Excluderea Sociala
CUPRINS
Introducere
Cap. I Cadru teoretic al cercetării
Perspectivă generală asupra fenomenului………..…….…………………..…pag. 1
1.1. Istoric…………………………………………….…….……………….…pag. 1
Încercări de definire………………………………..….…………..….…..pag. 3
1.3. Cauze ale fenomenului……………………………………………………..pag. 6
Populație vulnerabilă……………………………………………..….……pag. 9
2. Excludere socială și drepturi universale………………….………………….…pag. 11
Fără adăpost, fără drepturi, fără demnitate……………….…………………pag. 11
Factori de risc…………………………………………….…………..….…pag. 13
Dimensiuni ale excluderii sociale…………………….……………..…….pag. 15
Legea venitului minim garantat – o soluție ?………………………………pag. 17
3. Asistare persoanelor adulte fără adăpost……………….……………………..pag. 19
Asistarea psihologică…………………………………….….………….…pag. 20
Asistență socială………………………………………….………………..pag. 24
Cap. II Metodologie
Metodologia lucrării …………………………………………………….…..…pag. 26
Eșantionul………………………………………………….…………….…pag. 26
Descrierea zonei de cercetare………………………………………….……pag. 27
Scopul și obiectivele cercetării ………………………………..……………….pag. 28
Ipoteze…………………………………………………………………………pag. 29
Cap. III Interpretarea datelor
Interpretarea rezultatelor……………………………………………………..….pag. 30
Interpretarea cantitativă………………………………….………………..…pag. 30
Interpretarea calitativă…………………………………………….…………pag. 41
Cap. IV Concluzii și propuneri
Concluzii…………………………………………………………………….…..pag. 45
Propuneri…………………………………………………………………….…..pag. 48
Bibliografia………………………………………………………………………….pag. 55
Anexe
Introducere
Din cauza transformărilor socio-economice apărute în România după 1990, din ce în ce mai multe persoane au ajuns pe punctul de a-și pierde domiciliul și de a trăi pe stradă.
În peisajul atât de complex al spațiului public pe care îl oferă marile orașe, pe lângă celebrii copii ai străzii, o altă categorie socială, total ignorată de autorității, tinde să evidențieze slăbiciunile unei societății debusolate valoric și aflate sub presiunea sufocantă a pragmatismului.
Pierzându-se tăcute printre arborii din parcuri sau în spatele zidurilor unor clădiri părăsite, ducând cu ele tot timpul două-trei sacoșe pline cu haine și resturi de alimente (gențile mari, confecționate din saci, sunt denumite „garsoniere”), de cele mai multe ori murdari, amețiți de alcool și nemâncare, privind speriați în jur, cu fețele obosite de nesomn, resemnare și suferință, persoanele adulte fără adăpost rămân o parte a societății pe care, deși încercăm s-o ignorăm, o găsim din ce în ce mai vizibilă.
Dacă, în general, opinia publică le etichetează (la noi este binecunoscut termenul de boschetar ) și le culpabilizează, încercând să se delimiteze de responsabilitatea unei implicări, administrațiile publice din multe țări ale lumii au dezvoltat și mențin programe de protecție socială care oferă pachete de serviciu minimale (hrană, adăpost, îngrijire medicală, etc.) pentru supraviețuirea acestora. Pentru că persoanele fără adăpost sunt cu adevărat niște supraviețuitori!
Trăind în umbra societății, această categorie socială exprimă fațeta tristă a condiției umane și chiar dacă nu ne place să acceptăm, suntem cu toții conectați, într-un fel sau altul, la această realitate dureroasă. Fie că oferim bani, hrană și haine sau îi îmbrâncim din mijloacele de transport în comun și din scările de bloc, fie că simțim teamă, repulsie sau compasiune, fie că încercăm să-i ignorăm sau dorim să ne apropriem de ei, prezența lor are un ecou în viața noastră. Oferindu-le ceva, de multe ori avem sentimentul că ne-am făcut datoria de buni creștini (mă întreb însă, în ce măsură ecoul spiritual al acestui gest se traduce într-o toleranță mai crescută față de aceste persoane). Respingându-i, ne comportăm ca și cum am nega o parte a personalității noastre. Îi marginalizăm pe acești naufragiați sociali, sperând că așa ne ținem departe de mizeria umană. Evitare problemei nu înseamnă câtuși de puțin evitarea ei.
O societate care nu recunoaște că o anumită categorie socială îi aparține (fără casă și acte, aceste persoane nu au o identitate socială), singura atitudine fiind de excludere, este o societate „nevrotică”. Poți să nu ai un sistem de protecție socială pentru o anumită categorie de persoane, dar nu le poți face să dispară. Îi poți ignora legislativ, dar nu le poți ignora prezența fizică, vocile, mirosul sau disperarea din priviri.
Lucrarea de față își propune studierea problematicii acestei categorii de persoane, aflate la marginea societății în vederea înțelegerii mecanismului ce duce la crearea și amplificarea stării de persoană adultă fără adăpost, pentru a putea veni ca profesioniști în întâmpinarea lor, iar dacă nu îi putem scoate din această stare să încercăm să-i ajutăm în ași ameliora calitatea vieții lor, să-i ajutăm să cadă mai puțin des, iar dacă totuși cad, să-și facă mai puțin rău.
Pentru a putea dezvolta servicii adecvate și pe măsura necesităților reale ale acestor persoane, este necesară o cunoaștere clară a fenomenului.
Pe de altă parte evidențierea caracteristicilor cele mai importante ale acestui fenomen social, dinamica și complexitatea sa, care sunt cu atât mai ample cu cât modalitățile concrete de intervenție sunt mai slab structurate, este un semnal de alarmă care nu trebuie ignorat.
GHID DE COLECTARE A DATELOR
1. Descriere
Vârstă
Sex
2. Locul de proveniență
localitatea unde a avut ultimul domiciliu stabil- cel menționat în BI.
De cât timp sunt pe stradă
Migrațiune
3. Cauza pentru care sunt PAFA = motivul pentru care este pe stradă (declarat de acesta)
Divorț
Conflict familial (ceartă între rude/parteneri conjugali care a condus la separare/respingere)
Pierdere slujbă
Detenție
Escrocare
Case de copii
Vânzare locuință
Neplata a chiriei/întreținerii
Casa distrusă/demolată
Plecat de acasă pentru a căuta un loc de muncă
Altele (nu a avut niciodată casă, deportați, casa i-a fost luată abuziv, fugit de acasă, pierdere contract ICRAL după decesul titularului, fugit din țară și expulzat din țara în care a fugit).
4. Existența acte de identitate sau adeverințe de identitate valabile (în momentul redactării fișei)
Da
Nu
5. Locul de adăpostire = locul în care PAFA înnoptează în mod repetat
Scări de bloc
Piețe
Gării
Canale
Baracă șantier
Case dezafectate
Chirie
Cunoștințe
Parcuri
6. Calificare profesională
7. Studii
8. Stare civilă
9. Relații de concubinaj sau familie în stradă
10.Resurse materiale sau financiare
11.Stare de sănătate
12.Informații adiționale
Dependență
Alcool
Droguri
Fără dependență
Sprijin acordat
ONG.
Instituții guvernamentale
Culte
A avut/are contacte cu autoritățile publice (primărie, poliție, tribunale, etc.) în ceea ce privește situația în care se află.
Proiect de viață (ce își dorește: acum, imediat, în viitor.)
Cum trăiește? (nivelul de viață, relaxare, viață spirituală, descrierea aspectului fizic)
Tentative de:
Sinucidere
Auto mutilare
Fără tentative
A fost abuzat:
Fizic
Sexual
Neabuzat
Fig. Nr. 1 – SEX
Fig. Nr. 2 – DISTRIBUȚIA PE ZONE DE PROVENIENȚĂ
Fig. Nr. 3 – VÂRSTĂ
Fig Nr. 4 – COMPLEXUL CAUZAL PENTRU CARE SUNT PERSOANE ADULTE
FĂRĂ ADĂPOST
Fig. Nr. 5 – ACTE DE IDENTITATE
Fig. Nr. 6 – LOCUL DE ADĂPOSTIRE PE TIMPUL NOPȚII
Fig. Nr. 7 – NIVELUL PROFESIONAL
Fig Nr. 8 – STUDII
Fig. Nr. 9 – STAREA CIVILĂ
Fig. Nr. 10 – FAMILI ÎN STRADĂ
Fig. Nr. 11 – RESURSE FINANCIARE
Fig. Nr. 12 – STAEA DE SĂNĂTATE
Fig. Nr. 13 – DEPENDENȚE
Fig. Nr. 14 – SPRIJIN ACORDAT
Fig. Nr. 15 – CONTACTE CU AUTORITĂȚILE PUBLICE
Fig. Nr.16 – TENTATIVE DE SINUCIDERE ȘI AUTOMUTILARE
Fig. Nr.17 – ABUZ
Cap. I CADRU TEORETIC AL CERCETĂRII
1. PERSPECTIVĂ GENERALĂ ASUPRA FENOMENULUI
1.1 ISTORIC
Este practic imposibil de delimitat în timp apariția acestui fenomen social, câtă vreme nici în zilele noastre nu are o recunoaștere și o înțelegere deplină. Ce îmi propun aici este să arăt că, la un moment dat, în istoria civilizației umane au apărut încercări de a controla problemele pe care le ridicau persoanele fără un domiciliu stabil, care migrau dintr-un loc în altul.
Primele demersuri nu aveau în vedere doar persoanele fără adăpost ci se adresau tuturor celor care se aflau într-o situație socială disperată. Astfel, încă din secolul IV, au apărut așezăminte de asistență a nevoiașilor. Este vorba de celebra Vasiliada, organizată în anul 374 de arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Sf. Vasile cel Mare. Acesta era un complex religios social care cuprindea azile de bătrâni, o clădire pentru găzduirea călătorilor străini, case pentru îngrijire leproșilor și școli pentru copii în care învățau și meserii. Tot acest ansamblu de clădiri era înconjurat de grădini. Un alt mare părinte bisericesc, Sf. Ioan Gură de Aur, s-a implicat în ajutorarea văduvelor și celor în nevoie, în recuperarea celor pierduți și vizitarea celor din închisori. În aceste lăcașuri erau îngrijiți cei străini găsiți în oraș, sau cei care, atunci când se îmbolnăveau, nu aveau pe nimeni să le poarte de grijă.
Mai târziu alte demersuri căutau să distingă săracii de elementele criminale și iresponsabile, cei fără acte fiind pedepsiți cu închisoarea sau prin înapoierea silită în locurile de naștere.
În cartea sa Homeless in America, Carol L. Caton oferă o perspectivă interesantă.
În Anglia anului 1547, regele Edward al-VI-lea a ordonat ca toate persoanele găsite că hoinăresc fără a avea vreun adăpost să fie marcate cu „V” de la „vagrancy” (vagabondaj), apoi să fie încredințate unui stăpân la care să muncească. Dacă fugeau, responsabilitatea de a-i aduce înapoi aparținea stăpânului. Dacă stăpânul refuza să facă acest lucru, automat fugarul era dus în orașul natal, pentru a fi folosit la diferite munci de autoritățile publice locale. Cei care fugeau de două ori erau executați. Unii hoinari nedoriți erau deportați în Irlanda, Scoția sau Țara Galilor. În ciuda pedepselor aspre, problemele nu au dispărut.
Măsurile punitive ale regelui englez Edward al VI-lea au fost continuate de Poor Law Act din 1601 ce prevedea reântoarcerea tuturor persoanelor fără adăpost în locurile lor de naștere. În același timp, erau percepute taxe pentru ajutorarea nevoiașilor. Celor sănătoși fizic li se asigurau locuri de muncă, iar cei ce refuzau să muncească erau închiși.
Deși o politică de angajare efectivă putea preveni sărăcia și apariția fenomenului persoanelor fără adăpost, politici bazate pe principii raționale nu s-au răspândit decât câteva secole mai târziu.
Instituțiile pentru persoane fără adăpost au început să apară în secolul al XVIII-lea. Din 1725 până în 1750 se înființează astfel numeroase case de corecție și case de muncă.
Șovăiala comunității de a-i primi pe săraci ere manifestată, așa că deseori ei erau avertizați să rămână în afara granițelor orașului. Dacă o persoană îndrăznea să intre, deși era considerată persona non grata, ea era biciuită înainte de a fi din nou expulzată. Persoanele cu probleme psihice și cele dependente erau scoase noaptea din oraș și duse aproape de orașele învecinate, în speranța că alte comunități își vor asuma responsabilitatea pentru îngrijirea lor. Așa se explică fenomenul PAFA în Statele Unite, de exemplu.
Instituțiile pentru persoane fără adăpost încep să apară, în Statele Unite, din1725, ele purtând denumiri diferite: casa săracilor, „workhouse” (combinație între azil de muncă și casă de corecție).
Tot în America, unde fenomenul persoanelor fără adăpost a cunoscut o evoluție ascendentă, în zonele rurale exista obiceiul de a scoate nebuni la licitație, o practică ce a evoluat gradual spre sfârșitul erei coloniale. Laolaltă cu alte persoane, inapții mintal, dar sănătoși fizic, erau puși să muncească în ferme, oferindu-li-se în schimb, haine și adăpost.
Deși raționalizarea interesului pentru persoanele cu deficiențe mentale și dependență a devenit mai răspândită în secolul al XIX-lea, problema persoanelor fără locuință a continuat să se acirea lor. Așa se explică fenomenul PAFA în Statele Unite, de exemplu.
Instituțiile pentru persoane fără adăpost încep să apară, în Statele Unite, din1725, ele purtând denumiri diferite: casa săracilor, „workhouse” (combinație între azil de muncă și casă de corecție).
Tot în America, unde fenomenul persoanelor fără adăpost a cunoscut o evoluție ascendentă, în zonele rurale exista obiceiul de a scoate nebuni la licitație, o practică ce a evoluat gradual spre sfârșitul erei coloniale. Laolaltă cu alte persoane, inapții mintal, dar sănătoși fizic, erau puși să muncească în ferme, oferindu-li-se în schimb, haine și adăpost.
Deși raționalizarea interesului pentru persoanele cu deficiențe mentale și dependență a devenit mai răspândită în secolul al XIX-lea, problema persoanelor fără locuință a continuat să se acutizeze.
Astfel prima cantină socială a fost înființată în New York în 1802, iar primul adăpost, în același oraș, a fost stabilit în 1814. Încă de pe atunci se înregistra o criză a adăposturilor pentru acești nefericiți, cele existente fiind în general, în absența unor facilități mai adecvate, aglomerate și murdare. Orașele erau sfătuite să pună capăt acestor situații critice și să înfințeze mai multe centre de primire permanente pentru acești oameni „nedemni”, prin această formulă înțelegându-se cei ce nu voiau să muncească și era acuzați de vagabondaj.
Punctul de vedere istoric demonstrează că nici problema în sine și nici soluțiile care se găsesc nu sunt specifice zilelor noastre și că societatea s-a implicat din cele mai vechi timpuri prin oferirea de serviciu specifice acestui fenomen, care nu este nicidecum doar o << boală >> a societății contemporane.
1.2 ÎNCERCĂRI DE DEFINIRE
Nu există o definiție comună și recunoscută de specialiști în ce privește descrierea persoanelor care nu beneficiază de un adăpost.
Dificultatea de a da o definiție precisă și delimitată a fenomenului „persoane adulte fără adăpost” e unanim recunoscută. Primul element, și care a generat consens, este locuința. Se insistă, într-o primă etapă, pe absența locuinței sau pe absența unei locuințe adecvate și permanente (Johnson, 1991). Totuși A. Tosi adaugă o altă dimensiune fenomenului PAFA. Aceasta din urmă unește, în viziunea autorului, două dimensiuni particulare: absența locuinței și absența relațiilor sociale (Tosi, 1997). Această concepție pune în evidență pe de o parte legăturile între sărăcie și locuință și între procesul de excludere și cel de dezafiliere, pe de altă parte.
Frecvent în dezbateri se folosește una din următoarele patru premize eronate:
Minimalizarea problemei
-lipsa unui adăpost este văzută pur și simplu ca o lipsă de adăpost, restul
aspectelor fiind o problemă de alegere pe care o face fiecare în parte;
-este o viziune ce pune accentul pe patologia individuală și îi discriminează pe cei care nu merită ajutor.
Formularea definiției în termeni de vinovăție a persoanelor adulte fără adăpost
Persoana este privită ca fiind victima problemelor personale datorate tulburărilor de personalitate, patologiei individuale sau a circumstanțelor create de propriile decizii. Terminologia blamării victimei îmbogățindu-se continuu (cerșetor, vagabond, boschetar, sau în cazul copiilor: ”aurolaci”).
Când aceste definiții și etichetării sunt acceptate de factorii de decizie ai societății, ele duc la propuneri de politică socială care să asigure că Persoanele Adulte fără Adăpost nu vor fi răsplătite pentru comportamentul lor inadecvat.
Definirea problemei ca aparținând altcuiva
Cel care definește problema o împinge dincolo de instituția pe care o reprezintă. Rareori contează cine ar trebui să rezolve problema. Se evită găsirea de soluții, căutându-se mai degrabă responsabili.
Definirea problemei astfel încât devine insurmontabilă
Această perspectivă îi imobilizează pe oameni datorită provocării mult prea mari.
În 1987, odată cu Declarația Oficială a Anului Internațional pentru PAFA, a început conturarea unei perspective mai reale și mai benefice. Sunt sugerate două aspecte:
1. Lipsa absolută de adăpost se referă la indivizii care trăiesc în stradă, fără acoperiș fizic „deasupra capului”, incluzându-i pe cei care își petrec nopțile în adăposturi de urgență.
2. Lipsa relativă de adăpost se referă la persoane care locuiesc în spații ce nu întrunesc standardele bazale de siguranță și sănătate, incluzând:
– protecția de intruziuni străine;
– accesul la apă potabilă și instalații sanitare;
– securitatea personală;
– accesibilitatea, ca posibilitate de a închiria;
– accesul la loc de muncă, educație și sănătate;
– furnizarea unui spațiu minim necesar și evitarea supraaglomerării.
Într-un raport al primăriei din Toronto, pe anul 2000, se definește grupul persoanelor adulte fără adăpost ca incluzând persoane care:
– trăiesc pe străzi (vizibil);
– stau în adăposturi de urgență (ascunși);
– cheltuiesc ceea mai mare parte a venitului pe chirie sau stau în condiții de supraaglomerare, prezentând riscul de a deveni persoane adulte fără adăpost (potențiali).
În încercarea de a aduce la un numitor comun variatele versiuni ale crizei locuinței care există pe plan internațional, Kaye Sherman folosește o terminologie nouă.
Ea propune patru categorii:
– lipsa unui acoperiș (oameni care dorm pe stradă);
– lipsa unei locuințe (oameni în adăposturi sau găzduiți pe termen scurt);
– locuință nesigură (tabere de refugiații);
– locuință inadecvată (fără facilități de bază).
Se poate concluziona că ceea ce oferă conținut termenului de fenomen PAFA, sunt situațiile în care se găsesc persoane care, pe de o parte, nu dispun de o locuință adecvată și permanentă, și pe de altă parte, care depind de instituții sociale sau profesionale pentru a-și asigura existența.
Această perspectivă se regăsește în definiția propusă de FEANTSA (Federația Europeană a Asociațiilor Naționale ce lucrează cu persoane adulte fără adăpost) și Observatorul European al persoanelor adulte fără adăpost: este fără adăpost orice persoană care este incapabilă să acceadă la și să mențină un adăpost personal adecvat prin propriile mijloace sau orice persoană care e incapabilă să se mențină într-o locuință personală în ciuda ajutorului servicilor sociale.
Într-un studiu realizat de Anne Golden (2000), s-a încercat definirea lipsei de adăpost în contextul orașului Toronto: persoane efective fără adăpost și cele aflate în risc iminent de a rămâne fără adăpost.
Categoriile identificate de acest studiu sunt:
– persoane vulnerabile, care au nevoie de asistență pe termen scurt, pentru a evita să ajungă în stradă în viitorul apropiat;
– persoane care pot deveni cvasi-independente, dar au nevoie de locuință, ca și de alt tip de suport, de exemplu, alfabetizare, pregătire profesională pentru a se putea descurca singuri;
– persoane care au multe dificultăți dar care cu ajutor pot fi capabile să trăiască autonom, în locuințe comune;
– persoane care au nevoie de îngrijire rezidențială într-un așezământ de tip instituțional.
Lipsa unui adăpost mai poate fi definită astfel: lipsa unei locuințe personale, permanente și corespunzătoare. Persoanele fără adăpost sunt acelea care nu au acces la o locuință, nu reușesc să și-o păstreze din cauza dificultăților de ordin material și a barierelor sociale și acele persoane care nu reușesc pe deplin să ducă o viață independentă și au nevoie de îngrijire și asistență pentru a deține și păstra un adăpost (Avramov, 1999)
Se poate observa că încercările de definire se focalizează când pe fenomenul în cauză, când pe persoana ca atare, când pe populația respectivă. Aceasta pentru că demersurile respective au căutat să răspundă unor necesități practice (politici sociale, strategii de intervenție), dar și pentru că este foarte dificil de abordat riguros o realitate socială atât de complexă și ambiguă, găsirea unui numitor comun în definirea condiției de PAFA, rămâne un capitol deschis.
1.3 CAUZE ALE FENOMENULUI
Oamenilor care trăiesc pe stradă sau se mișcă în interiorul sistemului de ajutor social, pierderea locuinței este des însoțită de probleme materiale, sociale și personale: lipsa unei locuințe este astfel urmarea unei lungi și persistente defavorizări și a unei spirale de insuccese și eșuări, sărăciri și marginalizări.
Un tipic al persoanelor fără adăpost nu există; probabilitatea însă ca cineva să devină persoană fără adăpost crește tot mai mult, întâlnindu-se tot mai mulți factori de risc:
– încărcare emoțională prin apariția unor evenimente de stres ca: despărțiri, divorțuri, boli, accidente și moarte,
– ieșirea proastă din situații de criză materială și economică,
– îngreunare accesului în sistemul educațional și șanse slabe în începerea vieții profesionale,
– boli cronice sau acute, care apar de multe ori datorită vieții extreme la care sunt expuși în stradă.
Într-un studiu realizat pentru Federația Europeană a Asociațiilor Naționale care lucrează cu PAFA, M.Daly (1993), identifică 4 factori principali ai apariției acestui fenomen:
– materiali, financiari și lipsa locuinței;
– relaționali (familii dezorganizate, violența domestică);
– personali, precum boala fizică sau mentală;
– instituționali (detenția, orfelinatul, refugierea pe motiv politic).
1. Una din primele cauze ale creșterii numărului de persoane adulte fără adăpost la începutul anilor ’80 constă în ceea ce putem numi criza locuinței. Ea rezultă din neconcordanța între ofertă și cererea de locuințe. Această criză nu înseamnă neapărat că piața locuințelor era saturată, că lipseau locuințele. Esența acestei crize constă în decalajul dintre mijloacele financiare ale indivizilor și prețurile pieței (Daly,1993). Cea care generează decalajul între ofertă și cerere nu este numărul mic de locuințe, ci mai exact raritatea unui anumit tip de locuință care să fie închiriată sau cumpărată la un preț mic. Pentru cei mai puțin bogați, impactul creșterii costurilor casei este dublu: au acces la case sub standarde și adesea suprapopulate, și după ce-și achită toate facturile nu le mai rămân bani suficienți pentru alte nevoi de bază. Chiriile mari constrâng la coabitare în apartamente mici, în case vechi și cu puține facilități. Familiile și persoanele singure dependente de chiriile de pe piață, sunt forțate să facă mari economi la mâncare, transport, comunicare, educație, facilității în casă, îmbrăcăminte, timp liber.
În același complex cauzal se înscrie și factorul de ordin economic care rezultă tocmai din criza locuințelor, din șomajul masiv și din insuficiența veniturilor. Diminuarea veniturilor, consecință a pierderii locului de muncă, a jucat un rol important în creșterea datoriilor și a determinat multe persoane să renunțe la locuința proprie.
2. Al doilea tip de factor ține mai mult de ruptura relațiilor sociale. Aici, de asemenea, cauzele pot fi multiple. Anumite situații legate de pierderea locului de muncă au condus persoanele la izolare socială, izolare ce poate lua forma dezafilierii, anomiei, pierderii contactului cu instituțiile sociale sau al dependenței de servicii ce oferă protecție socială. Conflictele conjugale, la fel ca și violențele familiale (între soți sau între părinți și copii), factori individuali cum ar fi decesul unui părinte sau al partenerului conjugal, au condus de asemenea anumite persoane în stradă.
În situația grupurilor dezavantajate social, mai ales bătrânii, familiile monoparentale și persoanele singure, șomeri sau persoane care prezintă diferite handicapuri se pot simți izolați de familie după ce-și plătesc cheltuielile de întreținere, pentru că nu-și pot permite costurile unor mijloace de transport. Izolarea poate duce la slăbirea relațiilor sociale, detașarea de alții, însingurare. Aceleași costuri ridicate sunt implicate în decizia familiilor de a se muta în case cu condiții de locuit nefavorabile și în zone rău famate, unde copii și adolescenții sunt expuși tentației de a consuma droguri, prostituției, activităților infracționale și sunt absorbiți de lumea subculturală a străzii.
De asemenea, această situație duce la apariția unor cupluri de adulți tineri care, deși nu se cunosc între ei, sunt obligați de împrejurări să locuiască împreună, ceea ce produce un nivel ridicat de stres și chiar manifestări de violență. Lipsa posibilităților tinerilor adulți de a-și permite o casă, forțează coabitarea acestora cu părinții, și astfel amânarea formării unor familii și a unor vieții independente.
3. Factorii de natură personală se referă la problemele de sănătate fizică sau mintală care sunt de asemenea la originea anumitor situații ce amplifică fenomenul persoanelor adulte fără adăpost.
Grupul de populație ce prezintă anumite dizabilități fizice și psihice reclamă existența unui sistem de asistență specific, corespunzător și eficient. În lipsa acestuia, persoanele respective se înscriu în grupul celor cu risc psiho-social (riscul de a nu avea acces la o locuință, de a fi exclus din societate cu toate consecințele aferente).
Pe de altă parte prin scăderea duratei de spitalizare și creșterea ponderii de recuperare la domiciliu se înregistrează un proces de vizibilizare a fenomenului persoanelor adulte fără adăpost.
În plus, dezinstituționalizarea îngrijorătoare în domeniul sănătății mintale, prin micșorarea numărului de pacienți cu afecțiuni psihiatrice care au fost spitalizații au contribuit, de asemenea, la popularea străzii cu persoane aflate până atunci la adăpost.
Cercetările demonstrează faptul că anumite grupuri etnice sau persoane cu handicap fizic sau mintal sunt defavorizate pe piața închirieri de locuințe.
4. Foarte specifici sunt, de asemenea, factorii instituționali. Situațiile cele mai des întâlnite sunt cele ale copiilor instituționalizați, care după o anumită vârstă, sunt obligați să părăsească stabilimentele respective, ale foștilor deținuți care întâmpină adesea mari dificultății de a găsii o locuință la sfârșitul încarcerării lor.
1.4 POPULAȚIA VULNERABILĂ
Sărăcia este principalul obstacol în calea celor care doresc să achiziționeze o casă cu confort obișnuit și este factorul cheie în ceea ce privește lipsa unei locuințe.
Persoanele care în mod obișnuit au probleme în achiziționarea unei case cu un nivel standard de confort sunt: persoane mai în vârstă cu venituri mici, tineri care încearcă să ducă o viață independentă, persoane văduve, persoanele cu o singură sursă de venit. Familiile cu venit mic, grupuri de șomeri sau persoane care din diverse motive nu muncesc, grupuri cu nevoi speciale de locuință și asistență socială, precum victimele unor abuzuri. Toți aceștia sunt victimizați pe plan social.
Printre cei care riscă să trăiască în sărăcie, sunt întâlnite în mod frecvent persoane mai în vârstă, pensionate și în mod special cele care trăiesc singure. Persoanele văduve și persoanele vârstnice care nu dețin o casă au adesea dificultăți în achiziționarea uneia, iar cei care dețin o casă au în general un confort scăzut, chiar dacă pentru o familie, aceste locuințe se dovedesc a fi spațioase și sunt neocupate în întregime. Povara cheltuielilor de întreținere este amplificată de faptul că vechile case au nevoie de reparații și instalațiile de căldură sunt ne adecvate, ceea ce implică cheltuieli mari.
Predominanța femeilor singure printre cei în vârstă (unii trecuți de 70 de ani) implică faptul că cei cu venit mic, în special cei care locuiesc la țară sau în cartierele mai sărace, nu pot obține decât case cu un confort redus, cu diverse lipsuri la care se adaugă izolarea și lipsa contactului social.
Pentru tinerii adulții cu vârste sub 30 de ani, educația durează mai mult așa că perioada de tranziție de la studiu la muncă este mai mare. Acești tineri adulți amână momentul formării unei familii, întârziind momentul părăsirii locuinței parentale iar când își întemeiază o familie și caută o locuință depind în continuare de părinți și rude din punct de vedere financiar. Fie singuri, fie sub forma unui cuplu ori ca o familie, tinerii adulții sunt tentații să închirieze o locuință.
Vulnerabilitatea temporală a tinerilor fără serviciu, cu normă de lucru pe jumătate sau alte slujbe tranzitorii și venituri foarte mici, se exprimă adesea printr-o stare de frustrare. Acești tineri fără venit sau cu venit scăzut, nu-și pot permite o locuință și se luptă adesea cu probleme legate de plata ipotecilor sau a chiriei.
Persoanele văduve, dintre care majoritatea sunt mame singure, se confruntă cu mai multe privațiuni de ordin material decât alte familii. În unele țări, mamele singure au facilități în obținerea unei case, dar ritmul lent în care se construiesc noi clădiri, creșterea numărului de divorțuri și a copiilor născuți în afara căsătoriei au dus la prelungirea timpului afectat obținerii unei locuințe. Această perioadă poate dura câțiva ani. Între timp, cei care au nevoie de o locuință trebuie să se mulțumească să închirieze una, ceea ce presupune cheltuieli suplimentare.
Familiile cu un singur venit, în care cel care aduce venitul este muncitor necalificat, persoanele care nu lucrează și șomerii sunt în mod obișnuit expuși riscului de a coabita cu membrii familiilor de proveniență. Aceasta are ca rezultat un climat familial tensionat, în care neînțelegerile s-au acumulat de-a lungul anilor de conviețuire într-un spațiu limitat și cu un nivel de confort sub cel mediu. În condițiile de mai sus, poate crește numărul de acte de violență de natură domestică.
Printre persoanele lipsite de locuință se întâlnesc și acelea care posedă o combinație de două sau mai multe handicapuri și au o experiență tristă de viață. Probleme în familie, renunțarea la studii, calificări slabe, venituri obținute sporadic sau în dezacord cu munca prestată, tulburări mentale, incapacități sau dezechilibre de ordin psihic, dependența de alcool sau droguri, experiența instituționalizării (spital de psihiatrie, închisoare, orfelinat, instituții în care se oferă adăpost și hrană celor în nevoie), boli cronice, abuzuri de natură sexuală și violență domestică sunt motivele obișnuite care duc la părăsirea locuinței și, deci, la lipsa unui cămin a unora din cei fără adăpost.
În mod obișnuit, cei fără adăpost sunt lipsiți de resursele și abilitatea de a face uz de oportunitățile de protecție socială existente. Izolarea lor se asociază cu sentimentul respingerii sociale, al stigmatizării, cu lipsa de respect pentru propria persoană, sentimentul non-apartenenței și senzația de a nu fi primit nici o șansă în vederea integrării în societate.
2. EXCLUDERE SOCIALĂ ȘI DREPTURI UNIVERSALE
În America urbană este la modă condamnarea vagabondajului. În marile orașe s-au dat tot felul de legi, menite să-i persecute pe cei care trăiesc în stradă. Nu au voie să doarmă sub poduri, să adune obiecte personale în parcuri publice, să se așeze pe trotuare, să mănânce în public. Abraham a făcut o treabă grozavă, reușind să-i convingă pe judecătorii federali că aceste legi nefaste încalcă drepturile înscrise în Primul Amendament. Așa că, selectiv, marile orașe pun în aplicare legi generale –cu privire la vagabondaj, lipsa unui loc de muncă, beție în public. Oameni sunt țintele lor. Dacă un tip bine îmbrăcat se îmbată într-un bar și face pipi pe o alee, nu-i mare lucru. Dacă un vagabond face la fel, e arestat pentru că urinează în public. (John Grisham – Avocatul străzii)
2.1. FĂRĂ ADĂPOST FĂRĂ DREPTURI, FĂRĂ DEMNITATE
Pentru Patricia Anne M. (1999), fenomenul persoanelor adulte fără adăpost oferă o oportunitate de reflecții cu privire la relația dintre identitatea personală, experiența existențială și problemele moralei. Astfel, întrebările moralei nu pot fi separate de problemele ontologice, deoarece bunăstarea și existența indivizilor ca persoane servește frecvent ca fundament al cercetării morale. Dacă persoanei îi sunt atribuite drepturi fie legale, fie morale, atunci protecția și garantarea acestor drepturi este o obligație morală a societății.
Cu toate acestea, în situația persoanelor adulte fără adăpost lucrurile stau altfel. Acordarea de drepturi și privilegii sau asigurarea resurselor vital necesare acestei categorii sociale se lovește de imaginea lor în ochii opiniei publice. Considerând că aceste persoane sunt, în general, bolnavi mintali, foști condamnați, toxicomani, iresponsabili, leneși sau oportuniști, bogații societății se simt absolviți de responsabilitatea de a le veni în ajutor.
Deși cei care prezintă asemenea argumente le consideră morale, autoarea consideră că sunt mai degrabă pragmatice, iar sprijinirea pe o perspectivă a utilității sociale trădează o lipsă de considerație pentru persoanele adulte fără adăpost care astfel, sunt izolate de restul societății.
Conform articolelor 23.1, și 25.1. din Declarația Universală a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a locului de muncă, la condiții juste și favorabile de muncă și de protecție în caz de șomaj, precum și la un standard de viață adecvat de sănătate și bunăstare pentru sine și pentru familia sa, incluzând mâncare, îmbrăcăminte, locuință și îngrijire medicală, dreptul la securitate în eventualitatea șomajului, îmbolnăvire, incapacitate, văduvie, bătrânețe.
De asemenea, articolul II din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale prevede: statele părții în prezentul pact recunosc dreptul oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăși și familia sa, inclusiv dreptul la hrană, îmbrăcăminte și locuință suficiente…. (Ion C., Ionel S. – Tratat de drepturile omului)
În ideea celei de-a doua teorii, aceste drepturi sunt dificil de garantat, ele reprezentând drepturi obiective ale cetățeanului și presupune satisfacerea nevoilor pe care o societate nu le poate mulțumi decât după ce a întrunit mijloacele materiale de a o face.
Realitatea este că în fostul bloc comunist, într-o lume în care drepturile omului au căpătat doar de un deceniu semnificația pe care le-o dădea democrația occidentală, dreptul la locuință, la gratuitatea îngrijirilor medicale, la un nivel de viață suficient sau la tarif redus pe mijloacele de transport, rămân obiective greu de atins. Fără îndoială acestea vor fi posibile prin implicarea directă și activă a factorilor politici, dar și cu sprijinul societății civile, la nivelul ONG-urilor. Soluția se subordonează principiului ca orice guvern să pună în practică o politică economică și socială ce poate asigura fiecăruia cel puțin un minim vital. În lipsa unor astfel de demersuri însă, o soluție de moment este ceea a înființării unor azile de noapte, sau a unor centre de zi, care să ofere totuși, un sentiment de demnitate acestor inadaptați ai societății.
Drama zecilor de ființe umane, lipsite de adăpost a fost adusă în dezbaterile de la Națiunile Unite. Astfel, în 1980, Adunarea generală a O.N.U. a proclamat anul 1987 „An internațional al persoanelor fără locuință” cu scopul de a atrage atenția comunității internaționale (Ion C., Ionel S.- Tratat de drepturile omului)
2.2 FACTORI DE RISC
Categoriile de persoane obligate să supraviețuiască la marginea societății sunt numeroase. Dacă unii dintre ei au beneficiat de lupa atenției publice (fără ca acest lucru să le fi modificat prea mult soarta), alții nici măcar nu sunt acceptații ca parte a comunității. În rândul acestora din urmă se înscriu și persoanele adulte fără adăpost.
Cum au ajuns pe stradă? Prin divorț, plecați din familii sărace, alungați de rudele cu care împărțeau casa, înșelați de prieteni sau străini, pierderea locului de muncă, imposibilitatea de plata a chiriei prin acumulare de datorii mari, detenția, și din multe alte cauze.
Prinși într-un cerc existențial vicios (lipsa locuinței se asociază de cele mai multe ori cu neputința de a-și întemeia sau reântemeia o familie, de a-și găsi un loc de muncă sigur pentru a-și plăti măcar o chirie) acești oameni ajung, după mai mulți ani petrecuți în stradă, să se îndepărteze tot mai mult de ei înșiși și de posibilitatea reintegrării sociale.
Dormind pe unde îi apucă noaptea (parcuri, piețe, scări de bloc, canale, gări, blocuri dezafectate, barăci metalice și altele), hrănindu-se cu ce primesc sau găsesc prin tomberoanele de gunoi, având de cele mai multe ori o singură pereche de haine și trăind în condiții inumane de igienă, se afundă în fiecare zi în mlaștina propriei neputințe.
Observăm că aceste cauze (care au ca finalitate ajungere în stradă), deși sunt înregistrate separat (cauza determinantă care în percepția persoanei respective a declanșat procesul de degradare socială) nu acționează singular ci sunt inter corelate. Astfel, ele se întrețin reciproc, apărând în marea majoritate a situațiilor două-trei cauze care acționează împreună. De exemplu, pierderea locului de muncă duce la absența resurselor financiare, conflicte familiale, divorț și pierderea locuinței; detenția, la rândul ei, provoacă divorț sau imposibilitatea plății cheltuielilor locative, ceea ce duce la rezilierea contractului de închiriere.
Într-un studiu comparativ asupra familiilor de vagabonzi și a celor ce trăiesc în locuințe sărace, Shinn (citat de Fournier L.,2000), a încercat să identifice factorii care ar putea să explice faptul că anumite famili ajung în stradă. Aceste rezultate arată că vârsta, sărăcia, ruperea legăturilor cu familia, faptul de a fi fost victime ale agresiunii sunt factori individuali asociați cu pierderea locuinței. Printre factorii de tip structural, autorul citează cazuri de persoane care nu au avut o locuință stabilă timp de un an, care au locuit la prieteni sau în locuri suprapopulate.
Interacțiunea dintre aceste două tipuri de factori crează o situație în care un număr din ce în ce mai de persoane riscă să ajungă pe stradă fie temporar, fie permanent.
Dezvoltarea situațiilor de criză socială ar putea avea în timp următoarele trei efecte:
– creșterea numărului de indivizi a căror incapacitate de a face față evenimentelor dramatice a fost pusă în evidență de unul sau mai multe evenimente semnificative perturbatoare din viața lor;
– posibilitatea ca persoanele vulnerabile să aibă parte de mai multe situații stresante, ceea ce va perturba o dată în plus modul lor de viață obișnuit;
– o reducere majoră a resurselor de bază, în special a locuințelor.
Concluzia acestor studii este că se produce în timp o marginalizare crescândă a unei părți importante din populația urbană și, ca urmare, o diminuare a posibilităților de asistare din partea sectoarelor private și publice.
Indivizii și familiile care au în mod obișnuit puține resurse și rezerve scăzute în acest plan, se găsesc în mod constant în pragul dezastrului economic. La aceste persoane la care echilibrul economic și social este atât de fragil, un eveniment major sau chiar și unul minor poate conduce la vagabondaj. În plus, aceste persoane cu resurse limitate nu pot cel mai adesea să absoarbă șocurile scăderilor economice și ale problemelor care apar în familie când, din cauza șomajului sau a altor motive, unii membrii ai familiei dezvoltă tulburării psihice.
2.3. DIMENSIUNI ALE EXCLUDERI SOCIALE
Probabil că nu a existat și nu există societate în care să nu fie întâlnite persoane aflate la marginea societății, obligate să supraviețuiască fără a avea acces la resursele comunității, obligate să supraviețuiască fără a avea acces la resursele comunității căreia, cândva, i-au aparținut. Ființa umană este, în esență, una socială dar nu toții indivizii suportă în același mod presiunea unui sistem de reguli, norme, restricții impunerii care este uneori prea rigid și de aceea sufocant, lipsit de repere valorice clare. Dintre aceștia din urmă, o parte ajung să naufragieze din punct de vedere social.
Chiar dacă unii dintre ei au ajuns aici accidental, iar alții pentru că au încercat să-și forțeze destinul, chiar dacă unii încearcă tot ceea ce le stă în putere pentru a ieși din situație, iar alții reușesc să se adapteze atât de bine încât nu-și mai propun nici o schimbare, cu toții sunt o parte, o rotiță de care mecanismul social s-a debarasat. Ei alcătuiesc împreună o categorie socială distinctă, aceea a exclușilor sociali, categorie care, de o vreme, nuanțează dramatic și peisajul vieții cotidiene din societatea românească. Acești oameni sunt excluși de la servicii social, de la servicii medicale și în ultimă instanță, li se refuză condiția de oameni.
Economia națională, incapabilă de mutații pozitive, a condus la sărăcire continuă și constantă a unei pături din ce în ce mai largi din populație. Valorile oficiale în ce privește rata șomajului au arătat de exemplu, că în 1991 era de 1% apoi o creștere continuă în anii următori, 10,9% în 1994 și 11,6% în 1998 (Business Central Europe, The Anual 1998/99). Pe de altă parte scăderea puterii de cumpărare a populație este asociată cu ceea ce în limbaj politic și mediatic s-a numit degradarea nivelului de trai. În 1997, de exemplu, salariul mediu pe economie ajunsese să reprezinte doar 58% din valoarea corespunzătoare momentului decembrie 1989 (Mihut și Laurizen, 1999)
Restructurarea cheltuielilor a reprezentat o consecință directă a scăderii puterii de cumpărare, majoritatea familiilor din România cheltuind din ce în ce mai mult (procentual) pentru asigurarea coșului alimentar. Datele statistice indică o „alocare bugetară” pentru alimente de aproape 60% din cheltuielile totale ale unei familii obișnuite și de cca. 40% în cazul familiilor de patroni. Aceste valori sunt de sigur foarte mari, acceptându-se în general ideea că ponderea cheltuielilor alimentare într-o țară europeană dezvoltată nu poate depășii 30% din totalul cheltuielilor, limită care este considerată de unii autori o posibilă definire a pragului de sărăcie. (Valentin Naumescu)
Persoanele și familiile sărace au învățat să facă față nivelului de sărăcie și deprivare diminuându-și așteptările, dezvoltând strategii de zi cu zi pentru supraviețuire.
Sărăcia nu se referă doar la lipsa veniturilor ci reprezintă un complex social-psihologic-cultural așa cum arată profesorul Cătălin Zamfir (Zamfir,2000, pag. 29), existând o capcană a sărăciei. Veniturile scăzute duc la o degradare a capacităților și la scăderea oportunităților ceea ce la rândul lor duc la obținerea de venituri scăzute.
Veniturile scăzute generează demoralizare, dependență de suportul exterior, social ceea ce înseamnă efort scăzut. Marginalizarea, excluziunea, duc la penalității, discriminării ceea ce diminuează oportunități reduse și posibilitatea obținerii veniturilor diminuată.
Persoanele care nu au reușit să mențină un echilibru social, după ce și-au consumat toate resursele au ajuns să cerșească mila publică. Dintre ei, foarte mulți au avut un loc de muncă, o familie sau o casă, alții, din nefericire, s-au „născut” excluși.
Cei afectați de excluderea socială, sunt, în primul rând deja celebrii copii ai străzii, tineri proveniți din case de copii, familii dezorganizate sau extrem de sărace, apoi persoanele adulte fără adăpost, care odată cu locuința și-au pierdut și identitatea socială, victimele violenței domestice (mame însoțite de copii) pentru care nu există forme viabile de protecție, o parte dintre prostituatele tinere racolate din medii sărace, lipsite de educație și sprijin familial și care sunt total dependente de cei care le exploatează.
Ceea ce-i apropie, unii pe alții, este o anumită vulnerabilitate psiho-socială. Aceasta se traduce printr-o incapacitate de a mobiliza resursele interne sau lipsa acestora , pentru a se adapta eficient la dinamica economică a societății. Pe de altă parte, lipsa ofertei de resurse externe (în special servicii de protecție socio-mediclă) face ca, odată dezechilibrați social, să se continue degradarea situației lor, în special fragilizarea psihică
Un alt punct comun îl reprezintă atitudinea ostilă a comunității față de ei. Neavând condiții pentru a-și întreține igiena corporală, având resurse financiare prea mici pentru a investi în haine, fiind nevoiți să cerșească, să se hrănească din tomberoane, ei sunt, de multe ori, greu de suportat de către ceilalți membrii ai comunității și, din această cauză, rejectați.
Opinia publică, în general, consideră că ei sunt vinovați pentru ce li se întâmplă și că aceasta se datorează consumului de alcool, faptului că nu vor să muncească sau că au fost alungați din familii pentru fapte reprobabile. Culpabilizarea persoanelor respective rămâne un element esențial al marginalizării lor sociale.
2.4 LEGEA VENITULUI MINIM GARANTAT – O SOLUȚIE ?
Realitatea socială din românia, de după anii ’90, a scos la iveală aspecte pe care vechiul regim politic nu le recunoașterea și în consecință, nu se punea problema abordării lor. Fără îndoială, au existat din totdeauna copii ai străzii, persoane fără adăpost sau victime ale violenței domestice, însă abia în ultimul deceniu comunitatea a recunoscut existența lor și a conștientizat necesitatea unei intervenții în măsură să prevină escaladarea acestui fenomen. Ca dovadă concretă a acestei reacții, stă numărul mare de organizații non-guvernamentale, cu caracter umanitar, care și-au propus ca obiective asistarea acestor categorii de persoane.
Dar pentru o perioadă lungă de timp, autoritățile publice nu au considerat ca fiind majoră această problematică, s-a întârziat apariția unui cadru legislativ care să ofere protecție socială și medicală acestei părții a comunității. În aceste condiții, se poate vorbi de o reală situație de excludere socială, situație pe care organizațiile umanitare, cu intervențiile lor totuși izolate, nu o puteau contracara.
În Ianuarie 2002, a intrat în vigoare o lege de protecție socială, Legea venitului minim garantat (Legea 416), care prevede că cei aflați în imposibilitatea de a obține venituri să primească din partea Statului o sumă de bani fiind, în același timp, și asigurați medical. Printre beneficiarii acestei legi se află și persoanele fără domiciliu.
Sunt însă câteva aspecte care ridică semne de întrebare privind eficiența acestei măsuri pentru persoanele adulte fără adăpost. Astfel, numărul mare de acte (unele contra cost), între 8 și 12 în funcție de caz, necesare pentru completarea dosarului. Acest aspect constituie o limita deoarece instituțiile de unde trebuie procurate aceste acte sunt situate în diferite locuri, ceea ce presupune cheltuieli de deplasare sau energie fizică pentru a parcurge pe jos aceste distanțe – lucru demotivant pentru aceste persoane, adesea dezorientate.
În al doilea rând, obligativitatea de a presta nouă zile pe lună muncă în folosul comunității, în condițiile în care persoanele adulte fără adăpost dorm pe unde îi apucă seara și se hrănesc atunci când au cu ce. Perspectiva îndepărtată a ajutorului financiar pervăzut de lege ce se oferă la sfârșitul lunii, – persoanele fără adăpost nu au resurse financiare pentru a-și asigura hrana pe perioada cat prestează acele ore de muncă –față de tentația muncii ocazionale ce reprezintă plata imediată, este o altă condiție demotivantă pentru ei, căci starea lor psihologică îi face să fie preocupați de urgența zilei de azi și mai puțin de viitor. În plus, persoanele respective trebuie să dovedească faptul că au solicitat un loc de muncă )la agențiile de plasare a forței de muncă) și că nu au primit.
Dacă adăugăm la acestea accesul limitat la informație (în general, aceste persoane nu au acces la mijloace mass-media audio-vizuale, iar presa scrisă nu reprezintă o prioritate, deoarece resursele financiare limitate sunt utilizate pentru hrană), atitudinea rejectivă a unor funcționari publici precum și faptul că la fiecare trei luni o parte din aceste acte trebuie refăcute, ne putem face o imagine despre ce resurse trebuie să mobilizeze o persoană fără adăpost pentru a beneficia de această lege.
O altă dificultate în aplicarea acestei legi, o constituie realizarea anchetei sociale. Este important ca asistentul social să poată găsi persoana solicitată, la o locație fixă unde să se facă mai multe verificării. În cazul persoanelor adulte fără adăpost, ancheta socială nu se poate realiza astfel, întrucât aceste persoane își schimbă des și într-un interval de timp scurt, locul de adăpostire.
În loc ca această lege să ofere protecție s-a obținut efectul opus ajungând-se la o formă de excludere, făcută cu oarecare diplomație. Legea există, deci persoane adulte fără adăpost ca și alte persoane aflate în sărăcie extremă, ar putea apela la ea. Dacă ei sunt capabili și sprijiniți să o facă, rămâne un semn de întrebare.
Societatea ia asupra sa „vina” și ca răspuns, oferă o lege care se vrea permisivă. Dar, sub masca falsă a respectării demnității acestor persoane, le consideră „egale” cu alți membrii ai societății. Se pare însă, că cel puțin sub aspectul posibilităților psihologice de a lupta pentru un drept potențial, mulți oameni ai străzii nu sunt „egali” cu ceilalți membrii ai societății. Nu facem aici judecăți de valoare, ci doar încercăm să ținem cont de o realitate obiectivă. Din perspectiva profesiilor pe care le slujim, a respecta demnitatea unei persoane, înseamnă a ține cont de condiția și resursele sale interne. Altfel, vom elabora legi conform dorințelor noastre despre cum să fie oamenii, și nu ținând cont de ceea ce sunt ei în realitate. (Declerk, P., 2001)
3. ASISTAREA PERSOANELOR ADULTE FĂRĂ ADĂPOST
Aspectele muncii cu persoanele adulte fără adăpost pot fi abordate în contextul în care cel care oferă servicii nu este un profesionist izolat, ci o echipă multidisciplinară formată din asistent social, medic și psiholog, în care în mod cert își are locul și un consilier spiritual.
Acești oameni sunt afectați în planul integrității fizice, al poziției sociale și al echilibrului psihic.
În plan somatic aceste persoane pot prezenta o serie de afecțiuni digestive (datorită lipsei de hrană sau alimentelor alterate procurate de multe ori din tomberoane), afecțiuni respiratorii (datorită frigului și umezelii pe care sunt nevoiții să le suporte în stradă) și afecțiuni dermatologice (urmare a faptului că nu au unde să-și întrețină igiena personală, a lipsei de îmbrăcăminte). Toate aceste afecțiuni se agravează și se complică cu timpul deoarece persoanele adulte fără adăpost, nefiind asigurate medical, sunt respinse de la serviciile publice medicale.
Din punct de vedere social, un om ajuns să.și trăiască viața pe stradă se află în situația de a-și fi pierdut rolul de soț, prieten, vecin, angajat, astfel întregul cerc al relațiilor sociale fiind mai mult sau mai puțin distrus. În general cei care mai au cunoștințe ajung să le piardă deoarece aspectul ne îngrijit al persoanelor adulte fără adăpost și faptul că de cele mai multe ori vin să ceară ceva ( hrană, haine, bani) provoacă în timp reacții de evitare.
La nivel psihic, contextul social în care trăiesc (în care se impune sentimentul de persoane respinse, marginalizate, excluse) le dezvoltă o mentalitate de supraviețuitori, în care urgența zilei de azi ia locul oricărui plan de redresare a situației în care se află. Lipsa speranței că se mai poate schimba ceva, provoacă demobilizarea și imposibilitatea de a găsi resursele interioare pentru a lupta cu condiția lor, stare echivalentă cu o veritabilă depresie socială.
3.1 ASISTAREA PSIHOLOGICĂ
Aceasta nu a fost niciodată centrul de greutate al programelor destinate persoanelor adulte fără adăpost, urgențele de supraviețuire fiind cele care au atras marea parte a resurselor materiale și umane.
Pentru a proiecta acțiuni eficiente este important să cunoaștem cât mai multe aspecte ale realității acestui fenomen. Personalitatea persoanelor adulte fără adăpost, considerată când cauză, când efect al condiției lor sociale, rămâne un univers greu de pătruns datorită varietății extreme a acestei populații și a complexității factorilor care intervin în cazul fiecărei persoane.
Modalități de intervenție
Obiectivele majore ale asistenței psihologice au în vedere construirea unei relații durabile cu beneficiarul, care să permită o comunicare sinceră, atenuarea efectelor pe care viața în stradă le are asupra personalității lor (neîncredere în sine și în alții, tonus moral scăzut, lipsa stimei de sine), motivarea și responsabilizarea pentru viitor sau, în funcție de caz, oferirea de suport emoțional necondiționat.
Necesitatea acestei intervenții derivă din faptul că persoanele care locuiesc de mai multă vreme în stradă au o psihologie de supraviețuitor, fiind dominante, în general de dorința de a găsii resurse pentru ziua de azi și nu au forța psihică de a-și contura planuri de viitor, care să vizeze ca scop final reincluderea lor socială. Trăind izolați, într-un mediu încărcat de agresivitate, își pierd abilitățile de comunicare, de a se relaționa adecvat, și de aceea, încercările de a-l reintegra în familie sau de a-i oferi un loc de muncă direct din stradă are șanse mici de reușită.
Modalitățile de intervenție utilizate urmăresc în general să răspundă nevoilor manifestate de beneficiar în momentul contactului inițial, și să cultive, pas cu pas, un sentiment de incluziune socială.
Câteva modalități de intervenție ar fi:
– Consiliere individuală;
– Grupul de suport;
– Intervenția în familie – în cazul reintegrărilor în familiale;
– Asistarea post-intervenție – după ce persoana respectivă a fost angajată, reintegrată în familie sau i s-a găsit o gazdă.
Consilierea (Golu M., 1993, p. 220) este o modalitate de a ajuta o persoană, prin mijloace psihologice, în rezolvarea unor probleme critice, „specifice”, neîncadrabilă în vreo entitate nosologică anume, cum ar fi de pildă înlăturarea unor deprinderi de viață neadecvate, care pot interfera cu eficiența comportamentului. Se bazează pe stabilirea unei relații interpersonale între cel ce solicită asistența psihologică și cel care o oferă.
Scopul său constă în a-l pune pe individ în situația de a utiliza în modul cel mai eficient resursele sale actuale pentru a-și rezolva problemele.
În activitatea de consiliere psihologică a persoanelor adulte fără adăpost, se pot structura următorii pași:
Ședințe de început, în care beneficiarul este invitat să vorbească despre
dificultățile sale, astfel încât acesta să se elibereze de tensiunea psihică acumulată în timp, psihologul urmărind realizarea unei relații bazată pe încredere și deschidere;
Alcătuirea unei liste de probleme personale, cu stabilirea priorităților de
acțiune, pentru a-și clarifica situația și a o conștientiza adecvat;
Centrarea pe calitățile și defectele sale ca persoană, cu accent pe ceea ce
are bun de oferit pentru societate, cu rol de valorizare, autocunoaștere și creșterea încrederi în resursele proprii;
Alcătuirea unui plan de viață, cu pași mici, în scopul de a-l responsabiliza,
a-l motiva pentru acțiune și a-i canaliza energia către ceva constructiv;
Contacte periodice cu beneficiarul angajat sau reintegrat în familie pentru a-i susține în continuare și a preveni recăderile.
Grupul de suport este o modalitate de sprijin psihologic a persoanelor aflate în suferință datorită unor experiențe traumatizante. Argumentele care susțin folosirea acestei tehnici în situația persoanelor adulte fără adăpost sunt următoarele:
– Facilitează accesul la contacte sociale;
– Oferă garanția că experiențele lor sunt înțelese și că pot fi acceptați
așa cum sunt;
– Este un mijloc de susținere emoțională și de stimulare a încrederi în
sine;
– Elimină sentimentele de izolare și alienare, fiind un prim pas spre
integrare;
– Poate fi o sursă de informare și educație;
Intervenția în familie se face atunci când persoana solicită acest lucru. Se ia contact cu unul din membrii familiei, și dacă acesta este de acord, au loc întâlniri centrate pe acest obiectiv. Situațiile se referă în special la tinerii plecații de acasă din diferite motive sau la bătrâni care au frați sau copii.
Intervențiile de acest gen sunt totuși rare, deoarece avem de a face, în general, cu persoane adulte care ori au divorțat, ori au părăsit familia în urma unor conflicte repetate și nu doresc să mai încerce reluarea contactelor.
Asistare post-intervenție vizează menținerea contactelor cu aceste persoane care și-au găsit un loc de muncă și un adăpost, încercându-se susținerea acestora în a-și menține câștigul social obținut.
Aspecte ale unui portret psihologic
Deși persoanele care compun această categorie socială sunt extrem de diverse din punctul de vedere al vârstei, pregătiri profesionale, cauzelor ce i-au adus în stradă, este posibil ca efectele pe care le produce asupra lor viața pe care o duc în stradă, să-i strângă într-un spațiu comun de manifestări, care se regăsesc cu intensitate variabilă la indivizi diferiți.
Elementele cele mai importante sunt următoarele:
– lipsa încrederii în sine și în ceilalți; acest lucru este foarte evident la primul contact cu beneficiarul, fiind nevoie de mai multe întâlniri și multă disponibilitate pentru a se începe construirea unei relații bazată pe încredere reciprocă;
– stimă de sine scăzută (asociată uneori cu acceptarea etichetei de boschetar și a consecințelor acestui fapt); în general, acest aspect iese în evidență mai târziu, atunci când persoana este capabilă să vorbească sincer despre sine;
– viziune pesimistă asupra viitorului și urgența zilei de azi, lipsa motivației de a schimba ceva în viața lor și deresponsabilizarea, sunt trei aspecte legate între ele și constitue nucleul blocajului interior acestora;
– tendința către prefăcătorie și fabulație, foarte posibil ca acest lucru să constituie o strategie de supraviețuire;
pierderea securității psihosociale (nesiguranță, dezamăgire) și a rolurilor sociale (soț,
tată, vecin, coleg, etc.);
raportarea la cineva din afara sa care a provocat o atitudine deculpabizatoare, care le
oferă, poate, un anumit confort psihic;
– sentimente de izolare și de rejecție (pierderea relațiilor cu rudele, cu prietenii);
dezvoltarea unor mecanisme de apărare cu tentă agresivă, de cele mai multe ori îndreptate împotriva unora celor ca ei.
Aceste persoane prezintă o mare dificultate de mobilizare a resurselor interioare. Pot construi verbal planuri de viață, pot face afirmații despre ce vor să întreprindă în viitor, însă realizează foarte puțin sau de loc ceea ce-și propun. Acest lucru lasă impresia unei sciziuni interioare între proiectele lor imagistice și resursele energetice de care dispun. Întotdeauna există o scuză pentru nereușitele lor (dependența de sistemul comunist, în care sau format, societatea de azi care nu le oferă nici o șansă, cei apropiați care nu-i sprijină).
O altă observație ce poate fi comentată este legată de o serie de beneficiu secundare pe care le oferă viața în stradă. În primul rând, absența responsabilităților sociale, ceea ce le conferă un oarecare sentiment de libertate. Apoi, aspectul neîngrijit, de „oameni ai nimănui” care poate provoca mila anumitor categorii de persoane ce pot oferi, uneori, bani, haine sau alimente, lipsa obligației de a da socoteală cuiva, sunt tot atâtea argumente care-i pot face să se obișnuiască cu situația.
3.2 ASISTENȚA SOCIALĂ
Rolul asistentului social în lucru cu persoanele adulte fără adăpost poate fi analizat pe două dimensiuni: intervenția efectivă (focalizată pe relația cu beneficiarul) și administrarea contextului social în care clientul său este conținut.
Într-o lucrare a sa Miftode V. (1995, pag. 337) oferă o schemă de analiză a conceptelor, modelelor și etapelor acestui demers.
intervenția propriu-zisă constă în activități directe: stabilirea relației cu beneficiarul, identificarea nevoilor acestuia, acordarea ajutorului adecvat pentru criza prin care trece, etc.
Administrarea contextului social, a „cazului”, se face prin anumite acțiuni, numite de autor birocratice, cum ar fi: demersuri pe lângă instituțiile publice și organizațiile non-guvernamentale implicate, elaborarea actelor și corespondenței, realizarea unor dosare în funcție de caz (cantină socială, venit minim garantat, pensionare, etc.), acțiuni de senzibilizare a opiniei publice etc.
În specificul muncii cu această categorie există o serie de aspecte care induc un plus de presiune în munca asistentului social. O dificultate aparte o constituie grupările din interiorul populației de persoane adulte fără adăpost. Persoanele care migrează spre marile orașe și refugiații ridică întotdeauna obstacole din cauza lipsei de statut. Asistenți socialii nu au nici o posibilitate să inițieze acompanierea psiho-socială pentru a regla situația administrativă a acestora.
Un element specific îl constituie diversitatea problematicilor întâlnite. Asistenții socialii se confruntă, în practica lor cotidiană, cu beneficiari care prezintă problematici cumulate, din ce în ce mai grele. Probleme legate de lipsa locuinței (expulzare), dificultăți financiare, familiale, juridice, administrative, psihiatrice, consum abuziv de alcool sau droguri.
Deși gruparea persoanelor cu problematici diferite ar reduce stigmatizarea și izolarea în jurul unei cauzalități particulare, sunt greu de controlat efectele generate de amestecul unor grupuri diverse (în special competiția pentru resurse dintre persoane nou venite și beneficiarii locali) mai ales în serviciile de urgență. Se poate întâmpla ca, datorită acțiunii conjugate a altor factori precum consumul de alcool, asistenții socialii sunt nevoiți să facă față unor comportamente violente, care au în timp o influență negativă asupra motivației lor de a desfășura această muncă.
O altă dificultate cu care se confruntă asistentul social este falsa mobilizare a beneficiarului. După momentul contactului inițial și al stabilirii unei relații cu beneficiarul, asistentul social inițiază un plan de acompaniere care implică o serie de obiective, acțiuni, condiționări, la care cei doi parteneri aderă. Însă de puține ori beneficiarii se implică în mod real, aceștia acomodându-se la toate acestea atât cât este necesar pentru a continua să beneficieze de serviciile oferite. Deoarece procesul de reintegrare socială este foarte dificil și de cele mai multe ori imposibil de realizat, numărul revenirilor beneficiarilor în cadrul serviciilor sociale existente este foarte ridicat.
În aceste condiții ei învață foarte repede care sunt cerințele profesioniștilor care îl acompaniază, spunându-le acestora ceea ce ei doresc să audă.
O caracteristică întâlnită la majoritatea persoanelor adulte fără adăpost o constituie absența relațiilor (sociale, familiale, afective). De aceea, atunci când o persoană din stradă solicită un serviciu oarecare oferit de o instituție, foarte adesea el dorește o recunoaștere a calității sale de persoană exprimând o nevoie de a stabili relații sociale „normale”. De aceea, primirea este fundamentală pentru a crea un spațiu de non-judecată unde beneficiarul să se simtă recunoscut în calitate de persoană și unde poate, progresiv, să depășească cererea să inițială, și să se țină seama de dificultățile cu care se confruntă. Aceasta presupune respectarea ritmului său, al resurselor, al alegerilor sale de viață și să se țină seama de dificultățile cu care se confruntă. Mulții asistenți sociali subliniază dificultatea de a aplica acest principiu. Ei pun în evidență dubla violență a cărei victimă sunt beneficiari: pe de o parte cea care rezultă din situația lor, și pe de altă parte cea care vine dinspre instituții și societate, care le impun norme și nu sunt deschiși la nevoile și cerințele lor. Astfel, vagabondajul, este dificil de acceptat, deși el constituie un mijloc de a suporta mai ușor suferința (deci același motiv ca alcoolismul sau toxicomania).
Cap. II METODOLOGIE
4. METODOLOGIA CERCETĂRII
Din cauza mutațiilor socio-economice apărute în România în ultimii 10 ani, din ce în ce mai multe persoane au ajuns pe punctul de a-și pierde domiciliul și de a trăi pe stradă. Condițiile de viață de aici îi afectează din punct de vedere biologic, psihologic și cultural.
Absența unui cadru legislativ care să le garanteze accesul la un pachet minim de servicii medicale, sociale și juridice face din această categorie de populație una foarte vulnerabilă. În acest timp, percepția socială față de persoanele fără adăpost este negativă datorită incapacității lor de a-și întreține o minimă igienă personală, a aspectului neîngrijit și a situației de sărăcie extremă în care se găsesc.
4.1. EȘANTIONU ȘI DESCRIEREA ZONEI DE CERCETARE
Populația țintă a fost constituită din 30 persoane care au fost intervievați în baza unui chestionar, aplicat în urma solicitării acestora unui loc de cazare la Azilul de Noapte „Pater Jordan”. Chestionarul este rezultatul unui prim interviu cu aceștia.
Studiul s-a desfășurat pe populația aflată pe raza Municipiului Timișoara.
4.2. METODE UTILIZATE
S-a realizat un chestionar care identifică informații privind persoanele adulte fără adăpost(modul de viață actual și contextul personal care a determinat starea de persoană fără adăpost) și indicatorii vizați (vezi mai jos), fiind completate cu informații declarate de aceștia.
Locul de proveniență
Sex
Cauza pentru care este PAFA
Vârstă
Existența actului de identitate
Calificare
Studii
Stare civilă
Locul de adăpostire pe timpul nopții
Resurse (venituri)
Stare de sănătate (existența unei boli somatice sau psihice care să necesite asistență medicală, în momentul redactării fișei)
Existența unei relații de concubinaj ( în momentul redactării fișei)
Familie în stradă ( dacă în momentul redactării fișei este în stradă cu un alt membru al familiei –soț/soție, copii, bunic/bunică etc.)
5. SCOPUL ȘI OBIECTIVELE CERCETĂRII
Următorul pas al procesului de planificare este stabilirea scopului cercetării. Scopurile descriu intenția proiectului de cercetare și pot fi exprimate în termeni generali. Scopurile sunt declarații ale condițiilor dorite și pot să nu fie atinse. Exprimarea scopului trebuie făcută în conformitate cu standardele generale, astfel să fie ușor de înțeles și să poată fi evaluate.
Obiectivele sunt cuantificabile. Un obiectiv trebuie să se poată măsura în legătură cu ce se face și pe parcursul cărei perioade de timp.
Există două tipuri de obiective, unele sunt esențiale, cele care influențează rezultatele experimentelor, pe când altele sunt dezirabile, dar nu influențează rezultatele.
Scopul este identificarea și dezvoltarea mijloacelor de reinserție socială a persoanelor adulte fără adăpost .
Obiectivele:
investigarea caracteristicilor care definesc fenomenul persoanelor fără adăpost în Timișoara.
Identificarea mecanismului de producere, susținere și amplificare a fenomenului.
Evidențierea factorilor de vulnerabilitate, cu rol declanșator.
Identificare unor posibile strategii de intervenție.
6. IPOTEZE
Cu cât nivelul de educație e mai ridicat cu atât există un risc mai diminuat de a ajunge pe stradă.
Cu cât veniturile sunt mai constante și imediate, cu atât posibilitatea de reinserție e mai ridicată.
Cu cât sunt mai limitați de acte de identitate cu atât reușesc mai puțin să-și asigure un venit.
Dacă starea de sănătate este precară atunci posibilitatea de a își câștiga existența este mai scăzută.
Cap. III INTERPRETAREA DATELOR
7. INTERPRETAREA REZULTATELOR
7.1. INTERPRETAREA CANTITATIVĂ A REZULTATELOR
Pentru prezentarea grafică a rezultatelor am recurs la tabele și histograme (vezi anexa).
1. Sex:
Există o diferență relativ majoră între numărul bărbaților (20 cazuri) și cel al femeilor (10 cazuri), bărbații reprezentând două treimi din populația studiată. Observăm că bărbații alcătuiesc o categorie mult mai vulnerabilă în ceea ce privește riscul de a deveni persoane adulte fără adăpost.
Distribuția pe zone de proveniență :
Numărul persoanelor din județul Timiș este mai mare decât cel al celor din alte județe (din totalul de 30 de cazuri), 17- 56,7% sunt din Timiș iar 13-43,3% din alte județe.
În ceea ce privește numărul persoanelor adulte fără adăpost din Timiș comparativ cu celelalte județe constatăm că nu există o diferență prea mare în favoarea persoanelor cu ultimul domiciliu stabil în județul Timiș aproximativ două treimi 56,7%.
3. Vârstă
Vârsta persoanelor adulte fără adăpost este concentrată în jurul a 21-30 ani ce reprezintă 36,7% (11 cazuri), celelalte categorii de vârstă având distribuții asemănătoare (5 cazuri), cu excepția categoriilor de vârstă 31-40 ani și Peste 60 ani unde sunt mai puține cazuri.
4.Complexul cauzal pentru care sunt persoane adulte fără adăpost
In general, se pot constata trei cauze principale ce determină apariția acestui fenomen; starea acutizată de sărăcie a populației determinată de neplata chiriei în procent de 20 % (13 cazuri), conflictele familiale în procent de 18 % (12 cazuri), persoane provenite din casele de copii în procent de 13 % (9 cazuri).
O mare parte din conflictele conjugale se finalizează printrun proces de divorț care are ca urmare evacuarea soțului. Soția, de cele mai multe ori după divorț, rămâne să locuiască cu copiii în acea locuință sau, ulterior, o vinde căutând un spațiu mai mic dar cu o plată a chiriei sau întrețierii redusă.
Sunt situații când s-au făcut partaje după divorț iar după ce au fost cheltuiți banii obținuți pe locuință (pe chirie, etc.) persoanele ajung în stradă.
După 1990, datorită sărăciei, au apărut dese conflicte între frați, între părinți și copii, etc. Starea de sărăcie determinată de pierderea locului de muncă (și implicit a veniturilor) este cauza care forțează de cele mai multe ori persoanele să-și vândă locuința sau să nu-și mai poată plăti cheltuielile de întreținere. Aceste cauze sunt mai frecvente în orașele mari ( ca Timișoara) unde cheltuielile pentru supraviețuire sunt mult mai mari.
Persoanele care părăsesc casele de copii, au fost deseori prgătiții în meserii învechite sau profesii înguste, lipsiți de ajutorul famililor și a faptului de a nu fi avut niciodată o locuință, pe fondul lipsei unui loc de muncă (a venituriilor) duc foarte ușor în situația de a fi persoane adulte fără adăpost.
5. Acte de identitate
Numărul persoanelor care posedă un act de identitate este de 19 în procent de 63,3% față de cei care nu au nici un act de identitate 11 cazuri în procent de 36,7%.
Faptul că o treime din aceste persoane nu au acte de identitate, se explică prin faptul că actele se deteriorează, sunt furate, pierdute în mod frecvent datorită condiților vitrege de viață în stradă. Deoarece persoanele din alte județe au dificultății în plus (cheltuiala transportului până în localitatea unde a avut ultimul domiciliu și cheltuieli de întreținere pentru perioada cât durează realizarea BI) numărul celor care nu posedă un act de identitate provizoriu este mai ridicat la persoanele din alte județe.
Un alt motiv este reprezentat de reticența secțiilor de evidență a populației de a realiza acte de identitate pentru persoanele care nu au spațiu (o locuință stabilă).
Lipsa actelor de identitate au mari și grave implicații privind găsirea unui loc de muncă, limitarea acesului la servicile medicale și sociale.
6. Locul de adăpostire pe timpul nopții
Locul de adăpostire ne arată, odată în plus, dificultățiile pe care le ridică definirea termenului de „Persoană adultă fără adăpost”, deoarece nu toți se adăpostesc în stradă, cei vizibili fiind doar o parte a celor fără adăpost.
Un alt aspect, este că fiecare din aceste persoane apelează la mai multe strategii de adăpostire (în funcție de resurse, anotimp, toleranța comunității).
Principalul loc de adăpostire îl constitue gările 33,3 % (10 cazuri) urmate de înoptările în parcuri 20% (6 cazuri).
Alegerea gărilor este explicată de accesul ușor și siguranța oferită peste noapte față de barăci și piețe.
7. Potențialul de integrare profesională
Numărul persoanelor calificate este semnificativ mai mare decât al celor necalificate în procent de 60 % (18 cazuri) față de 30 % (9 cazuri), iar restul de 10 % sunt persoane pensionate. Acest fapt se datorează de fapt calificărilor obținute dinainte de 1989 în meserii care în prezent nu mai sunt solicitate pe piața muncii. În plus, multe din calificări sunt obținute prin ucenicie, la locul de muncă. În acest caz, deși persoana declară că este abilitată să profeseze într-o anumită meserie, nu are nici un act doveditor al specializării sale.
Multe dintre persoanele adulte fără adăpost acceptă munci temporare necalificate (în construcții, în piețe etc.) fără forme legale, fiind foarte prost plătiții (adesea la oră). Foarte mulți nu au mai lucrat în meseria lor și/sau cu carte de muncă de foarte mulți ani.
8. Studi
Acest indicator scoate în evidență faptul că un număr mare dintre cei chestionați nu au o pregătire școlară care să le asigure o calificare profesională în procent de aproape 47 % unde (3,3 % nu au studii, 16,7 % au studii primare, iar 26,7 % au studii gimnaziale).
Cei care au absolvit liceul sau cel puțin o școală profesională constitue 5o % din populația studiată (15 cazuri), iar cei cu studii superioare reprezintă 3,3 %.
9. Starea civilă
Ponderea stării civile a persoanelor adulte fără adăpost, o reprezintă categoria persoanelor necăsătorite56 % (17 cazuri dintr-un total de 30 cazuri), acest statut fiind unul de preferat în cazul acestora; urmată de categoria celor divorțați constituită dintru procentaj de 30 % (9 cazuri ). Persoanel casătorite reprezintă 10 % iar cele văduve 3,3%.
10. Concubinaj și famili în stradă
Deși relații de concubinaj fluctează de la o perioadă la alta, ele se întâlnesc în majoritatea cazurilor.
În momentul interviului majoritatea au declarat că nu au o relație 53,3 %, iar procentu celor ce au o relație de concubinaj 36,7 %.
Numărul celor care s-au declarat famili în stradă este de 10 % din totalul de (30 cazuri).
11.Resurse financiare
Un număr mare de persoane fără adăpost (56,7 %) din cei intervievați susțin că supraviețuiesc prestând diferite munci ocazionale, fără carte de muncă sau altă formă legală. Un procent de 13,3 % au ca venit o pensie sau alocație și numai 10% erau angajate în momentul intervievării.
Un procent asemănător cu cel al salariaților îl au cei care cerșesc, tot 10 %. Fără nici un fel de resurse sunt 6,7 % din totalul populației studiate iar 3,3% își câștigă existența practicând prostituția.
12. Starea de sănătate
Mai mult de jumătate (60 %), nu suferă de vreo afecțiune, iar restul populației studiate suferă în procente egale de afecțiuni psihice 20 % și afecțiuni somatice tot 20 %.
13, Dependențe
Deși 60 % din cazuri nu suferă de o dependență, totuși aproape că jumătate dintre aceștia au probleme cu alcoolul în procent de 26,7 % și cu drogurile 13,3%.
14. Sprijin acordat
Persoanele adulte fără adăpost beneficiază de ajutor cel mai mult din partea ONG-urilor, observând o predispoziție a societății civile față de această categorie de oameni.
Pe de altă parte la un nivel egal se situează instituțile guvernamentale și cultele la un procent egal de 23,3%.
15.Contacte cu autoritățile publice
In ce privește situația în care se află aceasă categorie de oameni aproape jumătate nu au nici un fel de contact cu autoritățiile (43,3 %).
Cealală categorie menține contactul cu bisericile în procent de 23,3% din cazuri, iar cu servicile sociale sau poliția în egală măsură, adică 16,7 %.
16.Tentative de sinucidere și automutilare
În ce privește tentativele de sinucidere sau automutilare 66,7 % din populația studiată afirmă că nu au avut asemenea încercării, dar totuși există un număr relevant între cei care s-au automutilat 26 % și un procent de doar 6,7 % cei care au avut tentative de sinucidere.
17. Abuz
Deși vedem că jumătăte din cei intervievați (50 % din cazuri) nu au suferit de abuzuri pe stradă, cealaltă jumătate au fost abuzați fizic în 36 % din cazuri și (un procent de) 13,3% au fost abuzate sexual (în general femeile).
7.2. INTERPRETAREA CALITATIVĂ A DATELOR
Interpretarea calitativă se axează pe datele obținute și prelucrate în cercetare în urma ghidului de interviu aplicat. Pentru realizarea interpretării calitative vom lua ipotezele câte una și observăm în ce măsură acestea se verifică și ce consecințe apar, în conformitate cu datele cantitative obținute.
Ipoteza nr. 1 – Cu cât nivelul de educație e mai ridicat cu atât există un risc mai diminuat de a ajunge pe stradă.
Ipoteza sus amintită se verifică prin întrebările 6 și 7 cu privire la calificarea profesională și studiile acestora.
Datele obținute, în urma aplicării întrebării nr. 6 cu privire la calificarea profesională arată că dintr-un total de 30 de cazuri studiate, 18 cazuri ( ce reprezinta un procent de 60 %) au o calificare, în comparație cu 9 cazuri (30 %) care nu au nici un fel de calificare.
În cea ce privește nivelul studiilor, iese în evidență faptul că o mare parte dintre cei chestionați nu au o pregătire școlară care să le asigure o calificare profesională care sunt în procent de aproape 47 % unde (3,3 % nu au studii, 16,7 % au studii primare iar 26,7 % au studii gimnaziale). Cei care au absolvit liceul sau cel puțin o școală profesională constitue 50 % din numarul de persoane studiat (15 cazuri), iar cei cu studii superioare reprezintă 3,3 %.
Deși procentul celor cu o calificare este mai mare față de a celor fără nici o calificare, majoritatea calificărilor au fost obținute înainte de 1989 în meserii care în prezent nu mai sunt solicitate pe piața fortei de muncă. Unele persoane au fost calificate la locul de munca (prin ucenicie), în acest caz, deși persoana declară că este abilitată să profeseze o anumită meserie, nu are nici un act doveditor al specializării sale.
Multe dintre persoanele adulte fără adăpost acceptă munci temporare necalificate (în construcții, în piețe etc.) fără forme legale, fiind foarte prost plătiții (adesea la oră).
Pe de altă parte lipsa unei instruiri școlare adecvate care să aibe ca finalitate obținere unei calificări profesionale va scădea șansele sale pe piața muncii și va crește riscul de excludere socială, iar efectul pe termen lung este căderea sub pragul de sărăcie.
Accesul la educație ca drept fundamental, reprezintă atât un mod esențial de prevenire a riscului de sărăcie și excluziune socială, cât și o modalitate importantă de a sprijinire a incluziunii sociale a grupurilor vulnerabile.
Astfel educația, definită ca posibilitate de utilizare a dreptului la învățătură, reprezintă în contextul actual al societății românești un instrument capabil să faciliteze sau să restricționeze integrarea socială, să mărească sau să reducă șansele de reușită ale generației tinere.
Ipoteza nr. 2 – Cu cât veniturile sunt mai constante si imediate, cu atât posibilitatea de reinserție socială e mai ridicată
Ipoteza sus amintită se verifică prin întrebarea nr.10 cu privire la resursele financiare ale acestora.
Un număr mare de persoane fără adăpost (56,7 %) din cei intervievați susțin că supraviețuiesc prestând diferite munci ocazionale, fără carte de muncă sau altă formă legală care reprezintă un „câștig urgent”. „Caștig urgent” reprezintă diferite munci ocazionale, ei sunt descarcători în piețe fac curățenie pe la diferite tarabe, accepta sarcini de muncitori necalificați pe șantiere de construcții, sapă grădini primăvara sau prestează munci calificate (pentru care sunt pregătiți profesional, de exemplu : zidari, zugravi, tâmplari, etc.) dar fără a fi angajați. Toate aceste activități sunt temporare (zile, saptămâni, luni), plătite sub valoarea muncii depuse și în multe cazuri, doar pe mâncare și adăpost, refuzându-li-se plata în bani.
Observăm că tendința pe care o reprezintă munca ocazionala, plătită imediat este preferata față de o perspectivă îndepărtată a sumei oferite prin salar și a ajutorului social. Iar înlocuirea muncii cu ziua, cu un loc de muncă relativ stabil, dar prost plătit, nu va scoate persoana din sărăcie.
Doar 10% din persoanele investigate erau angajate în momentul intervievării. Aceasta este o ilustrare clara a situației defavorizante în care se află această categorie de persoane.
Dintre cei care au declarat ca sursă de venit doar pensia și alocația copiilor (13,3%) o parte sunt pensionați pe limită de vârstă iar pe de altă parte datorită incapacității de munca.
Ipoteza nr. 3 – Cu cât sunt mai limitați de acte de identitate cu atât reușesc mai puțin să-și asigure un venit.
Situația persoanelor fără acte de identitate este critică deoarece doar un procent de 63,3 % din cei intervievați aveau acte în momentul investigării ceea ce prezintă că 36,7 % nu au acte. Aceasta se explică prin faptul că actele se deteriorează, sunt furate, pierdute în mod frecvent datorită condițiilor vitrege de viață în stradă.
Persoanele din alte județe mai au și alte dificultăți în plus pentru realizarea lor; aceste dificultăți sunt reprezentate de cheltuiala transportului până în localitatea unde a avut ultimul domiciliu și cheltuieli de întreținere proprie pe perioada duratei de realizare a C.I. numărul celor care nu posedă un act de identitate provizoriu este mai ridicat pentru persoanele din alte județe față de cei din județ.
Un alt motiv este reprezentat și de reticența serviciului de evidență a populației de a realiza acte de identitate persoanelor care nu au un spațiu (o locuință stabilă) sau un act cu poză pentru a dovedi că persoana în cauză este cea care pretinde că este.
Lipsa actelor de identitate are mari și grave implicații privind limitarea accesului la serviciile medicale și sociale, dar problemele legate de acte nu se opresc aici ci se mai întâlnesc și în restricționarea capacității de angajare.
Pe de altă parte lipsa actelor de identitate este un impediment, și în ce privește accesul la Legea venitului minim garantat, pe care statul o oferă celor aflați în imposibilitatea de a obține venituri. Acest lucru nu e posibil deoarece, întocmirea dosarului necesită posesia actelor de identitate.
Ipoteza nr. 4 – Dacă starea de sănătate este precară atunci posibilitatea de a își câștiga existența este mai scăzută.
Ipoteza se verifică prin întrebarea nr. 11 (referitoare la starea de sănătate), nr. 4 (referitoare la acte) și întrebarea nr. 5 (referitoare la locul de adăpostire).
Luând fiecare factor care influențează bunăstarea și confortul fizic și psihic al persoanelor fără adăpost evidențiem următoarea situație:
1. condițiile de locuit sunt precare deoarece:
SCĂRI DE BLOC 10,0
PIEȚE 6,7
GĂRI 33,3
CANALE 13,3
BARACĂ –ADĂPOST IMPROVIZAT 6,7
CHIRIE 3,3
CUNOȘTINȚE 6,7
PARCURI 20,0
Unde se vede că doar 10 % dintre cei investigați(cei care stau în chirie sau la cunoștințe)au condiții de locuit normale față de restul în procent de 90% care nu au posibilitatea de igienizare și refacere în cazul posibilelor situați de comvalescență.
2. această situație aduce după sine și o slăbire a imunității, care este reprezentată printr-un procent de 26,7 % a persoanelor care acuză boli somatice caracteristice unei alimentații precare și neadecvate. datorită nesiguranței, a grijii zilei de mâine cât și a abuzului fizic și sexual, persoanele adulte fără adăpost suferă de foarte multe afecțiuni psihice, această afirmație este susținută de procentul de 26,7 % care reprezintă un număr de 8 persoane dintr-un total de 30 persoane investigate. Această situație nu se va schimba în viitorul apropiat deoarece persoanele fără adăpost nu au suficenți bani pentru a-și cumpăra medicamentația necesară.
Lipsa actelor prezent într-un procent de 36,7 %, este un alt impediment în obținerea venitului minim garantat oferit de legea 416/2001 prin care are dreptul și la asigurare medicală.
Starea de sănătate a acestor persoane poate fi considerată ca fiind precară, indiferent dacă au declarat sau nu o afecțiune. Această situație este întreținută de nivelul caloric al hranei, de numărul de mese servit pe zi, de condiții de locuit și de securitatea personală.
Cap. IV CONCLUZI ȘI PROPUNERI
8. CONCLUZII
Nu există o singură teorie valabilă pentru explicarea apariției stării de „ persoană adultă fără adăpost”.
Există însă un complexul cauzal care este implicat în generarea și menținerea acestui fenomen social. Aceste cauze au reieșit din declarațiile persoanelor intervievate și au fost evaluate procentual.
Concluziile la care am ajuns sunt în acord cu literatura de specialitate pe care am parcurs-o și prezentat-o în capitolul teoretic al acestei lucrări.
– Imposibilitatea de a plăti chiria (20%) sau cheltuielile de întreținere au determinat acumularea unor mari datorii, care au avut ca rezultat evacuarea locatarului sau rezilierea contractului de chiriaș (pentru cei ce locuiau cu chirie la stat).
– Conflictele familiale (18%) între partenerii conjugali, între părinți și copii, între frații, etc., determinate în special de lipsa de venituri, uneori amplificate de consumul de alcool sau de problemele psihice ale unora din membrii familiei, provoacă alungarea, părăsirea locuinței sau chiar abandonul familial de către partener.
– Tinerii care părăsesc Casele de Copii (13%). Primul lucru care trebuie observat în legătură cu acești tineri este că ei provin din familii dezorganizate, cu probleme financiare și comportamentale, fiind rejectați de familia de origine sau neavând nici o legătură cu aceasta, și deoarece nu au nici o locuință ajung pe stradă. Pe de altă parte persoanele care părăsesc casele de copii, nu au acumulat abilitățile necesare unei vieți independente decât un număr mic dintre aceștia. Deși un număr semnificativ dintre acești tineri au aparent proprile lor mijloace de trai, multe dintre aceste surse sunt instabile și derivă din lucrul cu timp parțial sau pe piața neagră, ei fiind deseori pregătiți în meserii învechite sau profesii înguste.
– Divorțul (12%) este o cauză care în general a determinat pierderea locuinței, bărbații fiind cei ce sunt aproape întotdeauna evacuați din locuință. Soția, de cele mai multe ori după divorț, rămâne să locuiască cu copiii în acea locuință sau, ulterior, o vinde căutând un spațiu mai mic dar cu o plată a chiriei sau întreținerii redusă. Sunt situații când s-au făcut partaje după divorț, iar după ce au fost cheltuiți banii obținuți pe locuință (pe chirie, etc.) persoanele ajung în stradă.
– Bolile (10 %) pun în dificultate în special persoanele sărace, care nu dispun de resurse pentru a face față unei situații neprevăzute cum e apariția unei boli. Ca urmare a unei astfel de situații persoana în cauză folosește toate resursele până la epuizarea lor. Apariția boli are ca finalitate, în multe cazuri imposibilitatea menținerii locului de muncă care duce la pierderea locuinței (după cele declarate de persoana intervievată).
– Pierderea locului de muncă (6%) duce la reducerea sau lipsa totală a veniturilor ceea ce determină imposibilitatea de a plăti cheltuielile de întreținere a locuinței, de a plătii o chirie, determină apariția sau acutizarea conflictelor familiale, ajungându-se la pierderea locuinței.
Dacă cumulăm procentul conflictelor familiale cu cel al divorțului ajungem la un procent de 30 %, lucru ce ne arată că deși există diverse cauze care generează ajungerea pe stradă, tensiunile relaționale negative dintre membrii familiei sau partenerii conjugali accentuează sau/și declanșează starea de criză, finalizată prin ruperea legăturii cu aceștia și pierderea suportului din partea familiei.
Observăm că aceste cauze, nu acționează singular ci sunt intercorelate. Astfel, ele se întrețin reciproc, apărând în marea majoritate a situaților două-trei cauze care acționează împreună. Deși există o cauză determinantă care a declanșat acest proces de degradare socială, nu trebuie să avem a atitudine reducționistă, ci să luăm în seamă tot complexul cauzal.
De exemplu, pierderea locului de muncă duce la lipsa de resurse financiare, conflicte familiale, divorț și pierderea locuinței; detenția la rândul ei provoacă divorț sau imposibilitatea plății cheltuielilor locative ceea ce duce la rezilierea contractului de închiriere.
Din primele observații, putem concluziona că starea de persoană adultă fără adăpost este favorizată de două tipuri de factori declanșatori:
– externi, de mediu (pierderea locului de muncă, proveniența din instituții de plasament, lipsa resurselor financiare pentru a plătii cheltuielile locative sau repararea imobilelor distruse, vânzarea sau retrocedarea locuinței, faptul de a nu fi avut niciodată o locuință proprietate personală, condiția de orfan sau abandonat etc.)
– interni, de personalitate (indivizii ce pot fi ușor influențații, persoane conflictuale sau certate cu legea, bolnavi psihici sau cu resurse interioare limitate, deficiențele fizice, afecțiunile somatice cronice, divorțul, consumul de alcool, etc.)
Înțelegerea mecanismului care duce la proliferarea fenomenului „PAFA” se bazează pe modul în care corelăm aceste două categorii de factorii. Astfel, pe fondul unui context socio economic defavorabil, caracterizat de scăderea continuă a nivelului de trai (șomaj, inflație, diminuarea resurselor de supraviețuire ale populației etc.), este puternic afectat climatul familial și sentimentul de securitate socială. Pierderea locului de muncă, cheltuielile prea mari pentru necesitățile locative, tinerii care nu își pot găsi un loc de muncă și deci nu se pot desprinde de familia parentală pentru a începe o viață independentă, sunt surse majore de tensiunii intrafamiliale.
Rezultatul este declanșarea unui proces de destructurare socială, în care indivizi vulnerabili își pierd pe rând statutul social (rolul de soț, părinte, prieten, vecin), statutul profesional, ieșind în afara unui cadru relațional cu rol de suport, autovalorizare și motivare. Aici intervine rolul factorilor interni, care afectează capacitatea de adaptare la dinamica acestor modificării sociale.
Divorțurile, infracțiunile, escrocheriile imobiliare duc la creșterea numărului de persoane fără locuință. Odată ajunși în stradă, acești indivizi se confruntă cu mari dificultăți de reintegrare socială, deoarece lipsa unei locuințe și a unui act de identitate nu recomandă persoana pentru un loc de muncă (necesar pentru a-și asigura subzistența) și nici venitul minim garantat.
După mai mulți ani petrecuți în stradă, acești oameni ajung să se îndepărteze din ce în ce mai mult de ei înșiși și de posibilitatea reintegrării sociale.
Resursele materiale și psiho-sociale ale celor aflați în sărăcie extremă sunt disfuncționale, așa cum am arătat mai sus, pentru a depăși situația de sărăcie fără dificultăți majore.
Consecințele pe termen lung ale stării de sărăcie severa pot fi cu greu contracarate doar prin găsirea unui loc de muncă. Astfel că integrarea socială a acestor persoane este dificilă.
Lipsa unui program viabil de protecție socială anulează practic șansele de absorbție a acestei categorii de indivizi în structurile socio-profesionale ale comunității din care fac parte. De aceea trebuie intervenit prin strategi și politici sociale adecvate în ajutarea acestor segmente vulnerabile ale societății și comunităților.
9. PROPUNERI
Fără îndoială, în România o mare parte a populației este vulnerabilă din această perspectivă. Strada este locul de întâlnire al unor problematici umane extrem de diverse, și astfel dificil de abordat. Poate că tot ceea ce au în comun este suferința, disperarea, neputința și faptul că pentru ei marile orașe nu sunt decât imense ascunzători.
În urma experienței mele dobândite în munca cu aceste persoane, în cadrul Azilului de Noapte „Pater Jordan” din Timișoara, și a traingurilor urmate în vederea îmbunătațirii metodelor de lucru cu aceștia, consider că amploarea acestui fenomen nu poate fi diminuată decât prin eforturile conjugate ale tuturor celor implicați într-un fel sau altul în această problematică socială, prin necesitatea proiectării unor strategii de intervenție, care să ajute la ameliorarea situației existente și la prevenirea amplificării acestui fenomen.
Sunt necesare o serie de programe psihosociale care să aibă ca obiectiv reconstrucția psihologică a acestor persoane printr-o intervenție individualizată, multidisciplinară și pe termen lung.
Asistarea în stradă a acestor persoane (prin cantine stradale, adăposturi de noapte sau zi, băi, cabinete medicale) este utilă dar atâta timp cât se păstrează contactul „patologic” cu stradă nu se poate vorbi de recuperare.
În cazul persoanelor adulte fără adăpost este necesară o readaptare care să includă obligatoriu o integrare profesională. Aici se manifestă cercul vicios. Nu ai un venit sigur și suficient de mare, nu poți avea o locuință (chirie), dacă nu ai o locuință nu poți avea un loc de muncă care să-ți ofere un venit acceptabil și stabil.
O strategie de intervenție în cazul persoanelor adulte fără adăpost trebuie să urmeze mai multe etape:
– înființarea de adăposturi de noapte cu condiții minime unde accesul să se facă necondiționat ( pentru ca aceste persoane să aibă dreptul la o viață totuși umană).
– realizarea unor Centre sociale rezidențiale, în care accesul să fie condiționat de participarea la diverse activități psihosociale recuperatorii având ca finalitate integrarea profesională.
– ultimul nivel vizează o serie de locuințe protejate (pe o perioadă limitată de timp) pentru persoanele care au un venit stabil, condiția de acces fiind participarea la cheltuielile de întreținere.
1. Înființarea unor adăposturi de noapte în sistem de urgență socială. Când vorbim de urgență socială ne referim la situația când una din nevoile elementare ale ființe umane nu este satisfăcută: să se hrănească, să se încălzească, să se spele, să doarmă într-un loc securizat, să fie într-o stare satisfăcătoare de sănătate. Aceste adăposturi de noapte ar avea scopul de a întâmpina beneficiarii care necesită acțiuni imediate pentru nevoi imediate; ar fi un răspuns prompt în vederea stopării și ameliorării condițiilor grele de viață din stradă.
Aceste adăposturi nu vor fi specializate ci vor presupune un răspuns prompt la starea de urgență, fiind caracterizate prin:
– gradul scăzut de condiționare (beneficiarii să fie primiți necondiționat în limita locurilor libere existente);
– specializare redusă (să nu fie centrate pe asistarea unui anumit tip de beneficiari);
perioada de cazare (în aceste adăposturi de urgență) este redusă (beneficiarii putând fi orientații ulterior către alte servicii mai specializate);
– serviciile oferite sunt minime, fiind centrate pe situația de urgență (este asigurat un pat, duș, o gustare, un ceai, asistență medicală primară, etc.);
– revenirile să nu fie condiționate (pentru a putea reveni în caz de nevoie);
– spații de cazare largi ( pentru a putea adăposti un număr mare de persoane laolaltă în dormitoare comune);
– să fie proximale (să vină în întâmpinarea beneficiarilor) – să fie situate lângă piețe, gări, parcuri, etc.;
– în funcție de anotimp numărul de locuri poate să crească (iarna) sau să scadă (vara);
Ca ieșire din starea de urgență înțelegem situația în care persoana are asigurate condiții decente (respectarea demnității umane) de supraviețuire și în care integritatea fizică și psihică nu mai sunt amenințate.
Pe de altă parte adăposturile de urgență prezintă anumite efecte perverse presupunând anumite riscuri.
Aceste adăposturi sunt foarte solicitate, fiind frecventate adesea de aceiași beneficiari care revin, solicitând adăpost după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.
Accesul gratuit și relativ facil poate crea totuși pericolul de a întării obișnuința și dependența de aceste servicii; prin ameliorarea condițiilor de viață din stradă, să stimuleze beneficiile secundare inhibând, la anumiți beneficiari, căutarea de soluții în vederea unui eventual proces de reinserție. Acest proces este accentuat cu cât mai mult cu cât serviciile sunt mai puțin condiționate.
Deresponsabilizarea instituțiilor specializate ar putea să accelereze procesul de transfer al beneficiarilor considerați „dificili” din alte sectoare spre sectorul destinat persoanelor adulte fără adăpost (sau beneficiari respinși de alte instituții, pentru care acestea nu găsesc soluții sau sunt suprasaturate).
Creșterea ofertei de paturi inhibă mobilizarea resurselor beneficiarilor, de exemplu rețeaua familială, a prietenilor, cunoștințelor etc.
Adăposturile vor lucra în cadrul rețelei de servicii comunitare, ele putând fi o rezervă de beneficiari pentru serviciile specializate în reinserția socio-profesională în comunitate.
2. Centrele sociale sunt servicii care se adresează beneficiarilor cu o capacitate mai ridicată de a-și mobiliza resursele personale și care au o șansă mai mare de a se integra social.
Rolul centrelor sociale este acela de a forma beneficiarilor o serie de comportamente adaptative, de a-i determina pe aceștia să devină cât mai autonomi și să se autoadministreze, proces ce cere pe de altă parte timp. În cadrul acestor servicii, beneficiarii sunt asistați de o echipă multidisciplinară de profesioniști, și adesea serviciile sunt specializate pe o anumită categorie de beneficiari (femei cu sau fără copii, familii, tineri, etc.).
Intervenția profesioniștilor este importantă, beneficiarii fiind antrenați într-o serie de activități zilnice, dintre care integrarea într-o activitate remunerată este un obiectiv printre cele mai dezirabile.
A trăi într-un centru social înseamnă a împărți mult timp și activități cu ceilalți beneficiari, însemnă a (re)învăța viața în comunitate, limitele, constrângerile și regulile pe care aceasta le presupune.
Caracteristici ale acestor servicii:
– există criterii clare de selecție a beneficiarilor;
– serviciile sunt oferite condiționat (de respectarea unui anumit program de activități, de implicarea și punerea în practică a unui plan de acompaniere, de foarte multe ori și de plata unei sume de bani);
– beneficiarii sunt acompaniați de o echipă multidisciplinară (se realizează un plan individual de acompaniere);
– calitatea serviciilor și a dotărilor este mai bună decât în adăposturile de noapte de urgență (poate exista un număr redus de persoane într-o cameră, este acordată asistență medicală, poate exista o spălătorie, o cameră de zi, etc.);
– găzduirea este pe un termen mai lung (se poate vorbi de regularitate, perioada de găzduire este constantă);
– există un regulament intern;
– există o viață socială în cadrul centrului;
– serviciile oferite sunt contractualizate;
Și aceste centre necesită o colaborare cu celelalte instituții din cadrul rețelei de servicii sociale.
Locuințele protejate pot fi considerate o ultimă etapă în reintegrarea socială a
persoanelor adulte fără adăpost. Un anumit număr de beneficiari care frecventează centrele sociale pot ajunge într-o locuință protejată; ei sunt acei beneficiari care au reușit să obțină un grad foarte mare de autonomie, asigurată de existența unui venit stabil (persoanele care au un loc de muncă sau ajutor social).
Aceste locuințe sunt mai adaptate la nevoilor beneficiarilor (număr redus de beneficiari într-o cameră, garsoniere individuale etc.), aceștia având un grad ridicat de autonomie (beneficiarii își plătesc o parte sau chiar toată chiria).
Intervenția asistentului social în cazul locuințelor de tranzit este redusă, limitându-se la o urmărire a cazului (post-acompaniere). Persoanele care sunt acompaniate în locuințe protejate au o relație mai strânsă cu asistentul social, acest lucru fiind recomandat acelor beneficiari care ar putea avea sentimentul că au fost părăsiți după acompanierea în centrul social.
Toate aceste structuri și multe altele, ar putea să fie realizate în România cu un minim de cunoaștere a situației și sprijin material.
Atunci când există numeroase categori de persoane obligate să supraviețuiască la marginea societății sunt numeroase, persoanele adulte fără adăpost nici măcar nu sunt acceptați ca parte a comunității.
Crearea unor servicii care să presupună acceptarea non-evaluativă a persoanelor adulte fără adăpost, le poate crea sentimentul că societatea îi include așa cum sunt, că aparțin acestei societăți, obținându-se un spațiu de încredere între beneficiar și profesionistul care oferă servicii.
Acest lucru poate facilita activarea unor resurse personale care să conducă în mod natural la dobândirea unor abilități și construirea unor strategi de supraviețuire mai adaptate.
Bibliografie:
AVRAMOV, D., The changing Face of Homlessness in Europe, în International Perspectives on Homlessness, Oreenwood Press, London,1999.
BĂBUȘ, E., Introducere în istoria Bisericii Universale, Ed. Sophia, 2003
Business Central Europe, The Anual 1998/99
BADEA, V., – Excluderea socială- o întrebare fără răspuns, în Revista Astro- asistență socială în România nr.1 an IV, București, 2001
BADEA, V., Unde fugim de noi Înșine, în Revista de Psihoterapie Experiențială nr. 12-13, București, Ed. Sper, 2000
BADEA, V., CONSTANTIN, E., Dr. GABRIELA, P., Dr. ILEANA, N., Asistarea persoanelor adulte fără adăpost, Ed. Sper, București 2003
CATON CAROL L. M., Homless in America, Oxford University Press, 1990
CONSTANTIN, E.,M., Dependența în stradă, în Revista de Psihoterapie Experiențială nr. 17-18, București, Ed. Sper, 2001
DECLERK, P., Les Naufrages – Avec les clochardd de Paris, Ed. Terre Humain, Plon 2001
DALY, M., The Homleless Handbook, 1993
FEANTASA Grundsatzdokument, Forderung sozialer Eingliderung durch Zugang zu Wohnungen, publicat de FENTASA în Octombrie 2001
FOURMIER, L., MERCIER, C., Sans domicile fixe, Montreal, Ed. du Meridien,1996
GRISHAM, J., Avocatul străzii, București, Ed. Rao, 2001
GOLU, M., -Dinamica personalității, București, Ed. Geneze, 1993
IONEL, C., ION, S., Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova,1995
Legea 416, Monitorul Oficial, din 20 Iulie 2001
MURPHY, ANNE, P., The Right of the Homlesness. An Examination of the Phenomenology of place, în The Etics of Homlelesness, Amsterdam-Atlanta,Ed. Rodopi B.V.,1999
MIHUȚ, L., LAURITZEN, B., Modele de politici sociale, București, Ed. Didactică și Pedagpgică,1999
NAUMESCU, V., Introducere în studiul politicilor sociale, http:// idd.euro.uddcluj.ro/interactiv/cursuri/
ZAMFIR ELENA (coord.), Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară, Ed. Expert, București,2000
Bibliografie:
AVRAMOV, D., The changing Face of Homlessness in Europe, în International Perspectives on Homlessness, Oreenwood Press, London,1999.
BĂBUȘ, E., Introducere în istoria Bisericii Universale, Ed. Sophia, 2003
Business Central Europe, The Anual 1998/99
BADEA, V., – Excluderea socială- o întrebare fără răspuns, în Revista Astro- asistență socială în România nr.1 an IV, București, 2001
BADEA, V., Unde fugim de noi Înșine, în Revista de Psihoterapie Experiențială nr. 12-13, București, Ed. Sper, 2000
BADEA, V., CONSTANTIN, E., Dr. GABRIELA, P., Dr. ILEANA, N., Asistarea persoanelor adulte fără adăpost, Ed. Sper, București 2003
CATON CAROL L. M., Homless in America, Oxford University Press, 1990
CONSTANTIN, E.,M., Dependența în stradă, în Revista de Psihoterapie Experiențială nr. 17-18, București, Ed. Sper, 2001
DECLERK, P., Les Naufrages – Avec les clochardd de Paris, Ed. Terre Humain, Plon 2001
DALY, M., The Homleless Handbook, 1993
FEANTASA Grundsatzdokument, Forderung sozialer Eingliderung durch Zugang zu Wohnungen, publicat de FENTASA în Octombrie 2001
FOURMIER, L., MERCIER, C., Sans domicile fixe, Montreal, Ed. du Meridien,1996
GRISHAM, J., Avocatul străzii, București, Ed. Rao, 2001
GOLU, M., -Dinamica personalității, București, Ed. Geneze, 1993
IONEL, C., ION, S., Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova,1995
Legea 416, Monitorul Oficial, din 20 Iulie 2001
MURPHY, ANNE, P., The Right of the Homlesness. An Examination of the Phenomenology of place, în The Etics of Homlelesness, Amsterdam-Atlanta,Ed. Rodopi B.V.,1999
MIHUȚ, L., LAURITZEN, B., Modele de politici sociale, București, Ed. Didactică și Pedagpgică,1999
NAUMESCU, V., Introducere în studiul politicilor sociale, http:// idd.euro.uddcluj.ro/interactiv/cursuri/
ZAMFIR ELENA (coord.), Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară, Ed. Expert, București,2000
GHID DE COLECTARE A DATELOR
1. Descriere
Vârstă
Sex
2. Locul de proveniență
localitatea unde a avut ultimul domiciliu stabil- cel menționat în BI.
De cât timp sunt pe stradă
Migrațiune
3. Cauza pentru care sunt PAFA = motivul pentru care este pe stradă (declarat de acesta)
Divorț
Conflict familial (ceartă între rude/parteneri conjugali care a condus la separare/respingere)
Pierdere slujbă
Detenție
Escrocare
Case de copii
Vânzare locuință
Neplata a chiriei/întreținerii
Casa distrusă/demolată
Plecat de acasă pentru a căuta un loc de muncă
Altele (nu a avut niciodată casă, deportați, casa i-a fost luată abuziv, fugit de acasă, pierdere contract ICRAL după decesul titularului, fugit din țară și expulzat din țara în care a fugit).
4. Existența acte de identitate sau adeverințe de identitate valabile (în momentul redactării fișei)
Da
Nu
5. Locul de adăpostire = locul în care PAFA înnoptează în mod repetat
Scări de bloc
Piețe
Gării
Canale
Baracă șantier
Case dezafectate
Chirie
Cunoștințe
Parcuri
6. Calificare profesională
7. Studii
8. Stare civilă
9. Relații de concubinaj sau familie în stradă
10.Resurse materiale sau financiare
11.Stare de sănătate
12.Informații adiționale
Dependență
Alcool
Droguri
Fără dependență
Sprijin acordat
ONG.
Instituții guvernamentale
Culte
A avut/are contacte cu autoritățile publice (primărie, poliție, tribunale, etc.) în ceea ce privește situația în care se află.
Proiect de viață (ce își dorește: acum, imediat, în viitor.)
Cum trăiește? (nivelul de viață, relaxare, viață spirituală, descrierea aspectului fizic)
Tentative de:
Sinucidere
Auto mutilare
Fără tentative
A fost abuzat:
Fizic
Sexual
Neabuzat
Fig. Nr. 1 – SEX
Fig. Nr. 2 – DISTRIBUȚIA PE ZONE DE PROVENIENȚĂ
Fig. Nr. 3 – VÂRSTĂ
Fig Nr. 4 – COMPLEXUL CAUZAL PENTRU CARE SUNT PERSOANE ADULTE
FĂRĂ ADĂPOST
Fig. Nr. 5 – ACTE DE IDENTITATE
Fig. Nr. 6 – LOCUL DE ADĂPOSTIRE PE TIMPUL NOPȚII
Fig. Nr. 7 – NIVELUL PROFESIONAL
Fig Nr. 8 – STUDII
Fig. Nr. 9 – STAREA CIVILĂ
Fig. Nr. 10 – FAMILI ÎN STRADĂ
Fig. Nr. 11 – RESURSE FINANCIARE
Fig. Nr. 12 – STAEA DE SĂNĂTATE
Fig. Nr. 13 – DEPENDENȚE
Fig. Nr. 14 – SPRIJIN ACORDAT
Fig. Nr. 15 – CONTACTE CU AUTORITĂȚILE PUBLICE
Fig. Nr.16 – TENTATIVE DE SINUCIDERE ȘI AUTOMUTILARE
Fig. Nr.17 – ABUZ
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Excluderea Sociala (ID: 165232)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.