Factori Favorizanti Ai Violentei Intime Si Profilul Psihoemotional al Femeii Abuzate

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1 : Precizări privind conceptul ”Violență intimă”

1. Definirea termenilor: comportament agresiv, violența domestică, violența intima, abuz

2. Cauzele apariției violenței în relația intimă (teorii explicative)

3. Forme de manifestare ale violenței intime

Capitolul 2 : Femeia victimă: efectele în plan biopsihoemoțional

1. Cauzele victimizării femeii

2. Efectele violenței intime

3. Importanța intervenției și suportul social formal

Capitolul 3 : Factori favorizanți ai violenței intime și profilul psihoemoțional al femeii abuzate : Studii de caz

1. Violența în relația de cuplu: problemă socială

2. Universul studiului și metodologia aplicată

3. Analiza dimensională a conceptelor

4. Obiectivele studiului

5. Stabilirea ipotezelor

6. Prezentarea și analiza datelor

7. Limitele studiului

8. Concluziile studiului

Concluzii

Bibliografie

+ INTRODUCERE

Capitolul 1 : Precizări privind conceptul ”Violență intimă”

Pentru a ne familiariza cu subiectul, vom începe prin a face diferențierea între noțiunile de “agresivitate”, ”violență” și ”abuz”, întrucât pot ridica un grad considerabil de confuzie atunci când dorim să le recunoaștem. Astfel, în încercarea de a aduce claritate în abordarea temei, am analizat definiții reprezentative ce descriu fiecare element în parte.

Prin prisma cunoașterii comune, termenul de "agresivitate" deține o încărcătură afectivă considerabilă, datorată, probabil, reprezentărilor care au loc la nivel individual, atunci cand întâlnim acest termen (Jderu, 2010, 208).

În Dicționarul de Sociologie conceptul de “agresivitate” este definit ca fiind un “comportament verbal sau acțional, ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea și chiar suprimarea fizică a celorlalți. Comportamentul agresiv poate fi orientat și contra propriei persoane (autoagresivitate), ca în cazul unor tulburări psihice, sau spre distrugerea obiectelor investite cu semnificații sociale” (Chelcea, 1998, 21).

Păunescu (1994, 15) definește agresivitatea ca fiind “o stare a sistemului psihofiziologic prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de atitudini ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei ființe sau lucru investite cu semnificații, pe care agresorul le simte ca atare și care reprezintă pentru el o provocare”.

Afirmațiile lui Freud (apud Amirou, 2003, 37) cu privire la frustrare au constituit în 1941 bazele “frustrării și agresiunii“.S-a constatat că o frustrare este întotdeauna fundamentul unui comportament agresiv. Accentuând latura psihologică, o altă teorie afirmă că agresivitatea este rezultatul unui proces mimetic; succesul unor acte agresive, care determină schimbări rapide, poate constitui un model demn de urmat, favorizând o învățare prin imitație. Agresiunile aduc turnuri de situație imediate și impresionante, fiind, de asemenea, săvârșite în diverse cazuri de devianță.

Distincția dintre agresivitate și violență este esențială. Ca atare, comportamentele agresive nu sunt în exclusivitate violente. De exemplu, gesturile obscene sau furtul sunt considerate a face parte din sfera agresivității, însă nu se manifestă violent (Jderu, 2010, 210). Agresivitatea se poate limita la nivel de atitudine, fără să se manifeste comportamental și să degenereze în acte violente, pe când violența se axează în sfera fizică, manifestă (Mitrofan, 2004, 166).

Astfel observăm că agresivitatea este un comportament ce poate sta la baza violenței, dar cele doua nu reprezintă același lucru. Pentru potențarea acestui fapt, mai departe vorbesc despre violență și diversele sale tertipuri.

În sens general violența este descrisă ca “forță brutală pe care o ființă o impune asupra altora, putând merge până la constrangere exercitată prin intimidare sau teroare” (Larousse, 2006, 1295). În esență, violența intrafamilială constă în “orice formă de agresiune, abuz sau intimidare, dirijată împotriva unui membru al căminului familial, unei rude de sânge sau contra altor persoane din mediul familial” (Correctional Service, 1988 apud Rădulescu, 2001, 18).

Familia este privită ca fiind o instituție principală a vieții sociale organizate (Dallos și Mclaughlin, 1997, 7). Ea este cel mai intim grup în care oamenii conviețuiesc ; poate fi o sursă de confort și de tărie, însă aceeași apropiere ce conferă siguranță poate să intensifice și latura negativă în relațiile interpersonale. Dragostea se poate corupe cu ușurință. O posesivitate exagerată, gelozie, disciplină transformată în ferocitate, toate reprezintă principale cauze ale erodării emoționale. Și, mai presus de toate, cu cât speranțele și temerile sunt interiorizate mai intens cu atât sunt acumulate și alimentate frustări, fapt ce sporește posibilitatea de a dezvolta un caracter dual al comportamentului, apărând discrepanțe între cel privat și cel public (Martin și Wiley, 1978, 1).

În societățile moderne numeroase funcții ale familiei au fost preluate de către celelalte instituții. De aceea a devenit mult mai ușor să traim individual, fără a pune accentul pe sprijinul familial. Dragostea a devenit extrem de importantă în procesul de selecție a partenerului și în stabilirea unei conexiuni de compatibilitate.Căsătoria a devenit o alegere individuală. Avem libertatea de a ne alege partenerul în funcție de atracția interpersonală, spre deosebire de vremurile în care se puncta obligația față de familie sau avea drept motivație existența unor deficiențe financiare. În opoziție societățile tradiționale percepeau dragostea ca un argument nesemnificativ în justificarea unui mariaj și o amenințare pentru sistemul familiei, fapt explicat de idea că în lipsa căsătoriilor aranjate și integrarea tânărului cuplu într-o familie extinsă, autoritatea generației vârstnice scadea considerabil (Coleman și Cressey, 1987, 129).

În Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie, republicata în 2012, violența în familie este definită astfel:

„Art. 3 (1) In sensul prezentei legi, violenta in familie reprezinta orice actiune sau inactiune intentionata, cu exceptia actiunilor de autoaparare ori de aparare, manifestata fizic sau verbal, savarsita de catre un membru de familie impotriva altui membru al aceleiasi familii, care provoaca ori poate cauza un prejudiciu sau suferinte fizice, psihice, sexuale, emotionale ori psihologice, inclusiv amentintarea cu asemenea acte, constrangerea sau privarea arbitrara de libertate. (2) Constituie, de asemenea, violenta in familie impiedicarea femeii de a-si exercita drepturile si libertatile fundamentale.”

“Gradul de răspândire al violenței între membrii familiei depinde de o multitudine de factori, printre care: normele și valorile sociale, tradițiile și obiceiurile culturale, relațiile dintre sexe și generații, nivelul de dezvoltare economică, gradul de cultură și civilizație, modul de organizare și de funcționare a unor instituții sociale, posibilitatea de intervenție activă a comunității, etc “(Rădulescu, 2001, 10).

Într-o imagine de ansamblu, familia modernă este privită de către sociologi în sens negativ. Analizând comparativ familia extinsă cu cea nucleară putem observa că cea din urma conferă izolare și instabilitate. De asemenea există îndoieli și este susținută contribuția mai eficace a familiei extinse, care întreține nevoile personale și economice ale membrilor într-o mai mare măsură decât cea simplă (Coleman și Cressey, 1987, 133).

Unul dintre principalii factori declanșatori ai acestui fenomen îl constituie “mecanismul blamării”. În felul acesta, pentru a se scoate de sub presiunea psihică a vinovăției, agresorul acuză victima, considerând conduita sa o consecință normală a comportamentului victimei. În același timp, în funcție de gradul de stabilitate fizică, psihică și emoțională, victima se poate simți, de asemenea, responsabilă, culpabilizându-se (Rădulescu, 2001, 10).

Alissa P. Worden și Bonnie E. Carlson (apud Rujoiu și Rujoiu, 2010, 24) consideră că violența domestică este percepută de către majoritatea oamenilor ca o problemă aparută în interiorul familiei și nu iau în considerare fundamentul social al acesteia. Societatea își exercită influența în procesul de erodare morală în cazul explicării violenței.

Violența familială constituie o problemă socială, fiind o “condiție nocivă” pentru societate, având un efect îngrijorător în rândul populației. Ea captează atenția publică, stârnește o serie de reacții și preocupări, ce se pot finaliza cu decizii acționale colective de soluționare (Rădulescu, 1999 apud Rădulescu, 2001, 17).

Deși îi sunt atribuite numeroase sensuri, violența este caracterizată și ca “abuz de putere”, raportandu-se aproape de fiecare dată, la putere și impunerea ei. Uneori se poate vorbi și despre apariția unui comportament violent cauzat de lipsa puterii. Termenul de “putere” poate avea semnificații multiple în contextul violenței, precum exploatare, manipulare, constrangere, etc. Formele negative ale puterii pot fi asociate celei din urmă, dar este de reținut faptul că nu sunt identice (Rădulescu, 2001, 21).

Realitatea socială actuală, îmbinată cu tradiția, ne confirmă că femeile și copiii au întâietate când vine vorba despre rolul de victimă. Acest fenomen este mai des întalnit, întrucât ei au o capacitate redusă considerabil de a se apăra în fața forței fizice masculine (Liiceanu, 2003, 50). Cu toate acestea, există și abuz asupra bărbatului, deci raportul de putere poate oscila.

Correctional Service Canada, în anul 1988 (apud Rădulescu, 2001, 21-22) clasifică violența în funcție de scopul și motivele agresorului. Astfel aceasta poate deține un caracter expresiv, atunci când agresorul nu are resursele necesare să se controleze și “explodează”, și un caracter instrumental, unde agresorul nu deține o capacitate intelectuală și socială de control, dirijând astfel violența în mod conștient.

O altă delimitare trebuie conturată între violența domestică și cea intimă. Aceste sunt adesea confundate, iar părerile sunt împărțite : unii consideră că sunt similare referindu-se la abuzul care are loc în familie, alții susțin că violența intimă este parte subordonată a celei domestice, referindu-se strict la abuzul asupra partenerului de viață.

Comportametul agresiv și violența extremă în cazurile de abuz intim au fost foarte multă vreme puse în umbră, poate chiar ignorate. Abordările explicative ale acestui fenomen tindeau să fie incluse într-o sferă mai largă a conceptului de violență. Însă, odată cu apariția schimburilor interdisciplinare, lucrările recente au adus la suprafață o scindare în domeniul violenței domestice, accentuând importanța naturii relației victimă-agresor (Micle et al. , 2012, 20).

Mihai Micle et al (2012, 24) consideră că nu există o relație de congruență între termenii de violență intimă și violență domestică, ci mai degrabă un raport de subordonare, unde violența intimă este o parte specifică violenței domestice. Astfel, pe când sfera domestică se referă la mai multe categorii de victime, precum femei, copii, vârstnici, barbați, violența în relația de cuplu se referă strict la femeie sau bărbat, indiferent de natura relației dinte ei: heterosexuală sau homosexuală, mariaj sau concubinaj.

Relațiile amoroase constituie una dintre cele mai puternice legături într-o societate. Ele pot fi intense, cu patos, pasionale și uneori abuzive. De exemplu, chiar și în zilele noastre, în multe societăți, precum cele din Estul Mijlociu, bărbaților le este permis în legitimitate să aplice tradiționalele metode coercitive fizice asupra soțiilor, daca acestea nu se supun autorității masculine. Acest model este regasit, de asemenea, și în cultura din Vest, însă nu este o tactică aprobată (Coleman și Cressey, 1987, 133).

Pentru a se putea cataloga drept violență între partenerii de viață, caracterul actelor abuzive trebuie să fie repetiviv, sa devină un model sau pattern comportamental (Micle et al. , 2012, 24).

Definiția prezentată ția de cuplu se referă strict la femeie sau bărbat, indiferent de natura relației dinte ei: heterosexuală sau homosexuală, mariaj sau concubinaj.

Relațiile amoroase constituie una dintre cele mai puternice legături într-o societate. Ele pot fi intense, cu patos, pasionale și uneori abuzive. De exemplu, chiar și în zilele noastre, în multe societăți, precum cele din Estul Mijlociu, bărbaților le este permis în legitimitate să aplice tradiționalele metode coercitive fizice asupra soțiilor, daca acestea nu se supun autorității masculine. Acest model este regasit, de asemenea, și în cultura din Vest, însă nu este o tactică aprobată (Coleman și Cressey, 1987, 133).

Pentru a se putea cataloga drept violență între partenerii de viață, caracterul actelor abuzive trebuie să fie repetiviv, sa devină un model sau pattern comportamental (Micle et al. , 2012, 24).

Definiția prezentată de către Centrul de Prevenire a Bolilor și Control explică violența intimă ca fiind “violența fizică sau sexuală, ori amenințarea cu asemenea acte, precum și abuzul fizic sau emotional, și/sau actele coercitive inițiate de către un partener în vederea exercitării unui control asupra celuilalt partener” (Saltzman, 1999 apud Micle et al. , 2012, 19).

O perspectivă interesantă este cea a lui Blackstone (apud Dallos și Mclaughlin, 1997, 7) conform căreia bărbatul putea aplica soției o coerciție moderată. Acesta se presupunea că este răspunzător de comportamentul inadecvat al femeii, astfel legea considera rezonabil să îl împuternicească cu permisiunea de a o trata restrictiv și prin comportamente punitive, cu aceeași moderație cu care omului îi este permis să își corecteze servitorul sau copiii. După cum urmează să vedem aceasta este tot o formă de abuz.

Violența care se exercită între intimi este cea mai răspândită formă de agresivitate. “Fiind asociată, adeseori, cu actele violente și agresive exercitate asupra unor persoane, noțiunea de abuz desemnează , în limba română, folosirea excesivă, fără măsură, a unor prerogative, în așa fel, încât actul respectiv devine o faptă ilegală” (Rădulescu, 2001, 28). Comportamentul abuziv se poate manifesta în diferite forme, cele mai frecvente fiind:

Abuzul fizic, acesta constând în îmbrânceli, lovituri cu pumnul, palma, piciorul sau diverse obiecte, fracturi, alungarea din locuință, abandonul și eventual crimă (Correctional Service Canada, 1988 apud Rădulescu, 2001, 30) ; este cea mai frecvent raportată formă de abuz (Sînzianu, 2006,12).

Exemplu: “… A urmat mutilarea: timp de 15 minute, bestia și-a pus în practică ideile macabre. Mai întâi i-a tăiat obrazul drept și apoi stângul. A urmat “scoaterea” cu lama a unui tatuaj de pe umărul stâng al Cristinei. Deoarece carnagiul nu a fost suficient, Marolicaru a tăiat cu lama și pulpa soției. Când a văzut cum țâșnește sângele din picior, Marolicaru a început să o coasă cu sârmă” (Ziarul de Iași, 2003 apud Sînzianu, 2006, 13).

Am ales acest exemplu extrem, în detrimentul unor forme mai ușoare precum “simple” lovituri, numindu-le așa special pentru a accentua cât de grav se poate deforma tipologia acestui abuz.

Neglijarea, manifestată atunci când este refuzată satisfacerea unor nevoi fundamentale ale victimei, precum hrană, adăpost, igienă, protecție,etc (Correctional Service Canada,1988 apud Rădulescu, 2001, 30).

Exemplu: “ “Într-o noapte a venit beat, m-a târât de păr jos din pat, m-a dezbrăcat cu forța și m-a aruncat pe casa scării, în frig. Era iarnă și m-a încuiat pe din afară. Mi-a spus că acolo merit să stau.” Povestește Elena, una dintre locatarele Centrului de Mediere și Securitate Comunitară” (Ziarul de Iași, 2003 apud Sînzianu, 2006, 17).

Judecând acest tip de comportament din partea agresorului, putem identifica și o formă de abuz social, victima fiind pusă intr-o postură umilitoare în spațiul public, unde putea fi văzută de oricine.

Abuzul emoțional, concretizat în refuzul manifestării de afecțiune, reducere la tăcere, critici, înjosire, insulte constante, gelozie, teroare, umilire, respingere (Correctional Service Canada,1988 apud Rădulescu, 2001, 30).

Abuzul psihic, se referă la ridiculizare, batjocorire a setului de valori și credințe personale ale victimei, șantaj, intimidare, amenințări, distrugerea bunurilor familiale, posesivitate, comportament exagerat, de control asupra vieții victimei (timp, vorbe, fapte) negarea unor drepturi ale acesteia precum prietenii sau contacte sociale, interogare recurentă (Correctional Service Canada,1988 apud Rădulescu, 2001, 30).

Exemplu: “… “Mă simt ca un obiect de care trag toți și pe care nimeni nu îl iubește” povestește Irina. Coșmarul profesoarei este identic cu al altor femei de la Centru: battue cu cureaua, cu pumnii, târâte de păr prin casă. “M-am întors odată acasă cu copilul, de la piață. El era în pat cu o altă femeie. S-a uitat lung la mine și mi-a spus că sunt atât de proastă că n-am să fiu niciodată în stare să înțeleg lucrurile astea… și culmea, este foarte gelos, chiar fără motiv. Dacă merge cu mine pe stradă, zice că îi este rușine de cum arăt. Dacă însă I se pare că se uită vreun bărbat la mine, mă face curvă…” spune Mariana, o telefonistă care a trecut și ea prin adăpostul de la Centru…” (Ziarul de Iași, 2003 apud Sînzianu, 2006, 15).

Aici regăsim un caracter polimorf al abuzului, accentul fiind pus pe cel emotional și cel psihologic.

Abuzul sexual, obligarea la acte care nu sunt consimțite, la raporturi sexuale, controlarea vestimentației – mai mult sau mai puțin provocator, obligarea acesteia sa intrețină relații sexuale cu obiecte, animale sau prieteni, sau de a satisfice fantezii pornografice (Correctional Service Canada,1988 apud Rădulescu, 2001, 30) ; este descris de către Muntean D. în anul 2002 (apud Sînzianu, 2006, 13) ca fiind orice contact de natura sexuală, nedorit de către unul dintre cei doi parteneri. De asemenea menționează idea conform căreia mulți barbați continuă să creadă într-un drept nelimitat la sex cu soțiile lor.

Exemplu: “ … “Mă trezea noaptea în pumni să facem sex.” Povestea Ioana, o femeie frumoasă de 37 de ani, despre coșmarul căsniciei ei. Bătăile, violurile intra familiale bestiale, agresiunile de tot felul au devenit lucruri “normale” în viața ei” (Ziarul de Iași, 2003 apud Sînzianu, 2006, 14).

Abuzul economic, în situația în care victimei îi este interzis să aibă propriile economii sau surse de venit, un buget familial strict controlat, adesea furat, preluarea controlului asupra tuturor sumelor de bani sau proprietăți prin fraudă, înșelăciune, etc (Correctional Service Canada,1988 apud Rădulescu, 2001, 30).

Exemplu: “… Irina este profesor și stie din plin acest lucru. A simțit-o pe propria piele. “Mi-a spus că nu m-a iubit niciodată, că m-a luat din interes. Dacă nu sunt destui bani în casă îmi zice că eu sunt de vină că nu muncesc mai mult, că nu gândesc ca să fac bani.” ” (Ziarul de Iași, 2003 apud Sînzianu, 2006, 16).

Contextul economic, social, cel cultural, educația, reprezintă factori determinați în procesul de emergență a violenței în relația de cuplu. Pentru a putea fi luate măsuri de prevenire sau de combatere a violenței domestice este necesară identificarea cauzelor. Pentru a scoate în evidență gravitatea si gradul vast de răspândire a fenomenului, au apărut numeroare perspective teoretice menite să explice acest fel de manifestări. Acestea au cunoscut diverse clasificări, ținând cont de individ dar și de societatea în care el trăiește. Astfel se subînteleg influențele biologice, psihologice, culturale care pot interveni în procesul explicativ (Rujoiu, 2010, 148).

Teoriile centrate pe individ au evidențiat particularitățile omului aflat într-un proces interacțional. Atunci când interacționăm poate avea loc un schimb de influențe. Ele sunt semnificative în identificarea cauzelor și factorilor favorizanți ai violenței în relația de cuplu. Ceea ce noi putem schimba în mentalitatea celorlalți, pot schimba și ceilalți în modul nostru de a gândi prin propriile modele și valori.

În perspectiva teoriei învățării sociale “manifestările violente din mediul familial se transmit intergenerațional” (Voinea, 2005, 194). Susține că un comportament agresiv poate fi învațat prin interacțiunile cu anumite persoane, prin observarea unor comportamente în diverse situații și reproducerea lor ulterioara când subiectul este expus la același tip de stimuli. Această idee este susținută și aprofundată de către Albert Bandura (1971 apud Rujoiu, 2010, 149) care este de părere că o conduită agresivă se poate învăța prin observare și imitare cu scopul obținerii unui rezultat similar cu cel obținut de subiectul observării. Acesta a demonstrat faptul că majoritatea comportamentelor noastre sunt asimilate și interiorizate din perioada copilăriei, fiind martori la conduita adulților.

Prin intermediul socializării primare, copilul învață în familie să privească agresivitatea ca pe un avantaj cu ajutorul careia se pot obține anumite lucruri sau se pot rezolva situații dificile (Rădulescu, 2008, 58). Lipsa puterii sau o incapacitate adaptativă trăite în copilărie, rămân stocate în subconștient, permițand formarea unor frustrări care pot fi ulterior concretizate într-o furie exagerată, incontrolabilă (Mihalnic și Elliot, 1997).

Asadar, conform acestei teorii, potențialul de apariție a unui comportament agresiv constă în mediul individului, în ceea ce se întâmplă în jurul său atunci când este în formare dar și ca adult, în reconstituirea unor conduite observate și asimilate.

În cadrul acestei teorii, pe lângă „învățare socială” apare și conceptul de „ neputință învățată”. Cel din urmă se referă la o imposibilitate aparentă de auto-apărare a victimei, împotriva abuzurilor la care este supusă. Femeia alege să nu își părăsească partenerul, din varii motive, invocând dragostea față de partener, anxietatea legată de singuratate sau chiar teama de a fi judecată de către ceilalți. Ea alege să se comporte în funcție de dorințele partenerului încercând să îi anticipeze comportamentele negative, pentru a îl menține mulțumit (E. Walker 1984 apud Rujoiu, 2010, 149). Contextul cultural sau religios reprezintă un factor major în decizia victimei de a rămâne într-o relație abuzivă, în special în societățile structurate patriarhal (Jasinski, 2001, apud Rujoiu, 2010, 149).

Unii cercetători critică teoria, susținând că aceasta nu poate explica în întregime violența în relația de cuplu, unul dintre argumentele lor fiind, de exemplu, răspunsul inexistent la întrebarea “De ce nu toate persoanele care trăiesc într-un mediu socio-cultural comun nu se manifestă violent ?”(Rădulescu, 2008, 59). Cu toate acestea, nu putem rămâne indiferenți în fața principiilor expuse de căte teoria învățării sociale, deoarece, chiar dacă nu în totalitate, ele au aplicabilitate în explicarea apariției violenței.

O altă teorie explicativă este cea a schimbului. “Schimbul este o tranzacție în care individul încearcă să instaureze o relație favorabilă cu un cost minim stabilind un sistem de acomodare care să-i permită să evite tensiunile inutile si să creeze un compromis mutual acceptabil și satisfăcător” (Moser, 1994 apud Druță, 1998, 218).

Teoria susține existența unei relații cost-beneficiu, o relație considerată a fi principalul element al interacțiunii. În cazul violenței în culplu ea se reflectă în scopul pe care agresorul și-l propune și avantajele inerente îndeplinirii acestuia. Astfel cât timp există un caștig rezultat din acțiunile sale, agresorul va continua să aplice diverse pedepse. Avantajele, în schimb, depășesc costurile care trebuie asumate, rezultând astfel o „ciclicitate” relațională. (Rujoiu, 2010, 152)

În strânsă legătură cu teoria schimbului, teoria resursei accentuează existența unui raport de putere în relație, unde se formează și se asumă rolurile de dominator și dominat, fără a negocia ( Rujoiu, 2010, 152). Teoria susține ideea conform căreia în funcție de fluctuațiile de valori ale resurselor investite de către fiecare partener în relație, este influențat raportul de “forțe” dintre ei (Blood și Wolfe apud Loue, 1998, 526) Fie că sunt materiale, sociale, culturale, etc resursele pot constitui „mărul discordiei” în izbucnirea actelor violente.“Tendința partenerului de a face apel la violență în vederea menținerii controlului este generată de controlul pe care acesta îl are asupra resurselor externe familiei” (Rujoiu, 2010, 152). Straus, Stein și Geller (apud Coleman și Cressey, 1987, 139) susțin că rata violenței în familie poate fi micșorată prin încurajarea unui sistem democratic în luarea deciziilor.

Într-un studiu despre divorț, realizat de John O’Brien, s-a constatat că violența apare cu precadere în cuplurile în care soțul nu își îndeplinește cu succes sarcinile de aprovizionare, fapt care o face pe femeie să fie oarecum superioară față de el. Astfel apare violența în contextul încercării masculine de a-și menține dominanța. Odată cu dreptul egalitar al femeilor de a produce finanțe și a avea aceleași prejudicii ca și bărbații în societate, se produce o schimbare a balanței de putere. Astfel le este mai ușor să negocieze, atunci când se află într-o relație abuzivă sau să își părăsească partenerul (Coleman și Cressey, 1987, 139).

Teoria bio-psiho-socială îmbină cele 3 perspective asupra factorilor determinanți ai violenței intime, astfel : cea biologică, referindu-se la influența materialului genetic, cea psihologică, ce pune accentul pe latura intrinsecă, afectivă a unui individ și componenta socială, care subliniază deosebita importanță a mediului de proveniență în care omul se dezvoltă, conviețuiește și interacționează.

Sub sfera factorului biologic se află, în primul rând influența testosteronului, hormon specific masculin, asociat cu virilitatea. Astfel excesul de testosteron poate reprezenta o cauza a comportamentului agresiv (Rujoiu, 2010, 150). Criminologia prezintă teoria cromozomului Y, ce explică predispoziția spre agresivitate a omului. “ Prototipul omului normal este reprezentat de formula genetică 46, XY în cazul sexului masculin și de 46, XX în cazul sexului feminin ” (Stănoiu, 2003, 149). Formula genetică, însă, se poate modifica de la cea inițială, un surplus de cromozom Y putând fi un factor determinant al agresivității la anumiți indivizi. De asemenea factorii genetici sunt esențiali în determinarea agresivității, familia jucând un rol important în aceată schemă : antecedentele părinților în manifestari violente conduc la probabilitatea unor progenituri care vor repeta aceleași conduite (Stănoiu, 2003, 143).

Un alt factor biologic este consumul de substanțe, cel mai des întâlnit fiind alcoolul. “Explicația constă în faptul că alcoolul declanșează un mecanism dezinhibator astfel încât individul își modifică ulterior comportamentul” (McHenry et al., 1995 apud Rujoiu, 2010, 150).

În ceea ce privește factorii psihologici, stima de sine scăzută contribuie la alimentarea concepției de inferioritate a unui individ, raportându-se la partener, fapt ce duce la credința conform căreia prin violență este preluat controlul asupra întregii relații. De asemenea copilul care a fost protagonistul unor experiente traumatice de abuz, are un risc major de transformare într-un adult violent, care se manifestă astfel din dorința de a se proteja, simțindu-se în pericol. Tulburările psihice pot constitui un alt aspect luat în considerare din punct de vedere psihologic, fiind un impediment major în formarea, dezvoltarea și menținerea unei relații (Stănișor 2003, 54). Factorii sociali precum stresul, problemele personale, problemele de la locul de muncă, un nivel redus al veniturilor, pot constitui de asemenea cauze ale manifestărilor violente (Rujoiu, 2010, 150).

O altă teorie, cea a investiției, se bazează pe anticiparea gradului de satisfacție care va fi obținut în urma relației. Relația este întreținută dacă aspectele pozitive le întrec pe cele negative (Rujoiu, 2010, 153). Implicațiile unor relații conjugale pot fi angajamente, bunăvoința de a te deschide în fața celuilalt, formarea unor cunoștințe comune, timp alocat celuilalt. Atunci când un cuplu se formează sunt necesare anumite investiții de natură afectivă, cognitivă, socială, etc (Swanger și Petcosky, 2003, 48). Se formează anumite așteptări de la partener și astfel pot apărea dezechilibre : dacă așteptările unuia sunt mai ridicate decât potențialul real a ceea ce are celălalt de oferit apare decepția.

Astfel unii parteneri privesc relațiile prin prisma costurilor și a investițiilor, indiferent că sunt interne- de natură emoțională sau externe- de natură materială, dorind ca cele din urmă să fie răsplătite în aceeași măsură (Rujoiu, 2010, 153).

În anul 1994, Moser (apud Druță, 1998, 220) descria necesitatea existenței unui raport de putere în cuplu ca fiind “o tendință stabilă de a influența partenerul fie prin acțiune directă, fie prin mijloace de influențe ocolite”. Susținători ai teoriei puterii maritale erau și Cromwell și Olson (1975 apud Rujoiu, 2010, 153) considerând că cel puternic deține supremația, ei au identificat trei dimensiuni ale puterii maritale : “aspectele care fundamentează puterea, procesele care contribuie la menținerea puterii și efectele generate de manifestarea acesteia”. Fundamentul de putere are la bază elementele favorizante ale unei stări manifeste, precum informare sau o personalitate puternică. Aceasta este menținută prin diverse tehnici pe baza cărora un individ își stabilește anumite relații interpersonale cu scopul de a domina. Iar, al treilea aspect se referă la modalitățile decizionale, altfel spus « cine are ultimul cuvânt de spus?». Astfel pot apărea situații de egalitate, atunci când ambii parteneri au acces la resursele existente, de inegalitate, atunci cand autoritatea bărbatului este susținută de societate sau tot de inegalitate, atunci cand femeia deține controlul, deținând o personalitate mai pregnantă.

Teoria relației traumatice analizează motivele pentru care o victimă continua sa rămână într-o relație traumatică. Se creează un raport de proporționalitate între nivelul stimei de sine care scade și cel al toleranței și al incapacității de apărare (Rujoiu, 2010, 153).

A fost dezvoltată de către Dutton și Painter în anul 1981(apud Rujoiu, 2010, 237), acestia încercand să stabilească motivul pentru care o femeie acceptă să trăiască într-o relație abuzivă. Ei susțin existența unui atașament patologic față de agresor care are doua cauze majore : modalitatea de distribuție a puterii în cuplu și intermitența cu care abuzurile sunt practicate, care în timp duc la depersonalizarea victimei, dezvoltând o empatie patologică fața de agresor. În acest context stima de sine a victimei se reduce sau chiar nu mai există și are loc o învinovățire constantă pentru apariția conflictelor în cuplu, întrucât agresorul alternează episoadele abuzive cu cele afective. Victima ajunge să îl considere pe abuzator ca fiind foarte puternic, având putere de decizie chiar și în privința vieții ei. Ea ajunge să considere că merită tratamentul abuziv și chiar uneori se ajunge la situații în care își consideră partenerul îndreptățit să o abuzeze. Pe acest fond, de cele mai multe ori apare sindromul de stres posttraumatic sau sindromul Stockholm, despre care vom vorbi ulterior, până la finalul lucrării.

Trecând în sfera teoriilor centrate pe societate, perspectiva se schimbă, violența intima fiind privită din alt unghi, cel al etiologiei bazate pe trăsăturile unei societăți. În România există diverse stereotipuri în legătură cu violența în familie, precum faptul ca ea apare cu preponderență în familii defavorizate, cu un nivel de educație scăzut, femeia adesea îl provoacă pe bărbat, fapt regăsit în expresia ”Înseamnă că merită!”, alcoolul este o cauza des întâlnită, femeia știe de ce merită să fie bătută , etc. Prin astfel de judecăți, am putea spune că în această societate bărbatul este îndreptățit și îi este oarecum permis să își mai bată din când în când soția, motivele invocate fiind demonstrația de putere sau manifestarea dragostei. În spatele acestor prejudecăți sunt mascate totuși diferite cauze ale violenței care pot fi analizate din multiple perspective.

Patriarhatul se caracterizează prin inegalitatea între sexe, prin “relația de dominare în contextul inegalității condiționate prin intermediul nașterii”, transformând astfel diferența de natură biologică, într-una de natură socială (Paști, 2003). Astfel intervine discriminarea în funcție de gen, fiind susținută poziția bărbatului, doar pentru faptul că s-a născut bărbat. Acesta este mai bun decât femeia, prin superioritatea și inteligența sa și prin capacitatea fizică mai crescută în timp ce femeia este considerată o ființă slabă și vulnerabilă, cu o capacitate cognitivă diminuată, fapt sprijinit prin afirmația “femeile sunt menite să muncească în casă și nu în afara ei” sintetizând și eradicarea posibilității de emancipare și independență a acesteia (Masterson, 2008, 86-89).

Feminismul este “o mișcare protestatară susținută de femei”, care a apărut în anii `60 -`70, în Statele Unite ale Americii, militând pentru următoarele idei: eliminarea discriminării sexuale, eliminarea socializării în funcție de gen și accesul femeii pe piața muncii și la funcții importante, având dreptul la o carieră (Mihailescu, 1998, 244-245).

Din perspectivă feministă, pornografia se consideră a fi una dintre cele mai importante cauze ale violenței asupra femeii, susținând că sunt materiale care „promovează și încurajează supremația bărbatului care domină corpul femeii” (Lynn, 1986 apud Rujoiu 2010, 156).

În cazul teoriei evoluționiste violența în relația de cuplu este abordată prin prisma moștenirii genetice, unde demonstrează proveniența predispozițiilor la agresivitate si tendințele violente ale individului ( Rujoiu, 2010, 159).

Din perspectivă psihosocială, abuzul împotriva partenerei este interpretat ca fiind un răspuns la faptul ca femeia este dominatoare din punct de vedere sexual atunci cand are libertatea de a-și alege partenerul. Pe de altă parte „perceperea soției ca reprezentând proprietatea sexuală a bărbatului implică, de fapt, o adaptare psihosocială a omului așa cum alte specii de gen masculin își proclamă și apără teritoriul” (M. Wilson și M. Daly, 1993 apud Rujoiu, 2010, 159). Această idee susține că femeia este considerată proprietatea bărbatului, în consecință respectarea normelor sociale de către femei reprezintă apărarea acestei proprietăți.

Ludwig von Bertalanffy (1901-1972 apud Rujoiu, 2010, 158), promotorul teoriei generale a sistemelor, expune modul în care părțile fondatoare ale unui sistem se află în interdependență pentru ca acesta să fie functional. Această idee este aplicabilă și în cazul explicării violenței în cuplu. În acest sens, Murray A. Straus (1978 apud Rujoiu, 2010, 158) vine cu unele completări pentru a dezvolta teoria și afirmă că un cuplu poate fi marcat de societatea din care face parte, în funcție de nivelul de violență tolerat, existând elemente care pot genera conflicte imposibil de evitat. Se merge pe premisa că fiecare membru al unei familii este un subsistem și fiecare subsitem este la fel de important ca întreg sistemul în ansamblu.

Teoria culturii violenței “explică etiologia agresivității în contextul organizării sociale și a transmiterii, din generație în generație, a acelor norme și valori (scrise și nescrise) care asigură supremația.” Femeia poate alege să rămână într-o relație ce implică abuz, pentru convingerile sale religioase (Rujoiu, 2010, 250). Astfel cultura poate încuraja violența împotriva femeii, impunându-i să se supună partial sau în totalitate bărbatului, cum încă este cazul în India, unele părți ale Africii sau în comunități din Asia, unde femeile fie sunt mutilate, fie ”subalterne” ale bărbaților, totul fiind pus pe seama respectului față de tradiție.

Teoria ecologică evidențiază relația dintre individ și mediul înconjurător și schimbul de influențe între cele două. Explică violența în contextul relației de interdependență existent între cele patru nivele: macrosistemul, exosistemul, microsistemul și nivelul ontogenetic. Macrosistemul este reprezentat de mentalitate, patternuri culturale, stereotipuri și modele de masculinitate și feminitate. Exosistemul constă în rețelele de suport social, formal și informal, care au loc între membrii familiei și furnizorii sociali. Microsistemul se referă la analiza familiei acolo unde au loc manifestări violente, pentru a se verifica aplicabilitatea teoriei transgeneraționale. Nivelul ontogenetic este bazat pe analiza momentului, urmărindu-se în ce etapă a vieții se află individul, pentru a ajusta intervenția în context bio-psiho-social.(Rujoiu, 2010, 160-161).

Centers of Disease Control and Prevention (U.S.) ne oferă informații despre “IPV”-Intimate Partner Violence- sau violența între partenerii intimi: există patru tipuri principale de forme de manifestare ale violenței intime (Saltzman et al. 2002) :

Violența fizică este descrisă ca folosirea intenționată a forței fizice, ce are potențialul de a cauza moartea, dizabilitatea, lezarea sau rănirea victimei. Violența fizică include, dar nu se limitează la: a zgâria, a împinge, a arunca, a apuca, a mușca, a strangula, a scutura, a pălmui, a lovi (cu pumnul), a folosi o armă și a constrânge pe cineva.

Violența sexuală se împarte in trei categorii: 1. Folosirea forței fizice pentru a constange o persoană să întrețină relații sexuale, împotriva voinței sale, indiferent dacă actul este consumat; 2. Tentativa sau finalizarea unui act sexual ce implică o persoană care este incapabilă să înțeleagă natura acestui act, o persoană care refuză participarea sau își manifestă indisponibilitatea de a se angaja în actul sexual din cauza unui handicap, a influenței alcoolului sau drogurilor, sau din cauza intimidării și a presiunii; 3. Contact sexual abuziv.

Amenințările cu violență fizică sau sexuală sunt o altă formă a violenței intime, agresorul folosind cuvinte, gesturi sau arme, pentru a-și comunica intenția.

Violența psihologică sau emoțională implica trauma persoanei cauzată de acțiuni, amenințări sau tactici coercitive. Abuzul psihologic poate include, dar nu se limitează la: umilirea victimei, controlând ce poate și ce nu poate face, ascunzându-i informații, facând intenționat acte ce o fac să se simtă subminată sau rușinată, izolând-o de prieteni și familie și interzicându-i accesul la bani sau alte resurse.

De asemenea spionajul este adesea inclus printre tipurile de IPV. Spionajul se referă în general la hărțuirea sau comportamentul amenințător întreprinse în mod repetat de către un individ, precum urmărirea unei persoane, apariția la locuința sau locul de muncă al acesteia, harțuirea telefonică, lăsarea de mesaje scrise sau obiecte, sau vandalizarea proprietății persoanei.

+ COMPLETĂRI Forme de manifestare (ciclicitate sau roata de putere)

Capitolul 2 : Femeia victimă: efectele în plan biopsihoemoțional

„Astăzi am primit flori. Nu era ziua mea sau altceva. Ne-am certat pentru prima data aseară și mi-a spus multe lucruri urâte care m-au rănit. Știu că-i pare rau și că nu s-a gândit ce face. Mi-a trimis astăzi flori. Astăzi am primit flori; dar nu a fost aniversarea noastră, sau altă zi specială. Aseară m-a trântit de perete și m-a sugrumat. Totul părea un coșmar, nu-mi venea să cred ce trăiesc. Dimineața m-am trezit plină de vânătăi. Știu că-i pare rău, mi-a trimis flori astăzi. Astăzi am primit flori, dar nu a fost ziua mamei sau altă zi specială. Aseară m-a bătut din nou, mult mai rău decât înainte. Dacă l-aș părăsi, ce m-aș face? Ce voi face cu copiii mei? Și banii? Mi-e frică de el și mi-e teamă să-l părăsesc. Dar știu că-i pare rău, mi-a trimis flori astăzi. Astăzi a fost o zi specială. A fost înmormântarea mea. Aseară m-a omorât în bătaie. Daca aș fi avut curaj și tărie să-l părăsesc, astăzi n-aș fi primit flori.”

Acest fragment este preluat din lucrarea “Ghid de bune practici în lucrul cu victimele violenței în familie”, coordonată de Monda D. I. și înfățișează într-o manieră artistică ce repercusiuni poate avea violența asupra femeii, dacă nu este luată atitudine. Este o imagine realistă, sintetizând portretul tipic al femeii “ce rămâne într-o relație abuzivă” după cum este surprins în literatura de specialitate. Ea se gândește că abuzurile nu sunt intenționate, îi gasește scuze agresorului, se gândește la copii și la modalități de supraviețuire în caz de despărțire, însă în final ajunge să plătească prețul suprem pentru faptul că a ramas alături de abuzator: viața. Mesajul este puternic, scopul fiind creșterea conștientizării riscurilor care apar în cazurile de violența între parteneri.

Pentru a putea preveni, interveni sau stopa fenomenul violenței intime și pentru o intervenție adecvată, este necesară identificarea cauzelor victimizării femeii.

Femeia a fost considerată întotdeuna ca fiind „sexul slab”, pornind de la viziunea patriarhală conform căreia locul aceasteia era în bucătărie, fiindu-i atribuite „treburile” casei. Aceasta nu avea drepturi politice, nu era susținută în formarea unei cariere, singurele atribuții fiind asumarea rolului de mama, de soție, de gospodină. În societățile moderne perspectivele femeii s-au schimbat, ea poate acum să se exprime liber în diverse domenii sociale, profesionale și poate să își urmarească obiectivele personale, obținând posibilitatea de a fi independentă. Nu mai este un subiect tabu ca o femeie să se întrețină singură, să întrețină o familie sau să prioritizeze cariera în fața vieții de familie. Divorțul nu mai este stigmatizat în aceeași măsură ca în trecut, castitatea nu mai este atât de „prețuită”, alegerile libere ale femeii fiind uneori încadrate într-un statut umilitor. Cu toate acestea, femeia a reușit „să iasă din anonimat”.

Pentru înțelegerea rolului de victimă, trebuie clarificat sensul acestui concept. În cazul violenței intime, „victima” este reprezentată de persoana care este supusă diverselor forme de abuz, fie că este vorba despre o „ea” sau un „el”.

Într-o societate capitalistă, însă predominată de patriarhat, capacitatea bărbaților de a conduce o familie a cunoscut modificări semnificative, aceasta fiind distribuită inegal, în funcție de clasa socială din care bărbatul face parte. Acest aspect a întărit percepția conform căreia dominanța masculină în cadrul familiei este un element al formării identității. Bărbații încearcă să iasă de sub incidența imaturității, a percepției generale puerile care se poate forma în legatură cu ei, considerând că acest lucru este posibil prin exercitarea unui control. Pentru cei care nu pot să îl obțină în domeniul social apare necesitatea de a se afirma în cel personal, mai exact în familie, urmărind să obțină o stimă de sine în conformitate cu statutul dobândit (Ferarro, 1988, 127).

În lucrarea sa „Inteligența emoțională”, Daniel Goleman (2001, 164-165) analizează potențialele cauze care pot duce la erodarea unei căsnicii. Consider relevante aceste aspecte întrucât au aplicabilitate în determinarea etiologiei victimizării femeii în relația de cuplu.

Goleman susține că una dintre principalele cauze ale apariției problemelor într-o relație amoroasă sunt diferențele emoționale în funcție de gen, plasând originile acestora în copilărie. Barierele dintre cele două lumi emoționale sunt fondate și consolidate în timpul socializării timpurii. Fetițele beneficiază de o atenție mai sporită din partea părinților, vorbind despre latura afectivă, prin faptul că se discută într-o proporție mult mai mare cu ele despre emoții și manifestarea lor, decât cu băiețeii, care sunt învățați încă de mici să își reprime trăirile – „Ești băiat mare! Baieții nu plang!” (ibidem).

Certurile pot apărea cu precădere în cazurile în care unul dintre parteneri vede în celălalt un adversar pe măsură, care dispune de resurse care îi pot amenința poziția „cucerită”, în cazurile violenței intime – puterea. Aici poate fi vorba despre un model cultural care plasează violența în spectrul unor tactici defensive. Femeile care sunt abuzate de către partener au tendința să nu conștientizeze perpetuarea acestor comportamente, fiind acaparate de încrederea și impulsul de loialitate care apar în relație (Ferraro și Johnson, 1983, apud Ferraro, 1988, 128).

Am selectat în tabelul de mai jos un număr redus de factori care pot participa la procesul de perpetuare a violenței în relația de cuplu, păstrând doar acele aspecte de actualitate care au aplicabilitate și în societățile moderne.

Sursă: Heise, 1994 apud Unicef, 2000, 7

De exemplu sub incidența socializării în funcție de gen intră studiul realizat de către Leslie Brody și Judith Hall ( apud Goleman, 2001, 165-166) despre diferențele emoționale între sexe, susținând că fetele dispun de o cantitate de informații mai mare, comparativ cu băieții și își formează un limbaj în concordanță cu ceea ce le este expus în copilărie, reușind astfel să recunoască și să expună în cuvinte ceea ce simt. În felul acesta se poate explica de ce femeilor le este mai ușor să se angajze într-o discuție în contradictoriu în detrimenul unui conflict fizic. Este expusă schimbarea produsă la granița dintre copilărie și adolescență prin analiza comportamentală comparativă – la zece respectiv la treisprezece, paisprezece ani. În timp ce în prima instanță fetele și băieții sunt dispuși cam în aceeași măsura să intre în confruntări directe în momentul în care se înfurie, în cea de-a doua etapă este vizibilă diferențierea, în contextul în care fetele devin mai apte în exercitarea unor tactici agresive, precum ostracizarea sau răzbunări indirecte, iar băieții continuă să fie deschiși spre confruntările directe.

Așadar implicațiile diferențierii emoționale sunt numeroase și sunt transmise mai departe în viața adultă, putând reprezenta cauzele destrămării cuplurilor și , de ce nu, cauzele apariției violenței intime. Femeia încearcă să își comunice sentimentele, bărbatul nu le întelege și nu îi intelege nevoia de a face acest lucru, ajungându-se inevitabil la conflict.

Soții violenți concep manifestările partenerului ca un atac la persoană. Aceștia interpretează eronat comportamentul celuilalt, fapt concretizat în abuzul fizic. Se simt amențați de ceea ce li se transmite, de sentimente, de fapte, de cuvinte, pe care le plasează sub semnul unor grave eroziuni ale propriului sine, considerând că pentru prezervarea acestuia, trebuie să acționeze în consecință Există posibilitatea ca agresorul „să nu fie conștient de poziția centrală a dominanței și controlului asupra propriului sine, totuși devenind agitat și agresiv atunci când acele aspecte ale sinelui sunt amenințate” (Ferraro, 1988, 128).

Amenințarea capătă semnificații într-un ritm progresiv, secvențial, în cadrul unui mariaj. Din perspectiva abuzatorului, fiecare acțiune și element al comunicării cu partenerul prinde forme simbolice și semnificații asociate. Gesturi mărunte, care în sine nu reprezintă elemente ale unei metode de atac, sunt catalogate și li se atribuie o însemnătate alternativă. Cu cât sunt folosite mai des, cu atât întăresc percepția de pericol, fapt ce instiga răspunsuri violente (ibidem, 129). Bărbatul violent nu intervine în acest proces deoarece nu conștientizează sentimentele de trădare pe care le atribuie comportamentului femeii. El acumulează dispreț și se simte rănit, însă nu mai este capabil să își managerieze aceste trăiri, devenind incapabil să își exprime nemulțumirile. Astfel la cel mai mic incident pot apărea reacții violente (ibidem, 131).

Există o opoziție veridică între sinele unui om și cel al altuia. Însă această opoziție nu constă neapărat într-o separare fizică, doua corpuri distincte, care, firesc, nu sunt la fel. Ea are loc atunci când un om își îmbină intrinsec sinele și latura perturbatoare a acestuia, privite ca o diviziune în cadrul unei singure ființe (Baldwin Cooley, 1922 apud Onorato și Turner, 2001, 149).

Mead (1934 apud Onorato și Turner, 2001, 150) s-a axat pe evidențierea sinelui în procesul relațional:

„Individul posedă o identitate doar în relație cu celelalte identități ale membrilor grupului său social […] Sinele nu este ceva ce există la început și apoi intră în relație cu ceilalți, ci o turbulență a curentului social, fiind în aceeași măsura o parte a acestuia. Este un proces în care individul este într-o ajustare continuă la situațiile în care este pus, reacționând înapoi.”

Cercetările recente s-au focusat pe explicațiile logice ale alegerii femeilor de a rămâne victime în propria relație. Lipsa banilor poate constitui un astfel de motiv sau lipsa unui loc alternativ unde să fie în siguranță (Bowker, 1983; Browne și Williams, 1989 apud McHugh și Frieze, 2006, 127). Alte studii au invocat factorii sociali precum „pierderea statutului social, părerile contrare ale familiei și prietenilor sau sentimente de vină și eșec pentru faptul că își abandonează relația.” (Dobash și Dobash et. All, 1979 apud McHugh și Frieze, 2006, 127).

Pentru stabilirea unei poziții dominatoare este nevoie de fidelitatea celuilalt. Astfel o persoană care este nesigură de loialitatea partenerului dezvoltă o permanentă necesitate a dovezilor (Ferraro, 1988, 131). Atunci când partenerul acordă o mai mare atenție prietenilor, rudelor sau altor membri ai familiei extinse, abuzatorul interpretează acest fapt ca o lipsă de atenție și un pas către dezechilibrul poziției de control pe care o dorește, în raport cu victima (ibidem). De asemenea gelozia cu substrat sexual, „o formă a insecurității cu privire la loialitatea partenerei” este „o piesă celebră în literatura axată pe violența maritală” (Dobash și Dobash et. All, 1979 apud Ferraro, 1988, 133)

Folosind analiza de grup, M. A. Dutton, Kaltman, Goodman,Weinfurt și Vankos (2005 apud Anderson, 2010, 727) au identificat trei modele de victime ale „Intimate partner violence” în rândul femeilor, folosindu-se de adăposturi. Modelul al treilea a fost preponderent, acesta fiind reprezentat de o combinație dintre abuzul psihic, cel fizic și cel sexual. Implicit, în cadrul acestui model, a fost identificat nivelul cel mai crescut de depresie și stres post-traumatic.

Sonkin și Durpy (1982 apud Walker, 1988, 141-142) expun mărturiile bărbaților care au fost tratați dar continuă abuzurile. Acestia continua deoarece le conferă control situațional și pot astfel să își protejeze sentimentele de frustrare. De asemenea, ei susțin că nu ar răni-o pe femeia iubită dacă ea ar face ceva pentru a îndrepta lucrurile. Astfel femeia este învinuită pentru că nu oferă alinare.

Pe lângă argumentul legat de fidelitate apare și unul legat de control. Deciziile cu privire la veniturile familiei, creșterea copiilor, frecvența actelor sexuale, gospodărirea și alte activități legate de întreținere, constituie elemente ale strategiei de implementare a unei poziții superioare. Atunci când soția nu este de acord cu ideile soțului cu privire la desfașurarea acestor activități, bărbatul violent consideră că aceasta încearcă să îi „fure” poziția de control (Ferraro, 1988, 134). Putem include aici și situațiile în care soția este dependentă financiar de soț și dorește să se angajeze sau să își caute locuri de muncă mai bine plătite. Soțul poate interpreta gestul acesteia ca o tentativă de a îl submina și dorește să îi îngradească acest drept, din dorința de a-și păstra poziția în ierarhia familiei.

Conform lui Iluț (2001, 101) în cadrul stereotipurilor care apar în funcție de gen „bărbații sunt considerați , în general, mai agresivi și curajoși, mai stăpâni pe sine și mai reci, mai ambițioși și competitivi, mai obiectivi și raționali, mai independenți și dominanți” în timp ce femeile, tot în sfera stereotipică, sunt privite ca fiind „mai tandre, mai emoționale și sensibile la sentimentele celor din jur, mai grijulii față de semeni și mai puțin competitive, mai religioase, mult mai interesate de felul cum arată, mai vorbărețe și dependente.” Bineînțeles, această descriere este o generalizare formulată pe baza „opiniei publice”, însă surprinde în principiu principalele discrepanțe înre sexe. Astfel premisele violenței se pot regasi printre aceste caracteristici individuale care pot intra în contradicție.

„Fred: „Mi-ai strîns rufele de pe sîrmă?”

Ingrid: (cu un ton batjocoritor) „Mi-ai strîns rufele de pe sîrmă.” N-ai decât să ți le strîngi tu, nenorocitele alea de rufe. Ce sînt eu, servitoare?

Fred: N-aș zice. Dacă-ai fi fost servitoare, măcar ai fi știut să faci curat.”(Goleman, 2001, 168)

Acest dialog face parte dintr-un studiu realizat de către psihologul John Gottman de la Universitatea din Washington. Acesta a studiat cuplurile, înregistrând conversațiile dintre cei doi parteneri și a reușit să realizeze o „hartă emoțională” pe baza căreia a putut să prevadă cu acuratețe viitoarele divorțuri. Gottman susține că „Într-o căsnicie sănătoasă, bărbatul și nevasta se simt liberi să își manifeste nemulțumirile. Dar mult prea adesea, în fierbințeala mîniei, nemulțumirile ajung să fie exprimate într-o manieră distructivă, declanșîndu-se atacuri la adresa caracterului partenerului de viață. ”(ibidem).

Însă acest gen de conversații pot reprezenta și premisele victimizării. Observăm în exemplul dat atitudinea ostilă a femeii, dar și o tentă a unui abuz emoțional în încercarea bărbatului de a o umili.

Felson și Cares (2005, 1184-1185) în lucrarea „Gender and the Seriousness of Assaults on Intimate Partners and Other Victims” susțin importanța analizei violenței în funcție de gen, referindu-se mai exact la forța fizică. Astfel dimensiunea corporală împreună cu forța constituie atuuri în contextul agresiunii. Probabilitatea ca un agresor de gen masculin să producă leziuni semnificative partenerei este sporită, iar în cazul femeilor cresc șansele de a deveni victime. De asemenea bărbații pot să genereze teamă mult mai usor, atât prin capacitățile fizice superioare cât și prin natura mult mai violentă a atacului. Victimele femei pot trăi această teamă mult mai intens, din cauza vulnerabilității lor.

Berkowitz (1983 apud Ferraro, 1988, 141) susține că tendințele agresive pot fi întărite involuntar de către victimă, care se comportă pasiv, obedient și încearcă să îi facă pe plac agresorului. Manifestarea durerii este de asemenea un stimulent al agresivității. Azrin, Holz și Hake (1963 apud Ferraro, 1988, 141) susțin, de asemenea, această idee și au demonstrat faptul că perpetuarea abuzurilor este cauzată de complierea victimei și tendința sa de a accepta pedepsele la care este supusă: „O relație abuzator-victimă are propriile reguli și devine un proces foarte dificil de finalizat.” Diferențierile în funcție de gen întăresc acest lucru, bărbatul fiind predispus la rolul de agresor iar femeia la cel de victimă.

Efectele violenței intime asupra victimelor pot avea manifestări diverse. Acestea pot suferi traume majore, atât la nivel fizic, dar mai ales la nivel psihic. Astfel pe lângă recuperările fizice, în urma contuziilor, a fracturilor, a arsurilor, sau a altor forme de abuz fizic la care au fost supuse, este extrem de importantă recuperarea psihică.

Victimele dezvoltă sindromul de stres posttraumatic, depresii, tulburări anxioase, idei suicidale sau pot chiar să interiorizeze frustrări și furie, care se pot concretiza la rândul lor într-un abuz asupra altor persoane, transformând-o practic din victimă în agresor.

Câteva studii au comparat rezultatele violenței intime atât asupra femeilor cât și asupra bărbaților. Afifi et al. (2009 apud Stith et. all, 2012, 221) a folosit informații disponibile de la U.S. National Comorbidity Survey Replication (NCS-R), pentru a identifica efectele psihologice ale violenței intime asupra ambelor sexe. Sănătatea mentală a fost afectată în ambele cazuri, însă femeile s-au încadrat într-un spectru problematic mai larg, comparativ cu bărbații. Femeile victimă sunt predispuse, față de cele care au relații nonviolente cu partenerii, la manifestarea unor tulburări, precum anxietatea sau ideația suicidară. Aceste idei au fost susținute și de alte cercetări. Anderson (2004 apud Stith et. all, 2012, 221) a constatat, analizând un eșantion de 7,395 cupluri căsătorite, heterosexuale, care locuiau împreună, că violența intimă are consecințe negative atât la nivelul sănătății femeii cât și a bărbatului. Însă depresia și abuzul de substanțe cauzate de abuzurile la care au fost supuse, au fost preponderente la femei.

După cum putem deduce, implicațiile violenței domestice sunt multiple și vizează atât fizicul cât și psihicul victimelor. La baza incapacității motorii, a spitalizărilor, a unor boli și a consumului de medicamente se află, bineînteles, acest tip de violență. Astfel consecințele nu sunt doar imediate abuzului, ci pot persista lungi perioade de timp, până ce victima să se poată recupera măcar parțial, repercusiunile fiind cumulative (Popa, 2009, 13).

(apud Dr. Mirela Simona Popa, Management în sănătate 3/2009, Promovarea sănătății, Violența domestică și consecințele asupra sănătății, 14)

Astfel, fiind victimă a unui partener violent, femeia are de suferit în toate cele trei sfere ale sănătății fizice, reproductive și mentale. Efectele la nivel fizic pot fi comportamente distructive, precum fumatul, consumul de alcool sau de substanțe psihoactive , sexul neprotejat, migrene, boli gasto-intestinale, precum și vătămări corporale, plăgi, dizabilități sau chiar moartea. Din punct de vedere reproductiv, femeia se poate confrunta cu sarcini nedorite, sarcini extra-uterine, boli inflamatorii pelvine, dureri, hemoragii sau tulburări menstruale. De asemenea un risc major este reprezentat de contactarea unei boli cu transimtere sexuală. În cazurile soldate cu moartea principalele cauze sunt SIDA, omuciderea, sinuciderea sau mortalitatea maternă (ibidem, 13).

Serviciile medicale de urgență și cele de sănătate publică joacă un rol foarte important în identificarea cazurilor de femei abuzate. Perspectiva acestora asupra schimbărilor care se produc după abuz este de asemenea importantă și ar putea indica o diferențiere a victimelor – cele care se prezintă pentru îngrijiri medicale și cele care aleg să meargă la adăposturi și consiliere în cadrul programelor împotriva violenței domestice.

Într-un raport al OMS cu privire la violență și sănătate, realizat în București, în anul 2004 (apud Monda, 2008, 17) s-a stabilit că „ între 10% și 69% dintre femei au fost agresate fizic de un partener intim de sex masculin la un moment dat; datele disponibile sugerează că aproape una din patru femei este supusă violenței sexuale de către partenerul intim, pe parcursul vieții”.

Studii realizate în Statele Unite de către E. M. Valera și H. Berenbaum (apud Popa, 2009, 14) au confirmat că femeile bătute de către partener au suferit de-a lungul vieții traumatisme craniene severe, fapt ce a cauzat leziuni cerebrale. Au fost studiate 99 de femei aflate în această situație și s-a constatat că cel putin trei sferturi dintre ele au suferit una sau multiple astfel de leziuni.

În ultimul deceniu a avut loc o conștientizare generală a faptului că violența intimă este unul dintre factorii care expun femeia și o fac mai vulnerabilă la contactarea virusului HIV sau la alte boli cu transmitere sexuală . Această vulnerabilitate este dată fie de contactul sexual forțat, neprotejat, fie de stresul prin care trece o astfel de femeie. De cele mai multe ori, în cazurile de acest gen victima nu își poate exprima rezonabil punctul de vedere în ceea ce privește frecvența raportului sexual și circumstanțele de producere, puterea de negociere pentru folosirea prezervativelor sau a altor măsuri de protecție fiind limitată (World Health Organization, 2013, 22).

În cazul abuzului în timpul sarcinii, riscurile sunt multiple, preponderent fiind decesul mamei sau al fătului, în unele cazuri ambele. Decesul fătului poate surveni și ca o consecință a abuzului sub forma avortului spontan (Campbell, 2002, 1333). Sarcinile nedorite constituie de asemenea o consecință foarte gravă a violenței sexuale. De aici pot rezulta avorturi ilegale, cu risc de deces crescut, traumatisme cauzate de lovituri la nivelul abdomenului sau o greutate scăzută a fătului la naștere. De asemenea implicațiile sunt majore și la nivel psihic, mama interiorizând ideea că bebelușul nu a fost conceput într-un cadru normal. În același timp, sănătatea mentală poate fi compromisă, violența având drept efect erodarea „sentimentului de securitate personală”. Împreună cu abuzul sexual, care distruge intimitatea femeii, această traumă are repercusiuni severe la nivel subconștient (Popa, 2009, 14).

În plan psihologic și comportamental efectele sunt numeroase și se pot concretiza în teamă, depresie, anxietate, culpabilizare, tulburări ale somnului, scăderea stimei de sine, uneori până la epuizare, tulburări alimentare sau legate de consumul de alcool sau droguri, rușine, până la instalarea sindromului de stres post-traumatic, automutilare sau tentative suicidale. În cazul femeilor victimă se produc schimbări la nivel comportamental, de cele mai multe ori cu caracter distructiv. Ele se pot să ajungă consumatoare de substanțe, considerând că le ajută să treaca mai usor peste abuzurile la care sunt expuse. Pot apărea tulburări de somn și tulburări alimentare, victimele devenind incapabile să își mai dozeze eficient orele de somn sau regimul alimentar (ibidem). Un studiu canadian realizat de Ratner (apud Campbell, 2002, 1334) a stabilit că pe lângă depresie, femeile abuzate au suferit semnificativ de anxietate insomnii și disfuncție socială , la care se adaugă violența fizică.

Automutilarea, ca efect al violenței, este o formă amplă de autoblamare concretizată acțional . Femeia care ajunge în acest stadiu, este foarte aproape de colaps, întrucât este un pas premergător către sinucidere. Gandurile suicidale, sunt oricum prezente, iar faptul că femeia decide să și acționeze în consecință denotă o degradare morală profundă.

Depresia și sindromul de stres post-traumatic sunt principalele repercusiuni ale violenței intime în planul sănătății mentale. „Depresia femeilor abuzate a fost asociată cu alți factori de stres din sfera violenței domestice, precum abuzul în copilărie, factori de stres cotidieni, un număr mare de copii, schimbarea frecventă a locuinței, sexul forțat, divorțul, evenimente negative sau probleme comportamentale ale copilului. Unele dintre femeile abuzate pot suferi de depresie cronică, exacerbată de stresul generat de o relație violentă.” (Campbell, 2002, 1333-1334)

Persoanele care experimenteză evenimente traumatice, care le-au periclitat viața sau care le-au afectat intergritatea fizică sau morală, sunt predispuse la diverse reacții care pot constiui în ansamblu tulburarea de stres post-traumatic. Încadrarea în acest tip de tulburare este dată de persistența și durata simptomelor (Popa, 2009, 14). Sindromul de stres post-traumatic a fost studiat în America de Nord, rata femeilor abuzate, comparativ cu cele care nu sunt într-o relație violentă fiind 3,74. Severitatea abuzului, trazumele anterioare sau dominanța partenerului sunt factori precursori ai instalării sindromului. (Campbell, 2002, 1333).

„Sindromul femeii bătute” cunoscut sub denumirea de „Battered wife syndrome” a fost dat de specialiști în feminism, încercând să justifice de ce femeile abuzate adesea ajung la extrem recurgând chiar la omucidere împotriva agresorului (Liiceanu et. all, 2008, 29). El constituie cel mai grav sindrom dezvoltat în contextul violenței maritale și a fost definit ca „vătămare deliberată, provenită de la un partener și demonstrată clinic” (Popa, 2009, 15).

În lucrarea „ Violence and the family” J. J. Gayford (apud Martin et. all., 1978, 19) definește conceptul de „soție bătută” ca fiind „orice femeie care a fost agresată fizic de către partenerul său în mod intenționat și repetat, producându-i daune severe care pot constitui o dovadă.”

Intervenția și suportul social formal reprezintă două elemente esențiale în procesul de reabilitare a victimelor violenței intime.

În orice caz de violență în care victima nu își găsește resursele necesare pentru a se ajuta pe sine, este necesar un suport social solid și o intervenție pe măsură. Astfel, în contextul violenței între parteneri, având femeia în poziția victimei, lucrurile pot deveni complicate. Intervenția trebuie să fie cât mai rapidă deoarece, pe lângă riscul decesului persoanei abuzate există și riscul decesului agresorului, instinctul de aparare al victimei transformând-o într-un agresor ea însăși.

Sub incidența respectării intimității, statul are un acces limitat în instituția familiei. De aceea de cele mai multe ori, violența maritală este greu de descoperit, victimele refuzând să solicite ajutor. Punând aceste lucruri pe seama inutilității statului, aflat în necunoștință de cauză, agresorul ajunge să considere că abuzurile sale sunt o normalitate și că în familia sa are libertatea de a îi încălca drepturile celuilalt. În astfel de cazuri în care instituțiile și serviciile statului împreună cu măsurile legislative sunt anihilate, apare rolul serviciilor de intervenție în criză. Aici victima poate găsi o modalitate de a se exprima, de a recunoaște că are nevoie de suport pentru a-și identifica resursele necesare pentru rezolvarea problemei. Siguranța personală este acoperită prin colaborarea cu serviciile de protecție socială, precum Poliția, centrele cu regim de primire urgență, unde victimele se pot refugia sau plasament de urgență în cazul în care există și copii. De asemenea o importanță deosebită o au centrele terapeutice, atat pentru abuzat cât și pentru abuzator, proces vast ce asigură consiliere pe o durată îndelungată. Consilierea juridică este semnificativă împreună cu serviciile de avocatură, ce facilitează conștiențizarea oamenilor politici cu privire la răspândirea fenomenului violenței intime și adoptarea de măsuri în concordanță (Popescu, 2002, 811).

+ COMPLETĂRI (depresie, sindrom, suport social formal)

Capitolul III. Factori favorizanți ai violenței intime și profilul psihoemoțional al femeii abuzate : Studii de caz

Violența în relația de cuplu: problemă socială

În “Dicționarul de Sociologie” Alin Teodorescu (1998, 446) definește problema socială ca fiind o “situație apărută în dinamica unui sistem social, care afectează negativ funcționarea sa și necesită intervenția pentru corectarea (modificarea) și eliminarea sa.”

Cătălin Zamfir, în cadrul lucrării „Enciclopedia dezvoltării sociale” (2007, 455) susține că o problemă socială este „un factor, un proces, stare socială sau naturală care afectează negativ funcționarea societății și/sau condiția umană.” De asemenea este susținută ideea că acest proces portretizează veridic o societate și își joacă rolul în dinamica acesteia. Sunt menționate cinci etape pentru stabilirea unei probleme sociale: identificarea și stabilirea poziției sale (este sau nu un fenomen negativ în plan social sau există posibilitatea dezvoltării sale), diagnosticarea naturii sale, stabilirea magnitudinii acesteia, generarea unor soluții și evaluarea aplicabilității lor și ultima etapă, cea a determinării gradului de implicare socială și de stabilire a voinței colective de a remedia problema. Astfel au fost stabilite diverse tipuri de probleme sociale, precum: „comportamente individuale și colective, condiții naturale sau sociale, grupuri sau societăți în criză, proastă funcționare instituțională, etc”. (ibidem)

Atitudinea populației față de problema socială o poate plasa în anumite stări. Astfel aceasta se află în stare potențială atunci cand societatea nu o formulează ca pe o problemă, stare latentă – atunci când apare conștientizarea ei și resemnarea în raport cu aceasta, stare manifestă – atunci când se acționează și are loc un proces activ de soluționare și starea de centralitate – atunci când problema devine prioritară și necesită canalizarea atenției și a resurselor disponibile (Zamfir, 2007, 458)

Violența în relația de cuplu se poate încadra în sfera problemelor sociale precum divorț, suicid, sărăcie, întrucât participă de asemenea la disfuncționalitatea socială. În cazul violenței intrafamiliale este de la sine înțeles ca este afectată structura familiei în special în cazurile în care printre repercusiunile violenței se află divorțul. Putem observa astfel că problemele sociale pot fi în interdependență. Fiind afectată instituția familiei, efectele se reflectă și la nivel social, creându-se premise ale unei dezorganizări în sistem.

De asemenea efectele negative ale violenței se răsfrâng asupra întregii societăți și în cazurile de violență între parteneri a căror relație nu este recunoscută sub forme legale. Chiar și abuzurile concubinului sau iubitului intră sub incidența factorilor determinanți ai încadrării violenței în relația de cuplu între problemele sociale, întrucât reprezintă un flagel al unei societăți decadente în care valorile și normele nu sunt asimilate corespunzător, în care sistemul politic, judiciar si cel al justiției nu reușesc să își atingă responsabilitățile corespunzător.

Conform “Convenției Consiliului Europei pentru Prevenirea și Combaterea Violenței Împotriva Femeilor și Violenței Domestice” egalitatea între femei și bărbați este principalul element în prevenirea violenței asupra femeilor. De asemenea este recunoscut faptul că acest tip de violență reprezintă manifestarea inegalităților istorice de distribuire a puterii între bărbați și femei care au favorizat instalarea dominanței masculine și a discriminării împotriva femeilor. O altă mențiune este faptul că prin supunerea femeilor la agresiuni fizice, psihice, sexuale, sau la mutilare sunt încălcate grav drepturile omului (2011, 3). Toate aceste mențiuni justifică încadrarea violenței asupra femeii în spectrul problemelor sociale.

O anchetă care a avut loc în anul 2000, în România, a relevat faptul că 23,4 % din populația de sex feminin a fost abuzată verbal de către partener, 10% au reprezentat abuzuri fizice și 1,8 % au fost abuzate sexual. (Mediafax apud Liiceanu, 2003, 48)

Într-un studiu exploratoriu privind serviciile sociale pentru victimele violenței în familie, realizat în 2013 , a fost consemnat fapul că “statisticile realizate de Agenția Națională de Protecția Familiei până în 2009 și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale în continuare, pe cazurile de violență în familie înregistrate în perioada 2004-2011 indică un număr de aproximativ 82.000 de cazuri; în aceeași perioadă au fost înregistrate 800 decese.” (apud Micle et al., 2012, 33). Aceeași Agenție a confirmat ca în intervalul 2007-2012 numarul cazurilor de violență domestică a continuat progresiv, sporindu-se anual cu peste 4300; în anul 2008 au fost înregistrate 8104 victime, în 2009 crescând considerabil până la 12 461.

În lucrarea “Global and regional estimates of violence against women: prevalence and health effects of intimate partner violence and non-partner sexual violence”(2013, 3) Organizația Mondială a Sănătății împreună cu Școala de igienă din Londra și Institutul medical Sud African de cercetare au realizat prima analiză globală privind prevalența violenței împotriva femeii. Rezultatele au stabilit că în total, în lume, 35% dintre femei au fost victimele violenței fizice și/sau sexuale a partenerului, iar 38% din omorurile săvârșite asupra femeilor sunt provocate de către partener.

Putem observa astfel evoluția fenomenului violenței asupra femeii și implicațiile sale. Putem afirma în urma celor prezentate că violența în relația de cuplu este o problemă socială întrucât favorizează inegalitatea socială, participă la încălcarea drepturilor omului, este de asemenea o problemă de sănătate publică, atât mentală cât și fizică, participă la creșterea mortalității, fie că este vorba despre omor sau sinucidere în urma abuzurilor, și prin expunerea copiilor, poate fi afectat viitorul întregii societăți prin perpetuarea intergenerațională a violenței și crearea unui pattern violent.

Universul studiului și metodologia aplicată

În cadrul acestei cercetări, universul studiului constă în femeile care au fost abuzate de către partener și au apelat pentru susținere la Asociația “Diaconia”. Acestea au vârste cuprinse între 29 și 47 de ani, sunt căsătorite și au minim doi, maxim patru copii. Datele au fost obținute în urma studiului de caz multiplu, mai exact analiza documentelor aflate în dosarele subiecților. Informațiile au fost prelevate în scop pur științific, în urma semnării unui acord de confidențialitate, în care m-am angajat în folosirea datelor strict în scopul menționat (realizarea lucrării de licență) și în respectarea confidențialității. Asistentul social m-a susținut în acest proces.

Unitatea de analiză este reprezentată de profilul femeilor abuzate din acest centru. Astfel am studiat cinci persoane care se încadrează în criteriile menționate.

Unitatea de înregistrare este constituită din aceleași persoane, adăugând în plus personalul care activează în cadrul asociației și dosarele studiate.

Asociatia “Diaconia” este o organizație neguvernamentală fondată în anul 1999 “ în beneficiul victimelor violenței în familie, a familiilor vulnerabile, ce se confruntă cu șomajul, dizabilitatea, o situație materială precară și au copii cu risc de abandon școlar și diverse probleme de sănătate etc.” Organigrama instituției cuprinde trei elemente: “Centrul de primire în regim de urgență a mamelor cu copii victime ale violenței în familie – Patriarh Justinian Marina”, “Centrul de zi pentru copii – Patriarh Justinian Marina” și “Centrul de găzduire în regim de urgență – Sfântul Nicolae” – pentru persoanele fără adăpost. Derularea activităților vizează îmbunătățirea calității vieții, reducerea fenomenului de excluziune socială și prevenirea unor fenomene sociale (abandon școlar, delincvență juvenilă, violență domestică, etc) Misiunea organizației este de a oferi sprijin victimelor violenței domestice pentru a facilita reintegrarea lor socială. În acest sens oferă găzduire, aprovizionare, consiliere psihologică, socială, juridică și asistență medicală primară, consiliere spirituală și educațională dar și suport material.

Metodologia aplicată

Metoda reprezintă „o procedură relativ simplă de lucru, cât și elemente mai generale, inclusiv cele de tipul strategiei de cercetare, sau chiar cercetarea în sine” (Mărginean, 2004, 57).

Am optat pentru folosirea metodei studiului de caz, definit de catre Yin (apud Chelcea, 2007, 598) ca fiind “o investigație prin care se cercetează un fenomen contemporan în contextual său de viață reală , în special când granițele dintre fenomen și context nu sunt foarte bine delimitate.”

Studiul de caz “Factori favorizanți ai violenței intime și profilul psihoemoțional al femeii abuzate” este un studiu de tip explicativ-descriptiv, întrucât se urmărește determinarea unor factori cauzali ai fenomenului, dar totodată este descris și portretul intrinsec al femeii-victimă.

Cercetarea este calitativă, întrucât doresc realizarea unei analize detaliate de conținut, utilizând astfel un eșantion de dimensiuni reduse. Se urmărește identificarea trăsăturilor fenomenului violenței asupra partenerei, regasite în realitatea socială românească. Acest lucru indică implicarea aprofundată în prelucrareea cazurilor și identificarea unor factori și a unor trăsături care să reflecte veridic problema socială discutată.

Analiza dimensională a conceptelor

Analiza și operaționalizarea conceptelor sunt două operații aflate în strânsă conexiune ce necesită complexitate și intervin în procesul premergător al unei cercetări sociale (Mărginean, 2004, 163).

Conceptele reprezintă cuvinte cu o semnificație bine precizată, prin intermediul cărora oamenii își pot explica realitatea exterioară, pot cunoaște ceea ce îi înconjoară și își pot clarifica și propria lor existență. De asemenea ei se exprimă cu ajutorul conceptelor, transpunându-și gandurile și nivelul informațional pe care l-au atins. În cadrul cercetării sociologice conceptele „reflectă caracteristici ale fenomenelor, proceselor, relațiilor și activităților care se desfășoară în societate”, ele facilitând înțelegerea și justificarea vieții sociale, prin formularea unor teorii (ibidem).

Conceptele identificate în cadrul acestei lucrări sunt următoarele: abuz, agresivitate, agresor, ciclicitatea violenței, învățare socială, neputință învățată, putere maritală, relație traumatică, sindromul de stres post-traumatic, sindromul femeii bătute, sindromul Stockholm, socializare în funcție de gen, stimă de sine, suport social formal, victimă, violență domestică, violență fizică, violență intimă.

Abuzul este definit în Dicționarul Explicativ Român ca fiind „ folosirea fără măsură, excesivă a unui lucru; exces sau o depășire a puterii” În contextul violenței dintre parteneri, abuzul constă în „uzul inadecvat de putere prin care autorul deține controlul sau anumite avantaje asupra abuzatului” (Ghidul UNHCR de prevenire și răspuns, 2003, 7).

Agresivitatea reprezintă „tendința de atac, comportament ostil, distructiv, sau limbaj ostil față de orice persoană sau obiect care reprezintă un obstacol în obținerea unei satisfaceri imediate” (Dima et. all, 2007, 40). Termenul de agresivitate nu este sinonim cu cel de violență, având un spectru larg de manifestare prin diverse comportamente, de cele mai multe ori cu un caracter potențial periculos. Se concretizează în gesturi amenințătoare și poate ajunge chiar până la crimă, fie prin forța agresorului fie prin intermediul unor arme (Dima et. all, 2007, 44).

Agresorul este „cel care organizează sau săvârșește o agresiune și care atacă fără a fi provocat” conform Dicționarului Explicativ Român. O altă definiție aplicabilă în contextul violenței intime este aceea redată în Ghidul UNHCR de prevenire și răspuns (2003, 8) și anume: „persoana care exercită un abuz de putere”.

Ciclicitatea violenței presupune conform lui Walker (apud Rujoiu, 2010, 162) existența a trei etape și anume cea a asimilării agresivității, cea „explozivă” și cea a „remușcării”, etape care sintetizează procesul de emergență a violenței. În cazul în care victima este suficient de slăbită emoțional și nu decide părăsirea relației, ciclicitatea violenței contă în repetarea acestor etape. În situația în care se produce despărțirea, agresorul mai urmează alte doua metode prin care să o readucă înapoi: urmărirea și „luna de miere” în care o convinge prin atenții că regretă faptele; daca nu funcționează se recurge la șantaj emoțional și în cele din urmă, în cazurile în care victima cedează și revine în relație, urmează jurămintele de dragoste și fericire, care ulterior se vor transforma în prima etapă – acumularea agresivității.Astfel se creează un cerc vicios denumit în acest context ciclicitate a violenței.

Învățarea socială se referă la modul în care perioada copilăriei și informațiile asimilate atunci pot afecta dezvoltarea ulterioară a unei persoane. Copilul „absoarbe în mod pasiv influențele cu care intră în contact” (Giddens, 2000, 33). Astfel, cu ajutorul experimentelor s-a relevat tendința copiilor de a prelua din comportamentul adulților și de a imita și ulterior a-și însuși conduitele agresive la care au asistat (Albert Bandura et al. Apud Rujoiu, 2010, 148)

Neputința învățată , cunoscută și sub denumirea de neajutorare învățată, este caracterizată prin atitudinea psihică a victimei aflată într-o relație traumatică. Astfel apar schimbări cognitive, comportamentale și afective, toate bazate pe ideea că nu se poate face nimic pentru o schimbare pozitivă. Aceste reacții sau lipsa lor sunt consecințele abuzurilor repetate la care a fost supusă. Se creează un model abuziv, în care agresiunile fizice sunt combinate cu cele sexuale și psihologice, episoade aflate în succesiune. Victima devine copleșita de aceste lucruri și renunță la speranța că lucrurile se pot schimba (Walker, 1998, 143).

Puterea maritală se referă la gradul de dezechilibru al forțelor în cadrul unei căsnicii. Se creează un pattern comportamental, „de control coercitiv” în care victima este subordonată agresorului, cel din urma fiind întotdeauna dominator; are loc o luptă continuă de obținere și menținere a puterii (Monda, 2008, 23).

Relația traumatică se referă la acel tip de legătură ce are implicații negative atât fizice cât și psihice. Trauma este definită în DEX ca fiind ori o „emoție violentă care modifică personalitatea unui individ, sensibilizându-l la alte emoții de același fel, astfel încât acesta nu mai reacționează normal” fie o „leziune corporală gravă provocată de factori externi violenți” fie o „tulburare psihică, zguduire, rană sufletească”. În aceste definiții putem observa existența unor factori fizici și psihici de o intensitate ridicată ce lezează victima. Relația traumatică se referă la asocierea tuturor tipurilor de abuz, pe o perioadă îndelungată, astfel încât efectul este cel menționat.

Sindromul de stres posttraumatic este descris în DSM IV, alături de „Tulburarea acută de stres”, ca fiind o construcție diagnostică ce reprezintă „ cel mai fidel răspunsul emoțional patologic, consecință a unui stres de severitate excepțională.” Simptomatologia admisă este polimorfă, combinând simptome depresive, anxioase, cognitiv-comportamentale și disociative (Georgescu, 1999, 105). „Această tulburare afectează viața ocupațională și relațională a subiectului prin scăderea interesului în activități semnificative pentru viața acestuia, detașarea și înstrăinarea, precum și reducerea capacității de exprimare a afectelor” (ibidem, 102)

Sindromul femeii bătute redă o afecțiune ce include trăsături ale anxietății, tulburărilor afective, pierdere a memoriei, simptome disociative și retrăirea momentelor traumatice în momentul în care subiectul este expus la stimuli care să îi reamintească de experiența nedorită. De asemenea relațiile interpersonale stagnează și apare o hipersensibilitate la orice act potențial violent care creează o senzație de pericol și introduce subiectul în stare defensivă. Uneori este adoptată o atitudine pasivă, de neajutorare, cadru ce devine greu de suportat, persoana trăind în permanență cu ideea că nu este în siguranță (Walker, 1998, 143).

Sindromul Stockholm reprezintă o manifestare patologică a atașamentului victimei față de agresor, atunci când aceasta se simte legată emoțional de partener. Aceste simtome se instaurează după ce au avut loc evenimente care amenințau viața victimei și identificarea de către agresor a unor momente în care putea să întrerupă amenințările și să arate compasiune în schimb. Victimele găsesc astfel scuze pentru parterenii abuzivi, invocă dragoste și nu reacționează defensiv, continuând să rămână în relație. (Muntean, 2003, 147)

Socializarea în funcție de gen se referă la maniera în care sunt tratați copiii în functie de genul masculin sau feminin. Băieții și fetele au lumi emoționale separate. Ei învață lucruri diferite, precum manifestarea emoțiilor, care la fete este încurajată, în timp ce în cazul baieților este suprimată sub incidența masculinității (Goleman, 2001, 165).

Stima de sine este „un termen utilizat pentru evaluarea globala a persoanei privitor la propria sa valoare […] Stima de sine implicită se referă la înclinația persoanei de a se auto-evalua în manieră spontană, automată sau inconștientă. Stima de sine explicită este evaluarea conștientă după auto-reflecție.”

Suportul social formal este definit de către Albrecht și Adelman (apud Hunt, 2011, 182) ca fiind „comunicarea verbală și nonverbală dintre beneficiar și aprovizionatorul de servicii, ce reduce gradul de incertitudine în legătură cu situația, cu sinele sau cu ceilalți și funcționează pentru a spori percepția de control personal în experiențele vieții.” De asemenea Gottlieb (ibidem, 183) redă suportul social ca fiind „procesul de interacțiune ce îmbunătățește rezistența, stima, apartenența și competențele prin schimbul de resurse fizice sau psihosociale.” În contextul violenței intime, conceptul se referă la medierea dintre instituții de prevenire și suport și victime.

Victima este descrisă în Dex ca fiind „o persoană care suferă chinuri fizice sau morale ca urmare a greșelilor sale sau ale altora ori a unor catastrofe naturale sau care suferă un prejudiciu ori o atingere a vieții, sănătății sau integrității sale fizice ca urmare a unei fapte ilicite săvârșite de altcineva” În contextul dat „victimă” este persoana care este supusă comportamentului specificat în conceptele precedente.

Violența domestică este descrisă în cadrul Consiliului Europei, de către Comitetul de Miniștri, în anul 1985(apud Monda, 2008, 15) ca fiind „orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul dintre membrii acesteia și care aduce atingere vieții, integrității corporale sau psihologice sau libertății altui membru al acelei familii, și vatămă în mod serios dezvoltarea personalității lui/ei”.

Violența fizică constă în „lovituri, pumni, mușcături, arsuri, mutilare, ucidere, cu sau fără arme, de cele mai multe ori în combinație cu alte forme de violență sexuală sau de gen” (Ghidul UNHCR de prevenire și răspuns, 2003, 9) și are loc atunci când o persoană rănește sau încearcă rănirea partenerului prin acțiunile menționate, utilizând forța fizică (Understanding Intimate Partner Violence factsheet, 2012).

Violența intimă se referă la acele forme de violență care apare în cadrul unei relații și care este îndreptată exclusiv asupra partenerului, fiind astfel stabilit tipul relațional dintre victimă și agresor (Goddard și Bedi, 2009, 6) Constă în îmbinarea formelor de violență fizică, sexuală și psihologică precum: „lovirea, izolarea și separarea victimei de mediul social, refuzul accesului cesteia la orice fel de resurse, ridiculizarea, hărțuirea verbală și poreclirea – folosite pentru deținerea controlului […]” (Follingstad apud Rădulescu, 2008, 36)

Obiectivele studiului

Identificarea factorilor favorizanți ai violenței intime.

Identificarea profilului psihoemoțional al femeii abuzate.

Stabilirea ipotezelor

Socializarea în funcție de gen și valorile tradiționale în raport cu dinamica familiei pot reprezenta cauze ale violenței dintre parteneri.

Coroborarea formelor de abuz, intensitatea și frecvența acestora, dependența față de partener afectează echilibrul psihoemoțional al victimei.

Prezentarea și analiza datelor

Cazul I

M.V. este una dintre victimele violenței domestice care a apelat la asociație pentru suport. Are 29 de ani, este căsătorită și are trei copii în vârstă de 10, 8, respectiv 4 ani. În prezent lucrează ca vânzătoare. Aceasta se alfă în centrul rezidențial de aproximativ două luni. Locuia cu soțul în mediul rural având o situație socio-economică precară. Soțul obișnuia să consume alcool. În acest context folosea abuzul fizic aproape zilnic, împreună cu un limbaj vulgar, jigniri, lovituri aplicate inclusiv copiilor.

Femeia este instabilă emoțional, având treceri bruște dintr-o dispoziție în alta. A devenit ea însăși agresivă față de copii, aceștia manifestând atitudini defensive, fiind închiși față de lumea exterioară, anxioși, foarte puțin sociabili. Mama are de asemenea o atitudine dominatoare față de celelalte femei din centru.

Identificare nevoi

În contextul dat doamna M. are atât nevoi de ordin biologic și psihologic cât și de ordin social. Pe lângă trebuințele elementare de hrană și odihnă, M. are nevoia de detensionare. De asemenea recuperarea fizică este necesară, având în vedere abuzurile fizice la care a fost supusă. Aceste aspecte sunt aplicabile și copiilor. Din punct de vedere psihologic, lipsește sentimentul de siguranță, de securitate. Și afecțiunea intră în sfera lipsurilor, împreună cu atenția, deficitul ei fiind observabil în comportament. Având în vedere instabilitatea emoțională, este evidentă necesitatea de clarificare a trăirilor, prin consiliere psihologică. În privința nevoilor sociale, este de înțeles nevoia de suport social atât informal dar mai ales formal, dar și de suport material precum haine, rechizite, inclusiv un loc de trai.

Identificare probleme

Una dintre probleme este lipsa resurselor necesare pentru autonomie. Chiar daca este angajată, situația economică rămâne precară, având în vedere cuantumul unui salariu și cele 4 persoane cărora li se împarte (mama și cei trei copii). De asemenea problematice sunt și efectele pe care abuzurile le au asupra comportamentului subiectului și anume transferul agresivității de la agresor către victimă și permanenta insecuritate ce trebuie alimentată prin adoptarea unei poziții dominatoare. Sesizabil este și impactul fizic și psihologic asupra copiilor și a dezvoltării lor ulterioare.

Identificare obiective

Ținând cont ca subiectul se află în centru de aproximativ două luni, obiectivele pe termen scurt care pot fi stabilite sunt menținerea în centru până la găsirea unei soluții ulterioare, evaluările psihologice aprofundate, atât ale mamei cât și ale copiilor, pentru identificarea daunelor provocate și realizarea unei diagnoze și medierea tensiunilor dintre aceștia. Obiectivele pe termen lung sunt: stabilirea unui potențial suport social informal care să o poată susține pe femeie; consilierea în vederea luării unei decizii asupra viitorului relației cu soțul; remedierea cognitiv-comportamentală a victimei prin sesiuni de consiliere.

Plan de intervenție

Pentru a avea eficacitate, intervenția trebuie să fie coezivă, strictă și bine planificată.

Intervenție de tip informativ, Catharsis, suportiv, confruntativ

Valori prin care se asigură respectarea individualității persoanei asistate, confidențialitate: credința în demnitatea și unicitatea persoanei, autodeterminarea

Teorii aplicate: Rezolvarea de probleme, Teoria centrată pe client, Teoria biopsihosocială, Teoria generală a sistemelor

Cazul II

P.V. , o altă beneficiară a centrului în vârstă de 47 de ani. Are studii medii, constând în 10 clase, lucrează ca îngrijitoare și ocazional se mai ocupă cu activități de manichiură și pediciură. Deși are o constituție solidă este foarte instabilă emoțional. Are doi copii. Se află în centru doar cu copilul cel mic, în vârstă de 9 ani. Celălalt, având 19 ani, a rămas cu tatăl. Este căsătorită de aproximativ 20 de ani; locuia în București împreună cu soțul și cei doi copii într-un apartament cu două camere.

Pe fondul geloziei bărbatul a dezvoltat un comportament agresiv. Femeia a fost bătută în special cu lovituri la nivelul capului. Abuzurile au continuat inclusiv pe perioada sarcinii cu cel mic. Ea a verbalizat cum că bătăile au fost intense, concretizate chiar și cu fracturi. Copiii au fost, de asemenea, agresați de către tatăl violent. Mama și copii ajunseseră să se autoizoleze de familia extinsă. A urmat un traseu instituțional riguros, fiind în diverse centre, însă întorcându-se de fiecare dată la agresor.

Copilul este suspect de întârziere mentală. Acesta se adaptează foarte greu și prezintă dificultăți în socializare. În această situație, mama manifestă o atitudine agresivă și nu este calmă sau răbdătoare cu cel mic. Femeia a fost diagnosticată cu depresie; în urma acestor întîmplări ea a intentat divorț.

Intervenție Catharsis, de tip suportiv, de tip catalitic, confruntativ

Cazul III

P. N. în vârstă de 35 de ani, s-a născut în București și are patru copii de 5, 8, 10 și 11 ani care se află în prezent în centru împreună cu mama. Este căsătorită și lucrează. Unul dintre copii are dificultăți de învățare.

Locuia în București într-o locuință socială, alături de soț, care ulterior dezvoltase o rutină de a consuma alcool împreună cu prietenii săi. În acest context, bărbatul devenea agresiv, se purta urât și manifesta o gelozie excesivă concretizată în amenințări cu moartea. El trăia într-o nemulțumire continuă și își manifesta furia spărgând diverse obiecte prin casă.

Femeia este o fire foarte sociabilă și este foarte hotărâtă să nu se întoarcă la soțul abuziv, deși recunoaște că au fost momente în care se gândea să continue relația pentru copii. Îi este teamă de problemele ce ar putea apărea în legatură cu tutela copiilor, însă primește sprijin din partea rudelor.

Intervenție prescriptivă, suportivă, informativă

Cazul IV

D. P. în vârstă de 42 de ani are două fete (17 ani, 10 ani) și provine din Brașov. Este căsătorită și lucrează ca asistent medical. Pe fondul consumului de alcool, al dependenței de jocurile de noroc, al geloziei și avariției, bărbatul a devenit violent.

Rețeaua de suport există, părinții femeii fiind dispuși să o sprijine, însă din cauza vârstelor înaintate, a problemelor de sănătate și a plasării lor geografice în mediul rural, accesul este îngreunat.

În ciuda faptului că este o persoană deosebită, sociabilă, muncitoare, cooperantă, care s-a adaptat foarte bine în centru și nu dorește revenirea la agresor femeia se află în mijlocul dorințelor copiilor. Una dintre fete a preluat din comportamentul tatălui, este nemulțumită și dorește împăcarea părinților, pe când cealaltă a amenințat că fuge de acasă dacă cei doi se împacă.

Intervenție de tip prescriptiv, de tip catalitic

Cazul V

A. N. provine din Brașov, are doi copii: o fetiță de 11 ani și un băiețel de 9 ani. Are 39 de ani, este căsătorită și locuia cu soțul. Situația socio-economică era foarte bună: aveau o firmă de transport, locuiau într-o casă impresionantă, aveau concedii în străinătate și dețineau menajeră și șofer personal.

Lucrurile decurgeau bine între cei doi soți. Momentul determinant al apariției violenței în familie a fost decesul tatălui bărbatului. Acesta a intrat în depresie și a început să își lovească soția. Fiind o fire foarte ușor influențabilă de către ceilalți, a încercat să o izoleze, i-a interzis să iasă din casă, nici măcar pentru a duce copiii la școală (aceștia erau duși de către șofer). Femeia a primit, de asemenea, interdicție de a folosi telefonul.

Soția s-a hotărât să fugă, și-a făcut bagajele însă a fost prinsă. Rezultatul a fost scalparea sa, fiind târâtă de păr pe jos. Aceeași tactică a fost aplicată și băiețelului lor. În urma acestor evenimente ambii au ajuns la spital cu politraumatisme.

În cele din urmă A. N. a reușit să fugă, împreună cu copiii, însă este instabilă emoțional, suferă după cele întâmplate și îi este greu să se adapteze la acest nou nivel de trai (în centru). Când locuia acasă, era ruptă de realitatea socială actuală, toate sarcinile casei (gătit, curățenie, cumpărături) fiind întreprinse de către angajați.

Fetița este revoltată de separarea părinților, nu se acomodează deloc și îți manifestă insistent dorința de a se întoarce acasă.

Intervenție Catharsis, de tip suportiv

Bibliografie :

Amirou, R. (2003). Considerații psihosociologie asupra noțiunilor de agresivitate și frustrare comparativă. În G. Ferreol și A Neculau (coord.). Violența Aspecte psihosociale. Iași: Editura Polirom

Anderson K. L. (2010). Conflict, Power and Violence in Families. Journal of Marriage and Family, 72, pag

Campbell, J. C. (2002). Health Consequences of Intimate Partner Violence. Violence against Women II, The Lancet, vol. 359, pag

Coleman, J. W. și Cressey, D. R. (1987). Social Problems. New York: Harper & Row

Chelcea, S. (1998). Agresivitate. În C. Zamfir și L. Vlăsceanu (coord.). Dicționar de Sociologie. București: Editura Babei

Dallos, R. și Mclaughlin, E. (1997). Social problems and the family. London: SAGE Publications

Druță, F. (1998). Psihosociologia familiei. București: Editura Didactică și Pedagogică

Felson, R. B. și Cares, A. C. (2005). Gender and the Seriousness of Assaults on Intimate Partners and other Victims. Journal of Marriage and Family, 67, pag

Ferarro, K. J. (1988). An Existential Approach to Battering. Family abuse and it’s consequences. New directions in Research. California: Sage Publications

Gayford, J. J. (1978). Battered wives. În Martin et all. Violence and the Family. Toronto, Computacomp

Goleman, D. (2001). Inteligența emoțională. București: Curtea Veche

Iluț, P. (2001). Teme actuale de Psihosociologie. București: Polirom

Jderu, G. (2010). Comportamentul agresiv. În S. Chelcea (coord.). Psihosociologie Teorii,cercetări aplicații. Iași: Editura Polirom

Larousse, (2006). Marele Dicționar al Psihologiei. București: Editura Trei

Liiceanu, A. (2003). Violența umană: o neliniște a societății contemporane. În G. Ferreol și A Neculau (coord.) Violența Aspecte psihosociale. Iași: Editura Polirom

Liiceanu, et all. (2008). Dimensiuni Psihosociale ale Violenței Domestice. București: Editura Academiei Române

Loue, S. (1998). Handbook of immigrant health. New York: Editura Plenum press

Martin, J. P. și Wiley, J. & sons (1978). Violence and the Family. New York: Unwin Brothers

Masterson (2008)

Mc Hugh, M. C. și Frieze, I. H. (2006). Intimate Partner Violence New Directions. Indiana: N. Y. Academy of Sciences

Micle, M. I. et al. (2012). Violența în familie. Repere Psihosociale. În O. Rujoiu și V. Rujoiu (coord.). Violența în familie între percepție socială și asumare individuală. București: Editura ASE

Mihalnic, S.W. și Elliott, D. (1997). A social learning theory. Model of marital violence. Journal of Family Violence. 12, 1, 21-47.

Monda, D. I. (2008). Ghid de bune practici în lucrul cu victimele violenței în familie. AFI Pro Familia, pag

Onorato, R. S. și Turner, J. C. (2001). The I the Me and the Us. În C. Sedikides și M. B. Brewer. Individual Self, Relational Self, Collective Self. U.S.A. : Psychology Press

Pasti, V. (2003). Ultima inegalitate. Relațiile de gen din România. Iași: Polirom.

Păunescu, C. (1994). Agresivitatea și condiția umană. București: Editura Tehnică

Popa, M. S. (2009). Violența domestică și consecințele asupra sănătății. Promovare și Management în sănătate, nr. 3, pag

Popescu 2002

Raport World Health Organisation.(2013). Global and regional estimates of violence against women: prevalence and health effects of intimate partner violence and non-partner sexual violence.

Raport Unicef, (2000). Domestic violence against Women and Girls. Innocenti Digest, nr. 6, pag

Rădulescu, A. (2008). Violența asupra femeii. București: Editura Universității din București

Rădulescu, S. M. (2001). Sociologia violenței (intra)familiale : victime și agresori în familie. București: Editura Lumina Lex

Rujoiu, O. și Rujoiu, V. (2010). Vest și Est Cultura violenței și emoțiile sociale. București: Editura ASE

Rujoiu, V. (2010). Violența în relația de cuplu: aspecte psihosociale. În D. Buzducea (coord.). Asistența socială a grupurilor de risc. București: Editura Polirom

Sith, et all. (2012). Systemic Perspectives on Intimate Partner Violence Treatment. Journal of Marital and Family Therapy, vol. 38, pag

Sînzianu, S. G. (2006). Violența în Familie prezentată în presa din România. Iași: Editura Lumen

Stănișor (2003)

Swanger și Petcosky (2003)

Voinea, M. (2005). Familia contemporană. Mică enciclopedie. București: Editura Focus

Walker, L. E. (1988). The Battered Woman. Family abuse and it’s consequences. New directions in Research. California: Sage Publications

+ bibliografie cap III

Bibliografie :

Amirou, R. (2003). Considerații psihosociologie asupra noțiunilor de agresivitate și frustrare comparativă. În G. Ferreol și A Neculau (coord.). Violența Aspecte psihosociale. Iași: Editura Polirom

Anderson K. L. (2010). Conflict, Power and Violence in Families. Journal of Marriage and Family, 72, pag

Campbell, J. C. (2002). Health Consequences of Intimate Partner Violence. Violence against Women II, The Lancet, vol. 359, pag

Coleman, J. W. și Cressey, D. R. (1987). Social Problems. New York: Harper & Row

Chelcea, S. (1998). Agresivitate. În C. Zamfir și L. Vlăsceanu (coord.). Dicționar de Sociologie. București: Editura Babei

Dallos, R. și Mclaughlin, E. (1997). Social problems and the family. London: SAGE Publications

Druță, F. (1998). Psihosociologia familiei. București: Editura Didactică și Pedagogică

Felson, R. B. și Cares, A. C. (2005). Gender and the Seriousness of Assaults on Intimate Partners and other Victims. Journal of Marriage and Family, 67, pag

Ferarro, K. J. (1988). An Existential Approach to Battering. Family abuse and it’s consequences. New directions in Research. California: Sage Publications

Gayford, J. J. (1978). Battered wives. În Martin et all. Violence and the Family. Toronto, Computacomp

Goleman, D. (2001). Inteligența emoțională. București: Curtea Veche

Iluț, P. (2001). Teme actuale de Psihosociologie. București: Polirom

Jderu, G. (2010). Comportamentul agresiv. În S. Chelcea (coord.). Psihosociologie Teorii,cercetări aplicații. Iași: Editura Polirom

Larousse, (2006). Marele Dicționar al Psihologiei. București: Editura Trei

Liiceanu, A. (2003). Violența umană: o neliniște a societății contemporane. În G. Ferreol și A Neculau (coord.) Violența Aspecte psihosociale. Iași: Editura Polirom

Liiceanu, et all. (2008). Dimensiuni Psihosociale ale Violenței Domestice. București: Editura Academiei Române

Loue, S. (1998). Handbook of immigrant health. New York: Editura Plenum press

Martin, J. P. și Wiley, J. & sons (1978). Violence and the Family. New York: Unwin Brothers

Masterson (2008)

Mc Hugh, M. C. și Frieze, I. H. (2006). Intimate Partner Violence New Directions. Indiana: N. Y. Academy of Sciences

Micle, M. I. et al. (2012). Violența în familie. Repere Psihosociale. În O. Rujoiu și V. Rujoiu (coord.). Violența în familie între percepție socială și asumare individuală. București: Editura ASE

Mihalnic, S.W. și Elliott, D. (1997). A social learning theory. Model of marital violence. Journal of Family Violence. 12, 1, 21-47.

Monda, D. I. (2008). Ghid de bune practici în lucrul cu victimele violenței în familie. AFI Pro Familia, pag

Onorato, R. S. și Turner, J. C. (2001). The I the Me and the Us. În C. Sedikides și M. B. Brewer. Individual Self, Relational Self, Collective Self. U.S.A. : Psychology Press

Pasti, V. (2003). Ultima inegalitate. Relațiile de gen din România. Iași: Polirom.

Păunescu, C. (1994). Agresivitatea și condiția umană. București: Editura Tehnică

Popa, M. S. (2009). Violența domestică și consecințele asupra sănătății. Promovare și Management în sănătate, nr. 3, pag

Popescu 2002

Raport World Health Organisation.(2013). Global and regional estimates of violence against women: prevalence and health effects of intimate partner violence and non-partner sexual violence.

Raport Unicef, (2000). Domestic violence against Women and Girls. Innocenti Digest, nr. 6, pag

Rădulescu, A. (2008). Violența asupra femeii. București: Editura Universității din București

Rădulescu, S. M. (2001). Sociologia violenței (intra)familiale : victime și agresori în familie. București: Editura Lumina Lex

Rujoiu, O. și Rujoiu, V. (2010). Vest și Est Cultura violenței și emoțiile sociale. București: Editura ASE

Rujoiu, V. (2010). Violența în relația de cuplu: aspecte psihosociale. În D. Buzducea (coord.). Asistența socială a grupurilor de risc. București: Editura Polirom

Sith, et all. (2012). Systemic Perspectives on Intimate Partner Violence Treatment. Journal of Marital and Family Therapy, vol. 38, pag

Sînzianu, S. G. (2006). Violența în Familie prezentată în presa din România. Iași: Editura Lumen

Stănișor (2003)

Swanger și Petcosky (2003)

Voinea, M. (2005). Familia contemporană. Mică enciclopedie. București: Editura Focus

Walker, L. E. (1988). The Battered Woman. Family abuse and it’s consequences. New directions in Research. California: Sage Publications

+ bibliografie cap III