Este Omul de la Natura Sa O Fiinta Agresiva

CAPITOLUL 1. AGRESIVITATEA

1.1. Ce este agresivitatea?

Agresivitatea este unul dintre comportamentele sociale extrem de greu de definit. Conceptul de agresivitate derivă din latinescul agressio care înseamnă ,,a ataca”. Agresivitatea poate fi considerată un comportament distructiv și violent, orientat către o persoană, către un obiect sau către sine, această ultimă direcție implicând autoagresiunea (în formă extremă suicidul), manifestându-se la diferite niveluri: pulsional, comportamental, atitudinal.

Zilnic suntem martorii direcți sau indirecți ai diferitelor forme de manifestare a agresivității: războaie, crime, violuri, jafuri, tâlharii etc. Ceea ce este considerat a fi agresiv depinde de anumite standarde sociale și culturale. Există culturi care privesc violența ca pe ceva firesc, necesar,pe când atele o resping ca fiind destructivă.

Agresivitatea este definită de multe ori ca fiind:

– un comportament ce are drept scop răul sau vătămarea unei alte persoane;

– un comportament desfășurat cu intenția de a face rău altuia din aceeași specie;

– un comportament care determină vătămarea unei persoane sau distrugerea unui bun al ei;

– un comportament care presupune a face rău altora.

Ca numitor comun al tuturor acestor definiții, se reține a fi intenția de a face rău.

În dicționarul ,,Walman", agresivitatea se definește în următoarele accepțiuni: tendință de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese; tendință de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive; tendință permanentă de dominare în grupul social sau comunitate; tendință de a depăși opozițiile întâlnite; hiperenergie în atitudini și reacții.

Prin comportament agresiv se înțelege acel comportament intenționat de a face rău unui alt organism viu. Un aspect foarte important îl constituie intenția. De exemplu, în momentul în care o persoană este doborâtă de către o mașină pentru că nu a trecut corespunzător strada pe la semafor, sau pe la trecerea de pietoni, nu se poate vorbi de agresivitate; pe când dacă mașina urcă pe trotuar pentru a lovi o persoană, atunci aceasta este agresivitate deoarece a avut intenția de a săvârși un rău, de a lovi persoana respectivă.

Există diverse puncte de vedere în ceea ce privește agresivitatea. Din perspectiva școlii neobehavioriste, agresivitatea este abordată din perspectiva intenționalității ei distructive, neacordând atenție identificării proceselor psihice care duc la această intenție. Formele de agresivitate neintenționate care au tot o finalitate distructivă sunt excluse. În același timp se omit și actele agresive inconștiente. Această orientare psihologică studiază agresivitatea luând în considerare doar acele fenomene psihologice care se află sub umbrela vieții conștiente și care sunt rezultatul unor decizii mai mult sau mai puțin elaborate.

Laganche D. definea agresivitatea drept o tensiune ce pune organismul în mișcare până la un moment în care motivația se reduce sau dispare. Din această perspectivă putem spune că ea constituie o dispoziție indispensabilă pentru trecerea de la potențialitate la act, ca manifestare a unui comportament al cărui scop e distrugerea parțială sau totală a unui obiect sau persoană. Laganche a identificat un alt rol decât cel distructiv, chiar dacă această definiție nu diferențiază între agresivitate și motivație, acordând-i celei dintâi funcțiile celei de-a doua. Este adevărat că între cele două există o foarte strânsă relație, însă prima constituie o sursă de energizare a comportamentului către depășirea obstacolului, către apărarea de sine sau către satisfacerea nevoilor. Agresivitatea reprezintă doar una dintre multele surse energizante care pot motiva comportamentul sau activitatea psihică.

Pentru Păunescu agresivitatea reprezintă o stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul degradării, distrugerii, negării, constrângerii sau umilirii unei ființe sau lucru.

Este des întâlnită ideea că agresivitatea reprezintă doar un fapt negativ, nedorit, distrugător, care trebuie să fie redus, controlat, fiind omise aspectele pozitive și constructive ale acesteia. Se ignoră faptul că agresivitatea, pe lângă faptul că asigură protecția propriei persoane, ea reprezintă un puternic factor motivator în competiție și în activitățile care presupun atingerea obiectivelor.

1.2. Forme ale agresivității

1.2.1. criterii ale agresivității

Se pot identifica mai multe tipuri de criterii ale agresivității cum ar fi:

1. în funcție de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă, unde diferențiem: agresivitatea tânărului și agresivitatea adultului, agresivitatea individuală și agresivitatea colectivă, agresivitatea masculină și agresivitatea feminină, agresivitatea spontană și agresivitatea premeditată.

2. în funcție de mijloacele utilizate în vederea finalizării intențiilor agresive, unde diferențiem: agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei, și agresivitatea indirectă, între agresor și victimă existând intermediari; agresivitatea fizică și agresivitatea verbală.

3. în funcție de obiectivele urmărite, unde distingem: agresivitatea care urmărește predominant rănirea și chiar distrugerea victimei, agresivitatea care urmărește obținerea unor beneficii, a unui câștig material.

4. în funcție de formă de manifestare a agresivității, unde distingem: agresivitatea violentă și agresivitatea non-violentă, agresivitatea latentă și agresivitatea manifestă.

1.2.2. Forme ale agresivității prin cuvânt

Ca principal mijloc de comunicare interumană, limbajul presupune o mare diversitate a resurselor de expresie, toate bazându-se pe producerea și vehicularea simbolurilor și semnificațiilor. Nu trăim numai într-o lume a obiectelor, a faptelor, a lucrurilor, ci într-o lume a semnificațiilor și simbolurilor.

Prin cuvânt se transmite o mare încărcătură afectivă. Cea mai periculoasă agresivitate este cea transmisă sau obținută prin intermediul cuvântului, deoarece prin acesta se ating valori esențiale ale ființei, se țintește degradarea personalității, dizolvarea identității și demnității, știrbirea libertății de a exista.

Calomnia reprezintă cea mai agresivă formă verbală. Deși pare un act spontan, calomnia este de fapt un scenariu dinainte stabilit, reprezentând o ucidere social-morală. Mai întâi va exista selectarea țintei, în jurul căreia se structurează conflictul, ceea ce înseamnă o acumulare de resentimente, de invidie, de poziții adversative, de ură. Totul începe, susține Don Basilio, prin ,, picurarea " în ureche a veninului verbal în doze crescânde. Calomnia se bazează pe denigrare, formă de agresiune subiacentă.

Denigrarea se practică prin preocuparea celui care o manipulează de a descoperii acele trăsături de personalitate sau fapte, împrejurări, intenții cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului, pe care le îngroașă, denaturându-le până la grotesc, obținând sau dorind să obțină o descalificare, o compromitere moral-socială a adversarului.

Denigrarea poate avea loc prin folosirea invectivelor (cuvinte cu caracter denigrator, care au loc între parteneri cunoscuți sau necunoscuți). La un anumit tip de personalitate și de cultură există tendința și obișnuința de a răspunde cu invective la orice situație mai neplăcută, în relațiile particulare sau publice. Ea exclude înțelegerea reciprocă și demonstrează lipsa capacității empatice și a fair-play-ului omului civilizat. Se dovedește că denigratorul are o modificare evidentă a conștiinței morale, prin neintegrarea valorilor de bază cum ar fi: înțelegerea, demnitatea, bunătatea, etc.

Autodenigrarea constă în nevoia de a provoca sieși o suferință. În cazul în care ea devine obsesivă și permanentă, și este însoțită de o suferință afectivă, cum ar fi disperarea sau melancolia, se încadrează fie într-un debun de nevroză sau psihoză, fie în chiar simptomatologia acestor afecțiuni.

În ceea ce privește personalitățile dizarmonice, autodenigrarea se încadrează în categoria psihopatului autodepreciativ, care se caracterizează prin supunere, subapreciere, renunțare. Dorind să fie apreciat, acesta ajunge să se umilească susținând că nu este bun de nimic, că este făcut ca să fie o victimă, etc.

Ironia este considerată o formă de agresiune verbală, în care enunțul manifest ascunde semnificațiile latente ( cu valoare negativă ), diferite de mesajul propriu-zis. În cele mai multe cazuri, ea nu exprimă o trăsătură de ,, răutate ", nici o modificare de caracter, ci o personalitate conflictuală care, prin această formă, își descarcă potențialul agresiv latent.

Sarcasmul reprezintă cea mai pertinentă, ce mai acută și cea mai traumatizantă forma de agresivitate prin limbaj. Cuvântul provine din limba greacă și la origine înseamnă: a mânca din carne. Sarcasticului îi place nu numai să rănească verbal victima, ci și să asiste la trăirea durerii de către aceasta.

Toate formele de agresivitate verbală pe care le-am enunțat mai sus , sunt vehiculate fie prin viu-grai, fie prin scris.

1.2.3. Tipuri de comportament agresiv de natură socială

1. Agresivitatea nediferențiată, ocazională, fără un răsunet antisocial obligatoriu;

2. Comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf și cronic, în care se include și comportamentul criminal;

3. Comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei stări patologice, fie consecutivă unei afecțiuni neuropsihice preexistente, fie dobândită.

1.2.4. Forme de manifestare ale agresivității

Cele mai întâlnite și mai cunoscute forme de manifestare ale comportamentului agresiv sunt: delicvența și infracționalitatea. În general, dintre formele de manifestare ale agresivității fac parte: violurile, jafurile, crimele, răpirile, mergând până la autoagresivitate și suicid.

Există mai multe criterii conform cărora se poate clasifica agresivitatea. Astfel putem vorbi despre comportament agresiv în funcție de mijloacele folosite, de obiectivele urmărite, dar și de agresor, ca persoană care adoptă comportamentul agresiv.

Avem astfel agresivitate fizică și verbală sau agresivitate directă și indirectă, în funcție de mijloacele folosite pentru finalizarea actului agresiv.

Avem agresivitate violentă și non-violentă sau agresivitate lantentă și manifestă, în funcție de forma de manifestare a agresivității. Iar în funcție de agresor, clasificarea se face după: criterii de vârstă, sex, număr de persoane.

1.3 Cauzele agresivității

Există mai multe cauze ale agresivității, enunțate de diverși specialiști, după cum urmează:

1. Agresivitatea este înnăscută.

Atât Sigmund Freud cât și Konrad Lorenz susțin că agresivitatea este înnăscută. Pentru Freud agresivitatea este un instinct deoarece încă de la naștere oamenii au instinctul de a agresa și de a fi violenți. El susține că în procesul influențării educațional-culturale, este necesar să se găsească modalități nedistructive de canalizare a tendințelor agresive.

Cunoscutul etolog Konrad Lorenz accentuează asupra naturii bilogic-instinctuale a comportamentului agresiv. Dacă pentru Freud agresivitatea are un rol distructiv, pentru Lorenz agresivitatea are o valoare adaptivă și este esențială pentru supraviețuire. Animalele își apăra teritoriul și hrana, iar îndepărtându-i pe ceilalți, previn supraaglomerarea.

2. Agresivitatea este un răspuns la frustrare.

Analiza actelor agresive, ca și a celor violente, arată că aceste comportamente se declansează ori de câte ori individul se confruntă cu un obstacol sau o barieră socială ( un alt individ, un animal, idee ), care îl impiedică să-și satisfacă interesele și scopurile proprii.

Apariția neașteptată a unui obstacol real sau imaginar, aduce individul ( animal, dar mai ales uman ) într-o stare de criză. Această stare de criză se numește ,, frustrare ", stare în care la cei mai mulți indivizi se declanșează mecanisme agresive. Fie că pleacă în ultima secundă tramvaiul pe care vrem să-l luăm, fie că i se ia biberonul unui sugar, ne simțim frustrați, adică într-o stare de mânie care face loc unor acțiuni haotice, inconștiente.

În starea de frustrare, oamenii nu se comportă după legile rațiunii, apare o tensiune interioară, iar căile obișnuite ale derulărilor comportamentale le sunt dezorganizate.

Teoria ,, fusrare – agresivitate ", cea mai populară și mai cunoscută teorie, a fost formulată de John Dollard și alți colegi de la Yale University. Încă din prima pagină a lucrării lor, numită ,, Frustration and Aggression ", apar două postulate: ,, frustrarea conduce întotdeauna către o anumită formă de agresivitate " și ,, agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării ".

Devenim agresivi în momentul în care nu nu ne putem atinge anumite scopuri, devenind astfel frustrați. De cele mai multe ori, agresivitatea nu este îndreptată asupra sursei stării de frustrare, ci este redirecționată către o țintă mai sigură, fiind foarte puțin probabil că ea să se răzbune.

Ulterior, teoria lui Dollard a fost supusă unor revizii. Leonard Berkowitz susține că frustrarea produce supărare, o stare de pregătire emoțională pentru a agresa. Un om frustrat dă curs furiei atunci când există și anumite semne ale agresivității sau, uneori, în lipsa lor.

B. Raven și J. Rubin, în numeroasele cercetări pe care le-au efectuat, au constatat că: sunt cazuri când frustrarea duce aproape sigur la agresivitate; sunt fapte agresive care se comit în absența oricărei frustrări; există stări frustrante care nu duc la comportamente agresive.

Frustrarea duce la agresivitate mai ales când: în cultura sau subcultura dată, reacția la o situație frustrantă ,,cere'' răspuns agresiv; actul frustrant se poate atribui doar unui frustrator; situația frustrantă decurge din caracteristicile unui frustrator care și așa este privit ostil; situația are o forță de incitație deosebită.

Agresivitatea fără frustrare apare atunci când: este rezultatul unei imitații coercitive; este rezultatul unui rol social (rolul de polițist ); este instrumentală ( un spărgător dorind să ia banii de la un casier, acesta se împotrivește și este împușcat, deși scopul infractorului a fost doar devalizarea băncii ); este rezultatul unui ordin superior; este rezultatul unui efect al activității de grup ( membrii unui grup terorist care, personal, nu au nimic împotriva celui victimizat).

Frustrarea nu duce la comportament agresiv, în cazul: în care individul are suficiente resurse pentru a canaliza energiile declanșate de starea de frustrare în direcția unei realizări sociale; când individul a primit o educație moral-cetatenească solidă.

3. Agresivitatea este o reacție la evenimentele aversive.

Este vorba de punctul de vedere cognitiv neoasociaițonist, potrivit căruia există o relație între afectele negaive și agresivitatea deschisă. Această teorie ne sugerează faptul că, expunerea la evenimentele aversive ( pe care preferăm să le evităm ) generează afectele negative ( sentimentele neplăcute ); sentimente care la rândul lor activează tendințele către agresivitate și luptă.

4. Agresivitatea este un comportament social învățat.

Albert Bandura este cel care formulează teoria învățării sociale a agresivității. Potrivit acestei teorii, comportamentul agresiv se învață prin mai multe modalități cum ar fi:

– prin observarea și imitarea unor modele, mai ales ale adulților;

– prin învățare directă: recompensarea sau pedepsirea unor comportamente. Spre exemplu să ne imaginăm că un copil își dorește o jucărie cu care se joacă sora lui. Acesta își atacă sora și îi ia jucăria. În momentul acela dacă nimeni nu intervine pentru a-l oprii, el se consideră recompensat pentru acea agresiune; el are jucăria. În cazul în care un adult intevine în astfel de momente, impunându-și punctul de vedere, fie prin cuvinte aspre, fie pri pedepsire, își va determina copilul să-și modifice comportamentul agresiv inițial.

Potrivit lui Bandura, modelele agresive pot fi cel mă frecvent întâlnite în:

– familie: părinții copiilor violenți provin deseori ei înșiși din familii în care s-a folosit pedeapsa fizică;

– mediul social: în comunitățile în care modelele agresive sunt admirate și acceptate, agresivitatea se trasmite foarte ușor noilor generații;

– mass-media: televiziunea oferă zilnic modele de conduită fizică sau verbală. Televiziunea provoacă copiilor modele agresive de imitat. Copiii care privesc un mare număr de emisiuni violente la televizor manifesta tendințe agresive în anii următori.

1.4. Surse de influențare a agresivității

Vom împărții aceste surse de influențare în ceea ce privește agresivitatea în trei categorii:

a. surse ce țin mai mult de individ, de conduită și de reactivitatea lui comportamentală;

b. surse ale agresivității în cadrul familiei;

c. surse ce țin de mijloacele de comunicare în masă.

Din prima categorie fac parte: frustrarea; durerea fizică și morală; atacul sau provocarea directă, fizică sau verbală; căldura; alcoolul și drogurile, aglomerația; materialul sexy și pornografic.

Frustrarea reprezintă una din cele mai frecvente surse de influențare a agresivității;

Durerea fizică și morală este de asemenea un factor foarte important în ceea ce privește creșterea agresivității;

Atacul sau provocarea directă, fizică sau verbală, ce atrage în cele mai multe cazuri răspunsul agresiv al celui vizat, șirul răzbunărilor devenind nesfârșit ( acte teroriste );

Căldura; Foarte multe cercetări au dus la concluzia că există o legătură directă între temperaturile înalte și manifestarea agresivității. US Riot Commission a declarat că vremea fierbinte reprezintă o cauză a revoltelor. Tendințele agresive sunt mediate de gradul de disconfort pe care îl simt oamenii. Nivelurile cele mai înalte de agresivitate se observă în momentul în care disconfortul se afla la un nivel intermediar, cu tendințe reduse de agresivitate când disconfortul este minim sau maxim

Potrivit statisticilor din oricare țară occidentală, în zilele călduroase au loc mai multe crime. Ipoteza legăturii cauzale dintre căldură și agresivitate a fost testată în mute studii experimentale. Concluziile precizează că trebuie ținut seama de starea de pregătire a individului de a se comporta agresiv.

Alcoolul și drogurile; Este cunoscut faptul că alcoolul, constituie un important factor de risc în comiterea unor acte bazate pe violență, consumat mai ales în cantități mari. De cele mai multe ori infractorii care au comis acte de violență încearcă să se apere în fața organelor juridice prin faptul că au fost ,, sub influența alcoolului ". Consumat în cantități mari, alcoolul are ca efect eliminarea inhibiției, reduce mult luciditatea, contribuind la accentuarea agresivității, și ajungang în cele din urmă să ne determine să nu mai luăm în calcul neplăcerile provocate atât propriei persoane, cât și a celor din jur.

Drogurile pot afecta și ele de asemenea comportamentul agresiv, acest lucru depinzând de mai mulți factori cum ar fi: tipul drogului ( marijuana, cocaină, etc.), dimensiunea dozei, etc. Una dintre consecințele cele mai grave ale consumului de droguri este creșterea criminalității. Pentru a-și procura banii necesari pentru droguri, dependenții pot ajunge până la furturi, crimă și prostituție.

Violența, consumul de droguri și alcool, sunt în cele mai multe cazuri motivate de curiozitate, nevoia de distracție, de integrare socială, teribilism, probleme emoționale sau fizice.

Aglomerația, în dormitorul unui cămin de colegiu, în mijloacele de transport, în casa de locuit, etc., apare în calitate de agent stresor și poate crește agresivitatea.

Materialul sexy și prografic, fiind accesibil oricărei categrii de vârstă, fie în formă imaginilor ( poze din reviste, filme etc. ), fie în formă scrisă ( cărți, reviste ), poate reprezenta de asemenea un factor important în ceea ce privește producerea agresivității.

Zillmann a verificat efectele provocării sexuale asupra agresivității printr-un experiment. Le-a oferit pentru vizionare, unor trei grupe de subiecți, diferite filme. Primului grup le-a oferit un film provocator sexual, celui de-al doilea grup un film despre box foarte violent, iar celui de-al treilea grup un film documentar interesant și neprovocator. După vizionare, toți subiecții au fost supărați de un coleg, pus intenționat să facă acest lucru. În momentul în care li s-a permis să acționeze ca profesori și să pedepsească prin șoc persoana care i-a supărat, s-a constatat că cei care au vizionat filmul provocator sexual au fost cei mai agresivi, iar cei din al treilea grup, ce care au vizionat filmul documentar, au fost cel mai puțin agresivi.

Din a doua categorie fac parte: bătaia și incestul.

Bătaia are o dublă valoare: una retroactivă- durere fizică și morală resimțită pentru o conduită greșită; și una – proactivă – inhibarea pe viitor a unor asemenea acte comportamentale.

Atât bătaia, cât și incestul, reprezintă consecințe extrem de grave asupra procesului de dezvoltare și maturizare a copilului.

Am ajuns în situația în care bătaia este frecvent folosită, luând uneori forme deosebit de grave , provocând copiilor leziuni corporale și chiar decesul.

Diverși autori, cum ar fi Spineta, Gelles și Riegler, au evidențiat caracteristicile părinților care folosesc bătaia ca mijloc de agresare fizică asupra copiilor. Dintre aceste caracteristici fac parte:

1. Caracteristicile demografice, unde se încadrează părinții cu un mariaj instabil, care au divorțat, sau care s-au separat, în fapt. Copiii bătuți pot fi rezultatul unei nașteri nedorite, unde cea mai periculoasă perioada pentru acestea o constituie primii trei ani din viață.

2. ,, Istoria " propriei vieți a părinților. Majoritatea părinților care-și maltratează copiii, au fost la rândul lor supuși unui tratament similar de către proprii părinți.

3. Atitudini parentale în raport cu creșterea copiilor. Părinții care folosesc agresivitatea fizică, privesc copilul ca pe o modalitate de a-și satisface propriile nevoi. Îl supun la tot felul de acțiuni ce depășesc posiblitățile lui psihice și fizice. Ei nu pot stabili legături empatice cu proprii lor copii.

4. Tulburări psihologice și psihiatrice. S-a constatat de multe ori că părinții care-și maltratează fizic copiii prezintă diverse tulburări psihlogice și psihiatrice.

Din a treia categorie face parte în special, violența expusă prin intermediul televiziunii și presei. În diferite ziare, cărți, reviste, precum și în diversele programe de televiziune, apar multe acte de violență.

Unii autori consideră că expunerea la violență ar avea efecte cathartice, reducându-se astfel propriile nevoi de a acționa agresiv.

Însă, alți autori, considera că violența conduce în mai mare măsură la creșterea agresivității decât la catharsis. Un exemplu îl constituie ancheta efectuată într-o închisoare, pe 208 deținuți. În urma acesteia a reieșit că 9 din 10 deținuți recunosc că au învățat noi trucuri din programele TV și 4 din 10 afirmă că au încercat să pună în practică modelele de acțiune criminală oferite de televiziune.

CAPITOLUL 2 TEORII ALE AGRESIVITĂȚII

2.1. Agresivitatea animală

Agresivitatea, în lumea animală, este definită drept atacul îndreptat împotriva unui congener, altfel spus, asupra unui membru al aceleiași specii.

2.1.1 Teoria lui Demond Morris despre agresivitatea animală.

Desmond Morris, în capitolul ,,Agresivitatea”, din lucrarea Maimuța goală, susține că animalele se luptă între ele fie pentru a-și stabili dominația dintr-o ierarhie socială, fie pentru a-și stabili drepturile teritoriale asupra unei anumite porțiuni de teren. Unele specii sunt pur ierarhice, fără teritorii fixe, pe când altele sunt pur teritoriale, fără probleme de ierarhie. Teritoriul este definit drept suprafața ocupată fie direct prin defensivă agresivă, fie indirect prin semnale de avertizare. În mod invariabil, teritoriul conține de obicei o sursă stabilă de hrană, adăpost, spațiu pentru ritualuri sexuale sau un loc favorabil pentru depunerea ouălor. Teritoriile conțin un ,,centru invincibil”; animalul rezident își apără teritoriul mult mai viguros dacă intrusul încearcă să îl uzurpe și, ca rezultat, de obicei apărătorul câștigă.

În momentul în care unui mamifer i se aprinde agresivitatea, în corpul său se petrec o serie de modificări fiziologice de bază. Prin intermediul sistemului nervos autonom, întreaga mașinărie trebuie să se pregătească pentru acțiune. Acest sistem este alcătuit din două subsisteme: cel simpatic și cel parasimpatic. Primul este răspunzător de pregătirea corpului pentru acțiunea violenta, iar cel de-al doilea are sarcina de a conserva și de a reface resursele organismului. Primul spune: ,,Ești gata de acțiune, mișcă-te”; al doilea: ,,Ia-o încet, relaxează-te și păstrează-ți puterile". În mod normal corpul ascultă de ambele voci și menține un echilibru fericit între ele, însă in momentul în care agresivitatea devine puternică, el ascultă doar de sistemul simpatic. Când aceasta se activează, inima începe să bată repede, crește tensiunea arterială, salivația scade, respirația devine mai rapidă și mai adâncă, iar părul se ridică și transpirația devine mai abundentă.

Toate aceste modificări ajută la pregătirea animalului pentru a se bate. Ele alungă ca prin minune oboseala și eliberează mari cantități de energie pentru lupta anticipată în vederea supraviețuirii.

La animale, cel mai evident tip de agresivitatea este cel între prădător si prada sa. Pentru a supraviețui și pentru a asigura supraviețuirea puilor, animalul care se apără de prădător devine agresiv. Necesitatea de a asigura continuitatea genetică a condus la fenomenul numit altruism. Un exemplu de act altruist ar putea fi acela când un animal dă alarma în momentul în care un prădător se apropie. Prădătorul depistează animalul care a dat alarma, însă restul animalelor din aceeași specie au o șansă mai mare de supraviețuire.

În lumea animală, printre manifestările comportamentului agresiv amintim: lupte de vătămare și lupte turnir, controlul biologic al agresivității.

Lupte de vătămare și lupte turnir. Animalele sălbatice urmăresc în confruntările lor distrugerea adversarului. Există vertebrate la care inhibițiile agresivității față de congeneri sunt minime, ceea ce conduce nu de puține ori la uciderea adversarului. Spre exemplu, hamsterii europeni atacă, fără inhibiții, în afara perioadei de reproducere congeneri de același sex sau de sex diferit, mușcându-i atunci când le este călcat teritoriul. După un scurt schimb de mușcături, învinsul poate scăpa de adversar fără a fi urmărit de acesta.

Luptele vertebratelor sunt ritualizate. Ritualizările se poate produce în mai multe feluri. În momentul în care luptă doi pești anemonă, iar unul dintre ei încearcă să-și atace dur adversarul din lateral, atunci celălalt folosește aripa pectorală, de o construcție foarte solidă, ca pe un scut cu ajutorul căruia se apară de atacuri. La fel se întâmplă și în cazul mistreților masculi. Când se atacă unul pe celălalt cu colții, fiecare încearcă să primească lovitura în zona umerilor, unde există o porțiune de piele solidă, groasă de câțiva centimetrii, numită scut.

Animalele dotate cu arme puternice, care s-ar putea răni reciproc, se înfruntă în adevărate turniruri, fiecare utilizând armele de așa manieră încât să nu producă răni. Printre primii care au atras atenția asupra acestui fapt este Lorenz. Spre exemplu, pirahna, care este un pește răpitor temut pentru dinții săi fioroși, nu-și mușcă niciodată congenerii. El luptă cu rivalii din poziție laterală, lovind cu coada în direcția adversarului. La multe specii, turnirurile se transformă în luptă de vătămare, în momentul în care congenerul învins nu se poate îndepărta de adversar. Într-o astfel de situație, de exemplu la ciclide, învinsul va fi urmărit si lovit, în cele din urmă ajungând să fie omorât.

Controlul biologic al agresivității. Ca și în cazul adoptării posturii de supunere, în cazul reptilelor și a peștilor, lupta poate lua sfârșit prin mascarea semnalelor declanșatoare ale agresivității de către unul din combatanți.

Atât între mamifere, cât și între păsări, se poate stabili o legătură prietenească prin intermediul comportamentelor de liniștire. Adesea, comportamentul de liniștire apelează la o mijlocire. Spre exemplu, pavianii superiori în rang nu tolerează atacurile reciproce ale celor inferiori în rang. Astfel ei iau partea celui atacat, alungându-l pe agresor.

2.1.2. Agresivitatea animală în viziunea lui Lawick-Goodall.

Lawick-Goodall a observat că în interiorul comunității cimpanzeilor domnește o ierarhie clară. Masculii superiori în rang pot fi recunoscuți prin faptul că rareori devin ținta atacurilor. Poziția în ierarhie este obținută atât prin impunere, cât și prin luptă. O caracteristică proprie comportamentului de impunere al cimpanzeilor este producerea zgomotului ca mijloc de amenințare. Ei produc zgomotul prin lovirea copacilor cu mâinile și picioarele.

În privința comportamentului agresiv, Lawick-Goodall enumeră 12 situații tipice în vederea manifestării acestuia:

1. Reacția în lanț. În momentul în care un animal este atacat de un alt animal superior în rang, pentru că rareori îndrăznește să răspundă printr-un contraatac, se va descărca atacând un alt animal care îi este inferior în rang.

2. Rivalitatea pentru o poziție în ierarhie. În cazul acesta, amenințarea predomină asupra luptei.

3. De cele mai multe ori, hrana a devenit obiect de dispută. Bananele sunt cele care în loc de hrănire produc certuri. Lawick-Goodall a observat că unele lupte se dau pentru pradă.

4. În momentul în care un animal superior în rang nu răspunde cerințelor animalelor inferioare în rang (ex: puii), aceștia din urmă fac accese de furie.

5. Mamele își apără puii, iar uneori frații și surorile mai mari intervin pentru a-ai ajuta.

6. Luptele devin molipsitoare. În momentul în care doi se lupta, de cele mai multe ori alții neimplicați direct se vor amesteca.

7. Cimpanzeii apelează adesea la comportamentul de impunere în momentul în care aud străini.

8. În cazul în care un exemplar inferior în rang nu răspunde corespunzător cerințelor unui exemplar superior în rang, de exemplu dacă o femelă nu răspunde avansurilor unui mascul, atunci urmarea poate consta în atacul din partea exemplarului superior în rang.

9. Reacția de respingere. Membrii grupului care se comportă anormal trezesc agresivitatea celorlalți. Expresia celor care atacă lasă să se înțeleagă ca acel comportament anormal îi înspăimântă.

10. Ceea ce îi face pe cimpanzei iritabili este durerea. Un mascul care-și rupsese degetul de la picior atacă adesea puii de cimpanzeu care se jucau în preajma sa.

11. Între doi cimpanzei se mai ajunge la conflict în momentul în care curtează o femelă atractivă aflată în călduri.

12. Comportamentul de impunere mai este adoptat de cimpanzei și față de pavieni sau oameni. Albrecht, Kortland și Dannett au observat că cimpanzeii se comportă în același mod în fața unui leopard împăiat.

Chiar dacă în interiorul grupului cimpanzeilor agresivitatea se reduce de obicei la comportamentul de impunere, ea joacă un rol considerabil în viața acestora. Ei vânează alte mamifere cum ar fi: maimuțe colobus, mici antilope, pavieni. Victimele sunt ucise fie prin mușcături în ceafă sau craniu, fie prin lovirea cu capul de o stâncă sau un copac.

Cimpanzeii au o deosebită slăbiciune pentru creierul victimei lor. Cutia craniană o deschid cu ajutorul dinților, iar conținutul îl scot cu ajutorul degetelor. În final, curăță craniul cu frunze mestecate în gură. Aceasta delicatesă nu este împărțită niciodată cu nimeni.

Lawick-Goodall a constatat că cimpanzeii tineri care vânează, nu întotdeauna își pândesc prada în liniște, deseori amenințând-o prin comportamentul de impunere, ceea ce nu favorizează atingerea scopului urmărit.

2.1.3. Kortland-despre agresivitatea animală.

Kortland a constatat că există deosebiri între comportamentul cimpanzeilor de savană și comportamentul cimpanzeilor de pădure. Cei care trăiesc în savanele deschise de deosebesc prin loviturile cu pietre sau bețe, pe când cei care trăiesc în pădure, se comportă după același model, însă precizia aruncărilor lor lasă de dorit, dovedindu-se destul de neîndemânatici în aruncarea bețelor. Aceste deosebiri pun în evidență faptul că utilizarea bețelor și a pietrelor aruncate de la distanță s-a dezvoltat mai bine în spațiul mai liber al savanei. Kortland presupunea că odinioară cimpanzeii de pădure foloseau mai bine armele, însa treptat și-au pierdut această abilitate după ce au fost împinși în pădure.

În cazul mamiferelor, adulții sunt dominanți asupra puilor, cei mici fiind rareori agresați. Există o toleranță în ceea ce privește puii. În ceea ce privește grupurile de cimpanzei, Kortland a descris numeroase scene ce dovedesc marea îngăduință a primatelor mature față de pui. Dacă ar fi să caracterizăm puii în termeni umani, i-am putea numi foarte bine pisălogi, neascultători, răzgâiați și obraznici. Multe din apucăturile enervante ale micilor cimpanzei erau suportate cu stoicism de către adulți, uneori acceptându-i, alteori îndepărtându-i calm, fără violență. În rare cazuri, atunci când mamele nu reușeau să-i ferească la timp, puii aveau de-a face cu agresiuni din partea unor adulți, de obicei masculi cu temperament violent.

Îngrijirea puilor reprezintă, cel puțin în cazul mamiferelor, o trăsătură prezentă la toate speciile. La mamiferele care trăiesc în grup, femelele înrudite se ajută adesea între ele în greaua îndeletnicire a creșterii puilor. În grupurile de lei s-a constatat că puii sunt păziți și alăptați nu doar de propriile mame, ci și de surorile, mătușile și bunicile care se întâmplă să fie apte pentru așa ceva.

2.1.4. Konrad Lorenz și agresivitatea în lumea animală.

Konrad Lorenz, un reputat specialist în psihologia animală a relatat in cartea sa Așa zisul rău mai multe curiozități legate de agresivitatea în lumea animală. Astfel, el susține că cei mai colorați pești coralieri sunt și cei mai agresivi, existând o legătură directă între culorile vii care împodobesc un pește și agresivitatea sa. Culorile minunate de război ale peștilor coralieri declanșează la colegul de specie, și nu numai la el, apărarea furioasă a teritoriului propriu, în cazul în care un altul din aceeași specie i-a trecut granițele, provocându-l într-un teritoriu străin. În ceea ce privește lupii, care sunt considerate printre cele mai fioroase mamifere, aflăm de la Lorenz că ei nu-și atacă puii și nici femele, chiar dacă sunt provocați. În cazul speciilor diferite, altercațiile devin foarte dușmănoase. În timpul nopții, o bufniță prinde și mănâncă chiar păsări de pradă bine înarmate; pe când, în timpul zilei, în momentul în care întâlnesc bufnița mare, aceste păsări o atacă la rândul lor pline de ură. Aproape orice animal capabil cât de cât să se apere, de la mica rozătoare în sus, se luptă cu înverșunare dacă nu are nici o ocazie să scape fugind.

Ceea ce amenință cu adevărat un animal în mod imediat în existența sa, nu este niciodată ,,inamicul care-l mănâncă", ci întotdeauna concurentul. De exemplu, câinele Dingo, un câine de casă primitiv care a fost adus de om in Australia, unde s-a sălbăticit, nu a exterminat nici o specie din cele ce-i serveau drept pradă, în schimb reușind să extermine marile marsupiale care vânau aceleași animale ca și el (lupul cu marsupiu și diavolul cu marsupiu nu mai trăiesc decât în insula Tasmania unde câinele Dingo nu a pătruns).

Cele mai agresive mamifere se dovedesc a fi șobolanii, deoarece aceștia ucid orice alt șobolan care nu face parte din grupul lor social. În schimb, manifestă foarte multă solidaritate cu colegii cu care conviețuiesc, elementul de identificare fiind mirosul.

2.1.4. Agresivitatea umană din perspectiva lui I. Eibl-Eibesfeldt și a lui F. Steiniger.

I. Eibl-Eibesfeldt și F. Steiniger au fost cei care au făcut descoperiri importante în ceea ce privește șoarecii ce casă și guzganii. Eibl-Eibesfeldt a fost cel care a dorit să fie cât mai aproape de animalele de cercetare până acolo încât nu numai că nu alunga șoarecii de casă care trăiau în barca sa, dar îi și hrănea regulat, domesticindu-i, putându-i astfel studia nestingherit foarte de aproape. Un mare container în care acesta creștea mai mulți șoareci de laborator, mari și de culoare închisă, care nu se deosebeau prea mult de șoarecii sălbatici, s-a întâmplat ca într-o zi să se deschidă. În momentul în care aceste animale au îndrăznit să-și părăsească închisoarea și să alerge prin cameră, imediat au fost atacate cu o înverșunare fără precedent de șoarecii de casă deja stabiliți acolo. Abia după lupte aprige au reușit să se refugieze din nou în siguranța temniței de până atunci, pe care au apărat-o cu succes împotriva șoarecilor de casă care încercau să pătrundă în ea.

Guzgani proveniți din locuri diferite, au fost așezați la un loc de către Steiniger, în mari teritorii îngrădite, care le ofereau condiții de viață perfect naturale. La început, animalele păreau să se teamă unele de altele și nu erau într-o dispoziție de atac. La încăierări serioase se ajungea când guzganii se întâlneau întâmplător. Ei au devenit cu adevărat agresivi abia când au început să se adapteze la mediu și să-și ocupe teritorii. Tot atunci a început și formarea de perechi între guzgani, ce nu se cunoșteau între ei și care proveneau din locuri diferite. În cazul în care se formau mai multe perechi în același timp, luptele care urmau se puteau prelungi foarte mult; însă dacă apărea o pereche formată cu mai mult timp în urmă, tirania forțelor unite ale celor doi soți înăsprea presiunea asupra nefericiților colocatari până acolo încât orice altă împerechere devenea imposibilă. Față de colegii de specie inferiori, masculul și femela cuplului învingător se manifestau cu cruzime, însă era evident faptul că masculul tindeau să chinuie și să muște masculi, în timp ce femela prefera celelalte femele. În repetate rânduri, Steiniger a văzut în locuri cu populație mare de guzgani, exemplare epuizate și rănite, zăcând complet neapărate. De cele mai multe ori rănile se găseau în partea de jos a spinării și la coadă. Rareori moartea intervine brusc, miloasă, în urma unei răni deosebit de adânci, sau a unei hemoragii puternice.

2.1.5. Mihai Beniuc și agresivitatea în vederea relevării stabilității și labilității unui instinct.

Primul doctor român în ,,Psihologie animală", Mihai Beniuc, a studiat agresivitatea pentru a releva stabilitatea și labilitatea unui instinct. Îndelung și sistematic derulate, cercetările lui vizează comportamentul combativ la peștele subtropical (acum în acvariu, la temperatura de 24-28 grade). Peștii Betta Splendens duc o viață diurnă. Deși în timpul nopții ei sunt total inofensivi, în timpul zilei luptele se declanșează exclusiv între masculi, cu finalitate certă: învins și învingător. Duelul aprig, adesea cu sfârșit letal pentru învins, începe între masculi înfoiați: cu branhiile desfăcute ca un guler ridicat până peste ochi (ca un scut), cu aripile și coada desfăcute în evantai. Culoarea acestora devine puternică, ca și corpul care capătă culoare metalică strălucitoare. Cu aer impunător, luptătorii se apropie ca niște berbeci, apoi trec într-o poziție paralelă a corpurilor, apoi cap la coadă, revenind cap la cap, cu o respirație alertă. Acest ceremonial se repetă de câteva ori, după care încep atacurile: se lovesc cu cozile, cu boturile, apoi încep mușcăturile, rupându-și din aripioare, din coadă, din opercule, gură, ochi. Întotdeauna lupta se încheie prin cedarea de către unul din luptători, care coboară la fund, se agită din colț în colț, gâfâie în deficit de oxigen. Deasupra celui învins înoată învingătorul, atacându-l la orice tentativă de ridicare. Cu un statut de învingător, masculul își exercită autoritatea și față de o femelă ce apare în zonă. Ceremonialul de „curte” se derulează numai după un atac amenințător, deoarece femela nu răspunde dur la atac, culoarea ei fiind una defensivă (două dungi negre paralele pe fiecare parte a corpului), iar mișcările fiind de permisivitate și înaintare spre cuibul pregătit pentru depunerea icrelor.

Printre cele mai agresive animale din lume putem aminti: elefantul african, meduza cutie, hipopotamul, bivolul african, ursul polar,crocodilul de apă sărată etc. În cazul elefanților africani, cei care afișează un comportament agresiv sunt în special masculii. Aceștia devin agresivi în timpul sezonului de împerechere. Având trompa lungă și colții puternici, elefanții africani ucid de la 300 la 500 de persoane în fiecare an. Meduza cutie este faimoasă pentru cele 15 tentacule stranii pe care le expune, fiecare dintre acestea având suficient venin pentru a ucide 50 de adulți. În felul acesta se poate explica numărul semnificativ de decese umane datorate acestei creaturi marine. Deși pare destul de leneș, hipopotamul este cunoscut ca unul dintre cele mai agresive animale din lume. Neînfricați din natură, hipopotamii nu ezită să atace pe oricine le apare în cale. Cântărind 1,5 tone, bivolul african produce spaimă leilor și oamenilor deopotrivă. Acesta face parte din acele animale cărora nu le place sa vadă intruși pe teritoriul lor. Odată observat intrusul, nu se va gândi de două ori înainte de a-l ataca. Numărul de oameni uciși de bivoli este majoritar în numărul total de decese din Africa datorate atacurilor animalelor. Atacurile urșilor polari asupra oamenilor se datorează nu pentru că aceștia ar fi docili, ci pentru că habitatul lor este departe de regiunile locuite de oameni. Urșii polari sunt foarte agresivi, de aceea ei se găsesc la nivelul superior al Tundrei. Crocodilul de apă sărată nu reprezintă un pericol doar pentru oameni, ci și pentru multe animale care își împart habitatul cu el în sălbăticie. Datorită puterii enorme pe care o au, crocodilii de apă sărată pot doborî cu mare ușurință un animal la fel de mare precum un bivol de apă.

2.2. Agresivitatea umană

Este în general recunoscut faptul că trăim într-o lume în care fenomenul agresivității este din ce în ce mai pronunțat. Cu aceste manifestări ne ciocnim zi de zi în cele mai diverse circumstanțe: pe stradă, la serviciu, în transport, în familie etc. Cu timpul, comportamentul agresiv a devenit o normă, o obișnuință în relațiile cu oamenii, o garanție a reușitei în afaceri. În zilele noastre, agresivitatea a ajuns să reprezinte un ,,rău necesar ".

În permanență unele persoane sunt stăpânite de agresivitate și par să se hrănească dintr-o ruminație constantă a furiei și a ranchiunei lor. Spre marea disperare a anturajului lor și uneori chiar și a lor, totul pare să îi înfurie. De cele mai multe ori aceste persoane se luptă cu o rană narcisistă de anvergură, pe care o pot sau nu recunoaște și pe care nu reușesc să o vindece. Faptul că mereu ei își alimentează ranchiuna, îi protejează împotriva suferinței și a amărăciunii care i-ar copleși dacă ar acorda cu adevărat atenție suferinței lor. În cazul acesta, furia joacă rolul unui colac de salvare pentru a-l feri pe individ să se lase purtat de curentul disperării.

Spectrul agresivității umane este larg. În mod direct, omul își poate orienta agresivitatea împotriva unui congener, lovindu-l, jignindu-l verbal sau ironizându-l. Agresivitatea umană poate acționa de asemenea indirect, atunci când adversarul este vorbit de rău sau i se întinde o cursă. Agresivitatea se poate manifesta și prin refuzul contactului social, ajutor sau discuție spre exemplu. Atât in conflictul ideologic, cât și în cel armat, agresivitatea poate fi îndreptată împotriva unui individ sau a unui grup. În cele mai multe cazuri, agresivitatea umană provoacă suferință și poate fi distructivă.

2.2.1. Teoria lui W. Hamilton despre agresivitatea umană.

Potrivit unei formule elaborate de către savantul englez W. Hamilton, rezultă că interacțiunea agresivă se dovedește a fi cea mai nerentabilă pentru indivizi, cea mai avantajoasă fiind interacțiunea cooperantă. Cu toate meritele pe care trebuie să recunoaștem că le-a avut pe parcursul evoluției omului ca specie, agresivitatea a fost și va rămâne una din cele mai neplăcute și mai dăunătoare forme de manifestare a comportamentului uman. Agresivitatea va rămâne acel element al firii umane a cărui dezrădăcinare și minimalizare va reprezenta un proces dificil și îndelungat, dar totuși atât de necesar pentru noi toți.

Hamilton susține că de soluționarea acestei probleme va depinde:

,, existența omenirii, deoarece în condițiile amenințării declansării unui război mondial, care este tot o formă de agresiune, pericolul e prea mare și, din păcate, prea real pentru a nu i se acorda cea mai serioasă atenție ".

2.2.2. Agresivitatea umană în viziunea lui Konrad Lorenz.

În ultimii ani, tema agresivității umane a constituit obiectul a numeroase discuții stârnite în special în tezele emise de Konrad Lorenz, conform cărora comportamentul agresiv ar fi pus în slujba conservării speciilor. Tezele lui Lorenz au fost bazate pe numeroase observații asupra animalelor, indicând apoi câteva asemănări evidente, care autorizează presupunerea că același lucru este valabil și pentru noi oamenii.

Adversarii lui Lorenz îl acuză de extrapolări pripite, nepermise de la animal la om, contestând în special ideea că agresivitatea este un instinct. Ei susțineau că agresivitatea omului este reactivă și pe deasupra învățată, căci antropologia culturală a arătat că nu toate populațiile arhaice sunt agresive. Tocmai populațiile originare de vânători și culegători se disting prin caracterul lor pacific, ceea ce ar permite ipoteza că omul preistoric a trăit de asemenea pacific.

Adoptând o poziție critică, Erich Fromm, susține în ,,Teze și probleme ale cercetării agresivității", următorul lucru:

,,Teoria lui Lorenz că violența provine din natura noastră animală, dintr-o agresivitate instinctuală de neîmblânzit nu poate fi decât binevenită pentru cei care se tem și se simt incapabili să schimbe cursul lumii care conduce spre dezastru".

De fapt, Lorenz nu a scris niciodată despre o ,,agresivitatea instinctuală de neîmblânzit", ci a atras atenția asupra faptului că agresivitatea reprezintă astăzi unul din cele mai mari pericole, neputând fi evitata atâta timp cât este considerat ca ceva imuabil și metafizic. Lorenz s-a distanțat întotdeauna de biologismul stupid, care afirmă că omul nu este ,, decât" un animal:

,,Nu numai că nu subestimez diferența dintre comportamentele animalelor superioare și acele performanțe umane comandate de rațiune și morala răspunderii, dar susțin că nimeni nu este în stare să vadă mai bine unicitatea acestor performanțe decât acela care le poate compara cu fundamentul modelelor de acțiune și reacțiune mult mai primitive pe care omul le are în comun cu animalele superioare ".

El a susținut în repetate rânduri că omul este de la natură o ființă culturală. Spre deosebire de animale, al căror comportament este de cele mai multe ori prescris până în cele mai mici amănunte de către adaptările filogenetice, omul nu este atât de riguros determinat, el având nevoie și de modelarea culturală a tendințelor sale instinctuale. Cu toate că acest corset cultural îi limitează libertatea de acțiune, el poate fi cu ușurință modificat în timp, dacă condițiile de viață schimbate cer o nouă adaptare. În timp, cu ajutorul diferitelor adaptări culturale, omul a reușit să dezvolte strategii de supraviețuire pentru diferite medii, fiecare dintre acestea impunând alte adaptări ale comportamentului social. Spre exemplu, un eschimos are nevoie de cu totul alte ritualuri ale controlului agresivității decât un masai sau un locuitor al marilor orașe din Europa centrală. Fără aceste modele culturale de comportament, o conviețuire ordonată n-ar putea fi posibilă.

Lorenz face o distincție între agresiune și agresivitate. Orice violență exercitată de o ființă asupra altei ființe, în special violența fizică (în lumea umană găsim și alte forme – violență mentală sau morală), poartă numele de agresiune. Agresivitatea reprezintă resortul interior care motivează comportamentul agresiv. În lumea animală comportamentul de agresiune este motivat de un instinct, pe când la om, agresivitatea duce la manifestări foarte indirecte, ceea ce și face dificilă identificarea sa ca instinct.

Lorenz nu insistă mult asupra caracterului interior al agresivității. Astfel, acesta eludează anumite complicații metodologice care s-ar putea crea, artificial, în jurul acestuia – fiindcă ar putea părea că e nevoie de ceva similar introspecției pentru a studia cum trebuie această formă de motivație.

Funcțiile agresivității după Konrad Lorenz:

1. Comportamentul teritorial.

Se întâmplă ca un anumit teritoriu să aibă resurse limitate de hrană, astfel că „interesul” speciei este ca membrii săi să fie cât mai bine distribuiți, să-și împartă cât mai „corect” resursele, astfel încât să poată ajunge tuturor. Lorenz observă că această funcție nu înseamnă neapărat că indivizii mai slabi, mai puțin performanți dintr-o specie sunt automat eliminați prin concurența pentru spațiul vital. De regulă, fenomen observat mai ales la pești, indivizii mai slabi au un teritoriu restrâns, pe când indivizii mai puternici au un teritoriu mai mare. Teritorialitatea se manifestă mai ales prin agresivitatea intergrupală.

2. Funcția de selecție sexuală.

Acest comportament se găsește și la animalele sociale și la cele nesociale. Perioadele de împerechere sunt perioade în care masculii luptă între ei pentru femele. Este cert că e un comportament care aduce beneficii speciei, în lupta pentru selecție, indivizii reproducându-se astfel fără defecte genetice.

3. Funcția de apărare a puilor.

În lumea animală, mamele trebuie să-și apere puii nu doar de prădători, ci și de membrii aceleiași specii. Spre exemplu, atunci când păsările clocesc, orice ființă care se apropie la o anumită distanță de cuib le declanșează agresivitatea.

4. O altă funcție a agresivității  se manifestă atunci când un animal este încolțit. Atunci când un animal este încolțit de un prădător și nu mai are unde fugi, va ataca prădătorul cu toate resursele sale fizice, cu curajul disperării.

5. O altă funcție este reprezentată de constituirea ierarhiei unui grup.

Pentru șefia grupului, și nu doar pentru atât, membrii unui grup se luptă între ei. Peste tot în lumea animală se găsesc ierarhii foarte complicate. În luptele pentru ierarhie, animalele cele mai puternice sunt favorizate. De remarcat este faptul că liderul unui grup nu este întotdeauna animalul cel mai puternic, fizic. La multe specii se preferă animalul cel mai bătrân, care este și cel mai slab, fizic, deoarece datorită experienței sale superioare, acesta cunoaște cele mai bune modalități de a evita prădătorii sau, dimpotrivă, de a găsi prada.

Din punctul lui Lorenz de vedere, omul a evoluat prea rapid din perspectiva complexității vieții sociale și mai ales in ceea ce privește nivelul tehnologiei războiului, și și-a lăsat instinctele, mecanismele de supraviețuire mult în urmă. Agresivitatea războinică reprezintă doar unul din mecanismele cu care suntem înzestrați de evoluție, dar care nu e compatibil cu viața în societatea modernă. Lorenz susține că „majoritatea viciilor și păcatelor mortale condamnate în ziua de azi corespund unor înclinații care aveau un scop pur adaptativ sau cel puțin nu erau dăunătoare pentru omul primitiv”. De asemenea, lăcomia era perfect justificată ținând cont de puținătatea resurselor de hrană. Lenea reprezenta impulsul de a se odihni ori de câte ori nu era absolut vital să acționeze, impuls necesar în viața agitată a omului primitiv. Avariția era de asemenea și ea necesară unui individ care avea extrem de puține posesiuni, fiecare fiindu-i necesară în lupta pentru supraviețuire.

2.2.3. Irenaus Eibl-Eibesfeldt și agresivitatea umană.

Fondatorul etologiei umane, Irenaus Eibl-Eibesfeldt, a încercat să plaseze originea agresivității umane în cadrul de interferență atât a factorilor instinctuali, cât și a factorilor culturali, datorați educației sociale. Spre deosebire de animale, se poate observa că la om comportamentele nu sunt atât de riguros determinate genetic. La om se produce o ,,modelare culturală a tendințelor sale instinctuale", nu este guvernat de un ,,instinct orb". Altfel spus, natura instinctuală umană este mai flexibilă și astfel poate permite educației să modeleze parțial gradul de manifestare comportamentală și direcția de expresie a comportamentului. Lui Eibl-Eibesfeldt i se pare inacceptabil faptul că, determinantele biologice ale comportamentului uman pot fi respinse doar pentru că în interpretarea unora ar putea ,,deschide drumul fatalismului".

Oamenii posedă o moștenire genetică de la strămoșii noștri hominizi, care la rândul lor au o descendență și mai primitivă pe linie filogenetică. Există o serie de comportamente și mișcări de luptă și amenințare pe care le împărtășim cu primatele contemporane, ceea ce vorbește despre o origine arhaică comună a acestor trăsături comportamentale. Etologul menționează că inclusiv copiii de vârstă fragedă demonstrează gesturi agresive, lovind cu mâna, împingând, amenințând verbal, încruntând fruntea. Aceste mișcări și atitudini sunt înnăscute, dat fiind faptul că și copiii surzi sau orbi din naștere, mușcă mâna când sunt enervați, își încruntă fruntea, bat din picior, strâng pumnii, fără să fi văzut pe cineva manifestându-se similar în condiții de stres.

Pe lângă funcțiile agresivității menționate mai sus de către Lorenz, Eibl-Eibesfeldt a mai scris despre altele două:

1. ,, Reacția de respingere ca mijloc pentru păstrarea normelor grupului ".(12.am nota de subsol)

Cea mai mică anormalitate fizică sau comportamentală, în lumea animală, poate determina uneori chiar moartea. În cazul în care un animal se îmbolnăvește și se comporta anormal, trezește teama și agresivitatea congenerilor, reprezentând tocmai ceea ce salvează existența acelui grup. Acest gen de reacție agresivă se întâlnește și la om, în special la copii, unde se manifestă extrem de acut dorința de apartenență la un grup.

2. ,,Avantajele grupurilor exclusive". Aici este vorba de funcția agresivității care face ca indivizii din aceeași specie, care nu sunt membrii ai grupului, sa fie respinși. Avantajul acestei funcții este acela că: ,,Cu cât grupul este mai mic, cu atât mai ușor se impun modificările genetice care aduc avantajele selective ", susține Eibl-Eibesfeldt.

2.2.4. Freud și violeța.

Atracția de violență a fost înțeleasă de Freud drept modul în care aceasta satisface o nevoie, în aceeași măsură ca și sexul. Este înspăimântătoare ideea că oamenii ar putea avea nevoie de violență la fel de mult pe cât au nevoie de dragoste. El a dezvoltat o concepție bizară despre conduita umană, având la bază două instincte fundamentale: instinctul vieții, Eros și instinctul morții, Thanatos. Thanatos este fratele geamăn a lui Hypnos, somnul. Somnul, noaptea și moartea, încetarea totală a stimulării, tăcerea, pacea eternă a neființei, reprezintă de asemenea dimensiuni ale lui thanatos, dimensiuni care sunt înspăimântător de apropiate de eros.

În lucrările sale timpurii, agresivitatea era văzută de către Freud ca o expresie a sadismului și astfel legată de sexualitate. El nu a fost mereu clar în privința faptului dacă agresivitatea provine din pulsiunea sexuală sau dacă este independentă. Dacă agresivitatea este independentă, atunci ea provine, în prima viziune a lui Freud, din pulsiunile de autoconservare. În lucrarea Trei eseuri asupra sexualității, el a modificat această afirmație argumentând că: ,,impulsul cruzimii apare din pulsiunea de dominație", omițând fraza despre faptul că el este ,,independent de sexualitate".

Tema lucrării Disconfort în cultură este agresivitatea care înconjoară lumea, soluția fiind îndreptarea agresivității spre interior. Aceasta direcționare lăuntrică nu are nimic de a face cu deturnarea spre interior a thanatos-ului. Agresivitatea îndreptată spre interior reprezintă sursa supreaeului, conștiința eliberării de întreaga agresivitate pe care cineva ar fi vrut să o îndrepte către ceilalți, dar întoarsă împotriva lui însuși. Supraeul este prezent în orice moment în care în care este implicată și agresivitatea, primind semnale de la fantasmele inconștiente, pdepsindu-ne pentru visele noastre, dar căutând nici mai mult, nici mai puțin decât să ne domine ,, ca o garnizoană într-un oraș cucerit ", după cum susține Freud.

La baza agresivității stă ura, care poate duce de foarte multe ori la crimă. Dacă crima este fără premeditare, ura care stă în spatele ei crește de fapt de multă vreme, la fel cum vinul devine oțet. Important este să încercăm să înțelegem această ură, deoarece pe ea se bazează o mare parte din viața politică și socială. Neînțelegând pe deplin complexitatea urii, Freud a definit-o ca pe o stare a eului care dorește să distrugă sursa nefericirii sale.

Ura structurează eul. Ea poate să definească un sine, să-l lege de ceilalți, să-l ancoreze în lume, în timp ce acționează simultan ca o fortăreață. Otto Kernberg o spune astfel:

,, Mecanismul subsidiar, presupun, este plasarea unei relații de obiect interiorizate sub controlul furiei structurate, adică ura…Ura consolidează identificarea inconștientă a victimei și a persecutorului ".

Ura creează istorie, o istorie care definește sinele și-l înzestrează cu structură și sens. Istoria urii cuiva constituie cel mai important și cel mai stabil sens al identității pentru mulți oameni și pentru mai multe națiuni.

Roger Lewin scria despre un om care la cei treizeci de ani ai săi avea:

,, ca pasiune definitorie ura față de tatăl său… Lumea sa era absolut patricentrică… Ura intensă împotriva tatălui său reprezenta conflictul privitor la cum și dacă să se elibereze, nu doar de tatăl său, dar de asemenea și de o identificare cu mama sa care era atât de globală, de extensivă și impregnantă, încât însemna o virtuală contopire. Intensitatea urii era proporțională cu sentimentul intern de neajutorare și disperare în privința obținerii unui nou statut de autonomie sporită și unui scop personal, nu doar în lumea exterioară, ci în cea interioară ".

Observăm astfel că ura energizează sinele, îndepărtând sentimentele de neajutorare și disperare, în timp ce închide sinele în propria sa ură într-un mod care este experimentat ca fiind preferabil în raport cu teroarea libertății, preîntâmpinând o unire cu mama prin itermediul unei uniri parțiale în ură cu tatăl.

Odată cu trecerea anilor, ca medic, Freud a cercetat procesul latent de degradare a organismului uman. El a susținut că acest proces este dirijat de o forță psihică, de instinctul morții, îndreptat spre auto-distrugere. În acest context trebuie sa înțelegem prin auto-distrugere, pur si simplu deteriorarea treptată a celulelor organismului. Acest instinct determină în unele condiții, comportamente îndreptate spre distrugerea altora, deci comportamente agresive. Teoria lui Freud este uni-factorială: din tensiunile fiziologice apare agresivitatea in mod natural și trebuie să se manifeste pentru ca individul să se detensioneze.

2.2.5. Agresivitatea în concepția lui Albert Bandura.

Potrivit lui Albert Bandura, agresivitatea este însușită printr-un proces numit modelare comportamentală. El susține faptul că indivizii nu moștenesc tendințele agresive, însă le modelează în funcție de trei principii: primul principiu face referire la modul în care modelele de comportament agresiv sunt dezvoltate; cel de-al doilea principiu vizează stimulul care îi face pe oameni să se comporte agresiv; iar cel de-al treilea principiu îi determină pe oameni să se comporte sau nu agresiv în viitor. Teoreticianul a susținut că în general persoanele, în special copiii, învață să aibă reacții violente observându-i pe ceilalți, fie în mod personal, fie prin intermediul mass-mediei sau al mediului înconjurător.

Bandura afirmă că cele mai multe persoane se comportă într-un mod agresiv deoarece astfel își reduc tensiunile acumulate sau pot avea parte de lauda altor persoane, ori pur și simplu își măresc încrederea în forțele proprii. El este de părere că dacă agresivitatea copiilor este depistată devreme și se intervine în acest sens, atunci există șanse foarte mari ca viitorul adult sa nu aibă probleme de control al agresivității.

Faimosul studiu ,,păpușa Bobo" a lui Bandura, care constă în transmiterea comportamentelor agresive prin imitarea unor modele agresive, s-a bazat pe teoria învățării sociale care afirmă că oamenii tind să învețe multe tipuri de răspunsuri, în special pe cele agresive, prin observarea altor oameni. În vederea acestui studiu au fost recrutați 72 de participanți, din cadrul grădiniței Stanford, având vârsta cuprinsă între 37 și 69 de luni. Apoi au fost plasați într-o cameră de unde puteau observa comportamente fie agresive, fie non-agresive ale unui actor. Imediat după aceea, participanții au fost duși în altă cameră unde au fost supuși observației și unde li s-a evaluat nivelul agresivității în termeni de: agresiune verbală și răspunsuri și răspunsuri verbale non-agresive, precum și imitația agresiunii fizice. Astfel, Bandura a putu concluziona că expunerea participanților la modele agresive crește probabilitatea apariției unui comportament agresiv. De asemenea, scorurile subiecților care au observat comportamentele agresive sunt semnificativ mai mari decât scorurile subiecților din grupul observator de comportamente non-agresive.

Printre trăsăturile de caracter de natură agresivă întâlnite în cazul oamenilor, amintim: vanitatea (ambiția), gelozia, invidia, avariția și ura.

Vanitatea (ambiția). Se poate spune că nu există om în viața căruia vanitatea să nu fie prezentă, fie ea și doar sub o formă puțin pronunțată. Un om poate fi atât de vanitos încât să nu-i pese de felul în care îl judecă ceilalți. În momentul în care depășește un anumit grad, vanitatea devine extrem de periculoasă. Făcând abstracție că îl constrânge pe om la tot felul de demersuri și eforturi inutile și îl face să se gândească mai mult la sine decât la ceilalți, vanitatea îl poate duce cu ușurință la pierderea contactului cu realitatea. Vanitatea într-un grad exagerat inhibă dezvoltarea omului, conduce la prăbușirea lui, constituind o povară pentru întreaga lui viață.

Gelozia. De gelozie nu este vorba doar în relațiile de iubire, ci o întâlnim și în toate celelalte relații umane, îndeosebi în copilărie, când în cadrul unei familii mai apare și cel de-al doilea copil. Cel dintâi născut își va manifesta gelozia sub diverse forme ne mai simțindu-se atât de iubit, apreciat, băgat în seamă etc. Gelozia se manifestă sub cele mai diferite forme. O recunoaștem în trăsături ca: suspiciunea, înclinația de a spiona, de a se lua la întrecere, precum și într-o permanentă teamă de a nu se vedea desconsiderat. În cadrul unei relații, o metodă preferată de cei geloși este aceea de a le fixa reguli de conduită partenerilor. Ei le impun o lege a iubirii proprie lor, izolându-i de lume, prescriindu-le unde și cum să privească, ce și cum să facă, orientându-le întreaga gândire.

Invidia, ca trăsătură de caracter este indisolubil legată de aspirația către putere și superioritate. Invidia omului se naște atunci când acesta suferă și se simte asuprit, când vede că îi lipsesc banii, alimentele, căldura, îmbrăcămintea, când numai vede nici o ieșire din situația sa critică. Expresia acestei trăsături de caracter este ușor de văzut în privire și în mimică.

Avariția este strâns înrudită cu invidia. Nu ne gândim doar la acele forme de zgârcenie care se limitează la adunarea de bani, ci la acea formă generală care se exprimă în faptul că cineva nu este preocupat să-i facă altuia vreo bucurie, că pregetă să se jertfească pentru colectivitate sau pentru o anumită persoană, că ridică în jurul lui un fel de zid, numai pentru a fi sigur de bietele sale comori.

Ura. La oamenii agresivi întâlnim trăsături specifice urii. Adesea, aceasta se întâlnește încă din copilărie, atingând uneori o mare intensitate, ca în accesele de furie. Ura se poate raporta la sarcinile pe care le are de îndeplinit un om. Manifestările de ură nu sunt întotdeauna directe și fățișe, ci se maschează uneori perfect, putând lua de exemplu, forma mai rafinată a atitudinii critice. Mai poate lua de asemenea o formă atât de radicală încât omul să respingă orice integrare socială.

CAPITOLUL 3

Este omul de la natura sa o ființă agresivă?

Aceasta este întrebarea care a sfidat mintea învățaților pe tot parcursul umanității, determinând întregul curs al teologiei morale. În așa-numitul rău absolut există ceva deloc monstruos, ci dimpotrivă, uman. Acest ceva ne privește pe toți, cel puțin ca o teribilă posibilitate, încă neexprimată.

La început a fost Binele și Răul, mielul și lupul, rațiunea și injustiția. Iluzia că lumea este croită după un tipar bine delimitat, în alb și negru. În cazul unei situații extreme, pentru a putea vedea cum se schimbă în rău personalitatea umană, a fost nevoie de 2 experimente:

– Experimentul Milgram și

– Experimentul Stanford.

3.1. Experimentul Milgram

În Experimentul Milgram este testată memorarea atunci când aceasta este legată de durere. În momentul în care o persoană nu reținea în mod corect ce i s-a cerut, i se administrau electroșocuri. Încă de la început, subiecții erau asigurați că șocurile electrice sunt inofensive, experimentul producându-se într-un laborator.

În experiment sunt implicate două persoane numite: profesor și elev. Elevul care primea electroșocurile era instruit să simuleze totul. Profesorul era ales dintre persoanele care dorise să participe la un experiment plătit.

De fiecare dată când elevul nu reținea corect o serie de cuinte, profesorul trebuia să-i administreze un electroșoc. Cu fiecare răspuns greșit, electroșocurile erau mărite în intensitate. Înainte de începerea experimentului, persoana desemnată ca elev, se plânsese că suferă de inimă. În cursul experimentului, când acesta se presupune că primea electroșocurile atunci când memora greșit un șir de cuvinte, a început să protesteze energic; proteste care mergeau până la țipete și simularea morții. Astfel s-a urmări reacția celui care administra electroșocurile. Acesta fusese înștiințat că cel care va susține această testare își va asuma responsabilitatea pentru tot. Prin urmare, rolul persoanei desemnată ca profesor era acela de a continua să administreze electroșocuri și să mărească voltajul la fiecare răspuns greșit. În cazul în care persoana desemnată ca elev refuza să mai răspundă, chiar dacă aceasta simulase că a murit, administrarea electroșocurilor trebuia continuată cu fiecare refuz de a răspunde.

Un procent de două treimi dintre persoanele desemnate ca profesor, au mers până la a administra șocuri care puteau cauza moartea. Una din concluziile experimentului a fost aceea că sunt oameni care ar putea ajunge că chinuie și chiar să ucidă pentru simplul fapt că au primit ordin să facă acest lucru de la o persoană cu autoritate, sau pentru bani, etc.

Dacă ne uităm destul de mult la filmul experimentului Milgram, vom fi izbiți de râsul grotesc al celor de la generatorul de șocuri. Structura experimentului îi ferește pe profesori de propriul lor sadism, în timp ce le permite să îl exprime. Asta este ceea ce vor, asta e ceea ce fac și asta este ceea ce le produce plăcere. O plăcere stânjenită, o plăcere vinovată, dar totuși plăcere.

3.2. Experimentul Stanford

A urmat apoi Experimentul lui Philip Zimbardo, din cadrul Universității Stanford, din anul 1971, care arată că oameni absolut normali se dezumanizează în anumite circumstanțe. Orice om este expus la riscul de a deveni un asupritor sau chiar un criminal. Zimbardo a selectat un grup de 24 de stuedenți inteligenți, echilibrați, care nu au avut probleme cu legea sau cu drogurile. Prin tragere la sorți, voluntarii au fost împărțiți în ,, gardieni" și ,, prizonieri ", roluri pentru care au fost plătiți cu 15 dolari pe zi. A vrut să testeze efectele psihologice a ceea ce înseamnă să fi ,, prizonier " sau ,, gardian ". Experimentul a avut loc în subsolul Universitășii Stanford, unde o închisoare falsă a fost creată. Pentru ca impactul psihologic să fie și mai amplificat, voluntarilor care fuseseră desemnați drept ,, gardieni ", li s-au dat anumite obiecte care să simbolizeze autoritatea și care să ii facă să se simtă puternici: bastoane, uniforme. ,, Deținuții " au fost rași în cap, li s-au dat niște cămăși de noapte, și li s-a pus și un lanț la un picior pentru a le reaminti permanent de statutul lor și totodată de pierderea libertății. Toate acestea aveau să le creeze o stare de disconfort și frustrare și să în același timp să simbolizeze lipsa lor de autoritate.

Din prima zi a experimentului, un gardiat s-a decis să devină cel mai rău cu putință, să își exercite la maximum autoritatea, iar atâta timp cât șeful închisorii ( profesorul coordonator Philip Zimbardo ) nu făcea nimic să îl oprească, el avea să meargă mai departe cu abuzurile. Încă din prima seară ,, deținuții " s-au revoltat, baricadându-se în celulă unde și-au scos și numerele care îi desemnau. Prin acest lucru, ,, gardienii " au văzut o provocare directă a autorității lor și prin urmare au trecut la acțiune, folosind stingătoare de foc pentru a gonii ,, deținuții " din fața ușilor, dărâmându-le în cele din urmă. I-au târât apoi afară unde i-au dezbrăcat, oprindu-se astfel prima și ultima revoltă.

De atunci a început partea macabră și remarcabilă a experimentului, când atât ,, gardienii ", cât și ,, deținuții " s-au schimbat radical. Situația se înrăutățea din ce în ce mai rău cu fiecare zi care trecea: ,, deținuții " nu erau lăsați să doarmă, ci erau băgați în carceră și umiliți unul în fața celuilalt; erau obligați să-și facă neoile în găleată; iar o parte dintre umilințe erau chiar de natură sexuală. Datorită tratamentului cărora erau supuși, au început să aibă căderi nervoase și stări de panică.

În cursul următoarelor zile, un preot catolic care lucrase într-oînchisoare reală, i-a vizitat pe ,, deținuți ".

Ceea ce a fost uimitor, a fost faptul că, în momentul în care s-au prezentat preotului, jumătate dintre ei au folosit, în loc de numele real, numărul atribuit lor de gardieni. Ajuns acolo, preotul care știa că totul este doar un experiment ce avea să se încheie în câteva zile, a uitat cu totul că închisoarea este una fictivă, ajungând să le dea sfaturi juridice ,, deținuților ". De exemplu cum să contacteze un avocat din oficiu pentru a obține o eliberare condiționată.

În a 5-a zi a experimentului, au primit o vizită de la prietena lui Philip Zimbardo, care a rămas șocată de modul în care erau tratați ,, deținuții ". Profesorul Zimbardo, fiind apostrofat de aceasta, a realizat în cele din urmă că și el fusese defapt afectat de experiment ajungând să își ia rolul de șef al închisorii mult prea în serios. Prin urmare, a decis ca experimentul să se oprească imediat.

În ceea ce-i privește pe ,, gardieni ", s-a observat că s-au format trei tipuri:

– ,, gardienii " sadici care îi umileau pe ,, deținuți ";

– ,, gardienii " duri care respectau regulile, indiferent care ar fi fost acestea;

– ,, gardienii " care aveau milă față de ,, deținuți ", dar care îi ajutau foarte puțin.

În cazul ,, deținuților " s-a observat apariția fie a unei lipse de empatie ( cazul ,, deținutului "care fusese băgat în carceră și negocierea scoaterii sale de acolo prin renunțarea fiecărui ,, deținut " în parte la pătura sa pentru o noapte, ceea ce nimeni nu a făcut ), fie a unor sentimente de solidaritate ( cazul ,, deținutului " în care a refuzat să devină informator ).

Concluziile Experimentului Stanford sunt foarte bine cunoscute în lumea academică. Forța unui context special a ajuns în experimentul lui Philip Zimbardo să copleșească total individul care a sfârșit prin a fi depersonalizat și a-și accepta rolul desemnat; iar la unii ,, gardieni " a trezit chiar tendințe sadice de care nu ar fi fost capabili în afara ,, închisorii ".

Chiar dacă toți voluntarii care doriseră să participe știau că e vorba doar de un experiment, care are loc pe o durată limitată, unde ,, gardienii nu aveau voie să vătămeze în nici un fel pe participanți, s-a ajuns totuși la scăparea de sub control a experimentului: mai mulți ,, deținuți " trăind crize reale, iar ,, gardienii " o serie de plăceri sadice. Toate acestea sunt în măsura de a ne dezvălui o latură întunecată a naturii umane.

Din ambele experimente reiese o doză foarte mare de sadism. În tradiția psihanalitică, sadismul a fost asociat în general cu masochismul. El este bucuria de a prelua controlul asupra victimei, prin rănirea acesteia obținând plăcere. Sau, după cum spune Otto Rank:

,, frica de moarte a eului este micșorată prin ucidere, prin sacrificiul celuilalt; prin moartea celuilalt, el se răscumpără în raport cu pedeapsa cu moartea, pedeapsa de a fi ucis ".

Din punctul meu de vedere, conform celor două experimente obsevăm că individul odată dezumanizat devine un fel de animal ascultător care își acceptă rolul desemnat de persoana ce deține autoritatea.

O concluzie crucială ar fi aceea că individul odată scos din mediul ,, dezumanizator " revine treptat la normal. În toate cazutile s-a demonstrat însă că odată dezumanizat și atâta timp cât presiunea asupra lui persistă, individul, în cele mai multe dintre cazuri, poate fi constrâns să facă aproape orice.

3.3. Agresivitatea-înnăscută sau dobândită?

În ceea ce privește agresivitatea umană, cele mai multe discuții în contradictoriu au avut ca temă principală raportul înnăscut-dobândit.

Atât Freud cât și Lorenz susțin că agresivitatea este un instict. Oamenii se nasc cu instinctul de a agresa și de a fi violenți. Deoarece această presiune ereditară nu poate fi înlăturată, este necasar ca în procesul influențării educașional-culturale să se găsească modalități nedistructive de canalizare a tendințelor agresive.

Criticii determinismului biologic susțin că, în momentul în care ne raportăm la istoria omenirii, găsim o cantitate alarmantă de comportament agresiv, însă nu găsim suficiente motive pentru a crede că problema este înnăscută. Astfel, criticii determinismului au adus câteva argumnte cu privire la această problemă:

– Nu putem concluziona că un comportament face parte din natura noastră biologică, chiar dacă acesta este universal. Nu putem spune ce există o genă pentru activitatea olăritului, chiar dacă toate culturile cunoscute au olărit. Deși erau crezute la un moment dat ca fiind naturale, sunt instituții foarte greu de găsit acum. Sociologul Donald Granberg a susținut că într-un secol sau două putem spune că:

,, e posibil ca oamenii să se uite înapoi și să privească războiul așa cum privim noi astăzi practica sclaviei ".

– În orice caz, agresivitatea nu este nici pe departe universală. Cartea Învățând non-agresivitatea a lui Montagu, conține mărturii despre culturi pașnice. Este știut faptul că acestea sunt societăți de vânători-culegători, însă faptul că anumiți oameni trăisc fără violență, pare să desființeze acuza că ne naștem agresivi. Toți ne-am aștepta că tocmai culturile care sunt ,, mai aproape de natură " să fie mai războinice dacă predispoziția la conflict ar face parte într-adevăr din natură. Însă se pare că tocmai reversul pare să fie adevărat. Erich Fromm a spus astfel:

,, Oamenii primitivi sunt cei mai puțin războinici, iar… caracterul războinic crește în proporție directă cu civilizația. Dacă distrugerea ar fi înnăscută, atunci tendința ar trebui să fie opusă ".

Faptul că agresivitatea este un comportament învățat, dezvoltat în urma experienșelor timpurii de viață, fie prin imitație, fie prin condiționare, este susținut de către comportamentiști. Astfel, comportamentiștii mută accentul dinspre înnăscut spre dobândit: nu ne naștem agresivi, ci devenim agresivi prin contactul cu diverse evenimente care ne modelează comportamentul.

Procesul prin care are loc imitarea unor comportamente observate la alte persoane cum ar fi: familia, educatorii sau alte persoane semnificative pentru imitator, este reprezentat de învățarea prin model.

Imitația este este considerată ca fiind elementul esențial al societății de către sociologul Gabriel Tarde. Frecvența cu care este observat un anumit comportament în mediul înconjurător contribuie la creșterea sau scăderea imitării acelui comportament. Astfel, oamenilor li se facilitează creșterea popriei lor agresivități prin contactul cu evenimente agresive.

Principiul condiționării operante este adus în sprijinul teoriei agresivității ca trăsătură dobândită. Conform acestuia, un comportament tinde să scadă în frecvență dacă consecințele au fost neplăcute și tinde să se repete dacă consecințele au fost plăcute. Condiționarea operantă este întâlnită și sub numele de ,, legea efectului ".

Sunt însă și cercetători care au descoperit o așa zisă genă a agresivității care se transmite de la tată. Oare să fie acesta motivul pentru care suntem agresivi? Sau acele persoane care sunt pașnice, nu au această genă a agresivității? Mediul de dezvoltare își pune o amprentă serioasă asupra comportamentului. Spre exemplu, dacă un copil crește într-o familie în care mama și tatăl sunt ambii alcoolici, se ceartă și se bat, probabilitatea este foarte mare ca acest copil să aibă același comportament când va deveni adult. Acesta va avea un comportament agresiv față de lumea care îl înconjoară, deoarece a fi violent față de el și față de ceilați, este modul li de a-și exprima frustrarea ce a acumulat-o pe parcursul vieții.

Omul, fiind moștenitorul pornirii primare spre agresivitate, și-a perfecționat în timp mecanismul senzorial sub influența dezvoltării responsabilității sociale, cât și sub înrâurirea experiențelor culturale care au atenuat instinctul agresivității. În acest fel, turnirurile biologice au devenit turniruri morale și culturale, utilizatoare ale unor elemente atenuante și socializante precum generozitatea, mila, competitivitatea.

Componenta genetică a comportamentului uman poate fi șlefuită prin cultură. Din punct de vedere științific este știut faptul că, potențialul comportamentului pozitiv, reflectat în capacitatea de adaptare și de toleranță, este egal cu acela al comportamentului negativ, descris de tendința acaparativ-dominatoare, fiind de scos în evidență faptul că agresivitatea, chiar dacă nu poate fi eliminată, poate fi adesea stăpânită.

,, Impulsurile agresive ale omului sunt contrabalansate de tendințele sale sociale. În calitate de ființe umane, în ciuda agresivității, care apare ca atavism al individului în ipostaza sa socială, existăm în interiorul unor structuri comunitare. Care sunt mijloacele de menținere a coeziuinii sociale ca forță de atenuare a agresivității? Există oare impulsuri comunitare care pot ține în frâu agresivitatea? Care este menirea modulatorie a sexualității și a dragostei în raport cu agrsivitatea? Care sunt etapele evolutive ale urii? Toate aceste întrebări pot, în cele din urmă, să contureze ,prin răspunsuri pertinenete, domeniul de definiție al violenței ".

Thomas Hobbes a susșinut întotdeauna că oamenii s-au născut și se nasc răi. Datorită mediului în care se dezvoltă omul, el pornește de la premisa că toți oamenii sunt răi, că răutatea este o parte fundamentală a omului și chintesența sa.

Considera natura umană ca fiind egoistă și rea, susținând că asocierea oamenilor nu se realizează decât datorită interesului. Teama oamenilor unora față de alții determină crearea socientăților și instaurarea pactului social, prin renuțarea voluntară la dorințele și drepturile individuale.

La început eram de acord cu concepțiile lui John Locke și Jean Jacques Rousseau conform cărora noi nu venim în lumea asta nici buni, nici răi, că suntem puri și că ne formăm prin educație și influența societății. Empirist fiind, Locke a caracterizat intelectul uman la naștere ca fiind ,, tabula rasa " ( o tablă ștearsă, o coală nescrisă); această ,, tablă ștearsă " ajungând să fie imprimată cu idei pe baza experienței. Așadar experiența este cea prin care noi asimilăm idei, însă cu mențiunea că prin experiență Locke nu înțelege doar percepția obiectelor externe cu ajutorul simțurilor, ci și percepția propriilor noastre stări și operații mintale.

Tot empirist fiind, am aflat de la Rousseau că ,, omul este bun de la natură, dar societatea îl strică ", îl corupe. Ca să putem cunoaște omul în esența lui și să putem surprinde natura umană, este nevoie de întoarcerea la ,, alcătuirea sa originară ". Numai astfel vor putea fi identificate trăsăturile ce țin de ,, fondul lui propriu ", fără a fi confundate cu cele adăugate de trecerea timpului sau utilizarea bunurilor artificiale ce au adus în opinia gânditorului, doar o evoluție materială, nu și una spirituală.

Cu timpul, studiindu-l pe Hobbes am ajuns la concluzia că toți ne naștem cum o doză de răutate, pe care cu timpul fie o amplificăm, fie o diminuăm. Haide-ți să ne gândim la copilărie și la compiii care încă de atunci manifestă comportamente violente, sub o formă sau alta. Fie aruncă jucăriile când devin iritați, fie ripostează cu gesturi violente când ceva nu le place, fie smulg jucăria din mânuța altui copil. Deseori se împing la joacă, se trag de păr, se mușcă, etc. Și acestea sunt doar câteva exemple. De câte ori nu am auzit de la părinți cât am fost copii că: ,, nu e frumos să lovești alt copil " sau ,, nu e frumos să tragi de păr pe cineva, etc "? Sub nici o formă nu se poate afirma că aceste comportamente sunt învățate. Putem spune în schimb că acest comportament este o formă primară de manifestare a instinctului de supravieșuire. În fond, când suntem copii nu facem altceva decât să ne asigurăm acoperirea unor nevoi, acționând instinctic și nu rațional.

În concluzie, consider că toți ne naștem cu o doză de violență, și sunt de acord cu profesorul Richard Tremblay, care în lucrarea Învățarea timpurie previne violența la copii susține că:

,, Copiii exprimă violent furia imediat după naștere și sunt suficient de bine coordonați pentru a lovi, mușca și lovi cu piciorul înainte de prima lor aniversare. Până ajung la vârsta de trei ani, copiii sunt capabili de o gamă largă de acte de agresiune fizică. Pentru majoritatea copiilor, utilizarea agresivității începe să scadă după copilăria mică, pe măsură ce învață să își controleze emoțiile, să comunice prin limbaj și îți exprimă frustrările într-un mod mai constructiv ".