Etiologia Comportamentului Delincvent
INTRODUCERE
ARGUMENT
STRUCTURĂ ȘI METODĂ
CAPITOLUL 1. NOȚIUNI GENERALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ 6
1.1 Definiția psihologiei judiciare
1.2 Obiectul psihologiei judiciare
CAPITOLUL 2. INFRACTORUL ȘI INFRACȚIUNEA
2.1 Infractorul
2.2 Infracțiunea
2.2.1 Actul infracțional din perspectiva analizei psihologice
2.2.1.1 Fazele actului infracțional
CAPITOLUL 3.ETIOLOGIA COMPORTAMENTULUI DELINCVENT
3.1.Principalele teorii care explica fenomenul infracțional și comportamentului infracțional
3.1.1 Teoria biologică
3.1.2 Teoria constituțională
3.1.3 Teoria sociologică
3.1.4 Teoria psihologică
Capitolul 4.Profilul personalității infractorului
4.1Personalitatea infractorului
4.2.Particularități psihologice ale diferitelor categorii de infractori
4.2.1Delimitarea infractorilor în funcție de modul în care acționează
4.2.1.1Infractorul oranizat
4.2.1.2 Infratorul dezorganizat
Capitolul V.Crima și criminalul în serie
5.1 Caracteristicile crimelor în serie
5.2 Caracteristicile criminalilor în serie
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
ARGUMENT
Datorită evoluției la care a fost supus omul, după lungi epoci traversate, a ajuns la un nivel la care își poate reprezenta și decodifica majoritatea fenomenelor care îl înconjoară precum și activitățile sau trăirile ce emană de la el, având inteligența necesară pentru a face abstracție de materialismul lucrurilor ce îl împresoară și de a-și reprezenta într-un plan virtual idei și concepte, imaginația fiind o caracterisitică specifică omului deosebindu-l de restul ființelor. Societatea actuală este o societate multilateral dezvoltată aceasta creeând mediul propice dezvoltării, conviețuirii și perpetuării indivizilor umani ce o populează. Avantajele pe care un astfel de habitat le are nu pot fi ignorate, dar odată cu evoluția și dezvoltarea societății reversul medaliei a fost mereu pe măsură aspectelor pozitive ilustrate de aceasta. Reversul medaliei constă într-un izvor nesecătuit de intenții, direcții și gândiri ce încadrate într-un etalon arhetipal sunt clasificate ca fiind fapte sau comportări rele. Încă din zorii civilizației omul a nutrit în adâncul tenebros al intelectului sau idei ce își găsesc materializare în infracțiuni de gravități și facturi diverse ce au evoluat, căpătând noi forme în funcție de perioada pe care omul o travesa. Nu mai departe de al Doilea Război Mondial eveniment în cadrul căruia putem remarca fapte ce cu greu pot fi reproduse și ale căror artizani cu greu pot fi numiți ființe umane relevă faptul că omul încă este o ființă brutală, violentă, agresivă, avidă de putere, competitivă în lupta pentru foloase materiale ce își croiește o societate după aceste caracteristici. Oamenii prezentului ce locuiesc în diferite colțuri ale lumii prezintă trăsături comune dar în același timp sunt diferiți, scopurile ce îi animă și îi pun în mișcare variind de la o zonă la a alta precum și de la un individ la altul. În societatea contemporană este din ce în ce mai evidentă necesitatea studierii fenomenelor psihologice și cu atât mai mult a fenomenului infracțional din perspectiva psihologiei judicare pentru o mai bună înțelegere a activităților desfășurate pe întreg cuprisul planetei precum și înțelegerea unei game cât mai largi largi de activități pe care omul, acest ax în jurul căruia gravitează totul, le întreprinde în călătoria să existențială și temporală pe acest pământ.
Psihologia judiciară reprezintă un domeniu de cercetare și cunoaștere ce a văzut lumina zilei recent, acest domeniu este în plină dezvoltare, și și-a propagat cunoștiințele în aria mai multor sfere de cunoaștere, devenind din ce în ce mai cunoscută în toată lumea datorită mijloacelor moderne de comunicare și imformare. În nenumărate serialele tv, filmele sau romane polițiste observăm abordarea unor diferite variații ale problemelor psihologiei judiciare precum:descoperirea și capturarea criminalilor în serie având ca premise de cercetare informații lipsite de conținut, aflarea modului în care gândesc psihopați sexuali, modul în care sunt clasificați și depistați criminalii înserie, duelul psihologic dintre acuzat și acuzator, psihologia mărturiei mincinoase, precum și alte variații ale acestora sunt folosite în diferite conbinații învăluind în mister atât disciplina psihologiei judiciare cât și persoanele care o pun în practică datorită perspectivei fantastice din care sunt prezentate acestea.
Lăsând la o parte latura fantastică sau exagerată prezentată de mass-media și de industria filmului, psihologia judiciară în realitatea cotidiană nu își reduce arealul activităților la studiul crimelor și al infractorilor deosebit de periculoși la fel cum nici toți practicienii din acest domeniu nu sunt criminaliști. În realitatea cotidiană experții și practicienii din domeniul psihologiei judiciare reunesc sub aceasi cupolă cunoștiințe din diverse materii precum:criminologie, criminalistică, sociologie judiciară, psihologie generală, psihologie judiciară, criminologie, precum și cunoștiințe din domeniul pshihodiagnosticului fapt ce le înlesnește acestora cercatările și activitățile de descoperire a noilor implicații infracționale pe care individul le conjugă în funție de perioda pe care societatea o traversează sau a caracteristicilor specifice acestuia.
Cele expuse până acum s-au dorit a reprezenta un preambul pentru necesitatea si importanta studierii fenomenului infracțional din perspectiva psihologiei.
STRUCTURĂ ȘI METODĂ
Am ales această temă de licență intitulată “Aspecte privind psihologia infractorului” datorită actualității pe care această temă o prezintă și a modernității perspectivei din care infractorul secolului XXI este privit precum și a pluralității de domenii și materii ce sunt în strânsă legătură utilizate pentru a crea o imagine de ansamablu cu ajutorul căreia să fie scoase în evidență și decodificate pe cât este posibil rațiunile precum și factorii ce îi sunt susceptibili individului care săvârșește fapta ce aduce atingere societății sau persoanei.Un alt motiv pentru care am ales această temă este acela că fenomenul infracțional nu îi este străin societății din care provin, astfel doresc să cunosc cât mai în profunzime acest fenomen ce se găsește în fiecare socieatate și în orice periaodă istorică și de care mai devreme sau mai târziu ne vom lovi
Tema lucrării de față a fost abordată in decursul vremii de mulți autori, care au prezentat in opere lor principalele teorii si direcții ce dăinuiesc si astazi. Tiberiu Bogdan(1919-1996) este cel care a fondat Psihologia judiciară in România, acesta abordând in nenumăratele studii si cercetări pesonale tema psihologiei infractorului, precum si relația dintre persoanlitate si criminogeneză, cunoasterea psihologica a victimei, psihologia martorului si a marturiei, precum si multe altele. Alți autori de dată mai recentă precum Nicolae Mitrofan impreună cu Voicu Zdreghea si Tudorel Butoi abordează pe larg tema psihologiei infractorului in lucrarea intitulată Psihologie Judiciară(1992), ce tratează pe larg psihologia infractorului. Tudorel Butoi si Ioana-Theodora Butoi in lucrarea Tratat universal de psihologie judiciara(2003), abordeaza intr-o maniera clasica subiecte precum actul infractional sau comportamentul simulat.
Lucrarea de față are ca principal obiectiv stabilerea cauzelor declașatoare a fenomenului infractional, precum si a mecanismelor psihologice ce au ca finalitate crimogena savarsirea infractiunii, vazute din perspectiva psihologiei judiciare.
În ceea ce privește metoda folosită la elaborarea lucrării, sunt utilizate în cursul efectuării atât metoda teoretică de cercetare și colectare a imformațiilor cu ajutorul căruia sunt fixate în plan concret noțiunile și teoriile specifice cât și metoda practică care fundamentează afirmațiile de ordin teoretic exemplificând cu date și cazuri reale. Cât privește metoda de lucru se impune următoarea precizare: citarea surselor de informare își gasește materializare în notele de subsol de la sfârșitul paginii. Referitor la sistemul de citare al surselor bibliografice, în cadrul prezentei lucrări este utilizat sistemul modern de tip Oxford.
Lucrarea de față este structurată pe 5 capitole fiecare dintre aceste capitole având un rol bine determinat, fixând noțiunile teoretice și argumentând unde este cazul cu exemple practice.
Primul capitol urmărește delimitarea unui cadru general și integrator aupra definiției psihologiei judiciare și a obiectivelor pe care aceasta le trasează, fiind un capitol ce prezintă o mare pondere teoretică, în cadrul căruia se prezintă uzitarea de către psihologia judiciară de mecanisme și concepte specifice psihologiei judiciare precum și se conturează principalele obiective ale psihologiei judiciare. Concluzia parțială pe care acest capitol o expune este reliefată de ideia conform căreia psihologia judiciară are ca obiectiv principal problematica pe care o implica abaterea individului de la dogmele morale sau legale.
Capitolul doi are ca principal obiectiv stabilirea din punct de vedere juridic al noțiunilor de infractor și infracțiune precum și abordarea din punct de vedere psihologic a fazelor actului infracțional, fiind un capitol ce înbină partea teoretică cu partea practică a problematicii infracțiunii. Concluzia parțială ce este emanată de acest capitol este reprezentată de faptul că, potrivit noii legislații penale teoria psihologică este înlocuită de teoria normativă, moment marcat de schimbarea vinovăției cu caracterul imputabil.
Capitolul trei prezintă principalele teorii ce doresc a explica fenomenul infracțional cât și comportamentul infracțional, acesta fiind atât psihologice cum este cazul teoriei analitice cât și teorii nespecifice domeniului psihologice cum este cazul teoriei biologice.Concluzia parțială ce reiese din acest capitol prezintă faptul că aceste teorii privite în mod individual nu pot explica fenomenul infracțional în totalitate datorită multitudinii de factori ce influentează activitatea infracțională.
Capitolul patru are în centrul preocupărilor sale formularea în mod cât mai complet a unor caracteristici ce țin de personalitatea infractorului cât și variațiile de tipologii infracționale, fiind un capitol ce prezintă atât detalii teoretice cu privire la caracteristicile personalității infractorului si tipologiile de infractori cât și practice.Acest capitol prezintă și delimitarea infractorilor în funcție de modul în care operează.Concluzia parțială ce este specifică acestui capitol prezintă infractorul ca fiind un individ antisocial ce incubă o multitudine de factori externi, dând dovadă de un fond genetic predispus comiterii de infracțiuni.
Ultimul capitol al lucrării de față are ca principal obiectiv prezentarea principalelor trăsaturi ale celui mai grav tip de infracțiune și anume crima în serie, fiind un capitol în care accentul cade asupra părți practice prezentate de specialiștii în materie și susținute cu exemple reale.Concluzia parțială a acestui ultim capitol prezintă criminalul în serie ca fiind un individ ce prezintă nenumarate probleme atât de ordin psihologic cât și de altă natură.
Concluzia finală ce poate fi trasată din prezenta lucrare înfățișează ideia potrivit căreia infractorul se prezintă ca reprezentând individul ce are reale probleme de integrare socială, cu o insuficientă maturizare socială, intrând in conflict cu sistemul valoric, normativ si cultural al societății din care acesta provine.Pentru a micșora impactul cât si numărul infracțiunilor psihologia judiciară analizează infractorul din punct de vedere intelictiv, afectiv, motivațional și volitiv pentru a reliefa pregătirea săvârșirii infracțiunii, pentru a se putea stabili cu exactitate măsura în care infractorul este responsabil și gradul de culpabilitate pe care acesta îl prezintă pentru a putea delimita modul în care autorul infracțiunii va fi sanționat.
Lucrarea de față abordează suibectul intitulat Aspecte privind psihologie infractorului intr-o manierămaterie și susținute cu exemple reale.Concluzia parțială a acestui ultim capitol prezintă criminalul în serie ca fiind un individ ce prezintă nenumarate probleme atât de ordin psihologic cât și de altă natură.
Concluzia finală ce poate fi trasată din prezenta lucrare înfățișează ideia potrivit căreia infractorul se prezintă ca reprezentând individul ce are reale probleme de integrare socială, cu o insuficientă maturizare socială, intrând in conflict cu sistemul valoric, normativ si cultural al societății din care acesta provine.Pentru a micșora impactul cât si numărul infracțiunilor psihologia judiciară analizează infractorul din punct de vedere intelictiv, afectiv, motivațional și volitiv pentru a reliefa pregătirea săvârșirii infracțiunii, pentru a se putea stabili cu exactitate măsura în care infractorul este responsabil și gradul de culpabilitate pe care acesta îl prezintă pentru a putea delimita modul în care autorul infracțiunii va fi sanționat.
Lucrarea de față abordează suibectul intitulat Aspecte privind psihologie infractorului intr-o manieră simplă dar eficientă, reliefând principalele caracteristici ale infractorului din punct de vedere psihologic, demers ce este sprijinit pe un fundament teoretic ce este strâns legat de subiectul lucrării.
Prezenta abordare a subiectului intitulat aspecte privind psihologia infractorului, poate fi continuată pe plan practic, având ca obiectiv principal supunerea infractorilor unor serii de cercetări si teste care să aibe ca finalitate reliefarea noilor implicații pe care fenomenul infracțional le dezvoltă în societatea actuală.
CAPITOLUL 1. NOȚIUNI GENERALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Acest prim capitol se axează pe încadrarea, definirea și conturarea psihologiei judiciare având ca ipoteză inițială independența pe care aceasta o manifestă in eșicherul psihologic și juridic față de celelate domenii, având ca punct de plecare situarea în timp a genezei psihologiei judiciare, parcurgând definirea acestui domeniu și sfârșind prin a delimita obiectul și obiectivele psihologiei judiciare.
1.1 Definiția psihologiei judiciare
Fenomenul infracțional, datorită complexității factorilor ce îl generează și îl alimentează precum și prin multitudinea de forme în care acesta se manifestă, căpătând valențe noi datorită evoluției pe care societatea o traveresază, nu poate fi explicat și estompat fără aportul adus de psihologia judiciară. Fenotipul în materie de factori determinanți ai comportamentului infracțional îl regăsim în natura subiectivă a individului, dar acest fapt nu se poate separa de contextul în care ființa umană se manifestă atât în plan social, cultural cât și în plan economic.
Psihologia judiciară reprezintă un domeniu de cercetare și cunoaștere recent introdus în circuitul juridic și didactic, dar care capătă din ce în ce mai multă importanță datorită noilor implicații pe care le prezintă înfăptuirea actului de justiție precum și a activităților care cad sub incidența legii. Datorită tinereții de care dă dovadă psihologia judiciară preia metode, concepte, tehnici și instrumente specifice atât psihologiei generale cât și psihologiei sociale. Psihologia judiciară este adresată tuturor specialiștilor care ajută la bunul mers al înfăptuirii justiției în special magistraților care prin deciziile lor produc un impact în sfera socială datorită repercursiunilor pe care deciziile acestora le au asupra destinului oamenilor supuși judecății.
Datorită recentei integrări a psihologiei judiciare în literatura și practica de specialitate, aceasta nu deține o definiție unanim acceptată ca fiind completă datorită opiniilor divergente privind perspectiva din care este abordată, precum și din pricina noilor implicații pe care practica le oferă cadrului conceptual. În literatura de specialitate întâlnim numeroase definiții date psihologiei judiciare, dintre care evidențiem următoarele : Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei care cercetează implicațiile psihologice ale activității judiciare, sau „ceea ce reunește diverși practicieni ai psihologiei judiciare este interesul comun pentru studiul violenței de orice natură (fizică, psihică, sexuală, simbolică) și impactul acesteia asupra diferitor grupuri (criminali, victime, polițiști, gardieni) în scopul identificării, reducerii și, eventual, al eliminării durerii intrapsihice, a conflictelor interpersonale și dezordinii/tulburărilor sociale” . Definiția care abordează într-o manieră cât mai completă psihologia judiciară este formulată ca fiind “acea disciplină distinctă formativ-aplicativă și de cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a persoanei umane implicată în dramă judiciară, în vederea obținerii cunoștiințelor și a evidențierii legităților psihologice apte să fundamenteze obiectivitatea și interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate jurdiciară sau crimogenă.” .
Acest domeniu psihologic are în vedere înțelegerea activităților efectuate de individ într-o societate în cadrul căruia acesta este supus unor neegalități atât din punct de vedere genetic cât și din punct de vedere social, fiecare individ având lipsurile și avantajele specifice mediului de proveniență cât și specifice individului văzut în mod izolat.
Privită din prisma psihologiei judiciare, aceasta ne oferă o altă perspectivă a vieții omului ajutând la înțelegerea acestuia, remarcând ideia ca în cadrul raționamentelor psihice umane similitudinile în ceea ce privește comportările și habitudinile uzuale ale acestuia nu trebuiesc abstractizate, în sensul că acestea nu pot fi considerate șabloane care să ateste modul în care indivdul își ghidează viața în mod normal deoarece comportamentul uman atât cel de conformare cât și cel deviant privit din perspectiva psihologică nu poate fi decriptat decât sub forma unor termeni probabilistici. Raționalizarea tuturor acțiunilor pe care omul le întreprinde în rutina activităților sale este un ideal de neconceput datorită faptului că omul nu prezintă în nici-o situație o pondere absolută sau perfectă a vreunei atribuții sau însușiri. Pentru a înțelege omul, sau mai bine zis pe noi înșine, va trebui să-l privim nu ca pe o mașinărie ce este identic cu sine și dezvoltă mereu aceleași valori, ci să luăm în calcul inegalitatea dotărilor sale native, faptul că oamenii nu sunt identici încă din stadiul de concepție genetică. Probabilitatea ființei umane privită individual de a prezenta caracteristici unice și irepetabile reprezintă splendoarea de neegalat a coexistentei de structuri de tip temperamental și biotipologic, acestea creând cadrul unor nelimitate posibilități, materializate în societate în caractere și personalități ce prezintă diferențe atât ca potențial de educabilitate, cât și ca potențial de însușire și subordonare în ceea ce privește raportul pe care ființa umană o leagă de norma de drept, astfel individul uman prezentând un cumul variabil de caracteristici ce îl influențează în conduita pe care acesta o uzitează. Mergând mai departe cu această afirmație putem continua prin a formula ideia conform căreia înțelegerea omului impune însemnătatea și validarea “inegalității și a neomogeniățtii mediilor sociale de proveniență, medii care au virtutea de a exercita presiuni diferite, cantitative și calitative, asupra tipurilor individuale cu necesități psihologice și motivații diferite pentru fiecare caz în parte”. Pentru a continua cele enunțate mai sus putem expune faptul că și în prezența secolului XXI găsim pe întreg cuprinsul planetei diferențe ale ratelor de infracționalitate din diverse rațiuni specifice zonelor sau culturii de la care emană. O primă comparație o putem face înte țările nordice și cele de rit latin, după cum urmează: în țările nordice datorită culturii pe care aceste țări o au și a nivelului de trăi ridicat, infracțiunile sunt prezente într-un număr mai mic, și datorită corupției scăzute respectiv a mentalității indivizilor, față de țările de rit latin unde infracționalitatea are o pondere mai ridicată datorită “cultului” dezvoltat crimei organizate. În țări precum Italia sau Franța există structuri de crimă organizată precum:Cosa nostra siciliana, Camorra, Ndrangheta, Sfânta coroana unită sau mafia siciliană.
Datorită dinamicii varietății de comportări și personalități, individul uman trebuie recunoscut ca fiind o ființă ce acționează în mod obișnuit rațional, dar uneori și nu de puține ori acesta acționează inconștient sau instinctual precum și irațional, iar pentru a proteja sănătatea și integritatea indivizilor, societatea este preocupată în a reduce cazurile în care individul acționează irațional, prin intermediul unor măsuri de securitate socială și cu ajutorul normelor morale și juridice. Recunoașterea individului având astfel de coordonate așează Psihologia judiciară în zona în care aceasta este printre puținele în măsură să emane predicții de ramificare, asamblare și individualizare atât cantitativ cât și calitativ în ceea ce privește acțiunile educaționale sau dacă este cazul de reeducare a individului ce intră sub incidența de intoleranță a normei juridice, ținâdu-se cont de vârsta făptuitorului, de gradul de repetabilitate al infracțiunilor comise de acesta, de gravitatea faptelor comise de el precum și de alți factori. În completarea ideilor de mai sus, este de remarcat faptul că în procesul de înțelegere a ființei umane, perspectiva trasată de Psihologia judiciară incubă obligația admiterii situației potrivit căreia dotarea genetică precum și valorificarea ori nevalorificarea caracteristicilor educaționale, are ca rezultat faptul că orice individ prezintă o rezistență diferită în ceea ce privește tentațiile. Elementele ce sunt exterioare acestei limite, formează intru-un anumit fel, o culpă ce este imputabilă societății, pentru care nu se impune condamnarea individului ce o populează, din rațiuni de ordin preventiv, ci trebuie să ocrotim societatea de indivizi mai puțin rezistenți la tentații, care ar fi dispuși în orice moment să săvârșească acte infracționale. Literatura de specialitate a psihologiei judiciare marchează ideia conform căreia în cadrul comportamentului omului normal atitudinile ce se abat de la regulile de conduită impuse de societate în mod obișnuit sunt repetabile.
1.2 Obiectul psihologiei judiciare
Obiectul psihologiei judiciare își găsește materializare în studierea și analizarea într-un mod complex a comportamentelor umane, implicând cercetarea prevenirii, genezei, producerii si soluționării conflictului apătut intre individ si norma juridică, in majoritatea cazurilor fiind vorba de norme de natură penală.
Individul intră în conflict cu normă juridică când prin fapte antisociale dezvoltă o conduită dizarmonică ce are ca repercusiune încălcarea legii, altfel spus individul face ceva sau omite să facă ceva, eveniment cu prilejul căruia acesta încalcă conținutul unei norme juridice care îi interzicea efectuarea unei activități sau neefectuarea unei activități impuse de normă juridică. Normele juridice oferă cadrul în cuprinsul căruia conduitele umane trebuiesc sincronizate cu aceasta, depășirea limitelor stabilite de normele juridice aducând cu sine o răspundere juridică ce își găsește individualizare în persoana celui incriminat. Având în vedere această caracteristică, Psihologia judiciară are ca obiectiv de asemenea, conturarea aspectelor psihologice care sunt în legătură directă cu încălcarea normelor penale. Obiectivele pe care psihologia judiciară le urmărește pot fi împărțite în două categorii: obiective teoretice și obiective practic-aplicative.
Dintre cele mai importante ținte din categoria obiectivelor teoretice ale Psihologiei judiciare prezentăm după cum urmează: înnoirea aparatului teoretico-conceptual precum și asigurarea funcționării acestuia; realizarea de modele teoretico-explicative în ceea ce privește etiologia fenomenelor pshiologice de care se ocupă; confirmarea unor metode conceptuale teoretico-explicative ce aparțin de psihologia generală și de psihologia socială, ca urmare a testării acestor metode în mediul în care sunt desfășurate activități judiciare; validarea în materia practicii judiciare a unor modele științifice realizate de psihologia generală și psihologia socială.
Cele mai notabile obiective practice ale psihologiei judiciare sunt următoarele: elaborarea unor metodologii ce să îi fie specifice psihologiei judiciare, în demersul investigării relațiilor psihice din domeniul judiciar; demararea unor cercetări care să evidențieze legile și regulile specifice activităților judiciare; colaborarea cu organele judiciare în scopul oferirii unor informații pertinete și utile în ceea ce privește mecanismele psihicului și influența sa în deciziile luate de sistemul judiciar.
Arătarea obiectivelor trebuie să se facă în primul rând ținându-se seama de segmentul de persoane care vor beneficia și utiliza în mod concret de cunoștiințele și rezultatele cercetărilor efectuate în acest domeniul al Psihologiei judiciare. În sprijinul acestei opinii, Stanley Brodsky considera că”cunoștiințele de pihologie judiciară sunt adresate atât celor ce administrează justiția și celor care utilizează și beneficiază de serviciile psihologice, cât și psihologilor care au mai puțină tangență cu agențiile judiciare”.
Cele mai dese întrebări adresate psihologiei judiciare, vizând și obiectul său, care încă nu au căpătat un răspuns sunt legate de factorii ce au rol determinant în conturarea comportamentului infracțional și de mecanismele de origine psihologică sau socială ce sunt implicate în activitatea infracțională, restul întrebărilor derivând din acestea.
Având în vedere idelile formulate mai sus putem trasa o concluzie parțială prin care am arăta că geneza psihologiei judiciare este stâns legată atât de necesitatea unui nou domeniu de abordare a comportamentului uman implicat în drama judiciară, cât si de independeța psihologiei generale, obiectul psihologiei judiciare este trasat în esență de problemele pe care le implică abaterea individului de la dogmele moarale sau legale pe care o societate le impune indivizilor într-un spațiu geografic determinat având o cultură specifică.
CAPITOLUL 2. INFRACTORUL ȘI INFRACȚIUNEA
2.1 Infractorul
În capitolul acesta se are în vedere definirea din punct de vedere juridic a noțiunii de infractor și infracțiune precum și dezvoltarea problematicii ridicată de infracțiune din punct de vedere psihologic.
Infractorul este acea persoană care comite sau participă la săvârșirea unei fapte prevăzute de legislația penală, săvârșind în felul acesta o infracțiune, situație în cadrul căruia acesta capătă calitatea de infractor. Calitatea de infractor impune o înțelegere aprofundată a mecanismelor și a factorilor care determină și influențează conduita antisocială. Reprezentând persoana care comite infracțiunea, infractorul trebuie să fie cercetat și studiat în detaliu, acordându-se o atenție sporită facturii sale psihofizice, elementelor, condițiilor sau împrejurărilor care influențează și într-un final determină conduita infractorului, precum și în ceea ce privește explicarea manifestărilor negative cât și pentru soluționarea acestor manifestări negative prin utilizarea unor mijloace de îndreptare și corectare cât mai adecvate. În activitatea de calificare a unor fapte ca fiind sau nefiind infracțiuni, precum și a gravității pe care infacțiunea o implică, ultimul cuvânt revine politicii de reprimare a statului. Un exemplu elocvent îl putem găsi în prezența legislației Olandei comparată cu legislația altor state, care are următoarea politică, bazată pe următoarele principii: consumul de droguri este o problemă publică de sănătate și nu un act criminal iar al doilea principiu se bazează pe distincția făcută între drogurile periculoase și drogurile ușoare. Astfel legislația Olandei nu condamnă posesia în cantități legal determinate și nici uzul unor droguri ce fac parte din categoria drogurilor„ușoare” în vreme ce majoritatea țărilor interzic și pedepsesc atât portul, traficarea, producerea cât și consumul. Un alt exemplu relevant este acela al politicilor privind prostituția. În majoritatea țărilor prostituția este interzisă și pedepsită în caz de practicare, țări din cadrul cărora face parte și Româniacare pedepsește prostituția cu închisoarea, cele mai dure țări în ceea ce privește pedepsirea prostituției sunt țări precum: Arabia Saudită, Iran, Sudan, Koreea de Nord unde prostituția este considerată o crimă și este pedepsită cu moartea. La polul opus sunt situate țări precum Brazilia, Olanda, Gambia sau situația statul american Nevada care permit practicare prostituției.
Faptul că roulul principal în stabilirea politicii represive privind aprecierea ca fiind infracțiuni a unor fapte revine statului, nu exclude constatarea potrivit căreia cercetarea infracțiunii presupune și analizarea infractorului, precum și a factorilor de origine internă sau externă ai infractorului ce acționează asupra conduitei sale.
Din punct de vedere legislativ, infractorul nu și-a găsit reglementare nici sub imperiul vechiului Cod Penal și nici în noua reglementare a Codului Penal nu este formulatată o definiție care să delimiteze sfera în cuprinsul căreia să fie incluse perosanele culpabile de săvârșirea unor fapte infracționale. Acest lucru este datorat tendințelor majoritare a legislațiilor de a se aborda cu întâietate problematica ridicată de fapte și nu de infractor. Dreptul penal nu are ca obiect de cercetare probleme precum: personaliatea reală a infractorilor, psihologia și temperamentul infactorului decât în cazuri incidentale când aceștia depind de anumite categorii precum: recidiviști, minori sau demenți. Astfel, pentru a da eficiență activităților de prevenire a fenomenului infracțional și reinserare socială a celor care au săvârșit infracțiuni, dreptul penal dar și criminologia uzitează de anumite tipuri de categorii de infractori la care s-a ajuns având ca punct de plecare o serie de criterii. Criteriile uzitate de criminologi țin seama de cauzele care determină un individ să devină infractor. Primele clasificări în domeniul criminologiei sunt făcute de Cesare Lombrso care clasifica infractorii în: criminali înnăscuți, epileptici, pasional și criminali de ocazie. Un alt reprezentant al școlii criminologice clasice este E.Ferri care prezintă următoarea clasificare a infractorilor:criminalul alienat, înnăscut sau insitinctiv, criminalul de obicei, criminalul pasionat precum și criminalul de ocazie. Odată cu evoluția societății și știința criminologică a evoluat, aceasta oferind tipuri de infractori sau criminali ce au ca surse realități sociale și baze științifice. Clasificarea făcută de J.Pinatel prezintă următoarele ramificații: criminal cu tulburări de caracter, criminal pervers, criminal debil mintal, criminal alcoolic sau toxicoman, criminalul de profesie și criminalul ocazional. Utilitatea clasificărilor făcute de criminologie este evidentă, ele contribuiesc la ocunoaștere mai nuanțată a persoanei infractorului, ducând astfel la o cât mai adecvată alegere a mijlocului de reabilitare și reinserare în societate specifice infractorului.
Legislația penală distinge între infractori uzitând de alte criterii. Un prim criteriu este acela al vârstei la care infractorul săvârșește fapta penală, astfel se face delimitarea intre infractorul minor și infractorul major.
În ceea ce privește persoana majoră, ne aflăm în prezența majoratului unei persoane potrivit art.38 alin.2 Cod Civil când perosana împlinește vărsata de 18 ani. Infractorul este major când a împlinit 18 ani și a săvârșit o infracțiune. Codul Penal, în majoritatea reglementărilor sale face referire la infractorul major. Împlinirea vârstei de 18 ani este în strânsă legătură cu instituția răspunderii penale depline, pedepsele ce se aplică în cazul răspunderii penale depline sunt executate în mod complet. Detențiunea pe viață este de asemenea aplicabilă doar în cazul infractorilor majori.
Infractorul minor este reprezentat în linii mari de către infractorul care este situat ca vârstă înte 14-18 ani. În cadrul acestei etape, minorul își dezvoltă capacitățile psihice, desprinde cunoștiințe despre viață precum și discernământul. Sancțiunile ce pot fi aplicabile infractorilor minori ce săvârșesc fapte prevăzute de legislația penală sunt de ordinul luării unor măsuri de tip educativ.
Un al doilea criteriu pe care dreptul penal îl are în vedere este reprezentat de cadența cu care infracțiunile sunt săvârșite, existând astfel infractor primar și infractor recidivist.
Infractorul primar reprezintă infractorul care săvârșește pentru prima dată o infracțiune, înainte de aceasta nemaiexistând nicio asemenea comportare. Legea penală nu reglementează noțiunea de infractor primar, dar acest fapt nu înseamnă că este indiferent legii penale, reglementarea în vigoare abordează de exemplu în art. 83 lit.b din Noul Cod Penal,textul prezentând cadrul în care se poate amâna aplicarea pedepsei dacă infractorul îndeplinește anumite criterii printre care se numără și acela de a nu fi fost condamnat anterior, sau în art.91 lit b din Noul Cod Penal, care prezintă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă infractorul îndeplinește un cumul de condiții printre care se numără din nou neexistența unei condamnări anterioare.
Infractorul recidivist prezintă o particularitate ce îl separă de restul infractorilor, și anume perseverență în săvârșirea infracțiunilor. Codul Penal român reglmentează noțiunea de recidivă în felul următor:”după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsă închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare”
Un ultim criteriu de clasificare al infractorilor de care dreptul penal se folosește este acela al diferenței de sex, astfel putem avea infractor bărbat și infractor femeie.
Reglementările penale fac uz de expresii precum infractor bărbat sau femeie în mod ocazional, în general termeni precum infractor, minor sau făptuitor au înțeles și privesc atât infractorul bărbat cât și infractorul femeie. Există prevederi care reglementează diferența ce se impune făcută între infractorul bărbat și infractorul femeie. Un prim exemplu îl putem găsi în partea specială a Codului Penal în baza art189 lit.g care oferă un ambient protector femeii gravide, catalogând omorul împotriva unei femei gravide drept omor calificat situându-l astfel într-o încadrare mai gravă. Un alt exemplu care relevă diferența dintre cele două categorii de infractori este înscris în art.200 care precizează că uciderea sau vătămarea nou-născutului de către mama într-un termen de 24 ore se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.
2.2 Infracțiunea
Potrivit definiției din vechiul Cod penal , infracțiunea care era reglementată de articolul17 alin 1 era definită ca fiind “fapta care prezintă pericol social,săvârșită cu vinovăție și prevăzutăde legea penală”. Din definiția dată rezultau următoarele caracteristici ale infracțiunii: prevederea în legea penală, pericolul social și vinovăția.
În noul Cod penal care a intrat în vigoare la data 1.02.2014, infracțiunea este așezată în articolul 15, fiind supusă unei reforme profunde aceasta fiind definită în următorii termeni: fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Primul fapt ce poate fi constatat în ceea ce privește elementele constitutive ale infracțiunii este acela că noul Cod penal renunță la pericolul social că trăsătură fundamentală a infracțiunii, trăsătură de astfel de sorginte și specifică în principal legislațiilor de inspirație sovietică, fără însă a avea conexiuni cu tradițiile dreptului nostru penal. De evidențiat este faptul că deși s-a renunțat la reglementarea pericolului social și în acest fel implicit la categoria faptelor ce nu prezintă pericol social specific infracțiunii, această măsură nu va avea repercusiuni în ceea ce privește adăugarea în sfera infracțiunii pedepsibile a unor fapte lipsite de gravitate, acest fapt își va găsi soluționare în contextul adoptării noului Cod de procedură penală, în cadrul căruia vă domni principiul oportunității urmăririi penale.
Prima trăsătură a infracțiunii și anume prevederea faptei în legea penală, presupune o exigență potrvit căreia fapta săvârșită ce urmează a fi catalogată drept infracțiune, să se indentifice cu norma de incriminare pe care legiuitorul a reglementat-o în legea penală. Această interdependență se constituie atât în planul elementelor de natură obiectivă, aici putem enumera următoarele; acțiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv, cât și al elementelor de natură subiectivă în speță forma de vinovăție cu care a fost săvârșită infracțiunea. Astfel, de exemplu, dacă se comite din culpă sustragerea unui bun aflat în proprietatea altei persoane, se va considera prin raportare la infrațiunea de furt, că fapta comisă nu își găsește reglementare în legea penală, deoarece legiuitorul, a incriminat sustragerea unui bun al altuia numai în cazul în care infracțiunea este săvârșită cu intenție și nu din culpă. Cu toate acestea, pentru a evidenția importanța elementului subiectiv în compoziția infracțiunii și a înlătura eventualele neclarități ce ar reieși din interpretarea definiției, s-a ajuns la considerentul că menționarea explicită a vinovăției în cuprinsul definiției. În consecință, noțiunea termenului de vinovăție care apare în definiția dată infracțiunii din art.15 Noul Cod Penal, face referire la vinovăția cerută de normă de incriminare pentru prezența infracțiunii.
A doua trăsătură a infracțiunii reliefată de definiția acesteia, este caracterul nejustificat al faptei reglementată de legea penală, caracteristică ce presupune faptul că aceasta nu este admisă de către ordinea juridică, altfel spus, fapta are un vădit caracter ilicit. Dar, nu putem exclude situația în care, există posibilitatea ca o faptă, deși prevăztă de legea penală, să nu aibă un caracter ilicit întrucât comiterea ei este permisă de o normă legală. Cu titlu de exemplu este situația în care uciderea unei persoane în regim de autoapărare corespunde în totalitate cu descrierea realizată de legiutior în textul ce incriminează infracțiunea de omor, dar fapta astfel săvârșită nu are caracter ilicit pentru că legiuitorul îngăduie săvârșirea ei în condițiile de legitimă apărare. Circumsntanțele care înlătură caracterul nejustificat al faptei sunt reglementate de noul Cod penal într-un capitol distinct ce poartă denumirea de “cauze justificative” .
Cea de-a treia trăsătură generală a infracțiunii este reprezentată de caracterul imputabil. Astfel, pentru ca o faptă să atragă după sine răspunderea penală, nu este îndestulător faptul că aceasta să se plieze pe descrierea realizată de către legiutior în norma de incriminare și să prezinte un carater nejustificat ci ea trebuie să poată fi atrbuită făptuitorului, adică să îi poată fi imputată acestuia săvârșirea faptei. Pentru a aduce în discuție caracterul imputabil sunt indispensabile o sumă de premise, și anume: cel care a săvârșit infracțiunea să fi avut reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor pricinuite de acesta și să poată fi responsabil pentru ele(să nu fi acționat sub imperiul intoxicației sau minorității ori în condițiile iresponsabilității), făptuitorul să fi avut latitudinea de a acționa potrivit cerințelor legale(să nu fi acționat sub imperiul constângerii în momentul comiterii faptei prevăzute de legiuitor, ori să se confrunte cu o împrejurare imprevizibilă) precum și faptul că făptuitorul să-și fi putut reprezenta caracterul ilicit al faptei și să nu se afle într-oeroare.
2.2.1 Actul infracțional din perspectiva analizei psihologice
Pentru o înțelegere cât mai completă a infracțiunilor savârșite de individ, trebuie dezvoltată problema și etapele actului infracțional. Actul infracțional la fel ca oricare alt tip de activitate comportamentală umană este rezultatul unor interacțiuni ce au loc între factorii cu rolul de a strucutura personalitatea infractorului și fatori externi ce se regăsesc în mediul ambiant în care infractorul viețuiește. Analizând pentru începtut factorii endogeni, putem afirma că în cadrul oricărui individ ne aflăm în prezența unei structuri ce prezintă o genă a comportamentului infracțional, la unii indivizi mai dezvoltată la alții mai puțin dezvoltată, fapt ce modelează sau nu o personalitate criminală. Mediul ambiental în care se dezvoltă, condițiile și factorii exteriori pot crea cadrul favorabil sau nefavorabil dezvoltării acestei gene a activităților infracționale. Activitatea infracțională angrenează în proporții diferite practic o mare parte a structurilor și funcțiilor psihice, plecând de la cele congnitiv-motivaționale și ajungând până la cele afectiv-volitive, antrenate fiind și activitățile cât și însușirile psihice. Generarea actelor infracționale se datorează tulburărilor de tipul celor emoționale și volitive, amplificate de lacuna existenței unu sentiment responsabilizator precum și al culpabilității și incapacității de a renunța la îndeplinirea în mod imediat a unor nevoi în detrimentul perspectivei suferirii unei pedepse.
În desfășurarea unei activități infracționale, autorul acesteia este implicat cu toate resursele de care dispune, mobilizându-și pentru reușita activității întregul potențial motivațional cât și potențialul cognitiv-afectiv. Materializarea într-un act a rezoluțiunii de a comite infracțiunea este precedată de un cumul de procese de analiză și sinteze, o luptă a motivelor, deliberarea unei decizii și actul executoriu animând întreaga personaliate a autorului. Această activitate face că actul infracțional să nu rămână o rezoluție sporadică sau periferică a conștiinței infractorului, ci aceasta se integrează în conștiința individului sub foma unei structuri infromaționale stabile. Până în momentul luării hotărârii de a proceda la săvârșirea actului infracțional, psihicul autorului este dominat de perceperea și prelucrarea informațiilor declanșatoare a unor motivații ale căror polaritate se fundamentează având ca model anumite sinteze aferente ce servesc asupra deliberării mobilului comportamentului infracțional. Scopurile pe care individul dorește să și le atingă din punct de vedere psihologic se manifestă în conștiința individului ca mobil al comportamentului posibil, iar în situația unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unei decizii în favoarea săvârșirii infracțiunii.
Actul infracțional traversează trei faze, respectiv faza preinfracțională, faza infracțională propriu-zisă și faza postinfracțională.
2.2.1.1 Fazele actului infracțional
În prima fază a actului infracțional, se fundamentează premisele de ordin subiectiv în ceea ce privește săvârșirea faptei, având ca factor determinant predispoziția psihică a individului dar și împejurările favorizatoare ce dau conotații declanșatoare. Faza preinfracțională se caracterizează printr-un consum lăuntric excesiv, care ajunge la un grad înalt de suscitare, coeficientul de risc cât și miza pusă în joc reprezentând în această fază principala problemă psihologică. Actul decizional este într-un grad semnificativ influențat de capacitatea de protecție și anticipare a evenimentelor ulterioare săvârșirii infracțiunii. De îndată ce hotărârea de a comite infracțiunea este definitivată, latura imaginară a săvârșirii infracțiunii este ajutată de acțiuni concrete ce au un caracter pregătitor. Luarea hotărârii se caracterizează printr-o activitate ce presupune realizarea unor acte preparatorii precum culegerea de informații, dezvoltarea unor mecanisme sau instrumente care să-i faciliteze activitatea, contactarea unor complici. În funcție de rezultatele acestui comportament, individul poate, după caz fie concretizarea pe plan material a rezoluțiunii de a comite infracțiunea fie renunțarea sau amânarea săvârșirii actului infracțional, în virtutea unor situații și condiții mai prielnice.
A doua fază a actului infracțional este marcată de punerea în aplicare a rezoluției săvârșirii infracțiunii. Această etapă se caracterizează prin trăiri sau stări emoționale intense precum: frica de neprevăzut, lipsa timpului, ființele sau fenomenele care sunt percepute în timpul săvârșirii infracțiunii(arme , victima, martori) în funcție de proprietățile lor fizice sau chimice(intensitate, formă, mărime, culori) amplifică aceste trăiri emoționale. Controlul slab focalizat sau lipsa acestuia în ceea ce privește comportamentul și modul în care operează, pot da naștere unor serii de erori sau lacune precum: uitarea unui corp delict la fața locului, omiterea ștergerii unor urme, care ulterior vor fi expluatate și dacă vor produce indicii suficiente vor contribui la identificarea autorului. După săvârșirea infracțiunii, autorul acesteia are tendința de a se apăra, de a scăpa de o eventuală identificare sau învinuire și de eventualele sancțiuni.
A treia fază specifică actului infracțional este reprezentată de faza postinfracțională aceasta capătă o configurație ce variază, conținutul acesteia fiind determinat în mare parte de modul în care faza precedentă s-a desfășurat. Infractoul în această etapă are un comportament reflexiv-acțional, majoritatea activităților psihice fiind marcate de viziunea paranoică a evenimetelor petrecute la locul faptei. În această direcție, în practică s-a constat existența unui spectru de strategii ce au ca scop contraatacarea activităților de identificare și tragere la răspundere penală a făptuitorului. Reliefând cele afrimate mai sus putem da ca exemplu infractorii care își creează dovezi de nevinovăție pentru a convinge organele de cercetare că ar fi imposibil ca el să fi săvârșit infracțiunea. Formula utilizată de infractor este aceea de a se îndepărta în timp util de locul unde a avut loc săvârșirea infracțiunii și de a apărea cât mai curând în altă zonă, unde prin acțiuni diverse acesta caută să se facă remarcat cu scopul creării unor alibiuri, bazându-se pe faptul că după un interval de timp va fi dificil să se stabilească cu precizie succesiunea în timp a celor două evenimente. În alte cazuri, autorul urmărește desfășurarea cercetărilor, căutând a obține informații referitoare la desfășurarea acestora, și efectuând ulterior sesizări anonime, modificări în câmpul faptei, înlăturări de probe sau comiterea unor alte infracțiuni, toate aceste tertipuri au ca scop derutarea organelor de cercetare și de împiedicarea desfășurării anchetei ce ar duce într-un final la identificarea autorului. Acest tip de comportament ce caută să-și procure un alibi sau fuga de la locul faptei nu reprezintă intodeauna un indiciu cert al vinei. Sunt cunoscute cazuri când perosane care în mod accidental au descoperit o infracțiune sau au asistat la comiterea uneia, nu au rămas la locul faptei, pentru a nu fi suspectate sau citate ca martori. Un asfel de comportament este specific recidiviștilor, care datorită antecedentelor penale ar fi ușor învinuiți.Infractorul, în activitatea sa de urmărire a scopului nu ezită a utiliza orice mijloc ce i-ar putea aduce un avantaj. Tehnici precum minicuna, perfidia și atitudini variate ce au ca obiectiv inspirarea unui sentiment de compătimire pentru nedreptatea ce i se produce sau pentru situația încare se află fiind „silit de împrejurări” ajungând până la ignoranța față de anchetator sau încercarea de intimidare a acestuia. Infractorul din perspectiva comportamentului etalat, se manifestă conform dominației defensive, acesta fiind în defensivă tot timpul.
Într-o concluzie parțială ce poate fi dedusă din acest capitol reiese faptul că deși nu este reglementat de legislația în vigoare infractorul este definit de doctrină iar în ceea ce privește infracțiunea, concluzia parțială ce poate fi reliefată din această instituție, este evidențiată de ideia conform căreia caracterul imputabil înlocuiește vinovăția consacrată de art. 17 în vechiul Cod Penal ca trăsătură generală a infracțiunii, marcând și momentul adoptării teoriei normative în ceea ce privește vinovăția, în locul teoriei psihologice din vechiul Cod penal, teorie ce a guvernat până acum.
CAPITOLUL 3.ETIOLOGIA COMPORTAMENTULUI DELINCVENT
Ipoteza pe care acest capitol doresțe să o abordeze este delimitată de proveniența si sorgintea pe care fenomenul infracțional le emană, cât și trasarea unei fomulări ce să evidențieze geneza psihologică a actului infacțional.
Utopia ce prezintă societatea că fiind lipsită de acte infracționale s-a disipat de mult timp. Societatea actuală este obligată să includă fenomenul infracționalității și să-l prezinte ca o constantă ce impune unele structuri precum: personal de specialitate, penitenticare, efectuarea de studii și cercetări care să aibe ca finalitate reducerea pe cât posibil a fenomelui infracțional.
Infracționalitatea reprezintă în societatea actuală un fenomen multistratificat și pentru a putea fi descifrat, trebuie privit multidisciplinar. Această perspectivă implică stăpânirea unui cumul de noțiuni din materii precum: criminologie, psihologie și sociologie juridică, biologie, psihiatrie și antropologie criminală, medicină legală și statistică infracțională. Fenomenul infracțional, deși prezintă clare caracteristici de sorginte socială, acesta trebuie cercetat ca act indvidual săvârșit de o persoană determinată într-o situație concretă. Vorbim astfel de acțiunea umană ce este animată de o multitudine de elemente psihologice, de trebuințe, motivații, tendințe sau scopuri ce determină săvârșirea actului infracțional. Diversitatea de variabile a manifestărilor comportamentale ce sunt implicate în săvârșirea unor infracțiuni împiedică creionarea unor tipologii. Chiar dacă ponderile nu sunt aceleași, în cadrul diferitelor statistici, infractorii aparțin tuturor categoriilor privind întreaga paletă a variabilelor: vârsta, sex, pregătire socio-profesională, pregătire culturală, aptitudini intelectuale(qi), tipul caracterologic-temperamental, rol-status-ul social, rol-status-ul economic. Această situație face practic imposibilă susținerea exclusivă a unu punct de vedere în ceea ce privește conturarea factorilor determinanți ai comportamentului infracțional..
3.1.Principalele teorii care explică fenomenul infracțional și comportamentului infracțional
Teoriile explicative elaborate în decursul anilor sunt în număr foarte mare, acesta fiind dovada vie a dificultăților de integrare a tuturor elementelor și neajungerea la un consens din partea cercetătorilor. În funcție de domeniul de la care emană, teoriile sunt caracterizate de anumite idei centrale, în jurul căreia se modelează întreaga teorie.
În funcție de factorii ce sunt considerați a avea o pondere determinantă în explicarea fenomenului infracțional precum și a comportamnetului pe care infractorul îl manifestată, am selectat teoriile care reprezintă principalul reper din domeniul vast al teoriilor.
3.1.1 Teoria biologică
Prezintă în genere faptul că anumite anomalii sau disfunționalități de ordin fiziologic prezintă principalul factor în ceea ce privește comportamentul infracțional. Acestă teorie consideră că infracțiunea reprezintă un fenomen determinatt individual ce are la origine o caracteristică de tip biologic. Reprezentantul de seamă al acestei teorii este Cesare Lombroso, un medic italian care a desfășurat mai multe studii de antropologie criminală intre anii 1864-1878 având ca etalon măsurarea diferitelor părți ale corpului omenesc, principalii săi subiecți fiind deținuți și personal militar, iar partea a corpului asupra căruia predomină cercetările sale fiind craniul. În decursul cercetărilor sale, acesta a studiat peste 380 de cranii de criminali morți și peste 5.900 cranii aparținâd unor delicvenți în viață, principalele idei pe care medicul italian ajunge să le formuleze pot fi sintetizate astfel: criminalii reprezintă încă din momentul nașterii un tip distinct; criminalii sunt caracterizați de stigmate specifice, care fiind sunt aspecte de ordin fizic necauzând crima dar ajutând la identificarea tipurilor de criminali, soluția oferită de medicul italian fiind aceea a unei intervenții puternice din partea societății ce să aibe ca scop restrângerea comportamentului infracțional al infractorilor înnăscuți. În ceea ce privește comportamentul criminal, Lombroso considera că acesta este un „fenomen natural” cu puternice determinații ereditare, criminalii „înnăscuți” sunt caracterizați print-o serie de stigmate fizice precum:fața asimetrică, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă și îngustă, barba îngustă, sprâncene proieminente, maxilarul și obrajiiproiemintenți.Imaginea de mai jos reliefează modul în care Lombrosso își reproducea imaginea criminalului .
Pentru Lombroso, persoana ce prezenta înclinații spre săvârșirea acțiunilor de viol se caracteriza prin: urechi lungi, craniul având o formă turtită, ochii având o formă oblică și apropiați precum și nasul turtit. Criminalul se remarca de ceilalți infractori prin volumul mai mic al capacității craniene, maxilare lungi, precum și poneții obrazului foarte dezvoltați. Hoțul se evidenția în concepția lui Lombroso printr-o mobilitate ridicată a feței și a mâinilor prezentând degete lungi, ochii având dimensiuni reduse, având sprâncene dese, barba find rară, fiind în permantenă mișcare.
Sursa cercetărilor lui Cesare Lombroso este reprezentată de descoperirea pe care acesta a făcut-o, cercetând craniul unui tâlhar renumit pe nume Vilella și descoperind în zona occipitală medie a craniului o adancitură accentuată, trăsătura ce va fi numită median occipital fossa, caracteristică specifică craniilor primitive și animalelor inferioare, ideie ce avea ca influențtă teoriile lui Darwin. Animațiile de mai jos reliefând această idee.
Această descoperire l-a făcut pe Lomborso să credă în ipoteza „atavismului” ideie ce reprezenta o stopare a dezvoltării pe lanțul genetic. În cercetările ce vor urma, acesta se va extinde și va cerceta atât din punct de fiziologic și psihologic, rezultatele obținute putând fi rezumte în următoarele idei ce caracterizează infractorul:insensibilitate la durere, cicatrizare rapidă a rănilor, o mare asemănare între sexe, lenea; lipsa completă a rușini, onoarei, remușcării și milei, neglijență, excitabilitatea; pasiunile pentru jocurile de noroc și băuturile alcoolice;vanitatea și o aconceptie specială despre Dumnezeu.
Pe lângă aceste stigmate, criminalul înnăscut are o serie de habitudini și obiceiuri precum: utilizarea în exces a gesturilor și prepondereța utilizării unui limbaj vulgar și prezența tatuajului.
Principala eroare a studiilor formulate de Cesare este reprezentată de faptul că o mare pondere din numărul subiecților săi erau sicilieni, ce constituiau un tip fizic distinct, săvârșind mai multe infracțiuni decât restul populației, nu din cauza tipologiei fizice pe care aceștia o prezentau ci din cauza faptului că, aceștia proveneau din medii ce erau predispuse în direcția săvârșirii unor acte criminale.
Studiile și cercetările desfășurate de CesareLombroso au reprezentat punctul de plecare al unor investigații științifice având ca subiect de cercetare fenomenul criminalității.
3.1.2 Teoria constituțională
Tot din cadrul teoriilor nespecifice psihologiei, regăsim o altă categorie și anume teoria constituțională care are că principală viziune asupra legăturii dintre infracțiune și persoana care o săvârșește, faptul că există o relație între anumite caracteristici fizice și caracteristici comportamentale. Această teorie se focalizează pe constituția fizică și constituția psihică a unei perosane, așa cum de exemplu au fost reglementate în cadrul clasificării făcute de Kretschmer care delimita în cadrul segmentului fizionomiilor umane următoarele tipuri: tipul picnic, tipul astenic, tipul atletic și tipul distorfic. În cadrul acestor clasificări, tipul picnic este predispus unei forme de criminalitate de tip viclean, cel astenic este predispus la săvârșirea infracțiunilor patrimoniale iar cel atlectic este caracterizat de infracțiuni comise cu brutalitate. Un alt cercetător care se încadrează în această categorie ca teoritician al ideilor constituționale este Wiliam Sheldon, care în 1942 identifică 3 variabile sau 3 dimensiuni care pot clasifica formele pe care corpul uman le pot lua, și anume: tipul endomorf care prezintă un corp rotund și gras, tipul mezomorf care este reprezentat de trupul musculos, dezvoltând multă putere, viguros dând o impresie generală de persoană atletică, și tipul ectomorf care era reprezentat de persoanele ce dețineau un corp lung cu mușchi slabi dezvoltați sau atrofiați, reprezentarea grafică de mai jos reliefând aceste caracteristici.
Ivan Petrovici Pavlov, renumitul savant rus care a fost premiat în 1904 cu preimul Nobel în domeniul Psihologiei, a elaborat și el o tipologie complexă având la baza trei caracteristici și anume: echilibru, forța și mobilitatea, combinarea acestora dând naștere la patru tipuri comportamentale: tipul coleric care era descris ca fiind neechilibrat având forță și mobilitate, tipul sangvin care era definit ca fiind echilibrat, având forță și mobilitae, tipul flegamtic ce era descris ca fiind echilibrat fără forță și fără mobilitate și nu în ultimul rând tipul melancolic care era caracterizat ca fiind neechilibrat, fără forță și fără mobilitate.
Revenind la cercetările efectuate de Sheldon, după corelarea unor date reieșind dintr-un experiment ce avea ca subiecți 200 băieți delicvenți cu alți 200 băieți nedelicventi, acesta ajunge la concluzia că tipul ce era cel mai predispus comiterii actelor criminale erau reprezentat de tipul mezomorfic reieșind un procent de 60%. În aceasi direcție s-au îndreptat și cercetările făcute Glueck, care în anul 1956 va compara 500 de delicenti recidiviști cu alte 500 de perosane nondelicvente, rezultatul cercetărilor sale fiind formulat în lucrarea sa intitulată „ Fizicul și delincvența” în care acesta arată ca predominanta acestor trăsături de factură antropologică este starea de instabilitate psihică.
3.1.3 Teoria sociologică
Prezintă că principală cauză a fenomenului infracțional ca fiind reprezentată de conflictul cultural. Sociologia oferă conceptul de bază cu care aceasta uzitează în teoriile sale, acesta fiind bazat pe explicațiile privind inegalitatea fundamentală în ceea ce privește oportunitățile oamenilor de a-și atinge scopurile dictate de către mediul social. Mediul social fiind cel care stabilește pentru toți membri ei aspirații precum prosperitate financiară, sănătate succes pe plan profesional și multe altele, însă nu toți membri societății sunt în stare să-și fructifice sau să-și îndestuleze idealurile prin intermediul mijloacelor legale. Unii dintre membrii societății recurg la mijloace ilegale, astfel datorită imposibilității satisfacerii nevoilor, unii indivizi recurg la săvârșirea actelor infracționale.
Renumitul sociolog francez Emile Durkeim considera crima ca o activitate ce face parte și este integrată în toate societățile. Abordând în lucrarea sa Despre sinucidere problematica suicidului, Durkeim vorbește despre anomie ca fiind “în societățile noastre modeme, un factor regulat și specific al sinuciderii, fiind una din cauzele cifrei anual”e.Merton concepe anomia ca fiind o stare a societății în care norma este absentă sau are un caracter relativ slab, fapt ce duce la o lipsă de coeziune între membri societății. În cadrul procesului de explicare a stării de anomie, Merton uzitează de două concepte și anume cel de cultură, respectiv cel de organizare socială. Prin intermediul primului concept, respectiv cel al culturii se înțelege cumulul de valori ce guvernează comportamentele indivizilor în cadrul societății și desemenează scopurile spre care membrii ei trebuie să tindă. Cât privește organizarea socială aceasta se poate defini ca fiind ansamblul de norme, precum și instituțiile ce au rolul de a reglementa accesul la cultură, indicând astfel mijloacele acceptate pentru atingerea scopurilor. În virtutea autorului anomia se instaurează atunci când există în societate un decalaj prea mare între scopurile pe care indivizii și le propun și mijloacele legale ce le sunt susceptibile anumitor categorii sociale. În prezența acestui fenomen societatea prezintă un conflict continuu între formele recunoscute de lege ca reprezentând mijloace de realizare de către indivizi a scopurilor materiale și posibilitățile efective reale de atingere a scopurilor, posibilități ce prezintă foarte multe limite. Catgoriile sociale ce sunt dezavantajate recurg la utilizarea unor mijloace ilegale, dând naștere criminalității, cu scopul satisfacerii obiectivelor propuse de cultura ambiantă.
3.1.4 Teoria psihologică
Este axată în special pe caracteristicile prezentate de persoana infractorului, pe structura și factorii persoanei in cauză, cât și pe rezultatele asimilării sau interacțiunii sociale, ce reprezintă principalele cauze ale comportamentului infracțional. Teoria de factură psihologică este orientată pe studiul individului, pe factorii psihologici și psihosociali. Cea mai reprezentativă teorie psihologică este reprezentată de teoria analitică. Cel mai de seamă reprezentant al teoriei analitice este Sigmund Freud, care datorită concepției sale psihologice intitulată psihanaliză, a reprezentat unul din principalele curente ale psihologiei actuale.
Prin activitatea practică desfășurată de Freud în calitate de medic precum și prin activitatea de cercetare științifică, acesta a publicat un număr semnificativ de lucrări dintre care: Interpretarea viselor, Psihopatologia vieții cotidiene, Totem și tabu, Introducere în psihanaliza, Eu și sinele precum și multe altele.
Datorită doctrinei atât de întinse și complexe formulate de Freud precum în cazul psihanalizei, este dificil a se face act de separare între partea de adevăr și partea de eroare. Viața psihică umană în concepția psihologică a lui Freud este formată din trei nivele sau instanțe aflate într-o legătură strânsă unele de altele și anume: sinele, eul și supraeul între care se instituie complexe raporturi dinamice . Sinele său idul cum mai este acesta cunoscut încearcă formarea unei tensiuni în organism făcând uz de două mecanisme și anume: acțiunea reflexă și procesul primar.
Sinele mai reprezintă sediu al pulsiunilor și dorințelor refulate. Sinele este echivalentul inconștientului din vechea clasificare, sediul instinctelor, sursa primară a energiei psihice care trebuie consumată, fundamentul pe care se construiește personalitatea individului.Sinele reprezintă o paletă ce cuprinde înclinațiile și instinctele care sunt respinse în subconștient sau refulate, acesta prezentând un caracter apersonal, ele nefiind trăite în mod conștient. Pulsurile și dorințele astfel refulate produc o anumită presiune psihică care are caracter permanent și care este condusă către zona conștiinței, dar acestea nu au sorți de izbândă decât într-o reprezentare simbolică și modificată pentru a nu fi descoperite de subiect. În viziunea lui Freud aceste pivotări făcute de pulsuri și tendințe în zona conștiinței au ca materializare sublimări sau acte ratate, vise ori lapsusuri. Refularea reprezintă un sistem ce protejează individul atât în caz de insucces anticipat cât și în cazul insuccesului deja produs.
Al doilea nivel al vieții psihice umane este reprezentat de ego sau eul; este caracterizat de conștiința de sine, egoul fiind nucleul personalității umane, în al cărui alcătuire se regăsește cunoștiințele și imaginea formată desre sine, precum și nu în ultimul rând cumulul de atitudini format atât din cele conștiente cât și din cele inconștiente în ceea ce privește cele mai reprezentative interese și valori. Principalele mecanisme ale eului sunt reliefate după cum urmează:”ca urmare a conexiunii preexistente dintre simțuri și activitatea motrice(musculară), eul are sub comanda sa mișcările voluntare cu rol în autoconservare. Relativ la realitatea din afară, eul își îndeplinește sarcina luând cunoștință de stimuli, înmagazinând în memorie experiența referitoare la aceștia, evitând stimulii deosebit de puternici (prin fugă), prin interacțiunea cu stimulii moderați (adaptare) și, în final, invatâind să transforme în avantajul său lumea exterioară (prin activitate). Cât privește realitatea interioară, relația cu sinele, eul își îndeplineste sarcina prin obținerea controlului asupra cerințelor instinctuale prin decizii în legătură cu permisiunea de satisfacere a acestora, prin amânarea satisfacerii în condiții de timp și de mediu favorabile, sau prin suprimarea totală a excitației. În activitatea sa este condus de considerații legate de tensiunea stimulilor, de faptul dacă tensiunilele sunt intrinseci sau introduse din afară.Eul asigură o conduită normală prin realizarea unui echilibru între instincte, tendințe și impulsurile ce sunt refulate în zona sinelui, într-o primă fază iar în a doua fază asigură o constanță individuală prin exigentele impuse de instanța supraeului,”interesantă este distincția pe care Freud o face între eul real (omul așa cum este) și Eul ideal(omul așa cum ar trebui să fie )Eul ideal scria Freud, satisface toate condițiile pe care trebuie să le satisfacă esența superioară a omului. Evident că la o semenea esență superioară a omului nu se ajungea decât atunci când Eul său real reușește să domine și să satisfacă sinele, să-l țină sub control.
Supraeul este al treilea nivel al vieții psihice umane, acesta reprezintă expresia perosanei în mediul social.Cunoscut și sub numele de superego sau eul ideal, el este deținătorul dogmelor etice și morale, precum și a regulilor ce ghidează convețuirea socială. Superegoul are rolul de a autobserva precum și de a forma idealurile. Supraeul este structura cea mai recent încorporată de persoanalitate dar în același timp și cea mai fragilă, reflectând caracteristicile pozitive și negative ale mediului în care persoana trăiește și în care se formează ca om. La nivelul cotidian, Supraeul se manifestă sub forma unor rațiuni de tipul “se cuvine / nu se cuvine”, “se face / nu se face” rațiuni care ni se impun necondiționat. Supraeul este arbitrul și cel care monitorizează lupta dintre sine și eu, supraeul fiind purtătorul normelor etico-morale, a regulilor de conviețuire socială. În cazul unei persoane care are supraeul mai dezevoltat acea perosană va fi una mai conștientă, aceasta făcând diferența mai eficient intre plăcerile și dorințile sale și mediul înconjurător, pe care nu-l consideră un dușman. Supraeul împreună cu eul își aduc aportul în activitatea de refulare în zona idului a instinctelor primare precum și a trăirilor neconforme și neadecvate și acelora nedorite, obligând eul la înlocuirea scopurilor realiste sau morale, împingându-l spre idealuri ce țin de perfecțiune și sublim. Superegoul este născut din inconștient la fel ca și eul, reprezentând o victorie a elementului conștient. În viziunea lui Freud conduita generală este garantată prin conflictul dintre cele trei categorii de forțe: iraționale exprimate de id, raționale exprimate de ego și morale exprimate de superego. Manifestările de factură criminală sunt considerate de Freud forme de răbufnire sau refulare exprimate în viață conștientă a unor trăiri precum: impulsuri, instincte ce sunt refulate în id. Autorul emite ideia potrivit căreia orice infractor suferă de o necesitate compulsivă de a fi pedepsit, având ca scop atenuarea stării de vinovăție, stare ce se datorează sentimentelor inconștiente de tipul celui oedipian din perioada copilăriei.
Diferența între infractor și noninfractor, în concepția lui Freud, s-ar situa la nivelul Supra-eu-lui; tendințele criminogene ar fi prezente la toți indivizii, acestea rămânând ascunse în pliurile cele mai profunde ale personalității individului, fiind controlate și stăpânite pe măsura dezvoltării acestuia și trecerii la faza adultă de către „Eu”, care se desăvârșește în permanență, datorită expriențelor succesive trăite de individ în cursul procesului de maturizare, prin structurarea conștientei morale, Supraeul fiind cel care dictează Eu-lui, acesta (Eul) supunându-se ori nu ordinului de a controla și stăpâni pulsiunile Sine-lui.
Esența operei și a concepțiilor pe care Freud le emană, pot fi rezumate prin reprezentarea a două niveluri. Primul nivel este reprezentat de încercarea de explicare a modului în care funcționează psihicul uman, print-o viziune tridimensională ce cuprinde biologicul, geneticul și metapsihologicul. La al doilea nivel prezintă datele teoriei psihanalitice formată din: inconștient, refulare, conștient și molară, elementul de coeziune și constanță ce domină aceste instanțe fiind reliefate de legătura dintre ele. Psihanaliza nu reprezintă o știință a viselor sau a inconștientului, scopul ei final fiind reprezentat de explicația globală a nivelurilor contradictorii ale psihicului, precum și a halucinațiilor.
O concluzice parțială ce poate fi dedusă din aceste teorii este reprezentată de faptul că, văzute din lumina prezentului aceste teorii sunt relative și incomplete datorită complexității de care dă dovadă fenomenul infracțional precum și nenumăraților factori ce pot influența activitatea infracțională, astfel fiind foarte greu ca aceștia să fie sistetizati și prezentați într-o singură teorie ce să ofere o explicație universal acceptată.
Capitolul 4.Profilul personalității infractorului
4.1Personalitatea infractorului
Capitolul de față are ca principal scop decriptarea în linii mari a problematicii ridicată de configurația pe care o dezvoltă infractorul prin prisma forțelor intirinseci ce îi conturează o astfel de fizionomie, cât și din perspectiva elementelor exterioare ce îl influențează.
Din perspectiva juridică, actul infracțional este finalitatea unei comportări negative, exprimată de ființa umană responsabilă în raport cu exigențele normelor reglementate de Codul penal. În marea lor majoritate, definițiile date infracțiunii conțin condițiile pe care o faptă trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi catalogată infracțiune. Nici psihologia judiciară și cu atât mai puțin justiția actuală nu poate utiliza conceptul juridic de infracțiune fără a face legătura cu cel care săvârșește infracțiunea. Din această cauză activitatea justiției se conectează la serviciile oferite de psihologia judiciară în majoritatea problemelor, iar în cazul de față fiind vorba de actul infracțional, la autorul acesteia, în concret la personalitatea sa, văzută de Antoine Porot ca o sinteză a tuturor elementelor care concură la conformația mintală a unui subiect căruia îi dă o fizionomie proprie specifică.
Personalitatea reprezintă subiectul uman văzut ca unitate bio-psiho-socială, ca deținător al funcțiilor epistemice, pragmatice și axiologice sau „un microsistem al invarianților informaționali și operaționali ce se exprimă constant în conduită și sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect”
O precizare cât mai exactă și corectă în ceea ce privește profilul psihocomportamental al infractorului precum și reliefarea cât mai precisă a cauzelor care au determinat comportamentului antisocial al infractorului, reprezintă cerințele fundamentale în operațiunea de conturare a programelor de recuperare din cadrul instituțiilor corecționale pentru o cât mai bună reintegrare socială a infractorilor în societate și diminuarea numărului actelor criminale. Fenomenul criminalității trebuie cercetat într-o manieră pluridisciplinară pentru a cuprinde complexitatea acestuia, oferind în acest fel largi perspective explicațiilor științifice ce au ca obiect mecanismele și factorii cu rol favorizant, creând cadrul propice dezvoltării unei fundamentări realiste a măsurilor generale și speciale ce își focalizează atenția asupra prevenirii și combaterii activităților care încalcă normele orânduirii sociale. De aceea psihologia judiciară oferă o „analiză strict psihologică a actului infracțional ce constă în analiza modului în care personalitatea infractorului (inteligentă, afectivitatea, motivația și voința) se manifestă în pregătirea, săvârșirea și în atitudinea postinfracționaă”. În urma unei astfel de analize se va putea stabili gradul de responsabilitate și gradul de culpabilitate al autorului pentru a se putea defini modul în care făptuitorul va fi sancționat. Personalitatea infractorului reprezintă problematica pe care trebuie să se pună accentul în cadrul duelului judiciar, atât funțiile acuzării cât și funcțiile apărării, pentru ca, întru-un final pedeapsa ce este impusă infractorului, cât și efecte pe care le are asupra lui să fie condiționate de această perosnalitate. Elementele pozitive pe care personalitatea infractorului le prezintă vor putea schimba cursul sentinței către o pedeapsă mai ușoară, în vreme ce elementele negative vor trebui sactionate printr-o pedeapsă mai grea. Deși majoritatea actelor infracționale sunt reglementate și tratate ca atare, situațiile în care pedepsele nu sunt indestulatore sunt prezente, ele generează în mod obișnuit fenomene foarte dăunătoare societății precum obișnuința infracțională sau recidiva, pe care societatea încă nu le poate extirpa.
Pentru o justiție care să își fundamentează deciziile pe adevăr știință și dreptate, conceptul de personalitate reprezintă o instituție de bază. Din acest considerent justiția apelează la cunoștințele psihologiei judiciare precum și la alte materii sincronizându-și dogmele cu noile apariții în ceea ce privește conceptele și metodele din domeniile de cercetare ce o influențează și ajută în același timp.
În cadrul personalității infractorului factorii psihologici nu acționează direct, nemijlocit și univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităților sale individuale, particularități ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalității și în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală.Acest cumul de influențe reprezentat atât de cele specifice individului cât și exterioare lui, vor avea un aport determinant în ceea ce privește modul în care acesta va acționa și reacționa în spațiul psihologic, precum și modul în care acesta va rezolva situațiile conflictuale care se vor ivi, sintetizând toate prin prisma tipului comportamentului disfuncțional pe care individul îl va dezvolta, tip ce îl va trasnforma într-o persoană predispusă la săvârșirea de infracțiuni. Infractoul e caracterizat ca având o personalitate ce prezintă anomalii, fapt ce îi permite săvârșirea unor acțiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial. Infractorul se prezintă ca fiind o persoană cu deficiențe de integrare socială, cu o insuficientă maturizare socială ce intră în conflict cu cerințele sistemului valoric, normativ și cultural al societății din cadrul căreia acesta face parte.
Cercetările făcute sub aspectul particularităților psihologice asupra diferitelor categorii de infractori, au avut ca rezultat stabilirea anumitor caracteristici comune, ce sunt prezentate de majoritatea celor care săvârșesc infracțiuni în mod frecvent.
O primă caracteristică este reprezentată de instabilitatea emotiv-acțională, ce este datorată existenței negative precum și „a educației deficitare primite în familie, a deprinderilor și practicilor antisociale însușite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acțional, un element care în reacțiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanță în reacții față de stimuli”. Instabilitatea de care dă dovadă reprezintă o trăsătură de esență a personalității sale deformat structurată ce este specifică atât infractorului adult cât și infractorului minor. Instabilitatea emotivă este parte componentă a stărilor de dereglare a emotivității infractorului ce se caracterizează prin: deficitul unei autonomii afective, o dezvoltare insuficientă în materia autocontrolului afectiv, emoții și sentimente superioare slab dezbvoltate, precum cele morale. Aceste elemente au ca finalitate lipsa unei capacități de autoevaluare și evaluare normală, precum și la lipsa de obiectivitate în relația cu sine și fată de ce ceilalți.
O altă trăsătură specifică infractorului o regăsim în prezența inadaptării sociale. În marea majoritate a infracțiunilor comise, făptuitorul este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptații care sunt greu educabili și dintre care care se recrutează întodeauna devianții, sunt personaje a căror educație s-a realizat în condiții mai puțin bune și într-un mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute persoanelor care săvârșesc infracțiuni relevă faptul că, în marea majoritate a cazurilor aceștia provin din familii cu probleme sau dezorganizate, având părinți decedați sau divorțați, infractori sau alcoolici, într-un astfel de habitat neexistând condiții prielnice datorită priceperii sau preocupării lacuniare a părinților în ceea ce privește educarea copiilor. În familiile în care nivelul socio-cultural al părinților nu este îndeajuns de ridicat, precum și în familiile unde nu se acordă atenția cuvenită normelor regimului zilnic, se pun bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care provin din influența emanată de mediul înconjurător au ca finalitate o înrădăcinare a unor deprinderi negative care, în funție de ocaziile nefavorabile conjugate, au posibilitatea unei evoluții către devinață apoi către infracțiune. Activitatea infracțională reprezintă din punct de vedere etiologic un simtom de inadaptare, iar în ceea ce privește comportamentul infractorului, acesta este o reacție atipică.
Infractorul prezintă și o sesibilitate deosebită, aceasta caracteristică izvorând din faptul că unii excitanți ce provin din mediul ambiant exercită asupra infractorului o stimulare spre infracțiune, într-un procent mult mai mare decât în cazul unui om obișnuit, fapt ce îi conferă reacțiilor acestuia un caracter de atipicitate. Infractorul este caracterizat de o lacună în ceea ce privește inhibițiile, lacuna ce este alimentată pe linie socială. Satisfacerea intereselor personale, are ca efect, indiferent de consecințele ulterioare o mobilizare excesivă în cadrul resurselor fizice sau psihice.
O altă trăsătură ce își face simțită prezența în cadrul particularităților psihologice reliefate de infractor este reprezentată de duplicitatea comportamentului. Infractoul fiind conștient de caracterul socialmente distructiv emanat de actul său infracțional, acesta operează în taină, observă, planifică și pune în executare activități ce sunt ferite de știrea oamenilor sau autorităților. Fiind o caracteristică puternică a personalității, duplicitatea reprezintă pentru infractor a doua lui natură, de care se face uz tot timpul și nu doar sporadic precum pe perioada săvârșirii faptei infracționale. Infractorul joacă rolul omului corect și cinstit ce are preocupări de altă factură decât cele specifice infractorului. Punerea în scenă a acestui joc artificial îi denaturează actele și faptele pe care acesta le întreprinde în regim cotidian, făcându-l ușor depistabil de către un bun observator. Necesitatea tăinuirii unei astfel de vieți duble îi formează infractorului deprinderi ce îl fac tot mai mult să se desprindă de societate, devenind străin de cursul normal al vieții.
Imaturitatea intelectuală este un o altă caracteristică care constă în imposibilitatea infractorului de a proiecta în vitor consecințele activităților sale antisociale. Există ipoteza potrivit căreia infractorul este limitat la prezent, acordând o importanță redusă faptelor și evenimentelor viitoare. În sprijinul ideii anterior formulată, este și ideia formulată de Arbuthnot care în 1987 ajunge la concluzia faptului că infractorul este centrat pe prezent, infractorul nedistingând cert între actele de delicvență și actele care nu sunt de natura infracțională. Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rată scăzută prezentată de coeficientul de inteligență, fapt ce reprezintă o capacitate redusă de a stabili un raport rațional intre pierderile și câștigurile în proiectarea și efectuarea unui act infracțional, trecerea la comiterea infracțiunii efectuându-se în condițiile unei prudențe minime față de pragurile de toleranță a conduitelor în fapt.
Imaturitatea afectivă reprezintă decalajul de lungă durată între procesele de natură congnitivă și cele de natură afectivă, în favoarea celor enumerate din urmă. Din cauza dezechilibrului psihico-afectiv, imaturitatea afectivă are ca formă avansată o rigiditate psihică și reacții disproporționate, predominând un caracter hedonic în raport cu cel al realității. Imaturul afectiv face apel la diferite tertipuri comportamentale de multe ori infantile precum accese de plâns sau crize, cu scopul clar al obținerii unei plăceri imediate minorire și uneori nesemnificative. Imaturul afectiv nu prezintă o atitudine consecventă față de problematicile reale și importante, ci din contră, acesta este lipsit de o poziție critică față de societate și autocritică față de sine, fiind nerealist și instabil din punct de vedere emoțional. Cele două tipuri de imaturități, și anume cea intelectuală și cea afectivă predispun infractorul la comportări și manifestări antisociale ce au ca finalitate săvârșirea unor fapte grave.
Frustrarea este o altă caracteristică ce este prezentă în cadrul personalității infractorului. Frustrarea reprezintă o stare emoțională caracterizată prin privarea unor drepturi, recompense sau satisfacții în detrimentul infractorului, care consideră că acele drepturi îi revin pe drept sau în cazul în care în cadrul activității de obținere a acestor drepturi se interpun unele obstacole. În planul afectiv-cognitiv, frustrarea este resimțită ca o stare de criză sau de tensiune, care dezorganizează, pentru momentul dat, „activitatea instantee cordială de comandă a acțiunilor, generând simultan surescitarea subcordială”.
În funcție de gradul de rezistență al fiecărui infracror, aceștia reacționează în mod diferențiat în cazul situațiilor de frustrare, respectiv în cazul infractorilor care prezintă o rezistență sportită în ceea ce privește actele infracționale aceștia se vor abține, fiind toleranți la frustrare și vor emana satisfacerea până când vor degenera într-un comportament agresiv. În cazul persoanelor frustrate, acestea au tendința de a-și pierde pe moment controlul de sine, manifestându-se haotic, atipic și violent, situație ce are ca finalitate o urmare anitsocială de gravități diferite.
Un alt element component al particularităților psihologice ale infractorului este reliefat de complexul de inferioritate, pe care infractorul îl resimte ca o stare de insuficiență și incapacitate personală. Apariția acestui complex este rezultatul unor deficiențe, infirmități reale sau imaginare amplificate de atitudinea celorlalți care îl tratează cu dispreț sau îl dezaprobă tacit. J.Pinel evidențiează faptul că în cazul a nenumărați delincvenți renumiți există un nucleu al personalității ce are ca elemente dominante indiferența sentimentală, agresivitatea, labilitatea și nu în ultimul rând egocentrismul.
Egocentrismul apare și el în cadrul personalității infractorului și se manifestă prin predispoziția individului de a raporta totul la el însuși. În viziunea acestuia, el și numai el se situează în centrul tuturor lucrurilor și situațiilor. În cazurile în care nu-și realizează scopurile stabilite de acesta, devine invidios și dominator cu cei din jur. În cazul egocentristului, acesta nu este capabil să vadă dincolo de propiile dorințe și crezuri, fiind o persoană care nu este capabilă să admită superioritatea sau succesele celor din jur, acesta având percepția distorsionată asupra realității din perspectiva căruia conchide că este întodeauna persecutat și că mereu are dreptate indiferent de situație. În cadrul personalității egocentricului operează minimalizarea defectelor și insuceselor și maximizarea calităților și succeselor, iar ca o aplicație a acestor mecanisme în situațiile când greșește nu își recunoaște sau reconsideră fapta ci atacă prin formularea unor idei vehemente.
Labilitatea, apare în cadrul personalității infractorului ca o trăsătură ce reprezintă fluctuația emotivității, cu manifestări inegale și neașteptate, și ca atare persoana labilă prezintă o accentuată deschidere spre influențe, acțiunile perosanei având astfel un puternic caracter de imprevizibilitate. Dinamica emoțională are ca punct de plecare o insuficiență maturizare afectivă, persoana în cauză fiind subjugată de influențe și sugestii, neavând posibilitatea să-și stopeze pornirile și dorințele în fața pericolului public sau a sacțiunii penale.
O altă trăsătură care își aduce aportul în crearea personalității infractorului este strict legată de agresivitate. Agresivitatea se instalează în situațiile în care individul din motive intrinseci sau extrinseci este în imposibilitate de a-și satisface dorințele, manifestându-se violent și distructiv în situațiile în care acesta este angrenat. Agresivitatea reprezintă orice formă de conduită orientată cu intenție către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri și daune. Valentele cele mai cunoscute ale agresivității sunt: autoagresivitatea și heteroagresivitatea. Prima formă a agresivității și anume autoagresivitatea reprezintă concentrarea comportamnetului agresiv împotriva propriei persoane, materializându-se prin automutilări sau tentative de suicid sau în cele mai nefaste cazuri chiar suicid. Autoagresivitatea este o formă particulară a comportamentului agresiv manifestată de cele mai multe ori prin scarificarea tegumentelor. Cea de-a doua formă a agresiunii, respectiv heteroagresivitatea presupune concentrarea violenței împotriva altor persoane sau obiecte, având manifestări de diferite forme și gravități după cum urmează: crima, tâlhăria, vătămarea corporală, tentativa de omor, violul. J.Pinatel mai scoate în relief doua variații distincte ale agresivității, respectiv agresivitatea ocazională și agresivitatea profesională. Analizând cazurile de agresivitate ocazională se observă că acestea sunt caracterizate de elemente precum spontaneitate și violență, fiind săvârșite cu o cadență mai ridicată, specifică, în cadrul crimelor săvârșite din pasiune. În cazurile în care este antrenată agresivitatea profesională se potate remarca un comportament violent ce are o durată întinsă în timp, ce reprezintă o constantă în cadrul personalității infractorului, acesta acționând violent și agresiv în mod consimțit de acesta, faptele săvârșite de agresivul profesinal fiind comise cu”sânge rece”.
O ultimă trăsătură ce ajută la cristalizarea personalității infractorului este reprezentată de indiferența afectivă. Indiferența afectivă este în strânsă legătură cu un alt element component al personalității infractorului și anume cu egocentrimul. Principala caracteristică a indiferentei afective este reprezentată de faptul că infractorul este incapabil să înțeleagă durerile sau nevoile celorlalți, fapt datorat satisfacției resimțite față de necazurile altora. Indiferența afectivă expune în fond stările de inhibare sau stările de dezorganizare emoțională. Această caracteristică a infractorului se formează încă din perioada copilăriei, reprezentând unul din principalele lipsuri ale procesului de socializare, un rol important fiind atribuit funționării defectuoase a structurii de tip familal, precum și modul în care acesta este educat. În majoritatea cazurilor infractorul nu realizează starea proprie de inhibare emoțională, fapt ce explică atât calmul cât și „sângele rece”, elemente cu ajutorul cărora sunt comise o serie de infracțiuni caracterizate de gravități extreme. Infractorul nu se consideră vinovat, fiindu-i străin sentimentul vinovăției, fapt datorat relației strânse dintre indiferența afectivă și egocentrism.
Componentele personalității infractorului expuse mai sus se pot întâlni și în cazul celorlalți indivizi care sunt neinfractori, dar în cazul acestora ele nu reprezintă elemente dominante în sistemul personalității, neavând consistența ori cadența specifică personalității infractorilor, aceste componente nefiind îndreptate către acte de infracționalitate.
Datorită orientărilor axiologice, respectiv a sistemului de valori pe care infractorul îl deține, acesta este incapabil din punct de vedere psihic să întreprindă o activitate de muncă socială susținută. Acest fapt este dublat de disprețul față de muncă în general iar în particular de atitudinea negativă față de cei care întreprind activități organizate și productive. Nu este cunoscut în mod concret faptul că atitudinea aceasta este generată de deficinete ale voinței infractorului. În ceea ce privește procesele volitive, acestea funcționează la infractor în mod normal, dar conținutul proceselor volitive este îndreptat către acțiuni antisociale sau care sunt în opoziție cu normele exprimate de societate. Sentimentul de neplăcere sau disconfort față de muncă precum și lipsa unor activități susținute care ar da un scop mai material vieții, provoacă în cazul infractorului o stare de neliniște și nemulțumire de sine, fiind foarte irascibil. Aceste stări de neliniște și nemulțumire hrănesc tendințele acumulate în timpul vieții infractorului, ce au ca țintă vagabondajul sau aventurile, activități în care se complace infractorul deoarece îi favorizează actvitatea infracțională.
Infractorul în cadrul activităților pe care le întreprinde își formează un stil care îi este specific în ceea ce privește modul de lucru, fapt ce poate inspira în unele cazuri sterilitatea ideilor ori prezența unei lacune în ceea ce privește imaginația creatoare, dar mai probabil putem vorbi de o specializare superioară, fapt ce contrazice teoria ce avea ca element principal inteligența nativă ce ar fi fost specifică infractorilor. În majoritatea cazurilor în care infractori săvârșesc infracțiuni, aceștia uzează de idei simple ce prezintă uneori mici variații dar care au același fundament. În cazurile aparte, apare dibăcia și măiestria cu care sunt săvârșite anumite infracțiuni denotă un grad ridicat de inginiozitate, inventivitate, fantezie precum și o dexteritate deosebită, ca rezultat al unei practici îndelungate.
Datorită conflictului în care aceștia se poziționează în raport cu societatea, prin numeroasele acțiuni îndreptate împotriva ei, infractorii prin prisma succeselor obținute în infracțiunile săvârșite dezvoltă caracteristici precum supraaprecierea, orgoliul sau vanitatea.Infractorul trăiește mereu într-o continuă legitimă apărare exprimată față de societatea care în viziunea acestuia refuză să îi ofere ceea ce el dorește.
În absența unui habitat propice dezvoltării și educării infractorului, acesta se eschivează de constrângeri social-morale, fiind lipsit de un cumul de valori etice, toate acestea îl fac pe infractor să privească cu indiferență viitorul, tratând propria soartă cu nepăsare. Acesta este de altfel motivul pentru care infractorul acționează cu un aparent curaj care de fapt este doar o stare de insensibilitate și indiferență, atitudine produsă de o tensiune continuă ca urmare a obișnuirii trăirii unor stări care-l situează mereu în centrul unor situații și stări periculoase. Dezvoltând o atitudine de preocupare exagerată în ceea ce privește interesele personale și nedând importanță intereselor celorlalți fapt ce minimizează complet orice trăsărire a sentiment de compasiune, finalitatea acestor caracteristici putând fi săvârșirea de către infractor a unor acte de cruzime.
4.2.Particularități psihologice ale diferitelor categorii de infractori
Tipologiile de infractori sunt emanațiile sistemului juridic (care încadrează în acest fel fapta și o condamnă potrivit unei reglementări bine stabilite) și ale sistemului criminologic, care cercetează personalitatea infractorului și trasează tipologii, presupunând în prealabil cunoașterea unor aspecte de ordin general sau special ce țin de domenii precum: psihologie, sociologie, anatomie, economie. În ceea ce privește criminologia contemporană încă sunt în vigoare și corespund realităților sociale, tipologiile emanate de E.Seeling 1956 și J.pinatel 1963.
Sintetizate și mergând în aceasi diecție, catalogarea tipurilor de infractori și variațiile pe care acestea le capătă prezintă o deosebită importanță, privită atât din perspectiva teoretică cât și din perspectiva practicii din domeniu. Din perspectiva teoretică o clasificare a tipurilor de infractori este necesară datorită nevoii creării unor șabloane care ar putea explica mecanismul structuralo-funcțional al personalității infractorilor, un alt aspect benefic pe care îl va mai prezenta fiind regăsit în reliefarea unor caracteristici specifice formării și evoluției personalității infractorilor. Din punct de vedere practic, clasificarea oferă o mână de ajutor acțiunilor sociale ce au ca scop prevenirea formării unor astfel de indivizi, precum și un real ajutor în dezvoltarea unor programe de recuperare și reintegrare în societate a indivizilor care deja au comis infracțiuni. Determinarea și perceperea cât mai minuțioasă a profilului prezentat de personalitatea infractorului prilejuiește, în prima instanță organizarea unui program diferențiat și individualizat de reeducare, reintegrare socială și recuperare. Din perspectiva celui de-al doilea punct de vedere cunoașterea și perceperea ca atare a particularităților personalității infractorului profită organelor judiciare de cercetare ce au ca scop aflarea adevărului și tratarea cauzelor cu o soluționare cât mai aproape de adevăr.
În cele ce urmează sunt expuse principalele particularități psihologice ale diferitelor categorii de infractori, mergând într-un trend ascendent, plecând de la cele mai uzuale și ajungând până la cele mai grave.
Cerșetorul reprezintă un element deosebit în cadrul universul infractorilor datorită calităților de actor pe care acesta le posedă precum și a unor elemente ale artei dramatice, acționând prin intermediul rolului jucat verbal, prin mimică și costumația adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerșetorie, știu să utilizeze metode cu totul deosebite (modularea vocii, mimică, invocarea unor mari necazuri) pentru a atrage atenția trecătorilor și a obține mila lor. În unele cazuri cerșetorii își adaptează “arsenalul” în funție de sezon, clientelă sau zonă. În situațiile în care cerșetorul prezintă o invaliditate sau o infirmitate fizică, aceasta uzitează de acestea având ca scop “ captatio benevolentiae” prin expunerea în mod provocator fie prin etalarea discretă a acestui handicap. Tipul cerșetorului reprezintă acel infractor care face uz și profită de orice sentiment sau interes al publicului, fiind în aceași măsura un fin și bun cunoscător empiric al exploatării diferitelor slăbiciuni prezentate de cei de la care doresc diferite foloase, în marea majoritate a cazurilor fiind vorba de bani. Cerșetoria este o activitate ce este interzisă de legea romană, fiind reglemetată de Codul Penal care formulează următorul enunț:fapta persoanei care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 ani
Hoțul reprezintă infractoul care execută activitatea infracțională cea mai primitivă din punct de vedere al plasării în timp, acest tip de infracțiune fiind savârșit încă din timpul comunei primitive, din timpul acestei forme rudimentare de organizare putem vorbi de această activitate infracțională deoarece până în momentul acestei rudimentare sintetizări administrative nu putem vorbi de raționalizare venită din partea individului uman. Activitatea pe care o întreprinde hoțul este relativ simplă implicând doar mișcări ale mâinii aupra obiectului în cazurile simple și a îndepărtării acestuia în mod discret de locul unde s-a produs infracțiunea, iar mai apoi consumarea sau ascunderea obiectului ce face temeiul activității de furt.
Caracterul predominant fizic al activității întreprinse de hoț, îl forțează pe acesta de deprindă calități precum dexteritatea, mobilitatea fizică precum și iuțeala mișcărilor membrelor, acestea fiind rezultatul unor exerciții sau practici îndelungate în acest domeniu, elemente ce sunt favorizate și de anumite înclinații native precum: mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, nivelul de dezvoltare al analizatorilor. Ca urmare a unei practicări îndelungate a aceste activități ce are ca rezultat automatizarea unor mișcări specifice, precum și declanșarea unor stimul specifi, îi pune pe unii hoți în situația de a “fura fără să vrea”.
Hoțul, datorită experienței pe care o deține și a ochiului bine format, dezvoltă un spirit de observație rafinat în timp precum și o orientare în spațiu, putând organiza și dezvolta un plan de acțiune în cazul în care, hoțul se află într-o situație ce i se pare favorabilă savârșirii de infracțiuni. Varietatea mijloacelor de operare nu se bucură de o mare diversitate, deși unele dintre acestea sunt ingenios puse la punct.
Modul în care acționează într-o anumită situație are ca sursă de proveniență imitația, sau în cazul în care metoda folosită este brevetată de acesta, prin uzitarea de aceasta metodă în mod frecvent, poate crea situația în care aceasta este folosită într-o împrejurare improprie, fapt care de cele mai multe ori favorizează dezvăluirea autorului infracțiunii. Simar situațiilor prezentate de marea universalitate a infractorilor, nici hoțul nu dispune de un complex de rațiuni prea variat sau ridicat, deoarece gândirea pe care hoțul o posedă este limitată fiind axată în general pe preocupările specifice și asupra lor își focalizează toate resursele de care dispune. Este de sesizat faptul că hoțul, în ceea ce privește voința și personaliatatea, acesta uzează de șabloane și prescripte ce au o variabilitate redusă, hoții find indivizi lipsiți de seriozitate, precum și de ale calități ce au sens văzute din perspectiva eticii sau a societății din care aceștia fac parte. În cadrul activității prestate de către hoț înclinația factorilor de risc este deosebit de mare, fapt pentru care în cazul multor activități acesta mizează pe elemente ce oferă un grad scăzut de izbutire. În situația în care acesta este surprins săvârșind acte de furt el se debarasează de obiectul furat și fuge de la locul faptei. În cazul în care acesta este prins nu opune rezistență, o situație diferită fiind reprezentată de cazul în care este atacat fizic, situație în care aceștia răspund violent. În ceea ce privește crezul hoțului, acesta este preponderent necredincios, dar dezvoltă anumite conexități în cazul în care infracțiunea este încununată de succes sau în caz de nereușită, fiind superstițios din această perspectivă. Potrivit unei teorii formulate de poliția americană ce poartă denumirea de 80-10-10 rule, dacă te-ai afla în preajma unui grup de persoane 10% dintre aceștia nu vor fura niciodată de la tine , 10% dintre aceștia vor fura intodeauna, iar 80% dintre aceștia vor fura dacă vor avea ocazia.
Furtul este reglementat de Codul Penal care afirmă ca luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Spărgătorul se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă și prin utilizarea forței ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul din societatea contemporană deține un arsenal de cunoștiințe de ordin tehnic foarte bine pus la punct, datorită activităților prestate de acesta. În cazul comiterii infracțiunilor specifice spărgătorului sunt necesare multiple “calificări” pe care participanți la infracțiune trebuie să le dețină, precum și un grad de probitate și încredere, datorită cerințelor enunțate selecția se face doar din rândul elitelor de infractori din difeverse paliere infracționale. Pe lângă cerințele formulate anterior, mai sunt necesare spărgătorilor și calități precum curajul și calmul. Spărgătorii recurg la violență dacă sunt în poziția de a se apăra sau dacă sunt surprinși în flagrant, fapt ce îi apropie de tâlhari, iar o altă asemănare o regăsim în aceea că la fel ca și hoții aceștia își însușesc obiecte ce nu le aparțin.
Tâlharul utilizează violența în activitatea infracțională prestată de acesta, dând dovadă de o construcție robustă și viguroasă din punct de vedere fizic. Tâlharul se delimitează de restul infractorilor și prin faptul că deține o agilitate deosebită comparată cu a unui infractor normal, precum și hotărâre sau îndrăzneală manifestate în timpul tâlhăriilor, de mule ori aceste specificații degenerând în acte de cruzime, deși tâlharul recurge la actul de omor doar în cazul în care este în poziție defensivă, fiind astfel un act disperat de care tâlharul se folosește pentru a scăpa. Manifestările violente îi umbresc gândirea, acesta nefiind în postura latitudinii amânării sau suspendării deciziilor luate anterior, tâlharul renunțând cu greu la atitudinea infracțională pe care și-a propus-o. Codul Penal român sancționează tâlhăria în formularea următoarei dispoziți:furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru că făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
În cazul în care, faptele de tâlhărie sunt săvârșite potrivit articolului 234 respectiv, prin uzitarea unor arme sau substanțe explozive ori ce au efecte paralizante sau halucingene, prin uzitarea unor calități oficiale, de către o persoană ce își acoperă detaliile feței prin deghizare, mascare sau travestire, în decursul nopții, într-un mjloc de transport, prin violarea domiciliului sau al sediului profesional; sunt susceptibile de o pedeapsă ce se situează între 3 și 10 ani.
Infractorul intelectual își găsește materializare în univesrul infractorilor în persoană escrocului, a șantajistului sau a falsificatorului. Raportându-se la restul infractorilor, infractorul intelectual deține un nivel intelectual mai ridicat, datorită activităților pe care acesta le întreprinde. Condiția fizică a infractorilor intelectuali este una mediocră, forța fizică pentru activitățile prestate de aceștia nu prezintă importanță, ei utilizând în mod predominant capacitățile intelectuale, aceștia dând dovadă de inventivitate și un vocabular adecvat scopului urmărit, pentru a îi putea reprezenta vitimei cât mai bine o anumită ideie. În zilele de astăzi cel mai des întâlnit specimen de infractor intelectual este cel al escrocului, care datorită mijloacelor de comunicare pun la punct scenarii dramatice cu scopul obținerii de foloase bănești precum în cazul următor:Escrocii au sunat-o pe mama unui prieten de-al său pe mobil, iar un bărbat s-a dat drept fiul acesteia. "I-a spus că dăduse cu mașina peste un copil, era la spital și avea nevoie de 2.500 de euro pentru a nu intra la închisoare. La telefon se auzea foarte prost, astfel că femeia a crezut scenariul și a intrat în panică”.Metoda de care se face uz în cadrul acestor scenarii este pe cât de imorală și ilegală, pe atât de periculoasă din cauza faptului că escrocul se bazează pe șocul produs de vestea unui scenariu tragic în care este implicat un apropiat, situație care poate provoca probleme de sănătate în detrimentul persoanelor bolnave de inimă sau de alte boli sensibile. Potrivit Codul penal în vigoare escrocheria sau înșelăciunea reprezintă „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani”.
Infractorul cel mai nociv societății și mai detestabil este reprezentat de asasin. Cuvântul de asasin capătă pentru prima dată sensul cunoscut astăzi datorită numelui unei secte islamice intitulată Hashshashini care era constituită din fanatici.Etimologic cuvânt provine de la derivarea numelui drogului hașiș provenit din canabis, pe care membri acestei secte îl fumau atunci când se pregăteau să comită un asasinat. Aceasta reprezintă originea populară a etimologiei numelui sectei. Unii autori precum Daraul și alții au sugerat faptul că numele ar avea ca proveniență cuvântul arab “assasseen” cuvânt care în traducere are sensul de “păzitorii sectelor”. Asasinul sau criminalul manifestă o doză de irascibilitate în raport cu perosanele din jur precum și impulsivitate respectiv agresivitate ridicată. Criminalul este egocentric, dominator, având o capacitate de raționalizare scăzută, instabil și superficial în contactul afectiv, ceea ce îl face să se angajeze în situații conflictuale, reacționând violent. Săvârșirea de infracțiuni de omor sau atentate la infracțiunea de omor este rezultatul imposibilității individului de a se sustrage mediului sau anturajului ce îl antrenează în situații de conflict, pe care infractoul nu are posibilitatea să le evite sau să se ferească de astfel de catalizatoare ce sporesc procentul săvârșirii de infactiuni grave.
În funcție de motivația criminalului, care pot fi arătate dintr-un spectru larg de motivații, plecând de la obținerea unor avantaje de natură materială, ajungând la cele comise din ură sau răzbunare și până la săvârșirea ce are ca motivație fanatismul sau extremismul religios precum și în funcție de gradul de violență cu care infractorul acționează, se poate observa dacă infractorul care a comis crima este o persoană normală sau o persoană ce prezintă deficiențe și lipsuri mentale. În ceea ce privește cazul criminalilor normali nu se poate vorbi de o plăcere de tip sadic, ci doar de o destindere după o tensiune îndelungată ce a avut ca finalitate rezolvarea situației conflictuale prin săvârșirea crimei. În viziunea lui Lombroso asasinii sunt criminali insensibili la dureri fizice și de aceea sunt lipsiți, și de compasiune față de alții. Moartea le este indiferentă, iar distrugerea unei vieți este lipsită de importanță în ochii lor. Față de străini, în mod aparent, manifestă compasiune, sunt flexibili și liniștiți. Alcoolul este mai puțin gustat de ei decât jocurile de noroc sau plăcerile senzuale. Sunt mândri de isprăvile lor, în care dau dovadă de mai puțină inteligență decât de forță fizică și curaj. Ceea ce apare la ei ca mare abilitate nu este altceva decât efectul unui îndelungat exercițiu. La toate acestea se poate adăuga că cei mai mulți criminali au putere de judecată și de anticipare redusă, voința lor este slabă, iar viața afectivă este centrată pe efecte foarte puternice (mânie, sete de răzbunare, invidie, ură), care le domină conduita. Trăirile simpatetice sunt o raritate, iar dacă apar, atunci vor avea o semnificație practică minoră.Potrivit legislației în vigoare uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi, tentativa în cazul unei astfel de infracțiuni se pedepsește cu jumătate din pedeapsa săvârșirii omorului.
O situație aparte este reprezentată de cazul în care o persoană săvârșește o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită , când în prealabil a fost prins și condamnat printr-o hotărâre definitivă cu pedeapsa detenției mai mare de un an.În cadrul acestei situații ne aflăm în prezența unui infractor recidivist.
După ce am arătat care sunt caracteristicile din punct de vedere juridic ce trebuiesc cumulate pentru un infractor să poată fi recidivist, în continuare voi enumera caracterele psihologice pe care acesta le posedă și anume: imaturitate din punct de vedere intelectiv, impulsivitate ridicată ce poate degenera în acte de agresivitate, indiferență afectivă în relațiile cu cei din jur, egocentrism specific infractorilor în general, precum și scepticism în ceea ce privește viitorul, prezentând și o slabă rezistență față de stimuli ce îl antrenează în comiterea infracțiunilor. Datorită acestui cumul de caractersitici psihologice infractorul recidivist percepe realitatea înconjurătoare într-o manieră neobișnuită și ireală, fiind în mare parte o realitate deformată, acesta trăind cu impresia că nimeni nu îi oferă șanse pentru o viață normală. Specific infractorului recidivist este caracteristica prezenței unei indecizii și incertitudini inferioare, având o dificultate în a se reprezenta corect, acesta manifestând tendința de a își ascunde personalitatea sa.
Izbânda de care s-a bucurat în cadrul primei infracțiuni acționează ca un stimul declanșator pentru situațiile infracționale ce sunt identice celei inițiale. Infractorul recidivist este un infractor periculos datorită trecutului infracțional pe care îl are, acesta având o aversiune legată de legislația penală căpătată în cadrul regimului de executare. Datorită acestui trecut infracțional, instanțele de judecată sunt mai exigente aplicând un regim sancționator sporit în cazul infractorilor recidiviști.
Infractorul de profesie sau de carieră reprezintă categoria de infractori care este pregătit în direcția săvârșirii infracțiunilor repetate fapt ce constituie pentru infractorul de profesie unica sursă de venit, simbolizând ultimul nivel în ceea ce privește inadaptarea socială, datorită rupturii ce se produce între infractorul de carieră și societate. În cazurile cele mai frecvente infractorul de profesie, își trage seva din perioada copilăriei care este presărată de acte de delincvență, fiind un exponent de cele mai multe ori al păturilor sociale vulnerabile aflate la periferia piramidei sociale. Principalul obiectiv al activităților infracționale desfășurate de către infractorul de cariera au ca finalitate îndestularea nevoilor de ordin pecuniar, în cele mai multe cazuri nefiind adeptul uzitării violenței, cu excepția categoriei tâlharului care face act de acest mijloc represiv. Infractorul de profesie își planifică în detaliu activitatea infracțională în comparație cu infractorii ocazionali, acesta dobândește în decursul activității deprinderi și abilități tehnice de înalt specialist, fiind focalizat pe alegerea victimelor sau a zonei une are loc comiterea infracțiunii, pentru a evita descoperirea infracțiunii sau pentru un proces cât mai greu de depistare a eventualelor urme. În cazul în care acesta este prins nu se precipită sau panichează, fiind pregătit psihic pentru arest sau procese de judecată, acceptând petrecerea unui interval de timp în spatele gratiilor, în concepția infractorului fiind reprezentată ca o perioda normală a cursului vieții sale. De asemenea, infractorul poate deține mici economii ce au rezultat din comiterea infracțiunilor, pentru ai facilita operațiunile de plată ce urmează a fi efectuate în cadrul procesului precum și pentru a-l ajuta în perioda în care este eliberat din închisoare. În cadrul perioadei în care infractorul este ținut să savârșească o anumită pedeapsă cu privare de libertate, îi profită infractorului datorită schimbului de imformații, sau de acumularea unor noi metode de operare, imformații ce provin de la infractori recidiviști în vârstă, care au o experiență de viață foarte bogată.
Din punct de vedere psihologic, infractorul de profesie este dominat de un efect pasional pronunțat, iar acțiunea este intens orientată de procesul gândirii.,“infractorul se deosebește de ceilalți oameni din punct de vedere psihologic, nu printr-o funcționare deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acțiunile lui au un conținut antisocial, aptitudinile lui specifice, elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl ridică în unele privințe deasupra omului normal, nu-i determină acțiunea infracțională fără un teren propice, reprezentat de mediul social. Cunoașterea particularităților psihice ale infractorului ne duce la explicarea comportamentului, la posibilitatea depistării și reeducării acestuia. Alături de factorii interni, psihoindividuali, un rol important în structura dizarmonică a personalității infractorului îl au și factorii externi, de mediu”.
În ceea ce privește prezența comportamentului agresiv și antisocial în constituirea personalității infractorilor, acesta este în proporție ridicată învățat în cadrul mediului specific ce îi trasează motivații disfuncționale.
4.2.1Delimitarea infractorilor în funcție de modul în care acționează
Delimitarea infractorilor în funcție de modus operandi
Tipologiile în materie de clasificare a infractorilor sunt numeroase, iar pentru a sintetiza aceste tipologii am ales a aborda o latură mai practică a acestor tipologii și anume aceea a modului în care infractorii operează în timpul cât și după comiterea actelor de crimă, act ce prezintă gravitate și în același o timp complexitate ridicată. În funcție de modul în care infractorul acționează, în literatura psihologico-juridică se face distincția între două mari categorii, după cu urmează: infractor organizat, fiind descris de o premeditare în activitatea sa și infractorul neorganizat căruia îi este specific infracțiunile ce nu au o premeditare anterioară săvârșirii infracțiunii. Aceasta delimitare a fost elaborată de către Grupul de Studii Comportamentale ce face parte din cadrul FBI și reprezintă o descriere în linii mari a tipologiilor criminale. Aceasta delimitare are ca argument principal faptul că infractorii acționează și se comportă în general în două mari direcții și anume în mod calculat și oranizat și în mod inconștient și brutal specific infractorului neorganizat.
4.2.1.1Infractorul oranizat
Infractorul de tipul celui organizat în cazurile specifice își premeditează crima, fiind un individ ce dispune de o inteligență peste media normală, este un tip metodic și șiret, acesta comite crime după ce în prealabil le-a plănuit în detaliu, fiind bine gândite. Ca zona în care acționează, criminalul organizat comite actele criminale în afara zonei unde locuiește sau a locului de muncă, acesta dând dovadă de mobilitate ridicată călătorind mai mulți kilometri decât media unui om obișnuit. În cadrul comiterii crimei, fantezia și ritualul sunt elemente importante pentru tipul acesta de personalitate. Țintele pe care acest tip de infractor încearcă să le abordeze sunt indivizi pe care el îi cataloghează drept oameni corecți, pe care îi poate controla fie prin intermediul manipulărilor sau cu ajutorul dominării, fiind de obicei persoane străine cu care împărtășește anumite trăsături comune. Victimele sunt prinse în pânza acestuia deoarece acesta este definit ca fiind sociabil și folosește abilitățile verbale pentru a-și manipula victimele și a prelua controlul asupra lor, el este pe deplin conștient de gravitatea criminală a actului său și este încrezător în abilitățile sale în confruntarea cu ancheta poliției, probabil că urmărește reportajele de știri privind crimă și, frecvent, poate lua un obiect personal al victimei, pe care îl poate folosi pentru a retrăi evenimentul sau pentru a-și continua fantezia. În scenariul criminalului, controlul sexual asupra victimei are un rol important. Evitarea producerii sau lăsării urmelor la fața locului precum și faptul că își procură arma crimei de unul singur denotă premeditare și faptul că infractorul este conștient ce urmări va produce activitatea sa. La locul crimei astfel, nu se va găsi cadavrul care va fi mutat într-un loc diferit pentru a întârzia sesizarea organelor și demararea anchetei.
4.2.1.2 Infratorul dezorganizat
Acest tip de infractor deține o inteligență sub-mediocră, este un individ singuratic ce nu este căsătorit, locuind cu o rudă să singur, crimele săvârșite de acesta nefiind premeditate, și pot fi efectuate în aproprierea zonelor unde acesta muncește său locuiește. Infractorul dezorganizat este reprezentantul cel mai elocvent al fenomenului de inadaptare socială, acesta stabilind greu relații intrapersoanale, având puțini prieteni. El prezintă disfuncții din punct de vedere sexual și nu are relații sexuale specifice. Victima este selectată din propria zonă geografică asupra căruia vă acționa din impuls și sub stres, rezultatul activității sale fiind reliefat de un locu al crimei care este dezorganizat. Agresorul dezorganizat nu premeditează crima utilizează stilul de atac „fulger”, luându-și victima prin surprindere. Această acțiune este spontană, agresorul acționând brusc în afara fanteziei sale și nu are un „plan de joc”, nu se gândește că poate fi prins. Infractorul dezorganizat în cazurile tipice, își mutilează sau o rănește în exces victima, depersonalizând-o prin desfigurările faciale la care este supusă. Actele sexuale de tip sadic sunt înfăptuite de către agresor după ce victima decedează, după acest act, agresorul îi mutilează ogranele sexuale ale victimei precum și gâtul său coapsele datorită puternicului simbol sexual pe care acestea îl emană.
Locul crimei și cel al decesului victimei sunt identice în cazurile tipice, neexistând nici o tenativă de a șterge urmele sau de a ascunde cadavrul, arma cu care a fost comisă crima fiind lăsată uneori la locul crimei.
În ceea ce privește comportamentul uman, deși imprevizibil, este de multe ori repetitiv. Anumite acțiuni desfășurate la locul crimei de anumite tipuri de personalități vor fi repetate și în alte cazuri de omor investigate.
Pentru o mai bună expunere a diferențelor ce există între infractorul de tip organizat și infractorul de tip neorganizat, voi reda în cele ce urmează o comparație ce are la bază scena crimei celor doi infractori.
In tabelul de mai jos sunt prezentate diferențierile în functie de caracteristicile persoanele ale infractorilor organizați si dezorganizați.
.
Experientatul detectiv criminalist Vermon Geberth catalogează crimele de natură sexuală în patru categorii diferite după cum urmează: crime ce sunt animate de o violență inerpersonală orientată către dispute și atacuri; crime cu viol sau sodomie orientate către atac; crime ce au ca efect devianța sexuală ce este orientată către atac, crima fiind rezultatul implusurilor sexuale și ultima categorie fiind reprezentată de crimele în serie.
Concluzia parțială ce poate deriva din acest capitol prezintă infractorul ca fiind un individ în genere antisocial, ce săvârșeste infracțiuni dediferite tipuri și gravități, fiind de cele mai multe ori vorba de impactul factorilor externi ce acționează pe un fond genetic predispus savârșirii infracțiunilor.
Capitolul V.Crima și criminalul în serie
Ultimul capitol al prezentei lucrări are ca obiectiv conturarea cadrului conceptual și prezentarea principalelor trăsături ce sunt predominante crimei cât și criminalului în serie.
Înainte de anul 1980, nu exista în literatura de specialitate o definiție ce să reglementeze criminalul în serie sau criminalul în general. Potrivit cercetărilor efectuate de FBI, un criminal în serie poate fi definit ca fiind un individ care a omorât trei sau mai multe persoane pe o perioadă de timp mai mare de o lună cu o perioadă de “pauză” între crime și a cărui motivare pentru a ucide este de cele mai multe ori pusă pe seama unor probleme mentale. Alte izvoare definesc criminalul în serie ca fiind acel criminal care comite mai multe omoruri la intervale de timp relativ mari, având ca mobil obținerea unor senzații extreme, legate de fantasme sexuale perverse și (sau) de impulsuri sadice de dominare și manipulare a victimelor. În ceea ce privește noțiunea de crimă, din perspectiva criminologiei aceasta a instituție are o accepțiune largă, referindu-se în general la infracțiune.
Criminalii în serie cât și faptele lor au fascinat opinia publică în special și societatea în general din cele mai vechi vremuri. Aceasta fascinație nu este valabil recunoscută doar criminalilor în serie reali ci și produselor fictive din diverse romane, filme sau seriale tv. În ceea ce privește influența emanată de mass-media în rândul experților atât teoreticieni cât și practicieni s-a conturat întrebarea conform căreia mijloacele de informare în masă au vreo implicare în apariția sau dezvoltarea criminalilor în serie. În mod unamim se afirmă că mass-media nu poartă nicio răspundere în ceea ce privește nașterea unui criminal în serie, nici în motivarea lui de a trece la acțiune. Publicitatea mediatică ce este făcută violentelor fizice și psihologice nu fac altceva decât să hrănească plăcerea schizoidă a societății, neintervenind în crearea unui criminal în serie ci doar în ceea ce privește modus operandi al criminalului. Ca o ideie formulată pe scurt putem spune că mass-media nu îl produce pe criminal ci doar îl inspiră.
În majoritatea cazurilor de crimă, victima poate să fie repartizată sistematic în funcție de un mobil clar identificabil, spre exemplu dacă victima avea în posesie un obiect râvnit de criminal, sau victima se află în conflict cu el ori dacă aceasta îi fusese un partener de viață necredincios. Pentru criminalul în serie motivația crimelor este foarte bine și adânc întipărită în psihicul său, în perspectiva criminalului în serie victima trebuie să aparțină unu anumit gen ori să poți fi delimitata într-o categorie largă de persoane precum femeii, copii ori să devină victima din simplu motiv că s-a aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Deloc de neglijat faptul că unuii criminali în serie își stabilesc cu precizie segmetul și felul victimelor. Pentru a susține cele formulate mai sus putem da exemplu crimimanlul Joseph Mendley care avea ca predispoziție uciderea femeilor roșcate, sau al criminalului Ramino Artieda, originar din zona Boliviei, care ucidea doar subiecți de sex feminin ce prezentau caracteristici similare cu cele ale logodnicei sale care îl abandonase. Meseria criminaliștilor devine cu adevărat dificilă când se nasc anumite complicații, datorate incapacității unui criminal de a-și delimita pe membri grupului său de posibile ținte, acesta sfârșind prin comiterea unor atacuri cvasiîntamplatoare. Un exemplu relevant îl găsim în personana criminalului Peter Sutcliffe, pe numele său adevărat Peter William, având și porecla de “Yorkshire Ripper”, care punea în pericol viața tuturor femeilor ce se aflau întâmplător sau nu noaptea afară, acesta atacând și ucigând o serie întreagă de femei, chiar dacă nu toate practicau prostituția, Sutcliffle afirmând că nu făcea altceva decât să curețe străzile de prostituate. În consecință, orice individ ce populează societatea poate deveni o potențială victimă a unui criminal în serie, împotriva căruia sunt puține mijloace de protecție, întrucât și mijloacele de investigare ce au ca fundament baza motivelor bine determinate sunt lipsite de eficatitate datorită dinamicii și posibilităților nedeterminate pe care un criminal în serie le are.
5.1 Caracteristicile crimelor în serie
Așa cum am definit criminalul în serie acesta comite în intervale de timp diferite crime, ce au ca durată distanțe în timp mai scurte sau mai îndelungate, perioade ce se pot materializa chiar și în ani, crimele continuând să fie săvârșite până când criminalul este descoperit sau se stinge din viață. Pauzele situate între crime sunt denumite în literatura de specialitae perioade de calmare.
Dacă privim criminalul în serie din perspectiva psihiatriei, acesta poate fi clasificat ca fiind psihotic sau psihopatic, tipuri ce depind de imformațiile ce sunt examinate privind criminalul cât și de faptele crimei.
Din punctul de vedere al lui Vemon Gebert criminalul este o persoană ce în rare cazuri este psihotică, criminalii fiind în mod regulat psihopați sexuali care au o criminalitate profund întipărită în psihic și sunt în mod categoric în legătură cu realitatea. În cazul criminalului de tip psihotic, acesta este descris de faptul că psihoza specifică îl antrenează în activitatea criminală, iar în cazul criminalului psihopat, și cu atât mai mult celui ce este criminal în serie, consideră Vemon că recurge la crimă pentru că îi place să comită astfel de acte macabre. Tabelul de mai jos diferențiează cele două tipuri de criminali având ca factori predominați următoarele situații:trecutul criminalilor, mediile care trăiesc și comportamentul lor.
Majoritatea criminalilor în serie sunt sustenabili să aibe următoarele caracteristici, cu precizarea că nu se regăsesc la fiecare dintre aceștia: criminalii în serie sunt perosane cu inteligența dezvoltată, care în cele mai multe cazuri nu pot să-și mențină un loc de muncă, provin din familii dezorganizate sau depravate în cadrul cărora întalmin probleme ridicate de comportamente agresive sau vulgare, boli psihice sau consumul de băuturi alcoolice. În multe cazuri sunt copii abandonați de părinți naturali și crescuți de părinți adoptivi, în ambele cazuri fiind supuși la tratamente inumane de câte familie; majoritatea criminalilor în serie sunt piromani sau implicați în acte de torturare a animalelor; prezintă probleme mintale precum schizofrenia, putând dezvolta devieri de comportament grave precum canibalismul sau vampirismul. Victimele criminalilor în serie sunt predominant populate de femei, copii vagabonzi hosexuali și prostituate. Asasininii în serie sun persoane extrem de manipulatoare având vacabularul necesar pentru a purta discuții ce le-ar facilita controlarea victimei. În multe cazuri se folosesc de diferite tertipuri pentru a rămâne singure cu victimele lor, perfecționându-se pe un truc specific pe care ajung să-l stăpânească în mod deosebit, dezvoltând și un spirit de observație în ceea ce reprezintă potențialele vitime.
Criminalul în serie, în ciuda aparențelor exterioare, este o persoană nesigură, neavând nicio capacitate dispozițională asupra victimei până în momentul în care aceasta este sub controlul său.
Caracteristicile predominante dar specifice doar lor ce apar în marea majoritate a criminalilor în serie sunt următoarele:
1. Crimele în serie se săvârșesc cu frecvențe mai mari sau mai mici, în unele cazuri crescând ca număr. Aceasta sete de a ucide este uneori recunoscută și de către criminalii în serie. Mulți dintre aceștia au recunoscut după ce au fost descoperiți că, dacă nu erau prinși ar fi continuat să ucidă. Pentru criminalii în serie, uneori actul crimei este dublat de abuz sexual și mutilare, fapte ce se se manifestă ca motive de sine stătătoare. La fel ca și în cazul unui toxicoman ce își stimulează plăcerea prin administrarea de doze din ce în ce mai mari, așa și criminalul în serie începe să săvârșească crime din ce în ce mai odioase. Cazul toxicomanului care nu se va vindeca niciodată de aceasta habitudine negativă atât timp cât va avea acces la stimulent, este similară cazului criminalului înserie care își va continua îndeletnicirea sa până când va fi prins sau ucis.
2. Similar crimelor normale, crimele săvârșite de criminalii în serie tind să se săvârșească în relație unu-la-unu, forma cea mai comună de omucidere fiind incidentul singular, prin care o persoană este omorâtă de o altă persoană.Criminologia clasifică acest gen de crime în două categorii: crima pasională ce este săvârșită într-un moment de furie intensă sau într-un moment de maximă frustrare; crima săvârșită cu “sânge rece” care se diferențiază de prima categorie printr-o premeditare atentă, ce are adeseori ca motivație dorința acumulării unui folos pecuniar. După ce obiectul propus este atins presupunând uciderea soției necredincioase sau a persoanei ce deținea unu bun sau o sumă de bani, nu sunt rațiuni din care să rezulte faptul că criminalul va mai ucide din nou, in cadrul aceleiași rezoluții infractionale. Un studiu ce are la bază statistica crimelor efectuat în anul 1989 în Anglia și Țara Galiilor scoate în evidență faptul că majoritatea crimelor au fost savârșite de persoane care cunoșteau victima. Nu putem exlude circumstanțele accidentale datorită cărora un criminal în serie a ucis mai mult de o persoană, în cele mai multe cazuri aceștia făcând parte din aceasi familie său fiind vorba de o infracțiune complementară cum este cazul hoției, dar cel mai dominant scenariu în ceea ce privește crima în serie cât și omorul accidental este reprezentat de scenariul în care criminalul este pe cont propiu și ucide o singură victimă. Privit din exterior, acest scenariu prezintă în mod evident caracteristicile pentru care este uzitat de către criminalul în serie precum, siguranța operării în mod singular, numai criminalul știind despre crimă, lipsa unei riposte puternice datorită faptului că vorbim de o singură persoană respectiv șansele de scăpare ale acesteia fiind foarte scăzute. Ca o excepție de la cele expuse mai sus fac parte cuplurile, partenerii sau grupurile criminale, ce sunt constituite datorită cerințelor de securitate ridicate de criminalul singuratic, pe care acesta le resimte.
Cuplurile ucigașe privite dintr-o perspectivă comună reprezintă o pereche formată din bărbat și o femeie, în majoritatea cazurilor implicați într-o relație sexuală, cuplu în care bărbatul este reprezentantul dominant. În prezența acestui format putem observa un fenomen neobișnuit, și anume, în vreme ce ambii parteneri au din punct de vedere social înclinații degenerate, personalitatea lor pusă în comun se transformă într-o personalitate criminală.
Din punct de vedere psihologic, acest fenomen este ilustrat de termenul gestalt conform căruia întregul este întotdeauna mai mare decât părțile din care este alcătuit și că atributele acestuia nu sunt deductibile din analiza părților, luate separat. Printre cele mai cunoscute cupluri ucigașe se numără englezii Brady, Ian Duncan (1938– ) și Hindley, Myra(1942–2002) și.Rosemary și Fred West
Partenerii sunt definiți de cuplurile penale ce nu se bazează pe o relație sexuală și au că principală ocupație săvârșirea crimelor. În majoritatea cazurilor după ce sunt arestați partenerii se acuză reciproc. Un bun exemplu îl găsim în prezența cuplului format din Burke, William (1792–1829) și Hare William (?–?) care au ucis cel puțin 12 personane prin ciopârțire iar apoi vânzând corpurile pentru disecții medicale.
Grupurile ucigașe sunt reprezentate de mai multe persoane care sunt unite în cele mai multe cazuri de un ideal comun, creație ce emană de la propriile lor fantasme. La fel ca și în cazul cuplurilor li se poate aplica același termen reprezentativ anume acela de gestalti, indivizii în sine neputând fi capabili de acte extreme precum crima, dar împreună acționând sub puterea aceluiași ideal sunt cuprinși de o stare de nebunie colectivă. Printre cele mai cunoscute grupuri ucigașe se regăsesc grupurile formate din James, Alexander Franklin (1843–1915); Jesse Woodson(1847–82); Younger, Coleman (1844–1916);James (1848–1903); John (1851–74); Robert(1853–89) care au ucis cel puțin 14 persoane, sau familiile Manson ori familia Ervil Morrel.
3. O altă trăsătură aparte, specifică criminalului în serie este reprezentată de faptul că nu există sau dacă există este foarte redusă o legătură între criminal și victimă, persoanele ce sunt implicate având foarte rar relații de rudenie directă. Această trăsătură a criminalului în serie este un fenomen de dată recentă, existând persoane care au fost selectate tocmai pentru că aparțin familiei criminalului, cum este cazul crimelor premeditate ce au ca țintă un câștig pecuniar. În marea lor majoritate evenimentele de genul acesta s-au desfășurat într-o perioadă când nici criminologia, nici pshihologia ori medicina precum nici arta investigației nu erau într-un stadiu de dezvoltare suficientă. Datorită stadiului subdezvoltat al diagnosticului medical specific anilori 1800 nu este deloc surprinzător faptul că Mary Ann Cotton a reușit să ucidă câțiva dintre foști soți și toți copiii vitregi reușind să motiveze aceste crime drept cauzate de febră gastrică. Și în prezent mai au loc astfel de crime îndreptate împotriva rudelor, având ca motivație asigurările in caz de deces de care criminali ar benefici., specifice țărilor dezvoltate. În țara noastră există un singur criminal în serie care din motive necunoscute și-a ucis toată famila; numele acestui criminal în serie fiind de Toma Gheorghe.
4. Cu toate că există un tipar sau un anume tratament administrat crimei, crimele individuale din cadul unei serii dezvăluie rareori un motiv rațional sau clar definit, având de-a face cu ceea ce în literatura de specialitate se numește explicație psihologică a unei crime în serie respectiv rațiunile care își au rădăcinile într-o capacitate redusă de a distinge binele de rău, respectiv într-o incapacitate de a lua o decizie datorită unor exacerbări a poftelor. Deși cele afirmate sunt grăitoare, individul care săvârșește crime în serie este considerat responsabil de atitudinile și comportamentul său, criminalul în serie nu poate fi absolvit de faptele sale ca în cazul unui psihopat ale cărui fapte sunt puse în sarcina devierilor mintale. Cel mai adesea criminalul în serie are o personalitate foarte bine pusă la punct fiind rațional, precum și un bun planificator a ceea ce reprezintă crimele sale.
5. Datorită creșterii exponențiale a mobilității în spațiu prin uzarea de mijloace moderne de transport, criminalul are posibilitatea ca la dorința acestuia să se deplaseze rapid dintr-un loc în altul, uneori chiar înainte de a se fi descoperit crima. Dacă în lipsa mobilului unei infracțiuni un polițist întocmește cu dificultate o listă de potențiali suspecți, tot astfel și natura unei crime ce este clasificată cu autor necunoscut face că schimbul de imformatii între autoritățile de poliție să se facă cu dificultate.
6. În mod normal, în cazul crimelor în serie există un grad înalt de violență inutilă, victima fiind supusă unor brutalități exagerate. Pentru o bună parte a ucigașilor în serie, actul în sine reprezintă întreaga motivație a omorului, crima nefiind un mijloc de obținere a unui alt obiectiv, ca în cazul jafului, unde finalitatea activităților este marcată de furtul în sine. Sunt situații în care victimele sunt supuse unei torturi metodice ce se întinde uneori pe durata a câtorva zile, această întârziere a morții având drept scop mărirea duratei de plăcere a criminalului, existând o strânsă legătură între fanteziile sado-sexuale și crima în serie.
Tabelul de mai jos reprezintă sinteza interogatoriilor și cercetărilor efectuate de Burgess, Hartman, Ressler, Douglas și McCormack, având ca “subiecți” un număr de 36 criminali în serie ce s-au aflat în închisorile americane în perioada cuprinsă între anii 1979 si 1983, aceștia propunând un șablon motivațional al omuciderii sexuale.
5.2 Caracteristicile criminalilor în serie
Potrivit datelor furnizate de către articolul scris de agentul special FBI Robert K. Ressler și Harold Schechter, criminalul în serie este reprezentat de următoarele 14 trăsături specifice:
1.În 90% din cazurile în care avem de-a face cu criminali în serie, aceștia prezintă sexul masculin.
2.Criminalii în serie tind să fie persoane inteligente.
3.Nu se evidențiează în cadrul activităților desfășurate pe parcursul ciclurilor de învațământ, având dificultăți în a menține un loc de muncă, lucrând fără prea multă îndemânare în domeniile pe care le practică.
4.Aceștia tind să provină din familii deosebit de instabile.
5.În timpul copilăriei sunt abandonați de tați lor și crescuți într-un regim tiranic de mamele lor.
6.Familiile din care provin au un trecut alcoolic, criminal sau psihiatric.
7.Își urăsc tații și mamele.
8.Sunt în cazurile predominante abuzați încă de la vârste fragede din punct de vedere psihologic, psihic sau sexual, de cel mai multe ori de către un membru al familiei.
9.Mulți dintre criminalii în serie petrec timp în institute în timpul copilăriei, și sunt înregistratți cu probleme psihiatrice de la vârste fragede.
10.Prezintă rate mari de încercări de sinucidere.
11.Încă de tineri, mulți dintre ei sunt intens interesați de acte de voaiorism, fetișism și pornografie sado-masochistă.
12.Într-un procent ce depășește 60% din criminalii în serie își “udă” patul, după înplinirea vărstei de 12 ani.
13.Mulți criminali în serie sunt fascinați de aprinderea focului.
14.Sunt implicați în activități sadice ori torturări de animale mici.
R. M. Holmes și J. DeBurger împart criminalii în serie în 4 categorii:vizionarii, misionarii, hedonștii si căutătorii de putere.
Din categoria vizionarilor fac parte criminalii care sunt animați ca răspuns la unele “voci” ori a unor aler egouri, informațiile primite din aceste surse servesc a demonstra legitimitatea actelor criminale. Un exemplu din această categorie este găsit în persoana lui Herbert Hullin care, denumea acele voci drept “mesaje telepatice” ce îi inoculau ideia potrivit căreia prin vărsare de sânge, doar el putea evita un cutremul care ar fi distrus California. Datorită problemelor de natură psihopatică ce reiese din comportamentul vizionarului, el este ușor identificabil comparat cu ceilalți cetățeni sănătoși mintal.
Misionarii sunt acei criminali în serie care se autoimpun drept “purificatorii” societății ce au ca scop exterminarea elementelor sociale nedorite. În ceea ce privește categoria de victime pe care misionarii o abordează, ea este formată din persoanele cu aproape orice îndeletnicire, orice orientare religioasă sau politică, dar în cele mai multe cazuri, categoria țintă este stabilită de societate, reprezentând prostituatele, homosexualii sau minoritățile rasiale. Un criminal în serie ce se încadrează acestui tip este reprezentat de Billy Glaze Richard, care era un american cu sânge de indian în vine, ce era mânat de crezul conform căruia toate femeile indiene trebuiau violate si ucise.
Hedoniștii reprezintă o categorie formată din mai multe subgrupuri de tipuri de criminali în serie, care include tipul criminalului pentru care, in sens cuprinzător, plăcerea este rezultatul asasinatului. Sunt cunoscute trei sugrupuri ale acestei categorii, după cum urmează: criminali care ucid din voluptate, criminalii care ucid din emoție și criminalii care ucid pentru câștig.
Căutătorii de putere sunt reprezentați de persoanele ce prezintă o complicație specifică persoanelor cu un nivel scăzut al respectului față de sine, ce se manifestă printr-o dorință de a deține controlul asupra vieții si morții altei persoane, mobilul intrinsec al crimei fiind reprezentat de această dorință. În mod normal este greu de deosebit între ucigașii ce fac parte din categoria criminalilor din voluptate și căutătorii de putere datorită dominației care este în ambele cazuri un motiv puternic.
Ultimul capitol prezintă următoarea concluzie: criminalul în serie reprezintă cea mai detestabilă categorie de infractori, datorită faptelor odioase ce sunt săvârșite de aceștia precum și a pericolului social ce este emanat, fiind din fericire un procent minuscul din procentul crimelor normale, potrivit FBI 1% din crimali sunt în serie.
CONCLUZII
Lucrarea de fata tratează dintr-o perspectivă sinergetică subiectul intitulat Aspecte privind psihologia infractorului datorită amplorii subiectului și a domeniilor alternative ce sunt antrenate în desfășurarea cercetării, plecând de la noțiunile introductive ce țin de psihologie și infractor și ajungând până la specificitățile de tip psihologic care sunt specifice diferitelor categorii de infractori, sfârșind cu cel mai grav specimen infracțional și anume criminalul în serie. Prezenta lucrare nu abordează subiecte sau teorii ce sunt intens dezbătute de către literatura de specialitate ci doar le dezvoltă selectiv pe cele mai reprezentative datorită rigorilor stabilitie în ceea ce privește întinderea și numărul de capitole disponibile unei astfel de lucrări, dimensiunile acestei lucrări fiind relativ reduse.
În ceea ce privește metoda folosită la elaborarea lucrării, sunt utilizate în cursul efectuării atât metoda teoretică de cercetare și colectare a imformatiilor cu ajutorul căruia sunt fixate în plan concret noțiunile și teoriile specifice cât și metoda practică care fundamentează afirmațiile de ordin teoretic exemplificând cu date și cazuri reale.
În vederea formulării lucrării sunt cuprinse în conținutul acesteia și tabele sau grafice care scot în evidență anumite legături ce se stabilesc între anumiți factori și anumite situații.
Lucrarea debutează cu o scurt preambul, care reliefează rațiunile și motivațiile din perspectiva cărora am ales această temă, și continuă prin a prezenta în primul capitol noțiunile generale privind psihologia juridică, precum obiectul și definiția psihologiei judiciare, care nu este însă conturată exact în literatura română de specialitate fiind în linii mari o ramură a psihologiei generale ce se uzitează de mecanismele și conceptele materiei mamă pe terenul dreptului.
Capitolul doi este preprezentat de conturarea noțiunilor de infractor și infracțiune, noțiuni privite atât din perspectiva generală, care conturează aceste noțiuni din perspectiva societății, noțiuni susceptibile de înțelegere oricărui individ cât și perspectiva criminologiei sau a legislației interne și internaționale, principala deosebire între cele două noțiuni fiind aceea că doar infracțiunea este reglementată de legislația penală, infractorul nefiind reglementat dăcât în doctrină, acesta fiind un atribut comun și generalist tuturor celor care săvârșesc infracțiuni.
Capitolul trei este reprezentat de enumerarea neexhaustivă a teoriilor ce doresc să explice cauzele ce stau la baza fenomenului infracțional precum și a comportamentului infracțional, capitol ce abordează doar teoriile care sunt reprezentative categoriilor lor, o concluzice parțială ce poate fi dedusă din aceste teorii este reprezentată de faptul că, explicațiile în ceea ce privește comportamentul infracțional se bazează pe factori de ordin biologici, psihologici saau sociali, explicațiile biologice si psihologice au ca fundament a comportamnetului infracțional, rezultatul reliefării stărilor mentale si psihologice care diferențiează criminalii de noncriminali, în vreme ce explicațiile de sorginte sociologică doresc să explice comportamentul infracțional în termeni demografici.
Capitolul patru este capitolul cel mai întins ca mărime din prezența lucrare, în cadrul acestui capitol sunt tratate atât particularitățile psihologice ale infractorului cât și particularitățile psihologice ale diferitelor categorii de infractori, ca în capitolul final al lucrării să se abordeze cel mă extrem cuplu din punct de vedere psihologic respectiv crima și crimanlul în serie, trasând pe larg cracteristicile și clasificările prezente în literatura de specialitate, consolidând partea teoretică cu exemple reale.
Concluzia finală ce poate fi trasată din cadrul acestei lucrări este reprezentată de ideia conform căreia, infractorul se prezintă ca reprezentând individul ce are reale probleme de integrare socială, cu o insuficientă maturizare socială, intrând in conflict cu sistemul valoric, normativ si cultural al societății din care acesta provine. Pentru a micșora impactul cât si numărul infracțiunilor psihologia judiciară analizează infractorul din punct de vedere intelictiv, afectiv, motivațional și volitiv pentru a reliefa pregătirea săvârșirii infracțiunii, pentru a se putea stabili cu exactitate măsura în care infractorul este responsabil și gradul de culpabilitate pe care acesta îl prezintă pentru a putea delimita modul în care autorul infracțiunii va fi sanționat.
O alta concluzie ce poate fi dezvoltata: Cunoasterea mecanismelor psihologice ce conduc la comiterea infractiunii poate ajuta si este importanta si pentru a preveni infractiunea!!!!
De refacut introducerea ( respecta indicatiile mele: motivatia alegerii temei; istoriografia problemei abordate; ce ti-ai propus tu sa faci in lucrare; metoda/perspectiva abordarii; structura pe capitole-precizezi titlul fiecarui capitol , ce ai urmarit si ce concluzii partiale ai obtinut; concluziile finale , pe scurt, subliniind meritul/ valoare lucrarii; cum ar putea fi continuata investigatia ( in ce directii, cu ce mijloace , cu ce obiective) si primul capitol
De revizuit notele de subsol – vezi indicatiile cu rosu pe care ti le-am dat la note ; cand scrii pagina, prescurtarea este „p.” si nu „pag.”
De corectat greselile de tehnoredactare si de verificat sa existe pauze dupa punct si dupa cuvinte
De completat concluziile
De reasezat Bibliografia
Pastreaza setarea paginii cum ti-am stabilit-o eu pentu acest document
BIBLIOGRAFIE
Butoi Tudorel,Butoi Ioana-Teodora,Psihologie Judiciară, Fundația România de Maine,București,2004
Butoi Tudorel,Butoi Ioana-Teodora,Tratat univesrsitar de Psihologie Judiciară, Phobos,București, 2003
Durkheim Emile, Despre sinucidere, Institutul European, Iași, 1993
Kocsis Richard,Criminal profiling and practice,Humana Press,Totowa, 2006 New jersey
Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Butoi Tudorel, Psihologie Judiciara, Sansa, Bucuresti, 1992
Neveanu Popescu Paul, Dicționar de psihologie, Albatros, Bucuresti 1978
Newton Michael, The Encyclopedia of SERIAL KILLERS second edition
Sandu Ion Eugen, Sandu Florin, Gheorghe Iulian Ioniță, Tratat de criminologie, Bucuresti, 2001, Sylvi
Schechter Harold, The Serial Killer files, Balalantine books, New york, 2003
Sigmund Freud, Introducere in psihanaliză,Editura didactică si pedagogică ,Bucuresti ,1980
Vasile viorel, Investigarea crimelor si criminalilor în serie, Editura Ministerului Afacerilor Interne, București, 2013
Zlate Mielu ,introducere in psihologie,editura polirom,iasi,2000
Pagini web
http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihanaliz%C4%83
http://ro.scribd.com/doc/52834742/PSIHOLOGIE-JUDICIARA
http://ro.scribd.com/doc/165995751/Nastas-Psih-Judiciara
http://en.wikipedia.org/wiki/Drug_policy_of_the_Netherlands
http://en.wikipedia.org/wiki/Prostitution_by_country
https://archive.org/details/criminalmanaccor00lomb
http://www.slideshare.net/AureliaOdagiu/curs-psihanaliza-complet#
http://ro.scribd.com/doc/69408134/Tema-agresivitatea
http://ro.scribd.com/doc/24857025/agresivitate http://www.slate.com/articles/news_and_politics/dispatches/2005/07/to_catch_a_thief.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Asasinii
http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2012Martie/Mihaila%20Marius%20Florin%20-%20Aspecte%20psihologice%20ale%20eroteticii%20judiciare%20(cu%20privire%20speciala%20la%20suspectii%20de%20talharie)/Rezumat%20Teza%20Doctorat%20-%20Marius%20Mihaila.pdf
http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestaltis http://www.drphil.com/articles/article/188m
http://www.drphil.com/articles/article/188
Legislație
Vechiu cod penal 1969
Codul penal
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil,republicat in Monitorul Oficial nr.505/2011,aplicabil de la 1 octombrie 2011
Legea nr.286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie
BIBLIOGRAFIE
Butoi Tudorel,Butoi Ioana-Teodora,Psihologie Judiciară, Fundația România de Maine,București,2004
Butoi Tudorel,Butoi Ioana-Teodora,Tratat univesrsitar de Psihologie Judiciară, Phobos,București, 2003
Durkheim Emile, Despre sinucidere, Institutul European, Iași, 1993
Kocsis Richard,Criminal profiling and practice,Humana Press,Totowa, 2006 New jersey
Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Butoi Tudorel, Psihologie Judiciara, Sansa, Bucuresti, 1992
Neveanu Popescu Paul, Dicționar de psihologie, Albatros, Bucuresti 1978
Newton Michael, The Encyclopedia of SERIAL KILLERS second edition
Sandu Ion Eugen, Sandu Florin, Gheorghe Iulian Ioniță, Tratat de criminologie, Bucuresti, 2001, Sylvi
Schechter Harold, The Serial Killer files, Balalantine books, New york, 2003
Sigmund Freud, Introducere in psihanaliză,Editura didactică si pedagogică ,Bucuresti ,1980
Vasile viorel, Investigarea crimelor si criminalilor în serie, Editura Ministerului Afacerilor Interne, București, 2013
Zlate Mielu ,introducere in psihologie,editura polirom,iasi,2000
Pagini web
http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihanaliz%C4%83
http://ro.scribd.com/doc/52834742/PSIHOLOGIE-JUDICIARA
http://ro.scribd.com/doc/165995751/Nastas-Psih-Judiciara
http://en.wikipedia.org/wiki/Drug_policy_of_the_Netherlands
http://en.wikipedia.org/wiki/Prostitution_by_country
https://archive.org/details/criminalmanaccor00lomb
http://www.slideshare.net/AureliaOdagiu/curs-psihanaliza-complet#
http://ro.scribd.com/doc/69408134/Tema-agresivitatea
http://ro.scribd.com/doc/24857025/agresivitate http://www.slate.com/articles/news_and_politics/dispatches/2005/07/to_catch_a_thief.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Asasinii
http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2012Martie/Mihaila%20Marius%20Florin%20-%20Aspecte%20psihologice%20ale%20eroteticii%20judiciare%20(cu%20privire%20speciala%20la%20suspectii%20de%20talharie)/Rezumat%20Teza%20Doctorat%20-%20Marius%20Mihaila.pdf
http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestaltis http://www.drphil.com/articles/article/188m
http://www.drphil.com/articles/article/188
Legislație
Vechiu cod penal 1969
Codul penal
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil,republicat in Monitorul Oficial nr.505/2011,aplicabil de la 1 octombrie 2011
Legea nr.286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Etiologia Comportamentului Delincvent (ID: 165201)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.