase ale marilor poeți clasici: V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu și M. Eminescu.

Poeziile pentru copii au o tematică deosebit de variată, poeții abordând cele mai diferite subiecte din surse multiple și diferite. De aceea, marea majoritate a speciilor genului epic și liric sunt reprezentate și în poezia pentru copii. Având o tematică variată poeziile pentru copii cuprind o complexitate de idei și sentimente și de aceea au o deosebită valoare instructiv-educativă și artistică.

d. Legenda este sinonimă cu basmul, datorită elementelor fantastice. B. P. Hașdeu în studiile sale despre folclor dă o explicație apariției legendelor. El le numește „de ce-uri”, pentru că la baza fiecărei legende stă o întrebare „ de ce?” atunci când a văzut o plantă, un monument etc., omul din popor s-a întrebat de ce a luat naștere și pe măsura cunoștințelor și a imaginației a încercat o explicație. Așa a luat naștere legenda. Legendele istorice povestesc faptele care conțin un sâmbure de adevăr istoric. Astfel de legende sunt: Traian și podul de peste Dunăre, Negru Vodă, Aprodul Purice. Cele mai multe legende istorice populare se referă la faptele domnitorilor români care au dat dovadă de curaj, vitejie, spirit de sacrificiu pentru apărarea țării, precum și de spirit de dreptate față de cei mulți- adevărații creatori ai legendelor.

O bună parte din legendele noastre îl au ca erou pe Ștefan cel Mare (Din copilăria lui Ștefan cel Mare), altele pe Mihai Viteazu (Mihai Viteazu și tătarii) sau pe Vlad Țepeș ( Vlad Țepeș și solii, Dreptatea lui Vlad Țepeș). Anumite legende se referă la faptele unor cărturari din trecut. În acest sens amintim creațiile: Miron Costin și vizirul, Nestor Ureche și sihastrul ș.a. În sfârșit, există legende toponimice care cuprind unele relații istorice fie referitoare la denumirea unor cetăți, la întemeierea unor mănăstiri, fie referitoare la denumirea unor forme de relief, a unor localități. Toate legendele istorice (populare) ne-au rămas sub forma unor povestiri evocatoare, de mică întindere, dar cu un conținut bogat în fapte și în pilde care trezesc în sufletul micului cititor spiritul de dreptate, prețuirea strămoșilor, a realizărilor materiale și culturale lăsate de ei în păstrarea noastră. Ele contribuie la dezvoltarea dragostei pentru minunata natură a patriei noastre. Multe legende au și o valoare etică prin faptul că educă unele trăsături pozitive de voință și caracter: curaj, perseverență, dârzenie, cinste.

După modelul legendelor populare s-au creat legendele culte. Literatura română are chiar la începuturile ei o culegere celebră de legende: O samă de cuvinte scrisă de Ion Neculce. Legendele despre Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Nicolae Milesu Spătaru sunt cele mai cunoscute și ele au constituit un izvor de inspirație pentru scriitorii de mai târziu.

Cele mai multe dintre legendele istorice ale lui D. Bolintineanu reînvie figurile unor domnitori glorioși, luptători împotriva asupririi turcești: Mama lui Ștefan cel Mare, Daniil Sihastru, Țepeș și solii. Legendele istorice au o schemă compozițională stereotipă: decorul, conflictul, discursul, deznodământul. Realizate cu artă, legendele scriitorilor noștri constituie și mijloace eficiente de dezvoltare a simțului estetic al copiilor. Asemănătoare poveștilor, legendele sunt o lectură atractivă, interesantă și valoroasă din punct de vedere instructiv-educativ. Evocând fapte și eroi din trecutul poporului, legendele trebuie să contribuie la formarea și dezvoltarea sentimentului patriotic. Explicând originea unor denumiri geografice, legendele cultivă dragostea de patrie. Încercând să explice, sub mantia feerică a legendei, unele însușiri reale ale ființelor și fenomenelor din lumea înconjurătoare, legendele inspiră interes și dragoste pentru natură prin aducerea ei în centrul atenției copilului.

e. Operele inspirate din viața reală sunt Povestiri, schițe sau romanele. Au teme izvorâte din cele mai variate domenii ale vieții, se pot grupa după similitudinea aspectelor prezente în trei categorii:

a) unele opere, de la schițe și povestiri, până la romane, prin mijloace artistice specifice literaturii: personificare, dialog, narațiune urmăresc explicarea unor variate aspecte din natură;

b) alt grup de opere din categoria celor ce narează aspecte din viața reală sunt povestirile care evocă momente din trecutul istoric;

c) în sfârșit, cele mai numeroase și cele mai atractive pentru micii cititori sunt poveștile, schițele și romanele care prezintă copilăria cu complexitatea aspectelor și preocupărilor acestei vârste, opere ale căror personaje sunt copiii.

f. Un alt gen de operă este literatura științifico-fantastică. Ca și în basm, în literatura științifico-fantastică, faptele narate depășesc limitele realității iar aventura este transferată în domeniul fantasticului. Acest gen de literatură anticipează pe baza cuceririlor științei invenții posibile sau imaginare și face din ele resortul principal al unei aventuri. Literatura științifico-fantastică se adresează atât gândirii și afectivității copilului cât și imaginației lui creatoare. Ea a preluat de la basm o mulțime de elemente. Plantele sunt tărâmuri necunoscute ale vechiului basm. Creaturile extraterestre iau uneori înfățișarea monștrilor sau a unor gingașe ființe asemănătoare zânelor prezente în basmele populare. Literatura științifico-fantastică se caracterizează prin câteva elemente specifice: prezintă acțiuni palpitante; cadrul de desfășurare a narațiunii este fantastic: viața pe diferite planete în viitorul apropiat sau mai îndepărtat, călătorii extraordinare pe fundul mării, în aer, cu mijloace de locomoție care depășesc tehnica timpului; reliefarea unor idei sociale și morale exprimând un mesaj umanitar ce poate fi recepționat de cititori.

g. Gustul pentru cărțile de aventuri nu este un simplu capriciu sau rezultatul unor condiții întâmplătoare și superficială. Ele își găsesc justificarea în realitățile sufletești ale unei anumite vârste psihice-etapa trecerii de la anii copilăriei la cei ai pre-adolescenței, această vârstă se caracterizează prin faptul că gândirea abstractă și posibilitatea generalizării au crescut simțitor. Copilul începe să renunțe la lumea basmelor, la feți frumoși și zâne, balauri și zmei. Nu renunță la fantastic. Copilul are, la această vârstă, un plus de energie care se cere cheltuită. Personajele care îl interesează acum sunt asemănătoare lui și dorințelor sale:oameni activi, energici, pe care nici un efort nu-i sperie, oameni care-și îndeplinesc întotdeauna ceea ce își propun. Literatura de aventuri este chemată să răspundă copiilor cu mijloace caracteristice speciei la un lung șir de întrebări, născute din setea de a cunoaște. Eroii ei, care acționează în spiritul unor idealuri umanitare sunt dotați cu trăsături morale deosebite. Ei sunt modești, prietenoși, săritori, entuziaști, iubind cu înflăcărare tot ceea ce este nou, realizând fapte ieșite din comun, la care nu poți năzui decât prin curaj, perseverență și ingeniozitate. Scopul acestor opere este unul educativ.

h. Dramaturgia pentru copii e o formă literară îndrăgită. Ținând seama de rolul important pe care îl joacă emoțiile estetice în viața spirituală a copiilor de vârstă școlară mică și mijlocie este recomandabilă nu numai vizionarea ci chiar și punerea în scenă a pieselor pentru copii. Cele mai bune lucrări ale dramaturgiei pentru copii, în literatura noastră, sunt basmele dramatizate: Înșir-te mărgărite de V. Eftimiu, Harap Alb de I. Creangă. În centrul operei literare este situat omul cu probleme, cu sentimente, cu aspirații sau repulsii care trasează un sistem al valorilor, ordonându-i viața. Atitudinea diferită pe care omul o adoptă față de valori, explică și diversitatea gândurilor și sentimentelor umane sugerate de opera literară epică sau dramatică prin intermediul personajelor. Construit în așa fel încât să filtreze în chip reprezentativ o anumită ipoteză a umanului, personajul literar este un element fundamental al operei, un simbol ordonator al construcției epice sau dramatice, un factor cu ajutorul căruia este concretizat conflictul. Nici unul dintre actele personajului nu este gratuit, lipsit de senificație. Mișcarea personajelor este consemnată de autor cu intenția de a semnala o natură conflictuală a vieții și, ca urmare, caracterul dramatic al existenței omenești.

3. Caracterizarea personajelor și mesajul etic

Înțelegerea operei literare, a mesajului etic (de comportament) pe care îl poartă, este condiționată de a cunoaște caracterizarea personajului, a rolului ordonator ce îi revine în cadrul construcției epice. Funcția îndeplinită de acest element al operei ne obligă să recunoaștem mijloacele pe care autorul le folosește spre a-și caracteriza personajele. A caracteriza pe cineva înseamnă a surprinde însușirile fundamentale ale persoanei observate prin: descrierea comportamentului, deci a actelor săvârșite de cineva; prezentarea înfățișării fizice și a modului cum vorbește; dezvăluirea ideilor și sentimentelor ce îi conferă o anumită identitate, situându-l într-un raport semnificativ cu valorile lumii în care trăiește.

Pentru o recunoaștere a personajului trebuie să depășim stratul aparent al identității sale fizice, corporale, schițată de regulă într-un portret, esența simbolică ce sugerează dimensiunea ideală, aceasta capătă consistență în atitudinea adoptată de personaj în diverse situații care generează suita însușirilor fundamentale.

Personajul este caracterizat nu atât prin sine cât și prin relațiile cu lumea, cu valorile pe care le acceptă sau le respinge. Actul operațiunii, apropierea sau îndepărtarea de ceva, îi împrumută personajului semnificația valorii la care aderă. Copilul caută modele pentru propriul comportament. De aceea imitația este forma dominantă a manifestărilor comportamentale ale copilului, ale școlarului din clasele primare: părinții, frații, profesoara, colegii.

Personajul literar este un element definitoriu al operelor epice, alături de autori, povestitori și acțiune. Personajul este definit ca omul care ia parte la acțiunea operei literare. Personajul reprezintă elementul cel mai concret al unui text, cel mai accesibil copiilor. Pentru ei personajul literar este o existență reală, un model de urmat sau unul respingător. Școlarii mici manifestă predilecții pentru creații epice în care predomină narațiunea. Urmăresc conflictul dintre bine și rău în basme, legende, fabule unde aceste două latui sunt mai bine conturate. Valorificarea sub raport educativ a modelelor oferite de personajele din textele literare din ciclul primar nu trebuie confundată cu caracterizarea personajului, element component al comentariului în gimnaziu și liceu. În clasele primare, caracterizarea personajelor are în primul rând un scop educativ, dezvăluie trăsăturile morale ce au valori de model pe care trebuie să le urmeze și numai în al doilea rând ca element al lecturii explicative să-i deprindă cu tehnica muncii cu cartea, prin care ei singuri pot să desprindă trăsăturile morale ale personajului principal din textele literare.

Propun câteva dintre operele adresate elevilor din ciclul primar, al căror personaj principal constituie un exemplu moral pentru micii cititori. O creație literară al cărei personaj principal constituie un exemplu moral pentru copii este Legenda Vrancei sau Legenda Vrâncioaiei, mult îndrăgită și citită de copiii de vârstă școlară mică. Ea este o pagină de istorie vie care apropie cu ușurință pe cititor de realitățile Moldovei din timpul lui Ștefan cel Mare. Conținutul acestei legende concentrează o singură întâmplare din viața domnitorului, dar revelatoare pentru legăturile lui Ștefan cu țăranii răzeși, pentru încrederea și simpatia acestora față de el: “După una din numeroasele lupte împotriva turcilor, voievodul, amărât în suflet de această pierdere, a ajuns pe valea Putnei. Aici, o babă torcea dintr-un fuior de cânepă pe prispa casei… Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa și îi dete stăinului să îmbuce lapte cu mămăligă și brânză de oi, repezindu-se apoi la coșar de așeză armăsarul la iesle.”

Valoarea educativă a legendei este multiplă. Copiii sunt impresionați de omenia și înțelepciunea Tudorei Vrâncioaia, de dragostea ei pentru țara Moldovei călcată de turci, care explică de ce nu pregetă nici o clipă să-și trimită în luptă fiii alături de Ștefan. De asemenea, pilde de patriotism, de curaj și vitejie sunt pentru micii cititori și feciorii Vrâncioaiei care se luptă ca leii în jurul conducătorului lor. Ștefan îi impresionează pe școlarii mici prin felul în care vorbește cu Vrâncioaia, prin hotărârea sa dreaptă de a răsplăti pe cei vrednici care își pun viața în pericol pentru apărarea patriei.

Povestirea Moș Ion Roată și Unirea de Ion Creangă constituie o lectură atractivă pentru copii, ajutându-i să înțeleagă împrejurările sociale și politice în care s-au înfăptuit marile evenimente din istoria poporului român, printre care și Unirea Principatelor.

Acțiunea povestirii se petrece în preajma Unirii Principatelor, “pe când fierbea Unirea în Iași.” Moș Ion Roată era un țăran iscusit și isteț care vorbea înțelept, cu blândețe dar fără sfială. Acesta era singurul mod de a spune tot ce credea, acesta este modul de apărare al grupului social față de puternicul dușman- boierimea. La deșartele promisiuni boierești, Roată răspunde cu politicoase insinuări despre neparticiparea maselor la treburile obștești, pe de-o parte și despre neparticiparea boierilor la marile greutăți de existență, adică la muncă, pe de altă parte. Valoarea educativă a povestirii este complexă, ea ține încordată atenția cititorului și trezește interesul acestuia făcându-l să pătrundă sensul adânc al povestirii, care dezvăluie relații sociale reale. Înțelegerea acestora contribuie la formarea bazelor concepției materialiste despre societate, dar, în același timp, pătrund cu înțelegere tâlcul și semnificația atitudinii și cuvintelor lui Moș Ion Roată, descifrând și sensurile adânci ale înțelepciunii poporului, învățând să o prețuiască și să și-o însușească.

Din vasta operă a lui Vasile Alecsandri, copiii citesc cu plăcere câteva amintiri din copilăria scriitorului în Vasile Porojan. Evocând figura prietenului drag din copilărie, Vasile Porojan, poetul își manifestă ideile sale progresiste și democratice. El socotește cu totul nedreaptă situația lui Porojan care nu putuse să-și facă un rost în viață numai pentru că se născuse țigan. Din prezentarea figurii lui Vasile Porojan, copiii înțeleg dragostea și prețuirea scriitorului-cel care mai târziu a acționat pentru- eliberarea țiganilor- față de acest copil de rob, prieten nedespărțit de joacă. Portretul făcut de poet prietenului său din copilărie cuprinde toate calitățile deosebite cu care era înzestrat: copil inteligent și inventiv, vioi, curajos, îndemânatic și cu înclinări artistice, iscusit, îndrăzneț și devotat prietenului său. Cu toate aceste calități, el a fost nevoit să devină „pitar” și „să rămână pitar și numai pitar până la sfârșitul vieții sale”.

Încă din copilărie, Porojan a îndurat nedreptăți și umilințe. Impresionantă este în special scena în care Alecsandri află că va pleca la Paris și Vasile Porojan îl roagă să-l ia cu dânsul. Durerea despărțirii de prietenul iubit din copilărie a avut urmări penru viața întreagă a copilului rob. Porojan a fugit de la moșia părinților lui Alecsandri imediat după plecarea acestuia din sat, a rătăcit până la bătrânețe și atunci s-a întors, găsind adăpost la fostul său prieten din copilărie.

Această amintire din copilăria poetului Vasile Alecsandri poate fi pentru copii un model al unuia dintre cele mai minunate sentimente umane, prietenia.

Mișcarea personajelor este consemnată de autor cu intenția de a semnala o natură conflictuală a vieții și, ca urmare, caracterul dramatic al existenței omenești. Înțelegerea operei literare, a mesajului pe care îl poartă, este din acest motiv, condiționată de o corectă înțelegere a personajului, a rolului ordonator ce-i revine în cadrul construcției eăice. Funcția îndeplinită de acest element al operei, la rândul ei ne obligă să recunoaștem mijloacele pe care autorul le folosește spre a-și caracteriza personajele.

4. Educația morală a elevilor prin literatură

Activitatea de educare a copilului trebuie să înceapă foarte de timpuriu. De la cea mai fragedă vârstă trebuie să se acorde copilului un regim organizat de viață, să se formeze deprinderile de ordine și stăpânire de sine. Cunoașterea noțiunilor morale, în absența fixării lor prin fapte, prin înarmarea voluntară necesară pentru respectarea lor, nu poate aduce foloase sensibile, iar uneori poate duce la consecințe grave (copilul una știe și alta face). Important este ca noțiunile morale să fie legate de trebuințele care să le transforme în convingeri. “Încă de la nivelul vârstei preșcolare trebuie să ne orientăm după principiul unității dintre apropierea afectivă și exigența față de copil. Sancțiunile sau recompensele ajută numai în măsura în care contribuie la punerea bazelor conștiinței morale, adică la înțelegerea a ce este bine și apreciat, ce este rău și dezaprobat. Pe de altă parte, pentru copil, literatura aduce niște universuri imaginare în care copilul se integrează cu ușurință, aceste universuri răspunzând unor interese specifice acestei vârste. Această posibilitate ce ne-o oferă literatura devine în același timp și una din cerințele apropierii copilului de carte de a da acestuia, mai ales la început, numai cărți bune, cărți care să-i satisfacă într-un grad cât mai mare interesele sale.

Trebuie să avem în vedere faptul că pentru a ajunge la realizarea acestui țel sporirea interesului artistic în general și a celui pentru literatură în special este necesar a se urma cele trei trepte specifice acestui proces: curiozitatea, plăcerea și nevoia spirituală. Cunoscând că în prima fază copilul citește pentru a-și satisface curiozitatea, că în forma superioară a acestui proces citește din plăcere iar că în ultima fază lectura devine nevoie spirituală și procedând ca atare vom ajunge mai ușor, mai repede și mai sigur la rezultatele scontate. Copilul de astăzi beneficiind de un mediu socio-cultural mai ridicat, având la dispoziție mijloace multiple de informare, este mai receptiv la fapte și întâmplări, acordă atenție mai mare lecturii încă din clasele mici, urmărește cu interes ceea ce radioul și televizorul îi prezintă. “Se confirmă tot mai mult că lecția și manualul nu mai sunt azi, chiar pentru elevii din clasele mai mici singurele surse de informație.” Dispunând de aceeași capacitate de a primi informație ca și adultul nu trebuie însă scăpată din vedere posibilitatea de prelucrare a acestora, posibilitatea mai redusă datorită în primul rând experienței sale reduse de viață, precum și lipsei unui limbaj corespunzător.

Valorile morale se formează în procesul activității școlare și odată sedimentate în experiența sa își vor pune amprenta asupra comportamentului elevului în relațiile cu cei jur. Aceste valori morale reflectă anumite cerințe și exigențe generale și fundamentale ce se impun comportamentului uman. Ele nu reflectă o situație concretă, ci prescriu anumite exigențe ce acoperă un câmp mai larg de situații și manifestări comportamentale. Dintre cele mai semnificative valori morale amintim: cinstea, sinceritatea, modestia și optimismul.

Optimismul este trăsătura concepției despre lume a oamenilor de tip nou care se manifestă prin elanul și dragostea de viață. Optimismul nu se bazează pe iluzii sau pe visuri utopice despre un viitor mai bun. În consecință, optimismul are un caracter eficient. Institutorii stimulează prin toate mijloacele munca independentă a elevilor, îi învață să învingă în orice împrejurare greutățile și obstacolele întâlnite. Încrederea în forțele proprii, speranța într-un viitor fericit sunt elemente indispensabile unei adolescențe fericite. Optimismul îți dă aripi, te înconjoară cu voie bună, îți dă putere de muncă și încredere. Optimismul trebuie să-l caracterizeze pe fiecare dintre noi, având garanția că cine iubește munca și dreptatea va avea un viitor așa cum și-l dorește. Izbânda eroului drag, victoria binelui asupra răului, în general dau copiilor încredere în forțele proprii, dându-le și convingerea că binele și fericirea triumfă de fiecare dată, sufletul lor fiind inundat de mulțumire și satisfacție. Privighetoarea de H. C. Andersen este un alt basm adresat copiilor cu un înalt mesaj uman. Chiar dacă ideea centrală ar putea fi situația artistului ridicat din popor într-o lume nemulțumitoare și ostilă, copiii vor reține în primul rând calitățile privighetorii ca simbol al omului modest. Încheierea basmului sugerează ideea că oamenii modești și talentați, cu dragoste de popor, au existat în toate timpurile; ei au dat glas prin arta lor, ca privighetoarea prin cântecul ei, năzuințelor spre libertate și fericire.

Cinstea este una din cele mai de seamă valori morale ale personalității. Ea se manifestă prin îndeplinirea datoriei și respectarea convingerilor proprii, printr-o atitudine conștiincioasă față de sarcinile încredințate. Cultivarea cinstei la copii face parte din educația morală realizată de familie și școală. Exemplul celor mari are un rol important în cultivarea cinstei. Profesorii și părinții au influență în bine asupra copiilor dacă purtarea lor constituie un model de cinste. Cultivarea cinstei este strâns legată de formarea la elevi a sincerității și principialității, a deprinderii de a spune adevărul și de a se ridica împotriva lipsurilor proprii și ale celor din jur. Dacă sinceritatea se exprimă prin vorbe, cinstea se manifestă prin fapte, fiecare venind să susțină pe cealaltă. Fata babei și fata moșneagului de Ion Creangă este o poveste care scoate în evidență antagonismul dintre oamenii buni, cinstiți și harnici care își îndeplinesc munca lor cu râvnă și cu voie bună și cei clevetitori, răi la suflet și leneși. Subiectul este constituit pe un paralelism care urmărește, prin situații autentice să pună mai puternic în valoare învățătura morală. Calitățile fetei moșului se dezvăluie pe măsură ce se deapănă firul poveștii. Bună la inimă și muncitoare, ea nu se dă în lături de la nici un fel de muncă. În modestia ei, se mulțumește cu cea mai mică recompensă. Citind această poveste, copiii înțeleg că oamenii sunt răsplătiți după priceperea și dragostea cu care își îndeplinesc munca, după bunătatea, hărnicia și modestia fiecăruia și ajung să prețuiască munca și să urască lenea, lăcomia, viclenia, invidia și răutatea.

Sinceritatea este o trăsătură morală pozitivă care se manifestă prin concordanța verbelor, a gândurilor și sentimentelor unui om cu faptele sale. Educarea sincerității începe încă din copilărie. În familie copiii sunt învățați să fie sinceri în relațiile cu părinții, prietenii și cunoștințele lor. În școli deprinderile de comportare sinceră sunt consolidate și dezvoltate. Școala îi învață pe copii să spună adevărul, să-și îndeplinească angajamentele, să-și respecte cuvântul. În educarea sincerității, ca de altfel a tuturor însușirilor morale, exemplul moral al adulților, precum și exemplele din viață oamenilor de seamă din trecut și prezent joacă un rol foarte important. Exemplele concrete de respectarea cuvântului dat, de comportare sinceră și cinstită, exercită o puternică influență asupra copilului, contribuind la stabilirea unor relații normale bazate pe sinceritate și încredere reciprocă. Pentru a rămâne mereu în viață sinceritatea trebuie cultivată în sufletul copilului de la cea mai fragedă vârstă. Copiii trebuie deprinși să spună adevărul în orice împrejurare. Pentru a realiza aceste deziderate este necesar ca atât familia cât și școala să poată oferi un climat de încredere. Nu o dată se întâmplă ca un copil să ascundă adevărul de teama pedepsei. Copiii trebuie făcuți să înțeleagă că sinceritatea lor contează mai mult decât greșeala făcută, că orice greșeala se ppedepsește dar pedeapsa e mai ușoară dacă fapta e recunoscută. În amintirile sale din copilărie, Mihail Sadoveanu a înfățișat cu admirație și recunoștință figura luminoasă a primului său dascăl, „Domnu Trandafir”, care a rămas în sufletul său „un om deosebit”, pentru că i-a dat cu toată dragostea învățături ce i-au rămas adânc întipărite în suflet pentru întreaga viață. Din lectura acestor amintiri, Sadoveanu pune în lumină figura profesoarei său, copiii învățând să nutrească dragoste și recunoștință pentru cei ce se străduiesc să le lumineze mintea, pentru învățătorii, educatorii și profesorii lor.

Modestia este trăsătură a personalității care se manifestă prin simplitatea în relațiile cu oamenii, printr-o atitudine critică față de sine însuși și de respect față de alți oameni, prin lipsa dorinței de a-și sublinia meritele și de a se mândri cu succesele proprii. Modestia se vădește în toată conduita omului, în îmbrăcăminte, maniere, în stilul întregii lui vieți. Un om modest caută să facă fapte bune nu pentru a fi lăudat, ci pentru ca lucrurile să meargă bine. Educarea modestiei începe la vârstă fragedă. Importanța hotărâtoare o are conduita părinților și a oamenilor din jurul copilului precum și întregul fel de viață al familiei. Părinții care caută să pună în evidență pe copilul lor față de alți copii, să-l pună într-o situație specială, greșesc. Lipsa de modestie a elevilor se manifestă prin supraevaluarea succeselor proprii sportive și la învățătură, prin dorința de a atrage atenția asupra lor și de a se lăuda cu meritele părinților. În instituțiile preșcolare și școlare se urmărește cu perseverență educarea modestiei. În colectivul de elevi se formează o opinie publică împotriva îngâmfării. Simultan se duce muncă pentru înlăturarea sfielii exagerate și a timidității copiilor. Modestia trezește admirația și aprecierea tuturor. Ea este antidotul îngâmfării. Cultivarea modestiei trebuie începută de la cea mai fragedă vârstă, înainte de a încolți îngâmfarea, orgoliul sau orice alte obiceiuri care umbresc caracterul. A educa modestia copiilor înseamnă a le forma o atitudine plină de rezerve față de propriile lor calități. Exemplele pe care ni le oferă literatura au o putere mare în cultivarea modestiei și combaterea îngâmfării și lăudăroșeniei. Atât operele care oferă exemple de modestie cât și ale căror eroi sunt îngâmfați au aceeași valoare educativă. Personajele modeste devin dragi copiilor dorind să semene cu ele. Personajele care au uitat să îmbrace haina simplă, dar atât de frumoasă a modestiei, devin antipatice copiilor, trezind repulsia față de orgoliu și îngâmfare. Astfel de exemplu ne oferă următoarea povestire. Cenușăreasa este una din cunoscutele povești din colecția Fraților Grimm. Mesajul poveștii este de o mare înălțime etică: în ciuda vieții grele și a suferințelor cumplite ale Cenușăresei, nedreptatea nu poate dăinui la infinit, adevărul iese la lumină și minciuna surorilor și a mamei vitrege este înlăturată, iar ele pedepsite. Acest mesaj coincide cu năzuința din totdeauna a celor mulți și asupriți, cu optimismul riguros al omului din popor care a știut ca în cele mai grele împrejurări să-și păstreze încrederea în dreptate și modestie.

Pentru ca această nedreptate să fie puternic subliniată, povestitorii folosesc procedeul antitezei, al contrastului. Cenușăreasa este harnică, bună, ascultătoare, modestă. Cu toate acestea ea este batjocorită, umilită și chinuită de mama vitregă și fiicele acesteia, care sunt rele, orgolioase și mincinoase. Pentru calitățile ei, Cenușăreasa este ajutată de forțele naturii să învingă răutatea oamenilor. Deznodământul povestirii provoacă celor mici emoții și satisfacții morale. Basmul contribuie la educarea copiilor în spiritul dreptății, al cinstei, al perseverenței în muncă, al modestiei și disprețului față de minciună, viclenie, față de oamenii care-i asupresc pe alții.

Se arată între altele că lectura este o sursă prețioasă de informație la clasele I-IV textele de lectură oferind în această direcție un minunat prilej. Că așa este, ne-o dovedesc lecturile cu conținut literar și practico- științifice ce le avem la dispoziție în special în clasele I-IV, lecturi care comunică elevilor unele cunoștințe în legătură cu viața și munca în școală, în familie, în legătură cu comportarea în școală, acasă, pe stradă, în vizite și excursii. În același timp sunt oferite copiilor cunoștințe despre corpul omenesc, despre îngrijirea acestuia, despre păstrarea ordinii, a curățeniei, a sănătății în general.

Versurile lui Coșbuc sunt binevenite, ele având un pronunțat caracter satiric, oferind acestora reguli și norme de păstrare a ordinii, a curățeniei corporale, a sănătății. Așa sunt de pildă versurile din Cartea celor doi zbârliți și a mai multor alți pârliți. În poezie sunt prezentați ”Petrache cel zbârlit” și “Tinca nespălata” care era „ vestită-n țară de zbârlită și murdară”. Copiii află și alte deprinderi de comportare civilizată: hărnicia, cinstea, adevărul sau sinceritatea. În primele clase (I-II) îndrăgesc în mod deosebit basmele. După lectura unor asfel de creații literare ei sunt în stare să definească personajele pozitive, să le caracterizeze și să exprime dezaprobarea față de cele negative. Felul cum sunt valorificate valențele educative ale textelor lecturate îi ajută pe elevi să-și formeze capacitatea de a raporta la propria activitate și conduită criteriile aplicate pentru evaluarea activității și conduitei personajelor puse în discuție. Elocvente sunt basmele:”Prâslea cel voinic și merele de aur” (de Petre Ispirescu); “Harap Alb”(de Ion Creangă), creații literare care scot în evidență și trăsăturile pozitive de caracter: fie curajul și cinstea lui Prâslea cel Voinc, fie vitejia și bunătatea lui Harap-Alb. Putem spune că basmul ocupă un loc important între lecturile întâlnite în special în clasa a IV-a, dar nu pe măsura locului ocupat în clasele anterioare. Sunt plăcute copiilor dar profesoara trebuie să le facă și mai plăcute, în sensul de a antrena întreaga masă de elevi la lectură, la dezbaterea lor.

Un alt grup de lecturi îndrăgite de către elevi sunt cele referitoare la viața plantelor și animalelor, lecturi care sensibilizează în mare măsură copilul, făcându-l să trăiască puternice stări afective, să se emoționeze de multe ori până la lacrimi (ca în cazul povestirilor “Căprioara” de Emil Gârleanu, „Puiul” de Al. Brătescu Voinești, “Fram-ursul polar” de Cezar Petrescu). Aceste lecturi stârnesc interesul copiilor și sunt de asemenea mult gustate fiind legate de lumea viețuitoarelor, căci lumea acestora este întrucâtva asemănătoare lumii celor mici și neajutorați-lumea copiilor.

Putem spune că poezia ocupă un loc aparte în sufletul copiilor, aceasta familiarizându-i pe elevi cu exprimarea plastică, exprimare ce poate fi folosită ca model în alcătuirea compunerilor: totodată muzicalitatea versurilor îi atrage pe copii încă din primul an. Prin conciziunea cu care sunt redate fapte, tablouri sau sentimente, poeziile nu numai că sunt accesibile copiilor, dar și le memorează cu ușurință.

La rândul ei, creația științifico-fantastică pregătește intrarea elevilor în lumea științei, a cuceririlor ei pentru continuarea acestora. Adresându-se gândirii și imaginației lui creatoare, acest gen de creație satisface înclinația specifică a copiilor de clasa a III-a și a IV-a spre fapte și întâmplări extraordinare. Având multe elemente în comun cu basmul, cu întâmplări, cu locuri și personaje ca de basm, ea captivează pe elevi dând impuls unor planuri de viitor. Tot la această vârstă, datorită plusului de energie pe care îl au, copiii se regăsesc mai ușor în cărțile de aventuri, aici găsind personaje care îi interesează acum și care îi sunt asemănătoare: oameni activi, energici pe care nici un efort nu-i sperie, oameni care-și îndeplinesc întotdeauna ceea ce-și propun-exploratori, oameni de știință, inventatori, detectivi. Eroul are multe de înfruntat și va birui nu datorită unor forțe supranaturale ca în basm ci datorită propriilor calități: curaj, inteligență, vigoare. Eroii întâlniți în asemenea cărți nu mai aparțin fantasticului; sunt oameni cu însușiri deosebite care luptă pentru atingerea unor scopuri nobile: descoperiri geografice, salvarea unor naufragiați, pedepsirea unor răufăcători. Ei sunt plini de omenie, prietenoși, entuziaști, realizează fapte ieșite din comun la care nu se poate ajunge decât prin curaj, perseverență și ingeniozitate. Modele de urmat găsesc elevii într-o serie de lecturi care redau aspecte din viața și activitatea unor personalități de seamă ale științei și culturii ca: Emil Racoviță (“Un explorator român”), Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, N. Grigorescu, Ștefan Luchian, Ciprian Porumbescu.

Povestirile și cărțile închinate copilului și copilăriei le oferă prilejul să cunoască viața cu bucuriile și necazurile elevilor – copiii cu aventurile și năzdrăvăniile lor. Și asfel se amuză citind năzdrăvăniile lui Nică din “Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, râd cu ironie când îl citesc pe “D-l Goe” de I-L-Caragiale, trăiesc emoții puternice alături de Lizuca și Patrocle și repulsie față de mama vitregă din „Dumbrava minunată” de Mihail Sadoveanu, îl însoțesc pe Marco din „Cuore” de Edmondo de Amicis cu sufletul la gură în căutarea mamei. Elevii clasei a III-a se întâlnesc cu un alt personaj al lui Edmondo de Amicis. Este vorba de Garrone, personajul principal al lecturii ”O faptă generoasă” pe care mulți dintre ei îl iau ca model, acesta având un suflet nobil, cinstit, darnic, ales, bun și totodată mai apropiat de vârsta lor. Ca să se poată realiza obiective ca cele ce prilejuiesc lecturile în direcția formării elevilor trebuie accentuat îndeosebi asupra însușirii unui citit prin care elevii să ajungă să rețină cu ușurință conținutul fără a fi împiedicat de actul citirii în sine, în așa fel încât să fim convinși că elevul “nu citește numai cu ochii, ci cu inteligența sa.”

Important este deci ca tot ceea ce realizează elevul prin învățătură să devină cu adevărat un bun al său, să-i ajute în formarea sa, aceasta cu ajutorul textelor cu conținut moral, prin transmiterea cunoștințelor morale să completeze educația morală.

5. Dezvoltarea caracterului elevilor prin texte literare

Sarcina actuală a școlii, și implicit a dascălului, este formarea unei personalități care să corespundă nevoilor Europei contemporane și viitoare, caracterizată printr-o perfectă loialitate, respectul persoanei umane, toleranță, simpatie, sociabilitate, generozitate și spirit de întrajutorare. Valori – cheie, precum: aspirația spre democrație, respectul drepturilor omului, al drepturilor copiilor, justiția socială, toleranța, pacea, echilibrul ecologic, etc. pot fi înțelese prin intermediul textului literar cu condiția ca dascălul să fie preocupat de desfășurarea unui învățământ activ-participativ. A-ți petrece existența în mijlocul tinerelor mlădițe, a le vedea crescând cu ochii măriți de curiozitate, a le veghea creșterea înălțându-i spre lumina cărții, făcând primii pași spre miracolul lumii, sprijiniți de tine – dascălul – constituie un privilegiu de neegalat. . Noțiunile morale nu se predau și nici nu se memorează, ci se văd concretizate în conduita unor modele morale”, oferind copiilor prilejul să compare comportarea mai multor persoane și să deducă singuri cum este bine și frumos: “A educa înseamnă a cultiva curățenia sufletească și buna cuviință a copiilor și tinerilor, a-l crește pe copil moral și în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a forma un atlet pentru Hristos; pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația este asemenea unei arte: artă mai mare decât aceasta nu există pentru că, dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare”.

Acest privilegiu solicită în schimb exigență și maximă responsabilitate față de profesie, responsabilitate ce se exprimă prin ridicarea permanentă a calității procesului instructiv-educativ, calitate ce are în vedere și dezvoltarea personalității școlarului și implicit a trăsăturilor pozitive de caracter.

Prin felul în care dascălul solicită întrebări, prin felul în care organizează activitatea de informare și formare a elevului, prin accentul pe care-l pune pe dezvoltarea proceselor cognitiv-afective, dascălul influențează comportamentul activ și creativ al elevului. Pentru a incita elevul spre o participare activă, dascălul va selecta acele texte care să stimuleze gândirea productivă, gândirea critică, curiozitatea, interesul către nou, necunoscut, care să–i dezvolte capacitatea de a privi altfel lucrurile, de a-și pune întrebări neobișnuite despre lucruri obișnuite. „Izvorul fermecat” – C. Gruia, „Coada veveriței” – E. Jianu, „Povestea ursului cafeniu” – V. Colin, „Legendele Olimpului” – Al. Mitru, sunt câteva din textele literare ce stârnesc curiozitatea elevilor, le oferă exemple de comportare, fapte pozitive și negative, care provoacă atitudini, generează sentimente, compunând o lume imaginară dar verosimilă, supusă cunoașterii discernământului infantil. Trebuie valorificate acele texte prin care se formează mai întâi deprinderi de muncă, atitudini de prețuire față de activitatea adulților, a părinților, pregătindu-i pe copii să înțeleagă semnificația gestului uman și necesar al muncii, ilustrându-l cu conținutul textelor literare.

Creativitatea dascălului, dorința lui de a contribui prin strategii didactice deosebite la conturarea personalității școlarului mic, perfecționarea continuă, sunt condiții ale succesului în educație. Este limpede că fiecare copil moștenește o „zestre ereditară”, dar aceasta exclude fatalismul în formarea caracterului, a personalității. Pedagogul francez Maurice Debesse afirmă: „Primele înfiripări se întrezăresc din leagăn: un nou-născut rămâne liniștit, se lasă manipulat și se joacă cu puține obiecte; altul se irită din nimic și gesticulează. În școală diferențele se accentuează, fie că este vorba de modul de lucru și de joc, fie că este vorba despre raporturile copilului cu colegii. Caracterul, în realitatea sa psihologică și caracterele, în diversitatea lor, se conturează din copilărie: studiul lor este posibil.” Este adevărat că unii se nasc cu un temperament care poate favoriza ulterior anumite trăsături negative de caracter (temperamentele iuți, colerice, pot favoriza ușor un caracter violent). Dar tot atât de adevărat rămâne faptul că nimeni nu este „condamnat” dinainte la un caracter negativ. Dacă lucrurile s-ar prezenta așa, întregul efort educativ al familiei, al școlii și al societății ar fi inutil, fără sens. În realitate, nu există copil căruia să nu i se tempereze și chiar să se remodeleze durabil anumite înclinații defavorizante primite prin naștere. Forța de acțiune cu care se naște fiecare om nu trebuie înăbușită, ci canalizată spre un scop creator.

Valorificarea textului literar în acest sens este benefică deoarece acesta oferă copilului posibilitatea cunoașterii realității, oglindește conduite, comportamente, atitudini, ce influențează conturarea personalității copilului. „Ursul păcălit de vulpe” este un text în care Ion Creangă, înfățișază, prin cele două personaje animale, două tipuri umane antagonice: omul viclean, isteț, capabil să-și satisfacă necesitățile, dar și răutăcios, batjocoritor și omul greoi, încet la minte și naiv, ușor de înșelat prin prefăcătorie și viclenie. Un comentariu amănunțit pe marginea textului, o analiză detaliată a comportamentelor personajelor, conduc spre formarea unor trăsături pozitive de voință și caracter: vigilență, sinceritate, hărnicie și excluderea din comportament a celor negative: viclenie, înșelătorie, lene, minciună. În „Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos”- Petre Ispirescu- accentul cade pe înțelegerea și reținerea faptului că nu este suficient să dorești ceva, să ai o pasiune, ci să fii capabil să realizezi și să păstrezi ceea ce te pasionează. Nu este suficient să încerci să-ți realizezi idealurile, ci trebuie să perseverezi, să lupți, să știi să-ți câștigi ajutoare, aliați. Acest text scoate în evidență ideea că orice om trebuie să-și înscrie aspirațiile în limitele bunului simț, al măsurii și înțelepciunii; dorințele imposibile sunt sursă de acțiuni negative, distructive. Analizat în amănunțime textul contribuie la dezvoltarea cunoașterii de sine, la conștientizarea necesității autoevaluării posibilităților în depășirea piedicilor. Acest text dezvoltă capacitatea de a înțelege că nu este suficient să-ți dorești ceva, ci trebuie să-ți mobilizezi toate resursele psiho-fizice de care dispui, pentru a le obține, iar dorințele să-ți fie în concordanță cu posibilitățile de care dispui la un moment dat. Cunoașterea de sine este o trăsătură de personalitate ce poate favoriza modificări în plan temperamental, comportamental, aptitudinal, în situații diferite. Textul „Prințul fericit”- Oscar Wilde – este o emoționantă poveste simbolică în care autorul pune în antiteză opacitatea și insensibilitatea persoanelor oficiale care evaluează totul pragmatic și generozitatea personajelor simbolice: statuia și pasărea, acestea fiind întruchipări ale binelui într-o lume guvernată de rău. Este un text ce poate da naștere unor sentimente de empatie, de întrajutorare a celor aflați în răstriște, formându-le copiilor capacități de comunicare, trăsături pozitive de voință și caracter: empatie, spirit de întrajutorare, prețuirea celui de lângă tine, aprecierea frumosului din relațiile interumane. Semnificația prețioasă a textului este ideea că adevărata fericire înseamnă ajutorarea semenilor, adică iubirea aproapelui.

Asemenea texte există pentru fiecare din temele propuse cadrelor didactice prin Curriculum-ul Național, la Limba română. Abecedarul, cartea de început a fiecărui elev, care are menirea de a-l introduce pe acesta în tainele cititului și scrisului, conține texte literare simple, accesibile din punct de vedere al conținutului, de o întindere mică, dar cu mare încărcătură afectivă. Elena Farago, în poezia „De Paști”, prin cuvinte și expresii artistice simple, cultivă bunătatea, dărnicia, caută să explice pe înțelesul celor mici semnificația sărbătorilor de Paști, contribuind la formarea atitudinii de bun creștin. „Bondarul leneș”, poezie scrisă de aceeași poetă, aduce în fața copiilor imaginea celui ce moare de foame – leneșul. Chiar dacă poezia este simplă, potrivit particularităților de vârstă ale elevilor din clasa întâi, ea contribuie la formarea unei atitudini pozitive față de muncă, la cultivarea hărniciei, dar și a spiritului critic. Călin Gruia, prin povestirea „Ciuboțelele ogarului”, prezintă elevilor din clasa întâi două tipuri de personaje: un naiv – iepurele – și un viclean – ogarul. Raportarea la comportamentul unuia sau altuia dintre aceștia, formează elevilor capacități de argumentare, competențe de comunicare, atât de necesare într-o societate democratică. Încă din clasa întâi, și chiar mai devreme, copiii își atribuie doar trăsături pozitive de caracter, rar sau chiar deloc recunoscând în conduita proprie lenea, minciuna, viclenia.

În clasa a II-a, când se continuă realizarea uneia din cele mai importante sarcini ale ciclului primar și anume cultivarea capacităților de exprimare ale elevilor, textele literare pe care se axează realizarea acestei sarcini, sunt mai bogate în conținut, de o mai mare întindere, cu un mesaj educativ mai profund. „Profesorul nostru” – după Edmondo de Amicis – aduce în fața elevilor un comportament nepotrivit statutului de școlar, un elev cu un temperament coleric ce nu-și stăpânește dorința de a face năzbâtii în timpul orei. Mesajul textului, analizat în profunzime, contribuie la formarea unei conduite adecvate în timpul orelor, la conștientizarea necesității disciplinei în clasă pentru realizarea unei activități de învățare eficientă. Cei nestăpâniți, impulsivi, cu un temperament coleric, se pot recunoaște și sunt mai atenți în privința autocontrolului, a stăpânirii de sine.

Un text literar cu un profund mesaj educativ este „Cele patru piersici” – după o poveste populară – care aduce în fața elevilor patru conduite diferite, lăsând elevilor posibilitatea de a-și alege un model de urmat. Hărnicia, istețimea, empatia, prietenia, sunt valori umane foarte bine reliefate prin intermediul acestui text. Prețuirea muncii, valorificarea timpului liber, sunt oglindite și de textul „Cel mai bun prieten” de Victor Sivetidis.

Succesul școlar nu poate fi conceput fără ca elevii să dispună de capacități de comunicare. Acestea se răsfrâng pozitiv asupra întregii lor formări, influențând procesele de cunoaștere, întregul comportament al elevilor, întreaga evoluție intelectuală a elevului.

Formarea personalității școlarului mic se realizează prin integrarea elevilor în viața și frământările școlii, începând cu activitățile curriculare și terminând cu cele extracurriculare. Predarea unor texte literare oferă, prin modele, un mijloc de educație, de meditație asupra vieții unor oameni pentru a reține din ea înțelepciunea, cumpătarea, demnitatea, spiritul de sacrificiu, devoțiunea în slujba binelui. Iată câteva texte literare cuprinse în manualul de Limbă si Literatura română pentru clasa a III-a,: „Dreptatea lui Tepeș” – povestire populară –, „Mănăstirea Putna” – legendă populară -, „Ciprian Porumbescu” -, prin care elevii dobândesc cunoștințe despre personalități ale istoriei și culturii românești, purtători de trăsături de personalitate alese. Fiul din povestirea „Fiul și mama” – poveste populară – prezintă un model al dragostei și respectului față de mamă, iar nepotul din „Ce mai faci, bunico?” – Mircea Sântimbreanu – oferă o ocazie de meditație asupra conduitei acestuia față de bunici.

Textele literare supuse atenției elevilor clasei a IV-a sporesc în complexitate atât ca întindere cât și ca profunzime a mesajelor, aducându-și aportul la formarea aptitudinilor literare. „Cuvintele vrăjite”, de Pierre Gamarra, este un text ce subliniază necesitatea bunătății, iubirii, afecțiunii, prieteniei, muncii, într-o colectivitate de elevi și nu numai. Analiza textului cu elevii s-a axat pe faptul că nu este suficient recunoașterea și aprecierea acestor atitudini, ci, mai ales, organizarea vieții de colectiv pe baza acestor relații. Pornind de la textul respectiv, preyentat la început de an școlar, fiecare elev al clasei a primit o sarcină concretă: întocmirea graficului de frecvență, efectuarea serviciului pe clasă, controlul ținutei potrivit regulamentului de ordine interioară întocmit de comun acord, controlul rechizitelor necesare pentru ziua respectivă, controlul băncilor la sfârșitul orelor de curs, etc. conștinciozitatea, hărnicia, cinstea, disciplina, punctualitatea și precizia în îndeplinirea sarcinilor, grija față de bunul obștesc, se pot manifesta nu numai în fapte mari, ci în orice activitate. Unele aspecte ale conduitei civilizate – atitudinea băieților față de colegele lor, atitudinea față de elevii mai mici, respectul pentru cei vârstnici, atitudinea față de învățătură și față de avutul obștesc se exersează în primul rând în cadrul vieții de toate zilele, în cadrul școlii și al clasei, în timpul orelor de curs.

Complexitatea textelor: „Cireșarii” (fragment) – Constantin Chiriță -, „Toate pânzele sus!” (fragment) – Radu Tudoran -, „Fram, ursul polar”(fragment) –Cezar Petrescu – , stârnesc curiozitatea, îndeamnă la lectură, dezvoltă spiritul investigativ, dorința de cunoaștere, atribute atât de necesare unei personalități puternice. Aceasta se construiește puțin câte puțin, se modelează prin retușări succesive, cu atât mai mult cu cât „materialul” pe care-l avem de modelat este complex și are o anumită dinamică după care trebuie să ne modelăm mijloacele și metodele. Literatura de specialitate identifică trei faze în formarea și manifestarea caracterului, componentă a personalității: însușirea cunoștințelor morale, fără de care nu se poate vorbi de formarea caracterului; aplicarea acestor cunoștințe în comportament, prin educarea voinței, exercițiu moral, formarea deprinderilor morale; menținerea caracterului toată viața, adică asigurarea permanenței unei personalități cu înalte valori morale, cu conduite și atitudini demne de un om de valoare.

Fără a absolutiza rolul textului literar în formarea trăsăturilor pozitive de caracter ale școlarului mic, afirm că acesta constituie un mijloc în realizarea acestui deziderat dacă: se realizează o analiză amplă în vederea desprinderii tuturor semnificațiilor morale din text; se abordează textul literar în corelare cu ciclurile tematice din toate ariile curriculare; se practică lectura selectivă, fragmentară, ori de câte ori este nevoie în vederea clarificării mesajului etic; se realizează clasificarea eroilor în eroi pozitivi demni de urmat și eroi negativi contestați, realizându-se astfel scări ierarhice de valori morale; se acordă șanse personajului contestat sau circumstanțe în care a săvârșit răul și întrevederea unor posibile căi de urmat; se povestesc întâmplări asemănătoare din viața copiilor, dând prilejul de a se analiza în raport cu personajele, de a se autodezvălui, de a se autocontrola.

Textele literare, studiate în clasele primare, dispun de numeroase modele de comportament, care au virtutea de a alcătui elevilor o personalitate cu un comportament pozitiv și un caracter ferm și corect.

CAPITOLUL al II – lea

EDUCAȚIA MORAL-CIVICĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

1. Obiectivele curriculare ale educației morale

Principalele obiective ale educației morale sunt:

formarea conștiinței morale sub raportul cognitiv (asimilarea informației etice) și afectiv (nașterea nevoii de a face ceea ce știe). Se dezvoltă astfel trăiri și sentimente morale;

formarea conduitei morale, adică formarea de deprinderi morale, obișnuințe morale, atitudini morale.

Realizarea educației morale este foarte complicată deoarece vizează straturi adânci ale capacității de procesare, amestecul între conștient și spontan, lupta dintre bine și rău, între interesul propriu și cel al colectivității din care face parte. Educația morală este posibilă numai atunci când există un cod moral acceptat de societate, necesar și util de transmis tuturor oamenilor. Fiecare țară și fiecare timp istoric are codul său moral. Există însă și norme generale. Societatea contemporană, sub presiunea vitezei de dezvoltare și a goanei după profit, uită din ce în ce mai mult să pretindă reguli morale generale ca elemente ale funcționării sale.Omul nu se naște moral, el se formează ca ființă morală, ceea ce înseamnă că gândește și acționează în spiritul normelor (regulilor) morale din timpul său. Nu trebuie exagerată starea morală a societății (nici în bine și nici în rău): “Educația morală a copiilor reprezintă o componentă esențială a procesului instructiv-educativ și totodată a acțiunii exercitate de familie, mediul social apropiat și colectivul de copii, având ca scop punerea bazelor conștiinței și conduitei civilizate atât a preșcolarilor cât și a școlarilor, în conformitate cu comandamentele sociale și particularitățile de vârstă”. Oamenii se află în relații multiple cu semenii lor: economice, politice, de prietenie, dar și morale.

Urmare acestui fapt constituie răceala relațiilor umane, dezorganizarea societății, răcirea spirituală a omului și nașterea, încet dar sigur, a comunității neumaniste. Educația morală și civică în ciclul primar este una din cele mai complexe laturi ale educației conduita sa, de a-i dezvolta capacitatea discernământului între valorile pozitive și cele negative. Cadrul didactic este în măsură să impună cerințe, să orienteze și să controleze moralitatea elevilor.

Primii patru ani de școală reprezintă momente de referință în formarea intelectuală, morală și estetică a copilului. Pe plan psihologic, copilul înregistrează faptul că nu se mai poate refugia în propria cochilie și că trebuie să țină seama și de interesele celorlalți. În ansamblul său, ciclul primar reprezintă fundația unei viitoare educații morale. Dezvoltarea intelectuală și morală a copilului depinde de modul cum știe adultul să-l îndrume în a-și edifica destinul. Pentru aceasta el are nevoie nu numai de sprijin ci și de libertate și inițiativă personală. Dezvoltarea lui pretinde atât ajutorul altor persoane (de aceeași vârstă, copii mai mari sau adulți), cât și activități înfăptuite prin forțe proprii. Psihologul Jean Piaget spunea că “conștiința morală este o achiziție pe care omul și-o însușește prin datele pe care i le oferă, sistematizându-i-le mediul cultural în care se naște”.

Din scopul educației morale putem desprinde două sarcini principale asupra cărora trebuie să ne concentrăm atenția: formarea conștiinței morale și formarea conduitei morale. Momentul cognitiv este deci indispensabil în cadrul educației morale, aceasta realizându-se cu ajutorul instruirii morale. Instruirea morală urmărește să-l inițieze și să-l informeze pe elev asupra conținutului și cerințelor valorilor, principiilor, normelor și regulilor morale, a modului în care el va trebui să se comporte într-o situație dată. Scopul educației morale este formarea subiectului moral sau, altfel spus, interiorizarea conținutului moralei în structura psihică a individului. Din punct de vedere pedagogic, instruirea morală nu se reduce la dezvăluirea conținutului unei valori, norme sau reguli morale, ceea ce s-ar realiza în sine pentru a satisface o curiozitate de ordin intelectual. Rolul informației morale, spre deosebire de informația științifică, este de a-l introduce pe elev în universul valorii morale, de a-l face să înțeleagă semnificația acestora pentru conduita sa. Deci, în acest fel, instruirea morală devine eficientă din punct de vedere pedagogic numai pe fondul unor legături retroactive cu experiența elevului și cu posibilitățile și capacitățile sale intelectuale. Se pare că vârsta școlară mică corespunde mai mult etapei în care factorul formativ al convingerilor îl constituie faptele și acțiunile morale. Observând modelele, elevii încearcă să le imite pentru ca să ajungă la cunoștințele morale care vor trebui întărite prin fapte.

Formarea conduitei morale presupune, din punct de vedere pedagogic, atât formarea deprinderilor și obișnuințelor de comportare morală cât și a trăsăturilor pozitive de caracter. Formarea deprinderilor și obișnuințelor de comportare morală ridică unele probleme de ordin pedagogic și psihologic după care profesoara trebuie să se orienteze în activitatea sa.

În formarea deprinderilor și obișnuințelor de comportare morală este necesar ca profesoara să țină seama de particularitățile individuale ale elevilor. Diferențele dintre ei se manifestă pe linia capacității de înțelegere a cerințelor morale, de apreciere a faptelor morale, pe linia puterii de voință și a capacităților temperamentale.

2. Aspecte pedagogice privind educația caracterului

a. Educația caracterială (moral-civică). Caracterul copilului este un atribut psihic durabil, alcătuit dintr-o îmbinare strict individuală de fenomene cognitive, afective, volitive care alcătuiesc esența unei personalități. Asemenea înzestrări se înmănunchează într-o constelație de atitudini și comportamente care definesc și conturează personalitatea : „caracterul este ansamblul de trăsături psihice esențiale și durabile ce definesc individualitatea umană”. Considerat componentă a personalității, oarecum stabilă, la limita conceptuală a temperamentului ori firii, caracterul omului se deduce din comportamentul său și atitudinea sa în fața unei situații de viață. Privind un posibil tablou caracterial al omului, se pot identifica valori morale, care se constituie ca repere comportamentale și relaționale :

atitudinea față de sine : stăpânire, perseverență, inițiativă, spiritul de disciplină, spiritul autocritic, curaj, modestie, demnitate ;

atitudine față de muncă : iubire, respect, pasiune, conștiincio-zitate ;

respect față de semeni : respectarea drepturilor, iubirea aproapelui, caritatea, egalitatea în drepturi și responsabilități ;

atitudinea față de societate : relația cu bunurile și valorile materiale și spirituale, culturale și de civilizație, atitudinea față de grupuri sociale, religioase, toleranța ;

atitudinea față de natură : apărarea, dragostea, respect față de mediul înconjurător, efortul de a o proteja etc.

A. Cosmovici și L. Iacob (1999) disting în structura caracterului trei tipuri de atitudini: față de sine (modestie, orgoliu, demnitate, sentimente de inferioritate, culpabilitate); față de ceilalți (altruism, umanism, patriotism, atitudini politice etc.); față de muncă.

Dacă valorile morale amintite mai sus pot alcătui caracterul individului, acestea au deopotrivă aspectul lor negativ. De aceea, putem defini caracterul ca ansamblu de trăsături comportamentale pozitive și negative care alcătuiesc firea omului, observabile în relaționarea cu semenii sau mediul înconjurător. Vorbim de caracterul omului („om de caracter”) ca de o valoare morală, ca o constelație de achiziții compor-tamentale și atitudinale. Omul moral și omul imoral sunt formele ce se identifică în mod limpede cu caracterul, cu « cantitatea » de valori pozitive sau conduite negative degajate într-o situație dată.

Provenind dintr-un vechi cuvânt grecesc, caracter înseamnă pecete, tipar, ceea ce se identifică stilului de viață, ca o consecință a structurii intime a personalității. Dacă temperamentul derivă din eredi-tate, caracterul se manifestă în relație cu mediul social. Într-o comunitate socială, asemenea relații comportamentale și atitudinale se mențin într-un echilibru de conviețuire dezirabilă prin intermediul unor standarde morale. Obiceiurile și tradițiile, codurile etice, biblia, legile civice reprezintă modalități de protejare și apărare individuală și colectivă, de statuare a unor relații de bună conviețuire socială. Trăsăturile de caracter au exprimări pozitive și negative, dar individul le „activează” în funcție de situațiile contextuale : „caracterul este acea structură care exprimă ierarhia motivelor esențiale ale unei persoane, cât și posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele”. Deși trăsăturile de caracter sunt relativ stabile, acestea se manifestă în situații circumstanțiale, ca formă de reacții comportamentale, afective și cognitive. Legat de calitatea relaționării omului cu conjunctura sub forma unor reacții atitudinale, caracterul reprezintă o latură a personalității care înlesnește integrarea social-civică a individului. Am preferat să folosim sintagma educația caracterului în locul educației morale spre a anticipa ideea referitoare la posibilitatea de educare a trăsăturilor de caracter, multă vreme considerate stabile și deci « needucabile ». Comportamentul – ca manifestare civică a caracterului – poate fi modificat și educat, iar în situația unor atitudini deviante, acestea pot fi ameliorate și normalizate.

Caracterul omului se raportează, după cum am văzut, la societate și la individ. Relația cu societatea presupune acceptarea (prin tradiție sau legi) unui anumit standard etic, alcătuit din drepturi și restricții, care permite coeziunea socială și tolerarea reciprocă în cadrul « cetății ». Acest aspect se referă la educația civică, cu ample nuanțe morale. Raportarea individului la sine ține de educația spirituală, la cultivarea unui confort existențial, puternic motivat din punct de vedere afectiv. Congruența dintre educația morală și educația spirituală, religioasă este evidentă, cele două aflându-se în relație de interdependență. Moralitatea unei societăți (ca formă de menținere a unor relații interpersonale decente și pertinente) se păstrează prin intermediul principiilor respectate voluntar sau confirmate de lege. O societate fără principii, spunea Caragiale, nu există, dar legea morală se află în fiecare dintre membrii alcătuitori ai comunității. De aceea, educația morală începe cu educarea caracterului în vederea formării unei conștiințe etice (etic = moral). Relațiile pe care omul le stabilește (cu alții, cu sine, cu mediul) sunt purtătoare ale unei încărcături morale, ca formă de reglare a conviețuirii umane și de ameliorare a comportamentului în consens cu cerințele sociale. Procesul de educare a moralității cuprinde activitățile specifice de apropiere dintre comportamentul individual și cerințele etice impuse de un sistem moral, polarizat în jurul unui ideal : „ reflectă ceea ce este caracteristic și definitoriu tendinței și opțiunilor comporta-mentale ale membrilor unei comunități sau ale societății, în ansamblul său” (Nicola, 2000). Procesul de educare morală vizează impunerea unor norme de conduită, vizibile în fapte și acțiuni concrete. Normele și regulile raportează prospectiv individul la un model, la un ideal, caracterizat printr-o conduită exemplară, care determină dezirabilitatea unei conviețuiri conforme cu normele incluse în proverbe și zicători (în comunități restrânse), dar și în propoziții, legi, interdicții, porunci. De pildă, Vechiul Testament cuprinde seria de zece porunci, adevărate legi morale, care, respectate, impun o conviețuire suportabilă. Noul Testament îmbogățește preceptele morale biblice cu altele, centrate în jurul iubirii și a umanizării.

Normele morale, precum și particularități specifice diferitelor comunități au caracter istoric. Obiceiurile și tradițiile orale aveau/au menirea de a păstra o anumită „conștiință obștească”, „morala de clan”. Codul bunelor maniere cuprinde un set de conduite, alcătuite din cultura „bunului simț”, cuprinzând valori ce nu fac obiectul vreunei instituții de învățământ, dar sunt cunoscute totuși de componenții unei comunități. Pravilele și legile sunt alcătuite din norme, reguli și principii care statuează relațiile identice dintre membrii societății. Nerespectarea acestor cerințe impune aplicarea unor pedepse, inclusiv ex-comunicarea, izolarea sau chiar moartea. Pe baza unor judecăți morale – exprimate de opinia publică sau de specialiști legiuitori – se analizează încălcările interdicțiilor, iar pedepsele au menirea de a evita repetarea unor fapte sau gesturi amorale sau antimorale, constituindu-se ca exemple pentru ceilalți membri ai comunității.

În epoca postmodernă, ca urmare a complexității vieții sociale au apărut numeroase comportamente care încalcă prescripțiile morale, însoțite de abilități evidente de a le masca : evaziunea fiscală, virusarea electronică, mafia relațiilor, corupția și traficul de influență, fățărnicia politică, duplicitatea familială, agresiunea și perversiunea sexuală, criminalitatea socială, jafuri și omucideri, falsificări de identitate, de documente, de bani sau de produse etc. Pe măsură ce cresc posibilitățile care dezagreghează echilibrul moral al societății, apar legi și pedepse capabile să coaguleze sistemul moral și valorile educației morale. Însănătoșirea climatului moral presupune prioritate în educarea caracterelor în vederea constituirii profilului moral al individului. Alcătuirea acestuia – consecință a unei educații caracteriale – este un proces permanent de formare a convingerilor morale, temei pentru încropirea conștiinței morale.

Cuvintele „morală” și „etică” denumesc câmpul semantic al aceleiași realități, dar au semnificații nuanțate. Etica (etos, „morav, obicei „) este știința despre morală, o formă epistemică de teoretizare și conceptualizare a ansamblului cunoștințelor despre morală și formarea caracterului. Morala (moralis, „ceea ce ține de caracter”) exprimă normele valorice de conduită, comportamentul, aspectul practic al relațiilor virtuoase, suportabile și îngăduite dintre indivizi. Coeziunea unei cetăți educative este menținută de moralitatea individuală a cetățenilor săi. Iar moralitatea se păstrează printr-un set de credințe, legi, norme, reguli impuse și voluntar asumate.

b. Aspectul social al moralei cuprinde reguli și norme prin care se intemeiază o bună conviețuire civică. După pedagogi există următoarele elemente care coagulează moralitatea unei societăți dezirabile: disciplina (formă de cunoaștere și respectare a valorilor, legilor și regulilor de conviețuire); atașamentul (formă de fidelitate și devotament față de interesele grupului social a acestuia); voința liberă (înzestrare pentru afirmarea conștiinței și convin-gerii morale, prin interiorizare și manifestare liberă în compor-tament).

Disciplina, atașamentul și voința, ca elemente constitutive a moralei sociale, se realizează prin intermediul educației, iar mijloace folosite pentru a le asimila sunt (Antonescu, 1930) : supravegherea, pedeapsa, recompensa și exemplul.

Supravegherea efectuată de educator are în vedere « oprirea executării repetate a unor acte dăunătoare, care duc la deprinderi rele și provocarea elevilor la executarea repetată a unor acte care conduc la formarea unor deprinderi bune ». Faptele negative pot veni ca influențe din mediul social (faptele vicioase ale oamenilor) și din însăși individualitatea elevului (agresiunea, mânia, ura, răutatea, manifestări ale „păcatului originar”).

Întârzierea sau refuzul de a accepta renunțarea la faptele negative ori la acceptarea comportamentelor pozitive duce la folosirea unor mijloace de sancțiune, adică a pedepsei. Pedeapsa este consecința respectării unor norme și trebuie receptată ca o neplăcere, determinată de restricție, durere, afectare. Evident că pedeapsa are diferite înfățișări, de la cea pedagogică până la cea juridică. Pedeapsa pedagogică are la bază convingerea motivată a gestului, derivat din apoftegma „ce ție nu-ți pla-ce altuia nu face”, dar și din „deranjul” care se produce în echilibrul microsocial prin nerespectarea normelor de bună conviețuire. Pedeapsa pedagogică exclude bătaia și agresiunea verbală, dar are câteva înfățișări cum ar fi scăderea notei la „purtare”, eliminarea, exmatricularea, admonestarea familială sau mustrarea colegială. Pedeapsa juridică ține de încălcarea gravă a libertăților celorlalți, de conduită ce încalcă legile statului și de nerespectarea drepturilor umane.

Recompensa are virtuți excelente de îndrumare morală, pentru că este o formă pozitivă, încurajând faptele bune. Educatorul motivează conduitele pozitive, dând valoare și evidențiind modelele. Valoarea recompensei are efecte extraordinare asupra celorlalți, care constată acceptul comunității asupra faptelor bune. Când recompensa depășește o anumită decență (ex. recompensa financiară), ea nu mai are valoare educativă. Chiar în acest fel, ea are capacitate de motivare morală și civică.

Exemplul constituie mijlocul cel mai eficient de formare a conduitei morale. Exemplul este un fapt practic, intuitiv, concret și are o forță de influențare mult mai convingătoare decât explicația, de exemplu. Imitația este o formă de reproducere a unor gesturi, fapte, situații, admirate și acceptate de individ sau comunitate. Pornirile imitative sunt instinctuale, iar acestea pot fi efectuate după modele reale (din mediul social) sau modele virtuale (din povești, texte narative, filme, fotografii).

Formele de educare a moralității și de alcătuire a caracterului îndrumă personalitatea spre a-și asimila convingeri sigure. O persona-litate este deplină și are stil, dacă are convingeri și nu se lasă influențată de „modă” ori „ispite”. Caracterele tari au convingeri motivate din punct de vedere psihologic. Totodată, un om de caracter nu rămâne un încăpățânat, adică un intransigent, incapabil să accepte schimbarea ori o nouă modelare a personalității.

Educația morală atinge conștiința și deopotrivă convingerea omului. Conștiința este produsul reacțiilor psihice față de fenomenele mediului înconjurător „ un rezultat al interacțiunii diferitelor structuri nervoase în urma receptării informațiilor privitoare la lumea exterioară și la activitatea organismului”. Conștiința morală constă în „cunoașterea implicită a acțiunilor umane și în posibilitatea de a face aprecieri corespunzătoare”. .

Convingerea, ca țel al educației morale, este „o stare sufleteas-că de încredere absolută în adevărul unei știri, formule, idei sau în necesitatea unei conduite sau acțiuni„. Cu cât convingerile sunt mai temeinice și cu cât conștiința morală este mai sigură cu atât omul este mai conformist normelor, mai sociabil și mai integrabil în experiența de acceptare a valorilor morale impuse de comunitate.

Morala constructivistă. Ca paradigmă a educației, construc-tivismul, teorie derivată din psihologia cognitivă, piagetiană, exprimă procedura de dobândire a unor conținuturi educaționale. Fiecare individ „își construiește” învățăturile printr-un proces de elaborare personalizată a conceptelor, comportamentelor, atitudinilor. La fel, „alcătuirea” conștiinței și convingerilor este consecința unor activități de construire progresivă a moralității printr-o „evoluție de la stadiul realismului moral sau al moralei ascultării, eteroscrisă (valorile și regulile există în sine, independent de conștiință și se impun în mod obligatoriu, indiferent de împrejurări), la stadiul cooperării și al autonomiei prin cooperare și prin constrângere”. Există, spune L. Kohlberg, următoarele nivele de vârstă și autonomie: convențional (10-13 ani), bazat pe asumarea rolurilor sociale, pe respectul ordinii stabilite, a legilor și regulilor care o întrețin; post-convențional (peste 20 ani), vizează alcătuirea autonomă a moralei, pe baza „contractului” social al respectării legilor democratice și acceptarea dreptului celuilalt, precum și asumarea ideală a principiilor etice.

Practica pedagogică în domeniul educației morale nu are suficiente conținuturi formale (normative) pentru a asigura coerența « construcției » moralității. De aceea, impactul celorlalți factori ai educației nonformală produce efecte imprevizibile, iar climatul moral este adeseori viciat, atât la nivel individual cât și civic.

Educația individualistă și educația civică. Educația în vederea integrării în societate este dependentă de cultivarea personalității sinelui. Fericirea individuală este satisfăcătoare atât pentru comunitate cât și pentru fiecare beneficiar, întrucât cu cât sunt mai mulți oameni fericiți, cu atât microsocietatea dispune de optimism, bucurie, bunăstare și tonifianță. Fericirea, ca stare de împlinire sufletească determinată de virtuțile unei împărtășiri, este o achiziție afectivă degajată dintr-un echilibru de natură morală. Însușirea preceptelor etice și conștientizarea conduitei morale sunt dimensiuni ale fericirii ; atașamentul față de valorile morale, cultivat cu convingere, asigură un echilibru intraper-sonal, temei de împlinire a personalității umane.

Adeseori, se folosesc formule ca educație moral-religioasă sau educație moral-civică, pentru a focaliza educația pe dimensiunea morală a religiei și civismului. Cele două aspecte ale educației morale nu întrețin nici confuzii și nici suprapuneri. Ele asigură o congruență între echilibrul moral interior al omului și echilibrul moral al omului în relație cu semenii săi.

c. Educația religioasă. O comparație între morală și religie evidențiază aportul conștiinței religioase la constituirea convingerilor morale. Religia cuprinde „ansamblul de credințe și rituri, care înglobează atât dimensiunea subiectivă a sentimentelor religioase și credinței, cât și dimensiunea obiectivă, fiind concretizată în existența unor instituții ce pun în joc ceremonii religioase specifice”. De remarcat faptul că noțiunea de religie (lat. religo, a lega ; relego, a restitui ; religo, pietate, cinstire divină) întreține două aspecte : credința, ca legătură a omului cu divinitatea), și ritualul (ca practică de ceremonii instituționale).

Morala cuprinde „sistemul complex structurat de norme și valori etice, ce reglementează comportamentul omului în raport cu semenii, cu diversele laturi ale societății și cu sine”. De altă parte normele morale sunt convenții reglementate ale comportamentului, rezultate din experiența umană și stabilite în principii, scrise sau orale, acceptate. Ele au temei în valoarea de bine, văzută în contexte variabile ; nerespectarea normelor morale – a-moralitate sau anti-moralitate – atrage după sine sancțiuni și pedepse exercitate de comunitate, de familie, de stat. Prin urmare, omul este determinat să accepte o conduită morală, prin constrângere și apoi prin convingere ; copilul nu are simțul moral ci îl dobândește prin educație, prin presiunea cuvântului „trebuie” pentru ca să poată fi socializat. La începutul vieții sociale, el nu face diferența între faptele bune și faptele rele. Abia sub presiunea faptelor morale, copilul separă binele de rău, ceea ce construiesc „momentul « trezirii » conștiinței morale”.

d. Morala religioasă. Educația spirituală. Credințele religioase au o puternică tentă morală; iau exemplul poruncilor Vechiului Testament preponderent morale, miturile Bibliei, care propun metode de conduită morală, fundamentul iubirii pe care se clădește personalitatea morală creștină, virtuțile de coagulare ale comunităților religioase (necreștine și neoprotestante) în jurul unor precepte morale. În subsidiar, credințele religioase râvnesc spre apropierea omului moral de un ideal de personalitate, rostuit în originea unei autorități supranaturale și transcendente. Religiile dau omului certitudinea împărtășirii unor valori supreme, în năzuința sa spre fericire, chiar dacă acestea își au originea într-o experiență virtuală și în simboluri ajunse sacre. Produs al prezenței divine în mentalul colectiv și acceptarea situației faptice, întreținută prin ritual și instituții puternice, grație autorităților divine, educația religioasă echilibrează din punct de vedere psihic și moral relația omului cu sine și cu transcendența.

Dorința de a găsi un sprijin într-o existență incertă și atât de scurtă se configurează în acceptarea voluntară a cerințelor unei religii, iar aceste cerințe sunt atent impregnate de moralitate. Toate cerințele religioase servesc educației morale a membrilor comunității care le împărtășesc. Ele potolesc aleanurile de deznădejde determinată de nefericirile, dar mai ales de scurtimea vieții. Credințele religioase dau speranță și încredere în veșnicia vieții anulând dezolarea determinată de posibilitatea eternului morții. Sfârșitul vieții pământene, stipulează creștinismul, e începutul vieții divine. Reînvierea cea veșnică urmează însă unei judecăți, în care fiecare om are parte de fericirile și pedepsele sale. Pentru faptele bune, omul dobândește veșnicia raiului, iar preponderența faptelor rele duce la continuarea „vieții” în flăcările iadului. Teama de pedeapsa divină menține moralitatea pământească, expusă în porunci, precepte morale, reguli sau deduse din faptele alese ale personajelor biblice. Sacralitatea este întreținută instituțional prin biserici și case de rugăciune, mănăstiri sau schituri, având rolul de a reduce pornirile profane, adică viciile, care afectează buna conviețuire socială și echilibrul sufletesc al omului. Instituțiile religioase educă oamenii în spiritul acceptării sacralității morale prin intermediul unui om (preot, pastor), binecuvântat să propovăduiască credința, a unor obiecte de cult (cruce, icoane, simboluri), a unui ritual (cântece, lecturi, gesturi, obiceiuri), într-un spațiu sacru (templu, biserică, locaș de rugăciune, altar), în cadrul unor rețele de sărbători de omagiere a unor fapte divine (duminici, Crăciun, Paște, hram, Rusalii). Acționând concertat asupra individului, acesta își însușește credința, o interiorizează prin convingere și o exteriorizează în comportament. Drumul virtual către o instanță divină induce o stare de beatitudine, prin șanse de îndumnezeire și de bucurie existențială dincolo de valorile pământești. Dumnezeu și fiul său Iisus Hristos sunt modele ce veghează ca oamenii să se ferească de păcate (ca rău moral), să se pocăiască, să solicite milă și iertare, în speranța unei bune judecăți în viața de apoi.

Este nevoie însă de un alt tip de educație morală religioasă decât aceea de a contribui la realizarea unei educații integrate. Credințele religioase au împărțit lumea, iar intoleranța acestora a dus la cele mai înspăimântătoare fapte antiumane. Barbarii (adică cei de altă credință) erau decimați, inchiziția, cruciadele, războaiele mondiale, conflictele religioase locale sunt argumente pentru caracterul periculos al intoleranței religioase. Conflictul dintre civilizații este, de fapt, conflictul dintre oameni cu credințe diferite. Civilizația musulmană, civilizația creștină, civilizația hindusă, musulmană etc. constituie cristalizări ale unor mentalități rigide antiecumenice. Avem nevoie de o moralitate nu doar în interiorul unei comunități religioase, care împărtășesc aceleași valori de credință, ci la nivelul acceptării și tolerării diferitelor civilizații, construite în jurul unor religii. Multe dintre acestea se identifică politicii statale sau unesc, în interese economice, sociale, politice, un grup de state, ca scut de protecție împotriva altora. E cazul unor state, care includ în titulatura lor un concept religios.

Ca propovăduitoare a unor comportamente morale și de echilibrare afectivă, religia continuă să fie sursă de tensiune între comunități cu credințe diferite. E ciudat că morala religioasă are importante efecte de educație personală, dar dezvoltă un set de vicii, extrem de periculoase, ca intoleranța, ura, mânia, exclusivismul, despotismul și șovinismul religios. La granița dintre religii se află spațiul cel mai vulnerabil și zona potențială pentru izbucnire de conflicte interreligioase. Fiecare își justifică faptele belicoase și neumane prin invocarea unui Dumnezeu, a unei instanțe supreme sacre. Există în lume mai multe seturi de valori, mai multe seturi de adevăruri, mai multe seturi de morale, mai multe semnificații pentru Dumnezeu. Educația religioasă are ca obiectiv educațional să armonizeze opiniile, derivate din concepții religioase diferite, în vederea împărtășirii unor valori (chiar variate), care să pondereze pornirile afective ale omului împotriva semenului său, chiar dacă acesta împărtășește altă credință religioasă.

3. Specificitatea comportamentului moral

Fiecare știe, din proprie experiență, că în sfera psihicului intră astfel de procese sau fenomene cum sunt: senzația, gândirea, memoria, voința ș.a. De asemenea, ne dăm seama bine de faptul că în viață și activitatea fiecărui om, fenomenele psihice îndeplinesc un rol foarte important. În cele mai simple împrejurări este necesar să privești sau să asculți, să fi atent, să-ți aduci aminte de ceva, să gândești, să-ți propui un scop. Activitatea omenească depinde la fiecare pas de modul cum se desfășoară și se manifestă procesele psihice. Psihicul reprezintă o activitate internă prin care noi stabilim legături cu lumea înconjurătoare și totodată ne dirijăm conduita. Pentru a trece o apă de munte, de exemplu, privim cu atenție și alegem un loc potrivit, ne facem în minte un plan după care ne conducem mișcările. Activitatea omenească în întregul ei cuprinde, deci, în mod necesar, anumite componente interne, psihice. Particularitățile activității psihice sunt strâns legate de particularitățile conduitei. Astfel cineva poate acționa cu grabă sau cu răbdare, poate fi deprins să facă ceva sau nu, poate lucra cu însuflețire, cu entuziasm sau fără. Toate acestea depind de cunoștințele și deprinderile școlarului, de scopurile propuse și de dispoziția lui afectivă.

La fiecare copil, se constată și unele însușiri psihice relativ stabile. Astfel, cineva poate să fie în general răbdător sau nerăbdător, rapid în tot ceea ce face sau domol, poate fi harnic sau delăsător, bun tovarăș, conștiincios și modest sau egoist, neglijent și îngâmfat, poate avea sau nu capacități deosebite pentru o activitate anumită (pictură, muzică, limbi străine, sport etc.) prin însușiri psihice relativ stabile se definește personalitatea omului. Profilul psihologic este o expresie cantitativ – calitativă a totalității comportamentelor, proceselor, însușirilor psihice, precum și a relațiilor interfuncționale din acestea, caracteristice unei anumite etape din dezvoltarea antogenetică a copiilor și diferențiate de la individ la individ. Profilul psihologic relevă gradul dezvoltării mintale și comportamentale pentru o anumită vârstă și pentru fiecare individ. Putem vorbi în acest fel de profilul psihologic al vârstei și de profilul psihologic al individului.

Profilul moral al vârstei include totalitatea restructurărilor tipice, prin care se delimitează un anumit stadiu de dezvoltare autogenetica. Fiind comune tuturor copiilor de aceeași vârstă ele îmbracă totuși nuanțe personale de manifestare diferite de la un copil la altul. Profilul psihologic individual cuprinde totalitatea trăsăturilor și caracteristicilor proprii fiecărui copil, prin care se diferențiază de ceilalți copii, de aceeași vârstă. Dezvoltarea psihicului la copii de vârstă școlară mică este indisolubil legată de activitatea pe care o desfășoară ei în cadrul școlii și în afară de școală: învățătura, jocul, diferite forme de muncă. Caracterizarea psihologică a vârstei școlare mici (6-7 ani, 10-11 ani), activitatea preponderentă este învățarea, factorul educativ este școala și familia, apar greutăți tipice de bioritm, adaptare, regim alimentar, regim școlar. Dezvoltarea psihică cunoaște un anumit echilibru, deși este mai lent, intră în funcție principalele aspecte ale proceselor psihice, sporesc procesele cognitive, de cunoaștere, atenția, memoria, percepția se transformă în observație sub acțiunea factorilor volitivi, percepția spațio – temporală este inclusă în gândire, reprezentarea constituie baza înțelegerii, intuitiv concretul este baza percepțiilor și reprezentărilor, crește capacitatea de memorare, apar repere logice, limbajul scris și oral devine activ, apar tulburările de limbaj.

Din punct de vedere intelectual asistăm la un proces al gândirii care începe să devină “rațional”. Ea se îndepărtează încetul cu încetul de datele ce i le oferă percepția, fără a se desprinde însă total de ele, și se aventurează singură pe calea judecății. Percepțiile școlarului mic devin mai complete și mai precise decât la preșcolari. Totuși ele mai prezintă încă numeroase lacune, mai ales în primele clase, când se constată o slabă diferențiere spațială, copiii confundă adesea literele p, d, b, cifrele 6 și 9, care se deosebesc nu atât prin forma lor și prin poziția spațială a elementelor componente. Totodată percepțiile școlarului mic se caracterizează și printr-o oarecare superficialitate în sensul că obiectele (inclusiv textul citit) sunt mai mult „ghicite” după unele indicii secundare mai mult sau mai puțin izbitoare decât examinate cu atenție și identificate pe baza elementelor caracteristice.

În munca sa cu școlarii mici, profesoara trebuie să țină seama de aceste particularități și totodată să contribuie la perfecționarea percepțiilor copiilor, prin exerciții speciale de analiză și sinteză a obiectelor și fenomenelor mai ales prin comparație. Activitatea profesoarei pretinde din partea elevului o atenție concentrată, stabilă și flexibilă, totodată.

Atenția școlarului mic se caracterizează în primul rând prin faptul că este mai ușor atrasă și se poate concentra mai intens asupra obiectelor și fenomenelor concrete, decât asupra unui material care depășește limitele experienței senzoriale și se reflectă la nivelul gândirii.

O altă particularitate a atenției școlarului mic este instabilitatea care se manifestă mai ales față de obiectele invariabile sau mai puțin variabile. De exemplu elevii din clasa I nu sunt în stare să asculte explicațiile profesoaraui timp de 40 – 45 minute, dacă în lecție nu sunt introduse momente atractive, demonstrații, experiențe, dacă elevii nu sunt antrenați în mod afectiv în activitate ce se desfășoară în lecție. La vârsta școlară mică predomină și atenția involuntară față de cea voluntară. Flexibilitatea atenției ca proprietate de a trece de la o activitate la alta, este de asemenea slabă. Având de efectuat operații aritmetice diferite, de multe ori micul școlar menține pentru toate exercițiile semnul primei operații.

La școlarul începător, atenția involuntară are o pondere mai mare față de atenția voluntară. Elevii se antrenează cu plăcere în activitățile care folosesc povestirea sau în cele desfășurate pe bază de materiale intuitive, dar urmăresc greu lecțiile de analiză și sinteză verbală, sau de predare a operațiilor aritmetice. Efortul pentru îndeplinirea sarcinilor școlare cere elevului învingerea unor tentații cu caracter atractiv, dar fără importanță prin rezultatul lor. În aceste situații atenția involuntară crește în detrimentul atenției voluntare. Aceste două forme ale atenției coexistă încă în muncă și se află în corelație. Solicitarea numai a atenției voluntare ar ridica greutăți inutile în activitatea elevilor, iar procesul de asimilare a cunoștințelor ar fi lipsit de atracție.

În activitatea instructiv – educativă, sunt situații în care atenția voluntară se transformă în atenție involuntară. Inițial elevul își propune să fie atent, dar pe parcurs datorită conținutului viu și interesant al materialului nu mai este necesar efortul voluntar de atenție. Crește volumul atenției școlarilor de vârstă mică – ei sunt capabili să formuleze în gând răspunsurile la întrebări, să urmărească în același timp performanțele colegilor și să respecte regulile disciplinei impuse de desfășurarea lecțiilor. Odată cu trecerea la activitatea școlară, un puternic impuls primește dezvoltarea gândirii și a limbajului.

În școală, copilului i se pune în față sarcina de a-și însuși bazele științelor proces în care gândirea joacă un rol esențial. Dezvoltarea intelectuală a copilului se desfășoară în unitate indisolubilă cu dezvoltarea limbajului și îndeosebi a limbajului scris, care se însușește în școală. Deprinderile citit – scris lărgesc considerabil capacitățile de cunoaștere ale copilului și mijloacele de asimilare a imensei experiențe sociale. Până la vârsta școlară, dezvoltarea limbajului are loc în practica nemijlocită a vorbirii, în procesul comunicării cu cei din jur. Pe la 7 ani când intră în școală, copilul stăpânește în mod practic limba maternă: fondul lexical (vocabularul copilului la această vârstă ajunge până la 3 500 – 4 000 de cuvinte), compoziția fonetică și formele de bază ale structurii gramaticale. Aceasta constituie premisa dezvoltării ulterioare a limbajului și gândirii.

Gândirea (în psihologia generală) se definește ca un proces psihic care reflectă însușiri și relații generale și esențiale din lumea obiectivă și care ne permite astfel să cunoaștem mijlocit anumite elemente ale lumii reale. Este cunoscut că toate activitățile intelectuale superioare presupun existența limbajului interior și a celui exterior.

Noțiunile micului școlar sunt cu precădere concret – intuitive. El definește obiectele conform utilității lor imediate. Gândirea lui reflectă o experiență personală, subiectivă, limitată. După expresia lui J. Piaget este vorba de așa –zisa perioadă a “operațiilor concrete”. Trăsătura definitorie a unei operații logice este “reversibilitatea”. Ea conferă respectivei operații posibilitatea folosirii concomitente a sensului direct și invers, a anticipării mentale a rezultatului, a efectuării unor corecții și aproximări, toate desfășurându-se pe plan mental.

În etapa anterioară, preoperatorie, acestea se realizau pe plan material, prin tatonări obiectuale. Reversibilitatea marchează astfel un proces important în dezvoltarea intelectuală. În viziunea acestui psiholog, operațiile sunt acțiuni interioare sau interiorizabile, reversibile și coordonate în structuri totale. Datorită lor, gândirea copilului poate răspunde dincolo de ceea ce oferă cunoașterea intuitivă. Aceste operații care se substituie intuiției sunt deocamdată „concrete” ele se desfășoară pe plan mintal, dar continuă să fie legate de acțiunea cu obiectele și datele pe care le oferă percepția. Această acțiune capătă, însă, o structură operatorie, putându-se compune în mod tranzitiv și ireversibil.

Gândirea are un caracter operatoriu, aptă pentru efectuarea diferențelor și deducțiilor, procese care permit descoperirea „adevărurilor ascunse” ce se află dincolo de observarea propriu – zisă. Școlarul mic poate efectua operații de gândire numai în măsura în care dispune de un sprijin intelectual. El poate învăța tot ceea ce i se demonstrează sau rezultă din activitatea sa nemijlocită cu obiectele și fenomenele realității.

Copiii de vârsta școlară mică se caracterizează de asemenea printr-o accentuată emotivitate. Această particularitate se explică înainte de toate prin faptul că funcția reglatoare și inhibitivă a scoarței cerebrale față de regiunile subcorticale este mai slab dezvoltată. Procesele afective ale copiilor apar cu multă ușurință și se manifestă evident în mișcările expresive ale mimicii și pantomimei. Conținutul proceselor afective ale școlarului mic este destul de variat, deși păstrează încă un caracter nemijlocit, concret, spontaneitatea manifestărilor emotive este o trăsătură specifică vârstei.

La început, acțiunile voluntare ale elevilor mici ocupă un loc puțin însemnat în conduită. Ei acționează mai ales sub imboldul trebuințelor și intereselor imediate. Dezvoltarea aspectului voluntar al proceselor psihice și al conduitei copilului este strâns legată de condițiile specifice ale activității școlare. Însăși învățătura pretinde stăpânirea și dirijarea conștientă a proceselor psihice, a activității intelectuale proprii.

Elevul este pus adesea în situația de a amâna sau suprima o activitate perfectă (jocul, plimbarea) în favoarea lecțiilor. Nu mai poate face doar ceea ce dorește, ci în primul rând ceea ce trebuie. Deși în comparație cu perioada anterioară voința școlarilor mici se dezvoltă simțitor, totuși ea prezintă unele deficiențe. Este caracterizată tendința copiilor spre sugestibilitate, pe de-o parte și spre negativism, pe de altă parte. De asemenea, la școlarii mici este pronunțat spiritul de imitație, care utilizat cu pricepere poate duce la rezultate pozitive în munca instructiv – educativă. Important de reținut este faptul că voința se dezvoltă numai în activitatea practică, efectivă și mai cu seamă în procesul învingerii dificultăților.

Ca și în cazul celorlalte procese psihice, principala trăsătură a memoriei la vârstă școlară mică este caracterul ei intuitiv. Școlarul mic memorează, îndeosebi, ceea ce se bazează pe percepție, insistând asupra detaliilor și a ceea ce impresionează mai mult. De altfel în primele clase, bogăția materialului intuitiv folosit la o lecție este o condiție și totodată o cerință a procesului instructiv – educativ. Acesta contribuie la rândul său la dezvoltarea memoriei clasic – intuitive. Datorită experienței reduse, precum și a slabei sale capacități de abstractizare și generalizare, școlarul mic este înclinat adesea să memoreze materialul în mod mecanic, bazându–se pe un număr mare de repetiții.

Manifestările afective se diversifică și se extind astfel asupra unui cerc mai larg. Școlarul mic poate trece ușor de la o stare afectivă la alta, trăindu-le la fel de viu pe fiecare dintre ele. Nu-și poate stăpâni expresiile emoționale. În procesul de învățământ viața lui afectivă se îmbogățește și se adâncește. Școala, cuvintele ei și viața socială în colectiv îi educă puterea de stăpânire a unor emoții. Elevul își stăpânește râsul, teama, mânia atunci când viața colectivă impune asta. În cadrul acestor dimensiuni socio – afective se desprind două tendințe convergente, una de expansiune, de atașare față de alte persoane și alta de preocupare față de sine. Pentru cea din urmă se întrezăresc germenii viitoarei “ conștiinței de sine” a “celui care se privește pe sine”. Este așa – zisa tendință a “interiorității”, a continuării asupra lui însuși. Lumea exterioară și lumea interioară nu mai stau pe același nivel, continuitatea sau mai bine zis nedisocierea nu mai există de la circa 6-7 ani, înainte copilul opune obiecțiile sale; nu vom mai observa decât foarte sporadic dăruirea necondiționată, comportamentul cu totul deschis și spontan care constituia farmecul deosebit al vârstei de 4-5 ani.

Așa cum își constituie conștiința morală interiorizând reguli obiective ale grupului și ale familiei, el învață să nu exteriorizeze tot ce gândește și tot ce simte. Evoluția interiorizării declanșează diferite manifestări duplicitare, atitudinale comportamentale.

Enorma expansiune caracteristică a acestei vârste nu înăbușă evoluția interiorității: regretele, remușcările, o mare sensibilitate la intenții și sentimente mărturisesc acest lucru. Cum el devine apt pentru a discuta cu alții, copilul discută și cu el însuși interiorizează multe comportamente sociale. Interioritatea favorizează o oarecare duplicitate și astfel apar primele minciuni adevărate, primele alibiuri alcătuite în mod conștient, alibiuri care fac dovada progreselor gândirii și autonomiei. Intrarea în școală constituie pentru copil descoperirea vieții sociale, a vieții publice și nu numai a vieții „profesionale”. Intră în societatea celor de-o seamă cu el și face parte dintr-un care este egal ca vârstă, posibilități fizice și mentale cu partenerii săi, de aici înainte el se va măsura, ca și adultul, cu egali în loc de-a fi permanent confruntat cu ființe care îl depășesc și de care depinde. Pentru copil, acesta este probabil aportul esențial al acestui stadiu. I se dă ocazia de a-și stabili singur statutul și de a stabili raporturi de reciprocitate cu ființe care sunt în adevăr „la fel ca ei” În sânul grupului, egocentrismul infantil va suferi cele mai usturătoare înfrângeri iar coerența internă, reciprocitate punctelor de vedere cooperarea sentimentele altruiste vor găsi teren favorabil pentru a înflori. În grup și nu numai în grup copilul poate face experiența reciprocității și a solidarității atât de esențială pentru dezvoltarea sa mentală și pentru echilibrul său interior. El învață să se afirme și să-și apere drepturile. Învață despre întrajutorare, sprijin reciproc, complicitatea, înțelegerea în vederea realizării acelorași scopuri; există schimbările materiale acel “dă-mi ca să-ți dau” care creează necesitatea de a coordona punctul de vedere al celuilalt făcându-te înțeles pe tine. Există împărtășirea succeselor, bunurilor, riscurilor și dificultăților care creează solidaritate și în același timp valorizare reciprocă. Prin ceilalți, școlarul este pe rând felicitat sau blamat. El este eroul cutarei aventuri cutezătoare sau cel vinovat de cutare eșec colectiv; critica celorlalți îl aduce necontenit la autocritică, evaluat de ceilalți, el învață să se evalueze pe sine și să recunoască existența calităților partenerilor.

De la aproximativ 9 ani înainte, acel “eu interior” descoperit de copii s-a precizat destul pentru a juca un rol călăuzitor; expansiunii îi urmează o anumită autodiminuare, căutare de obiecte personale. Această concentrare asupra propriei persoane, care nu împiedică de altfel o intensă viață socială în grupul de altfel de aici înainte stabil și bine organizat, ni se pare a avea capacitatea de a delimita un ultim stadiu al copilăriei acela care a putut în mod oportun fiind denumit “maternitatea copilului”. Adaptarea la cerințele școlii impune modificări în toate comportamentele personalității. Extinderea câmpului afectiv înseamnă crearea de noi legături sociale, respectarea unor reguli, acceptarea unor îndatoriri, creșterii capacității de efort. Egocentrismul infantil este supus unui proces de atenuare continuă. Nu este exclusă posibilitatea apariției unor cazuri de inadaptare de durată la cerințele și regulile pe care le impune școala (copii distrați, copii încăpățânați). Ele presupun măsuri de ordin educativ.

4. Dezvoltarea morală a personalității copilului

Dezvoltarea copilului este rezultatul și al unei activități selective, de prelucrare internă a influențelor date prin educație. Rolul conducător al educației, în ansamblul factorilor formării, dezvoltării personalității este evaluat prin mai multe caracteristici. Educația reprezintă factorul determinant al formării, dezvoltării personalității. Vorbind despre rolul educației să subliniem că formarea și dezvoltarea nu sunt două momente succesive, ci se întrepătrund, unitatea lor constă în faptul că, școlarul se dezvoltă din punct de vedere psihic datorită procesului educației, se dezvoltă autoeducându-se, autoinstruindu-se.

Dintre acestea amintim că educația aduce fondul de activități de bază căruia se formează fondul intelectual, concepția despre lume, educația stabilește norme, cerințe tot mai complexe care sunt interiorizate, devenind convingeri, apare astfel autoeducația, autoinstruirea individului. O altă caracteristică importantă este că educația îl ajută pe școlar să-și însușească norme de conduită, să-și formeze deprinderi, obișnuințe pe care le transformă în trăsături caracteristice. Educația cultivă gustul estetic, pune bazele profilului moral (mergând) sugerând în linii mari conținutul personalității. De asemenea educația formulează perspective, creează un cadru organizat în care înfăptuiesc influențele conduse sistematic, organizat.

Educația și dezvoltarea psihică a copilului constituie o unitate: copilul se dezvoltă în procesul educației și datorită educației se dezvoltă instituindu-se și educându-se. Educația are rol conducător în formarea personalității elevului. Ea îi ajută pe elevi să-și însușească anumite convingeri și norme de conduită morală, tinzând să le transforme în deprinderi și obișnuințe de comportare, în trăsături pozitive de caracter. De asemenea le formează gustul estetic, le dă o instrucție artistică. Pentru realizarea unei personalități morale, cerută de societate, educația presupune realizarea mai multor sarcini ca: formarea noțiunilor și convingerilor morale; educarea sentimentelor morale; formarea deprinderilor și a obișnuințelor de conduită morală; formarea trăsăturilor de voință și caracter.

Pentru a-l ajuta pe copil să devină o personalitate morală, educația se preocupă pe tot parcursul dezvoltării lui, să-i formeze atât conștiința morală cât și comportarea morală. Un învățământ care se întemeiază pe trebunțele copilului va pune preț pe acel educator care se mărginește să stimuleze interesele, nevoile intelectuale și morale ale elevului, care va fi mai mult un colaborator al elevilor. Sarcina sa este să-i ajute pe elevi să asimileze singuri cunoștințele printr-o muncă și cercetare personală. Entuziasmul, nu erudiția, trebuie să fie virtutea principală a unui educator.

Educația, ca influență sistematică și conștientă selectează influențele educative, le organizează, stabilește între ele o continuitate progresivă, le direcționează spre un scop precis. În acest mod ea supune pe individ unor influențe sociale consecvente de lungă durată, asigurând dezvoltarea personalității pe linia cerințelor sociale. Un aport imens îl are educația la dezvoltarea personalității prin faptul că organizează activitatea elevului pentru autodezvoltare punându-i la îndemână tehnici și metode de lucru. Astfel, elevul devine din obiect – subiect al educației. Autodezvoltarea se mulează pe datele ereditare și pe dorințele și interesele elevului și duce la rezultate certe, de performanță. Esența educației se manifestă prin valorile, normele și regulile morale. Valorile morale reflectă anumite cerințe și exigențe generate ce se impun comportamentului uman în virtutea idealului moral. Dintre cele mai semnificative valori morale putem înșira cele de patriotism, atitudine de democrație, de muncă, de libertate, cinste, responsabilitate, eroism, cooperare, modestie.

5. Conduita morală a copilului

Noțiunile și convingerile morale orientează pe elevi, în acțiunile care le întreprind, a felului în care el va trebui să se comporte într-o situație dată. Pentru ca aceste elemente ale moralului social să devină componente ale moralității se impune ca elevul să cunoască și să înțeleagă notele definitorii, sensul și cerințele lor. Dacă ei nu înțeleg anumite norme morale, sau le înțeleg greșit comit abateri și nu apreciază corect nici propria lor conduită, nici pe cea a colegilor. “Conduita morală a elevilor se formează în strânsă legătură cu conștiința lor morală. Conștiința morală include în conținutul ei reprezentările, noțiunile și sentimentele morale”.

De aceea este necesar să se clarifice noțiunile de bine, rău, drept, nedrept, corect, incorect, comportare morală, abateri de la conduită, greșeală, să se explice elevilor regulile prevăzute în regulamentul școlar. Ideile și noțiunile morale, se formează treptat, printr-un proces îndelungat. Însușindu-se aceste noțiuni, copilul începe a-și forma simple păreri destul de instabile despre comportarea oamenilor. Treptat pe baza observațiilor personale, a exemplelor din jur, a diferitelor explicații primite, copiii de vârstă școlară mică acumulează anumite cunoștințe etice și o oarecare experiență în această direcție. Ei încep să compare faptele între ele, să urmărească legătura dintre afirmațiile adulților și acțiunile lor. Având un caracter concret, gândirea elevilor impune transmiterea noțiunilor morale sub forma unor imagini concrete, ușor accesibile înțelegerii și experienței lor proprii de viață. În felul acesta elevii de vârstă școlară mică își însușesc conținutul anumitor noțiuni morale, chiar dacă nu le pot defini încă cu exactitate.

Deci formarea noțiunilor morale, constituie rezultatul unui lung proces educativ. Ele sunt înnăscute și nu apar în mod spontan. La primirea în școală, pe baza experienței de viață, copilul începe să facă diferite comparații între atitudinile colegilor și să le aprecieze faptele. El apreciază îndeosebi acțiunile ce se înfăptuiesc în școală. Ținându-se seama de caracterul concret al gândirii elevilor din primele clase se vor transmite unele cunoștințe morale cu caracter concret. Li se vor arăta greșelile comise de ei, li se va explica în ce constă cinstea, ascultarea, neascultarea, minciuna. Pe baza unor fapte selecționate, din experiența lor în școală li se va orienta gândirea spre reținerea unor elemente de conținut ale noțiunilor morale, fără a se da neapărat definiția lor. Lipsa unei munci sistematice de lămurire și explicare a acestor noțiuni morale face ca ele să aibă un conținut sărac. Formarea conștiinței morale a elevilor, implică în mod necesar și înarmarea lor cu anumite convingeri morale, rezultate din fuziunea a trei componente: cognitivă, afectivă și volițională. Convingerile morale sunt condiționate ca fiind nucleul conștiinței morale a individului „adevărate trebuințe spirituale” de comportare morală. Totodată imprimă conduitei un caracter de statornicie și principialitate și pentru aceasta este necesar să se urmărească îndeaproape formarea convingerilor morale ale elevilor: “Copiii de vârstă școlară mică nu acționează pe baza convingerilor morale. Ei se bazează pe imitarea acțiunilor executate de adult, schimbându-și uneori atitudinea dacă întâmpină dificultăți”. Sarcina educatorului este de a prezenta elevilor cât mai clar acțiunea pe care ei o vor executa și a preciza ideea morală în lumina cărora vor acționa. Analizând punctualitatea elevilor în îndeplinirea unor obligații școlare, profesoara le va arăta că este bine și frumos să vină la timp la școală, să-și facă temele la timp fixat etc. În felul acesta ei acționează cu timpul stimulați de ideea că fac o faptă bună, dacă îndeplinesc aceste sarcini. În acest caz stimulentul începe a deveni ideea morală, autoritatea educatorilor și a părinților.

Bucuria pe care o trăiește elevul după ce a făcut o faptă bună, precum și aprecierea conduitei lui de către educator îi întăresc convingerea că este bine să respecte cerințele morale formulate. Prin activitatea practică elevii își reglează conduita pe baza acestor cerințe. Prin conținutul și rolul lor în structura morală a personalității convingerile se plasează la intersecția dintre conștiință și conduită asigurând astfel condițiile psihologice necesare trecerii spre aceasta din urmă. Nu întâmplător conduita morală este interpretată ca fiind o convingere obiectivată în fapte și acțiuni de natură morală.

Formarea convingerilor morale ale elevilor trebuie să aibă un caracter progresiv. În primele două clase se va pune accentul pe formularea clară a cerințelor și respectarea lor de către elevi. În clasele următoare se va dezvolta la elevi capacitatea de apreciere a conduitei proprii, li se va urmări întărirea prin fapte a normelor morale.

CAPITOLUL AL III-LEA

EDUCAREA COMPORTAMENTULUI ȘI CONDUITEI ETICE PRIN ACTIVITĂȚILE EXTRACURRICULARE

– cercetarea experimentală –

Motivație tematică

Încă de când eu eram elev, am avut dorința de a participa la cît mai multe excursii, vizite, concursuri înafara clasei, dar organizate de doamna învățătoare. Acum aceste activități intră în categoria celor extracurriculare. În cadrul procesului instructiv-educativ, un rol deosebit îl au activitățile extracurriculare, percepute din ce în ce mai mult ca o necesitate în modelarea personalității copiilor. Personalitatea copiilor se îmbogățește și se formează treptat, din observarea unor aspecte cât mai cuprinzătoare ale lumii înconjurătoare, precum și prin intermediul modelelor literare sau umane. De aceea activitatea copilului nu trebuie să se limiteze la spațiul și timpul școlar, acesta trebuie să ia contact cu mediul natural și social ce presupune o gamă mai largă de relații, de comportamente.

Ca o continuare firească a orelor de curs, activitățile extracurriculare pot realiza obiective prioritare ale procesului instructiv-educativ, cum ar fi: dobândire de cunoștințe noi din diverse domenii; completarea și sistematizarea unor cunoștințe; educarea atitudinii copilului față de învățătură și față de școală; cultivarea respectului față de semeni și față de sine; educarea în spiritul dragostei față de natură, față de patrie; dezvoltarea capacităților creatoare ale elevilor; formarea unor deprinderi utile în viața de zi cu zi.

2. Obiectivele educaționale

Gama activităților de acest gen e foarte vastă, acestea fiind plăcute și accesibile vârstei copiilor. Astfel de activități corespund intereselor și stărilor emoționale ale copiilor: vizita la muzee, grădini botanice, zoologice, edificii de artă, la fabrici sau în locuri de muncă ale părinților; excursii; spectacole pentru copii; cercuri științifice pe obiecte; concursuri pe diferite teme; editarea unor reviste; serbări școlare; șezători, datini și obiceiuri specifice anumitor locuri. Organizarea acestor activități presupune un plus de efort din partea cadrului didactice care știe să respecte și anumite reguli, să îndeplinească anumite condiții. Evaluarea se realizează fără catalog, fapt ce contribuie la sporirea stării de relaxare în comportamentul copiilor. Obiectivele educaționale ale acestor activități sunt:

elevii sunt puși în situația de a acționa, de a fi participanți direcți la diferite situații concrete de viață;

iau contact cu oameni diferiți cu alt comportament decât al institutoarei: muzeografi, actori, călugări etc.;

în cadrul concursurilor se cunosc mai bine, se descoperă pe ei înșiși;

excursia este „o lecție” în care se deschide marea carte a naturii, a istoriei patriei;

revistele școlare evidențiază talentele copiilor;

serbările școlare realizează interdisciplinaritatea, corelarea cunoștințelor din mai multe domenii; dezvoltă procesele intelectuale și trăsăturile de caracter, cultivă sensibilitatea față de frumos, educă starea de emotivitate a copiilor.

Descoperirea talentelor, a propriilor aptitudini le oferă copiilor posibilitatea descoperirii de sine, a valorii personale în competiție cu valoarea celorlalți.

3. Etapa pretest

Pe baza considerațiilor de mai sus, precum și a celor exprimate în conținutul prezentei lucrări, mi-am propus să realizez o cercetare experimentală privind impactul activităților extracurriculare asupra educației moral-civice a elevilor.

2.1. Obiectivele cercetării mele experimentale au fost:

Determinarea aportului activităților extracurriculare la educarea generală moral-civică a personalității copiilor de vârstă școlară mică;

Promovarea de modalități interactive pentru diversificarea limbajului prin promovarea unor modele literare de comportament.

2.2. Ipoteza. Din aceste obiective derivă ipoteza experimentului, pe care o formulez astfel: Dacă se organizează activități extracurriculare, personalitatea moral-civică și expresia comunicativă capătă expresivitate și contribuie la asimilarea unor trăsături pozitive de caracter.

2.3. Programarea experimentului a fost următoarea:

Locul: ȘCOALA GIMNAZIALĂ CU CLASELE I-VIII MIRCEA ELIADE, Satu Mare, clasa a II-a;

Perioada: 1 februarie 2015 – 30 aprilie 2015

2.4. Eșantionarea de populație: prin identificarea grupului eșantion cu clasele (aleatorie); am selectat pentru grupul experimental, provenind din clasa a III-a A și grupul martor, al învățătoarei M. I. de la clasa a III-a B, de la aceeași unitate de învățământ.

Eșantionarea de conținut: identificarea unor elemente extracurriculare, de curriculum ascuns, în programele școlare, cum ar fi comportamentul moral-civic, spiritul de prietenie, calitatea și nuanțarea expresivă a limbajului, implicarea relației dintre învățătoare și familie.

Metode de cercetare: organizarea de excursii, vizite în familie, serbare școlară, observația.

Variabilele experimentale

Independente: pregătirea de serbare școlară, vizite în familie, participarea comună (elevi, părinți) la o excursie pe malul Mureșului, chestionar pentru identificarea nuanțării limbajului.

Dependente: determinarea schimbării comportamentului, identificarea expresivității limbajului, sesizarea unor elemente pozitive în caracterul și conduita elevilor.

Desfășurarea experimenatului: etapa testului

a. Programarea anticipată:

-1 februarie: demararea experimentului, cu prezentarea obiectivelor, a modului de desfășurare, a implicării elevilor, părinților, a comportamentului celor două clase în timpul experimentului;

-2 februarie: aplicarea variabilelor independente la grupul experimental (cu un efectiv de 22 elevi) și desfășurarea activității didactice în mod normal, la grupul martor (cuprinzând 19 elevi);

-2 febr. – 25 aprilie: organizarea următoarele activități extracurriculare:

12 martie: excursie-drumeție pe malul Mureșului, în decursul întregii zile, cu alimente din gentuță, caiet de observație, a semnelor primăverii, de exemplu, program de joacă și de odihnă etc. La acestă excursie, vor participa și membrii familiilor, atât pentru protecția copiilor cât și pentru observarea comportamentului comparativ al copiilor;

3 aprilie – 10 aprilie: vizite în familiile tuturor copiilor din clasa Sorina, în prezența copiilor și părinților; observațiile vor fi notate în caietul personal și se vor referi la următoarea matriță: condiții de locuit, atașamentul fașă de familie; impicarea familiei în educația copilului și investițiile afective; nivelul de cultură lingvistică etc.

8 mai: chestionar de evaluare a variabilelor dependente, aplicat la ambele grupuri eșantionate.

b. Desfășurarea experimentului. După cum am remarcat mai sus, am dorit să respect programul experimental. Din păcate, unele date nu au putut fi respectate, din cauza vremii (pentru excursie, care a fost amânată cu patru zile, fără ca să aibă relevanță asupra experimentului). Acestea mici inadvertențe formale nu au influențat calitatea documentației și nu a modificat problemele de esență determinate și derivate din ipoteza cercetării experimentale. După cum am spus, eșantionul de control și-a desfășurat activitatea instructiv-educativă în mod firesc și conform modului obișnuit de organizare a procesului de învățământ. Este adevărat că doamna învățătoare K. D. mi-a comunicat că va organiza, la rândul său, o excursie și o serbare școlară, fapt ce nu a deranjat derularea și posibilele distorsiuni ale rezultatelor experimentului. De cealaltă parte, eu am respectat programul cu multă rigurozitate, inclusiv implicarea în realizarea unui portofoliu cu observații și fotografii, dar și portofolii individuale ale fiecăriu copil. De altfel, în aceste trei luni, a fost o puternică animație în clasa mea și în familiile copiilor. Acest lucru mi-a dat de gândit asupra efectelor reale ale experimentului, cu gândul că la încetarea lui, va înceta și animația și intersul copiilor pentru un comportament moral-civic și chiar asupra calității și expresivității limbajului. Au existat incidente, în sensul că unele familii au refuzat să dea drumul copilului să lipsească o zi întreagă de acasă, alții au fost bolnavi, iar la serbare, bunăoară, nu am putut folosi toți elevii, doi având probleme de pronunțare, de gândire, intrând în categoria copiilor cu ușoară dizabilitate.

Testul comparativ

Spre finalul perioadei, am organizat, împreună cu ambele clase, un test conceput pentru a identifica elementele de personalitate, de limbaj, de educație moral-civică. Întrebările și cerințele acestuia au fost următoarele:

De ce crezi că ți-a plăcut sau de ce nu ți-a plăcut serbarea școlară?

Scrie, într-o scurtă compunere, despre un coleg care a avut un comportament incorect sau despre un comportament lăudabil!

Relatează, în 12-15 rânduri, o întâmplare din ultima perioadă a activității voastre școlare!

La ce fel de activități extrașcolare ai dori să participi în continuare?

Ai ascultat ce părere au părinții tăi despre educația ta! Dacă da, atunci mărturisește-o sincer.

Cum vei proceda în condițiile în care, în urma unei întreceri sportive, ai pierdut, chiar dacă ai fost mai bun:

Felicit colegul/a;

Plec supărat/ă;

Atrag atenția asupra incorectitudinii;

Refuz să particip la o altă întrecere.

Acest chestionar a fost administrat celor două grupuri, de către fiecare profesoară, iar corectarea s-a realizat în comun, pe baza unor descriptori, care s-au dorit cât mai obiectivi, deși cerințele impuneau destul de multă subiectivitate. În mod indirect erau vizate aspecte ale limbajului scris, vocabularul, corectitudinea exprimării, anumite trăsături de caracter și elemente de conduită morală.

7. Interpretarea și analiza rezultatelor

Răspunsurile elevilor au fost destul de interesante, chiar și prin prisma sincerității, mai ales la elevii de la clasa experimentală. Evident că aceștia au fost mai liberi în exprimare, au avut mai multe de relatat, sesizându-se o bogăție de idei, de fapte, precum și un limbaj mai expresiv. Au fost acordate câte o stea pentru fiecare calificativ, astfel că era posibil ca fiecare elev să primească patru steluțe, iar grupul în totalitate 88 de identificări (22×4), iar grupul martor putea acumula maximum 72 de puncte (18×4). Diferența de punctaj ar fi fost de 16 steluțe, care distribuite echitabil ar dat media de 80 steluțe. Fiind trei variabile, grupurile ar fi putut acumula în totalitate 240 de steluțe, cu diferențierile firești pentru fiecare, conform numărului de elevi în fiecare clasă. Calculând pe grupuri (control și experimental), situația ideală ar fi dat următoarea medie:

Experiment: 88×3= 264

Martor: 72×3= 216_______

Media: 240 (100%).

Pe grupuri, situația globală a fost următoarea:

Punând într-o histogramă situația rezultată, acesata ar arăta astfel:

Realizând o comparație derivată din numărul real de elevi în comparație cu steluțele obținute, constatăm că diferențele nu sunt atât de mari precum arată histograma de mai sus. De exemplu, 182 din totalul posibil de 264 (64%) este mai mic procentual decât 143 din 216 (66%), iar în continuare: 201 din 264 reprezintă un procent de 76 %, în timp ce 173 din 216 reprezintă 80 %; 241 din 264 înseamnă 91 %, iar 202 din 216 reprezintă 93 %. Punând în grafic situațiile de mai sus, rezultă o situație care, aparent, infirmă ipoteza experimentului:

Dacă această situație este irelevantă atunci tragem concluzia că activitățile extracuriculare nu au eficiența scontată și nici efecte școlare suficient de relevante. Din păcate, timpul nu mi-a permis a continua identificarea unor elemente de curriculum ascuns spre a le identifica, decât în mod oarecum empiric. De exemplu, am constatat că în grupul experimental, sentimentul de prietenie este mult mai strâns, că elevii cultivă un fel de „gașcă”, în pauză se adună și-și spun întâmplările din serbare și excursii, ei se joacă altfel, recită în pauze, se vizitează reciproc și fac excursii în grupuri mici, inclusiv împreună cu părinții. Mai mult unele familii au devenit prietene în urma acestui experiment, pe baza unor relații mai strânse dintre elevii.

8. Retestul de validare

După două săptămâni, am administrat copiilor din grupul experimental următorul chestionar:

Enumeră trei acțiuni extrașcolare la care ai dori să participi!

Cu cine ai dori să participi la o serbare școlară sau la o excursie?

Pe care dintre colegi i-ai exclude din grupul tău?

Răspunsurile celor 20 de elevi (doi au lipsit la acest test, dat inopinat) au fost extrem de interesante de această dată, confirmându-mi valoarea activităților extracurriculare, mai ales pentru elemente de viață, de comportament, de relații interindividuale între elevi, care, acum, se consideră nu doar colegi, ci prieteni. La prima solicitare, au rezultat următoarele răspunsuri: excursii (42), serbări (22), concursuri sportive (31), vizită la bibliotecă (4), teatrul de marionete (11), curățenie la oameni bătrâni (3), weekend (16) și alte două doleanțe nerelevante. La întrebarea a doua, elevii au dat răspunsuri destul de elegante: cu toți colegii (12), cu jumătate din colegi, de regulă cei mai buni la învățătură (6), cu doi-trei (2). Acest lucru indică expresia unor sentimente de prietenie, chiar dincolo de colegialitate. La ultima solicitare, am primit răspunsuri care mă conving mai mult de obiectivitatea primeia: nu au fost decât 4 răspunsuri de excludere, iar printre aceștia sunt aceiași trei elevi hiperactivi, destul de agresivi și neastâmpărați.

În concluzie, activitățile extracurriculare contribuie în mare măsură la formarea unor sentimente de prietenie și întărirea relațiilor de colegialitate. Limbajul copiilor se îmbunătățește, în sensul că se nuanțează mai mult sub aspectul regionalismelor și a elementelor de argou. În ansamblu, satisfacția determinată de activitățile extracurriculare sunt enorme pentru elevi (și pentru părinți), se creează o imagine de sine, comparându-se unii cu alții, prin reciprocitate și excludere. Mai mult se realizează o selecție naturală de prietenii, se impun lideri naturali, descoperindu-se calități, care au fost destul de dosite în manifestarea personalității copiilor.

Se poate constata că o abordare integrată a învățării, prin corelarea limbii române și a lecturii literare cu valorificarea educativă a personajelor, a faptelor lor poate contribui la cimentarea și dezvoltarea caracterului elevilor, ca o componentă a educației moral-civice.

CONCLUZII

Creațiile care au la bază trăsăturile pozitive de caracter sunt, în bună măsură, foarte importante pentru școlarii mici, în primul rând ele fiind accesibile, plăcute și nu în ultimul rând educative. Un rol important în alegerea creațiilor literare cu caracter pozitiv îl are programa școlară. Însă, ca să putem discuta de trăsăturile pozitive de caracter care reies din creațiile literare, trebuie să amintim că școlarii mici au nevoie de lectură, de multă lectură, deoarece numai actul lecturii realizează o corelare între procesul lecturii și procesul de înțelegere a textului unei creații literare. Se impune formarea unei atitudini conștiente din partea elevilor pentru ca aceștia să fie convinși de folosul obținut prin lectură, să-i acorde întreaga atenție creației citite, astfel încât să reușească să-i descopere întreaga semnificație prin răbdare și conștinciozitate, căci procesul de înțelegere este mai lent decât superficialul. Fiind pus să redea sumar firul acțiunii, să descopere trăsăturile pozitive de caracter ale unui personaj, elevul nu este în stare decât să motiveze, să aducă argumente simple, mai mult prin autoanaliză. Față de aceste aspecte, găsim că cel care trebuie să ia o poziție corespunzătoare, să aibă mereu în vedere și să caute căile și soluțiile care pot elimina acest neajuns, este profesoara.

Iată deci un alt factor în formarea și dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter. Trebuie subliniat faptul că între învățător și elev este nevoie de o relație prietenească, căci numai printr-o apropiere a dascălului de copii și a copiilor de acesta se deschid inimile celor mici. Între un învățător căruia veșnic “îi ninge și îi plouă” și unul care este tot timpul senin, copiii îl aleg întotdeauna pe cel din urmă. Se va crea asfel un cadru plin de afectivitate, cadru atât de necesar orelor de limba română, stimulării interesului pentru textele literare. Existând o asemenea relație, elevul va avea curajul să ceară relații, să-și spună punctul de vedere referitor la cărțile citite. Și poate elevul nu se va sfii să calce chiar pragul institutoarei pentru a căuta în biblioteca acestuia ceea ce nu găsește în altă parte. Iată, deci, că pentru formarea și educarea trăsăturilor pozitive de caracter a școlarilor mici este nevoie de multă lectură. Iar stimularea lecturii este făcută chiar de către învățător.

Vârsta școlarilor mici reprezintă deci etapa formării deprinderilor elementare de comportare, care, cu timpul, prin stimularea din interior și stabilizare vor deveni trăsături ale personalității sale morale. Există, deci, lecturi și creații literare care sunt la îndemâna elevilor mici din care reies puternice trăsături pozitive de caracter ca: perseverența, tenacitatea, spiritul de disciplină, respectul pentru adevăr, spiritul de răspundere, conștiinciozitatea.

Personalitatea elevului se distinge prin modul cum se manifestă el în planul relațiilor cu ceilalți. Școlarul mic ajunge să înțeleagă mai bine decât preșcolarul ce înseamnă cinste, sinceritate, curaj, mândrie, modestie. Un rol deosebit în procesul integrării elevului din clasele mici în colectivul școlar revine sistemului de interrelaționare cu ceilalți. Înăuntrul microgrupului se formează trăsături de personalitate cum sunt: simțul onoarei, al demnității personale, onestitate, simțul adevărului și al dreptății. Cooperarea, întrajutorarea, întrecerea influențează personalitatea copilului și activitatea lui. Un rol important în educația morală îl au și dezvoltarea sentimentelor morale care constiuie o activitate destul de însemnată datorită forței de mobilizare pe care o reprezintă trăirile afective. În cadrul sentimentelor morale se reflectă atitudinea pozitivă sau negativă față de propriile acțiuni sau față de ale celorlalți. De aceea este necesar ca de la o vârstă fragedă să formăm la copii trăiri afective pozitive față de muncă, țară, adevăr și frumos. Putem spune deci că educația morală reprezintă pentru elevii mici un factor determinant al formării, al dezvoltării personalității.

De felul cum se trezește interesul școlarilor pentru lectură, cum îi îndrumăm, cum îi verificăm și stimulăm depinde setea permanentă pentru citit, pentru cunoaștere, pentru lărgirea orizontului. Fiind cultivată cu răbdare, aceasta se va răsfrânge pozitiv asupra vieții și activităților sale. Profesoara îndreaptă pașii elevilor în înțelegerea lecturii cu un conținut bogat de cunoștințe. Aceștia vor fi atenționați că atunci când citesc aceste tipuri de cărți să nu le citească în grabă, deoarece lectura lor are ca scop studiul care cere din partea lor o atenție sporită față de problemele tratate, față de termenii de specialitate întâlniți. În cazul acestui gen de lecturi neînțelegerea unui amănunt, a unui termen duce la greutatea în lectură.

Important este deci ca tot ceea ce realizează elevul prin învățătură să devină cu adevărat un bun al său, să-l ajute în formarea sa. Literatura prin mijloace artistice specifice ei exercită o puternică influență asupra formării morale a copilului. Ea lasă urme adânci în sufletele copiilor influențând conștiința lor morală prin exemplele pe care le oferă.

Noțiunile morale nu se predau și nici nu se memorează ci se văd concretizate în conduita unor modele morale, oferind copiilor prilejul să compare comportarea mai multor persoane și să deducă singuri cum este bine și frumos.

ANEXE

PROIECT DE ACTIVITATE EXTRACURRICULARĂ

Subiectul: “Prietena mea, cartea” (vizită la biblioteca școlii)

Locul: Școala Gimnazială cu clasele I – IV nr. 2 Satu-Mare

Scopul: – cunoașterea bibliotecii școlii;

– cultivarea dorinței de a deveni cititor al ei

Obiective:

să se familiarizeze cu biblioteca școlii și cu bibliotecara;

să recunoască pe baza caracteristicilor lor, tipurile de cărți: de literatură, științifice, didactice (manuale);

să precizeze tipurile de litere de tipar folosite în scrierea unui fragment dat;

să alcătuiască corect enunțuri cu mai multe sensuri ale unui cuvânt dat: “carte”, “bibliotecă”;

să dezlege corect un rebus;

să prezinte corect structura unei cărți, la alegere;

să compare corect structura unei cărți de povești cu structura unui atlas, la alegere;

să colaboreze cu colegii în activitatea pe echipe.

Tipul lecției: vizită

Metode și procedee: observația, explicația, conversația, exercițiul, munca cu cartea, dramatizarea

Mijloace de învățământ: tipuri de cărți (literare, științifice, didactice, etc.), reviste, ziare, fișe pentru munca în echipă, cântece, poezii, planșe cu litere mari și mici de tipar, de toate tipurile, o carte mare din carton;

Locul de desfășurare: biblioteca școlii – sala de lectură.

Desfășurarea activității

Momentul organizatoric:

pregătirea vizitei, deplasarea la bibliotecă;

Anunțarea temei:

prezentarea de către învățătoare a scopului și a conținutului vizitei, a modalităților de desfășurare a activității elevilor

Desfășurarea vizitei:

primirea copiilor de către d-na bibliotecară;

prezentarea bibliotecii și a rolului ei: împrumut de carte la domiciliu, consultarea cărților în sala de lectură, organizarea unor întâlniri cu scop documentar (lecția noastră);

conversația bibliotecarei cu elevii pentru: prezentarea structurii bibliotecii școlii (tipuri de cărți, ziare, reviste etc.), modul lor de aranjare, vechimea lor;

observarea bustului marelui scriitor și istoric Nicolae Bălcescu;

prezentarea câtorva cărți: literare, manuale, un atlas anatomic;

prezentarea unei fișe de cititor;

precizarea regulilor de păstrare a unei cărți împrumutate;

îndemnul de a deveni cititori ai bibliotecii școlii;

vizitarea liberă a bibliotecii școlii.

Activitate pe echipe:

Repartizarea elevilor în echipe eterogene și precizarea modului de lucru pe fișe:

Echipa I: Alcătuiți patru propoziții cu cuvântul “bibliotecă”, cu sensuri diferite, despre biblioteca vizitată acum.

Echipa II: Reconstituiți proverbul din cuvintele decupate și precizați tipurile de litere de tipar cu care este scris: "Cărțile sunt prieteni reci, dar siguri" – scris cu litere subțiri drepte, îngroșate și cursive.

Echipa III: Alegeți din bibliotecă o carte de literatură sau științifică și prezentați colegilor structura acestei cărți.

Echipa IV: Comparați structura unei cărți de povești cu cea a unui atlas. Ce observați?

Echipa V: Găsiți cuvintele cu sens opus și completați rebusul. Alcătuiți trei propoziții în care cuvântul obținut pe verticală (“CARTE”) să aibă înțelesuri diferite.

Fiecare echipă are la dispoziție pe măsuță mai multe exemplare din toate tipurile de cărți, elevii le consultă cu atenție și colaborează pentru rezolvarea cerințelor de pe fișă.

Verificarea activității:

Reprezentantul fiecărei echipe își prezintă rezultatele de pe fișă, iar învățătoarea le verifică.

Dramatizare:

Aprecierea și notarea elevilor:

Bibliotecara le înmânează elevilor câte un semn de carte al micului cititor, iar învățătoarea le distribuie câte o pictogramă cu o cărticică.

Pe ambele este menționată data zilei în care s-a ținut lecția. Responsabilul clasei înmânează bibliotecarei aceeași pictogramă mărită și un semn de carte. Li se completează fișă de cititor liderilor fiecărei grupe.

De asemenea, elevii au alcătuit cataloage cu cărțile din biblioteca personală.

BIBLIOGRAFIE

Bălan B., Boncu Șt., Cosmovici A., Crețu C., Cucoș, C., Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, 2006, Iași.

Bocoș, Mușata, Metodica Educației moral-religioase în ciclul primar, Editura Casa Cărții de Știință, 2008, Cluj-Napoca.

Bodiștean, Florica, Literatura pentru copii și tineret sau dincolo de story, Editura Casa cărții de știință, 2006, Cluj-Napoca.

Bușoiu O., Psihologia pentru toți, Editura Gutenberg, Arad, 2004.

Buzași, I, Literatura română și literatura pentru copii, Editura Unirii, 2003, Alba-Iulia.

Cerghit, I., Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, 1997, București.

Cosmovici, A, Iacob, L., Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași, 2004.

Crăciun, C., Metodica predării limbii române în învățământul primar, Editura Emia, 2001, Deva.

Crețu, E., Psihpedagogia școlară pentru învățământul primar, Editura Aramis, 1999, București.

Cucoș, C., Pedagogie, Editura Polirom, 2002, Iași.

Cucoș, C., Educația moral-religioasă, Editura Polirom, 2004, Iași.

Curriculum Național, Programe școlare pentru învățământul primar, 2009, București.

Dumitru, Gh., Limba și literatura română – Metodica predării limbii române, Editura Didactica Nova, 2004, Craiova.

Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de Limbă și literatură română, M.E.C.T.S., 2002.

Ilica Anton, Pedagogia generală și o istorie a sa, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2013.

Ilica Anton, Didactica limbii române și a lecturii, Editura Universității „Aurel Vlaicu”, 2007, Arad

Ilica, Anton, 2010, O pedagogie, Editura Universității „Aurel Vlaicu”, Arad.

Ionescu, M., Bocoș, M., Tratat de didactică modernă, Editura Paralela 45, 2010, Pitești.

Kelemen G., Pedagogie școlară și preșcolară, Editura Universității “Aurel Vlaicu”, 2009, Arad.

Lazăr, Șt. Ioan, Valențe estetice ale operei literare pentru copii, în Revista Învățământul primar, Editura Discipol, Nr. 1/2000, p. 23, București.

Mitu, F., Metodica predării-învățării integrate a limbii și literaturii române în învățământul primar, Editura Humanitas Educațional, 2006, București.

Moisin, A., Caracterul la elevi, Editura Didactică și Pedagogică, 1996, București.

Nicola I., Tratat de Pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2002

Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, ghid teoretico – aplicativ, Editura Polirom, 1999, Iași.

Stan Cristian, Teoria educației, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.

Șerdean, I., Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar, Editura Corint, 2005, București.

Voiculescu, E., Pedagogia învățământului primar, Editura Aramis, 2001, București.