Factori Psihologici Determinanti Ai Adaptarii In Casa de Batrani

Psihologie

Factori Psihologici Determinanti Ai Adaptarii In Casa de Batrani

Byadmin ianuarie 1, 2024

Introducere. Tema cercetării

Societatea zilelor noastre, profund orientatǎ spre tineri și pe problematica specificǎ acestora, are tendința de a respinge și chiar devaloriza vârsta a treia, consideratǎ adesea inutilǎ, nesemnificativǎ și neimportantǎ. Aceastǎ lipsǎ de respect poate fi întâlnitǎ în societate în ansamblul sǎu, dar și la locul de muncǎ, în familie, în mass-media, în toate formele sale. Aceastǎ situație este contrastantǎ cu ceea ce se întâmpla în societǎțile arhaice și tradiționale, unde bǎtrânii se bucurǎ de maximum de autoritate și respect și, implicit, protecție.

Este evident cǎ situația idealǎ pentru un vârstnic este de a trǎi, pânǎ la sfârșitul zilelor, în mijlocul familiei sale naturale, care sǎ îi acorde suportul și afecțiunea de care are nevoie. Însǎ, în multe cazuri, aceasta este, așa cum am spus, o situație idealǎ.

Chiar dacă se considerǎ cǎ instituționalizarea este o mǎsurǎ de ultimǎ instanțǎ, existǎ persoane care sunt în imposibilitatea de a alege, pentru care instituționalizarea este singura soluție: pentru cei care nu au un nivel economic suficient pentru menținerea autonomiei; pentru cei care nu au rude; pentru cei care au o stare mentalǎ nesatisfǎcǎtoare, prezentând riscuri pentru anturaj; pentru cei care au o stare fizicǎ precarǎ; pentru cei care trǎiesc singuri, izolați. Alǎturi de aceste categorii, mai sunt și alte motive care pot fi menționate pentru luarea deciziei de instituționalizare a vârstnicului: pierderea locuinței; lipsa adaptǎrii în cazul serviciilor la domiciliu; probleme și tensiuni în interiorul familiei de origine; violența domesticǎ sau a celor care ar trebui sǎ îl îngrijeascǎ și chiar dorința manifestǎ a vârstnicului.

Astfel, este evident faptul cǎ internarea vârstnicului într-o instituție de profil este cea mai bunǎ soluție, aici fiindu-i satisfǎcute nevoile primare de tipul adǎpost, alimentație și îmbrǎcǎminte și asistențǎ medicalǎ. În legǎturǎ cu trebuințele de nivel superior ale bǎtrânului, oferta instituționalǎ diferǎ de la caz la caz, mai pregnante fiind diferențele între sectorul public și privat. Oricum, un aspect foarte important trebuie subliniat la acest nivel: mare parte a bǎtrânilor instituționalizați vorbesc despre sentimentul de securitate pe care îl resimt trǎind în acest mediu.

Despre calitatea vieții din instituții, se pot spune multe. Ceea ce surprind însǎ mai mulți autori sunt o serie de transformǎri psihologice cu impact negativ asupra persoanei instituționalizate: sentimentul de pierdere a libertǎții; stigmatul social; pierderea autonomiei; depersonalizare. Acestea sunt rezultatul întâlnirii unui anumit tip de personalitate, flancat de un bagaj impresionant de experiențe trecute, de nevoi și așteptǎri cu mediul instituțional care este altfel decât acasǎ.

Obiectivele și ipotezele cercetării / întrebările de cercetare

Proiect de evaluare inițială. Obiectivele studiului de caz

Scopul cercetării: determinarea specificului adaptării vârstnicilor la condițiile de viață din Centrul de Îngrijire și Asistență

Întrebările cercetării:

• Care este nivelul de adaptare vârstnicilor la condițiile de viață din Centrul de Îngrijire și Asistență?

• Care sunt sentimentele vârstnicilor în legătură cu procesul instituționalizării?

Obiectivele studiului sunt:

1. Calitatea serviciilor oferite în cadrul instituțiilor de stat și private și analiză acestora

2.Ce activități desfășoară vârstnici din instituții și dacă acestea sunt eficiente

3. Cauzele care au dus la instituționalizare

4. Efectele instituționalizării persoanelor vârstnice

5. Starea de sănătate a acestora

Ipotezele studiului

Ipotezele studiului:

1.Cu cât serviciile oferite vârstnicilor din instituții sunt de calitate,cu atât vârstnicii se vor simți cu adevărat respectați și apreciați

2.Cu cât activitățile pe care le desfășoară vârstnicii din instituții sunt mai folositoare societății,cu atât vârstnicii se vor simți mai motivați și utili

3.Cu cât familia vârstnicului este mai dezorganizată,cu atât cresc șansele că vârstnicul să ajungă în instituție

4.Cu cât condițiile materiale ale vârstnicului sunt precare,cu atât cresc șansele că vârstnicul să ajungă în instituție

5.Dacă vârstnicii se simt utili familiilor lor și societății, atunci ei vor fi mai fericiți și nu vor mai fi nevoiți să apeleze la instituții

Popuație și lot::

• Populație: vârstinicii instituționalizați din România

• Lot: 70 persoane vârstnice, cu vârsta cuprinsă între 64-75 de ani, rezidenți ai Centrului de Îngrijire și Asistență, care au posibilitatea de a oferi informații în legătură cu subiectele precizate mai sus

3. Delimitări conceptuale privind adaptarea în casele de bătrâni

3.1.Noțiuni introductive

Majoritatea definițiilor încadrează ca ‘’ persoane de vârstă a III-a’’ oamenii de peste 65 ani sau mai mult. Unii autori definesc ca atare persoanele trecute de 60 ani, iar alții consideră perioada vârstei a treia ca începând odată cu pensionarea.

Perioada de viață care începe odată cu atingerea vârstei de 65 ani, este caracterizată în primul rând printr-un “ declin’’ fiziologic, psihologic, economic și social. Cauzele deteriorării pe toate aceste planuri sunt biologice, dar și sociale (culturale și economice în principal).

Modificările care se petrec în organismul vârstnicului scad abilitatea individului de adaptare la mediul înconjurător și ridică grave probleme individuale și sociale. Expresia ’’persoane vârstnice’’ înfățișează cel mai bine persoanele care au depășit mijlocul vieții. Societatea oferă un rol social procesului de îmbătrânire, considerând că orice membru al unei clase de vârstă trebuie să se conformeze cerințelor asociate grupei din care face parte. Din această perspectiva persoanele vârstnice sunt cele care își pierd treptat rolurile sociale și care trebuie să se adapteze la o serie de schimbări ce determina apoi, apariția unor noi roluri pe care sunt nevoite să le învețe. Dacă luăm în calcul o periodizare a vieții în câte 30 ani, după prima perioada rezervată educării și studiului, urmează o a două destinată producției și împlinirii profesionale, iar a treia este bătrânețea liberă peste 60 ani.

Perioada vârstei a treia este subîmpărțită în:

1. Între 65(60) și 75 ani este considerată ’’ trecerea spre bătrânețe’’ a ’’ tânărului bătrân’’ sau ‘’perioada de vârstnic’’; în această perioadă se restrâng ariile profesionale, ocupaționale și sociale. Rămân active subidentitatea maritală, antrenarea emoțională și mintală în creșterea nepoților. Bărbații sunt afectați în general de boli respiratorii iar femeile suferă de tulburări afective.

2. Între 75 și 85 (90) ani este perioada ’’ vârstei medii’’ sau ‘’perioada de bătrân.’’ În această perioadă persoanele se cantonează în rolul de bunici. Autorii consideră că aceasta este etapa în care se aplică noul principiu intergenerațional, al solidarității, bazat pe ajutor informal limitat, pe acompanierea copiilor și tinerilor din familia lărgită. Implicarea în activitatea de creștere și educare a nepoților înregistrează diferențe geografice, dar și culturale.

Predomină bolile degenerative, iar mortalitatea este mare.

3. După vârstă de 85 (90) de ani este ’’ bătrânețea mare” sau perioada de longeviv’’.

Cu toată prezența asistenței sociale și a serviciilor medicale pe care le au vârstnicii la dispoziție, persoanele din acest grup practic sunt incapabile de modul viață independent și nevoia de ingrijie în instituții speciale este imperioasă.

Unii autori definesc îmbătrânirea că proces dinamic indiferent de vârstă cronologică, pentru ultima parte a vieții rezervând termenul de senescență și finalului deteriorativ pe acela de senilitate.

Organizația Mondială a Sănătății a identificat în anul 1963 următoarele etape ale vârstei adulte a omului:

– Vârstă mijlocie, medie de tranziție, până la vârstă de 59 ani;

– Perioada vârstnică, de la 60 ani la 74 ani;

– Bătrânețea, după 75 ani;

– Longevitatea, pentru persoanele care depășesc 85 ani. Asistăm la o diferențiere între ’’ vârstnic’’ și ’’bătrân’’, la o acceptare a disocierii îmbătrânirii, dictată de modificările socio-economice. Heterogenitatea grupului celor de 60 de ani și peste i-a determinat pe mai mulți autori să facă subdiviziuni:

– bătrâni- tineri sănătoși, singuri;

– bătrâni- tineri sănătoși , în cuplu;

– bătrâni- bătrâni fragili, singuri;

– bătrâni-bătrâni, fragile, cuplu.

În secolul precedent s-a înregistrat în întreagă lume o creștere a proporției persoanelor varsnice, fenomenul fiind numit’’ îmbătrânire a populației’’și în viitor este prognosticată o creștere a numărului persoanelor varsnice. Creșterea nivelului de trăi, progresele în medicină, scăderea natalității și schimbarea mentalităților justifică această apreciere. În afară de b#%l!^+a?’’îmbătrânirea populației’’ se constată și o ’’feminizare a populației ’’prin creșterea ratei de supraviețuire a femeilor. Tendințele demografice menționate antrenează probleme de ordin social, economic și științific. Consecințele individuale ale îmbătrânirii sunt multiple. Proporția persoanelor cu handicapuri severe, cu incontinențe, cu demente și cu însumări de boli crește cu înaintarea în vârstă. De aici o adevărată ‘’geriatrizare’’ a medicinii odată cu creșterea solicitărilor de prestații medicale și îngrijiri ale persoanelor vârstnice.

3.2 Aspecte psihice și psihologice ale persoanelor de vârsta a III -a

Caracterul complex al proceselor și fenomenelor care caracterizează înaintarea în vârstă atinge un maxim în cazul îmbătrânirii psihologice. În analiza îmbătrânirii din această perspectivă se are în vedere nu numai involuția sistemului somato- fiziologic care generează funcțiile și procesele psihice, ci și factori pur psihologici, dependenți de istoria vieții sufletești a individului.

Unul dintre cele dintâi semne de îmbătrânire intelectuală îl constituie slăbirea memoriei care începe aproximativ la vârstă de 50 ani și este mult mai accentuată la femei decât la bărbați. Reprezentările mai vechi, tradiționale realizează următorul profil psihologic al unei persoane vârstnice: uituc și dezorientat. ’’Uituc’’ deoarece se cunoaște faptul că întâi se alterează memoria de scurtă durata și că la această vârstă apar numeroase confuzii și inexactități cauzate de starea generală de sănătate a vârstnicului, care influențează și memoria. ’’Dezorientat’’ deoarece apare uzarea capacității interne de evaluare cronologică, deopotrivă internă legată de ritmurile biologice (ora mesei, a somnului…) cât și externă (dată, anul…), precum și difunctionalitati legate de orientarea în spațiu a vârstnicului. Mai întâi se șterg din memorie numele proprii, apoi cele comune, adjectivele și în ultimul timp verbele. Memoria vizuală și cea auditivă sunt mai puțin afectate de procesul de îmbătrânire decât memoriile secundare care fac să intervină funcțiile cerebrale de observație, judecată și organizare. Modificările pe care îmbătrânirea le produce în sfera instinctivă și în ce privește factorii elementari ai intelectului pot fi ușor apreciate în ansamblul vieții psihice a bătrânului. Unii specialiști consideră că vârstnicii nu mai sunt capabili să acționeze la excitanti afectivi slabi, ceea ce conferă o aparență de apatie și blazare. Este cunoscută hiperemotivitatea și impresionabilitatea bătrânilor.

Depresia cunoaște cel puțin trei tipuri esențiale:

Depresia blandă: persistența, în care individul se simte cel mai bine dimineață, dar desfășoară un registru bogat de trăiri precum: tristețe, descurajare, oboseală marcantă, dezinteres generalizat (incapacitatea de a se bucură), manifestă iritabilitate, oscilație emoțională, anxietate, insomnie, lipsa de concentrare.

Depresia majoră- se manifestă prin toate caracteristicile formei precedente, dar mai îngroșat, iar individul are perioade lungi de imobilitate totală, refuz alimentar, halucinații auditive și suspiciuni.

Studiul analitic al funcțiilor intelectuale arată o scădere a memoriei pentru datele recente. Cu toarte acestea, posibilitățile de sinteză ale vârstnicului, că urmare a experienței și antrenamentului, se pot menține. Atenția și concentrarea suferă de asemenea de pe urmă impactului cu senectutea.

În sfera instinctelor asistăm la manifestări diferențiate legate de sex și de notă individuală. La vârstă înaintată se semnalează o creștere a instinctului de alimentație. Pe de altă parte există specialiști care vorbesc de’’ instinctul morții’’ în sensul unor preocupări exagerate față de moarte. Aceste aspecte vorbesc deschis despre accentuarea instinctului de conservare la vârstnici.

Importantă de semnalat este și complexitatea modificărilor ce apar în sfera afectivă, în psihicul celor care traversează ultima etapă a vieții. Personalitatea individului se dovedește rezistență la scurgerea anilor, părând să nu sufere modificări importante. Sunt cunoscute labilitatea afectivă, hiperemotivitatea și impresionabilitatea bătrânului. Adeseori bătrânețea este însoțită de o stare depresivă și de o tendința de izolare și singurătate. Frecvent tulburările somatice împrumută masca psihică, după cum și o stare depresivă se poate asocia cu fenomene somatice. Depresia la bătrân comportă un diagnostic atent, o evaluare riguroasă a multiplelor situații somatopsihice care pot induce o modificare a tonusului psihic.

În sfera afectivă, atitudinea față de pensionare și bătrânețe joacă un rol important. Acestea sunt associate cu inutilitatea, mizeria și singurătatea. Sentimentul de izolare socială, de abandonare a profesiei accentuează îmbătrânirea psihologică iar implicațiile lor pot fi prevenite.

Trebuie învinse rigiditatea vârstnicului, dificultatea de adaptare la nouă situație creată. Atitudinea ’’critică’’ față de o situație nou creată poate să însemne însă și vigoare psihică și o b#%l!^+a?bună adaptabilitate. Complexitatea, variabilitatea și asincronismul funcțiilor psihice schițează profilul psihologic al vârstnicului. Tendința la egocentrism, conservatorismul, lentoarea unor funcții cognitive pledează pentru conturarea unor tipuri de îmbătrânire psihologică.

Definirea profilului psihologic al bătrânului necesită în continuare observații și studii psihometrice secvențiale și longitudinale asupra unor persoane cu îmbătrânire psihică și somatică normală.

Cu toate că literatura de specialitate subliniază unicitatea proceselor psihologice, fiecare persoană vârstnică trebuie investigată și asistată că atare, totuși aspectele psihologice includ numeroase criterii printre care etnicitatea și pensionarea. Etnicitatea este importantă sub aspectul sistemului de valori, al modului în care vârstnicul își stabilește prioritățile, dar și cum receptează asistență socială. Abilitățile verbale, viteză proceselor intelectuale, memoria, procesul de învățare reprezintă facultăți intelectuale prețioase, care, dacă au fost bine antrenate în timpul perioadei active, profesionale, chiar dacă au mai suferit modificări legate de îmbătrânirea fiziologică, marchează profund individualitatea și trăsăturile personalității vârstnicului. Personalitatea omului este hotărâtoare pentru modul de a îmbătrâni, adică cu sau fără succes, ’’înflorind’’ sau ’’ clătinându-se’’. Unele persoane în curs de îmbătrânire devin mai interiorizate și necesită o atenție aparte, în timp ce altele interpretează constant diferitele încercări și provocări ale vieții. Diferențele apar nu numai în funcție de etnicitate și personalitate, ci și în funcție de satisfacțiile pe care vârstnicul le-a avut într-o anumită perioada a vieții, de rolul de părinte, dar și de sexul persoanei.

Pentru mulți oameni îmbătrânirea devine o adevărată criză de viață.

Criza se manifestă atunci când omul se află într-o situație în care atitudinile sau comportamentele obișnuite până în momentul respectiv nu mai corespund. Situația se prezintă sub un dublu aspect: există șansa ca persoana respectivă să se schimbe, să se reorienteze, sau pericolul că ea să se cramponeze de obiceiurile dobândite în timp.

Reorientarea facilitează o schimbare, cramponarea poate furniza baza unui atac de panică. Conștientizarea vârstei poate să se manifeste ca un semnal că ne-am poziționat greșit față de noi înșine sau față de viață și că trăim trecând pe lângă ce este esențial. În momente de criză se comit sinucideri ca expresie a celei mai profunde resemnări. Din acest punct de vedere pericolul apare pentru cei care au avut de timpuriu succese neobișnuite și este vorba despre oamenii care și-au datorat satisfacțiile exclusiv tinereții, frumuseții și atractivității lor. Aceste valori, o dată dispărute pot genera o disperare profundă, la depresii împinse până la melancolie, iar unii încearcă să la suprime prin consumul de alcool.

În general, toți vârstnicii se confruntă cu cele două adevăruri grave: perioada scurtă de viață ce le-a mai rămas și ceea ce numim ’’boala pensionarii’’ sau ’’ patologia pensionarii’’.

Vârstnicul percepe modificările fiziologice caracteristice etapei sale de viață ca pe o ’’criză’’ ce peate fi resimțită dureros din punct de vedere fizic, dar și psihic sub aspectul afectării demnității. Acest moment de ’’criză’’ apare atunci când preocuparea pentru propriul corp devine explicită și manifestă. Ca o consecință firească a acestui moment dramatic al vieții sale este problema concepțiilor individului (filosofice, științifice, morale și religioase). Încep să apară întrebări de genul ’’ dacă viață a meritat sau mai merită să fie trăită’’, dacă propria viață a fost un succes sau eșec. Pesimismul este cel care începe să câștige teren, explicabil și prin înțelepciunea populară conform căreia ’’ nimeni nu este fericit înainte de moarte’’. Optimismul nu este complet absent, poate există sub formă de proiecte, uneori artificiale sau chiar fanteziste. Simțirea și trăirea religioasă se amplifică cu înaintarea în vârstă, argumentată la persoanele bolnave, care au suferit pierderi personale. Practică ritualurilor religioase a vârstnicilor o întrece pe aceea a altor categorii de vârstă, influență religiei asupra calității vieții bătrânilor fiind pozitivă.

Schimbările aduse de bătrânețe, deși, fără indoială importante, au la bază raportul între elemente de continuitate, astfel, stilul de viață al persoanei vârstnice se întemeiază în mare măsură pe stilul de viață pe care l-a adoptat și l-a practicat în mod constant în timpul vieții sale adulte. Bătrânețea este marcată de existența unei relații semnificative între continuitate și dicontinuitate, ceea ce face că tot ce se pierde într-o parte să fie compensată în altă parte.

Este știut faptul că bătrânețea nu-i afectează în același mod pe toți indivizii unii, dintre ei având ’’resurse’’ acumulate încă din tinerețe pentru a se adapta schimbărilor și evenimentelor care marchează această perioada de vârstă, în timp ce alții reacționează într-un mod negativ, neavând capacitate de a se adapta modificărilor și evenimentelor legate de vicisitudinile vârstei înaintate.

Există multiple teorii cu privire la procesul de îmbătrânire și factorii fiziologici, patologici sau genetici care îl determina și sunt mai puține toerii care se ocupă de rezistență individuală la agresiunile bătrâneții. b#%l!^+a?

Problemele adaptării psihice la procesul de îmbătrânire au evidențiat rolul proceselor de compensare. Există o serie de stări sufletești care subminează sănătatea și scurtează viață: tristețea, supărările frecvente, atitudinea pesimistă în viață. Împotriva durerilor fizice există medicamente analgezice, durerile sufletești au însă un singur leac: uitarea. Toate stările sufletești negative pot fi combătute, chiar anihilate prin altele positive, favorabile sănătății și logevitatii. Bună dispoziție reprezintă un remediu dintre cele mai eficiente.’’Persoanele care vorbesc mult se bucură de obicei de o viață îndelungată’’- arată prof Wiliams de la Institutul de Psihologie din Ohio. Cercetătorul susține că oamenii care vorbesc mult ’’eliberează ’’ energia acumulată. Autosugestia poate fi folosită de orice om pentru îmbunătățirea vieții.

Comparativ cu bătrânii de acum 20-30 de ani, cei de astăzi au mai pierdut puțin din singurătate, iar compoziția sociologică s-a transformat: a crescut numărul celor cu studii superioare, nu mai este aceeași proporție de agricultori, deși majoritatea bătrânilor trăiesc în mediul rural. Situația lor economică este încă disolubilă, dar pentru mulți mai favorabilă: pensiile, până la un anumit nivel, nu sunt impozabile, iar unele din sistemul asigurărilor agricole s-au dublat în ultimii ani. Locuința lor este mai confortabilă și s-au înregistrat ameliorări și în privința stării de sănătate.

Unii autori constată că persoanele vârstnice sunt mai tolerante astăzi decât la începutul anilor’80, în privința homosexualității sau a avortului. Acest fenomen se explică, pe de o parte prin reinonirea populației vârstnice, iar pe de altă parte prin ’’ contagiune intergenerațională’’.

Se consideră că înaintarea în vârstă este mai mult legată de pierderea unor roluri decât de achiziționarea unora noi: pierderea partenerului de viață, prin decesul acestuia, pierderea rolului de persoană activă social, diminuarea drastică a rolului de părinte, odată cu creșterea copiilor. În compensare, apare accentuarea responsabilității persoanei vârstnice față de activitatea gospodărească și întreținerea spațiului de locuit.

Implicarea în unele activități va contribui la menținerea stimei de sine și la întreținerea satisfacției existențiale a persoanei de vârstă a III a.

Un loc important în psihologia vârstei a treia îl ocupă atitudinea subiectivă a individului față de propria să situație ca persoană în viață. În general, persoanele în vârstă sunt deosebit de îngrijorate de perspectiva sau de prezența infirmităților lor fizice, de diminuarea forțelor fizice și a capacităților intelectuale, în primul rând a funcției mnezice. Toți acuză o „schimbare" pe care o resimt că pe o povară. Se izolează de lume, de societate și se simt chiar marginalizați sau excluși; în sensul acesta se poate spune, fără să comitem o eroare, că bătrânețea antrenează un anumit „complex de izolare-inferioritate" al persoanei. De aceea consilierea acestor persoane trebuie să se concentreze pe găsirea unor soluții de depășire a acestor stări.

S-a demonstrat că psihodrama poate ajuta la depășirea anxietății, depresiei și comportamentelor stereotipe ale vârstnicilor (Altman K.P., 1983).

Persoanele de vârstă a treia din casele de bătrâni sunt expuse tulburărilor psihiatrice și sunt vulnerabile, mai ales, la depresie. Dar serviciile psihiatrice și/ sau psihoterapeutice sunt rar asigurate. Carman și Nordin (1984) au condus un grup de psihodramă într-o casă de bătrâni, găsind că aceasta este o formă de terapie eficace. Psihodrama s-a demonstrat a fi benefică mai ales pentru ameliorarea depresiei, permițând participanților la grup să “retrăiască” și să poată suferi pentru pierderile nerezolvate, doliul neprelucrat, și să-și exprime sentimentele reprimate de manie, abandon și teamă. Tehnicile psihodramatice au încurajat spontaneitatea și creativitatea și au facilitat procesul de trecere în revista a vieții proprii. Astfel participanții au fost încurajați să rezolve probleme vechi și să-și examineze și restructureze identitatea.

Alți autori (Oguzhanoglu și Osman, 2005) au investigat în special efectul psihodramei și psihoterapiei de grup asupra adaptării și problemelor comportamentale ale persoanelor dintr-o casă de bătrâni. Ca tehnică, fiecare ședință de psihodramă a avut durata de 2 și ½- 3 ore, la interval de o săptămână, iar pentru evaluarea nivelului depresiei și anxietății au fost folosite Scala de Depresie Hamilton și Scala de Depresie Geriatrică.

Rezultatele arată că a crescut spontaneitatea, creativitatea și empatia participanților, ducând astfel la îmbunătățirea comunicării și adaptarea la propriile probleme. Articularea emoțiilor și gândurilor a cunoscut de asemenea o îmbunătățire semnificativă, iar scorul la anxietate a scăzut considerabil. S-a ajuns astfel la concluzia că psihodrama poate fi de ajutor persoanelor vârstnice pentru îmbunătățirea comportamentului și bunăstarea psihologică și pentru descoperirea înțelesului vieții.

Pentru bătrânii instituționalizați sau din casele de bătrâni colectivul Universității din Havana recomandă împărțirea grupelor mari în ceea ce ei numesc “grupe familiale” de bază, de 6-7 persoane, având discuții atât în grupul extins cât și în grupele mici. Se pleacă de la premiza b#%l!^+a?că uneori persoanele de vârstă a treia absorb mai greu informația, așa că grupele mici sunt necesare că forum pentru întrebări și exprimare de sine.

Faptul că bătrânii instituționalizați adesea se izolează este un lucru îndeobște cunoscut. În timp ce psihoterapia și medicația tradițional utilizată pentru remotivarea pacienților nu este atât de eficace la bătrâni, psihodramă da rezultate. Psihodramă este recomandată că substituent mai acceptabil și mai puțin anxietant al psihoterapiei prin alte metode, facilitând expresia întregii game de sentimente și oferind oportunități pentru resocializare. În cadrul psihodramei sunt utilizate în special pantomimă de grup, cu șarade sau fragmente de piesă de pantomimă, utilizarea picturilor sau pozelor pentru a pune în scenă dispoziția și personalitatea personajelor din poze; jocul de rol al unei persoane admirate; vizionarea de spectacole de teatru. Se folosește de asemenea bibliodrama, care poate satisface nevoile unor indivizi sau grupuri mai mici.

Psihoterapia de grup este utilă în grupuri mixte și pentru tratamentul problemelor emoționale și existențiale unice ale femeilor vârstnice. Principalul beneficiu este acela de a oferi o oază de siguranță pentru explorarea problemelor curente, integrarea sinelui, creșterea stimei de sine și depășirea izolării și depresiei. Pe de altă parte, nu doar că îi putem învață pe vârstnici, vârstnicii ne învață pe noi. În acest context, Francisco Goya, picta un tablou, “Încă învăț” (“Aun aprendo”), înfățișând un bătrân mergând cu ajutorul a două bastoane.

Sunt însă și situații în care bătrânețea este resimțită ca o stare pozitivă și ca un atribut valoric al personalității. Faptele lipsite de importanță, neesențiale, sunt date la o parte, individul se concentrează asupra esențialului, dezvoltându-se capacitatea de sinteză și vederea de ansamblu. Evocarea vechilor amintiri procura o plăcere interioară și o afirmare a realității de sine. Deși recunoaște existența unor fenomene negative, ca: oboseală progresivă, scăderea concentrării și a memoriei, C. von Monakow consideră că individul nu trebuie să cadă pradă depresiei și sentimentului de inferioritate. E. Minkowski notează că la bătrâni se poate vorbi încă de posibilitatea de creație și de o anumită capacitate de adaptare la situațiile noi ale vieții trăite.

Bătrânețea este, incontestabil, o etapă a vieții, o schimbare a regimului psiho-biologic în sens involutiv. Ea este la fel de zgomotoasă și capricioasă ca și adolescența, fiind brăzdată de crize, drame, angoase, întrebări, neliniști. Dar, pe când adolescența se proiectează în viitor, ca o perspectivă, bătrânețea se întoarce către trecut pe care-l contemplă. Din acest motiv, credem că nu greșim dacă afirmăm că bătrânețea este o adolescență pe dos.

3.3 Evaluarea situației persoanelor vârstnice care necesită asistență socială

Dreptul la asistență socială într-o instituție de asistență socială se stabilește pe baza unei anchete sociale, cu respectarea criteriilor prevăzute în Grila Națională de Evaluare a Nevoilor Persoanelor Vârstnice, aprobată prin HG nr. 886/2000. Ancheta socială se realizează de un colectiv format din 2 asistenți sociali din cadrul consiliului local sau a Direcției județene de muncă și protecție socială sau a Municipiului București sau a Direcției Generale de Asistență Socială, alături de care participă în mod obligatoriu și un medic specialist al persoanei vârstnice respective, în situația în care aceasta este dependentă. Pe baza analizei situației sociale, economice și medicale a persoanei vârstnice, prin ancheta socială se stabilește măsura de asistență socială justificată de situația de fapt constatată. Așadar, nevoile persoanelor vârstnice se evaluează prin anchetă socială care conține informații cu privire la afecțiunile ce justifică îngrijire specială, capacitatea de a se gospodări și de a îndeplini cerințele firești ale vieții cotidiene, condițiile de locuit, precum și veniturile efective sau potențiale considerate minime pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieții. Nevoile persoanelor vârstnice aflate în situația de pierdere totală sau parțială a autonomiei, care pot fi de natură medicală, socio-medicală, psihoafectivă, se stabilesc pe baza grilei naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, care prevede criteriile de încadrare în grade de dependență (HG nr. 886/2000). Grila Națională de Evaluare a Nevoilor Persoanelor Vârstnice cuprinde criteriile de încadrare în grade de dependență. Pentru evaluarea nevoilor persoanelor vârstnice se utilizează Fișa de evaluare socio-medicală (geriatrică). Dreptul la serviciile de asistență socială, la domiciliu și în instituții, se aprobă de către primar, pe baza anchetei sociale și a recomandărilor Grilei naționale de evaluare a gradului de dependență. În funcție de rezultatele evaluării, persoana vârstnică este recomandată pentru servicii de îngrijire în cămin sau alte tipuri de servicii. La momentul evaluării se va lua în considerare și dorința persoanei privind propria sa îngrijire.

3.4 Factori care influențează instituționalizarea b#%l!^+a?

Deși actualmente tendința este de dezinstituționalizare, în toată lumea există forme de ocrotire a vârstnicului în asemenea așezăminte.

O instituție reprezintă o organizație care are statut, reguli de funcționare stabilite prin regulamente și legi, având funcția socială de a satisface anumite nevoi colective (Neamțu, pg. 947).

În România există mai multe tipuri de instituții specializate de ocrotire. În funcție de perioada cât vârstnicul este ocrotit, instituțiile pot presta servicii pe termen lung sau temporar.

Cauzele instituționalizării pe termen lung ar fi:

– singurătatea și lipsa rețelei de suport;

– dorința manifestă a vârstnicului;

– lipsa veniturilor;

– diferite afecțiuni cronice;

– handicapul fizic sau mental;

– pierderea locuinței;

– lipsa adaptării în cadrul serviciilor la domiciliu;

– crize în sânul familei de origine;

– imobilizarea la pat;

– violența domestică sau a celor ce s-au angajat să-l îngrijească.

Dorința vârstnicului este capitală, pacientul fiind centrul însuși al deciziei finale. Dorința vârstnicului intră adeseori în contradicție cu evaluarea medico-psiho-socială relizată de medicul de familie.

Anumiți bătrâni care ar putea rămâne la domiciliu, la nevoie cu un oarecare ajutor, pot la fel de bine să ceară să trăiască într-o instituție, în cămin, pentru că s-ar simți mai în siguranță.

O asemenea dorință trebuie respectată. Trebuie să ne ferim de dogma menținerii la domiciliu cu orice preț. Anumiți bătrâni nu mai vor să rămână acasă de teama unor agresiuni, a singurătății, sau de teama de a deveni o greutate pentru ceilalți (G. Neamțu, pg. 909).

Invers, există situația când deși menținerea la domiciliu devine foarte dificilă, vârstnicul să dorească să rămână acasă cu orice preț. În acest caz, medicul de familie trebuie să uzeze de persuasiune și să explice vârstnicului că rămânerea acasă nu este în mod sigur cea mai bună soluție.

Atunci când decizia instituționalizării se impune, aceasta trebuie să fie atât cât se poate bine lămurită și gândită. Obținerea consimțământului bătrânului este soluția cea mai preferabilă.

Cel mai adesea, plecarea într-o instituție este pentru vârstnic ultima cotitură importantă din viață; de aceasta se leagă neliniștea și teama, îndeobște fondată, a nemaîntoarcerii la domiciliu și instituția îi apare, pe bună dreptate, a fi o antecameră a morții.

În lucrarea clasică a lui Erving Goffman, se apreciază că trăsătura comună pe care o găsește la toate instituțiile (totale) este că indivizii aflați în aceste locuri trec printr-un proces de mortificare a sinelui, acest fapt ducând la pierderea identității. „Instituțiile ridică bariere între persoanele din interior și lumea de afară” (Goffman, pg. 89). Dr. Constantin Bogdan atrage atenția asupra tendinței actuale a familei românești, îndeosebi a celei din mediul urban, de a forța instituționalizarea, din motivații atât de ordin obiectiv (condiții de locuit restrânse, dificultăți financiare, imposibilitatea supravegherii permanente a vârstnicilor cu deteriorări psihice, dificultatea familiei adulte de a se ocupa de îngrijirea propriilor bunici sau străbunici), cât și de ordin subiectiv (relaxarea legăturilor parentale, o psihologie individualistă, care respinge faptul că și aspectele triste ca bătrânețea, invaliditatea, moartea fac parte din viață. Cu toate acestea, credem că dacă familia ar beneficia de un ajutor corespunzător astfel încât să capete încredere în forțele proprii și problemele financiare să nu mai poată fi invocate, multe plasamente ar putea fi evitate, reultatele îngrijirilor ar fi mai bune, iar costurile ar fi desigur mai mici, având în vedere proporția mare a îngrijirilor care pot fi realizate de membrii de familie neprofesioniști.

Rămâne deci un procent de numai 10-20% (conform statisticilor americane) din îngrijirile care ar necesita intervenția profesioniștilor, comparativ cu plata pentru 100% din servciile efectuate în cadrul instituționalizat. b#%l!^+a?

Doctorul englez J. Grimlay Evans descria în 1980 foarte clar scopul sistemului de ajutor social și de sănătate a vârstnicului ca fiind acela de „a permite vârstnicului suferind de o dizabilitate fizică sau mentală să trăiască unde el și-ar fi dorit să trăiască dacă nu ar fi avut aceea dizabilitate”, de asemenea scopul tratamentului și a eforturilor de rebilitare este de „a îmbunătăți funcționarea lui până la un nivel maxim, consecvent, și dacă acesta este totuși inadecvat, noi trebuie să reducem cererile din mediul înconjurător” (G. Neamțu, pg. 953).

Persoanele vârstnice manifestă adesea o anumită rigiditate a comportamentului, fapt care poate genera crize de adaptare sau „stresul de mutare”, constând în reacții paradoxale, nefavorabile sănătății, în special anexietate.

Temerile și neliniștile lui au ca motiv „moartea familială” și ideea eronată că a fost interant că să nu moară acasă, teama că sfârșitul este aproape, dar se manifestă și temeri fără obiect.

Uneori pot apărea depresii grave, stări confuzionale, izolare, alte manifestări în funcție de temperament: tăcere ostilă, irascibilitate crescută, resmenare sau apatie bolnăvicioasă.

Dintre reacțiile comportamentale ale familiei vârstnicului instituționalizat menționăm (Sorescu, pg. 82):

– Cooperare (aproximativ 60% din cazuri) – receptivitate față de asistența acordată bătrânului, menținerea legăturilor cu acesta, disponibilitate pentru reprimirea sa în familie;

– Hiperprotecție: pretenții exagerate față de personalul instituției și asistența acordată, imputări pentru agravarea condiției vârstnciului, conflicte și stânjenirea echipei de îngrijire. Sunt cunoscute binoamele mamă-fiu, tată-fiică, și soție-soț. Uneori hiperprotecția este simulată, stările de iritare, plictiseală, demobilizare a echipei sunt nefavorabile bătrânului;

– Abandon (cam 10% din cazuri): familia consideră că și-a încheiat datoria, odată ce vârstnicul a fost intituționalizat și se invocă diferite motive pentru părăsirea vârstnicului;

– Culpabilitate: se întreabă dacă nu existau și alte soluții;

– Angoasa: apare la copiii care au avut legături strânse cu părinții lor. Îmbătrânirea și îmbolnăvirea părinților îi neliniștește, ca și reacțiile bătrânului instituționalizat, precum și gândul unui viitor asemănător.

Instituția trebuie să satisfacă vârstnicului următoarele categorii de nevoi:

– nevoia de a fi considerat ca parte a societății;

– nevoia de a folosi timpul în condiții cât mai mulțumitoare;

– nevoia de a fi recunoscut ca persoană cu individualitate distinctă;

– nevoia de a-și manifesta propria personalitate, nevoia de îngrijire a sănătății;

– nevoia de stimulare a facultăților mintale;

– nevoia de servicii spirituale;

– nevoia de comunicare.

O importanță deosebită o are mediul ambiental al căminului pentru persoane vârstnice:

– Trebuie prevăzut cu secții diferite pentru persoane dependente, persoane semidependente și persoane care nu sunt dependente;

– Umanizarea interioarelor face să se elimine aerul de spital sau „azil pentru oamenii bătrâni și bolnavi”: pereți colorați, plante decorative, tablouri, acvarii și spații personalizate;

– Amenajarea unei grădini pentru plimbări de recreere, cu elemente peisagistico-estetice, jeturi de apă, alei, bănci, precum și a unui teren de recuperare în aer liber, au o valoare terapeutică deosebită;

– Sunt necesare amenajări pentru combaterea privării informaționale:

 Spații pentru contacte sociale;

 Stand de presă și carte;

 Bibliotecă cu sală de lectură;

 Condiții pentru urmărirea programelor TV;

 Expoziții;

 Spectacole artistice;

 Oferirea posibilității persoanelor vârstnice de a oferi sugestii pentru amnejarea spațiului și de a contribui la aceasta (Sorescu, pg. 83). b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Instituționalizarea nu este soluția cea mai viabilă pentru problemele complexe ale vârstnicilor, dar nu este nici cea mai proastă alternativă. Totul depinde de perspectiva din care este privită problema. Dacă din punct de vedere economic ea reprezintă o soluție, din punct de vedere social, neglijarea nevoilor umane de către instituție duce la negarea întregii filozofii instituționale (Andreescu, O., Pintilie, M., pg. 23).

Tendința de a privi societatea ca fiind formată doar din indivizi capabili de muncă și sănătoși este limitată din cauza inevitabilității degradării fizice a omului.

Metodologia cercetării

Chestionar

1. Cu cât serviciile oferite vârstnicilor din instituții sunt de calitate,cu atât vârstnicii se vor simți cu adevărat respectați și apreciați

Pentru verificarea ipotezei 1 am corelat intrebarile de la 5 la 21

cum vi se par serviciile oferite de instituție?

* prin serviciile oferite de instituție vă simțiți respectați și apreciați?

cum vi se par serviciile oferite de instituție?

* cum vă simțiți în cadrul instituției?

.

sunteți mulțumit(ă) de personalul instituției? * prin serviciile oferite de instituție vă simțiti respectați și apreciați?

sunteți mulțumit(ă) de personalul instituției? * cum vă simțiți în cadrul instițuției?

Ipoteza se validează prin toate cele 4 serii de corelații astfel: 68,57% din persoanele chestionate au spus ca serviciile sunt de bună calitate și 48,57% se simt bine și 47,14% se simt foarte bine. De asemena 70,00% dintre persoanele chestionate au spus ca sunt foarte multumiți de personalul instituției, iar 50,00% se simt în mare măsură respectați și apreciați.

Deci ipoteza se validează

2.Cu atât cu cât activitățile pe care le desfășoară vârstnicii din instituții sunt mai folositoare societății,cu atât vârstnicii se vor simți mai motivați și utili

Pentru verificarea ipotezei 2 am corelat intrebările:(7-9,7-14,8-9,8-10, 12-15, 16-21)

sunteti multumiți de activitățile pe care le desfășurați în cadrul instituției?

* activitățile pe care le desfașurati în instituție va motivează?

sunteti multumiți de activitățile pe care le desfășurați în cadrul instituției?

* prin activitățile pe care le desfășurați în instituție vă simțiți utili?

.

credeți că activitățile pe care le desfășurati în cadrul instituției sunt folositoare societății?

* activitățile pe care le desfășurați în instituție vă motivează?

credeti ca activitatile pe care le desfasurati in cadrul institutiei sunt folositoare societatii?

* prin activitățile pe care le desfașurați in instituție vă simțiti utili?

Ipoteza se validează în toate cele 4 serii de corelatii astfel: 58,57% din persoanele chestionate au considerat că activitățile pe care le desfasoară in instituție sunt utile și motivante.

Deci ipoteza se validează

3.Cu cât familia vârstnicului este mai dezorganizată,cu atât cresc șansele ca vârstnicul să ajungă în instituție

Pentru ipoteza 3 am corelat 4 intrebari: (11-13,11-14,12-13,12-14, 16-21)

primiti vizite din partea membrilor familiei?

* care din membrii familiei va viziteaza mai des?

primiti vizite din partea membrilor familiei? * care din urmatoarele situatii caracterizeaza cel mai bine relatia dumneavoastra cu familia? Crosstabulation

cât de des primiți vizite din partea membrilor familiei? * care din membrii familiei vă vizitează mai des?

cât de des primiți vizite din partea membrilor familiei?

* care din următoarele situații caracterizează cel mai bine relația dumneavoastră cu familia?

Ipoteza se validează în toate cele 4 serii de corelații astfel: din persoanele chestionate au recunoscut că 28,57% au relații nesatisfăcătoare sau 47,14% nici un fel de relație cu membrii familiei,ca urmare un procent de 51,43% dintre persoanele chestionate primesc vizite foarte rar din partea membrilor familiei și un procent de 1,34% primesc vizite din partea familiei.

Atunci când sunt chestionați în legatură cu persoanele care îi vizitează recunosc că primesc vizite foarte rar de la alte rude(31,43%),vecini(22,86%) și prieteni (14,29%).

Atunci când sunt chestionați în legătură cu relațiile cu familia un procent de 47,14% recunosc că nu au nici un fel de relații cu familia.

Deci ipoteza se validează.

4.Cu cât condițiile materiale ale vârstnicului sunt precare,cu atât cresc șansele ca vârstnicul să ajungă în instituție

Pentru ipoteza 4 am corelat 4 intrebari: (15-17,15-18,16-17,16-18, 19-22)

care era situația dumneavoastră materială înainte de a apela la serviciile instituției de ingrijire? * ce condiții aveați înainte de a apela la serviciile instituției de ingrijire?

care era situația dumneavoastră materială inainte de a apela la serviciile instituției de ingrijire? * in opinia dumneavoastră care ar fi principalele cauze pentru care ați ales să apelați la instituția de ingrijire?

in care din categoriile de mai jos puteți include veniturile pe care le aveați inainte de a apela la instituția de ingrijire? * ce condiții aveați inainte de a apela la serviciile instituției de ingrijire?

în care din categoriile de mai jos puteți include veniturile pe care le aveați inainte de a apela la instituția de ingrijire? * in opinia dumneavoastră care ar fi principalele cauze pentru care ați ales să apelați la instituția de ingrijire?

Ipoteza se validează prin toate cele 4 serii de corelații astfel: un procent de 30,00% declară că aveau condiții satisfăcătoare inainte de a ajunge in instituție deoarece acest procent reprezintă persoanele vârstnice care au fost nevoite să apeleze la instituții pentru că le-au plecat copii sau rudele in străinatate.Dar având in vedere neomogenitatea lotului,un procent de 27,14% declara ca aveau condiții precare.

Cauzele care duc la instituționalizare sunt în principal cauze materiale 35,71% și probleme familiale 31,43% și un procent de 20,00% un procent mai mic comparativ declara că situația lor materială era critică.

Corelând veniturile cu condițiile se conturează ideea că atunci când există venituri mici cauzele care au dus la institutionalizare erau din cauza condiției materiale precare.

Deci ipoteza se validează.

5.Dacă vârstnicii se simt utili familiilor lor și societății atunci ei vor fi mai fericiți și nu vor mai fi nevoiți să apeleze la instituții

Pentru ipoteza 5 am corelat 4 intrebări: (19-21,19-22,20-21,20-22)

in opinia dumneavoastra erati util(a) familiei dumneavoastra inainte de a apela la serviciile institutiei de ingrijire? * va simteati mai bine din punct de vedere medical inainte de a apela la institutia de ingrijire?

.

in opinia dumneavoastra erati util(a) familiei dumneavoastra inainte de a apela la serviciile institutiei de ingrijire? * de cand sunteti in institutie duceti o viata mai linistita?

va simtiti ca fiind o povara pentru societate? * va simteati mai bine din punct de vedere medical inainte de a apela la institutia de ingrijire? Crosstabulation

on normal approximation.

va simțiți ca fiind o povară pentru societate? * de când sunteți în instituție duceți o viață mai liniștită?

Ipoteza se validează prin toate cele 4 corelații astfel: un procent de 37,14% declară ca nu erau utili familiei, 20,00% nu se simt utili societății,se corelează pentru ca nu se simteau bine din punct de vedere medical si material.

Deci ipoteza se validează.

Concluzii:

1.Concluzia acestu studiu este aceea că vârstncii se bucură de un prestigiu scăzut.Dacă încercăm să dăm câteva explicații,putem spune că acest fenomen are cauze multiple și se referă la aspecte distincte ale vieții sociale în care,cel puțin în perioada actuală,sunt apreciate valorile materiale,iar primul efect care îl aduce după sine pensionarea este scăderea venitului.Acest fapt atrage după sine o multitudine de probleme pentru vârstnicii aflați în această situație, o izolare din partea acestora, cresterea sentimentului de singurătate și mai rău, dorința de a nu mai trăi.

2.O altă cauză este dată de faptul că tinerii își asigura prin educație posibilitatea de a obține locuri de munca mai bine plătite, astfel încât urcă mai ușor în ierarhia socială decât vârstnicii.

3.Părinții încetează să mai fie cei care știu totul,cei care înmagazinează cunoașterea, pentru că educația lor se rezumă în medie la 10-12 clase, în timp ce tinerii,din necesitatea de a se adapta cerințelor societății, sunt din ce în ce mai bine pregătiți profesional, astfel încât iau treptat locul părinților.

4.Consecințele acestui fenomen(de scădere a prestigiului vârstnicului) și gravitatea lui se reflectă în faptul că această categorie de vârstă trece prin experiența discriminării în tot mai multe contexte sociale.

5.Inserția sau reinserția a persoanelor vârstnice întâmpina dificultăți, deoarece serviciile de asistență socială oferite varstnicilo rsunt precare, problemele acestora fiind practic ignorate.

6.Așezămintele de tipul azilelor de bătrâni se plasează în regiunea din spate,de culise a socialului,un spațiu care trebuie cosmetizat, pentru că realitatea lui este incomodă pentru cei mai mulți. Situația celui care optează pentru această ultima soluție (căminul) este extrem de delicată, pentru că reprezintă un cumul de pierderi dureroase cu care bătrânul s-a confruntat înainte de a intra în cămin: decesul partenerului, plecarea copiilor din casă părintească sau în străinătate ,pierderea ocupației prin pensionare și odată cu toate acestea pierderea propriei identități.

Date statistice:

BIBLIOGRAFIE

1. Bǎlǎceanu-Stolnici, C., 1998 – Geriatrie practicǎ, Ed. Amaltea, București

2. Băban, A., (2002), Metodologia cercetării calitative, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

3. Bocancea C., Neamțu G., 1999 – Elemente de asistență socială, Ed. Polirom, Iași

4. Bogdan, C., 1997 – Geriatrie, Ed. Medicală, București

5. Drîmba, O. ,1987 – Istoria culturii și civilizației, Ed. Științifică și Enciclopedică, București

6. Dumitru, M., 1984, – Bǎtrânețe activǎ, Ed. Medicală, București

7. Eliade, M., 1994 – Nostalgia religiilor, Ed. Humanitas, București

8. Encyclopedia of Social Work, 1997,vol. I, NASW

9. Gal, D., 2003 – Asistența socialǎ a persoanelor vârstnice. Aspecte metodologice, Ed. TODESCO, Cluj-Napoca

10. Gal, D., 2001 – Dezvoltarea umană și îmbătrânirea, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

11. Gal, D., 2001 – Vine o zi …, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

12. Gallo, J. J., Busby-Whitehead, J., Rabins, P. V., Silliman, R. A., Murphy, J. B., Reichel, W., 1999 – Reichel’s Care of the Elderly: Clinical Aspects of Aging, 5th edition, Lippincott Williams & Wilkins Publishers (e-book)

13. Goffman, E., 1961 –Aziluri, Ed. Polirom, Iași

14. Gusic, V. I., 1984 – Biologia vârstelor și lupta împotriva bătrâneții, Ed. Științifică și Enciclopedică, București

15. Help the Aged – Age discrimination in Public Policy.A review of Evidence,

www.helptheage.org.uk(21 mai 2007)

16. Iluț, P., (1997), „Abordarea calitativă a scioumanului”, Ed. Polirom, Iași

17. Iluț, P., (2005), „Sociopsihologia și antropologia familiei”, Ed. Polirom, Iași

18. Kubler-Ross, 1992 – On Death and Dying, Ed. Tavistock-Routledge, London and New York

19. Marshall, M., 1993 – Asistența socială pentru bătrâni, Ed. Alternative, București

20. Neamțu, G., 2003 – Tratat de asistență socială, Ed. Polirom, Iași

21. Neculau, A., 1991 – Cultură și personalitate, Ed. Militară, București

22. Puwak, H., 1995 – Încetinirea ireverisibilitǎții, Ed. Expert, București

23. Rex Skidmore,Milton G.,Thackeray,O.William and Farley, 1997 – Introduction to Social Work, Allyn and Bacon

24. Schiopu, U., Verza, E., 1997 – Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București

25. Sorescu, M. E., 2005 – Asistența socială a persoanelor vârstnice, Craiova,Curs universitar

26. Wolf, K., 1995 – The biological sociological and psihological aspects af aging