Expertiza Pentru Detectarea Comportamentului Simulat

CUPRINS

INTRODUCERE

Principalele valori, cum ar fi drepturile fundamentale ale omului, proprietatea, mai multe valori umaniste, cele democratice și chiar structurile democrației, respectiv însăși ordinea de drept, valori acceptate și promovate de societatea modernă în prezent, necesită o protecție adecvată pentru o dezvoltare armonioasă. Faptele care ar putea periclita sau vătăma amintitele valori trebuie, într-un mod cât mai eficient, restrânse și, pe cât posibil, controlate.

Aceste fapte dăunătoare sunt denumite infracțiuni, care, lezând respectivele valori sociale, prezintă un grad de pericol social mai grav, diferit în anumite privințe de cea a altor forme de ilicit juridic. Infracțiunea a fost apreciată ca fiind un fapt social istoric, deoarece are loc în societate și este considerată astfel numai pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia. Normele juridice sunt cele care prevăd infracțiunile; consecința săvârșirii lor va fi tragerea la răspundere penală. Aplicarea unei pedepse însă nu se face în mod automat, nici în situația în care s-a săvârșit infracțiunea, a fost descoperită și pusă cu ajutorul probelor în sarcina unui făptuitor, ci este necesară intervenția justiției penale, ceea ce înseamnă o judecată, la finalitatea căreia făptuitorul urmează să fie sancționat. Activitatea esențială ce precedă actul de justiție penală, adică judecata, este una auxiliară, denumită urmărire penală. În cursul acestei activități se vor pregăti condițiile necesare în vederea desfășurării unei judecăți optime.

În mod neîndoielnic, judecata trebuie să fie una justă și obiectivă, care să ducă la o soluție legală și temeinică. Acest lucru este posibil în situația în care judecata se bazează pe probe substanțiale și relevante, în măsura în care acestea sunt utile cauzei și pot stabili adevărul. În sprijinul acestei afirmații trebuie ținut cont de principiul prezumției de nevinovăție, reglementat în art. 4 Cod. pr. pen.; potrivit acestuia, orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. Alături de acestea este important de ținut cont și de principiul lămuririi cauzei prin probe, care plasează în sarcina organelor judiciare obligația de a lămuri orice cauză penală, sub toate aspectele ei, pe bază de probe.

Criminalistica, fiind știința care se ocupă cu mijloace tehnico-științifice și cu elaborarea unor metode de investigare a infracțiunilor, este cea care are în centrul ei urmele, din pricina faptului că, în orice activitate pe care omul o desfășoară, el va modifica mediul înconjurător și va lăsa urme. Probabil aceasta l-a îndemnat pe Edmond Locard să afirme că „este imposibil pentru un răufăcător să acționeze și mai ales să acționeze cu intensitatea pe care o presupune acțiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale”, adică orice infractor poate fi descoperit și prins cu ajutorul urmelor lăsate de acțiunile sale.

Pentru punerea în valoare a unor urme, legislația a prevăzut mijloacele de probă, printre care figurează și expertiza, reglementată în art. 172 – 191 din Codul de procedură penală. Expertiza presupune apelarea organelor judiciare la serviciile unei persoane ultra-specializate într-un anumit domeniu; datorită vastei diversități domeniilor de cercetare, criminalistica este considerată a fi o știință interdisciplinară, iar printre aceste domenii, deși mai nou apărut, figurează și psiho-criminalistica.

Aceasta este disciplina care se ocupă și cu studierea comportamentului simulat; un comportament ce prezintă o deviație de la adevăr. Detecția acestui tip de comportament este bazată pe ideea că, în momentul în care o persoană comite o infracțiune, ea va participa cu întreaga personalitate, mobilizând întregul ei potențial cognitiv, motivațional și afectiv, exclusiv în scopul reușitei infracționale. Activitatea infracțională este marcată de o încărcare psihică ce se caracterizează printr-o exacerbare a simțurilor și atenției, ceea ce face ca, dincolo de voința infractorilor, împrejurările comiterii infracțiunilor să fie stocate irevocabil la nivelul memoriei sub formă de informații care formează matricea infracțională, creând înăuntrul corpului uman urme greu degradabile în timp. Menirea poligrafului este chiar prelevarea acestor urme, iar tehnica poligrafului constă în monitorizarea activității sistemului nervos autonom reflectată în modificările psiho-fiziologice ce apar în corpul uman, a cărei valoare este dată de imposibilitatea controlării reacțiilor fiziologice de alertă ce apar la receptarea stimulilor cu potențial negativ în măsură să scoată în evidență participarea sau neparticiparea persoanei testate la o anumită activitate infracțională.

CAPITOLUL I. PROBELE ȘI MIJLOACELE DE PROBĂ

În primul rând, ca și o introducere în aspectele procesual penale ale temei noastre, dorim să prezentăm câteva particularități ale probelor (Secțiunea I) și a anumitor mijloace de probă utilizate în procesele penale (Secțiunea a II-a).

Secțiunea I. Probele

După cum știm, probele sunt elementele de bază ale fiecărui proces penal; astfel, prima dată vom proceda la explicarea noțiunii de probă în cadrul procesului penal (§1), ca mai apoi să trecem în revistă obiectul probațiunii (§2), sarcina acesteia (§3) și, nu în ultimul rând, să menționăm aspecte legate de aprecierea probelor (§4).

§1. Noțiunea de probă în procesul penal

Fiind un amplu proces de cunoaștere, procesul penal presupune ajungerea organelor judiciare la aflarea adevărului, într-o măsură cât mai efectivă și obiectivă. Așadar, pentru rezolvarea cauzelor penale, organele au nevoie de cât mai multe date și informații, care le vor permite să concluzioneze referitor la existența unei infracțiuni ori a vinovăției suspectului, printre altele. Rolul însemnat al probelor rezidă chiar din acest fapt; aceste dovezi au posibilitatea de a duce la stabilirea adevărului.

O definiție a probelor ne oferă chiar Codul de procedură penală în art. 97, unde prevede că constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

În literatura de specialitate, probele sunt avute în vedere ca fiind elemente cu o relevanță informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale, din pricina vastei lor funcționalități în procesul penal. Mai mult de atât, această funcționalitate se consideră a fi cel puțin dublă; proba constituie în primul rând un instrument de cunoaștere, prin intermediul căruia organul află despre împrejurările faptei și, implicit, despre adevăr. A doua funcție este catalogată ca fiind cea de instrument de dovedire, rol care se manifestă în cazul contradictorialității, părțile procesului folosindu-se de probe în scopul dovedirii susținerilor făcute.

Rămâne de menționat caracterul procesual la probelor, caracter pe care îl capătă prin administrarea lor în cursul desfășurării procesului penal. Probele există înafara procesului, constituind entități de fapt extraprocesuale, dar totodată ele privesc obiectul procesului, adică fapta, respectiv persoana făptuitorului.

§2. Obiectul probațiunii

Pentru o justă soluționare a cauzei penale este imperativă existența unei delimitări a faptelor și a împrejurărilor care urmează a se dovedi. Pentru limitarea acestora privitor la activitatea de dovedire este deosebit de important conceptul de obiect al probațiunii.

Prin noțiunea de obiect al probațiunii (thema probandum) se înțelege stabilirea tuturor faptelor și împrejurărilor de fapt care trebuie dovedite în vederea soluționării cauzei penale. Menționăm în acest cadru însă că existența normelor juridice nu trebuie dovedită; în cazul acestora operează prezumția conform căreia prevederile legale sunt cunoscute atât de către organele judiciare, cât și de justițiabili.

Conținutul obiectului probațiunii se distinge de cel al probelor, conținutul acestora din urmă fiind datele și informațiile, ori elementele de informare pe care le relevă proba în sine. Conținutul probei, trebuind să conducă la confirmarea sau, după caz, infirmarea obiectului probațiunii, trebuie să corespundă acestuia. În caz contrar va exista numai aparența unei probe, nu și existența efectivă a acesteia; exemplu pentru această situație ar fi cazul în care un martor declară cu nu știe nimic legat de faptul asupra căruia este întrebat.

În cadrul cuprinsului obiectului probațiunii, faptele și împrejurările se pot distinge în două categorii; prima este cea a faptelor principale (res probandae), iar cea de-a doua este constituită din faptele probatorii (res probantes).

Sub aspectul clasificării probelor, faptele principale sunt probe directe prin intermediul cărora se poate face dovada existenței ori inexistenței a unei fapte, a urmărilor acesteia, precum și a vinovăției sau nevinovăției făptuitorului. În acest fel, putem afirma că fapt principal al probațiunii se consideră a fi însăși obiectul procesului penal, adică infracțiunea pentru care este tras la răspundere penală inculpatul.

În al doilea rând, faptele probatorii sunt constituite din probe indirecte; aceste fapte sau împrejurări de fapt nu se referă în mod direct la fapta prevăzută de legea penală, respectiv la persoana care a săvârșit-o, dar a căror demonstrare permită să se tragă concluzii privitoare la faptul principal. Aceste fapte deci, din pricina informațiilor furnizate prin intermediul lor, conduc la stabilirea faptelor principale, pe o cale indirectă.

Dorim să menționăm, referitor la noțiunea de fapte probatorii, că acestea sunt numite și indicii, adică fapte sau împrejurări care permit formularea unor deducții logice privind aspecte ale rezolvării cauzei. Din această prevedere putem deduce o dublă funcționalitate a indiciilor: în primul rând, indiciile au rolul de a ajuta la rezolvarea cauzei, din moment ce sunt apte a conduce la stabilirea faptelor principale; în al doilea rând, indiciile pot conduce și la luarea unor măsuri necesare pentru buna desfășurare a procesului penal.

Faptele auxiliare, similare și negative sunt categorii care nu sunt direct legate de faptul principal, însă pot furniza informații relevante pentru aflarea adevărului. Cea dintâi categorie, cea a faptelor auxiliare, nu intră în mod direct în obiectul probațiunii, deoarece nu se referă la dovedirea împrejurărilor, fiind important pentru tragerea unei concluzii în legătură cu probele administrate. În acest fel, constituie fapt auxiliar afirmația unei persoane referitor la sinceritatea unui martor ascultat într-un caz și a cărui declarație este pusă sub îndoială de organele judiciare.

Faptele similare sunt cele care nu au o legătură de cauzalitate cu faptul principal, dar se aseamănă cu aceasta. În anumite situații, aceste fapte pot contribui la clarificarea unor aspecte ale cauzei penale.

Faptele negative nu se pot proba și de aceea în general nu intră în obiectul probațiunii, acestea fiind împrejurări care nu s-au petrecut ori nu s-au realizat sau sunt inexistente. Faptele din această categorie se vor putea proba în ipoteza în care sunt convertite în fapte pozitive, dacă sunt limitate și determinate. Faptele negative nedeterminate nu vor putea fi dovedite niciodată datorită vastității lor, din moment ce nu dau posibilitatea unor corelații de referință, fiind în acest fel excluse din obiectul probațiunii.

În ultimul rând în ceea ce privește obiectul probațiunii, dorim să prezentăm câteva aspecte legate de pertinența, concludența și utilitatea probelor.

Probele pertinente sunt elemente de fapt care prezintă o legătură cu faptele sau împrejurările ce urmează a fi dovedite într-un proces penal supus soluționării. La aflarea adevărului însă nu contribuie orice probă pertinentă, ea trebuie să corespundă totodată și cerinței concludenței.

Probele concludente sunt considerate a fi acelea care, presbiectul probațiunii, acestea fiind împrejurări care nu s-au petrecut ori nu s-au realizat sau sunt inexistente. Faptele din această categorie se vor putea proba în ipoteza în care sunt convertite în fapte pozitive, dacă sunt limitate și determinate. Faptele negative nedeterminate nu vor putea fi dovedite niciodată datorită vastității lor, din moment ce nu dau posibilitatea unor corelații de referință, fiind în acest fel excluse din obiectul probațiunii.

În ultimul rând în ceea ce privește obiectul probațiunii, dorim să prezentăm câteva aspecte legate de pertinența, concludența și utilitatea probelor.

Probele pertinente sunt elemente de fapt care prezintă o legătură cu faptele sau împrejurările ce urmează a fi dovedite într-un proces penal supus soluționării. La aflarea adevărului însă nu contribuie orice probă pertinentă, ea trebuie să corespundă totodată și cerinței concludenței.

Probele concludente sunt considerate a fi acelea care, presupuse adevărate, sunt folositoare părții care le invocă și, fiind esențiale în cauză, au o influență asupra soluționării cauzei respective. Probele concludente sunt întotdeauna și pertinente; însă o probă pertinentă nu este în mod necesar și concludentă.

Utilitatea unei probe este reprezentată de informațiile pe care această probă le furnizează. O probă utilă este în mod implicit și concludentă. În sensul în care însă o probă nu este necesară pentru soluționarea cauzei, ea va fi socotită ca și inutilă, chiar dacă are un caracter concludent.

În concluzie, privitor la cele de mai sus, putem afirma că o probă se poate administra în cadrul unei cauze penale în situația în care corespunde celor trei condiții, respectiv dacă proba este pertinentă, concludentă și utilă.

§3. Sarcina probațiunii

Este necesar să știm cine are obligația dovedirii diferitelor împrejurări în cadrul unui proces penal; trebuie așadar să precizăm cui îi va revine sarcina probațiunii.

Sarcina probațiunii (onus probandi) constituie o obligație procesuală ce revine participaților, conform căreia ei vor trebui să dovedească împrejurările ce formează obiectul probațiunii. În cazul procesului penal român, sarcina administrării probelor le revine organelor judiciare, potrivit art. 99 Cod. pr. pen. Organele judiciare au obligația aflării adevărului pe baza rolului lor activ, independent de atitudinea părților. Este important și faptul că probele sunt adunate atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului.

Conform principiului actori incubit probatio, adică cel care acuză este obligat să probeze, cu referire la sarcina administrării probelor în acuzare, trebuie afirmat că procurorului și, după caz, părții vătămate le revine sarcina administrării probelor în învinuire. Tot în acest cadru se conturează obligația procurorului de a manifesta grijă în privința administrării probelor în acuzare și în apărare. O eventuală superficialitate din partea sa ar putea conduce la soluții neconcordante cu adevărul.

După cum am arătat, părțile nu au obligația de a administra probe. În lipsa probelor de vinovăție, inculpatul nu este ținut să-și probeze nevinovăția, deoarece beneficiază de prezumția de nevinovăție. În situația în care aceste probe de vinovăție există, inculpatul va avea dreptul la probarea netemeiniciei lor, caz în care negarea împrejurărilor dovedite de acuzare nu ar mai fi suficientă; în acest context, inculpatul va putea face cereri sau propuneri de administrare în legătură cu dovedirea oricărei alte împrejurări pe care le dorește ca organul judiciar să o rețină ca probă în favoarea sa.

Așadar, sarcina probațiunii nu trebuie confundată cu propunerea de probe, aceasta din urmă constând în posibilitatea părților din proces de a propune probe în vederea soluționării cauzei. Relevant în acest sens este art. 100 alin. (2) Cod. pr. pen., care stabilește că în cursul procesului penal părțile au dreptul de a propune probe, precum și de a cere administrarea lor; alin. (3) adaugă că probele astfel propuse pot fi admise sau respinse motivat de către organele judiciare.

Posibilitatea combaterii probelor de către subiecții cu funcții procesuale distincte este o consecință firească a întregii proceduri de administrare a probelor. Dezacordul față de conținutul unei probe nu se limitează numai la negarea celor rezultate din proba respectivă, ci presupune administrarea de probe contrare. Referitor la acest aspect, s-a statornicit regula că cel ce afirmă este obligat să dovedească afirmația făcută (eius incubit probatio qui dicit, non qui negat).

În fine, putem conclude că etapa probațiunii a unei cauze este considerată a fi epuizată în momentul în care părțile, precum și organele judiciare, consideră că nu au mai rămas de administrat alte probe.

§4. Aprecierea probelor

În opinia noastră, etapa aprecierii probelor constituie un moment important al procesului penal. În urma acestei aprecieri a probelor se va concretiza în soluție volumul de muncă realizat de organele de urmărire penală, de instanța de judecată și, nu în ultimul rând, de către părțile procesului.

Aprecierea probelor poate fi definită ca fiind un ansamblu al proceselor intelective de evaluare a tuturor probelor administrate în vederea aflării adevărului într-o cauză.

Sistemul nostru de drept este bazat pe principiul liberei aprecieri a probelor, acesta însemnând că concluzia la care ajung organele judiciare se va sprijini pe probe care nu au o valoare dinainte stabilită. Astfel, este datoria organului judiciar și al instanței de judecată de a aprecia fiecare probă în urma examinării tuturor probelor administrate în cauză, în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului. Altfel spus, valoarea fiecărei probe este de apreciat în raport cu celelalte indiferent de faza procesuală în care au fost administrate. După cum am arătat deci, legiuitorul nu a stabilit o valoare a priori în privința probelor.

Libera apreciere a probelor înseamnă și faptul că, în esență, orice infracțiune poate fi dovedită cu ajutorul oricărui mijloc de probă prevăzut de lege, în situația în care organul judiciar este convins că a reușit să afle adevărul în cauza penală.

Este important de reținut că, din moment ce organele judiciare au obligația de a justifica soluțiile lor, aprecierea probelor în fiecare situație se face motivat. În acest sens, hotărârile date de instanțe sunt supuse căilor de atac și privitor la modalitatea în care s-a realizat în cadrul lor aprecierea probelor; acest lucru înseamnă că instanța de apel are dreptul de a aprecia în mod diferit probele față de aprecierea primei instanțe. În cazul instanței de recurs însă, acesta poate proceda în acest sens numai în situația în care reține ca și caz de casare producerea unei grave erori de fapt.

Secțiunea a II-a. Mijloacele de probă

În cadrul acestei secțiuni a mijloacelor de probă, vom proceda la definirea noțiunii (§1) și a trei categorii de mijloace, relevante în speță, și anume declarațiile părților și a martorilor (§2), înscrisurile și mijloacele materiale de probă (§3), respectiv expertizele (§4).

§1. Noțiune

După cum am arătat anterior, probele sunt reprezentate de fapte și împrejurări prin intermediul cărora se constată adevărul și se va soluționa o cauză penală. Pentru ca o probă să poate fi folosită de către organul judiciar, ea trebuie în primul rând administrată, iar mijloacele de probă desemnează tocmai acest mijloc legal prin care se administrează probele. Codul de procedură penală instituie principiul legalității mijloacelor de probă, conform căruia numai mijloacele de probă prevăzute strict și limitativ de legea procesual penală pot fi folosite în cadrul unui proces penal.

Sub aspectul mijloacelor de probă se impune o precizare, respectiv delimitarea noțiunii de probă de cea a mijlocului de probă. Așadar proba, o împrejurare de fapt care duce la o concluzie de vinovăție ori nevinovăție, nu trebuie confundată cu însăși mijlocul prin care împrejurarea în cauză este demonstrată sau cunoscută. Altfel spus, mijlocul de probă este calea legală prin care proba este administrată în procesul penal.

Noțiunea de mijloc de probă se delimitează și de subiectul probei, aceasta din urmă fiind persoana care are posibilitatea procurării elementului de informare care constituie proba, cum ar fi un expert ori un martor în cauză.

Codul de procedură penală enumeră mijloacele de probă admise în art. 97 alin. (2), stabilind că proba se obține în procesul penal prin declarațiile suspectului sau ale inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile sau ale părții responsabile civilmente, a martorilor, respectiv prin înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese verbale, fotografii și mijloace materiale de probă.

În literatura de specialitate s-a afirmat că funcționalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanța deosebită a acestora la aflarea adevărului și, în final, la soluționarea cauzelor penale . În acest sens, ne putem aminti de art. 102 Cod. pr. pen., care vine în sprijinul importanței modului de administrare a probelor, prevăzând că probele obținute în mod ilegal sunt excluse din procesul penal.

Pentru o analiză mai eficientă a mijloacelor de probă, în următoarele ne vom ocupa de trei mari categorii, realizate în funcție procedura administrării comune a probelor.

§2. Declarațiile părților și ale martorilor

Declarația învinuitului sau a inculpatului este un mijloc de probă ce constă în relatările făcute despre faptă de către învinuit sau inculpat, precum și cele despre învinuirea ce i se aduce în legătură cu fapta. Declarația poate fi administrată pe mai multe căi; prin ascultare, sau prin depunerea de către învinuit sau inculpat a unei declarații scrise, fie prin confruntarea suspectului cu alte persoane.

Obligația organelor judiciare de a-l asculta pe învinuit sau inculpat în numeroase momente ale procesului penal relevă importanța acestui mijloc de probă. O eventuală încălcare a dispozițiilor legale referitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului violează dreptul acestuia de apărare, încălcarea fiind sancționată cu nulitatea.

Ținând cont de faptul că declarațiile învinuitului sau inculpatului constituie primul element prin care aceasta va avea posibilitatea de a-și exercita în mod personal dreptul de apărare, prin aducerea la cunoștința organelor judiciare faptele și împrejurările care îi pot reduce din vinovăție, ori chiar a-l dezvinovăți, trebuie arătat că darea unei declarații de către învinuit sau inculpat nu constituie o obligație a acestuia, ci un drept al său. Astfel, învinuitul sau inculpatul beneficiază de dreptul de a păstra tăcerea; o garanție procedurală conform căreia autoritățile nu îl pot obliga pe învinuit sau inculpat la acordarea unei declarații, la fel cum nici nu pot trage concluzii în defavoarea suspectului din pricina refuzului de a da o declarație.

Trebuie în mod cert evidențiat faptul că procedura de obținere a declarației învinuitului sau inculpatului este construită dintr-un complex de reguli de ordin procesual și tactic. Problemele de ordin tactic privitoare la obținerea unei declarații sunt studiate în cadrul disciplinei criminalisticii, la care vom proceda în partea a doua a lucrării.

În cazul în care învinuitul sau inculpatul va consimți să dea o declarație, organul de urmările penală îi va cere acestuia să acorde în primul rând o declarație scrisă personal asupra învinuirii ce i se aduce. Apoi, învinuitul sau inculpatul trebuie lăsat să declare tot ce știe în cauză, ascultarea sa neputând să înceapă cu citirea ori reamintirea declarațiilor sale anterioare făcute în cauză. După acordarea declarației, învinuitului sau inculpatului i se pot pune întrebări privitoare la faptă și la învinuirea adusă.

Așa cum am arătat mai sus, art. 103 Cod. pr. pen. afirmă principiul liberei aprecieri a probelor; astfel, valoarea probatorie a declarațiilor date de către învinuit sau inculpat, indiferent de conținutul acesteia, va fi apreciată în raport cu celelalte probe, în măsura în care declarația poate fi coroborată cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Justificarea rezervei legislației în ceea ce privește acordarea unei forțe probante deosebite acestui mijloc de probă este aceea că progresele făcute în psihologia judiciară au demonstrat faptul că învinuitul sau inculpatul, chiar și în mod involuntar, poate denatura declarația sa. În acest sens practica ne arată că numeroși învinuiți sau inculpați au recunoscut, din varii motive, săvârșirea unor fapte ai căror autori erau alte persoane.

Partea vătămată, fiind o persoană care are cunoștință despre săvârșirea infracțiunii și, de regulă, despre persoana făptuitorului, poate fi ascultată în cadrul procesului penal în vederea administrării unor probe necesare rezolvării cauzei respective. Ascultarea părții se face potrivit acelorași reguli ca și în cazul învinuitului sau inculpatului, valoarea probatorie a declarației acordate de către partea vătămată făcând dovadă în măsura în care se coroborează cu ansamblul probelor existente în cauză.

În ceea ce privește declarațiile martorilor, trebuie menționat că aceste declarații reprezintă mijloace de probă foarte vechi și, practic, nu există o cauză penală în care să nu fie esențială și contribuția martorilor. Art. 114 alin. (1) Cod. pr. pen. stabilește că poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. Martorul în sine deci nu constituie un mijloc de probă, ci numai declarațiile acordate de acesta, în măsura în care ajută la rezolvarea cauzei.

§3. Înscrisurile și mijloacele materiale de probă

Potrivit art. 198 Cod. pr. pen., înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă, din conținutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului. Înscrisul poate fi definit ca fiind un act unilateral sau convențional care emană de la una sau mai multe persoane fizice sau juridice de drept public sau de drept privat, ori care aparține acestor persoane.

Mijloacele materiale de probă sunt obiecte care conțin ori poartă asupra lor o urmă a faptei săvârșite, precum și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului în cauză, definiție care reiese de altfel și din art. 197 Cod. pr. pen.

Conform literaturii de specialitate, noțiunea de înscris se poate interpreta în două sensuri. În sens larg, prin înscris se înțelege orice act în formă scrisă, ceea ce cuprinde și categoria înscrisurilor în care se consemnează celelalte mijloace de probă. Sub acest aspect, declarațiile făcute de învinuit, cele ale martorului, precum și rezultatul unei expertize sau descrierea unor corpuri delicte atașate dosarului se consemnează în scris. Astfel, când se spune că raportul de expertiză constituie un înscris, noțiunea este folosită în sens larg. În sensul restrâns al noțiunii de înscris ca și mijloc de probă se înțeleg numai anumite acte care, prin conținutul lor, vor contribui la aflarea adevărului în cauză, fără însă să prezinte forma scrisă de manifestare a celorlalte mijloace de probă.

Nu constituie însă mijloc de probă scris, ci mijloc material de probă un înscris care, prin aspectul său exterior sau datorită locului unde a fost găsit, ajută la aflarea adevărului în cauză. În acest sens, vor fi considerate mijloace materiale de probă înscrisurile care poartă o urmă a infracțiunii sau care sunt produsul ori obiectul material al infracțiunii.

Dorim să menționăm o opinie din literatura de specialitate, la care ne raliem și noi; conform acesteia, în sfera înscrisurilor ca mijloace de probă intră numai acele obiecte pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice. Astfel, nu vor intra în sfera noțiunii de înscris schemele sau planșele fotografice; acestea vor putea fi considerate mijloace materiale de probă, din moment ce nu conțin semnele scrierii fonetice.

§4. Expertizele

Expertiza este un procedeu probatoriu prin intermediul căruia un expert desemnat de către organul judiciar procedează la examinarea unei situații de fapt pentru a cărui lămurire sunt necesare cunoștințele sale de specialitate; baza legală a dispunerii expertizei îl constituie alin. (1) și (2) al art. 172 Cod. pr. pen. Autorii din literatura de specialitate evidențiază că în condițiile evoluției științei și tehnicii, expertiza ca mijloc de probă capătă o importanță deosebită, deoarece sporesc posibilitățile pe care specialiștii din diverse ramuri de activitate le au de a se pronunța asupra celor mai dificile probleme pe care le ridică anumite cauze penale.

Dispunerea unei expertizei este, de regulă, facultativă, administrarea acestuia fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, deși, în cadrul art. 184 Cod. pr. pen. sunt enumerate situațiile în care efectuarea unei expertize este obligatorie. Efectuarea expertizei se dispune din oficiu, sau la cererea părților, de către organele de urmărire penală prin ordonanță, ori de către instanță prin încheiere. Organul sau instanța care a dispus efectuarea unei expertize va proceda și la desemnarea unui expert dintre cei autorizați să efectueze expertiza în funcție de domeniul de specialitate și va stabili în continuare și întrebările la care expertul va trebui să răspundă. În privința unei expertize pentru detectarea comportamentului simulat, fiind o expertiză criminalistică complexă, este important să menționăm și aspectul conform căruia în cazul în care expertiza urmează să fie efectuată de către un laborator de expertize criminalistice ori un institut de specialitate, organul de urmărire penală sau instanța de judecată nu va putea desemna un expert în cauză, ci se va adresa în mod obligatoriu acestora pentru efectuarea expertizei.

Aspectele legate de procedura expertizei, respectiv efectuarea propriu-zisă a expertizei, precum și a celor cuprinse în raportul de expertiză vor fi analizate în partea a doua a lucrării. În momentul de față, considerăm necesară prezentarea unor aspecte legate strict de însăși procedura legală; astfel, dorim să menționăm faptul că în situația în care organul judiciar care a dispus expertiza consideră că sunt necesare unele lămuriri suplimentare din partea expertului, poate solicita depunerea în scris a acestora sau chiar audierea expertului. În cazul în care organul sau instanța consideră că expertiza nu este completă, poate ordona efectuarea unui supliment de expertiză; în eventualitatea unei îndoieli asupra exactității concluziilor cuprinse în raportul de expertiză, se poate dispune și efectuarea unei noi expertize.

În ceea ce privește valoarea probantă a raportului de expertiză, acesta, deși cuprinde opiniile unor specialiști, este supus principiului liberei aprecieri a probelor, neavând o forță probantă deosebită față de a celorlalte mijloace de probă. Aprecierea unei expertize se face prin coroborarea celor rezultate din aceasta cu restul materialului probator existent în cauză; astfel, concluziile raportului pot fi reținute la stabilirea unei stări de fapt, dar pot fi și înlăturate motivat de către organele judiciare. În situația efectuării mai multor expertize având același obiect în aceeași cauză, dar cu rapoarte ce cuprind concluzii diferite, procurorul sau instanța de judecată va putea reține motivat una dintre aceste concluzii, înlăturând tot motivat pe celelalte.

CAPITOLUL AL II-LEA. TEHNICA POLIGRAF

Cel de-al doilea capitol al lucrării este dedicat, după cum și titlul acesteia ne arată, tehnicii poligraf. În cadrul acesteia, vom prezenta câteva aspecte generale privind știința criminalisticii (Secțiunea I), după aceea vom proceda la arătarea unor particularități psihologice ale ascultării suspecților (Secțiunea a II-a), iar în final vom trece în revistă și procedeul în sine (Secțiunea a III-a).

Secțiunea I. Generalități

Adoptarea unei soluții legale și temeinice în cadrul unui proces judiciar este supus, în principal, clarificării în cât mai mare măsură a împrejurărilor de fapt privitoare la cauza penală. Această clarificare însă este o operațiune ce prezintă un grad mai ridicat de dificultate, din pricina complexității sale, necesitând cunoștințe și din alte domenii, nu numai din cel juridic.

Literatura de specialitate afirmă în acest sens că solicitarea concursului unor specialiști a fost impusă și de către progresul rapid al științei și tehnicii, respectiv al impactului pozitiv al acestora asupra aflării adevărului într-un proces penal; nevoia lărgirii posibilităților de perfecționare a activității de înfăptuire a justiției este considerat a fi un alt factor determinant în ceea ce privește necesitatea prezenței specialiștilor în procesele penale.

Așadar, considerăm necesar o trecere în revistă mai întâi a unor aspecte privitoare la evoluția criminalisticii (§1), ca mai apoi să putem proceda la prezentarea expertizei ca parte a științei criminalistice (§2), urmând ca la finalul secțiunii să prezentăm tehnica poligraf (§3).

§1. Evoluția criminalisticii

Referitor la cadrele istorice ale criminalisticii, putem afirma că modul de utilizare a probelor în procesele judiciare au evoluat într-o măsură foarte mare de-a lungul timpului. Probe ce erau admise în trecut, cum ar fi obținerea unei confesiuni prin tortură, în ziua de astăzi sunt considerate inadmisibile; mai mult de atât, acestea s-au văzut înlocuite cu o serie de probe mult mai verosimile. Desigur, evoluția a presupus și apariția unei noi științe, deoarece cele mai multe din probele mai nou apărute s-au bazat pe cunoașterea științifică. Această știință, relativ recent apărută, se numește criminalistica; ea este definită ca fiind o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale.

În ceea ce privește evoluția științei în țara noastră, este de menționat că, încă de la apariția ei ca știință autonomă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, unii oameni de știință s-au preocupat de elaborarea și introducerea unor elemente de criminalistică în procesul judiciar din România. Astfel, trebuie remarcate personalități, cum ar fi prof. dr. Mina Minovici care, încă în anul 1909, prin dactiloscopie a obținut primele rezultate în descoperirea infractorilor după urmele de mâini. Tot la începutul secolului XX, se întreprind studii pentru inițierea unor metode de cercetare criminalistică a unor falsuri în înscrisuri, respectiv pentru identificarea unei persoane după scris; sub acest aspect ne putem aminti de lucrarea dr. Ștefan Minovici intitulat „Falsul în documente și fotografia în serviciul justiției”, elaborat în anul 1900. În anul 1904 a fost publicat primul tratat românesc din domeniul medicinii legale, de către prof. dr. Nicolae Minovici, tratat care a cuprins și elemente de criminalistică, deoarece o parte din el s-a referit la procesul de identificare pe baza unei fotografii, a unor semnalmente exterioare, a urmelor digitale și cele ale piciorului.

Anii 1930 completează știința criminalisticii cu cercetări din domeniul traseologiei, dactiloscopiei și a balisticii judiciare, rezultatul cărora face obiectul lucrării „Elemente de poliție tehnică” publicată în anul 1937 de către dr. Constantin Țurai. În anul 1956 se înființează Institutul de Criminalistică al Procuraturii Generale, iar în 1958 ia ființă și Laboratorul central de expertize criminalistice de pe lângă Ministerul Justiției, organ care își constituie structuri interjudețene la București și Cluj. Cu zece ani mai târziu, în anul 1968, se constituie Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Miliției.

Dacă până în anii 1980 activitatea instituțiilor criminalistice din România s-a concretizat în numeroase lucrări de specialitate, după acest timp, fie din lipsa interesului manifestat de regimul din acea vreme, fie din pricina uzurii mijloacelor tehnico-științifice, rezultatele au fost mult mai puțin notabile, investigația criminalistică văzându-se plasată în fundal.

Recent însă, odată cu venirea secolului XX, au început să fie introduse cele mai noi și moderne mijloace de investigație sub aspect tehnico-științific, iar tot în acest timp s-a făcut și o restructurare a organizării laboratoarelor de specialitate, respectiv a însuși sistemului de urmărire penală.

§2. Expertiza, ca element al criminalisticii

În ceea ce privește expertiza criminalistică, putem constata că aceasta este parte din mai larga categorie a expertizelor judiciare ce constituie la rândul lor mijloace de probă. Expertiza criminalistică este considerată a fi un procedeu probator cu o valoare sporită în practică prin care, pe baza unei cercetări științifice, vor fi aduse la cunoștința organului judiciar de către expert anumite concluzii privitoare la fapte a căror lămurire se cere, motivate științific.

Deși în trecut s-au formulat opinii conform cărora expertiza nu era considerată ca fiind un mijloc de probă autonom, considerăm că acestea s-au datorat mai ales faptului că pentru mult timp nu i s-a acordat disciplinei de criminalistică un statut ce înglobează cunoștințe proprii, respectiv unele preluate din diverse domenii, aplicate în mod propriu.

Art. 172 Cod. pr. pen. stabilește că efectuarea unei expertize este facultativă, aceasta putând fi dispusă de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată în situația în care pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unei expert. Cu toate acestea, este important și faptul că o expertiză se poate efectua numai după momentul punerii în mișcare a acțiunii penale.

Expertizele deseori reclamă o cercetare multidisciplinară, din pricina faptului că clarificarea elementelor de fapt și împrejurărilor cauzei necesită participarea experților din domenii diferite. Aceste tipuri de expertize sunt așa-numitele expertize complexe, care diferă de cele simple, care, la rândul lor, presupun un expert cu cunoștințe de specialitate într-un singur domeniu.

§3. Tehnica poligraf

În prezent, există mai multe mijloace tehnice pentru detectarea tensiunii psihice și a simulării. Dintre aceste modalități de detectare a tensiunii emoționale, care la rândul lor sunt răspândite în practică, fiind folosite în numeroase țări de către organele de cercetare penală și instituții particulare deopotrivă, dorim să prezentăm cele mai relevante și apreciate. Astfel, sunt considerate a fi cele mai folositoare în cazul unei anchete în primul rând aparatul de poligraf, detectorul de stres emoțional în voce (P.S.E.) și detectorul de stres emoțional în scris.

Dispozitivul cel mai bine-cunoscut este poligraful, numit deseori și detector de minciuni; denumirea din urmă este însă inexactă, pentru că instrumentul nu înregistrează în mod direct minciuna, ci este mai degrabă un aparat ce detectează mecanic sau electronic unele modificări fiziologice ale persoanei interogate. Poligraful este rezultatul experimentelor făcute de Larson, echipament care la rândul său a fost dezvoltat, după a doilea război mondial de către John Reid și Fred Inbau.

Cum am afirmat, poligraful înregistrează sub formă grafică trei indicatori principali și modificările fiziologice tipice stărilor de stres psihologic, acestea fiind pulsul și tensiunea arterială, respirația și dereglările acestuia pe două trasee, biocurenții ori rezistența electrodermică (R.E.D.), precum și, în cazul aparatelor mai moderne, micro-mișcările musculare. Poligraful efectuează înregistrarea prin intermediul unor pârghii prevăzute cu penițe, pe o bandă de hârtie specială. Acțiunea penițelor se face în mod electronic, acestea descriind trasee specifice din a căror interpretare se pot deduce în care momente s-a simțit tensionată persoana interogată. Presiunea musculară, indicatorul măsurat de dispozitivele mai noi, este exercitat de mișcările musculare ale mâinilor și picioarelor subiectului, care se amplifică în momentele de stres-tensiune.

Un alt instrument pentru detectarea tensiunii psihice este detectorul emoțional în voce, numit și Dektor; invenția este una mai recentă, din anii 1970, apărută în Statele Unite. Actual, este folosit împreună cu poligraful. Indicatorul fiziologic înregistrat de acest aparat este microtremurul vocii, care este determinat de o stare neuro-vegetativă specifică emoției.

Tot o anexă a aparatului poligraf este și detectorul de stres emoțional în scris. Aceasta înregistrează sub formă grafică modificările intervenite în scrisul unei persoane aflate într-o stare de tensiune psihică. Se înregistrează prin intermediul acestui aparat trei caracteristici de bază ale scrisului, respectiv timpul de latență, durata scrierii răspunsului, precum și presiunea aplicată în cursul scrierii de către subiect.

Testarea poligraf se face într-un cabinet de detecție, care este o încăpere amenajată în mod special pentru efectuarea unei asemenea proceduri. Astfel, încăperea trebuie să fie izolată fonic, să dispună de un confort necesar pentru relaxarea persoanei testate, pentru că o eventuală intervenție dinafara cabinetului ar afecta în mod negativ examinarea. Cele mai multe cabinete de detecție din ziua de azi asigură și posibilități de înregistrare fonică și video. În cazul în care se consideră important, se pot proiecta în încăpere și anumite imagini despre unele persoane ori despre urmările faptei comise, care au menirea de a fi stimuli vizuali afectogeni în acest cadru.

Secțiunea a II-a. Particularități psihologice în privința ascultării suspecților

Săvârșirea unei infracțiuni duce la apariția unui raport juridic procesual. Subiecții acestui raport sunt, pe de o parte statul, reprezentat de organele sale competente în vederea soluționării cauzei penale și, pe de altă parte, infractorul, care urmează să fie tras la răspundere.

Raportul juridic procesual penal astfel apărut va implica o confruntare între autoritatea statului menită să stabilească adevărul și între infractor, adică persoana care a comis o infracțiune și încearcă, în diverse moduri, să se apere ori chiar să evite tragerea sa la răspundere penală. Terenul în care confruntarea respectivă se va desfășura este unul psihologic. Deși, după cum am afirmat, raportul este unul juridic, cea mai mare parte a procesului obținerii unei declarații, respectiv tactica ascultării suspectului se desfășoară în cadrul unui duel psihologic.

Pentru a ieși învingător din acest duel, cel care îl ascultă pe suspect trebuie în mod neîndoielnic să stăpânească anumite cunoștințe de psihologie judiciară, specifice ascultării învinuitului sau inculpatului. Este de neconceput să se realizeze scopul procesului penal fără o cunoaștere exactă a omului, în calitatea sa de autor al unei fapte penale, a mecanismelor psihice pe care se bazează formarea declarației și, în general, a poziției învinuitului sau inculpatului în fața organului de urmărire penală sau a instanțelor de judecată, element nelipsit de importanță pentru conturarea laturii subiective a infracțiunii.

În cadrul particularităților psihologice, prima dată vom prezenta aspecte legate de psihologia învinuitului sau inculpatului (§1), după care procedăm la identificarea comportamentului simulat (§2) și spre final menționăm unele modificări fiziologice, precum și modalitatea lor de detectare (§3).

§1. Psihologia învinuitului sau inculpatului

Învinuitul sau inculpatul traversează unele etape infracționale, în mod mult sau mai puțin conștient, fapt care duce la o complexitate a mecanismelor sale psihologice. În cadrul acestor mecanisme psihologice ale suspectului, se diferențiază trei etape; prima etapă cuprinde formarea laturii subiective a infracțiunii, prin mecanisme specifice conceperii activității infracționale, adică reprezentarea actului în sine și tendința de săvârșire ori de nesăvârșire a faptei, și rezoluției infracționale. Este important de menționat aspectul că aceasta se întâlnește numai la faptele săvârșite cu intenție, la cele din culpă fiind de neconceput o asemenea etapă.

Cea de-a doua etapă implică în concret desfășurarea activității infracționale, în trei faze succesive, respectiv faza actelor pregătitoare, faza actelor de executare și în final faza urmărilor. Această etapă este caracterizată de prezența unor puternice procese psihologice, care dezorganizează forța inhibitoare a scoarței cerebrale și recepția senzorială. La dezorganizarea percepției contribuie și un alt factor de influență, care constă în concentrarea atenției, aproape în exclusivitate, asupra obiectului infracțiunii, deși infractorul dorește să nu-i scape nimic din ceea ce se întâmplă în jur. Intervin tot în acest cadru și alți factori de dezorganizare, precum și experiența infracțională a individului.

A treia etapă este numită cea postinfracțională, în cadrul căreia apar diverse procese psihice, determinate în principal de teamă, de stăruința făptuitorului de a evita tragerea sa la răspundere penală, procese care sunt specifice încercărilor de simulare sau, altfel spus, a minciunii.

Caracteristice celor mai multe acte infracționale sunt succesiunile de stadii, întâlnite în cadrul primelor două etape, cu preponderență în favoarea infracțiunilor săvârșite cu intenție. Aceste momente intrapsihice sunt reprezentarea și tendința de comitere a actului, deliberarea și ezitarea, conturarea intenției, alegerea mijloacelor și a victimei, sesizarea momentului săvârșirii și în final executarea.

Tensiunea psihică se instalează la majoritatea infractorilor după momentul comiterii unui act ilicit, care este determinată de teama de a nu fi descoperit, aceasta motivând și dominanta depresivă a individului. În acest stadiu, procesele psihice generează sentimente de nesiguranță și conduc totodată la un comportament nefiresc din partea infractorului. Prin aceasta se explică cele mai comune acțiuni întreprinse de către făptuitori în acest cadru, cum ar fi ascunderea sau chiar distrugerea unor mijloace de probă sau încercarea de ascundere a faptei prin simularea altor infracțiuni.

§2. Comportamentul simulat

Mecanismele psihologice ale suspectului anchetat într-o cauză prezintă anumite caracteristici care trebuie cunoscute de către organul judiciar în vederea combaterii încercărilor suspectului de inducere în eroare prin simulare, disimulare ori prin minciună. În cele mai multe cazuri, făptuitorul va încerca să se folosească de orice mijloace prin care consideră că poate evita tragerea sa la răspundere penală, încercări cărora le corespund a serie de manifestări determinate de mecanisme psihologice.

Într-un caz, SC X SA a sesizat organele poliției despre faptul că autori neidentificați au sustras o unitate centrală de calculator de la sediul societății. Pentru aflarea adevărului în cauză, s-a dispus efectuarea unei expertize poligraf asupra numiților B. I., I. C., și M. A., chestionarul conținând patru întrebări relevante, anume „știi cine a furat unitatea centrală din biroul SC X SA?”, „în perioada 01-05.07. 2005 d-ta ai furat o unitate centrală din biroul SC X SA?”, „te-ai înțeles cu cineva să fure un calculator dintr-un birou al SC X SA?” și „știi unde se află în prezent unitatea centrală furată din biroul SC X SA?”. Toți subiecții au dat răspunsuri negative la aceste întrebări. Concluzia raportului confirmă că nu s-au evidențiat modificări psihofiziologice caracteristice reactivității emoționale, subiecții fiind sinceri în răspunsurile date.

În cadrul urmăririi au fost identificați alte șase persoane, care au fost și ele supuse testării la aparatul poligraf. Numiții B. O. Ș., B. S., C. S., F. A., L. I. și V. M. G. au fost testați cu ajutorul unui chestionar ce conținea același întrebări relevante ca și în situația anterioară. Concluziile acestui raport afirmă că numiții B. O. Ș., B. S., F. A. și L. I. au fost sinceri în răspunsurile date; la numiții C. S. și V. M. C. însă s-au evidențiat unele modificări psihofiziologice caracteristice reactivității emoționale, care conduc la concluzia că este posibil ca subiecții să nu fie sinceri în răspunsurile date.

Alături de emoții, încercările de simulare și de disimulare constituie o grupă a problemelor psihologice care este tipică fazei interogatoriului. Observarea directă a acestor încercări nu este întotdeauna posibilă, însă detectarea comportamentului simulat se poate realiza mult mai simplificat prin folosirea tehnicii poligrafului. Printre cele mai frecvente moduri de simulare, respectiv disimulare și de minciună se numără acțiunea inculpatului sau învinuitului de a spune că nu își aduce aminte de cele petrecute, refuzul său de a vorbi ori de a recunoaște fapta, prezentarea sau crearea chiar în acel moment al unui alibi, mergând chiar la încercări de sinucidere sau de automutilare. Adesea, motivând că declarațiile lor au fost obținute prin intimidare, inculpații își retrag declarațiile acordate anterior, uneori în fața organelor de urmărire penală, dar mai ales în fața instanțelor.

Trebuie menționat însă și faptul că manifestările pot fi chiar realmente sincere și justificate. De aceea, se impune verificarea atentă a celor declarate de învinuit sau inculpat, acestea urmând să contribuie la aflarea adevărului numai în situația în care pot fi coroborate cu ansamblul probelor existente în cauza respectivă.

§3. Reacții, modificări fiziologice și detectarea lor

Starea de emoție este cea care poate da dezvăluire dezacordului dintre cele afirmate de cel examinat în cursul unui test și cele petrecute în realitate, adică între adevăr și minciună. În mod natural, cele mai multe persoane prezintă o oarecare stare de emoție în fața organelor judiciare. Intensitatea acestei stări va depinde în mare măsură de structura psihică a persoanei în cauză, precum și de postura procesuală în care aceasta se află; așadar, învinuitul sau inculpatul va avea o tensiune psihică mai mare decât un martor.

Specialiștii din domeniu sunt de părere că prezența unei emoții în aceste cazuri poate fi stabilită, dar nu și în mod neîndoielnic și total, din pricina diverselor cauze care fac mai dificil de sesizat emoția, tipică dezacordului dintre afirmațiile sincere și nesincere. Considerăm relevant a aminti cele mai importante manifestări viscerale și somatice, care sunt specifice stărilor emoționale și de tensiune psihică cum ar fi răgușeala, congestionarea, crisparea, scăderea salivației sau dereglarea ritmului respirației; aceste modificări sunt însă sesizabile în mod direct de către cel care efectuează ascultarea. Practica însă a îndemnat ca să se găsească o modalitate tehnică de detectare în mod precis și obiectiv a principalelor modificări cauzate de tensiune psihică, care la rândul lor nu pot fi identificate prin simpla observație vizuală a anchetatorului.

În acest fel a fost conceput poligraful, un aparat care detectează emoția, bazată pe două elemente principale; în primul rând, în momentul simulării, individul testat prezintă o serie de manifestări emoționale și, în al doilea rând, subiectul nu își poate controla în întregime aceste manifestări. Dispozitivele de detectare a sincerității folosesc anumiți indicatori fiziologici care servesc la depistarea tensiunii emoționale și care sunt consecința unor procese fiziologice, cauzate de tensiunea psihică specifică. Cu caracter exemplificativ, putem aminti de unele modificări fiziologice intervenite în activitatea cardiovasculară, manifestate în ritmul și amplitudinea pulsului, respectiv în tensiunea arterială; tot așa, se modifică și caracteristicile normale ale respirației care, în prezența emoției, devine neregulată și mai grea. La rândul ei și rezistența electrică a pielii se poate modifica, ceea ce se numește reacție electrodermică (R.E.D.), precum și caracteristicile normale ale scrierii, ori ale vocii, cea din urmă fiind determinată de schimbarea tremurului fiziologic al mușchiului aparatului fonorespirator.

Cu ocazia testării la poligraf a unei persoane, la o întrebare adresată acestuia care îi aduce aminte de infracțiunea în cauză, subiectul va reacționa emoțional din cauza existenței în conștiința sa a unei urme autentice. În cazul în care persoana nu va spune adevărul, va genera o stare de tensiune emoțională prin efortul său mintal de a denatura cele întâmplate. Așadar, persoana care ascunde adevărul sau minte în legătură cu ceea ce este întrebat, va reacționa fiziologic, deoarece întrebările care îi aduc aminte de infracțiunea comisă îi vor provoca, în mod involuntar și incontrolabil, trăiri și emoții ce au existat în interiorul său în momentul comiterii faptei. Persoana în cauză se va afla în prezența unei situații contradictorii, deoarece vocea ei va relata într-un fel, dând un răspuns neadevărat, în contradicție însă, corpul ei va spune cu totul altceva, va da un răspuns adevărat, făcând proba simulării adevărului.

Într-o speță, s-a sustras o sumă de bani dintr-un autoturism, fiind identificat un suspect. La testarea suspectului numit Z. Y. A. cu tehnica poligraf, au fost formulate și adresate trei întrebări relevante, anume: „ai luat d-ta banii reclamați ca fiind furați?”, „d-ta ai înscenat furtul banilor din autoturism?”, respectiv „ai cheltuit d-ta banii reclamați ca fiind furați?”. Numitul Z. Y. A. a dat răspunsuri negative la toate cele trei întrebări, însă interpretarea diagramelor poligraf a evidențiat că aceste răspunsuri au produs note specifice comportamentului simulat.

Secțiunea a III-a. Procedeul

În privința procedurii metodei poligraf, dorim să prezentăm o perspectivă procesual penală (§1), sub aspectele de admisibilitate a unei expertize efectuate cu ajutorul dispozitivului, iar mai apoi descriem cum se face testarea și proba simulării adevărului (§2). După acestea urmează prezentarea procedeului probatoriu (§3) și în final, vom menționa concluziile expertizei (§4).

§1. Baza legală

Din perspectiva legii procesual penale, făcând raportare la cele stabilite de Codul de procedură penală, arătăm că mijloacele de probă sunt enumerate de art. 97, care menționează și raportul de expertiză. Testarea sincerității cu ajutorul unui aparat de tip poligraf însă nu este prevăzută expres de lege și astfel nici nu face parte din mijloacele de probă și se poate constata că nu se înscrie, în actuala reglementare, nici printre modalitățile de ascultare a învinuitului sau ale inculpatului.

Opinia potrivit căreia detectarea nesincerității ar reprezenta o constatare tehnico-științifică nu este corectă, deoarece astfel de constatări se efectuează asupra unor materiale și date puse la dispoziție sau indicate de către organul judiciar, pe când testarea sincerității se face asupra unei persoane, nu asupra unor mijloace materiale de probă. Se mai ridică și o problemă referitoare la prezumția de vinovăție. Din moment ce suspectul are dreptul de a decide dacă acceptă sau nu testarea sa la poligraf, un eventual refuz din partea lui în acest sens ar putea echivala cu un indiciu de vinovăție, aspect care poate fi exploatat în cursul anchetei prin posibilitatea organelor de urmărire penală de a constrânge suspectul la probarea vinovăției.

Contrar aspectelor menționate mai sus, considerăm că metoda poligraf este una valoroasă în ceea ce privește investigarea, oferind indicii relevante pentru aflarea elementelor constitutive ale infracțiunii comise. Testarea la aparatul poligraf trebuie însă aplicată în strictă conformitate cu normele eticii juridice; de aceea, rezerva legiuitorului de a încadra tehnicile de stabilire a emoției în categoria mijloacelor de probă, precum și folosirea lor ca atare, se datorează în principal posibilității de producere a unei erori care poate prejudicia grav anumite valori sociale.

Prin integrarea metodei testării la poligraf între mijloacele de probă recunoscute neechivoc de legea procesual penală, ar putea face mult mai eficientă probarea multor cauze penale prin intermediul informațiilor obținute din testare. Astfel, după cum este afirmat și în literatura de specialitate, metoda, odată ce ar deveni un mijloc de probă, ar implica transformarea în probe și a „bioinformațiilor” pe care testarea le procură.

§2. Testarea și proba simulării adevărului

Testarea stărilor emoționale se desfășoară în trei etape principale și una intermediară. În mod similar procedurii de ascultare a învinuitului sau inculpatului, aceste etape se divid în una de pregătire a testării, în testarea propriu-zisă și în etapa interpretării rezultatelor.

În primul rând, cu ocazia analizării primei etape, respectiv cea a pregătirii testării, trebuie arătat că aceasta presupune studierea materialului cauzei de către expert sub aspectele care îl privesc pe ascultat și pot duce la cunoașterea personalității acestuia. Din moment ce o condiție a testării este integritatea psihică și fizică a persoanei care urmează a fi testată, este imperativ și efectuarea în prealabil a unui examen medical. O altă asemenea condiție este și cerința potrivit căreia cel examinat să nu fi fost supus anterior unei interogări îndelungate. Tot în cadrul pregătirii testării menționăm și faptul că, potrivit practicii, testarea se va face exclusiv în situația în care persoana care urmează să fie examinată și-a dat consimțământul scris în acest sens.

Cum am arătat anterior, între etapele testării se înscrie și una intermediară, respectiv cea a dialogului pre-test, acesta fiind plasată între pregătirea testării și testarea propriu-zisă. În primul rând, subiectului i se dau explicații despre principiile de funcționare a aparatului, precum și despre drepturile de care dispune în cadrul procedeului. După acordarea consimțământului la testare de către subiect, se va proceda la un instructaj despre modul de comportare pe timpul examinării; în acest cadru îi va fi explicat subiectului că va trebui să stea cât mai relaxat și să răspundă cu „da” sau „nu” la întrebările adresate. În continuare, subiectul va fi instalat la aparatul poligraf; i se atașează tubul pneumograf, manșonul de tensiune arterială și electrozii pentru detectarea rezistenței electrodermale. Tot în acest cadru se va verifica și funcționarea corectă a aparatului.

A doua etapă principală este constituită din testarea propriu-zisă; aceasta constă în formularea și adresarea efectivă în mod clar a unor întrebări scurte și precise, la care subiectul urmează să răspundă cu „da” sau „nu”. Întrebările sunt cuprinse în chestionare care sunt pregătite, de regulă, în prealabil și conțin trei tipuri de întrebări. Prima categorie sunt întrebările neutre, care sunt concepute pentru liniștea subiectului; a doua categorie este alcătuită din întrebările de control, care la rândul lor sunt necesare pentru obținerea unei referințe, în sensul stabilirii răspunsurilor afirmative și negative sincere, în vederea comparării cu răspunsurile la întrebările critice, relevante în cauză. Întrebările cu conținut afectogen reprezintă a treia și, sub aspectul relevanței, cea mai importantă categorie; acestea se referă în mod direct la faptă și la împrejurările cauzei cercetate. Practica ne arată că un chestionar conține până la 10 întrebări, la o testare putând fi utilizate mai multe baterii de întrebări cu o încărcătură emoțională crescândă. De regulă, întrebările formulate de expert rămân necunoscute de către subiect până la momentul adresării acestora; întrebările însă pot fi aduse la cunoștința persoanei examinate, dar nu în ordinea adresării lor, astfel creându-se posibilitatea înțelegerii lor mai exacte. Ca și excepție, specialiștii admit și ipoteza formulării chestionarului împreună cu persoana testată, căruia, în acest caz, poate fi acordată și posibilitatea de a indica și ordinea adresării lor.

Etapa finală a testării este însăși interpretarea diagramei realizate de aparat în cursul testării propriu-zise. Rezultatele testării se interpretează pe baza comparării caracteristicilor de traseu ale răspunsurilor sincere la întrebările neutre, adică cele fără o încărcătură emotivă, respectiv a celor la răspunsurile nesincere cu caracter de control, cu răspunsurile nesincere la întrebările relevante, care poartă o încărcătură afectogenă. Astfel, expertul examinator va trebui să dispună de modele de răspunsuri sincere și nesincere; obținerea răspunsurilor nesincere se poate face prin intermediul întrebărilor de control. Modelele astfel obținute vor avea menirea de a servi drept comparație cu răspunsurile date la întrebările relevante.

Într-o speță, partea vătămată Z. V. R. a depus plângere pentru că, conform susținerilor sale, a fost lovită de către două persoane, care i-au și distrus tractorul. Cu ocazia examinării părții vătămate Z. V. R. la dispozitivul poligraf, au fost formulate și întrebate patru întrebări relevante, anume „în data de 01.08.2007 ai fost lovit, atât d-ta cât și tractorul, de către B. S. C.?”, „în data de 01.08.2007 ai fost lovit de către R. A. zis Rici?”, „B. S. C. și R. A. și-au distrus tractorul?”, întrebări la care răspunsurile au fost afirmative, iar ultima întrebare relevantă, respectiv „minți când spui că l-ai văzut pe B. S. C. călare pe un cal în seara de 01.08.2007?” a fost răspunsă cu „nu”. Interpretarea diagramelor poligraf a evidențiat că răspunsurile numitului Z. V. R. la întrebările relevante nu au produs note specifice comportamentului simulat, stabilind astfel cu certitudine că răspunsurile date sunt în concordanță cu realitatea.

Desfășurarea detecției psihologice în voce sau în scris se face într-un mod similar, în cele mai multe cazuri rezultatele celor trei tipuri de examinări fiind interpretate simultan, asigurându-se astfel un plus de siguranță în depistarea elementelor caracteristice de nesinceritate din răspunsurile date la întrebările cu caracter afectogen.

§3. Procedeul probatoriu

Efectuarea unei expertize criminalistice se bazează mai ales pe corectitudine și probitate profesională, deoarece, datorită efectului lor în procesul judiciar, deși expertizele nu sunt considerate ca și având o valoare probantă elevată, concluziile expertizelor pot influența în mare măsură hotărârile date de către instanțe. Operativitatea și limitarea strictă la obiectul indicat prin actul de dispunere al expertizei constituie alte două importante principii de bază.

În esență, efectuarea unei expertize criminalistice se face prin parcurgerea a trei etape ori momente principale, constând în cunoașterea obiectului și materialelor expertizei, în examinarea separată a fiecărei categorii de materiale și în compararea elementelor caracteristice, în vederea identificării.

După efectuarea unei expertize, se va redacta de către expert un raport de expertiză criminalistică, care va prezenta rezultatele investigației științifice și, potrivit art. 178 Cod. pr. pen., trebuie să cuprindă trei părți.

În primul rând, este de formulat o parte introductivă, în cadrul căruia se va menționa organul judiciar ce a dispus efectuarea respectivei expertize, data când aceasta a fost dispusă, numele și prenumele expertului desemnat, obiectivele la care expertul urmează să dea răspunsuri, data efectuării, materialul ce a stat la baza efectuării, dovada încunoștințării părților în cazul în care au participat la aceasta și au dat explicații în cursul expertizei, respectiv data întocmirii raportului de expertiză.

A doua parte, cea expozitivă, descrie operațiile de efectuare a expertizei, mijloacele și metodele folosite în efectuare, precum și programele, respectiv echipamentele utilizate.

Ultima parte din expertiză este alcătuită din prezentarea concluziilor expertului, prin care aceasta va răspunde la întrebările adresate de organele judiciare, precum și orice alte precizări și constatări în legătură cu obiectul expertizei.

Redactarea raportului de expertiză trebuie făcută în termeni clari, cu evitarea unor formulări incomplete sau tehniciste, pentru că acestea vor reflecta temeinicia științifică a cercetării. Din redactarea raportului de expertiză trebuie să rezulte unele cerințe esențiale, și anume, în primul rând, faptul că expertul are obligația de a respecta prevederile legale și să se limiteze la sarcinile indicate în actul de dispunere. Totodată, expertul va trebui să examineze întregul material trimis spre expertiză în mod atent. Este important și utilizarea celor mai moderne și adecvate metode de examinare din domeniul de specialitate al expertului și, în ultimul rând, rezultatele cercetării trebuie fundamentate științific; mai mult, trebuie să existe concordanță între concluziile raportului și constatările făcute pe parcursul examinării.

Este important și faptul că raportul de expertiză va trebui să conțină și o ilustrare adecvată a aspectelor semnificative desprinse în cadrul cercetării, cum ar fi de exemplu fotografii, diagrame ori planșe.

§4. Concluziile expertizei

Activitatea de apreciere și valorificare a expertizelor presupune din partea organelor judiciare atât cunoștințe din domeniul dreptului, cât și unele de cultură generală, mai ales din domeniul științei și tehnicii.

Aprecierea unui raport de expertiză este realizată prin parcurgerea a două etape, respectiv cea a verificării respectării prevederilor legale referitoare la expertiză, o valorificare formală, și cea de-a doua etapă, anume a verificării conținutului științific al raportului de expertiză, ceea ce constituie o verificare de fond, ori una substanțială.

Momentul aprecierii probelor puse în evidență prin intermediul unei examinări științifice este marcat de interpretarea și valorificarea concluziilor expertizei criminalistice. În mare măsură, concluziile rapoartelor de expertiză sunt însușite de instanțe, din moment ce servesc, alături și în egală măsură cu celelalte mijloace de probă, la stabilirea adevărului. Acest fapt relevă rolul și semnificația expertizei ca și mijloc de probă în formarea convingerii intime a organelor judiciare.

În esență, rapoartele de expertiză pot prezenta trei concluzii; prima categorie este cea a concluziilor cu caracter de certitudine, a doua sunt concluziile cu caracter de probabilitate, iar a treia sunt concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei („n. s. p.”).

Cele mai valoroase sunt desigur concluziile cu caracter de certitudine, deoarece interpretarea lor nu ridică probleme deosebite. În practică sunt frecvente cazurile în care expertizele criminalistice sunt singura modalitate de a scoate la lumină probele necesare demonstrării existenței ori inexistenței unei infracțiuni, respectiv identificării autorului ei.

În al doilea rând, cum am arătat mai sus, există concluzii cu caracter de probabilitate, acestea fiind mai puțin la număr în ansamblul rezultatelor de expertiză. Majoritatea opiniilor au tendința de a admite aceste concluzii, argumentând că ele reprezintă ipoteze științifice de lucru, iar cu ajutorul lor, organele judiciare vor avea posibilitatea de a-și ghida activitatea de soluționare a cauzei, iar prin coroborarea concluziilor cu alte rezultate la care se ajunge prin activitatea de administrare a probelor, se va putea stabili adevărul.

Într-o speță de exemplu, autori necunoscuți au pătruns prin forțarea sistemului de închidere într-o casă de vacanță și au sustras mai multe bunuri, prejudiciul cauzat fiind estimat la 1700 lei. S-a dispus în cauză efectuarea unei expertize asupra comportamentului simulat privitor la numitul N. Ș., suspect în cauză, cu ocazia căreia i s-au pus trei întrebări relevante: ai „participat la furtul din casa de vacanță a lui H. Ș.?”, respectiv „în data de 06/07.03.2006. tu ai furat bunuri din locuința lui H. Ș.?”, și „ai văzut cine a spart lacătul de la poarta locuinței lui H. Ș.?”, întrebări la care numitul N. Ș. a răspuns cu „nu”. Concluziile raportului afirmă că s-au evidențiat ușoare modificări psihofiziologice caracteristice reactivității emoționale, aspecte care conduc la concluzia că este posibil ca subiectul să fie sincer la întrebările relevante adresate.

Într-un alt caz, numitul T. A. a fost examinat cu tehnica poligraf pentru că era suspectat că a aruncat cu lemne spre doi frați, cauzându-le vătămări corporale. Cu această ocazie, i-au fost adresate patru întrebări relevante, anume „știi cine a aruncat o căbulă în vale în timp ce frații M. erau acolo?”, „d-ta ai aruncat o căbulă în vale în timp ce frații M. erau acolo?”, „te-ai înțeles cu cineva să aruncați vreun lemn în vale pentru a vă răzbuna pe frații M.?” și „ ai văzut vreo căbulă căzând în vale, fără a avertiza, în timp ce frații M. erau acolo?”, întrebări la care răspunsurile au fost negative. Răspunsurile numitului T. A. la primele trei întrebări nu au provocat modificări psihofiziologice specifice comportamentului simulat, însă la ultima întrebare au fost observate unele modificări care ar putea fi asociate comportamentului simulat, rezultând că probabil subiectul nu a fost sincer la această întrebare.

Al treilea tip de concluzii, respectiv cele de imposibilitate a rezolvării problemei („n. s. p.”) pot avea și ele o semnificație importantă pentru organele judiciare. Aceste concluzii vor necesita atenție în interpretare, mai ales în situația în care vor fi avute în vedere în cadrul întregului probatoriu existent într-o cauză. Dacă formularea unor concluzii într-o expertiză criminalistică nu este posibilă, coroborarea acestui rezultat cu lipsa altor probe îl va determina pe organul judiciar de a aplica principiul prezumției de nevinovăție.

Într-o speță, persoana vătămată P. G. A. susținea că a fost lovită de către numitul R. C. C. Pentru stabilirea adevărului în cauză, a fost dispusă efectuarea unei testări la dispozitivul poligraf a persoanei vătămate. Cu ocazia testării, subiectului au fost adresate trei întrebări relevante: „ai fost lovită cu pumnul în gură de către R. C. C.?” răspunsul acordat fiind afirmativ, după aceea „minți când spui că R. C. C. ți-a rupt dintele incisiv lateral drept?” și „lucrarea dentară pentru care vi s-a eliberat adeverința din 07.11.2006. s-a efectuat pentru alt motiv decât lovitura dată de R. C. C.?”, subiectul dând răspunsuri negative la întrebările din urmă. Interpretarea diagramelor poligraf a evidențiat că răspunsurile au produs în mod relativ echilibrat atât note specifice comportamentului simulat, cât și note specifice conduitei sincere în traseele fiziologice normale; prezența modificărilor de trasee este interpretată ca reprezentând în mod cert o neconcordanță generalizată, sub aspectul veridicității. Astfel, concluzia expertizei a fost cea de imposibilitate a pronunțării, cu mențiunea că există posibilitatea ca retroactivitatea psihoemoțională a subiectului să fie influențată de timpul relativ mare trecut de la comiterea faptei și până la testare.

În situația în care există probe, organul judiciar nu va mai fi obligat la aplicarea amintitei prezumții, ci își va putea formula o convingere intimă pe baza căruia va și pronunța o soluție. La rândul ei, convingerea va fi bazată pe analiza datelor existente în cauza respectivă, deoarece imposibilitatea rezolvării unei probleme din punct de vedere criminalistic nu echivalează cu o concluzie negativă asupra faptelor sau împrejurărilor cauzei și nici asupra identității unei persoane suspecte în cauză.

CONCLUZII

În concluzie, în lumina celor expuse în cursul lucrării, putem afirma că tehnica poligraf constituie o metodă specială, dar în multe cazuri și foarte utilă, de obținere a unei mijloace de probă, respectiv a unei declarații, precum și determinarea sincerității sau nesincerității unei persoane. Detectarea comportamentului simulat presupune cunoștințe din vastul domeniu al psihologiei, mai ales din cel al psihologiei judiciare, deoarece expertul care efectuează cercetarea trebuie să observe în mod exact reacțiile persoanei testate. Dispunând de dosarul cauzei, expertul va trebui să formuleze chestionarul cu ajutorul căreia va realiza testarea într-un mod cât mai eficient, cuprinzând în aceasta atât întrebări neutre și de control, cât și unele cu caracter afectogen. Observând reacțiile psihofiziologice manifestate de subiect la cel din urmă tip de întrebări, expertul își va putea da seama dacă subiectul denaturează sau nu adevărul.

Deși în practica judiciară s-a pus problema valorii acestui tip de expertiză, respectiv a utilității ei în stabilirea adevărului, considerăm că, efectuat în mod corespunzător, expertiza pentru detectarea comportamentului simulat are posibilitatea de a rezolva acele cauze în care alte probe sunt puține la număr sau chiar nici nu există. Altfel spus, pot exista situații în care, în afară de rezultatul infracțiunii să nu se poate stabili nicio altă împrejurare de fapt, iar expertiza pentru detectarea comportamentului simulat să fie singurul mijloc de probă care deschide calea în vederea administrării altor probe care apoi, prin coroborare să ducă la stabilirea adevărului și la formarea unei concluzii de către organul judiciar.

Subliniind importanța tehnicii poligraf, trebuie afirmat și faptul că această tehnică nu duce întotdeauna la rezultatele sperate; în unele cazuri, se poate întâmpla ca expertul să nu se poate pronunța cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului din varii motive. Aceste situații însă nu sunt frecvente în practică.

Considerăm că unui infractor nu i se poate lăsa deschis nici cea mai mică șansă de a scăpa nepedepsit, iar această expertiză vine tocmai să suprime această posibilitate. Deși „crima perfectă” practic nu există, probarea vinovăției unei persoane într-o cauză poate deveni extrem de dificilă, fie din cauza lipsei urmelor lăsate, fie din alte motive; în cunoștința persoanei respective însă vor rămâne urme despre săvârșirea infracțiunii, urme ce vor putea fi scoase la iveală prin intermediul expertizei.

În fine, suntem de părere că tema discutată, cea a expertizei pentru detecția comportamentului simulat, este una deosebit de interesantă, cu multe aspecte practice, dar și cu unele controverse. Acestea din urmă însă nu pot prevala în fața utilității ei în practică, expertiza formând un mijloc de cunoaștere obiectiv și precis cu ajutorul căreia sunt soluționate multe cazuri penale.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

Basarab, M. Drept Penal, Partea Generală, Ed. Lumina Lex, București, 1997.

Neagu, I. Drept procesual penal, Partea Generală, vol. I, Ed. Global Lex, București, 2006.

Pascu, I. Drept Penal, Partea Generală, Ed. Hamangiu, București, 2009.

Stancu, E. Tratat de Criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Ed. C. H. Beck, București, 2011.

Volonciu, N. Tratat de Procedură Penală, Parte Generală, Ed. Paideia, București, 1996.

ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ

Crișan, E. Ghe., Negru, C. C. Polygraph Technique – between Probation Value and Practical Use, Efficiency of Legal Norms, Ed. Hamangiu, București, 2013.

JURISPRUDENȚĂ

Dosarul nr. 543/P/2008 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin, jud. Cluj

Dosarul nr. 1627/P/2006 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, jud. Cluj

Dosarul nr. 1720/P/2009 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, jud. Cluj

Dosarul nr. 1890/P/2013 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, jud. Cluj

Dosarul nr. 2381/P/2009 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, jud. Cluj

Dosarul nr. 4453/P/2005 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, jud. Cluj

ALTE SURSE

Dispoziția I.G.P.R. nr. 210/11.04.2006 – Codul de conduită al tehnicienilor, specialiștilor și al experților criminaliști

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

Basarab, M. Drept Penal, Partea Generală, Ed. Lumina Lex, București, 1997.

Neagu, I. Drept procesual penal, Partea Generală, vol. I, Ed. Global Lex, București, 2006.

Pascu, I. Drept Penal, Partea Generală, Ed. Hamangiu, București, 2009.

Stancu, E. Tratat de Criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Ed. C. H. Beck, București, 2011.

Volonciu, N. Tratat de Procedură Penală, Parte Generală, Ed. Paideia, București, 1996.

ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ

Crișan, E. Ghe., Negru, C. C. Polygraph Technique – between Probation Value and Practical Use, Efficiency of Legal Norms, Ed. Hamangiu, București, 2013.

JURISPRUDENȚĂ

Dosarul nr. 543/P/2008 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin, jud. Cluj

Dosarul nr. 1627/P/2006 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, jud. Cluj

Dosarul nr. 1720/P/2009 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, jud. Cluj

Dosarul nr. 1890/P/2013 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, jud. Cluj

Dosarul nr. 2381/P/2009 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, jud. Cluj

Dosarul nr. 4453/P/2005 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, jud. Cluj

ALTE SURSE

Dispoziția I.G.P.R. nr. 210/11.04.2006 – Codul de conduită al tehnicienilor, specialiștilor și al experților criminaliști