Evadarea Si Inlesnirea Evadarii
LUCRARE DE LICENȚĂ
EVADAREA ȘI ÎNLESNIREA EVADĂRII
CUPRINS
CAPITOLUL I – ASPECTE GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA DE ÎNFĂPTUIRE A JUSTIȚIEI
Secțiunea I – Considerații preliminare privind infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției
1.1. Scurt istoric al infracțiunilor de evadare și înlesnirea evadării
1.2. Cadrul juridic
Secțiunea a II-a – Aspecte comune ale infracțiunilor prin care se împiedică înfăptuirea justiției
CAPITOLUL II – ANALIZA INFRACȚIUNII DE EVADARE
Secțiunea I – Noțiune și definiție
Secțiunea a II-a – Condiții preexistente
2.1. Obiectul juridic
2.2. Obiectul material
2.3. Subiecții infracțiunii
Secțiunea a III-a – Conținutul constitutiv al infracțiunii
2.4. Latura obiectivă
2.4.1. Elementul material
2.4.2. Urmarea imediată
2.4.3. Legătura de cauzalitate
2.5. Latura subiectivă
Secțiunea a IV-a – Formele, modalitățile și agravanta infracțiunii de evadare
3.1. Formele infracțiunii
3.2. Modalitățile infracțiunii
3.3. Forma agravată a infracțiunii
Secțiunea a V-a – Sancțiunea și calculul pedepsei în caz de evadare
Secțiunea a VI-a – Aspecte procesuale
CAPITOLUL III – ANALIZA INFRACȚIUNII DE ÎNLESNIREA EVADĂRII
Secțiunea I – Noțiune și definiție
Secțiunea a II-a – Condiții preexistente
1.1. Obiectul juridic
1.2. Obiectul material
1.3. Subiecții infracțiunii
Secțiunea a III-a – Conținutul constitutiv al infracțiunii
2.1. Latura obiectivă
2.2. Latura subiectivă
Secțiunea a IV-a – Forme, modalități, sancțiuni
Secțiunea a V-a – Forme agravate
Secțiunea a VI-a – Aspecte procesuale
CAPITOLUL IV – ASPECTE CRIMINOLOGICE ȘI CRIMINALISTICE ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR DE EVADARE ȘI ÎNLESNIREA EVADĂRII
CAPITOLUL V – ELEMENTE DE DREPT COMPARAT
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
LISTĂ DE ABREVIERI
alin. – alineat;
art. – articol;
B.J. – Buletinul jurisprudenței;
c. – camera;
C.A. – Curtea de apel;
C.D. – Culegere de decizii;
col. pen. – coloana penală;
colab. – colaboratorii;
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție;
C.P.J. – Culegere de practică judiciară ;
C. pen. – Codul penal;
C. proc. pen. – Codul de procedură penală;
dec. – decizia;
dec. pen. – decizia penală;
disp. – dispozițiile;
Ed. – editura;
etc. – etcetera;
ex. – exemplu;
hot. – hotărârea;
I.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție;
Jud. – Judecătoria;
lit. – litera;
M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I;
nr. – numărul;
N.C.P. – noul Cod penal;
op. cit. – opera citată;
O. G. – Ordonanță de Guvern;
O.U.G. – Ordonanță de Urgență a Guvernului;
p. – pagina;
pp. – paginile;
parag. – paragraful;
R.D.P. – Revista de drept penal;
R.R.D. – „Revista română de drept”;
S.C.J. – Studii și cercetări juridice;
S.D.R. – Studii de drept românesc;
s. pen. – secția penală;
sent. – sentința;
sent. pen. – sentință penală;
ș.a. – și alții;
Trib. jud. – Tribunalul județean;
Trib. Suprem – Tribunalul Suprem;
urm. – următoarele;
vol. – volumul;
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA DE ÎNFĂPTUIRE A JUSTIȚIEI
Secțiunea I
Considerații preliminare privind infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției
Infracțiunile împotriva înfăptuirii justiției sunt acele fapte penale care aduc atingere relațiilor sociale privitoare la realizarea activității de justiție, în sensul larg al acestei noțiuni.
Aceste fapte sunt incriminate în prezent într-un capitol unitar al Codului penal, fiind o variantă specifică a infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege.
Codul penal de la 1864 nu avea o secțiune rezervată infracțiunilor contra justiției. Fapte care astăzi poartă această denumire erau incriminate ca infracțiuni contra autorității publice (înlesnirea evadării) sau ca infracțiuni contra persoanelor (mărturia mincinoasă), ori ca infracțiuni comise de funcționarii publici în exercițiul funcției lor (arestarea nelegală) etc.
Codul penal de la 1936 cuprindea în Titlul IV, „Delicte contra activității justiției”, infracțiuni sistematizate în trei capitole: Capitolul I – „Delicte contra activității judiciare”; Capitolul II – „Delicte contra autorității hotărârilor judecătorești”; Capitolul III – „Duelul”.
Codul penal de la 1968 nu a mai prevăzut tăinuirea printre infracțiunile contra justiției, aceasta fiind incriminată ca o infracțiune contra patrimoniului. Duelul nu a mai fost prevăzut ca infracțiune, deoarece, în actualul stadiu de dezvoltare a civilizației noastre, această faptă nu se mai întâlnește. Nu mai sunt, de asemenea, incriminate în prezent, ca infracțiuni contra înfăptuirii justiției, fapta de intimidare a justiției (art. 294 C. pen. de la 1936), precum și exercitarea fără drept a activității de avocatură (art. 294¹ alin. 1 C. pen. de la 1936) sau primire de către avocat a unor sume de bani peste tariful stabilit (art. 294¹ alin. 2 C. pen. de la 1936). Aceste fapte pot constitui, eventual, alte infracțiuni.
Codul penal de la 1968 a cuprins infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției în Capitolul II al Titlului VI al Părții speciale. S-a avut în vedere gruparea în această subdiviziune a tuturor faptelor care au același obiect juridic.
La adoptarea Codului penal în vigoare, în Capitolul II al Titlului VI erau prevăzute următoarele infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției: denunțarea calomnioasă (art. 259); mărturia mincinoasă (art. 260); încercarea de a determina mărturia mincinoasă (art. 261); nedenunțarea unor infracțiuni (art. 262); omisiunea sesizării organelor judiciare (art. 263); favorizarea infractorilor (art. 264); omisiunea de a încunoștința organele judiciare (art. 265); arestarea nelegală și cercetarea abuzivă (art. 266); supunerea la rele tratamente (art. 267); represiunea nedreaptă (art. 268); evadarea (art. 269); înlesnirea evadării (art. 270); nerespectarea hotărârilor judecătorești (art. 271); și reținerea sau distrugerea de înscrisuri (art. 272).
Prin Legea nr. 20 din 1990 a fost introdus în Codul penal, art. 267¹ care incriminează tortura. Aceasta a avut loc în urma ratificării prin Legea nr. 19 din 1990 a Convenției împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York de O.N.U. în anul 1984.
De asemenea, prin Legea nr. 140 din 1996 s-a introdus, în grupul infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției, art. 261¹ cu titlul marginal „Împiedicarea participării în proces”. Tot prin această lege au avut loc modificări și completări a unor texte de incriminare a faptelor care împiedică înfăptuirea justiției.
1.1. Scurt istoric al infracțiunilor de evadare și înlesnirea evadării
Codul penal de la 1864 nu incrimina fapta sub denumirea de evadare. În schimb, art. 195 C. pen. pedepsea această faptă dacă era săvârșită prin atrupamente (grup mare, tumultos) sau însoțire (ceea ce înseamnă că alături de colaborarea materială între făptuitori exista și înțelegerea prealabilă).
O condiție esențială pentru existența infracțiunii era aceea ca fapta să se săvârșească prin violență sau „rezistență” contra păzitorilor.
Sancțiunea pentru evadare se cumula la aceea care se executa în momentul evadării.
Fapta de înlesnirea evadării era prevăzută de art. 194 din Codul de la 1864 sub denumirea de „înlesnire sau încercare de înlesnire” a evadării.
Infracțiunea avea trei variante: varianta simplă, în care înlesnirea evadării era făcută de orice persoană; varianta agravantă, în care evadarea era înlesnită cu intenție de păzitorul sau conducătorul celui evadat; și varianta atenuantă, când evadarea era înlesnită prin neglijență de aceeași categorie de subiecți activi.
Actele de înlesnire se săvârșeau în legătură cu orice persoană aflată sub paza autorității, fără ca cel care îl păzește pe făptuitorul evadării să aibă obligația de a cerceta motivul arestării.
Codul penal de la 1936 incrimina într-o formă diferită decât cea de azi, în redactarea sa originală, infracțiunea de evadare, decât dacă era săvârșită în anumite condiții (art. 237).
Evadarea, în formă simplă, neagravantă, nu se pedepsea, deoarece se considera că cel reținut sau deținut nu poate și nu trebuie să fie condamnat pentru că a încercat să devină liber, această tendință fiind inerentă ființei umane.
Redactarea art. 297 era, în general, asemănătoare aceleia din Codul penal de la 1864. Dar, în ceea ce privește elementul material, a intervenit o schimbare. Elementul material al infracțiunii de evadare din Codul de la 1936 consta fie în evadarea prin atrupamente sau întovărășiri, fie prin violență sau amenințare. Deci, era posibilă existența delictului chiar fără folosirea de violențe.
Delictul era considerat subsidiar și exista doar atât timp cât urmările nu erau mai grave, căci în acest din urmă caz el se absorbea în infracțiunile mai grave.
Textul de lege nu cuprindea, ca cel actual, dispoziții referitoare la procedeul de sancționare a evadării.
Infracțiunea de înlesnire a evadării era incriminată în Codul penal de la 1936 în art. 295. Subiectul activ era necircumstanțiat, în rest elementele infracțiunii erau asemănătoare cu cele ale art. 270 alin. 1 teza I Cod penal în vigoare. Fapta avea o variantă agravată pentru înlesnirea săvârșită prin procurarea de arme, chei sau alte instrumente.
Art. 296 pedepsea înlesnirea evadării de către „gardianul, supraveghetorul sau organul executor al autorității”. Fapta se pedepsea și când era săvârșită din culpă. Exista și o agravantă pentru situația în care se înlesnea o evadare prin procurare de arme, chei sau alte instrumente.
Codul penal republicat în 1948 prevedea, tot în art. 297, infracțiunea de evadare în termeni substanțial diferiți, în sensul că fapta de evadare se pedepsea ca infracțiune de sine-stătătoare, indiferent de modalitățile în care se săvârșea. Pedeapsa pentru evadare se adăuga la pedeapsa ce se executa, fără să se menționeze însă că nu se putea depăși maximul general.
Legiuitorul a considerat că evadarea trebuia incriminată, deoarece ea pune în pericol un interes social general, și anume acela că sancțiunile (în speță, cele privative de libertate) aplicate de instanța penală trebuie executate întocmai, sustragerea de la această executare periclitând procesul de reeducare a celui condamnat.
De asemenea, când este vorba de reținere, prin evadare se aducea atingere tot unui interes al întregii societăți, prin aceea că era perturbată buna desfășurare a procesului judiciar.
Evadarea prin atrupamente, în tovărășie, prin violență sau amenințare, sau cu arme era considerată o agravantă.
Cu privire la infracțiunea de înlesnirea evadării, Codul penal republicat la 1948 adăuga la art. 296 un alineat nou, care agrava răspunderea penală în situația în care cel evadat era condamnat sau se găsea în cercetare pentru o infracțiune contra siguranței interioare sau exterioare a țării sau contra intereselor statului.
Art. 296 conținea însă, o dispoziție pe care actuala reglementare nu o mai reține, și anume sancționarea permisiunii acordată în mod ilegal deținutului de „a iesi pentru oricât de puțin timp” din locul de deținere. În prezent, fapta poate constitui un abuz în serviciu (art. 248 C. pen) sau o abatere disciplinară.
În sfârșit, art. 295 C. pen. de la 1936, în redactarea sa inițială, sancționa înlesnirea evadării numai atunci când evadarea se săvârșea din penitenciarul sau institutul în care făptuitorul era internat. O asemenea situație nu a mai fost reținută de Codul republicat și nu există nici în Codul penal de la 1968.
În sfârșit, în actualul Cod penal, infracțiunea de evadare este prevăzută în art. 269. Conform acestui text de lege, „Evadarea din starea legală de reținere sau de deă nu se putea depăși maximul general.
Legiuitorul a considerat că evadarea trebuia incriminată, deoarece ea pune în pericol un interes social general, și anume acela că sancțiunile (în speță, cele privative de libertate) aplicate de instanța penală trebuie executate întocmai, sustragerea de la această executare periclitând procesul de reeducare a celui condamnat.
De asemenea, când este vorba de reținere, prin evadare se aducea atingere tot unui interes al întregii societăți, prin aceea că era perturbată buna desfășurare a procesului judiciar.
Evadarea prin atrupamente, în tovărășie, prin violență sau amenințare, sau cu arme era considerată o agravantă.
Cu privire la infracțiunea de înlesnirea evadării, Codul penal republicat la 1948 adăuga la art. 296 un alineat nou, care agrava răspunderea penală în situația în care cel evadat era condamnat sau se găsea în cercetare pentru o infracțiune contra siguranței interioare sau exterioare a țării sau contra intereselor statului.
Art. 296 conținea însă, o dispoziție pe care actuala reglementare nu o mai reține, și anume sancționarea permisiunii acordată în mod ilegal deținutului de „a iesi pentru oricât de puțin timp” din locul de deținere. În prezent, fapta poate constitui un abuz în serviciu (art. 248 C. pen) sau o abatere disciplinară.
În sfârșit, art. 295 C. pen. de la 1936, în redactarea sa inițială, sancționa înlesnirea evadării numai atunci când evadarea se săvârșea din penitenciarul sau institutul în care făptuitorul era internat. O asemenea situație nu a mai fost reținută de Codul republicat și nu există nici în Codul penal de la 1968.
În sfârșit, în actualul Cod penal, infracțiunea de evadare este prevăzută în art. 269. Conform acestui text de lege, „Evadarea din starea legală de reținere sau de deținere se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani”.
Infracțiunea de evadare, conform reglementării în vigoare, are o singură formă agravată și anume săvârșirea faptei prin folosire de violențe, de arme sau de alte instrumente ori de către două sau mai multe persoane împreună. De asemenea, în Codul penal în vigoare se prevede expres în alin. 3 al art. 269 că pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăși maximul general al închisorii.
În ceea ce privește infracțiunea de înlesnirea evadării, aceasta este prevăzută de actulul Cod penal în art. 270.
Infracțiunea are cinci forme agravate, prevăzute în alin. 1 ipoteza a II-a, 2 și 3 ipoteza a II-a: prima formă agravată există dacă fapta s-a săvârșit de către o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat; a doua formă agravată există dacă fapta a fost săvârșită în condițiile art. 269 alin. 2 C. pen.; a treia formă agravată există dacă fapta din ipoteza I este săvârșită de o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat; a patra formă agravată există dacă are loc înlesnirea evadării unei persoane reținute, arestate sau condamnate pentru o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani; iar a cincea agravantă există dacă fapta din ipoteza I este săvârșită de o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat. De asemenea, alin. 4 al art. 270 prevede și înlesnirea din culpă a evadării.
1.2. Cadrul juridic
Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt cuprinse în Codul penal în Titlul VI, „Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, Capitolul II, în art. 259-272 și sunt intitulate „Înfracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției.
Încriminarea faptelor prevăzute în acest capitol s-a realizat, în principal, întrucât, în majoritatea cazurilor, generează erori judiciare, datorită cărora persoane, familiile, rudele lor suferă rigorile inerente determinate de activitățile de urmărire penală, de judecată sau chiar de executare a unor pedepse. Într-o cauză concretă, și datorită ticluirii unor probe mincinoase, un cetățean a fost condamnat pe nedrept pentru crimă, executând 5 ani de închisoare până s-a stabilit adevărul. Până la momentul punerii în libertate a condamnatului, părinții acestuia s-au sinucis întrucât nu au putut suporta să fie învinuiți de către sătenii lor că au născut și au crescut un criminal.
Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt: Denunțarea calomnioasă” (art. 259 C. pen.), „Mărturia mincinoasă” (art. 260 C. pen), „Încercarea se a determina mărturia mincinoasă” (art. 261 C. pen.), „Împiedicarea participării la proces” (art. 261¹ C. pen.), „Nedenunțarea unor infracțiuni” (art. 262 C. pen.), „Omisiunea sesizării organelor judiciare” (art. 263 C. pen.), „Favorizarea infractorului” (art. 264 C. pen.), „Omisiunea de a încunoștința organele judiciare” (art. 265 C. pen.), „Arestarea nelegală și cercetarea abuzivă” (art. 266 C. pen.), „Supunerea la rele tratamente” (art. 267), „Tortura” (art. 267¹ C. pen.), „Represiunea nedreaptă” (art. 268 C. pen.), „Evadarea” (art. 269 C. pen.), „Înlesnirea evadării” (art. 270 C. pen.), „Nerespectarea hotărârilor judecătorești” (art. 271 C. pen.), „Reținerea sau distrugerea de înscrisuri” (art. 272 C. pen.) și „Sfidarea organelor judiciare” (art. 272¹ C. pen.).
Secțiunea a II-a
Aspecte comune ale infracțiunilor prin care se împiedică înfăptuirea justiției
Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt acele fapte penale care aduc atingere relațiilor sociale privitoare la realizarea activității de justiției, în sensul larg al acestei noțiuni. Aceste infracțiuni sunt cuprinse, după cum am afirmat anterior, în Titlul VI, Capitolul II, art. 259-272¹ Cod penal.
a) Obiectul juridic generic comun constă în relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției în țara noastră, relații care sunt incompatibile cu orice ingerință în desfășurarea normală a activității organlor judiciare.
Justiția reprezintă una din cele trei componente ale sistemului separației puterilor în statul de drept.
Noțiunea de „justiție”poate fi privită în două sensuri. Stricto sensu, justiția se raportează numai la activitatea de soluționare a pricinilor de către instanțele judecătorești, adică de Înalta Curtea de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Lato sensu, pe lângă activitatea propriu-zisă a instanțelor judecătorești s-ar include și alte activități care își aduc contribuția la înfăptuirea justiției – de pildă, urmărirea penală, executarea hotărârilor judecătorești -, precum și așa numitele jurisdicții speciale, activități care reprezintă soluționarea unor pricini cu caracter juridic de către alte organe decât cele judecătorești.
Legiuitorul a avut în vedere la încriminarea faptelor care împiedică înfăptuirea justiției, sensul larg al noțiunii de justiție.
Obiectul juridic special este alcătuit de relațiile sociale privitoare la înfăptuirea justiției, care pentru evoluția lor normală pretind o anumită conduită fie din partea tuturor (denunțarea calomnioasă, încercarea de determinare a mărturiei mincinoase, favorizarea infractorului etc) fie numai din partea unei anumite categorii de persoane (mărturia mincinoasă, omisiunea organelor judiciare, arestarea nelegală și cercetarea abuzivă etc).
La majoritatea infracțiunilor obiectul este complex, deoarece alături de justiție, în subsidiar, sunt ocroite și alte valori sociale cum ar fi: libertatea, demnitatea persoanei sau patrimoniul acesteia ori relațiile de serviciu.
b) Obiectul material constă în corpul persoanei împotriva căreia se săvârșește fapta, în cazul infracțiunilor care au ca obiect juridic secundar relațiile sociale referitoare la integritatea corporală a persoanei. Obiecul material constă într-un bun, în cazul favorizării infractorului (art. 264 C. pen.), atunci când fapta constă în ajutorul dat unui infractor pentru a păstra bunul provenit din infracțiune.
În raport cu subiecții activi distingem, pe de o parte, infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției cu subiect activ calificat, pe de altă parte, infracțiuni al căror subiect activ nu necesită o calitate specială. În cazul infracțiunilor din prima categorie, subiectul trebuie să aibă calitatea de funcționar cu atribuții pe linia administrării justiției (judecător, procuror, organ de cercetare penală) ori o calitate procesuală anume (martor, interpret, expert) sau o altă calitate (funcționare, funcționar cu atribuții de control).
Infracțiunile din a doua categorie pot fi săvârșite de orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale.
O anumită calitate a subiectului activ, poate, în cazul unor infracțiuni, să aibă ca efect nepedepsirea sau reducerea pedepsei (de exemplu, calitatea de soț sau rudă apropiată în cazul favorizării infractorului).
c) Subiectul pasiv principal este pentru toate infracțiunile statul, deoarece justiția este o formă fundamentală de exercitare a puterii sale. Statul este reprezentat în acest caz de organul judiciar a cărei activitate a fost periclitată prin săvârșirea faptei.
La unele infracțiuni, alături de stat ca subiect pasiv principal, apare și o altă persoană fizică sau juridică ale căror drepturi, libertăți sau interese au fost puse în pericol sau lezate efectiv prin săvârșirea infracțiunilor, ca subiect pasiv adiacent.
d) Latura obiectivă. Elementul material, la majoritatea infracțiunilor, constă într-o acțiune (de exemplu, evadare).
Unele dintre infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției se săvârșesc prin omisiune (de exemplu, nedenunțarea unor infracțiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare, omisiunea de a încunoștința organele judiciare).
Urmarea imediată constă, în principal, în primejduirea bunei desfășurări a activității de justiție, fără ca, de regulă, să fie necesar să se ajungă la un asemenea rezultat.
În subsidiar poate apărea și altă urmare constând în periclitarea libertății, demnității persoanei sau a sănătății și integrității ei corporale (de exemplu, în cazul infracțiunilor de supunere la rele tratamente, represiunea nedreaptă, nerespectarea hotărârilor judecătorești).
Legătura de cauzalitate dintre acțiunea, inacțiunea ce constituie elementul material și urmarea imediată, în principiu, nu trebuie dovedită, rezultă din materialitatea faptei.
e) Latura subiectivă
În marea lor parte infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției se săvârșesc, sub aspect subiectiv, cu intenție (directă sau indirectă). Culpa ca formă de vinovăție apare posibilă, ca alternativă a intenției, în cazul infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției comise prin omisiune (de exemplu, înlesnirea evadării, în forma prevăzută de art. 270 alin. 4 C.pen.).
În norma de incriminare a unora dintre faptele care împiedică înfăptuirea justiției apare cerința unui anumit scop ca element de care depinde însăși existența infracțiunii, cum sunt: denunțarea calomnioasă, cercetarea abuzivă și tortura.
f) Tentativa și consumarea
Tentativa este pedepsită în cazul infracțiunilor de: împiedicare a participării în proces (art. 261¹ C. pen.); tortură (art. 267¹ C. pen.); evadare (art. 269 C. pen.) și înlesnire a evadării (art. 270 alin. 1 și 3 C. pen.).
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care, săvârșindu-se acțiunea sau inacțiunea incriminată, se produce urmarea periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru înfăptuirea justiției.
g) Sancționarea. Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt sancționate cu pedeapsa închisorii.
La unele infracțiuni, alternativ cu pedeapsa închisorii este prevăzută și amenda (de exemplu, în cazul infracțiunilor de încercare de a determina mărturia mincinoasă, sfidarea organelor judiciare).
Alături de pedepsele principale pot fi aplicate și pedepsele complementare dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege.
h) Forme agravate
Unele dintre infracțiuni sunt prevăzute atât în forma simplă, cât și în forma agravată, cum ar fi, de exemplu, omisiunea sesizării organelor judiciare (art. 262 C. pen.); tortura (art. 267¹ C. pen.); favorizarea infractorului (art. 264 C. pen.); evadarea (art. 279 C. pen.); înlesnirea evadării (art. 270 C. pen.); nerespectarea hotărârilor judecătorești (art. 271 C. pen.).
Agravanta se referă, după caz, la subiectul infracțiunii, la latura obiectivă a acesteia ori la alte elemente.
i) Cauze speciale de nepedespsire
Legiuitorul a prevăzut cauze speciale de nepedepsire la următoarele infracțiuni: mărturia mincinoasă (art. 260 alin. 2 C. pen.); nedenunțarea unor infracțiuni (art. 262 alin. 2 și 3 C. pen.); favorizarea infractorului (art. 264 alin. 3 C. pen.) și omisiunea de a încunoștința organele judiciare (art. 265 alin. 2 C. pen.).
j) Cauze speciale de reducere a pedepsei.
Legiuitorul a prevăzut și unele cauze speciale de reducere a pedepsei, în cazul infracțiunilor de denunțare calomnioasă (art. 259 alin. 3 C. pen.) și mărturie mincinoasă (art. 260 alin. 3 C. pen.).
CAPITOLUL II
ANALIZA INFRACȚIUNII DE EVADARE
Secțiunea I
Noțiune și definiție
Evadarea este fapta persoanei care se sustrage din starea de lipsire de libertate legal aplicată asupra sa. Această incriminare reprezintă intenția legiuitorului de a asigura condiții optime pentru desfășurarea și finalizarea procesului penal.
În condițiile stabilite de lege, împotriva celui care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală sau o infracțiune se poate dispune privarea de libertate. Fiind o măsură legală, luată după caz, de organele de cercetare penală, de procuror sau de instanța de judecată, persoana care constituie obiectul acestei măsuri trebuie să se supună oridinului autorității, prin aceasta manifestând o atitudine de respect față de procesul înfăptuirii justiției.
Evadarea este incriminată în art. 269 C. pen. într-o variantă tip și o variantă agravată. Varianta tip (art. 269 alin. 1) constă în evadarea din starea legală de reținere sau de deținere.Varianta agravată (art. 269 alin. 2) se realizează dacă fapta descrisă la varianta tip este săvârșită prin folosire de violențe, de arme sau de alte instrumente ori de către două sau mai multe persoane împreună.
Persoanele față de care s-a luat măsura reținerii sau arestării preventive cât și persoanele care execută pedepse privative de libertate sunt obligate să rămână în starea de reținere sau deținere în care se află legal supuse.
Ori de câte ori persoanele aflate în stare legală de reținere sau deținere, fac, prin acte ilicite, să înceteze în fapt această stare, creează dificultăți reale pentru activitatea de înfăptuire a justiției. Aceasta este și rațiunea pentru care evadarea este incriminată.
Secțiunea a II-a
Condiții preexistente
2.1. Obiectul juridic
Ca orice act de conduită a omului, infracțiunea nu poate avea ca obiect decât o anumită entitate a lumii obiective, exterioare.
Infracțiunea nu poate fi concepută fără preexistența unei anumite realități, a unei anumite entități împotriva căreia se îndreaptă actul de conduită și care constituie obiectul acestui act. În același timp, una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii este caracterul socialmente periculos al actului de conduită, caracter determinat de faptul că acest act este îndreptat împotriva anumitor valori sociale, vătămând sau punând în pericol aceste valori și deci relațiile sociale legale de ele, amenințând însăși existența societății.
Obiectul juridic principal constă în relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției, relații care presupun rămânerea în starea de reținere sau de deținere a persoanei aflate în mod legal într-o astfel de stare. În cazul formei agravate din alin. 2, obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la integritatea corporală sau sănătatea persoanei.
Astfel, prin săvârșirea infracțiunii de evadare sunt vătămate:
a) relațiile ce au în vedere înfăptuirea justiției prin supunerea ce trebuie să existe față de actele judiciare ce consfințesc starea de reținere sau deținere a persoanelor;
b) relațiile sociale referitoare la integritatea corporală sau sănătatea persoanei, dacă fapta se săvârșește în modalitatea agravată a infracțiunii (teza referitoare la săvârșirea infracțiunii prin violență).
2.2. Obiectul material
Prin obiect material al infracțiunii se înțelege entitatea materială asupra căreia se îndreaptă materialitatea actului de conduită, energia fizică a acestuia, amenințându-l cu un pericol de vătămare materială sau provocându-i efectiv o astfel de vătămare. Obiectul material nu există la orice infracțiune, ci numai la acelea la care valoarea socială apărată constă sau se exprimă într-o entitate materială, astfel că amenințarea sau vătămarea relațiilor sociale are loc prin intermediul acestei entități, care este obiectul material al infracțiunii. La aceste infracțiuni care prezintă obiect material, vătămarea sau periclitarea relațiilor sociale având loc prin vătămarea sau periclitarea obiectului material, inexistența acestuia duce la inexistența infracțiunii. De aceea, un act de conduită îndreptat împotriva unui obiect inexistent nu constituie infracțiune, ci un fapt lipsit de semnificație juridică, datorită modului cum este concepută executarea sa.
Infracțiunea de evadare, varianta tip, nu are un obiect material pentru că ieșirea ilicită din starea de reținere sau deținere nu poartă asupra unui bun sau persoană. Prin urmare, ea este în acest caz o infracțiune de pericol.
În forma agravată din alin. 2, obiectul material constă în corpul victimei, devenind în acest caz o infrațiune de rezultat.
Cunoașterea obiectului material al infracțiunii este importantă, în primul rând, pentru calificarea corectă a faptei, fiindcă prin intermediul său se ajunge să se cunoască valoarea și relațiile sociale care formează obiectul juridic, acesta având, după cum se știe, o importanță hotărâtoare pentru existența infracțiunii. De asemenea, este de remarcat că vătămarea se produce asupra obiectului material, iar cercetarea ei permite să se stabilească gravitatea rezultatului și a prejudiciului cauzat.
Obiectul material nu trebuie, însă, să fie confundat cu mijloacele (instrumente, obiecte, bani, arme etc) care au servit la săvârșirea infracțiunii, nici cu obiectele produse prin infracțiune sau dobândirea prin săvârșirea acesteia.
2.3. Subiecții infracțiunii
Subiecții infracțiunii sunt persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea ei. După modul de implicare în comiterea infracțiunii, subiecții pot fi activi sau pasivi.
a) Subiectul activ
Prin subiect activ al infracțiunii se înțelege persoana care săvârșește sau participă la săvârșirea unei infracțiuni. Potrivit art. 144 C. pen., prin săvârșirea unei infracțiuni se înțelege comiterea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la săvârșirea acestora ca autor, instigator sau complice.
Noțiunea de subiect activ al infracțiunii se identifică cu aceea de infractor.
Pentru ca o persoană să poată fi subiect activ al infracțiunii de evadare trebuie să îndeplinească condițiile generale cerute oricărui infractor dar și alte condiții speciale. Condițiile generale, fiind condiții sine qua non pentru calitatea de subiect activ al infracțiunii în general, nu sunt prevăzute în conținutul juridic al infracțiunilor, ci rezultă din normele cu caracter general cuprinse în partea generală a Codului penal.
Autorul este individualizat de lege în persoana aceluia care se află într-o stare de reținere sau de deținere legală. Fără această calitate nu este de conceput infracțiunea de evadare.
Subiectul activ nemijlocit (autorul) este calificat, poate fi numai o persoană care se află în stare legală de reținere sau deținere. Militarul în termen care se află deținut într-o închisoare militară (art. 62 C. pen.), dacă evadează, săvârșește infracțiunea de evadare.
Pentru a se realiza conținutul juridic al infracțiunii de evadare, elementul material al faptei trebuie să fie precedat de existența stării legale de reținere sau deținere.
Se află în stare de reținere persoana față de care s-a luat măsura preventivă procesuală a reținerii în condițiile Codului de procedură penală [art. 136 alin. 1 lit a), art. 143-144 și art. 148].
Se află în stare de deținere persoana privată de libertate în temeiul unui mandat de arestare preventivă emis potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală [art. 136 alin. 1 lit. c), art. 146-149, 151-158, 299 338, 420-422] sau în baza unui mandat de executarea pedepsei închisorii la care a fost condamnată.
Condițiile legale pentru existența reținerii sau deținerii prevăzute de lege trebuie să se realizeze cumulativ, existând astfel garanția respectării dreptului fundamental al cetățeanului la inviolabilitate.
Reținerea sau deținerea se dispun prin ordonanță sau prin încheiere și se pun în executare prin emiterea mandatului de arestare sau executare a pedepsei închisorii, în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Aceasta semnifică realizarea întocmai a principiului fundamental al legalității, garanție a respectării drepturilor constituționale ale persoanei.
Atât ordonanța, cât și hotărarea prin care se dispune privarea de libertate a unei persoane trebuie să fie executorie în drept și în fapt.
Pentru a fi subiect activ al infracțiunii de evadare, persoanele arătate mai sus trebuie să se afle în stare legală de reținere sau deținere. Nu se află în stare legală de reținere sau deținere și deci nu poate fi subiect al infracțiunii de evadare persoana lipsită în continuare de libertate după expirarea duratei legale a reținerii sau a deținerii.
b) Subiectul pasiv
Se numește subiect pasiv al infracțiuunii sau persoană vătămată acea persoană fizică sau juridică, titulară a valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea, care suferă răul cauzat prin săvârșirea infracțiunii.
Denumirea indică tocmai situația de persoană care suferă de pe urma infracțiunii.
Spre deosebire de subiectul activ, subiect pasiv al infracțiunii poate fi nu numai o persoană fizică, dar și o persoană juridică, dacă a avut de suferit de pe urma infracțiunii.
Subiectul pasiv principal este:
statul, care are obligația de a veghea la respectarea condițiilor legale referitoare la privarea de libertate a persoanelor;
va exista și un subiect pasiv secundar în cazul în care fapta a fost săvârșită prin violență.
c) Participația penală
Fapta poate fi săvârșită în participație, în toate cele trei forme.
Complicitatea există numai atunci când ajutarea evadării nu constituie fapta incriminată în art. 270 C. pen. Coautoratul constituie o formă agravată a infracțiunii, pentru existența sa fiind necesar ca actele de executare a evadării să fie săvârșite împreună de către făptuitori, activitatea fiecăruia trebuind să constituie o completare a actelor de executare a infracțiunii săvârșite de celălalt sau ceilalți subiecți activi (de exemplu, înlăturarea împreună de obstacole pentru reușita evadării). Astfel, dacă nu există această cooperare materială infracțională între persoanele care evadează, nu va exista coautorat, fiecare făptuitor fiind autorul propriei sale infracțiuni.
Dacă actele de cooperare pentru evadare sunt executate împreună de persoane dintre care unii sunt reținuți sau deținuți, iar alții nu sunt într-o asemenea situație, aceștia din urmă răspund pentru complicitate sau pentru infracțiunea de înlesnire a evadării.
Instigator poate fi chiar și o persoană aflată în starea legală de reținere sau deținere.
d) Condiții de timp și de loc
Pentru existența infracțiunii se cere ca evadare să se producă din locuri stabilite prin lege în care pot fi reținute sau deținute persoane.
Considerăm că militarii în termen care se află într-o închisoare militară, în executarea pedepsei închisorii, dacă evadează comit infracțiunea de evadare, eventual în concurs cu infracțiunea de absență nejustificată sau dezertare.
Secțiunea a III-a
Conținutul constitutiv al infracțiunii
2.4. Latura obiectivă
Latura obiectivă constă într-o manifestare exterioară a omului și care are drept consecință o atingere adusă unor valori sociale care constituie obiectul juridic al infracțiunii respective. În teoria dreptului penal este admis că latura obiectivă a oricărei infracțiuni este alcătuită din următoarele elemente: a) elementul material; b) urmarea imediată; c) legătura de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material și urmarea imediată. La acestea se adaugă, în conținutul constitutiv al multor infracțiuni, mai multe condiții – cerințe esențiale atașate elementului material și necesare pentru ca acesta să poată fi considerat ca element material al infracțiunii.
Pentru a se realiza conținutul juridic al infracțiunii de evadare, elementul material al faptei trebuie să fie precedat de existența stării legale de reținere sau deținere.
Pentru lămurirea noțiunilor de reținere sau deținere, evocăm dispozițiile prevăzute de Codul de procedură penală.
Condițiile legale pentru existența reținerii sau deținerii prevăzute de această lege trebuie să se realizeze cumulativ, existând astfel garanția respectării dreptului fundamental al cetățeanului la inviolabilitate.
Reținerea sau deținerea se dispun prin ordonanță sau prin încheiere și se pun în executare prin emiterea mandatului de arestare sau executare a pedepsei închisorii, în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Aceasta semnifică realizarea întocmai a principiului fundamental al legalității, garanție a respectării drepturilor constituționale a persoanei.
Atât ordonanța, cât și hotărarea prin care se dispune privarea de libertate a unei persoane trebuie să fie executorie în drept și în fapt.
Așadar, pentru considerarea ca legală a măsurii de reținere sau deținere va trebui să se verifice dacă măsura a fost luată cu respectarea condițiilor procedurale. Nu interesează, câtă vreme aceste condiții au fost respectate, dacă, în ceea ce privește fondul cauzei, persoana reținută sau deținută, se dovedește a fi fost nevinovată. Aceasta deoarece tuturor persoanelor implicate într-un proces penal, indiferent de faza în care acesta se desfășoară, li se cere să se conformeze măsurilor legale care sunt dispuse cu privire la ele.
Dar dacă, sub aspectul condițiilor pe care legea de procedură penală le instituie, măsura reținerii sau deținerii apare ca fiind nelegală, chiar dacă a fost dispusă sau executată de un organ competent, ea nu poate constitui situația premisă pentru infracțiunea de evadare.
De asemenea, nu constituie situația premisă a acestei infracțiuni măsura de siguranță a internării medicale, dar când o asemenea măsură a fost luată în cadrul unei dețineri legal instituite, sustragerea de la aceasta poate constitui infracțiunea de evadare dacă se realizează și celelalte condiții prevăzute de art. 269 alin. 1 C. pen.
2.4.1. Elementul material
Elementul material este componentul principal al laturii obiective și constă din însuși faptul incriminat, în materialitatea sa, adică din însuși actul de conduită interzis. În conținutul infracțiunii, elementul material este desemnat printr-un cuvânt sau printr-o expresie, denumită „verbum regens”, care indică acțiunea sau inacțiunea interzisă.
Fapta se săvârșește printr-o acțiune comisivă. Subiectul activ se sustrage (fuge) din starea legală de reținere sau deținere. Nu este posibilă săvârșirea faptei prin inacțiune.
Elementul material al laturii obiective se realizează prin acțiunea de evadare.
A evada înseamnă a înlocui în fapt starea legală de lipsire de libertate cu starea ilegală de libertate.
Persoana aflată în stare legală de reținere sau de deținere poate evada din locul unde este reținută sau deținută sau dintr-un alt loc unde a fost condusă și se găsește sub pază.
Acțiunea de evadare este realizată și atunci când persoana lipsită în mod legal de libertate fuge de sub escortă.
Fapta constituie infracțiunea de evadare și atunci când se stabilește ulterior că persoana reținută sau arestată preventiv nu se face vinovată de infracțiunea a cărei săvârșire a determinat luarea măsurii, deoarece ceea ce interesează este ca în momentul evadării persoana să fi fost lipsită de libertate în mod legal.
Evadarea poate fi săvârșită prin amenințare, prin inducere în eroare, escaladare, folosirea de chei mincinoase, etc. Săvârșirea evadării prin folosirea de violențe, arme sau alte instrumente determină încadrarea faptei în forma agravată din alin. 2. Dacă mijlocul folosit constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni.
Așadar, așa cum am afirmat anterior, elementul material al laturii obiective al infracțiunii de evadare îl constituie acțiunea de a părăsi locul de reținere sau de deținere, în mod voit de către autorul faptei care știe că acțiunea sa este ilegală.
Acțiunea de evadare poate fi realizată de făptuitor prin fugă, prin părăsirea spitalului în care a fost temporar internat, părăsirea unor locuri de deținere sau reținere fiind ascuns în interiorul unor bunuri, prin ascunderea în pădure, lanuri de cereale, în lacuri sau în râuri, sustragerea și folosirea unor mijloace de transport, prin folosirea unor chei mincinoase sau adevărate, prin provocarea unor incendii sau explozii, prin amenințarea sau uciderea pazei, mituirea pazei etc.
În unele cazuri, infracțiunea de evadare se va afla în concurs cu alte infracțiuni, cum ar fi: infracțiuni de corupție, distrugere, vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă, omorul calificat sau deosebit de grav (după caz), nerespectarea regimului armelor sau munițiilor.
Dacă în momentul evadării condamnatul se află în executarea unei pedepse de 25 de ani închisoare, el va executa, totuși, numai această pedeapsă, fără a se mai adăuga și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare, potrivit art. 269 alin. 3 C. pen..
Legiuitorul nu a legat de un anumit loc existența stării legale de deținere sau reținere și de aceea, oriunde s-ar executa lipsirea de libertate, dacă persoana părăsește în mod nelegal această stare de fapt, el săvârșește infracțiunea de evadare.
În practica judiciară au apărut soluții contrare date în cazurile în care o persoană reținută pentru cercetări părăsește fără incuviințarea organului competent locul reținerii.
Unele instanțe au hotărât că, în asemenea situații, persoana în cauză a săvârșit infracțiunea de evadare, altele, dimpotrivă, au considerat că nu sunt întrunite elementele caracteristice ale acestei fapte penale. Pentru a da răspunsul corect la această problemă, trebuie să observăm că orice reținere, inclusiv pentru cercetări, nu poate fi făcută decât în condițiile prevăzute de lege. Dar atunci când acestea se realizează, sustragerea dintr-o asemenea stare de reținere poate fi calificată ca evadare, dacă se întrunesc și celelalte condiții cerute de lege pentru existența acestei infracțiuni.
2.4.2. Urmarea imediată
Urmarea imediată sau rezultatul săvârșirii faptei constă din schimbarea pe care săvârșirea acțiunii sau inacțiunii interzise o produce în latura obiectivă, externă. Săvârșirea oricărei acțiuni sau inacțiuni interzise de lege, oricare ar fi forma sau modalitatea în care se realizează, produce un anumit rezultat. Acest fapt este recunoscut de însuși legiuitorul codului penal, în dispozițiile art. 19 în care se prevede că, pentru stabilirea formei și a modalității vinovăției în săvârșirea oricărei fapte prevăzute de legea penală, atitudinea psihică a făptuitorului (a conștiinței lui, a factorului intelectiv) trebuie să fie raportată la rezultatul faptei. Rezultatul faptei poate consta fie într-o stare de pericol, fie într-o vătămare materială.
Urmarea imediată constă în periclitarea activității de înfăptuire a justiției, indiferent de faza în care aceasta se realizează (urmărire penală, judecată, executarea pedepsei).
Fapta poate conduce și la alte urmări care se repercutează asupra subiecților pasivi secundari. În unele cazuri, de exemplu, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, sunt incidente regulile concursului de infracțiuni.
Infracțiunea rămâne o faptă de pericol, deoarece urmarea imediată nu se cere a fi efectiv o perturbare, întârziere sau compromitere a procesului penal respectiv.
Cu alte cuvinte, prin săvârșirea infracțiunii de evadare se creează un pericol real pentru activitatea de înfăptuire a justiției și de executare efectivă a pedepselor privative de libertate.
În cazul în care fapta s-a săvârșit prin violențe, pot rezulta și alte urmări, cum ar fi vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă, moartea unor persoane, distrugere de bunuri etc.
2.4.3. Legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate ca element al infracțiunii este legătura de la cauză la efect care trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii și urmarea imediată cerută de lege pentru existența infracțiunii.
Prin evadare se creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției, pericol ce nu trebuie dovedit, el rezultând din materialitatea faptei (ex re).
Dovedirea existenței elementului material al infracțiunii de evadare conturează, în același timp, existența raportului cauzal. Aceasta deoarece evadarea fiind o infracțiune de pericol, starea de primejdie pentru înfăptuirea justiției s-a creat de îndată ce acțiunea persoanei în cauză s-a săvârșit, indiferent dacă fapta este consumată sau a rămas numai în faza tentativei.
2.5. Latura subiectivă
Latura subiectivă, ca element al conținutului constitutiv al infracțiunii, cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conștiinței și voinței infractorului față de faptă și urmările acesteia, pentru caracterizarea faptei ca infracțiune.
În doctrina penală, cercetarea laturii subiective a infracțiunii se face prin prisma elementelor sale componente. Se consideră, pe bună dreptate, că un element important, esențial, al laturii subiective îl constituie elementul subiectiv (vinovăția).
Alături de elementul subiectiv, uneori se mai adaugă și una sau mai multe condiții, cerințe esențiale (mobiluri, scopuri).
Infracțiunea de evadare se săvârșește cu intenție, directă sau indirectă.
Eroarea de fapt, cu privire la situația de privare legală de libertate în care făptuitorul s-ar afla, trebuie dovedită de acesta din urmă. Este incidentă, deopotrivă, intenția directă, ca și cea indirectă.
Făptuitorul legal reținut sau deținut își dă seama că săvârșește o acțiune interzisă, prevede că prin această acțiune se aduce atingere înfăptuirii justiției și urmărește acest rezultat (intenție directă) sau acceptă producerea lui (intenție indirectă). Cu alte cuvinte, infracțiunea de evadare se poate săvârși numai cu intenție, făptuitorul știe că acțiunea sa este ilegală și urmărește să-și redobândească libertatea pe căi ilegale.
Mobilul evadării, scopul ei, precum și o eventuală anume comportare (chiar pozitivă, în sensul că făptuitorul îndreaptă urmările nefaste ale faptei pentru care a fost reținut sau deținut) a celui evadat nu înlătură existența infracțiunii.
Evadarea se realizează în scopul obținerii libertății pe căi ilegale. Nu interesează, pentru existența infracțiunii, motivația care l-a determinat pe făptuitor să obțină libertatea prin evadare (dorința de răzbunare, părăsirea țării, dorința de libertate, motivarea făcută de făptuitor privind nevinovăția sa).
Secțiunea a IV-a
Formele, modalitățile și agravanta infracțiunii de evadare
Săvârșirea infracțiunii, ca, de altfel, a oricărui act de conduită exterioară a omului, implică din partea acestuia o activitate ce se desfășoară, de regulă, în timp și spațiu. Această activitatea poate consta din una sau mai multe acțiuni, fiecare acțiune putând consta, la rândul său, din unul ori mai multe acte. Săvârșirea infracțiunii poate parcurge deci mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului socialmente periculos.
Studiul activității infracționale atestă existența, în desfășurarea acesteia, a două perioade pe care le parcurge și anume o perioadă internă sau psihică, de concepție și decizie și o perioadă externă sau de execuție a hotărârii de a săvârși infracțiunea.
Perioada internă cuprinde intervalul în care au loc în conștiința făptuitorului procesele psihice care caracterizează atitudinea lui psihică față de săvârșirea faptei și față de urmările acesteia. În această perioadă se formează deci latura subiectivă a infracțiunii. Ea are ca momente sau faze conceperea activității infracționale, adică apariția și conturarea ideii de a comite fapta prevăzută de legea penală, deliberarea, adică compararea, în vederea deciziei, a alternativelor săvârșirii sau nesăvârșirii infracțiunii, a avantajelor și dezavantajelor atrase de fiecare alternativă și, în fine, decizia sau rezoluția infracțională, adică hotărârea de a săvârși infracțiunea. Deoarece toate aceste aspecte se petrec în psihicul făptuitorului, ele nu pot fi cunoscute decât în măsura în care latura subiectivă s-a manifestat în acte de conduită care țin de perioada externă în săvârșirea infracțiunii.
Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manifestare exterioară, adică toate acțiunile și actele efectuate în vederea realizării hotărârii de a săvârși infracțiunea. În această perioadă, desfășurarea activității infracționale parcurge așa-numitul drum al infracțiunii (iter criminis), de la prima manifestare externă în executarea rezoluției infracționale până la producerea rezultatului socialmente periculos și până la evoluția eventuală a acestui rezultat.
În știința dreptului penal, prin forme ale infracțiunii se înțeleg formele pe care infracțiunea le poate îmbrăca, în ceea ce privește latura sa obiectivă, în raport cu fazele de desfășurare a activității infracționale.
3.1. Formele infracțiunii
a) Tentativa
Tentativa este forma de infracțiune care se situează în faza de executare a infracțiunii, între începutul executării acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective și producerea rezultatului socialmente periculos.
Tentativa este definită în doctrină ca formă a infracțiunii ce constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă ori nu și-a produs efectul deși executarea a fost efectuată în întregime.
Tentativa este o formă a infracțiunii deoarece întotdeauna rezultatul nu se va produce fie datorită întreruperii actului de executare, fie datorită altor împrejurări, când actul de executare a fost efectuat în întregime.
Potrivit alin. 4 al art. 269 Cod penal, tentativa se pedepsește.
Pentru ca să existe tentativă va trebui să se constate că fapta de evadare a început să fie pusă în executare. Aceasta pentru a deosebi actele de pregătire de tentativă.
b) Consumarea infracțiunii
Infracțiunea de evadare se consumă în momentul în care cel aflat în starea legală de reținere sau deținere a ieșit complet de sub imperiul acesteia, devenind liber datorită activității sale ilegale. Infracțiunea este deci de consumare instantanee. Fapta nu poate avea caracterul unei infracțiuni continue și nici continuate. Revenirea făptuitorului din proprie inițiativă în fața organului judiciar are numai efectul unei circumstanțe atenuante.
3.2. Modalitățile infracțiunii
Infracțiunea de evadare poate fi săvârșită în una din următoarele modalități normative:
– evadarea din starea legală de reținere sau de deținere (modalitatea simplă);
– evadarea prin folosire de violențe (modalitate agravată);
– evadarea prin folosirea de arme sau de alte instrumente (modalitate agravată);
– evadarea săvârșită de două sau mai multe persoane împreună (modalitate agravată).
În privința modalităților agravate, aducem următoarele completări.
a) evadarea prin folosirea de violențe. Apreciem că infracțiunea de evadare înglobează în conținutul său urmarea prevăzută în conținutul legal al infracțiunii de loviri sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin. 1 C. pen. Dacă urmarea produsă prin săvârșirea infracțiunii de evadare este mai gravă, se va reține în sarcina făptuitorului un concurs de infracțiuni între infracțiunea analizată și infracțiunea corespunzătoare urmării finale produsă prin infracțiune;
Prin „folosirea de violență” înțelegem orice manifestare de natură să producă suferință fizică unei persoane (de exemplu, îmbrâncirea urmată de căderea persoanei îmbrâncite, târârea, tragerea de păr, asmuțirea unui câine care trântește la pământ victima, punerea unei piedici urmată de cădere și lovirea victimei ș.a).
Pentru săvârșirea faptei, autorul poate folosi forța sa fizică pentru lovire sau pentru exercitarea de violențe, sau de folosește de alte mijloace, unelte, arme, animale (de exemplu, alergarea victimei care se împiedică și cade; invitarea victimei să se așeze pe o trapă, care este deschisă și victima cade; i se oferă victimei un aparat electric spre folosință despre care autorul știe că e defect și care curentează victima dar n-o omoară ș.a).
Mijloacele folosite de făptuitor la comiterea infracțiunii pot fi variate, cum ar fi:
– violențe morale (de exemplu, făptuitorul exercită amenințări asupra victimei pentru a o determina să sară un obstacol, lucru pe care victima îl face, cade și suferă vătămări corporale);
– violențe materiale (făptuitorul lovește victima cu palma, cu pumnul, cu un obiect contondent);
– acțiuni non-violente (făptuitorul toarnă pe o scară o substanță uleioasă pe care victima alunecă și cade).
b) evadarea prin folosirea de arme sau de alte instrumente. Conținutul legal al infracțiunii impune ca armele sau alte instrumente să fi fost folosite în acțiunea de evadare și nu doar să fi fost purtate asupra evadatorilor.
Prin termenul de „arme sau alte instrumente” se înțelege, potrivit art. 151 alin. 1 și 2 Cod penal, instrumentele, piesele sau dispozitiviele astfel declarate prin dispoziții legale.
De asemenea, sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac.
c) evadarea săvârșită de două sau mai multe persoane împreună. Potrivit formulării uzitate în conținutul legal, evadarea trebuie să privească două sau mai multe persoane reținute sau arestate, adică două sau mai multe persoane care s-au ajutat în aceeași situație, private în mod legal de libertate, și nu persoane care doar l-au ajutat pe cel care evadează.
Cele două sau mai multe persoane trebuie să defășoare împreună activități materiale pentru a evada și nu are relevanță, pentru existența împrejurării agravate, dacă unele persoane au evadat, iar pentru altele fapta a rămas în formă de tentativă.
Infracțiunea de evadare se poate realiza prin numeroase modalități faptice, la care am mai făcut referire: atacarea și anihilarea funcționarilor publici care asigură paza, mituirea acestora, prin travestire, prin folosirea unor mijloace de transport utilitar, fuga de la punctele de lucru situate în afara penitenciarelor, forțarea sau tăierea gratiilor de la ferestre, neîntoarecerea în penitenciare după învoiri ș.a.
3.3. Forma agravată a infracțiunii
Potrivit alin. 2 al art. 269 Cod penal, infracțiunea de evadare este mai gravă dacă fapta este săvârșită prin folosire de violențe, de arme sau de alte instrumente, de către două sau mai multe persoane împreună.
Violențele au același înțeles ca în cazul infracțiunii de loviri sau alte violențe (art. 180 C. pen.). Ele trebuie folosite împotriva unei persoane, și nu împotriva unui bun.
Trebuie subliniat că acte violențe pot fi fizice sau psihice. De asemenea, este necesar ca acestea să preceadă sau să fie concomitente activități de evadare.
Armele sau instrumentele trebuie să fie folosite în mod efectiv și să fi contribuit ori să fi avut aptitudinea obiectivă ca într-un caz dat să faciliteze evadarea.
Noțiunea de arme are accepțiunea din dispozițiile art. 151 C. pen. și ale legii speciale cu privire la regimul armelor și munițiilor. Pentru existența agravantei este necesar ca făptuitorul să fi folosit în mod efectiv o armă ca mijloc de săvârșire a infracțiunii. Folosirea altor instrumente îi conferă faptei o periculozitate sporită. Prin alte instrumente se înțeleg orice fel de unelte care sunt de natură a servi la evadare și de care făptuitorul s-a folosit efectiv în acțiunea sa.
Prin săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună se înțelege atât săvârșirea faptei în calitate de coautori, cât și săvârșirea de două sau mai multe persoane, dintre care cel puțin una în calitate de autor, iar cealaltă sau celelalte de complici concomitenți. Este indiferent, dacă evadarea împreună a fost precedată sau nu de o înțelegere, suficient fiind că fapta s-a comis împreună.
Sancțiunea constă în închisoarea de la 2 la 8 ani.
Secțiunea a V-a
Sancțiunea și calculul pedepsei în caz de evadare
Infracțiunea de evadare se pedepsește diferențiat în funcție de forma tipică sau agravantă pe care o poate prezenta. Astfel, pentru forma simplă prevăzută de art. 269 alin. 1 C. pen., pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani. Dimpotrivă, pentru formele agravate inserate în art. 269 alin. 2 C. pen., pedeapsa prevăzută este înschisoarea de la 2 la 8 ani.
Art. 269 alin. 3 C. pen. conține o dispoziție specială privitoare la regimul aplicării pedepsei în cazul evadării. În conformitatea cu aceasta, pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la pedepasa ce se execută, fără a se putea depăși maximul general al pedepsei. Este o dispoziție derogatorie de la regimul recidivei.
În concret, condamnatul va executa integral pedeapsa pentru evadare și restul de pedeapsă neexecutată din pedeapsa în cursul executării căreia a evadat. Dacă inculpatul a săvârșit infracțiunea de evadare în timpul în care era reținut sau arestat preventiv (și nu în executarea unei condamnări), pedeapsa aplicată pentru evadare se contopește după regulile concursului de infracțiuni cu pedeapsa aplicată pentru infracțiunea care a determinat arestarea preventivă, în acest caz nemaiputându-se aplica regula prevăzută de art. 269 alin. 3 C. pen.
În art. 269 alin. 3 C. pen. se folosește expresia „pedeapsa ce se execută” pentru a individualiza sancțiunea la care se adaugă pedeapsa aplicată pentru evadare. De aici rezultă cu claritate că dispozițiile art. 269 alin. 3 nu pot fi folosite în cazul în care evadarea se face din starea de reținere sau arestare preventivă. Aceasta deoarece, aflată în reținere sau în arest preventiv, persoana respectivă nu execută nicio pedeapsă, executarea unei pedepse intervenind numai după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare. Or, câtă vreme există doar starea de reținere sau de arest preventiv, înseamnă că procesul penal este în curs și ca atare nu există niciun fel de pedeapsă care se execută.
Dacă cel reținut sau aflat în arest preventiv evadează, se vor aplica regulile concursului de infracțiuni, dacă se va ajunge la condamnarea definitivă pentru fapta sau faptele în legătură cu care evadatul a fost inițial reținut sau arestat preventiv. Concursul de infracțiuni va fi între fapta pentru care a fost condamnat și evadare, fiind incidente dispozițiile art. 34 C. pen. Dacă fapta pentru care s-a dispus reținerea sau arestarea preventivă este lipsită de temei, împiedicând punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (cazurile prevăzute de art. 11 C. proc. pen.), atunci se va aplica o singură pedeapsă, aceea pentru evadare.
În situația prevăzută de art. 269 alin. 3 C. pen., pedepasa ce se va aplica nu poate depăși maximul general.
Dacă după evadare făptuitorul acesteia săvârșește o infracțiune, el se va găsi în stare de recidivă. La stabilirea pedepsei, ca urmare a recidivei, se vor avea în vedere dispozițiile art. 39 alin. 3 C. pen. Aceasta înseamnă că, în acest caz, prin pedeapsa anterioară se va înțelege pedeapsa ce se execută la care s-a adăugat pedeapsa aplicată pentru evadare. La pedeapsa astfel obținută se poate adăuga un spor care, conform art. 39 alin. 1 C. pen., poate ajunge până la 5 ani. Dacă infracțiunea ulterior săvârșită (după evadare) este una dintre cele prevăzute de art. 39 alin. ultim C. pen., sporul ce se adaugă poate fi de maximum 7 ani.
În practică s-au pronunțat și soluții contrare acestui punct de vedere. Astfel, prin pedeapsă anterioară s-a înțeles numai pedeapsa ce se execută. Ea s-a contopit cu pedeapsa aplicată pentru infracțiunea sau infracțiunile săvârșite în starea de evadare (și care erau considerate în mod just concurente). La pedeapsa unică – ce urma să se execute – s-a adăugat pedeapsa pentru evadare. Sancțiunea pentru tentativa de evadare urmează și ea regula stabilită în art. 269 alin. 3 C. pen. Deci, pedepasa pentru tentativa de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută.
Secțiunea a VI-a
Aspecte procesuale
Sesizarea organelor judiciare pentru infracțiunea de evadare se realizează prin orice mijloc de sesizare (plângere, denunț, sesizarea din oficiu).
Acțiunea penală pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 269 C. pen. se pune în mișcare din oficiu.
Urmărirea și judecata se desfășoară potrivit regulilor de procedură obișnuită.
Competența de urmărire penală aparține procurorului de la parchetul coresunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza, conform art. 209 alin. 4 C. proc. pen.
Competența de judecată în primă instanță revine tribunalului, conform art. 27 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., atât pentru varianta simplă cât și pentru varianta agravată a infracțiunii de evadare.
Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt de 5 ani în cazul formei simple a infracțiunii și pot ajunge până la 8 ani pentru forma agravată, iar termenele de prescripție a executării pedepsei sunt de 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, adică în funcție de pedeapsa pronunțată de instanță, de la minim 5 ani și 6 luni la maxim 13 ani.
CAPITOLUL III
ANALIZA INFRACȚIUNII DE ÎNLESNIREA EVADĂRII
Secțiunea I
Noțiune și definiție
Infracțiunea de înlesnirea evadării se află într-o strânsă legătură de conexitate cu infracțiunea de evadare analizată în capitolul precedent. Ea nu poate exista nici în formă consumată și nici în formă de tentativă decât dacă, în prealabil, s-a consumat sau cel puțin s-a tentat fapta de evadare.
Pericolul social al infracțiunii este semnificativ pentru înfăptuirea justiției, de aceea ea a fost incriminată în aproape toate legislațiile, chiar și în acelea în care autorul evadării nu era pedepsit pentru fapta sa.
Înlesnirea evadării înseamnă ajutarea în orice mod a unei persoane reținute sau deținute să evadeze.
Înlesnirea evadării este incriminată în art. 270 C. pen. într-o variantă tip, trei variante agravate și o variantă atenuată.
Varianta tip (art. 270 alin. 1 teza I C. pen.) constă în înlesnirea prin orice mijloace a evadării.
Prima variantă agravată (art. 270 alin. 1 teza II C.pen.) se realizează în cazul în care înlesnirea evadării s-a săvârșit de o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat.
A doua variantă agravată (art. 270 alin. 2 C. pen.) există dacă a avut loc o înlesnire a unei evadări săvârșite în condițiile art. 269 alin. 2 C. pen. Fapta este mai gravă dacă înlesnirea evadării în aceste condiții a fost săvârșită de o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat.
A treia variantă agravată (art. 270 alin. 3 C. pen.) constă în înlesnirea evadării unei persoane reținute, arestate sau condamnate pentru o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani. Dacă fapta este săvârșită de o persoană care avea îndatorirea de a păzi, pe cel care a evadat, aceasta este considerată mai gravă.
Varianta atenuantă (art. 270 alin. 4 C. pen.) constă în înlesnirea evadării săvârșită din culpă, de către o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat.
Înlesnirea evadării este conexă cu infracțiunea de evadare prevăzută și pedepsită de art. 269 C. pen., și prezintă un pericol social mai ridicat decât evadarea, pentru că cel care înlesnește evadarea ilustrează o evidentă lipsă de respect față de actele organelor judiciare și prin aceasta o manifestare de natură să aducă atingere înfăptuirii justiției.
De multe ori, evadarea nu ar fi posibilă dacă autorul ei nu ar fi ajutat de alte persoane.
Gradul de pericol social pe care îl prezintă fapta de înlesnire a evadării este mai ridicat decât acela pe care îl prezintă evadarea, după cum am afirmat anterior, și aceasta deoarece, în timp ce persoana care se află legal în stare de reținere sau deținere este impulsionată de dorința omenească, firească de a-și redobândi libertatea chiar și printr-o faptă ilicită (ceea ce explică de ce altă dată evadarea nu era incriminată), persoanele care înlesnesc evadarea nu au în favoarea lor nici măcar această scuză lipsită de eficiență juridică, dar reală.
Fapta de înlesnirea evadării constituie deci, o lipsă evidentă de respect față de actele organelor judiciare și de procesul înfăptuirii justiției.
Secțiunea a II-a
Condiții preexistente
1.1. Obiectul juridic
Obiectul juridic este același ca și în cazul infracțiunii de evadare.
Infracțiunea de înlesnirea evadării are ca obiect juridic generic relațiile sociale a căror existență este asigurată prin ocrotirea valorii sociale a înfăptuirii justiției.
Obiectul juridic special, ca și în cazul infracțiunii de evadare, îl reprezintă relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției, care reclamă rămânerea persoanelor reținute sau deținute în starea de lipsire de libertate în care acestea se află în mod legal.
În unele din formele sale agravate, infracțiunea are și un obiect juridic secundar, constând în relațiile sociale referitoare la integritatea corporală sau sănătatea victimei.
1.2. Obiectul material
Infracțiunea de înlesnirea evadării prevăzută și pedepsită de art. 270 C. pen., nu are de regulă obiect material.
În cazul săvârșirii infracțiunii prin folosire de violențe, de arme sau de alte instrumente (art. 270 alin. 2), infracțiunea prezintă întotdeauna un obiect material, care constă în corpul victimei. Așadar, în forma simplă, infracțiunea este lipsită de obiect material. Obiectul material constă în corpul victimei, când fapta se săvârșește în forma agravată din alin. 2.
1.3. Subiecții infracțiunii
a) Subiectul activ
Forma tipică a infracțiunii, având două teze, are și două categorii de subiecți activi.
Pentru art. 270 alin. 1 teza I C. pen. („înlesnirea prin orice mijloace a evadării”), subiectul activ nu este circumstanțiat de lege. La fel stau lucrurile și cu agravantele acestei variante: art. 270 alin. 2 teza I („înlesnirea evadării în condițiile art. 269 alin. 2”), art. 270 alin. 3 teza I („înlesnirea evadării unei persoane reținute, arestate sau condamnate pentru o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani …”).
Pentru art. 270 alin. I teza a II-a C. pen. („dacă fapta s-a săvârșit de o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat …”) subiectul activ poate fi numai o persoană care are o asemenea calitate oficială.
Acest subiect activ îl găsim și la alte forme agravate ale faptei: art. 270 alin. 2 teza a II-a (înlesnirea evadării în condițiile art. 269 alin. 2 de către o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat); art. 270 alin. 3 teza a II-a (înlesnirea evadării unei persoane reținute, arestate sau condamnate pentru o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, dacă fapta este săvârșită de o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat).
În sfârșit, fapta prevăzută de art. 270 alin. 4 C. pen. nu poate avea decât tot un subiect activ calificat în persoana aceluia care avea îndatorirea de a păzi pe autorul evadării.
În legătură cu subiectul activ calificat deosebim două cerințe esențiale, care trebuie să se realizeze cumulativ: a) îndatorirea de a păzi pe cei legalmente reținuți sau deținuți trebuie să fie oficială, adică să constituie o atribuție de serviciu permanentă sau temporară; b) această îndatorire să existe la momentul săvârșirii faptei în raport cu cel care a evadat sau a încercat acest lucru.
Nu este suficient ca făptuitorul să aibă ca atribuții de serviciu paza deținuților, ci, pe lângă aceasta, este necesar ca aceste atribuții să fi fost exercitate în legătură cu subiectul activ al evadării.
În doctrină, s-a apreciat, în mod just, că nu intră în sfera subiecților activi, care au îndatorirea de a păzi, deținutul care datorită conduitei sale pozitive primește sarcina de a supraveghea activitatea altor deținuți. Acesta poate fi complice la fapta de evadare sau poate săvârși înlesnirea evadării în formele care nu au un subiect activ circumstanțiat.
Persoana care are îndatorirea de pază poate înlesni evadarea din interiorul locului de deținere sau din afara acestuia, de sub escortă, sau cu ocazia lucrului efectuat în afara locului de deținere.
Nu sunt considerate persoane care au îndatorirea de a păzi condamnații cei care, dând dovezi temeinice de îndreptare, fiind stăruitori în muncă și disciplinați sunt folosiți pentru supravegherea altor condamnați la locul de muncă.
Prin „persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat” se înțelege persoana oficial însărcinată cu paza persoanelor reținute sau deținute legal. Această persoană poate fi cea care efectuează anume paza, supravegherea sau escortarea deținuților sau persoana care supraveghează disciplina, munca sau conduita morală, instrucția și calificarea profesională sau igiena acestora.
b) Subiectul pasiv
Statul este subiectul pasiv al faptei, deoarece aceasta pune în pericol procesul executării pedepsei. Uneori, când fapta de evadare se săvârșește în condițiile prevăzute de art. 269 alin. 2 C. pen. poate exista și un subiect pasiv adiacent care este reprezentat de persoana celui asupra căruia s-au exercitat violențele.
c) Participația penală
Infracțiunea poate fi săvârșită în participație penală, sub toate formele sale: complicitate, instigare și complicitate. În modalitățile prevăzute în alin. 1 teza a II-a, alin. 2 teza a II-a, alin. 3 teza a II-a și alin. 4, infracțiunea poate fi săvârșită în forma coautoratului dacă toți participanții aveau îndatorirea legală de a-l păzi pe evadat.
Secțiunea a III-a
Conținutul constitutiv al infracțiunii
2.1. Latura obiectivă
a) Elementul material
Elementul material al infracțiunii constă în acțiunea de „a înlesni” evadarea persoanelor care se află în stare de reținere sau de deținere legală. Această acțiune este comună tuturor variantelor infracțiunii.
Acțiunea de înlesnire înseamnă orice sprijin dat persoanei reținute sau deținute legal pentru a evada. Acțiunea de înlesnire a evadării implică faptul că persoana reținută sau deținută se hotărâse sau acceptase îndemnul de a evada. Îndemnul poate veni chiar și din partea celui care va înlesni evadarea.
Infracțiunea se poate săvârși, din acest punct de vedere, fie printr-o acțiune, fie printr-o inacțiune. Nu există modalități normative, de aceea fapta se poate săvârși prin orice mijloace. Când subiectul activ este chiar persoana care are îndatorirea de a păzi pe cel evadat, fapta se săvârșește, de regulă, prin acțiuni sau inacțiuni prilejuite de îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
Este însă necesar ca ajutorul pe care îl dă făptuitorul să fi fost apt, realmente, să faciliteze evadarea. Nu se cere ca evadarea să fi fost reușită exclusiv prin înlesnirea ce i s-a acordat. Ori de câte ori se constată că actele de înlesnire nu puteau în niciun mod să profite făptuitorului evadării, fapta nu va constitui infracțiunea de înlesnirea evadării prevăzută și pedepsită de art. 270 C. pen.
Înlesnirea evadării este, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv – o complicitate la evadare, însă o complicitate este incriminată aparte și, ca atare, făptuitorul devine autor al unei infracțiuni sui generis, sub această denumire. De aici decurg două concluzii.
În primul rând, vor fi calificate ca fapte de înlesnire a evadării numai actele de ajutorare efectuate înainte de evadare sau concomitent cu aceasta. Actele de ajutorare efectuate după evadare nu îmbracă forma înlesnirii evadării, deoarece complicitatea posterioară nu este admisă în dreptul nostru penal. O asemenea faptă va putea constitui favorizarea infractorului, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru această din urmă faptă penală.
În al doilea rând, se impune a fi clarificată o problemă cu privire la complicitatea în forma promiterii, înainte sau în timpul evadării, autorului acesteia că va fi favorizat. Credem că numai această activitate, ea singură, nu poate întregi elementul material al înlesnirii evadării. Fapta constituie, mai degrabă, o complicitate la evadare. Așadar, nu orice complicitate la evadare constituie automat infracțiunea de înlesnirea evadării. Pentru această din urmă infracțiune este necesar ca actele de ajutorare efectuate înainte sau în timpul evadării să aibă aptitudinea reală de a ușura evadarea. Această înlesnire se face fie materialmente (procurarea de instrumente pentru înlăturarea obstacolelor etc), fie moralmente, în acest din urmă caz, fiind vorba nu de simple încurajări sau de sfaturi menite să întrețină, spre pildă, convingerea celui reținut sau deținut ca va reuși să evadeze, ci de informații sau instrucțiuni care sunt de aplicațiune practică, deoarece, utilizându-le, actul material al evadării ar fi efectiv ușurat.
În cazul faptelor prin inacțiune este necesar ca omisiunea făptuitorului să privească obligația de serviciu de a-l păzi pe cel care a evadat. Inacțiunea este posibilă, dacă ea poate fi raportată la o obligație legală, existentă în sarcina celui care înlesnește evadarea. Această obligație este denumită generic în text „îndatorire de a păzi” pe cel care a evadat. Asemenea îndatoriri sunt obligații de serviciu.
Fapta poate intra în concurs ideal de infracțiuni. Această situație este determinată mai ales de faptul că unele mijloace faptice de înlesnire a evadării pot constitui prin ele însele infracțiuni.
Fapta rămâne săvârșită chiar dacă cel evadat este prins de îndată și chiar dacă cel care face acest lucru este tocmai persoana care i-a înlesnit evadarea.
b) Urmarea imediată
Acțiunea de înlesnire a evadării are ca rezultat sau ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru desfășurarea normală a activității de înfăptuire a justiției și deci pentru relațiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin această activitate.
Când fapta de înlesnirea evadării s-a săvârșit în forma sa agravantă prevăzută în art. 270 alin. 2, la urmarea imediată se pot adăuga și unele urmări adiacente care pot consta din vătămări aduse vieții, integrității corporale sau sanătății unei persoane, produse prin folosirea de violențe, de arme sau de alte instrumente.
Cu alte cuvinte, rezultatul acestei fapte reprezintă o stare de pericol creat pentru buna desfășurare a activității organelor de justiție, precum și pentru procesul executării pedepsei cu care justiția, în sensul larg al cuvântului, își finalizează acțiunea.
c) Legătura de cauzalitate
Raportul de cauzalitate rezultă ex re fiind suficient să se dovedească existența actului de înlesnire a evadării și aptitudinea sa de a ușura această faptă pentru ca raportul de cauzalitate să apară și el ca fiind suficient argumentat.
În cazul în care evadarea se săvârșește în condițiile art. 269 alin. 2 C. pen., raportul de cauzalitate subsidiar se dovedește prin argumentarea existenței factorilor ce alcătuiesc conținutul agravantei evadării.
Așadar, legătura de cauzalitate rezultă din săvârșirea infracțiunii, fără a mai fi necesar ca organul judiciar să identifice și să administreze alte probe.
2.2. Latura subiectivă
Forma de vinovăție la varianta tip este intenția. Aceasta presupune ca făptuitorul să-și fi dat seama că prin acțiunea sa se înlesnește evadarea unei persoane aflate în stare legală de reținere sau deținere și să urmărească acest rezultat (intenție directă) ori să fi acceptat riscul producerii lui (intenție indirectă).
De la această regulă există o singură excepție, prevăzută de Codul penal în art. 270 alin. 4.
Incriminarea aparte a săvârșirii infracțiunii din culpă, și numai atunci când este săvârșită de o persoană care are o anumită calitate, denotă că restul variantelor infracțiunii se săvârșesc numai cu intenție, chiar și atunci când fapta se săvârșește prin inacțiune.
Pentru stabilirea culpei se va observa care erau îndatoririle de serviciu ale făptuitorului și, în raport cu acestea, care a fost conduita sa concretă care a înlesnit evadarea.
După ce s-a stabilit îndatorirea funcționarului de a fi trebuit să-l păzeacă pe cel care a evadat, incumbă acestuia sarcina de a proba inexistența culpei sale.
Acțiunea săvârșită din culpă este sancționată din moment ce a servit la săvârșirea infracțiunii de evadare sau rămasă în faza de tentativă pedepsibilă.
În ceea ce privește variantele prevăzute în art. 270 alin. 2 și 3 C. pen., este necesar, din punct de vedere subiectiv, ca făptuitorul înlesnirii să știe că ajută la o evadare în condițiile art. 269 alin. 2 C. pen. sau că înlesnește evadarea unei persoane reținute, arestate sau condamnate pentru o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani.
Scopul și mobilul acțiunii de înlesnirea evadării nu interesează pentru existența infracțiunii ci, eventual, pentru individualizarea pedepsei.
Secțiunea a IV-a
Forme, modalități, sancțiuni
1. Formele infracțiunii de înlesnirea evadării
Manifestarea exterioară a hotărârii infracționale se poate prezenta sub forma actelor de pregătire sau preparatorii, de executare (tentativa) și în forma consumată.
a) Prin acte preparatorii se înțelege orice manifestare care pregătește desfășurarea și realizarea unei activități, pe care cineva și-a propus (sau chiar a reușit) să o înfăptuiască.
Actele preparatorii, deși posibile când fapta este săvârșită cu intenție, nu sunt incriminate.
Înlesnirea evadării din culpă nu poate avea o fază de pregătire. Actele preparatorii nu sunt incriminate și nici sancționate.
Atunci când fapta este săvârșită sau cel puțin încercată, actele preparatorii efectuate de alții decât autorul faptei devin acte de complicitate anterioară dacă au contribuit la săvârșirea infracțiunii.
b) Tentativa este definită în art. 20 C. pen., constând în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care însă a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul.
Există tentativă și în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Așadar, se poate reține că tentativa este forma de infracțiune care se situează în faza de executare a infracțiunii, între începutul executării acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective și producerea rezultatului socialmente periculos.
Tentativa este incriminată, cu excepția situației când fapta se săvârșește în condițiile art. 270 alin. 4 C. pen.
Existența tentativei presupune săvârșirea actelor de înlesnire a evadării, care sunt apte să producă un asemenea efect, dar evadarea nu a mai avut loc și nici nu a mai fost încercată. Aceasta deoarece urmarea infracțiunii de înlesnirea evadării nu poate fi concepută separat de infracțiunea de evadare.
După cum s-a remarcat în doctrină, interpretarea gramaticală, cât și cea logică a textului legii conduc la concluzia că evadarea trebuie să se producă (sau să fie încercată) pentru ca actele de înlesnire a ei să primeacă o relevanță penală în sensul art. 270 C. pen. Astfel, art. 270 alin. 1 incriminează înlesnirea prin orice mijloace a evadării, și nu ajutorul dat în vederea evadării.
Ca atare, va trebui să apreciem întotdeauna actele de înlesnire a evadării în funcție de evadarea propriu-zisă, între aceste două fapte penale existând un raport de cauzalitate specific.
c) Consumarea infracțiunii de înlesnirea evadării are loc în momentul în care s-a executat în întregime activitatea de înlesnire, adică a fost dusă până la capăt și a avut efect evadarea sau tentativa de evadare.
Datorită specificului ei, fapta nu poate avea forma continuă și nici continuată. Mai multe acte de înlesnire a aceleeași evadări se integrează în elementul material al aceleeași fapte în formă necontinuată.
Așadar, consumarea infracțiunii analizate este realizată în momentul în care persoana ajutată să evadeze a ieșit de sub puterea de control și supraveghere a organelor îndreptățite în mod legal la supravegherea sa.
Este posibil ca această infracțiune să fie asociată cu alte infracțiuni.
2. Modalitățile infracțiunii de înlesnirea evadării
Recunoscând necesitatea incriminării unui anumit act de conduită și în vederea acestei incriminări, legiuitorul elaborează conceptul actului de conduită sau al faptei respective. Acest concept al faptei ce urmează să fie incriminată este apoi consacrat prin norma incriminatoare, sub forma conținutului juridic al infracțiunii.
S-a dat denumirea de modalități ale infracțiunii variantelor pe care le prezintă infracțiunea în concret, în funcție de modul și împrejurările în care a fost săvârșită. Spre deosebire de forme, care sunt o creație a legiuitorului și au la bază criteriul gradului de pericol social generic, modalitățile infracțiunii sunt o creație a infractorului și au la bază criteriul gradului de pericol social al infracțiunii, determinat, la rândul său, de împrejurările concrete în care fapta a fost săvârșită.
Sunt denumite modalități normative acele modalități care corespund variantelor normative prevăzute de lege și modalități faptice acele modalități care nu au corespondent în diferitele variante prevăzute în norma incriminatoare, dar care conferă în mod evident o fizionomie specifică faptei concrete.
Infracțiunea de înlesnirea evadării poate fi săvârșită în tot atâtea modalități normative câte sunt variantele și subvariantele incriminării. Modalitățile normative se deosebesc prin gradul lor de pericol social diferit, ele reprezentând astfel o individualizare legală care asigură corecta încadrare a faptelor concrete.
Modalitățile normative în care se poate săvârși infracțiunea privind înlesnirea evadării, constau în:
a) înlesnirea, prin orice mijloace, a evadării unei persoane reținute, arestate sau condamnate de către orice persoană fizică responsabilă din punct de vedere penal (alin. 1 prima teză C. pen.);
b) înlesnirea, prin orice mijloace, e evadării unei persoane reținute, arestate sau condamnate de către o persoană care avea obligația legală de a o păzi (alin. 1 teza a doua C. pen.);
c) înlesnirea de către orice persoană fizică cu responsabilitate penală, a evadării unei persoane reținute, arestate sau condamnate prin folosirea de violențe, de arme sau de alte instrumente ori de către două sau mai multe persoane împreună (alin. 2, prima teză C. pen.);
d) înlesnirea, de către persoana care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel evadat, a evadării unui persoane reținute, arestate sau condamnate (alin. 2, teza a doua C. pen.);
e) înlesnirea, de către orice persoană fizică cu responsabilitate penală, a evadării unei persoane reținute, arestate sau condamnate pentru o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani (alin. 3, prima teză C. pen.);
f) înlesnirea, de către persoana care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel evadat, a evadării unei persoane reținute, arestate sau condamnate pentru o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani (alin. 3, teza a doua C. pen.);
g) înlesnirea evadării săvârșită din culpă, de către o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel evadat (alin. 4 C. pen.).
Infracțiunea analizată se poate realiza prin numeroase modalități faptice, de exemplu, funcționarul public care asigură paza arestului lasă, intenționat sau din culpă, ușa celulei în care este încarcerat învinuitul și acesta părăsește unitatea de poliție în care se afla arestul.
Distincția dintre modalitățile normative și modalitățile faptice are nu numai o însemnătate teoretică evidentă, dar și o importanță practică în interpretarea sau aplicarea legii.
Cunoașterea variantelor și a modalităților corespunzătoare lor servește la calificarea corectă și la buna încadrare juridică a faptei, iar cunoașterea modalităților faptice servește la determinarea gradului de pericol social concret al faptei, făcând posibilă o bună individualizare a măsurii de apărare socială necesară în cazul dat.
Se remarcă, deci, cu deosebire, necesitatea cunoașterii modalităților faptice ale infracțiunii, care exprimă gradul de pericol social concret al faptei și care servesc la soluționarea corectă a raporturilor juridice penale de conflict.
3. Sancțiunile infracțiunii de înlesnirea evadării
În cadrul sancțiunilor de drept penal un loc important îl ocupă pedeapsa care este singura sancțiune penală și este menită să asigure restabilirea ordinii de drept ce a fost încălcată prin săvârșirea de infracțiuni.
Pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare, prevăzută de lege, aplicată de instanța judecătorească infractorului în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni.
Trăsăturile pedepsei reținute în definiția de mai sus se regăsesc și în definiția legală dată acesteia prin dispozițiile art. 52 C. pen., unde se prevede că: „Pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni”.
Infracțiunea de înlesnirea evadării prevăzută și pedepsită de art. 270 C. pen. are variante agravate și o atenuantă, astfel încât și pedepsele aplicabile pentru acestea sunt diferite.
Varianta tip a infracțiunii (art. 270 alin. 1 teza I) se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Prima variantă agravată (art. 270 alin. 1 teza II) se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
A doua variantă agravată (art. 270 alin. 2) se sancționează cu închisoare de la 2 la 8 ani, iar dacă subiectul activ (autorul) este o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, pedepasa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
A treia variantă agravată (art. 270 alin. 3) se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani, iar dacă fapta a fost săvârșită de o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.
Varianta atenuată (art. 270 alin. 4 C. pen.) se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani.
Secțiunea a V-a
Forme agravate
Variantele agravate absorb în conținutul lor toate condițiile variantei tip a infracțiunii de înlesnirea evadării, la care se adaugă anumite elemente care sporesc gradul de pericol social al faptei, elemente care vor fi evidențiate în cazul fiecărei forme agravate.
Infracțiunea de înlesnirea evadării are cinci forme agravate, prevăzute în alin. 1 ipoteza a II-a, 2 și 3 ipoteza a II-a.
a) Prima formă agravată există, potrivit alin. 1 ipoteza a II-a, dacă fapta s-a săvârșit de către o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat.
Așadar, prima formă agravată când fapta s-a săvârșit de către o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat are ca element care sporește pericolul social al faptei, calitatea subiectului activ care este o persoană care avea obligația de a păzi pe cel care a evadat.
„Persoana” care are astfel de obligație sau îndatorire este numai acea persoană oficial însărcinată cu paza celui reținut sau deținut legal și pe care l-a ajutat să evadeze.
Nu sunt socotite persoane care au îndatorirea de a păzi, condamnații care, dând dovezi temeinice de îndreptare și fiind stăruitori în muncă și disciplinați, sunt folosiți pentru supravegherea altor condamnați la locurile de muncă.
O astfel de persoană poate fi complice la fapta de evadare sau poate săvârși înlesnirea evadării, dar în varianta tip.
Pentru existența agravantei este necesar ca făptuitorul să fi înlesnit evadarea unui reținut sau deținut care se află sub paza sa. Dacă activitatea de înlesnire a evadării s-a referit la o persoană reținută sau deținută care nu se află sub paza acestuia, agravanta nu este aplicabilă. Tentativa se pedepsește.
b) A doua formă agravată există, potrivit art. 270 alin. 2, dacă fapta a fost săvârșită în condițiile art. 269 alin. 2 C. pen. sau dacă a fost săvârșită de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel care a evadat și are următoarele particularități în raport cu varianta tip:
– dacă înlesnirea evadării, în varianta tip, nu are un obiect material, la această variantă agravată distingem întotdeauna un obiect material care poate fi corpul unei persoane ori vreun bun;
– forma agravată prvăzută de art. 270 alin. 2 C. pen. are ca subiect pasiv adiacent persoana vătămată prin folosirea de violențe, de arme ori de alte instrumente, sau unitatea ori persoana căreia i s-au creat pagube materiale;
Prin „act de violență” înțelegem orice manifestare de natură să producă suferință fizică unei persoane (de exemplu, îmbrâncirea urmată de căderea persoanei îmbrâncite, târârea, tragerea de păr, asmuțirea unui câine care trântește la pământ victima, punerea unei piedici urmată de cădere și lovirea victimei ș.a).
Pentru săvârșirea faptei, autorul poate folosi forța sa fizică pentru lovire sau pentru exercitarea de violențe, sau de folosește de alte mijloace, unelte, arme, animale (de exemplu, alergarea victimei care se împiedică și cade; invitarea victimei să se așeze pe o trapă, care este deschisă și victima cade; i se oferă victimei un aparat electric spre folosință despre care autorul știe că e defect și care curentează victima dar n-o omoară ș.a).
Mijloacele folosite de făptuitor la comiterea infracțiunii pot fi variate, cum ar fi:
– violențe morale (de exemplu, făptuitorul exercită amenințări asupra victimei pentru a o determina să sară un obstacol, lucru pe care victima îl face, cade și suferă vătămări corporale);
– violențe materiale (făptuitorul lovește victima cu palma, cu pumnul, cu un obiect contondent);
– acțiuni non-violente (făptuitorul toarnă pe o scară o substanță uleioasă pe care victima alunecă și cade).
Prin termenul de „arme sau alte instrumente” se înțelege, potrivit art. 151 alin. 1 și 2 Cod penal, instrumentele, piesele sau dispozitiviele astfel declarate prin dispoziții legale. De asemenea, sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac.
– o altă modalitate a acestei forme agravate vizează mijloacele prin care se săvârșește evadarea și anume prin folosirea de violențe, de arme sau de alte instrumente ori modul de săvârșire a evadării (de două sau mai multe persoane împreună).
Din punct de vedere subiectiv, făptuitorul trebuie să știe că înlesnește evadarea care se săvârșește prin întrebuințarea mijloacelor prevăzute în norma de incriminare.
Înlesnirea evadării, în condițiile de mai sus, este mai gravă dacă subiectul activ nemijlocit este o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat.
c) A treia formă agravată (art. 270 alin. 3) se deosebește de formele precedente prin aceea că înlesnește evadarea unei persoane reținute, arestate sau condamnate pentru o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani. Pentru reținerea acestei forme agravate a infracțiunii de înlesnire a evadării este necesar ca făptuitorul, pe plan subiectiv, să cunoască împrejurarea că cel ajutat să evadeze a săvârșit o infracțiune de o asemenea gravitate.
Înlesnirea evadării are un pericol social mai ridicat dacă autorul ei este o persoană care are îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat.
d) Varianta atenuată se particularizează prin subiectul activ nemijlocit care trebuie să fie o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel evadat cât și prin forma de vinovăție care este culpa cu oricare din modalitățile sale (ușurință sau neglijență).
Secțiunea a VI-a
Aspecte procesuale
Sesizarea organelor judiciare pentru infracțiunea de înlesnirea evadării se realizează prin orice mijloc de sesizare (plângere, denunț, sesizarea din oficiu).
Punerea în mișcare a acțiunii penale infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 270 C. pen. se realizează din oficiu.
Urmărirea și judecata se desfășoară potrivit regulilor de procedură obișnuită.
Competența de urmărire penală aparține organului de cercetare al poliției judiciare care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza, conform art. 209 alin. 4 C. proc. pen.
Competența de judecare a cauzei în primă instanță aparține tribunalului, conform art. 27 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., atât pentru varianta simplă cât și pentru variantele agravante ale infracțiunii.
Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt de 5 ani în cazul variantei simple a infracțiunii și pot ajunge până la 10 ani pentru variantele agravate, iar termenele de prescripție a executării pedepsei sunt de 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, adică în funcție de pedepasa pronunțată de instanță, de la minim 5 ani și 3 luni la maxim 17 ani.
CAPITOLUL IV
ASPECTE CRIMINOLOGICE ȘI CRIMINALISTICE ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR DE EVADARE ȘI ÎNLESNIREA EVADĂRII
În vederea dovedirii activității infracționale, precum și a formei de vinovăție cu care a acționat făptuitorul, este necesar să se desfășoare anumite activități precum cercetarea la fața locului, verificarea și ridicarea de înscrisuri, ascultarea martorilor ș.a.
În cazul infracțiunilor de evadare și înlesnirea evadării, prin loc al faptei se înțelege: locul unde se află persoana reținută sau deținută înainte de săvârșirea infracțiunii (celulă, cameră de arest, dormitor, atelier, punct de lucru, mijloc de transport etc); împrejurările locului unde se află cel evadat înainte de comiterea faptei (pădure, câmp, case izolate); itinerariul parcurs de infractor de la locul de reținere sau deținere până la locul unde a părăsit efectiv incinta și s-a pus în stare de libertate; locul unde cel în cauză a folosit violențele împotriva personalului de pază sau supraveghere ori împotriva altor persoane; locul unde au fost confecționate armele sau instrumentele ce au servit la evadare și împrejurimile acestuia.
Cercetarea la fața locului în cazul evadării nu are drept scop descoperirea urmelor necesare identificării făptuitorului, acesta fiind deja cunoscut, ci descoperirea și fixarea procesuală a următoarelor urme și mijloace materiale de probă precum:
descoperirea, relevarea, fixarea și indicarea urmelor și mijlocelor nateriale de probă din care rezultă și metodele și mijloacele utilizate pentru evadare, respectiv pentru înlesnirea evadării;
descoperirea și ridicarea bunurilor folosite de infractori pentru punerea în aplicare a rezoluției infracționale, precum arme, instrumente, substanțe inciendiare sau paralizante;
descoperirea lucrurilor abandonate de făptuitor după ce a părăsit locul de reținere sau de deținere (haine, arme sau instrumente utilizate pentru atacarea persoanelor cu atribuții de pază, spargerea zidurilor, tăierea grilajelor metalice, săparea de tuneluri);
descoperirea și ridicarea de înscrisuri din care rezultă legăturile infracționale ale făptuitorilor cu persoane din interiorul sau din exteriorul locului de reținere sau deținere.
Cu ocazia cercetării la fața locului, trebuie să se urmărească evidențierea cauzelor, condițiilor și împrejurărilor care au favorizat sau facilitat săvârșirea evadării, persoanele care aveau obligația de a păzi pe evadat și care, prin acțiunea sau inacțiunea lor, au contribuit direct sau indirect la producerea rezultatului socialmente periculos.
În urma cercetării la fața locului pot fi identificate și alte categorii de urme, precum urme digitale, urme de încălțăminte, sau ale unor mijloace de transport, urme de natură biologică. Valoarea științifică a acestor categorii de urme poate duce la lămurirea împrejurărilor cauzei: prezența făptuitorului într-un anumit loc după evadare, persoanele care l-au ajutat, alte fapte de natură penală comise de făptuitor din momentul evadării și până în momentul prinderii sale (de exemplu, furturi, tâlhării, tentative de trecere frauduloasă a frontierei).
Acțiunile care privesc verificarea și ridicarea de înscrisuri, se pot efectua cu privire la: actele din care rezultă reținerea persoanei care a evadat (în acest sens, se impune verificarea și ridicarea ordonanței de reținere, a notei de introducere în arest și a procesului-verbal întocmit cu ocazia introducerii în arest); înscrisurile din care rezultă situația de deținut a persoanei care a evadat (hotărârea de condamnare rămasă definitivă, mandatul de executare a pedepsei); înscrisul din care rezultă statutul juridic al persoanelor care au înlesnit evadarea (reținuți, deținuți, persoane care aveau obligația de a-l păzi pe cel evadat și locul unde au fost deținuți sau reținuți).
Martorii pot fi identificați din rândul persoanelor reținute sau deținute, aflate în același loc cu cel care a evadat, din rândul angajaților locului de reținere sau deținere sau din rândul persoanelor aflate pe traseul parcurs de făptuitor după evadare.
Din declarațiile martorilor trebuie să rezulte anumite informații precum: locul unde au fost reținuți sau deținuți sau dacă s-au aflat împreună cu cel care a evadat; modul în care evadatul a pregătit evadarea, inclusiv perioada în care au început aceste pregătiri și în ce au constat acestea; persoanele care l-au ajutat pe cel evadat și în ce a constat acest ajutor; proveniența armelor, natura acestora, locul și modul cum au fost confecționate; locul unde au fost ascunse armele sau instrumentele necesare evadării; împrejurările concrete în care s-a produs evadarea, dacă s-au folosit violențe, natura acestora și pesoanele împotriva cărora au fost îndreptate; persoanele care au înlesnit evadarea, atât din rândul reținuților sau deținuților, cât și din rândul persoanelor cu atribuții de pază ș.a.
În cazul înlesnirii evadării, martorii proveniți din rândul persoanelor cu atribuții de pază, trebuie să lămurească următoarele aspecte: data și locul unde s-a produs evadarea; persoanele care aveau obligația de a păzi pe cei deținuți în sectorul unde s-a săvârșit infracțiunea; modul în care aceștia și-au îndeplinit sarcinile de serviciu ce le reveneau; măsurile luate pentru urmărirea și prinderea celui evadat etc.
În investigarea criminalistică a infracțiunilor de evadare și înlesnirea evadării se desfășoară și alte activități de urmărire penală necesare pentru administrarea probatoriilor în cauză și anume: efectuarea perchezițiilor, având drept scop descoperirea persoanelor evadate, a armelor sau instrumentelor folosite pentru evadare, precum și a altor obiecte (haine, încălțăminte); dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor; efectuarea reconstituirii; efectuarea de prezentări pentru recunoaștere și de confruntări;.
Atunci când s-au folosit violențe ori s-a adus atingere vieții sau integrității corporale sau sănătății, constatarea sau expertiza medico-legală se va dispune pentru a stabili: existența și natura leziunilor, mecanismul de formare a acestora, data producerii acestora, numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, apariția altor consecințe respectiv natura și cauza morții, data instalării ei, tipul de obiect cu care s-au aplicat loviturile etc.
Un rol destul de important în investigarea criminalistică îl deține ascultarea invinuitului sau a inculpatului care trebuie să lămurească următoarele aspecte: data când a fost reținut sau deținut și data când a fost efectiv în locul de deținere sau reținere; camera de arest sau locul din penitenciar în care a fost introdus și reținuții sau deținuții care se aflau în acel loc; momentul în care a luat decizia de a evada și pregătirile pe care le-a făcut în acest sens; persoanele care l-au ajutat în activitatea infracțională; locul și modul în care a procurat sau confecționat armele sau instrumentele utilizate pentru evadare; persoanele care i-au înlesnit evadarea și în ce a constat efectiv ajutorul dat de acestea; traseul parcurs din momentul evadării și până în momentul prinderii cu precizarea persoanelor care l-au ajutat, a locurilor unde s-a ascuns etc.
În cazul infracțiunii de înlesnirea evadării, problematica ascultării va fi condusă pentru elucidarea aspectelor legate de:
calitatea făptuitorului (reținut, deținut sau persoană cu îndatoriri de pază); actele concrete prin care s-a săvârșit înlesnirea evadării;
motivul determinant pentru care s-a acționat în acest sens;
existența unei înțelegi prealabile între cel care a înlensit și evadat;
foloasele primite ori promise de persoana care a evadat etc.
Investigarea criminalistică trebuie să stabilească în concret, prin activități specifice, toate elementele ce caracterizează infracțiunea săvârșită, pentru a oferi premisele unei juste soluționări a cauzei.
CAPITOLUL V
ELEMENTE DE DREPT COMPARAT
Studiul comparat al infracțiunii de evadare este susceptibil, pe de o parte, să evidențieze experiențele pozitive ale politicii represive destinate prevenirii acestei fapte ilicite, iar, pe de altă parte, să elaboreze propuneri de lege ferenda de perfecționare a cadrului normativ autohton existent în materie.
Analiza comparativă a infracțiunilor de evadare (prevăzută de art. 269 C. pen.) și înlesnirea evadării (prevăzută de art. 270 C. pen.), permite clasificarea legislațiilor penale în trei categorii, după cum urmează:
a) legislații penale în care aceste două înfracțiuni cunosc o incriminare nelimitată (Franța, România, Federația Rusă, Polonia, Ucraina, Georgia, Armenia);
b) legislații penale în care infracțiunile analizate cunosc o incriminare limitată (Argentina, Japonia, Israel, Turcia);
c) legislații penale care nu incriminează aceste fapte penale (Belgia, Olanda, Elveția).
În unele state, deși nu este incriminată ca infracțiune evadarea, sunt incriminate faptele prin care este înlesnită evadarea.
Infracțiunea de evadare este prevăzută de Codul penal al Federației Ruse în art. 313, cu denumirea marginală de „Evadare din locurile privative de libertate, arest sau de sub arest preventiv” și este pedepsită cu muncă corecțională de până la 4 ani sau cu închisoare ce poate fi aplicată pe același termen. Privarea de libertate în Federația Rusă se execută în colonii-așezări, colonii de educare, instituții medicale de corecție, colonii de corectare cu regim general, sever și special, precum și închisori.
Codul penal al Ucrainei incriminează infracțiunea de evadare la art. 393 cu denumirea marginală „Evadarea din locurile privative de libertate sau de sub strajă”, pedepsind această faptă în varianta tip cu închisoare de la 3 până la 5 ani.
Variantele agravate ale infracțiunii de evadare din locurile privative de libertate sau de sub strajă constau în: săvârșirea faptei în mod repetat; de către un grup de persoane în baza unei înțelegi prealabile; cu mijloace periculoase pentru viața sau sănătatea mai multor persoane; cu dobândirea sau folosirea armei; cu aplicarea sau cu amenințarea aplicării violenței; prin corupere sau prin distrugerea mijloacelor tehnice de asigurare a pazei, pedeapsa aplicabilă pentru aceste forme agravate fiind închisoarea de la 5 la 8 ani.
Evadarea este prevăzută și de art. 434 al Codului penal francez și presupune „părăsirea de către deținut a locului de detenție săvârșită prin aplicarea violenței, efracție sau prin corupere, chiar dacă aceste ultime acțiuni au fost săvârșite de o terță persoană, cu acordul condamnatului”.
O pedeapsă mai aspră este prevăzută de Codul penal francez pentru infracțiunea de evadare dacă violențele constau în amenințarea aplicării armei sau dispozitivelor explozive, substanțelor toxice sau ușor inflamabile sau dacă acțiunile de evadare în aceste condiții au fost săvârșite de către un grup de persoane în baza unei înțelegeri prealabile. De asemenea, în legislația franceză se prevede expres că, la stabilirea pedepsei pentru un cumul de sentințe nu va putea fi aplicată metoda absorbției.
Cu privire la înlesnirea evadării, în Codul penal francez, sunt descrise două norme incriminatorii distincte. Potrivit Codul penal francez, se pedepsește acțiunea de înlesnire a evadării săvârșită prin oferirea condamnatului a oricărui mijloc destinat părăsirii locurilor de detenție și de asemenea, este incriminată înlesnirea evadării săvârșită de către persoana care are obligația de supraveghere a condamnaților, manifestată prin acordarea de ajutor sau pregătirea evadării, chiar și atunci când fapta este realizată pe calea inacțiunii.
Legislația penală a Argentinei nu pedepsește infracțiunea de evadare în toate cazurile, ci potrivit art. 280 C. pen., această infracțiune este pedepsită doar atunci când este săvârșită cu aplicarea violenței sau cu distrugerea bunurilor, sancțiunea fiind închisoarea de la o lună până la 3 ani. În schimb, fapta de favorizare a evadării este sancționată cu pedepasa închisorii de la o lună până la 4 ani.
În Codul penal lituanian sunt incriminate și sancționate două fapte ilicite legate de evadarea condamnatului din locul de detenție, și anume: prima, intitulată eliberarea condamnatului, descrisă la art. 240, care constă în fapta persoanei care cu aplicarea violenței în privința pazei sau prin abuz de încredere, înșelăciune eliberează o altă persoană reținută, arestată sau care își exercită pedepasa arestului, privării de libertate sau detențiunea de viață și care se sancționează cu arest sau închisoare de până la 6 ani; și a doua faptă, care presupune evadarea condamnatului, care în timpul reținerii, arestării sau executării pedepsei arestului, privării de libertate sau detențiunii pe viață părăsește locul de deținere și care este sancționată conform Codului penal lituanian cu închisoare de până la 5 ani.
În Codul penal elvețian nu este statuată răspunderea penală pentru evadarea propriu-zisă, fiind prevăzută răspunderea pentru eliberarea condamnaților.
Potrivit art. 310 C. pen. al Elveției, „Cel ce utilizează violența, amenințarea sau înșelăciunea, îl eliberează pe condamnat sau pe o altă persoană, care în temeiul unei prescrieri administrative a fost îndreptată în instituția respectivă sau acordă ajutor în săvârșirea evadării se pedepsește cu înschisoare”.
Nici în legislația penală a Olandei nu este prevăzută răspunderea penală pentru evadarea propriu-zisă săvârșită de către persoana deținută, ci doar pentru înlesnirea evadării comisă de către o altă persoană decât cea condamnată.
Legislația belgiană nu pedepsește penal fapta de evadare prorpiu-zisă a condamnaților, ci sancționează acele fapte prejudiciabile care implică crearea condițiilor de evadare săvârșite de către funcționarii din cadrul instituțiilor penitenciare.
CONCLUZII
Încercând să dea o definiție civilizației, teoreticienii au relevat importanța unui criteriu care trebuie luat în considerare. Acesta este permanența civilizației, aptitudinea ei de a dura suficient timp pentru a se impune ca atare, ca o etapă culturală cu caracteristici specifice. Permanența apare ca o constantă a conceptului de civilizație, iar printre elementele care alcătuiesc această permanență se numără negreșit și justiția.
Atitudinea statului față de indivizi, manifestată prin intermediul uneia dintre formele fundamentale de realizare a puterii sale, cum este justiția, dezvăluie suficient caracterul socio-politic al acelui stat, tipul său, tendințele sale, capacitatea sa de democratizare a vieții social-politice și economice. În același timp, reacția individului față de justiția societății în care trăiește oferă date sigure despre gradul de adeziune al poporului la un anumit sistem social-politic, relevă caracterul relațiilor economice, politice și morale dominante în structura acelei societăți.
Activitatea organelor de justiție, în sensul cel mai larg al acestei noțiuni, are o puternică și profundă semnificație socială. Însăși legea, fixând principiile de organizare și funcționare a organelor chemate să înfăptuiască justiția, asigură o asemenea rezonanță.
Prin modul în care se înfăptuiește, actul de justiție îl pregătește pe cetățean pentru o anumită apreciere a justiției, apreciere pe care el o extrapolează, de cele mai multe ori, asupra întregii ordini social-economice în cadrul căreia trăiește. Atitudinea individului față de justiție, este un test al gradului de integrare a sa în societate, al nivelului său de cultură, al capacității sale de înțelegere a mecanismelor statale, al factorilor care contribuie la dezvoltarea socială.
Statul român perfecționează permanent justiția, astfel încât ea să corespundă tot mai mult aspirațiilor cetățenilor, ocrotirii intereselor lor fundamentale, mersul înainte pe treptele unei civilizații mereu complexe, capabilă să asigure prosperitatea întregii națiuni.
Justiția nu este invulnerabilă. Ea trebuie protejată eficient pentru a-și putea duce la îndeplinire sarcinile deosebit de complexe și pentru aceasta statul instituie un complex de măsuri în care dreptul penal ocupă un loc specific.
Un rol deosebit de important în procesul de prevenire și combatere a criminalității îl au normele din capitolul infracțiunilor împotriva înfăptuirii justiției, cuprins în Codul penal al țării noastre.
Infracțiunile împotriva înfăptuirii justiției sunt acele fapte penale care aduc atingere relațiilor sociale privitoare la realizarea activității de justiție, în sensul larg al acestei noțiuni.
Aceste fapte sunt incriminate în prezent într-un capitol unitar al Codului penal, fiind o variantă specifică a infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege.
Din totalitatea infracțiunilor împotriva înfăptuirii justiției, cele care ne-au preocupat în mod deosebit și care formează obiectul prezentei lucrări sunt infracțiunile de evadare și de înlesnirea evadării, prevăzute de art. 269, respectiv, 270 C. pen.
În condițiile stabilite de lege, împotriva celui care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală sau o infracțiune se poate dispune privarea de libertate. Fiind o măsură legală, luată după caz, de organele de cercetare, de procuror sau de instanța de judecată, persoana care constituie obiectul acestei măsuri trebuie să se supună ordinului autorității, prin aceasta manifestând o atitudine de respect față de procesul statal al înfăptuirii justiției.
Prin incriminarea evadării și a înlesnirii evadării în Codul penal, legiuitorul a dorit să asigure condiții optime pentre desfășurarea și finalizarea procesului penal.
Astfel, evadarea este, potrivit art. 269 C. pen., fapta persoanei care se sustrage din starea de lipsire de libertate legal aplicată asupra sa, iar înlesnirea evadării înseamnă ajutarea în orice mod a unui reținut sau deținut să evadeze.
Cele doua infracțiuni au fost analizate împreună, deoarece se află într-o indiscutabilă legătură de conexitate: infracțiunea de înlesnirea evadării nu poate exista nici în formă consumată și nici în formă de tentativă decât dacă, în prealabil, s-a consumat sau cel puțin s-a tentat fapta de evadare.
Pericolul social al infracțiunilor analizate este semnificativ pentru înfăptuirea justiției, acesta fiind și motivul pentru care ele au fost incriminate în aproape toate legislațiile.
Un final este greu de conturat, însă, cu titlu de concluzie, lucrarea în toată cuprinderea sa nu s-a dorit mai mult decât poate un alt punct de vedere, iar abordarea n-a făcut decât să încerce o argumentare a acestuia.
Dacă încercarea s-a bucurat sau nu de finalitatea dorită este greu de apreciat.
Oricum, interesul pentru tematica de față este unul care presupune în timp permanente și laborioase căutări pe care, în egală măsură, sunt ținuți să le surpindă legiuitorul în elaborările sale, doctrinarul în scrierile sale dar și cel chemat să îmbine și să aplice creațiile celor dintâi.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate
1. ANTONIU, George, Noul cod penal, vol. I (art. 1-56), Ed. C. H. Beck, București, 2006.
2. ANTONIU, George, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Științifică, București, 1986.
3. ANTONIU, George, Tentativa, Ed. Societății Tempus, București, 1995.
4. ANTONIU, George, DANEȘ, Ștefan, POPA, Marin, Codul penal pe înțelesul tuturor, Ed. Societății Tempus România, București, 1995.
5. BASARAB, Matei, PAȘCA, Viorel, MATEUȚ, Gheorghiță, BUTIUC, Constantin, Codul penal comentat, vol. I, partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2007.
6. BÎRSAN, Corneliu, EFTIMIE, Marius, Convenția europeană a drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București, 2010.
7. BETTIOL, Giuseppe, Diritto penale, Parte generale, ottavo editione, CEDAM, Padova, 1973.
8. BOROI, Alexandru, Drept penal, Partea generală, Ed. All Beck, București, 2002.
9. BOROI, Alexandru, NISTOREANU, Gheorghe, Drept penal, Partea specială, Ed. All Beck, București, 2002.
10. BOROI, Alexandru, Drept penal. Partea specială conform Legii nr. 278/2006, Ed. All Beck, București, 2006.
11. BOROI, Alexandru, NISTOREANU, Gheorghe, Drept penal. Partea specială, Ed. All Beck, București, 2005.
12. BULAI, Constantin, MITRACHE, Constantin, Drept penal român. Partea generală. Culegere de probleme din practica judiciară, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1996.
13. BULAI, Constantin, FILIPAȘ, Avram, MITRACHE, Constantin, Drept penal român, Curs selectiv pentru licență, Ed. Press Mihaela, București, 1997.
14. BULAI, Constantin, FILIPAȘ, Avram, MITRACHE, Constantin, Instituții de drept penal, Ed. Trei, București, 2006.
15. BUZEA, N., Infracțiunea și culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba-Iulia, 1944.
16. CIOCLEI, Valerian, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Ed. C.H.Beck, București, 2009.
17. DIACONESCU, Horia, Drept penal. Partea specială, Ed. Themis, Craiova, 2000.
18. DIACONU, Gheorghe, Răspunderea penală, Ed. Lumina Lex, București, 2010.
19. DOBRINESCU, Ion, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Ed. Academiei, București, 1987.
20. DOBRINOIU, Vasile, Drept penal. Partea specială, Vol. I, Teorie și practică judiciară, Ed. Lumina Lex, București, 2000.
21. DOBRINOIU, Vasile, DIMA, Traian, Drept penal. Partea generală, partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
22. DONGOROZ, Vintilă, KAHANE, Siegfried, OANCEA, Ion, FODOR, Iosif, ILIESCU, Nicoleta, BULAI, Constantin, STĂNOIU, Rodica, ROȘCA, Victor, Explicații teoretice ale Codului penal roman, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, București, 1969.
23. DONGOROZ, Vintilă, KAHANE, Siegfried, OANCEA, Ion, FODOR, Iosif, ILIESCU, Nicoleta, BULAI, Constantin, STĂNOIU, Rodica, ROȘCA, Victor, Explicații teoretice ale Codului penal roman, Partea specială, vol. III, Ed. Academiei, București, 1971.
24. HALL, I., General principles of criminal Law, edition Babbs Meriel Indianopolis, New York, 1960
25. IONESCU, Cristian, Tratat de drept constituțional contemporan, Ed. C. H. Beck, București, 2008.
26. LAZĂR, Valerică, PASCU, Ilie, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2003.
27. LAZĂR, Valerică, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni prevăzute de Codul penal român în vigoare, cu modificările și completările la zi, Ed. Universitară, București, 2006.
28. LOGHIN, Octavian, TOADER, Tudorel, Drept penal roman. Partea specială, Casa de editură și presă ”Șansa”, București, 1997.
29. MARINESCU, D., Spețe, probleme și soluții din practica judiciară, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965.
30. MASTACAN, Olivian, VLĂDILĂ, Lavinia, Instituții de drept penal, curs selectiv pentru licență, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
31. MĂGUREANU, Ilie, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
32. MATOVANI, F., Diritto penale. Parte generale, secondo editione, CEDAM, Padova, 1988.
33. MITRACHE, Constantin, MITRACHE, Cristian, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2009.
34. MIRCEA, Ion, Vinovăția în dreptul penal, Ed. lumina Lex, București, 1998.
35. NEAGU, Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul juridic, București, 2010.
36. NEAGU, Ion, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
37. NISTOREANU, Gheorghe, DOBRINOIU, Vasile, MOLNAR, Ion, PASCU, Ilie, BOROI, Alexandru, LAZĂR, Valerică, Drept penal. Partea specială, Ed. Continent, XXI, Bucerești, 1995.
38. PADOVANI, Tullio, Diritto penale, Ginffre Editione, Milano, 1990.
39. PAPADOPOL, Vasile, POPOVICI, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977
40. PASCU, Ilie, GORUNESCU, Mirela, Drept penal, Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2008.
41. PASCU, Ilie, LAZĂR, Valerică, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2003
42. POP, Octavian, Cauzele care atenuează și agravează pedeapsa, Ed. Scaiul, București, 2001.
43. SIMA, Constantin, Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000, Ed. Lumina Lex, București, 2000.
44. STEFANI, G., LAVASSEUR, G., BULOC, B., Droit penale generale, trezieme edition, Dalloz, Paris, 1987.
45. STOICA, Aug. Oliviu, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică și Pedagigică, București, 1976.
46. TĂNĂSESCU, Iancu, TĂNĂSESCU, Gabriel, TĂNĂSESCU, Camil, Tratat de drept penal, Ed. Sitech, Craiova, 2000.
47. TOADER, Tudorel, Drept penal român. Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2010.
48. TOADER, Tudorel, STOICA, Andreea, CRISTUȘ, Nicoleta, Codul penal și legile speciale, Ed. Hamangiu, București, 2007.
.
II. Articole și studii de specialitate
1. BASARAB, M., Considerații cu privire la obiectul infracțiunii, în Studia Universitatis ,,Babeș-Bolyai”, Cluj, 1962.
2. BRAUNȘTEIN, B., Considerații asupra obiectului juridic al infracțiunii în dreptul penal, în Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza, Iași, 1960.
3. BRÂNZĂ, S., Însemnătatea obiectului juridic generic al infracțiunii, în Revista Națională de Drept nr. 3/2004.
4. BRÂNZĂ, S., Semnificația juridico-penală a obiectului material al infracțiunii, în Revista Națională de Drept nr. 10/2003.
5. CARP, S., CHETRARU, V., Aspecte ale politicii penale de incriminare a infracțiunii de evadare din locurile de deținere în legislațiile penale ale altor state, în Analele Științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a MAI, Chișinău, ediția a XII-a, nr. 2/2012
6. DANEȘ, Șt., Combaterea faptelor de violență prin mijloace de drept penal. Unele soluții din practica Tribunalului Suprem, în R.R.D. nr. 11/1980.
7. DOBRINESCU, I., Analiza sistemică și determinarea raportului de cauzalitate în dreptul penal, în R.R.D. nr. 6/1976.
8. DUMITRU, I., Cu privire la înțelesul termenului de „public”, „funcționar public”, „funcționar” și „înscris oficial”, în ,,Dreptul” nr. 6/1967.
9. MACARI, A., Infracțiunea și semnele ei, în Revista Națională de Drept nr. 5/2002.
10. MANEA, Tamara, Tentativa improprie, în R.D.P. nr. 1/2002.
11. NICULEANU, C., Despre posibilitatea existenței premeditării cu dolul repentin, în ,,Dreptul” nr. 12/1995.
III. Acte normative
1. Codul penal român, publicat în M. Of. din 30 octombrie 1864.
2. Codul de procedură penală actual
3. Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată.
4. Convenția Europeană a Drepturilor Omului
5. Legea 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996.
6. Legea 169/2002 privind modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 261 din 18 aprilie 2002.
7. Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009.
8. Noul cod penal, Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 510 din 24 iulie 2009.
9. O.U.G nr. 93 din 20 iunie 2002 pentru modificarea și completarea Codului penal, publicată în M. Of. al României, nr. 453 din 27 iunie 2002.
IV. Surse Internet
1. www.scj.ro
2. www.jurisprudentacedo.com
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate
1. ANTONIU, George, Noul cod penal, vol. I (art. 1-56), Ed. C. H. Beck, București, 2006.
2. ANTONIU, George, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Științifică, București, 1986.
3. ANTONIU, George, Tentativa, Ed. Societății Tempus, București, 1995.
4. ANTONIU, George, DANEȘ, Ștefan, POPA, Marin, Codul penal pe înțelesul tuturor, Ed. Societății Tempus România, București, 1995.
5. BASARAB, Matei, PAȘCA, Viorel, MATEUȚ, Gheorghiță, BUTIUC, Constantin, Codul penal comentat, vol. I, partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2007.
6. BÎRSAN, Corneliu, EFTIMIE, Marius, Convenția europeană a drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București, 2010.
7. BETTIOL, Giuseppe, Diritto penale, Parte generale, ottavo editione, CEDAM, Padova, 1973.
8. BOROI, Alexandru, Drept penal, Partea generală, Ed. All Beck, București, 2002.
9. BOROI, Alexandru, NISTOREANU, Gheorghe, Drept penal, Partea specială, Ed. All Beck, București, 2002.
10. BOROI, Alexandru, Drept penal. Partea specială conform Legii nr. 278/2006, Ed. All Beck, București, 2006.
11. BOROI, Alexandru, NISTOREANU, Gheorghe, Drept penal. Partea specială, Ed. All Beck, București, 2005.
12. BULAI, Constantin, MITRACHE, Constantin, Drept penal român. Partea generală. Culegere de probleme din practica judiciară, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1996.
13. BULAI, Constantin, FILIPAȘ, Avram, MITRACHE, Constantin, Drept penal român, Curs selectiv pentru licență, Ed. Press Mihaela, București, 1997.
14. BULAI, Constantin, FILIPAȘ, Avram, MITRACHE, Constantin, Instituții de drept penal, Ed. Trei, București, 2006.
15. BUZEA, N., Infracțiunea și culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba-Iulia, 1944.
16. CIOCLEI, Valerian, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Ed. C.H.Beck, București, 2009.
17. DIACONESCU, Horia, Drept penal. Partea specială, Ed. Themis, Craiova, 2000.
18. DIACONU, Gheorghe, Răspunderea penală, Ed. Lumina Lex, București, 2010.
19. DOBRINESCU, Ion, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Ed. Academiei, București, 1987.
20. DOBRINOIU, Vasile, Drept penal. Partea specială, Vol. I, Teorie și practică judiciară, Ed. Lumina Lex, București, 2000.
21. DOBRINOIU, Vasile, DIMA, Traian, Drept penal. Partea generală, partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
22. DONGOROZ, Vintilă, KAHANE, Siegfried, OANCEA, Ion, FODOR, Iosif, ILIESCU, Nicoleta, BULAI, Constantin, STĂNOIU, Rodica, ROȘCA, Victor, Explicații teoretice ale Codului penal roman, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, București, 1969.
23. DONGOROZ, Vintilă, KAHANE, Siegfried, OANCEA, Ion, FODOR, Iosif, ILIESCU, Nicoleta, BULAI, Constantin, STĂNOIU, Rodica, ROȘCA, Victor, Explicații teoretice ale Codului penal roman, Partea specială, vol. III, Ed. Academiei, București, 1971.
24. HALL, I., General principles of criminal Law, edition Babbs Meriel Indianopolis, New York, 1960
25. IONESCU, Cristian, Tratat de drept constituțional contemporan, Ed. C. H. Beck, București, 2008.
26. LAZĂR, Valerică, PASCU, Ilie, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2003.
27. LAZĂR, Valerică, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni prevăzute de Codul penal român în vigoare, cu modificările și completările la zi, Ed. Universitară, București, 2006.
28. LOGHIN, Octavian, TOADER, Tudorel, Drept penal roman. Partea specială, Casa de editură și presă ”Șansa”, București, 1997.
29. MARINESCU, D., Spețe, probleme și soluții din practica judiciară, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965.
30. MASTACAN, Olivian, VLĂDILĂ, Lavinia, Instituții de drept penal, curs selectiv pentru licență, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
31. MĂGUREANU, Ilie, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
32. MATOVANI, F., Diritto penale. Parte generale, secondo editione, CEDAM, Padova, 1988.
33. MITRACHE, Constantin, MITRACHE, Cristian, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2009.
34. MIRCEA, Ion, Vinovăția în dreptul penal, Ed. lumina Lex, București, 1998.
35. NEAGU, Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul juridic, București, 2010.
36. NEAGU, Ion, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
37. NISTOREANU, Gheorghe, DOBRINOIU, Vasile, MOLNAR, Ion, PASCU, Ilie, BOROI, Alexandru, LAZĂR, Valerică, Drept penal. Partea specială, Ed. Continent, XXI, Bucerești, 1995.
38. PADOVANI, Tullio, Diritto penale, Ginffre Editione, Milano, 1990.
39. PAPADOPOL, Vasile, POPOVICI, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977
40. PASCU, Ilie, GORUNESCU, Mirela, Drept penal, Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2008.
41. PASCU, Ilie, LAZĂR, Valerică, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2003
42. POP, Octavian, Cauzele care atenuează și agravează pedeapsa, Ed. Scaiul, București, 2001.
43. SIMA, Constantin, Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000, Ed. Lumina Lex, București, 2000.
44. STEFANI, G., LAVASSEUR, G., BULOC, B., Droit penale generale, trezieme edition, Dalloz, Paris, 1987.
45. STOICA, Aug. Oliviu, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică și Pedagigică, București, 1976.
46. TĂNĂSESCU, Iancu, TĂNĂSESCU, Gabriel, TĂNĂSESCU, Camil, Tratat de drept penal, Ed. Sitech, Craiova, 2000.
47. TOADER, Tudorel, Drept penal român. Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2010.
48. TOADER, Tudorel, STOICA, Andreea, CRISTUȘ, Nicoleta, Codul penal și legile speciale, Ed. Hamangiu, București, 2007.
.
II. Articole și studii de specialitate
1. BASARAB, M., Considerații cu privire la obiectul infracțiunii, în Studia Universitatis ,,Babeș-Bolyai”, Cluj, 1962.
2. BRAUNȘTEIN, B., Considerații asupra obiectului juridic al infracțiunii în dreptul penal, în Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza, Iași, 1960.
3. BRÂNZĂ, S., Însemnătatea obiectului juridic generic al infracțiunii, în Revista Națională de Drept nr. 3/2004.
4. BRÂNZĂ, S., Semnificația juridico-penală a obiectului material al infracțiunii, în Revista Națională de Drept nr. 10/2003.
5. CARP, S., CHETRARU, V., Aspecte ale politicii penale de incriminare a infracțiunii de evadare din locurile de deținere în legislațiile penale ale altor state, în Analele Științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a MAI, Chișinău, ediția a XII-a, nr. 2/2012
6. DANEȘ, Șt., Combaterea faptelor de violență prin mijloace de drept penal. Unele soluții din practica Tribunalului Suprem, în R.R.D. nr. 11/1980.
7. DOBRINESCU, I., Analiza sistemică și determinarea raportului de cauzalitate în dreptul penal, în R.R.D. nr. 6/1976.
8. DUMITRU, I., Cu privire la înțelesul termenului de „public”, „funcționar public”, „funcționar” și „înscris oficial”, în ,,Dreptul” nr. 6/1967.
9. MACARI, A., Infracțiunea și semnele ei, în Revista Națională de Drept nr. 5/2002.
10. MANEA, Tamara, Tentativa improprie, în R.D.P. nr. 1/2002.
11. NICULEANU, C., Despre posibilitatea existenței premeditării cu dolul repentin, în ,,Dreptul” nr. 12/1995.
III. Acte normative
1. Codul penal român, publicat în M. Of. din 30 octombrie 1864.
2. Codul de procedură penală actual
3. Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată.
4. Convenția Europeană a Drepturilor Omului
5. Legea 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996.
6. Legea 169/2002 privind modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 261 din 18 aprilie 2002.
7. Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009.
8. Noul cod penal, Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 510 din 24 iulie 2009.
9. O.U.G nr. 93 din 20 iunie 2002 pentru modificarea și completarea Codului penal, publicată în M. Of. al României, nr. 453 din 27 iunie 2002.
IV. Surse Internet
1. www.scj.ro
2. www.jurisprudentacedo.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evadarea Si Inlesnirea Evadarii (ID: 165203)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.