Eficienta Serviciului Social Pentru Persoanele CU Dizabilitati Mintale
EFICIENȚA SERVICIULUI SOCIAL PENTRU PERSOANELE CU DIZABILITĂȚI MINTALE
CUPRINS
INTRODUCERE
I. STRATEGII DE INTERVENȚIE ȘI ASISTENȚA SOCIALĂ
I.1.Reglementări juridice privind protecția socială a persoanelor cu dizabilități
I.2.Clasificarea internațională a funcționării, dizabilității și sănătății
II. EFICIENTIZAREA SERVICIILOR SOCIALE A PERSOANELOR CU DISABILITĂȚI
II.1 Metodologia experimentului
II.2 Interpretarea și prezentarea datelor obținute
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Integrarea în societate a unei persoane cu dizabilități nu înseamnă a o transforma intr-o persoana “normală", ci doar a-i oferi dreptul și oportunitatea de a avea acces la educație și pregătire, de a-și găsi un loc de munca, de a beneficia de serviciile publice.
Integrarea nu înseamnă numai crearea de politici, cadre legislative și programe care au ca scop îndepărtarea barierelor, ci si promovarea atitudinilor, condițiilor și resurselor necesare egalității și nondiscriminării
Totodata, serviciile de ocupare furnizate persoanelor cu dizabilități sunt menționate ca prioritare în toate documentele strategice publice privind ocuparea in general, precum și în cele privind integrarea persoanelor cu dizabilități.
Prezentarea organizației gazdă. Centru pentru persoane cu dizabilitați "Atenție" din mun. Chișinău, presteaza servicii de socializare persoanelor cu dizabilități. Centru deține responsabilitatea pentru elaborarea politicilor locale de prevenire, tratament, reabilitare, adaptare rezonabilă și incluziune socială a persoanelor cu dizabilități mintale, respectînd drepturile și obligațiunile părților, și asigură, în conlucrare cu organele abilitate, organizațiile responsabile și cu participarea nemijlocită a beneficiarilor, implementarea obiectivelor legale, stipulează drepturile și obligațiunile părților: statului, pe de o parte și a beneficiarilor, inclusiv al părinților și tutorilor, pe de altă parte.
Oportunitatea alegerii obiectului cercetării
În Republica Moldova, persoanele cu dizabilități pot fi încadrate in muncă conform pregãtirii lor profesionale capacitãții fizice și intelectuale de care dispun, pe baza unui contract individual de muncă, atât de către persoane fizice cât și de către persoane juridice.
Problema cercetării:
Serviciile sociale a persoanelor cu dizabilități mintale în țara noastră sun acsate mai mult pe prestații bănești dar de facto ele includ urmștoarele: 1) pensii și alte prestații sociale; 2) servicii sociale; 3) servicii medicale; 4) educație și instruire; 5) încadrare în cîmpul muncii; 6) înlesniri fiscale.
Obiectul cercetării: eficientizarea unor servicii de incluziune socială pentru persoanele cu deficiențe mintale în comunitate și implicarea actorilor locali.
Scopul cercetării: Studierea eficienței serviciilor de asistență socială acordate persoanelor cu dizabilități mintale
Obiectivele investigației:
Analiza sistemului de protecție a persoanelor cu disabilități în vederea concretizării dimensiunii serviciilor specializate
Identificarea și prezentarea specificului servicii specializate pentru persoanele cu dizabilități mintale
Identificarea nevoilor de servicii de reabilitare și informare în baza chestionarului.
Elaborarea recomandărilor în vederea organizării serviciilor specializate la nivel local comunității
Ipotezele cercetării:
Ipotezele de cercetare: Serviciile sociale elaborate după nivelul necesitaților fiecărui individ este mult mai eficientă din punct de vedere al rezultatului obținut.
1. Măsurile de protecție a persoanelor cu deficiențe mintale sun axate pe componenta prestațiilor sociale și nu servicii de reabilitare
2. Serviciile de asistență a persoanelor cu deficiențe mintale la nivel local sunt practic inexistente.
Metode‚ procedee și tehnici de cercetare:
Teoretice: studierea surselor bibliografice‚ analiza și sinteza‚ practice: elaborarea planului de cercetare, colectarea datelor, sistematizare și clasificare.
Etapele investigației:
1. Elaborarea planului cercetării
2. Documentarea în domeniul și subiectul abordat
3. Analiza componentelor ale activității comunitare: contribuții, actori, resurse
4. Identificarea bazei experimentale a cercetării
6. Familiarizarea cu specificul serviciiilor pentru persoanele cu disabilități mintale
Baza experimentală a cercetării: Centru pentru persoane cu dizabilitați "Atenție" din mun.
Chișinău
Termeni- cheie: deficiente, dizabilitate, servicii, consiliere, psihoterapie, familii, grupuri. ajutorarea, ocrotire, abilitați, dezvoltare.
STRATEGII DE INTERVENȚIE ȘI ASISTENȚA SOCIALĂ
I.1. Reglementări juridice privind protecția socială a persoanelor cu dizabilități
În profesia de asistenta sociala termenul de interventie este adesea utilizat, fara a se mai trece În revistă definirea lui sau clarificarea anumitor aspecte care sunt neclare pentru cititor, auzitor sau interlocutor.
În acest scop, in cele ce urmeaza vom defini acest concept, actiune care cuprinde in chiar ansamblul ei tot ceea ce semnifică asistența socială.
Termenul de intervenție poate fi definit din două puncte de vedere. În sens restrans, termenul se referă la ansamblul de activitați realizate în vederea îndeplinirii scopurilor specificate în contractul de colaborare dintre asistentul social și client [1, p. 34 ].
În sens larg, intervenția se referă la toate activitățile asistentului social, incluzand aici colectarea informațiilor și estimarea comună a situației clientului precum și eforturile de schimbare în care este angrenat clientul.
În uzanța de fata deci, intervenția cuprinde toate activitațile asistenței sociale care apar dupa ce s-a realizat estimarea comună a problemei clientului, în cazul nostru fiind vorba de comunitatea persoanelor deficiente mintale, activitați care sunt destinate specific spre ajutorarea acestor persoane. Interventia reprezinta partea practică a muncii de asistent social.
Practica asistenței sociale constă în aplicarea profesională a valorilor asistenței sociale, a principiilor si tehnicilor în vederea atingerii urmatoarelor scopuri: ajutarea oamenilor de a obtine servicii tangibile, oferirea de servicii de consiliere si psihoterapie pentru indivizi, familii si grupuri; ajutarea comunităților sau a grupurilor sa-și îmbunatațeasca serviciile sociale și de sănatate si incurajarea in participarea proceselor legislative[9, p. 38].
“Deficientul nu este bolnav in sens clinic, nu este anormal, ci un individ cu o personalitate specifică în sfera mare și diversa a normalitații, care tinde spre normalizare deplină, avand șanse mari de a o obține în condițiile unei ajutorari specifice si specializate.
Atitudinea umană și științifică față de deficienți trebuie să fie de o mai largă comprehensiune, de ocrotire, respect al demnității și ajutorarea lor prin mijloace specifice pentru o compensare și dezvoltare a personalitații cat mai aproape de realitate [20, p. 72].
În vederea intervenției, această latură poate reflecta complexitatea sistemului asistenței sociale subliniind nevoia de a pune în practica munca de asistent social și nu doar de a purta titlul funcției, de asemenea înseamna a fi în stare să organizezi si să coordonezi serviciile din acel domeniu, prin sursele de ajutor oferite de stat sau de privatiuni. În aceasta privință, asistentul social este sustinut nu doar de o pregatire academică corespunzatoare, ci și de un “bagaj” de abilitați personale, de calitați care sa corespundă și să vină în beneficiul muncii de asistent social. Complexitatea “bagajului” este data de intrega paletă de suport material, moral, spiritual și intelectual [13, p. 28].
Scopul profesiei de asistent social poate fi formulat sintetic ca fiind acela de a oferi răspunsurile teoretice și practice adecvate pentru satisfacerea nevoilor de bază a ființei umane.
Consiliul asistenței sociale din 1992 indentifica urmatoarele scopuri ale asistentei sociale:
promovarea, reabilitarea, menținearea și îmbunatatirea funcționării indivizilor, familiilor, grupurilor sau comunitaților prin ajutarea acestora de a realiza sarcinile necesare vieții, planificarea, dezvoltarea și aplicarea politicilor sociale, a serviciilor, a resurselor și programelor necesare pentru satisfacerea nevoilor de bază ale ființei umane și sprijinirea capacitaților și aptitudinilor umane urmărirea unor asemenea politici si programe prin sustinerea si reprezentarea intereselor pe căi organizaționale sau administrative și acțiuni sociale dezvoltarea și testarea cunostințelor și abilitățtilor profesionale relaționate cu aceste scopuri[16, p. 62 ].
Alaturi de aceste scopuri si atribuțiuni, asistentul social mai beneficiază și de reglementaările legislative date în vederea ajutorării persoanelor aflate în cauză. În acest scop, În ceea ce urmează vom evidenția cateva din legile și drepturile de care dispun aceste persoane.
Abordând subiectul persoanelor cu dizabilități și căile posibile de incluziune socială considerăm important de a menționa ce preve- de legislația Republicii Moldova la acest capitol. Actualmente, conform legislației naționale se identifică statutul de invaliditate din copilărie; invaliditate de boală profesională; invaliditate de boală obișnuită; invaliditate survenită în urma unui accident de muncă; invaliditate determinată de schilodire în muncă în legătură cu avaria de ; invaliditate legată de serviciul mi- litar sau special [14, p. 75].
În conformitate cu legislația în vigoare, protecția socială pentru aceste categorii de persoane se efectuează cu un set de prestații sociale (fig.1) cum ar fi pensii și alte tipuri de prestații, asistență socială, asistență medicală, asistență de instruire sau educațională, integrare în câmpul muncii și inclusiv tratamente fiscale.
Dacă analizăm tratamentele fiscale, po- trivit Codului Fiscal al Republicii Moldova, orice prestație de asigurări sociale este considerată o sursă de venit neimpozabilă. În conformitate cu această lege, scutirea de impozite pentru per- soanele cu dizabilități care primesc prestații sub formă de asigurări sociale constituie 12 000 lei pe an, iar contribuabilul, pentru fiecare invalid din copilărie sau persoană invalid întreținută, este scutit de impozite în mărime de 7 200 lei anual.
Cu referire la indemnizația de invalidita- te, aceasta se achită în conformitate cu legislația în
vigoare a Republicii Moldova, Legea nr.933 XIV din 24.12.1999 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale.
Fig. 1. Beneficiarii de alocații sociale de stat [37].
Din 14 aprilie 2014, în conformitate cu prevederile Legii cu privire la protecția social
specială a unor categorii de populație, invalizii beneficiază de compensații nominative în schimbul înlesnirilor la plata serviciilor comunale, energiei electrice, procurării cărbunelui și lemne lor de foc.
Numărul persoanelor cu dizabilități care beneficiază de pensii prin intermediul sistemului public de asigurări sociale crește continuu.
Prin urmare, Legea nr. 295-XIV din 14.07.1999 prevede stabilirea alocației sociale
de stat pentru persoanele cu dizabilități (inclusiv pentru copiii cu dizabilități), care nu îndeplinesc condițiile pentru obținerea dreptului la pensie din bugetul asigurărilor sociale de stat. Privind alocațiile pentru îngrijire[35 ].
Legea nr. 933-XIV din 14.07.1999 prevede stabilirea lor pentru urmă- toarele categorii de persoane cu dizabilități:
persoanele care îngrijesc la domiciliu un copil cu dizabilități cu vârsta până la 18 ani, cu
severitatea.
persoanele cu dizabilități din copilărie de gradul I, cu condiția că aceste persoane nu se
află la întreținerea deplină a statului[ 37 ].
Prin Legea nr. 547-XVI din 7 martie 2008 au fost operate modificări la Legea nr. 909-XII din 30 ianuarie 1992 prin care a fost acordat dreptul de a primi o compensație bănească lunară în scopul asigurării, conform normelor, cu produse alimentare și cu suplimente alimentare, ce contribuie la eliminarea din organism a radionucliin copilărie de gradul I, cu condiția că aceste persoane nu se
află la întreținerea deplină a statului[ 37 ].
Prin Legea nr. 547-XVI din 7 martie 2008 au fost operate modificări la Legea nr. 909-XII din 30 ianuarie 1992 prin care a fost acordat dreptul de a primi o compensație bănească lunară în scopul asigurării, conform normelor, cu produse alimentare și cu suplimente alimentare, ce contribuie la eliminarea din organism a radionuclizilor [36 ].
Asigurarea drepturilor de instruire și pregătire profesională a persoanelor cu dizabilități
În conformitate cu Legea asistentei sociale , învățământul special este considerat parte integrată a sistemului de învățământ și, respectiv, trebuie tratat de Guvern cainstanță primordială de administrare și monito-rizare a politicilor educaționale și de instruire, cu aceleași drepturi și obligații ca și toate celelalte tipuri de învățământ.
Potrivit acestui act legis-lativ, învățământul special are ca scop educarea, instruirea, recuperarea și integrarea socială a pre- școlarilor și elevilor cu deficiențe psihice, fizice, senzoriale, logopedice, socio-afective și de comportament sau cu deficiențe asociate [ 36].
Programele individuale de instruiretrebuie să fie flexibile și alcătuite în baza abilităților individuale a fiecărui copil, având ca scoppe termen lung pregătirea copiilor pentru incluziunea lor în societate, angajarea în câmpulmuncii sau pentru continuarea studiilor în învățământul secundar profesional sau cel de cul-tură generală. Există multe obstacole în elabora- rea unui curriculum pentru copiii cu necesitățispeciale în conformitate cu cerințele europene [23, p. 72 ].
Elaborarea unor metode specifice de instruire și educație, instruirea și informarea pedagogi- lor cu privire la noile metode de lucru cu copiii cu necesități speciale, asigurarea unui dialog proactiv cu autoritățile publice locale privind susținerea procesului de incluziune socială prin oferirea serviciilor de suport sunt doar câteva din măsurile pe care Guvernul trebuie să le în-treprindă pentru asigurarea calității învățământului incluziv [11, p. 94].
De asemenea, este important racordarea legislației naționale la documentele internaționale existente, inclusiv mondial de acțiune privind persoanele cu handicap și Regulile standard pentru egalizarea șanselor persoanelor cu handicap.
Menționăm că Republica Moldova a semnat și a ratificat Convenția ONU privind persoanele cu dizabilități. Convenția prevede toate drepturile și libertățile persoanelor cu dizabilități.
Ea stabilește principii noi și standarde internaționale unice privitoare la accesul persoanelor cu dizabilități la spațiul public, informație, educațiemuncă etc. În opinia specialiștilor, ratificarea Convenției ONU va da un impuls considerabil în ceea ce privește crearea serviciilor comunitare și perfectarea cadrului legislativ privind asistența comunitară și angajarea persoanelor cu dizabilități în câmpul muncii[30].
Un alt document relevant în asigurarea drepturilor de instruire și pregătire professiona persoanelor cu dizabilități îl constituie Legea Republicii Moldova Nr. 295-XII din 24 decembrie 1991 privind protecția socială a invalizilor. Art. 21 al acestei legi privind asigurarea condițiilor necesare pentru instruirea și pregătirea profesională a invalizilor, stipulează că statul garantează invalizilor condițiile necesare pentru instruire și pregătire profesională[35 ].
Astfel, organele învățământului public, în comun cu organele de ocrotire a sănătății, muncii și protecției sociale, sunt obligate să asigure educația preșcolară și extrașcolară a copiilor invalizi, obținerea de către invalizi a studiilor medii generale, medii de specialitate și superioare în conformitate cu programul individual de reabilitare.
Iar art.23 asigură persoanelor cu handicap, persoanelor cu diverse dizabilități dreptul la studii generale, medii de specialitate și superioare în instituții de învățământ de tip general, iar în caz de necesitate, în instituții de învățământ speciale.
Pentru copiii invalizi, care primesc un curs de tratament în instituții curativ-profilactice, staționare sau de reabilitare, trebuie să fie organizate lecții de instruire. De asemenea, invalizilor care învață bine la staționar trebuie să li se plătească bursă, indiferent de faptul că primesc pensie sau alocații, iar statul să garanteze plasarea în câmpul muncii a tinerilor specialiști invalizi.
Unuia dintre părinți ori persoanei care îl înlocuiește i se acordă asistență materială și înlesniri în modul și în condițiile stabilite de legislație. Iar timpul îngrijirii unui asemenea invalid trebuie să se includă în vechimea în muncă a îngrijitorului [26, p. 84 ].
Părinții trebuie să dispună de asistență din partea instituțiilor instructiv-educative privind instruirea la domiciliu a copiilor invalizi.
Referitor la pregătirea profesională și ridicarea calificării invalizilor, conform art.27, aceasta se asigură în instituții de învățământ, la întreprinderi și în organizații (specializate sau de tip general) în comun cu instituțiile de asistență socială, în conformitate cu programul individual de reabilitare [11, p. 28].
Asigurarea materială a invalizilor în perioada pregătirii profesionale și ridicării calificării se înfăptuiește în modul și în condițiile stabilite de legislație.
Majoritatea drepturilor persoanelor cu dizabilități sunt proclamate în actele legislative, însă nu întotdeauna sunt aplicate în practică. Mecanismul de monitorizare a drepturilor persoanelor cu dizabilități la: instruire, asistență medicală, muncă, acces la informație, acces la cultură etc. este dezvoltat insuficient.
Legislația în domeniu nu este destul de coerentă, iar acest fapt cauzează lipsa unei abordări complexe în soluționarea problemelor persoanelor cu dizabilități. Actualul sistem favorizează crearea dependenței persoanelor cu dizabilități față de prestațiile sociale și nu contribuie la reabilitarea activă a acestora.
I.2 Clasificarea internațională a funcționării, dizabilității și sănătății
CIF structurează informațiile legate de starea de sănătate în trei dimensiuni:
nivelul organismului;
nivelul individului;
nivelul societății.
Aceste trei dimensiuni sunt numite: funcțiile și structura organismului; activități și participare. Termenul „dimensiune” se referă aici la nivele de funcționare, în timp ce noțiunea de domeniu se referă la categoriile din cadrul fiecărei dimensiuni. Pentru a înțelege și explica dizabilitatea și funcționarea, au fost propuse o varietate de modele conceptuale.
Pentru a face un sumar al celor prezentate până acum, aceste modele se pot exprima în dialectica „model medical” versus „model social” versus „model psihopedagogic [16, p. 97].
În analiza nevoilor persoanelor cu dizabilități e important să vedem întregul continuum al interacțiunii dintre individ și factorii de mediu – de la afectări, limitări ale activității și restricții in participare, până la nivelul de funcționare cel mai ridicat pe care o persoana îl poate atinge, probabil, la un moment dat și care definește capacitățile sale în diferite domenii ale activității si participării.
Tabel 1. Privire de ansamblu asupra componentelor ICIDH-2 sau CIF [19, p. 17]
Aceasta abordare sta la baza Clasificărilor Internaționale ale funcționării, dizabilității și sănătății (CIF și CIF-pentru copii si adolescenți), care pun accent pe participare și funcția păstrată, nu pe incapacitate și restricție, țin cont de factorii de mediu, cuprind domenii de sănătate și domenii asociate sănătății. CIF a fost adoptată la 22 mai 2001, după cinci ani de consultanță internațională și verificare în practică [2, p. 34 ].
CIF nu se referă doar la persoanele cu dizabilități, ci la toți oamenii. Aceste clasificări au un rol important și în reducerea folosirii multitudinii terminologice și de etichetări, deseori peiorative, cum ar fi: persoană anormală, debilă, deficientă, dezavantajată social, deviantă, handicapată, idioată, malformată, mutilată, paralizată, invalidă etc.
Abordarea tradițională a dizabilității – ca o caracteristică individuală a persoanei, a fost înlocuită cu abordarea socială, punându-se accentul pe condițiile defavorizate, neadaptate ale mediului și societății, care stau la baza discriminării și accesibilității reduse la drepturile generale ale omului și care condiționează dezavantajul și restricțiile in participare [12, p. 78].
Modelul tradițional medical (de la etiologie – la patogenie – la manifestări clinice) este absolut insuficient și inutil în evaluarea medico-socială a pacientului cu probleme complexe, a stărilor care nu pot fi tratate sau prevenite.
Această nouă Clasificare accentuează perspectiva bio-psiho-socială în abordarea dizabilității evidențiind prin conceptul de funcționare (funcționalitate) necesitatea de a fundamenta activitățile în favoarea persoanei cu handicap pe aspectele pozitive ale interacțiunii între aceasta și contextul în care trăiește, factorii de mediu și personali cu care interacționează.
De asemenea, CIF unește într-un continuum problemele unei persoane datorate deficienței și problemele de sănătate ale aceluiași individ. Aici cuvântul dizabilitate este folosit ca un termen general pentru afectări, limitări de activitate sau restricții de participare [8, p. 22].
CIF propune pentru prima dată evaluarea socială centrată pe identificarea factorilor contextuali în care trăiește persoana cu handicap, vizând:
calitatea mediului fizic, dar și a nișei de viață și dezvoltare (locuință, hrană, igienă,
asigurarea securității fizice și psihice);
participarea în comunitate, în viața civică și socială;
facilitatorii și/sau barierele existente în mediul fizic și social în care trăiește persoana; facilitatorii și/sau barierele existente la nivelul atitudinilor existente în mediu.
Facilitatorii si/ sau barierele existente in mediul fizic și social se refera, printre altele, la:
produse și tehnologii care asistă persoana in viața de zi cu zi: orteze, proteze;
produse, tehnologii și amenajări pentru asigurarea mobilității și transportul in interiorul
și în afara locuinței;
produse și tehnologii pentru comunicare
produse și tehnologii care facilitează integrarea educațională;
produse, tehnologii și amenajări care facilitează integrarea in muncă;
produse, tehnologii și amenajări care asigură participarea la cultură, activități recreative;
designul, construirea și amenajarea clădirilor pentru a asigura accesul persoanei
Atitudinile – consecințe observabile ale obiceiurilor, practicilor, ideologiilor, valorilor, normelor, credințelor – influențează comportamentul individual și viața socială la toate nivelurile, de la relațiile interpersonale și asociațiile comunitare pană la structurile politice, economice și legale. De exemplu, atitudini individuale sau ale societății despre credibilitatea și valoarea persoanei ca ființă umană pot motiva practici pozitive, onorifice sau practici negative și discriminatorii.
Unul dintre scopurile utilizării CIF este identificarea intervențiilor care pot îmbunătății nivelul de participare a persoanelor cu dizabilități. CIF poate contribui la identificarea sursei principale a “problemei”, fie că este vorba de mediu, sub forma prezenței unui obstacol sau a absenței unui facilitator, de capacitatea limitată a individului in sine sau de o combinație de factori.
Prin intermediul acestei clarificări, intervențiile pot fi orientate în mod corespunzător, iar efectele lor asupra nivelelor de participare pot fi monitorizare și măsurate [8, p. 115].
Asistența socială constituie o componentă de importanță majoră a protecției sociale. Noțiunea de asistență socială nu este însă identică cu cea de protecție socială.
Protecția socială reprezintă un sistem de mijloace eficiente, orientate spre stabilirea solidarității între persoanele care obțin venituri din muncă și cele care nu au venituri din cauza vârstei înaintate, stării de sănătate sau imposibilității de a-și găsi un loc de muncă. Protecția socială include două componente ce se completează reciproc, și anume:
1) asigurările sociale – un sistem de beneficii contributive, un sistem de indemnizații bănești, care permit compensarea principalelor tipuri de pierdere a capacității de muncă și, în consecință, a venitului (a salariului) din motive obiective (boală, șomaj, vârstă înaintată, nașterea copilului, accidente la locul de muncă) și alte prestații prevăzute de legislație. Asigurările sociale se bazează pe principiul participării, adică pe contribuții personale ale asiguraților. Este vorba de:
• asigurări de bătrânețe (pensii);
• asigurări de boală, traume de producție etc.;
• asigurări de naștere;
• asigurări de șomaj.
În Moldova bugetul asigurărilor sociale de stat sau publice se compune din:
• fondul pentru pensii și alocații;
• fondul pentru ocrotirea familiilor cu copii;
• fondul de asigurări pentru traumele de producție și bolile
profesionale;
• fondul pentru șomaj;
• fondul pentru asigurarea socială a celor ce lucrează;
• fondul de rezervă.
Există două modalități principale de organizare a asigurărilor sociale: a) asigurări prin transferuri în flux (prin analogie cu sistemul general de impozite, adică plătești pe măsură ce câștigi), în care plata prestațiilor se realizează când apare situația și b) acumularea contribuțiilor în fonduri speciale sau asigurări sociale pe bază de fond [14, p. 45 ].
Plata prestațiilor în acest caz demarează după maturizarea fondurilor respective, mai exact, după expirarea perioadei de contract, de acumulare (de regulă, nu mai puțin de 10 ani și nu mai mult de 30 de ani);
asistența socială propriu-zisă – un ansamblu de beneficii noncontributive, în bani sau în alte forme (servicii de recuperare socială și profesională, de plasament în câmpul muncii, terapii de consiliere, de resocializare și integrare socială [11, p. 34 ].
Asistența social are la bază principiul nominativ sau categorial (universal), adică aceste servicii pot fi adresate unor segmente ale populației (prestații pentru copii etc.) sau se realizează în baza testării mijloacelor.
Așadar, asistența socială nu poate fi privită, după cum se procedează uneori, doar ca o protecție economică, nu poate fi redusă doar la beneficii financiare. Cu atât mai mult, asistența socială nu poate fi considerată o problemă numai a săracilor [15, p. 69].
Pe lângă dimensiunea economică mai există și alte dimensiuni − psihologică, socială, spirituală, care îl definesc pe orice om. Spre exemplu, există grupuri de indivizi care au nimerit în criză psihologică și au nevoie de ajutor.
De asemenea, copilul are nevoie nu doar de mijloace bănești pentru îmbrăcăminte, produse alimentare etc., ci și de socializare, integrare, comunicare, formare, afecțiune etc. În același context menționăm că cea mai mare problemă care îi deranjează pe bătrâni este singurătatea.
În cadrul asistenței sociale se va ține cont de toate aceste dimensiuni, urmărindu-se să fie realizată integrarea individului în complexul de relații sociale. Ori, sfera activității asistenților sociali este extrem de vastă.
În sens larg, asistența socială reprezintă o activitate de ajutorare a oamenilor (prin susținere și protecție, corecție și reabilitare) să-și învingă greutățile, să-și dezvolte capacitățile de a soluționa de sine stătător problemele [5, p. 86 ].
În sens restrâns, ea poate fi privită ca o activitate orientată spre rezolvarea problemelor sociale ale unor persoane aparte sau ale unor grupuri de persoane, în primul rând ale celor care nu mai dispun de resurse materiale, sociale și morale, care nu mai sunt în stare să-și asigure prin propriile eforturi un trai decent (copii orfani, familii dezorganizate, pensionari, șomeri, invalizi, devianți, refugiați etc.).
Obiectivul asistenței sociale este de a-i sprijini pe cei aflați în dificultate să obțină condițiile necesare unei vieți decente, ajutându-i să-și dezvolte propriile capacități și competențe pentru o mai pronunțată funcționare socială. Ajutorul are în vedere însă o perioadă limitată de timp – până când persoanele aflate în nevoie își găsesc resursele sociale, psihologice, economice pentru a putea duce o viață normală, autosuficientă [6, p. 85].
Printre funcțiile cele mai importante ale asistenței sociale putem numi:
identificarea și înregistrarea segmentului populației ce s-a pomenit în dificultate;
diagnosticarea problemelor cu care persoanele vulnerabile se pot confrunta într-o
anumită perioadă de timp și în anumite condiții sociale, economice și culturale;
dezvoltarea unui sistem coerent de programe, măsuri, activități profesioniste de suport și
protecție a acestora;
elaborarea propriilor programe de către cei aflați în situații de risc;
identificarea surselor de finanțare a programelor de sprijin;
stabilirea drepturilor și modalităților concrete de acces la serviciile de asistență socială în
conformitate cu cadrul legislative instituțional;
suportul prin consiliere, terapie individuală sau de grup în vederea refacerii capacităților
de integrare benefică în societate;
promovarea unor strategii de preîntâmpinare a situațiilor defavorizate;
dezvoltarea unui program de cercetări științifice la nivel național și local privind
dimensiunea problemelor celor aflați în situații defavorizate.
Asistența socială poate fi analizată din mai multe perspective:
• la nivel individual;
• la nivelul comunității sau al grupului;
• la nivelul societății globale.
Asistența socială la nivel individual este integrată în activitățile de creare a condițiilor necesare pentru realizarea celor mai importante drepturi ale individului:
a dreptului la o naștere normală, evitându-se factorii de risc în “perioada prenatală”;
a dreptului la familie, la dragostea părintească;
a dreptului la o dezvoltare normală atât fizică, cât și psihică, morală și intelectuală;
a dreptului la educație și cultură[12, p. 34 ].
Asistența socială la nivel comunitar include promovarea dreptului comunității:
la o viață normală, liniștită și funcțională, lipsită de violență, “tensiuni psihice”, sărăcie
materială și spirituală;
la sănătate publică prin identificarea și lichidarea “focarelor de infecție” sanitară sau
moral-comportamentală;
la viață culturală etc.
Asistența socială la nivel societal ține de asigurarea condițiilor materiale, a cadrului legislativ și instituțional, de formarea resurselor umane (asistenți sociali profesioniști), pentru constituirea și funcționarea normală a sistemului de asistență socială necesar întregii populații[9, p. 56 ].
Din această perspectivă, pentru Republica Moldova actualmente sunt prioritare următoarele probleme: recunoașterea rolului și a statutului asistentului social începând cu “Nomenclatorul de profesii și ocupații” al țării și terminând cu “Statele de funcțiuni” ale primăriilor, diverselor instituții (școli, spitale, penitenciare etc.), întreprinderi și servicii sociale;
adoptarea unui “sistem legislativ” modern, axat pe valorile naționale și pe exigențele
impuse de practica asistenței sociale internaționale;
organizarea unei rețele adecvate de servicii, unități sau agenții de asistență socială,
finanțate de la bugetul de stat, sprijinirea inițiativelor particulare – asociații, echipe voluntare de intervenție, cercetare și ajutor în domeniile specifice asistenței sociale etc.;
cooperarea interinstituțională și interindividuală atât pe plan intern, cât și internațional în
vederea modernizării și perfecționării asistenței sociale.
Desigur, nu se poate face o delimitare strictă între cele trei niveluri, căci orice intervenție de asistență socială vizează, fie în primă sau în ultimă instanță, individul, satisfacerea necesităților lui [2, p. 180].
Un asistent social profesionist trebuie să cunoască atât “teoria generală“ a domeniului de activitate, cât și tipurile sau formele de manifestare ale acestuia, cum ar fi: teoria atașamentului, teoria pierderii, teoria îngrijirii, teoria anxietății, teoria participării și cooperării etc.
În sistemul “teoriilor specifice” teoria îngrijirii ocupă locul principal, fiind în imediată apropiere a obiectivului fundamental al sistemului de asistență socială. Sunt binevenite, în acest sens, conținutul asistenței sociale și despre caracteristicile muncii “lucrătorului social”:
1) serviciul de asistență socială acordă un prim ajutor și aduce mai ales “ușurare și alinare” clienților în ceea ce privește problemele lor, fără a reuși întotdeauna să le rezolve;
2 )asistentul social este o persoană care încearcă să ajute pe cineva care are o problemă și nu se poate ajuta singur;
Asistentul social trebuie să denote totdeauna oprtimism, indiferent de condiții, să “transfere clientului” același spirit optimist, fără de care îngrijirea nu ar avea sens, n-ar da rezultate, n-ar produce efectul așteptat. Optimismul asistentului social și încrederea în utilitatea și în necesitatea muncii pe care o desfășoară fac parte din statutul profesional al acectuia [11, p. 92].
Reflectând sistemic și nuanțat relațiile dintre asistent social, client și agenție într-o perspectivă sintetică, teoria îngrijirii se prezintă drept teorie centrală a domeniului. În acest domeniu asistentul social trebuie să cunoască fundamentele teoretice ale problemei, trebuie să dețină un nivel adecvat de instruire în domeniu și să stăpânească tehnicile de intervenție specifice cazului.
Dacă îngrijirea clientului constituie calea de a-l ajuta, conținutul principal al îngrijirii constituie acțiunea practică în confruntare cu nevoile grupului, clientului [16, p. 112 ].
Teoria îngrijirii vizează atât individul și familia acestuia, cât și mediul social din care el face parte. Munca asistentului social trebuie să se înscrie organic, armonios în sistemul îngrijirii, din perspectiva diferiților actori:
1) a clientului (participare la îngrijire, autoîngrijire);
2) a familiei (sau a grupului primar din care face parte);
3) a agenției specializate în domeniu;
4) a asistentului social propriu-zis, care monitorizează permanent ansamblul activităților de îngrijire;
5) a comunității locale și a factorilor instituționali locali, responsabili de funcționarea normală a societății “locale”;
6) a societății globale.
Pentru majoritatea oamenilor autoîngrijirea constituie forma firească de garanție și asigurare a condițiilor normale de viață într-o societate care funcționează normal. Pentru o minoritate umană însă, formată din indivizi sau grupuri marginalizate, dependente, vulnerabile sau defavorabile, autoîngrijirea nu este posibilă și de aceea “protecția comunitară” și asistența socială specializată sunt indispensabile [18, p. 67].
Necesitatea îngrijirii, a ameliorării situației în care se află asemenea grupuri sau “minorități”constituie cheia de boltă a legitimației profesiei de asistent social. Martin Davies considera că elaborarea unui program de instruire, de cercetare și de “profesionalizare experimentală” trebuie axată pe problemele ce vizează următoarele trei “arii sociale”:
a) grupul și mediul familial;
b) copii-problemă;
c) problematica bătrânilor.
Aspectele structurale ale muncii asistentului social, a formulat 5 întrebări la care trebuie să se răspundă:
1. Care este problema ?
2. Ce se întâmplă ?
3. Cum trebuie s-o facem și care este calea de intervenție?
4. Care este forma de intervenție și cum trebuie să intervenim ?
Care este rezultatul ?
Teoria îngrijirii reprezintă pentru asistentul social nucleul statutului său în societate, oferindu-i astfel “câmpul de acțiune” cel mai reprezentativ și centrat pe problemele și exigențele fundamentale ale profesiei[19, p. 55].
II. EFICIENTIZAREA SERVICIILOR SOCIALE A PERSOANELOR CU DISABILITĂȚI
II.1 Metodologia experimentului
Integrarea în societate a unei persoane cu dizabilități nu înseamnă a o transforma intr-o persoana “normală", ci doar a-i oferi dreptul și oportunitatea de a avea acces la educație și pregătire, de a-și găsi un loc de munca, de a beneficia de serviciile publice.
Integrarea nu înseamnă numai crearea de politici, cadre legislative și programe care au ca scop îndepărtarea barierelor, ci si promovarea atitudinilor, condițiilor și resurselor necesare egalității și nondiscriminării
În Republica Moldova, persoanele cu dizabilități pot fi încadrate in muncă conform pregãtirii lor profesionale capacitãții fizice și intelectuale de care dispun, pe baza unui contract individual de muncă, atât de către persoane fizice cât și de către persoane juridice.
Totodata, serviciile de ocupare furnizate persoanelor cu dizabilități sunt menționate ca prioritare in toate documentele strategice publice privind ocuparea in general, precum și în cele privind integrarea persoanelor cu dizabilități.
Care este însa realitatea privind gradul de încadrare în societate a persoanelor cu dizabilități vizuale în Moldova? Ce anume facilitează sau împiedica persoanele cu dizabilități în participare deplină, fără discriminare, în totalitatea capacităților și posibilităților sale, la activitate economică, la viața politică, publică și socială, prin aplicarea garanțiilor, drepturilor, oportunităților și obligațiunilor înscrise, de rînd cu ceilalți membri ai societății ,sunt doar câteva dintre întrebările care se ridică atunci când dorim să identificăm nevoile persoanelor cu dizabilități în vederea eficientizării serviciilor de ocupare furnizate precum și facilitării efective a accesului la servicii[13, p. 58].
Problema cercetării:
Serviciile sociale a persoanelor cu dizabilități în țara noastră sun acsate mai mult pe prestații bănești dar de facto ele includ urmștoarele: 1) pensii și alte prestații sociale; 2) servicii sociale; 3) servicii medicale; 4) educație și instruire; 5) încadrare în cîmpul muncii; 6) înlesniri fiscale.
Obiectul cercetării: eficientizarea unor servicii de incluziune socială pentru persoanele cu deficiențe mintale în comunitate și implicarea actorilor locali.
Scopul cercetării: Studierea eficienței serviciilor de asistență socială acordate persoanelor cu dizabilități mintale
Obiectivele investigației:
Analiza sistemului de protecție a persoanelor cu disabilități în vederea concretizării dimensiunii serviciilor specializate
Identificarea și prezentarea specificului servicii specializate pentru persoanele cu dizabilități mintale
Identificarea nevoilor de servicii de reabilitare și informare în baza chestionarului.
Elaborarea recomandărilor în vederea organizării serviciilor specializate la nivel local comunității
Ipotezele cercetării:
Ipotezele de cercetare: Serviciile sociale elaborate după nivelul necesitaților fiecărui individ este mult mai eficientă din punct de vedere al rezultatului obținut.
1. Măsurile de protecție a persoanelor cu deficiențe mintale sun axate pe componenta prestațiilor sociale și nu servicii de reabilitare
2. Serviciile de asistență a persoanelor cu deficiențe mintale la nivel local sunt practic inexistente.
Metode‚ procedee și tehnici de cercetare:
Teoretice: studierea surselor bibliografice‚ analiza și sinteza‚ practice: elaborarea planului de cercetare, colectarea datelor, sistematizare și clasificare.
Etapele investigației:
1. Elaborarea planului cercetării
2. Documentarea în domeniul și subiectul abordat
3. Analiza componentelor ale activității comunitare: contribuții, actori, resurse
4. Identificarea bazei experimentale a cercetării
6. Familiarizarea cu specificul serviciiilor pentru persoanele cu disabilități mintale
Baza experimentală a cercetării: Centru pentru persoane cu dizabilitați "Atenție" din mun.
Chișinău
Din cauza incapacității statului de a diversifica serviciile sociale prestate, această responsabilitate a fost plasată pe umerii societății civile.
În funcție de scopul pe care îl are deservirea socială pentru persoanele de vîrstă înaintată, pentru invalizi etc., ea se clasifică în:
• servicii legate de acordarea asigurării și asistenței sociale;
• servicii de reabilitare social-profesională;
• servicii de reabilitare social-medicală.
Evaluarea necesităților deficienților vizuali în comunitare și dezvoltarea serviciilor sociale
Conform prevederilor art. 10 din Legea asistenței sociale a Republicii Moldova, serviciile sociale reprezintă activități specializate, desfășurate în favoarea persoanelor sau familiilor în dificultate.
Această diversitate gravitează însă în jurul unui nucleu comun referitor la finalitatea acestora: de a ajuta indivizii, grupurile sau comunitățile să depășească perioadele de dificultate.
Serviciile sociale sunt :
servicii de îngrijire social – medicală
servicii de asistență socială.
Serviciile de asistență socială pot fi: servicii de asistență socială comunitară, servicii de asistență socială specializate.
Figura nr. 2. Sistemul de sistență socială [13, p.5].
Asistență socială specializate se acordă pentru nevoi speciale atît la domiciliu, cît și în instituții specializate sau în cadrul altor instituții, cum ar fi: scoli, spitale, penitenciare sau în alte unități.
În funcție de scopul pe care îl are deservirea socială pentru persoanele de vîrstă înaintată, pentru invalizi etc., ea se clasifică în:
• servicii legate de acordarea asigurării și asistenței sociale;
• servicii de reabilitare social-profesională;
• servicii de reabilitare social-medicală;
• deservirea social-culturală.
Prin urmare, deservirea socială este o noțiune mai larga decît noțiunea servicii sociale, în ea își găsesc reflectare toate aspectele de bază ale necesităților oamenilor (materiale, sociale, spirituale) și include în sine o totalitate de servicii de asistență socială și servicii sociale.
Actualul Pachet de bază de stat al serviciilor sociale.
În prezentul pachet de bază de servicii sociale, oferite de către stat în Republica Moldova include următoarele servicii: rezidențiale tradiționale, oferite de cantinele de ajutor social și serviciile de îngrijire la domiciliu.
Serviciile rezidențiale tradiționale au semnificația de îngrijire a persoanei într-o instituție socială. ,,Instituția” presupune un loc de rezidență, altul decît cel de tip individual, unde persoanele sînt reunite într-un număr evident mai mare decît ar putea fi întîlnite într-o familie lărgită; acolo ele sînt înalt înregimentate; mediul fizic și cel social tind spre cel mai mic numitor comun; toate, sau cea mai mare parte a tranzacțiilor vieții zilnice, se realizează sub același acoperiș, într-un campos ori într-o modalitate segregată.
În prezent, instituția socială în Republica Moldova este una dintre cele mai solicitate și costisitoare forme de îngrijire atît pentru copii, cît și pentru adulți și vîrstnici, iar sistemul de asistență socială continuă să mențină abordarea centralizată a serviciilor sociale.
Pe teritoriul republicii noastre activează 8 instituții sociale, de tip rezidențial, care se află în subordinea Ministerului Protecției Sociale, și activează în baza unor regulamente, aprobate de el.
În majoritatea instituțiilor rezidențiale din Republica Moldova atît copiii, cît și adulții sînt tratați ,,în bloc”, fără a se tine cont de specificul fiecăruia dintre ei, lipsa programelor individualizate de îngrijire le dau un aspect negativ instituțiilor rezidențiale
Serviciul de ajutor social la domiciliu sînt cercetate ca deservire socială la domiciliu, care include diferite tipuri de servicii locative și de trai, îndreptate spre satisfacerea necesităților persoanelor inapte de muncă și vîrstnicilor solitari.
Cantinele de ajutor social se analizează ca unități publice de asistență socială, cu personalitate juridică, care se înființează de autoritățile administrației publice locale și funcționează în subordinea consiliilor locale și prestează servicii gratuite persoanelor socialmente vulnerabile.
Statul prestează la nivel teritorial:servicii de îngrijire la domiciliu și servicii oferite de cantinele de ajutor social prin intermediul instituțiilor specializate –secțiile de asistență socială și protecția familiei.
Aceste servicii satisfac nevoile sociale ale persoanelor defavorizate la nivel de unitate administrativ-teritorială a Republicii Moldova. În perspectivă se prevede dezvoltarea la nivel de unitate administrativ-teritorială din partea statului încă a unui serviciu social – de protezare și ortopedie, care, Serviciile rezidențiale tradiționale de îngrijire, însă, se prestează la nivel central prin intermediul Ministerului Protecției Sociale Familiei și Copilului și satisfac necesitățile persoanelor cu nevoi de pe întreg teritoriul Republicii Moldova, indiferent de unitatea administrativ-teritorială, în care acestea sînt plasate.
Servicii sociale comunitare
Atît Strategia de reformă a sistemului de asistență socială, cît și un șir de convenții și declarații care au fost ratificate de către Moldova prevăd dezvoltarea formelor alternative instituționalizării, și anume a unor servicii sociale ce ar micșora numărul persoanelor îngrijite în instituții de tip rezidențial, acestea fiind considerate mai eficiente și mai puțin costisitoare pentru sistem și denumite servicii sociale comunitare.
Serviciile comunitare vin să rezolve problemele la nivel de comunitate și implică societatea civilă, inclusiv organizațiile nonguvernamentale și autoritățile publice locale la nivel de unitate administrativ-teritorială.
Conform art.10 din Legea asistenței sociale a Republicii Moldova, în categoria serviciilor sociale sînt incluse și cele acordate în cadrul centrelor de zi.
1. Centrul de îngrijire de zi este un serviciu de prevenire a intrării copilului în sistemul rezidențial de protecție și asigură promovarea dreptului fiecărui copil de a-și păstra relațiile familiale. În cadrul unui astfel de centru se pot afla și copiii ale căror familii nu-și pot onora responsabilitățile paternale pe parcursul zilei.
2. Centrul de zi pentru copiii cu disabilități este un serviciu care asigură promovarea dreptului copilului cu disabilități la un trai decent în condiții care să-i garanteze demnitatea, să-i favorizeze autonomia și să faciliteze participarea lui la viața comunității. Aceasta se realizează oferind asistență familiei naturale, lărgite sau tutorelui / curatorului în educarea, recuperarea, socializarea și reintegrarea copilului cu disabilități.
3. Centrul de consiliere și sprijin pentru ersoane eliberate din detenție este un serviciu care sprijinul (consilierea socială, psihologică, juridică sau de altă natură) și suportul material sau / și financiar necesare pentru a-i asigura persoanelor un nivel de viață corespunzător dezvoltării sale fizice mintale, morale și sociale, promovînd dreptul acestuia la păstrarea relațiilor familiale. Spre deosebire de centrele de zi, cele mixte pot oferi servicii și pe timpul nopții.
În ultimul timp, multe ONG-uri și instituții publice acordă o mare atenție dezvoltării serviciilor de asistență socială de tip comunitar. Menționăm în acest context deschiderea centrelor sociale pentru diminuarea unor probleme speciale
Componente ale activității comunitare contribuții, actori, resurse
Acțiunile de tip comunitar presupun o combinație complexă deactori comunitari. Există mai multe ipostaze în care un individ sau un grup devine actor comunitar. Una dintre cele mai frecvente ipostazeeste cea a contribuabilului.
În această ipostază, individul participă laproducerea bunăstării colective cu diferite tipuri de resurse. Resurselepot fi standardizate și continue sau punctual ocazionale: în bani sau în natură. În calitate de contribuții standardizate și constante pot finumite impozitele și taxele. Contribuțiile la realizarea unor obiective punctuale pot fifinanciare (impozite, taxe, donații, sponsorizări), în natură (muncă,utilaje, diferite bunuri), sub formă de resurse și trebuie să respecte“principiile contribuției stimulative”:
• contribuție universală;
• contribuție după posibilități;
• stabilirea democratică a obiectivelor;
• utilizarea transparentă a resurselor;
• îmbinarea contribuției obligatorii cu cea voluntară;
• participare directă pe bază voluntară la programele de interes comunitar.
O categorie aparte de actori sunt actorii externi. Rolul lor aapărut în contextul programelor de suport al comunităților marginale.De cele mai multe ori, comunitățile marginale prezintă nu numai un deficit de resurse și condiții, dar și de capacități.
Filosofia actuală arecuperării marginalității se bazează pe principiul parteneriatului cucomunitățile înseși, excluzându-se ca neproductiv paternalismul autoritar extern. O primă ipostază a parteneriatului cu comunitățile marginale o reprezintă inițiativa directă din exterior. Actorii externifurnizează resursele, stabilesc obiectivele, proiectează strategia, urmăresc derularea programelor.
La cealaltă limită se înscrie crearea capacităților interne care să susțină intreaga strategie a dezvoltării, actorul extern contribuind doar cu resurse și cu suport tehnic.
Structura programelor de dezvoltare comunitară include, in primul rand, tipul de resurse comunitare, precum și modalitatea de folosire a lor. Orice comunitate deține o serie de resurse importante, a căror utilizare oferă posibilitatea soluționării unei game largi de probleme:
a) resurse financiare. Există situații in care probleme de interes comunitar nu pot fi rezolvate din lipsă de resurse individuale și statale. Atat soluția oferită de economia de piață, cat și cea a intervenției statului sunt aici puțin operaționale. Cumularea resurselor individuale
ar putea reprezenta insă o soluție sau, cel puțin, o parte a soluției. Cel mai important lucru in acest caz este dezvoltarea unor mecanisme noi de mobilizare și utilizare a resurselor economice individuale pentru rezolvarea unor obiective de interes comunitar;
b) resurse de muncă. De multe ori comunitățile nu dispun decat de resurse financiare limitate. In același timp, in orice comunitate poate exista o disponibilitate, adesea nebănuită, a resurselor de muncă. Oamenii nu au bani să contribuie, dar pot sa muncească pentru rezolvarea unor obiective comunitare. Mobilizarea resurselor de muncă ale colectivității poate reprezenta un factor decisiv in această direcție;
c) resurse naturale. Adesea comunitățile dețin in proprietate colectivă o serie de resurse naturale care nu sunt rentabile pentru a fi exploatate in sistemul economiei de piață, dar pot fi utilizate pentru realizarea unor obiective de interes local, cum ar fi: lemnul, piatra, apa etc.
d) resurse de solidaritate. Societatea modernă este caracterizată in mod cert printr-un deficit sever al mecanismelor de formare și consolidare a unei solidarități sociale. Acest deficit reprezintă un factor limitator important al mobilizării acestor resurse, care pot deveni un potențial fundamental în suportul comunitar.
e) resurse de capacități. În orice comunitate există o gamă largă de capacități profesionale care pot fi utilizate in programele de interes comunitar. Inițiativa și inovația individuală răspund prompt necesităților colective in cadrul unor acțiuni competente.
Planificarea comunitară: metodă de rezolvare a problemelor la nivel local
Planificarea comunitară reprezintă raportarea problemelor prioritare ale comunității la posibilitatea de implementare a proiectelor, strategiilor sau serviciilor menite să reducă sau să soluționeze aceste probleme.
Planificarea are loc în contextul unor alternative existente în cadrul comunității. În timp ce scopul științelor ce contribuie la procesul de planificare este acela de a descrie situațiile existente și de a oferi predicții legate de condițiile viitoare de acțiune, planificarea vizează schimbarea.
Acțiunea planificată intenționează schimbarea situațiilor existente sau evitarea unor condiții nedorite în viitor. În acest context, planificarea poate fi considerată ca un tip de control asupra situațiilor.
Unii teoreticieni se concentrează asupra producerii de efecte dorite drept scop al
planificării, alții accentuează valoarea planificării în asigurarea unui control sau a unei orientări în contextul unei schimbări rapide, fie că consideră planificarea drept mecanism preferat de orientare socială sau de management al unor situații complexe, uneori chiar turbulențe Conceptele de alegere, schimbare și control sunt strâns legate de cel de putere [27, p. 78 ].
Planificarea presupune puterea de a determina cel mai bun curs al unor acțiuni al unor grupuri mari de oameni sau societăți. Implementarea unei acțiuni sociale presupune capacitatea agențiilor de planificare de a influența, de a convinge sau de a controla mari grupuri de oameni, fapt ce leagă planificarea de conducere, de planificarea publică și de practica instituțională. Relația planificării cu puterea publică se remarcă și în numeroasele definiții date acesteia în ultimele decenii.
Astfel, planificarea înseamnă o activitate politică, grație căreia problemele cruciale comunitare ajung la nivelul jocurilor de putdatorită caracterului conflictual al intereselor sociale. Planificarea are, printre altele, și un puternic caracter normativ. Natura normativă a planificării provine din tipurile de situații ce impun alegerea unoralternative, proces bazat pe valori și norme dominante in comunitate.
Planificarea nu apare ca un scop, ci ca un mijloc pentru utilizarea mai eficientă a resurselor comunității in urmărirea binelui social sau a interesului public. Este important ca orice acțiune de planificare, desfășurare a unui program de dezvoltare comunitară sau a unei activități de organizare a comunității să inceapă cu procesul de identificare, determinare a nevoilor comunitare (din engleză needs assessment), care se face folosind diverse tehnici specifice: informatorul relevant; adunarea comunitară; rata persoanelor in tratament;
indicatori sociali etc.
Tehnica informatorului relevant se bazează pe informațiile adunate de la persoana care cunoaște cel mai bine nevoile și practicile comunității. De obicei, persoanele alese ca informatori relevanți sunt: oficialii administrației publice locale; administratori și șefi de program ai organizațiilor de protecție socială din comunitate (inclusiv preoți, directori de școală, medici, lucrători sociali, personalul din clinicele de psihiatrie, din centrele județene de recalificare a persoanelor neincadrate in campul muncii etc.).
Pentru a folosi un informator relevant, trebuie definite, la inceput, obiectivele intervenției. Mai apoi se alcătuiește un chestionar sau un ghid de interviu pentru a obține informații comparabile de la mai mulți informatori. Informațiile se obțin, de obicei, prin interviu direct. Pot fi folosite, de asemenea, chestionarele prin poștă sau cele telefonice, dar rata răspunsurilor in aceste cazuri este foarte mică [24, p. 75 ].
Avantajele tehnicii informatorului relevant constau in faptul că această tehnică este relativ simplă, nu prea costisitoare, permite obținerea de informație de la diferiți indivizi, fiecare cu perspective lui. In final, se poate organiza o discuție in grup cu toți informatorii pentru a determina care sunt nevoile și serviciile cele mai necesar comunității respective.
Tehnica informatorului relevant conține și dezavantaje, determinate de faptul că această tehnica se bazează pe punctul de vedere al specialiștilor care reprezintă o agenție sau alta, cu nevoile, aspirațiile acestora și problematica promovată de ei. Respectivii informatori de multe ori nu pot să ia in considerare unele categorii sociale (persoanele de varstă fragedă sau inaintată, pe cei izolați geografic sau foarte săraci etc.).
Adunarea comunitară se bazează pe indivizii care sunt invitați să determine nevoile și serviciile comunitare. Deși este asemănătoare cu tehnica informatorilor relevanți (se bazează pe opinia mai multor indivizi), unele dezavantaje ale acesteia sunt depășite prin includerea, alături de specialiști, și a unor persoane obișnuite, nespecialiști in materie.
Focus-grupul este convocat printr-o serie de adunări publice la care sunt invitați toți locuitorii cărora li se propune să-și exprime opiniile. Este o tehnică relativ flexibilă. Se pot obține informații de la orice membru al comunității, care dorește să participe la adunări publice, indiferent de varstă, rasă, origine etnică etc.
Ca și în cazul tehnicii informatorului irelevant, inaintea adunărilor un grup de investigatori stabilește obiectivele cercetării, menite să structureze intalnirile in jurul anumitor probleme (totodată oferind participanților posibilitatea de a-și exprima spontan și original opiniile).
Este necesar, de asemenea, să fie făcută publicitate acestor adunări, prin care să se incurajeze participarea indivizilor din cadrul tuturor segmentelor populației comunității date. Pot fi emise scrisori de invitație indivizilor, familiilor, organizațiilor; folosită mass-media locală.
În măsura posibilităților, adunările locale trebuie organizate in așafel incat să se poată forma mici grupuri pentru a incuraja participarea individuală.
Adunările cu mulți participanți, ținute in sălile caselor de cultură, sunt de evitat, dat fiind că ele nu facilitează comunicarea interpersonală. Adunările pot incepe și intr-o sală cu participare numeroasă, unde sunt stabilite obiectivele și regulile generale ale discuției, după ce urmează impărțirea pe săli mici, unde sunt aleși conducători de grupuri și secretari care inregistrează propunerile. Pe măsura desfășurării adunărilor este util să se rețină ideile, atitudinile și părerile tuturor participanților [15, p. 92].
În etapa finală se alcătuiește o listă cu sugestiile privind nevoile de servicii comunitare, fiind evidențiate cele mai importante sau cele care au intrunit consensul (de obicei, acestea se trimit agenției care finanțează proiectul).
Stabilind avantajele adunării comunitare, menționăm că ele se află in posibilitatea relativ ușoară de a organiza și de a conduce. Sunt importante, deoarece conduc la o creștere a participării cetățenilor și îi identifică pe aceștia ca fiind potențialii donatori și contribuabili de
resurse pentru implementarea ulterioară a programului.
Dezavantajele adunării comunitare se explică prin faptul că deseori in comunitățile mari este greu a găsi locul de desfășurare a acestor adunări in număr suficient. Uneori e greu să obții o participare reprezentativă la adunări, din care cauză se obține doar o descriere parțială a nevoilor comunității și a serviciilor necesare (in afara cazurilor in care se poate obține un eșantion reprezentativ de cetățeni “buni cunoscători”).
De asemenea, inițiatorii trebuie să țină cont de posibilitatea unor cazuri sau situații neplăcute: adunarea se poate transforma intr-o plangere organizată sau un subgrup poate prelua conducerea și iși poate impune punctele sale de vedere.
Deși fiecare cetățean poate să-și exprime opiniile privind orice nedreptate socială, politică sau economică, există unele reguli sau acțiuni sociale care nu pot fi modificate. De aceea, e de dorit ca opiniile să vizeze elementele posibil de modificat in program.
Rata persoanelor în tratament se bazează pe o numărare descriptivă a persoanelor care au apelat la serviciile direcțiilor de sănătate și protecție socială dintr-o anumită comunitate sau au
beneficiat de ele. Rata persoanelor aflate in tratament pornește de la ideea că nevoile comunității pot fi estimate pe baza unui eșantion de persoane, care au primit tratament sau servicii de ocrotire.
Ca și în majoritatea studiilor de estimare a nevoilor comunitare, prima sarcină constă și în acest caz în definirea, conceptualizarea și operaționalizarea obiectivelor și a metodologiei cercetării. Întrebările de bază la care se cere a da răspuns sunt:
• Ce dorim să aflăm?
• Ce fel de date dorim să adunăm?
• De unde putem să obținem aceste date?
• Cum putem să le obținem?
• Care sunt cele mai bune metode de prezentare a rezultatelor?
• Cum putem folosi rezultatele pentru a trage concluzii și a face recomandări?
Sursele de date se referă la:
• caracteristicile sociodemografice ale clienților (de exemplu:
vârstă, sex, etnie, nivel de școlarizare, adresă etc.);
• problema sau problemele prezentate;
• caracteristicile oferite;
• frecvența și durata tratamentelor;
• rezultatele tratamentului oferit.
Se poate realiza o fișă pentru colectarea informației și înregistrarea opiniilor vizavi de aceste cinci compartimente. După ce sunt colectate datele, trebuie identificate acele agenții sau persoane din comunitate care oferă servicii sociale și de sănătate.
Multe date de acest fel se găsesc în statisticile publice și pot fi obținute princonsultarea registrelor sau a bazei de date a spitalelor publice. Liste cupersoane care primesc asistență publică pot fi obținute din parteacentrelor sau a direcțiilor de asistență socială.
După ce metodele și obiectivele au fost stabilite și sursele de date identificate se trece la colectarea lor, preferabil prin examinarea dosarelor unei agenții. Dacă dosarele sunt prea voluminoase și se întind pentru perioade lungi, se folosește eșantionarea.
Avantajele tehnicii descrise sunt determinate de disponibilitateadatelor și costurile relativ scăzute ale colectării și analizei lor. Unbeneficiu secundar este conlucrarea strânsă între diferitele agenții, ceea ce duce la implicarea pe larg a acestora în rezolvarea problemelor comunității.
Dacă e să vorbim despre dezavantaje, menționăm că ele țin de problemele asociate cu garantarea confidențialității, mai ales în cazul obținerii de informație de la practicienii particulari. De asemenea, se impun precauții în estimarea nevoilor populației pe baza datelor culese de la un anumit eșantion pentru că, de exemplu, persoanele pot să se afle simultan în tratament la mai multe agenții sau să consulte mai mulți specialiști; astfel, se poate crea o imagine inadecvată despre situația reală.
În orice comunitate există persoane care beneficiază de ajutor și care au nevoi mai puțin pronunțate, și invers – persoane care nu beneficiază de serviciile de asistență socială, deși necesită tratament sau servicii de ocrotire.
Indicatorii sociali se bazează pe explorarea nevoilor comunității, analizând statisticile din rapoartele și datele publicate. Prezumția este că se pot face estimări ale nevoilor și ale bunăstăriiunei comunități în baza analizei statisticilor parțiale ale unor categorii de populație. Aceste statistici sunt privite ca indicatori ai nevoilor comunitare, bunăstarea fiind estimată în dependență de: comportamentul social (pozitiv sau negativ), rata abuzului de alcool și substanțe narcotizante și, nu în ultimul rând, de situația economică care determină în mare parte ratele mortalității și ale morbidității etc.
Pot fi analizate și condițiile de trai: igiena locuinței, numărul de persoane/cameră, condițiile economice etc. O unitate naturală are caracteristici sociale diferite de alte unități. Aceste diferențe constau în:
• caracteristici topografice (râuri, coline);
• caracteristici sociodemografice (vârsta, rasa, sexul, veniturile, educația, ocupațiile etc.);
• factori ai populației (distribuție, densitate, mobilitate, migrație);
• aranjamentul special al instituțiilor;
• sănătatea și bunăstarea socială (mortalitatea, morbiditatea, delincvența, frecvența cazurilor de suicid, abuzul de alcool și folosirea narcoticelor etc.).
Ca și în alte cazuri, în cadrul acestei metode o sarcină important este de a stabili obiectivele studiului, după ce se stabilesc tipurile de date care pot servi ca indicatori ai nevoilor comunității. Unul dintre principalele avantaje ale utilizării metodei indicatorilor sociali constă în crearea unei baze de date pentru cercetările ulterioare. Indicatorii sociali doriți pot fi obținuți relativ ușor din anuarele statistice sau de la direcțiile de resort județene. Se pot face comparații cu situația în alte comunități.
Dezavantajele acestei metode sunt determinate de faptul că indicatorii sociali reprezintă doar o estimare indirectă a nevoilor comunității. De exemplu, rata ridicată a divorțurilor poate să indice și la instabilitatea socială a familiei, dar și la nevoia de mobilitate socială verticală pentru femei. Un alt dezavantaj constă în faptul că ratele medii din anumite zone pur și simplu nu reflect caracteristici individuale
II.2 Interpretarea și prezentarea datelor obtinute
Prezentarea datelor obținute în urma chestionării a 100 persoane cu dizabilitați,
Ați particiapat sau ați beneficiat vreodată de servicii de reabilitare destinate persoanelor cu dizabilități?
Răspunsurile la întrebarea dacă au beneficiat sau nu de servicii de reabilitare sau repartizat în modul următor: 26 persoane au răspuns da cu nu au răspuns 44 persoane iar 30 au spus ca nu cunosc sau nu au auzit de asemenea servicii ceea ccfe reprezintă o corelație procentuală de “da” 26% cu nu au răspuns 44% iar cu nu știu/ nu am auzit 30%.
Figura 3. Distribuția numerică a răspunsurilor respondenților la întrebarea nr. 1
Răspunsurile la întrebarea dacă au beneficiat sau nu de servicii de reabilitare sau repartizat în modul următor: 26 persoane au răspuns da cu nu au răspuns 44 persoane iar 30 au spus ca nu cunosc sau nu au auzit de asemenea servicii ceea ccfe reprezintă o corelație procentuală de “da” 26% cu nu au răspuns 44% iar cu nu știu/ nu am auzit 30%. Răspunsurile confirmă ideea că serviciile de reabilitare pentru deficienții vizuali au o răspîndire mică și mulți nici nu cunosc despre existența unor asemenea servicii
2. De care servicii reabilitare a-ți avea nevoie la moment?
Figura 4. Distribuția numerică a răspunsurilor respondenților la întrebarea nr. 2
La această intrebare răspunsurile s-au repartizat în modul următor: 56 persoane au optat pentru servicii pedagogice , 9 pentru servicii psihologice , 17 pentru servicii medicale și 23 au spus că ar avea nevoie de sservicii de instruire pre-profesională. Corelația procentuală sa repartizat respectiv: servicii pedagogice 56%, psihologice 9%, medicale 12%, formare pre-profesională 23% Repartiția dată ne demonstrează odată în plus faptul că practic orice persoană cu o anumită deficiență are nevoie de un anumit serviciu de reabilitare însă repartiția acestor servicii este practic inexistentă ceea ce îngreunează accesul la ele.
3.Cine credeți că este principalul responsabil de răspîndirea acestor servicii?
Figura 5. Distribuția numerică a răspunsurilor respondenților la întrebarea nr. 3
Răspunsurile s-au repartizat în modul următor: 72 persoane au ales statul, 11 persoane au ales oamenii de afaceri, 9persoane ONG-urile și respectiv 8 persoane au ales altcineva. Corelația procentuală la răspunsurile date este următoarea: statul-72% ; oamenii de afaceri-11%; ONG-uri-9%; altcineva-8%.
Repartizarea acestor servicii ne arată că statul rămane în viziunea persoanelor principalul responsabil răspandirea și elaborarea serviciilor pentru deficienții vizuali. Pe locul 2 și 3 s-au situat oamenii de afaceri și ONG-urile ceea ce arată ca elaborarea serviciilor pentru deficienții vizuali nu este prerogativa exclusivă a statului ci și a oamenilor de afaceri și a societații civile în general.
4.Care este forma de asistență pe care ați prefera-o dumneavoastră?
Răspunsurile au fost date în modul următor: pentru servicii de asistență au optat 15 persoane, pentru prestații bănești 76 persoane iar pentru ajutor în bunuri sau alimente 9 persoane. Corelația procentuală va fi respectiv următoarea: servicii-15%; Prestații bănești-76%; Ajutor în bunuri sau alimente-9%
Figura 6. Distribuția numerică a răspunsurilor respondenților la întrebarea nr. 4
Acest procentaj arată clar că respondenții preferă mai mult prestațiile bănești argumentul fiind situația materială grea cu care se confruntă totodată neexlcuzînd serviciile ca formă de asistență. Ajutoarele în bunuri sau alimente nu se bucură de susținere fiind dat faptul spun respondenții că ajutoarele care se acordă de obicei sub formă de bunuri sau alimente sunt mici și insuficiente în raport cu nevoile.
5. Care este gradul de accesibilitate la serviciile de protecție și asistență socială?
Figura 7. Distribuția numerică a răspunsurilor respondenților la întrebarea nr. 5
Răspunsurile s-au repartizat dar astfel: pentru accesibilitate foarte ridicată au optat 9 persoane; accesibilitate ridicată -30 persoane; Medie-45 persoane și Scăzut au ales 16 persoane.
Corelația procentuală așadar este următoarea: Accesibilitate foarte ridicată -9%; ridicată -30%; Medie-45%; Accesibilitate Scăzută 16%. Din aceste date putem deduce că graduld de accesibilitate la serviciile de protecție și asistență socială pentru această categorie de beneficiari rămane unul destul de ineficient asigurat. Aceasta se confirmă și prin răspunsurile respondenților care în proporție de 61% au răspuns că accesibilitatea este „Mediu” sau chiar „scăzut” atunci cand apelează la ele.
6. Considerați că autoritățile locale și comunitatea în general se implică activ în soluționarea problemelor persoanelor cu dizabilitați?
Figura 8. Distribuția numerică a răspunsurilor respondenților la întrebarea nr. 6
Răspunsurile s-au repartizat astfel: cu”da” au răspuns 6 persoane cu “nu” 82 de respondenți, “nu știu” au spus 4 persoane iar varianta “poate” 8 persoane
Respectiv procentajul este următorul: răspunsul”da”-6%; “nu”-82%: “nu știu”-4% iar variant “poate” a acumulat 8%. Rezultatul demonstrează faptul că autoritățile locale și comunitatea nu se implică aproape deloc în soluționarea problemelor persoanelor cu deficiențe vizuale.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
În pofida acțiunilor întreprinse pe parcursul ultimilor ani atît la nivel național, cît și local, accesul limitat al persoanelor cu dizabilități la serviciile de infrastructură socială și educație, obstacolele și limitările de încadrare în cîmpul muncii, persistența modelului medical în stabilirea invalidității, precum și predominarea formelor standard de acordare a serviciilor de protecție socială continuă să rămînă provocări majore ale sistemului actual de protecție socială a acestei categorii de persoane.
Cadrul de politici în Republica Moldova privind persoanele cu dizabilități este reprezentat doar de cîteva documente cu referire la protecția socială a acestei categorii de populație, care nu respectă principiul coerenței și care, adesea, sînt fără acoperire financiară.
În ultimii ani, cercetările și studiile în domeniul protecției sociale a persoanelor cu dizabilități au fost reduse la număr, fapt ce explică dificultățile din procesul de elaborare a politicilor în acest sector. Cadrul legislativ cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități este neuniform din punctul de vedere al definițiilor și al termenilor cu referire la dizabilitate. Lipsește coerență între sistemul educațional și cel de protecție socială a persoanelor cu dizabilități;
Serviciile sociale pentru persoanele cu dizabilități sînt slab dezvoltate: În actualul sistem de asistență socială nu există claritate privind serviciile sociale pentru persoanele cu dizabilități. Deși unele dintre aceste servicii reprezintă o formă importantă de protecție socială a persoanelor cu dizabilități, accesul la serviciile de calitate, în raport cu alte categorii al populației, rămîne destul de limitat.
Dezvoltarea insuficientă a sistemului de incluziune educațională: Accesul la educație al persoanelor cu dizabilități este încă foarte limitat în țara noastră. Lipsesc programe educaționale cu caracter incluziv atît în ciclul preșcolar, cît și în cel școlar. Accesul redus la grădinițe, în școli, la instituții de învățămînt superior și la alte obiective de menire socială nu asigură dreptul persoanelor cu dizabilități la instruire și la participare la viața socioculturală. Nu se încurajează admiterea persoanelor cu dizabilități în instituțiile de învățămînt superior.
Lipsește integrarea socială coerentă a persoanelor cu dizabilități pe piața forței de muncă și asigurarea acestora cu servicii de orientare, de formare și de reabilitare profesională.:Deși actuala politică socială prevede acțiuni de plasare a persoanelor cu dizabilități pe piața forței de muncă, mecanismele și formele de asigurare cu servicii de orientare și de formare profesională rămîn deficitare ca număr și calitate.
Mediul fizic/infrastructura socială nu sînt adaptate la necesitățile persoanelor cu dizabilități. Accesul lor la mediul informațional este foarte limitat. Deși Legea nr. 821-XII din 24 decembrie 1991 privind protecția socială a invalizilor garantează accesul liber al persoanelor cu dizabilități în blocurile de locuit, în obiectivele de menire socială și de producție, cele mai multe edificii, spre regret, continuă să fie construite fără adaptările arhitectonice de rigoare, fără a se aplica măsuri de sancționare a nerespectării standardelor tehnice. Condițiile (standardele) tehnice pentru construcția căilor de acces sînt învechite. Mediul informațional, la fel, este lipsit de adaptările necesare persoanelor cu dizabilități, fapt ce îngrădește liberul acces la informație.
Susținerea financiară deficitară. În pofida creșterii continue a cuantumului mediu al pensiei de invaliditate și al altor prestații sociale, acestea nu garantează minimul necesar pentru asigurarea unui nivel de trai decent.
Avînd în vedere specificul necesităților persoanelor cu deficiențe vizuale asistenții sociali ar trebiu să fie instruiți pentru a cunoaște particularitățile de care ar trebui să țină cont în acordarea serviciilor de asitență social acestei categorii de beneficiari. Necunoașterea specificului de asistență social destinate persoanelor cu handicap visual presupune anumite riscuri:
a) înțelegerea insuficientă, de către unii actori implicați, a actualității, a scopurilor și a sarcinilor serviciilor de asistență socială destinat acestei categorii de beneficiari;
b) abordarea stereotipică, în anumite cercuri sociale, a persoanelor cu dizabilități vizuale, a problemelor cu care se confruntă, precum și a manierelor de soluționare a acestora;
c) planificarea ineficientă și inexactă a resurselor financiare necesare pentru finanțarea serviciilor de asistență social destinate persoanelor cu handicap visual.
Pentru a îmbunatăți situația persoanelor cu dizabilități este nevoie de a elabora și implimenta un set de măsuri atît la nivel central cît și local. Acestea ar permite încadrarea pe deplin a persoanei în viața socială indiferent de gradul de dizabilitate vizuală pe care îl deține. Măsurile și acțiunile trebuie să fie înfăptuite la toate nivelele și cu cooperarea mai multor instituții ale statului. Se propun deci următoarele acțiuni:
La nivel legislativ: Evaluarea, modificarea și completarea legislației în domeniul protecției sociale a persoanelor cu dizabilități în vederea racordării la noua lege privind incluziunea socială a persoa nelor cu dizabilități. Cadrul legislativ-normativ național trebuie să fie racordat la standardele internaționale în domeniul protecției drepturilor persoanelor cu dizabilități;
La nivelul instituțiilor responsabile de incluziunea social a persoanelor cu dizabilități
Numirea, în cadrul Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) și în structurile sale teritoriale, a responsabililor de angajarea în cîmpul muncii a persoanelor cu dizabilități. Sa fie creat un sistem electronic de evidență a persoanelor cu dizabilități.
În vederea diversificării serviciilor sociale destinate persoanelor cu dizabilități Acordarea diferitelor forme de asistență socială în funcție de necesitățile speciale ale persoanelor cu dizabilități mintale, care se stabilesc în următoarele domenii: viața cotidiană, dezvoltarea personalității, activitatea profesională și activitatea socială.
Crearea de servicii sociale destinate persoanelor cu dizabilități: locuințe protejate, case comunitare, asistență parentală profesionistă pentru copii cu dizabilități mintale , asistent personal etc
Identificarea soluțiilor pentru asigurarea durabilității acordării serviciilor destinate deficienților vizuali.
În vederea adaptării programelor educaționale la necesitățile speciale ale copiilor cu dizabilități mintale.
Elaborarea unui nomenclator de servicii educaționale pentru susținerea incluziunii sociale în funcție de potențialul copilului. Elaborarea și aprobarea unui program de instruire continuă a pedagogilor care lucrează cu copii cu dizabilități mintale. Utilizarea tehnologiilor adaptive în procesul instructiv-educativ al copiilor cu deficiențe mintale.
În vederea dezvoltării serviciilor de orientare, de formare și de reabilitare profesională a persoanelor cu dizabilități mintale.
Facilitarea accesului persoanelor cu dizabilități la serviciile de orientare, de formare și de reabilitare profesională și la alte servicii oferite de ANOFM. Elaborarea unui cadru metodic de orientare, de formare și de reabilitare profesională a persoanelor cu dizabilități mintale. Elaborarea unor mecanisme de stimulare a angajatorilor care oferă locuri de muncă persoanelor cu dizabilități mintale.
Încurajarea activității la domiciliu a persoanelor cu dizabilități mintale în conformitate cu prevederile legislației muncii în vigoare, utilizarea noilor tehnologii informaționale, precum și activităților de muncă la distanță etc.
Elaborarea unor mecanisme de dezvoltare și de susținere a întreprinderilor care oferă condiții de muncă adaptate la necesitățile persoanelor cu dizabilități vizuale. Pentru a preveni discriminarea, parțial involuntară, împotriva persoanelor cu dizabillități, este nevoie de a implementa un șir de măsuri, ca de exemplu să fie interzis și considerat ilegal pentru angajatori de a pune întrebări referitoare la dizabilitate în timpul interviului de angajare.
Crearea unităților protejate de ocupare pentru persoanele cu dizabilități mintale, cu scopul sprijinirii acestora în procesul de incluziune în câmpul muncii, reintegrarea la locul de muncă deținut anterior. Susținerea antreprenoriatului social și deschiderea afacerilor proprii de către persoanele cu dizabilitățimintale.
Accesibilizarea mediului, adaptarea locului de muncă la particularitățile ce țin de vederea persoanei cu dizabilități mintale.
În vederea adaptării infrastructurii sociale la necesitățile persoanelor cu dizabilități mintale
Revizuirea standardelor tehnice și actelor normative pentru asigurarea accesului persoanelor cu dizabilități mintale la infrastructura socială. Elaborarea de recomandări metodice privind adaptarea obiectivelor de menire socială (din domeniul sănătății, asistenței sociale, instruirii, culturii) la necesitățile persoanelor cu dizabilități mintale.
Elaborarea de recomandări privind adaptarea transportului public la necesitățile persoanelor cu dizabilități mintale.
Elaborarea de standarte privind adaptarea locuințelor la necesitățile persoanelor cu dizabilități mintale.
Elaborarea unor mecanisme de facilitare a accesului persoanelor cu dizabilități mintale la resursele informaționale.
BIBLIOGRAFIE
1. Avramescu M. D., Defectologie și logopedie București: Editura Fundației România de mâine, 2002. 296 p
2. Badila A. Handicap și readaptare. București: Pro Humanitate, 1999. 240 p
3. Băleanu C. Managementul îmbunătățirii continue București: Expert, 1996. 180 p
4. Bocancea C. Elemente de Asistență Socială. Iași: Polirom, 1999. 428 p.
5. Bulgaru M., Dilion M. Aspecte teoretice și practice ale asistenței sociale. Chișinău: CE USM, 2003. 450 p
6. Coulshe V. Practica Asistenței Sociale. București: Alternative, 1993. 280 p.
7. Chelcea S. Metodologia cercetării sociologice: metode cantitative și calitative. București: Economică, 2001. 752 p.
8 Dragomirescu V.T. Psihosociologia comportamentului deviant. București : Științifica, 1976. 306 p
9. David H. Introducere în teoria asistenței sociale. București: ALL BECK, 2001. 328 p.
10. Fondul de Investiții sociale din Moldova. Servicii integrate de asistență socială – etape de identificare. Chișinău: IMAGO, 2006. 116 p
11. Gherghiț Al. Managementul serviciilor de asistență psihopedagogică și socială. Iași: Polirom, 2003. 423 p.
12. Iliuț P. Abordarea calitativă a socioumanului. Iași: Performantica, 1997. 240 p
13. Istrate I. Comunități în mișcare. București: Agata, 2004. 246 p.
14. Logan C. Sprijin pentru protecția copilului. Chișinău: Ed. Tacis, 2001. 294 p.
15. Mazur N. Delegarea serviciilor sociale de către administrația publică locală din Moldova organizațiilor non-comerciale. Chișinău: Tigraf Tipar, 2007. 264 p.
16. Manea L. Protecția socială a persoanelor cu handicap. București: Șansa, 2006. 208 p.
17. Manual de facilitare comunitară. World Learning Democracy Network Program. București: Agata, 2006. 348 p.
18. Molnar M. Sărăcia și protecția socială.. București: Editura Fundației Romania de maine, 1999. 116 p
19. Miftode M. Dimensiuni ale Asistenței Sociale. Botoșani: Eidos,1995. 320 p
20. Radu I. Psihologie socială. Cluj-Napoca: Exe, 1994 220 p
21. Rășcanu R. Psihologie medicală. București: Știința și Tehnica 1996. 356 p
22. Spînu M. Introducere în asistența socială. Chișinău: Tehnică, 1998. 356 p
23. Pop L. Dicționar de politici sociale. București: Expert, 2002. 454 p
24. Tutty L.; Rothery, M. Cercetarea clitativă în asistența socială. Iași: Polirom, 2005228 p.
25. Training. Abilități de facilitare și formare. Chisinau: PACT, 2008. 128 p.
26. Voinea M. Sociologia familiei. București : Hyperion 1993. 280 p
27. Vrăsmaș T. Integrarea în comunitate a copiilor. UNICEF: Childrens First, 2007. 110 p.
28. Zamfir, E. Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară. Bucuresti: Alders, 2004. 234 p.
Reglementări normative relevante:
29. Constituția Republicii Moldova din 27.08.1994. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994
30. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1512 din 31.12.2008 despre aprobarea Programul Național privind crearea sistemului integrat de servicii sociale pe anii 2008 – 2012. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr. 7-9 din 20.01.2009
31. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 410 din 04.04.2003 pentru aprobarea Strategiei Naționale “Educație pentru Toți”. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr. 36-38/263 din 16.03.2007
32. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 415 din 24.10.2003 privind aprobarea Planului național de acțiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr. 235 din 28.11.2003
33. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.1730 din 31.12.2002 despre aprobarea Programului-pilot „Copiii cu disabilități”. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr.190-197 din 31.12.2002
34. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova pentru aprobarea strategiei de reformă a sistemului de asistență socială, nr.416-XIV din 28.05.99. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr.78-79 din 22.07.1999
35 Legea nr. 295-XVI din 21.12.2007 pentru aprobarea Strategiei naționale de dezvoltare pe anii 2008-2011. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr.18-20/57 din 29.01.2008
36. Legea nr. 547-XV privind asistența socială din 25 decembrie 2003. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr. 42-44 / 249 din 13.03.2004
37. Legea nr. 933-XIV din 14 aprilie 2000 cu privire la protecția socială specială a unor categorii de populație. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr.70-72 din 22.06. 2000
ANEXA 1
Chestionar pentru identificarea nevoilor persoanelor cu deficiențe vizuale:
1. Ați particiapat sau ați beneficiat vreodată de servicii de reabilitare destinate persoanelor cu dizabilități mintale?
Da
nu
nu știu/nu am auzit
2. De care servicii reabilitare a-ți avea nevoie la moment?
Pedagogice
Psihologice
Medicale
Formare pre-profesională
3.Cine credeți că este principalul responsabil de răspîndirea acestor servicii?
Statul
Oameni de afaceri
ONG-uri
Altcineva
4.Care este forma de asistență pe care ați prefera-o dumneavoastră?Servicii
Prestații bănești
Ajutor în bunuri sau alimente
5. Care este gradul de accesibilitate la serviciile de protecție și asistență socială?
Foarte ridicat
Ridicat
Mediu
Scăzut
6. Considerați că autoritățile locale și comunitatea în general se implică activ în soluționarea problemelor persoanelor cu dizabilități mintale?
Da
Nu
Nu știu
Poate
BIBLIOGRAFIE
1. Avramescu M. D., Defectologie și logopedie București: Editura Fundației România de mâine, 2002. 296 p
2. Badila A. Handicap și readaptare. București: Pro Humanitate, 1999. 240 p
3. Băleanu C. Managementul îmbunătățirii continue București: Expert, 1996. 180 p
4. Bocancea C. Elemente de Asistență Socială. Iași: Polirom, 1999. 428 p.
5. Bulgaru M., Dilion M. Aspecte teoretice și practice ale asistenței sociale. Chișinău: CE USM, 2003. 450 p
6. Coulshe V. Practica Asistenței Sociale. București: Alternative, 1993. 280 p.
7. Chelcea S. Metodologia cercetării sociologice: metode cantitative și calitative. București: Economică, 2001. 752 p.
8 Dragomirescu V.T. Psihosociologia comportamentului deviant. București : Științifica, 1976. 306 p
9. David H. Introducere în teoria asistenței sociale. București: ALL BECK, 2001. 328 p.
10. Fondul de Investiții sociale din Moldova. Servicii integrate de asistență socială – etape de identificare. Chișinău: IMAGO, 2006. 116 p
11. Gherghiț Al. Managementul serviciilor de asistență psihopedagogică și socială. Iași: Polirom, 2003. 423 p.
12. Iliuț P. Abordarea calitativă a socioumanului. Iași: Performantica, 1997. 240 p
13. Istrate I. Comunități în mișcare. București: Agata, 2004. 246 p.
14. Logan C. Sprijin pentru protecția copilului. Chișinău: Ed. Tacis, 2001. 294 p.
15. Mazur N. Delegarea serviciilor sociale de către administrația publică locală din Moldova organizațiilor non-comerciale. Chișinău: Tigraf Tipar, 2007. 264 p.
16. Manea L. Protecția socială a persoanelor cu handicap. București: Șansa, 2006. 208 p.
17. Manual de facilitare comunitară. World Learning Democracy Network Program. București: Agata, 2006. 348 p.
18. Molnar M. Sărăcia și protecția socială.. București: Editura Fundației Romania de maine, 1999. 116 p
19. Miftode M. Dimensiuni ale Asistenței Sociale. Botoșani: Eidos,1995. 320 p
20. Radu I. Psihologie socială. Cluj-Napoca: Exe, 1994 220 p
21. Rășcanu R. Psihologie medicală. București: Știința și Tehnica 1996. 356 p
22. Spînu M. Introducere în asistența socială. Chișinău: Tehnică, 1998. 356 p
23. Pop L. Dicționar de politici sociale. București: Expert, 2002. 454 p
24. Tutty L.; Rothery, M. Cercetarea clitativă în asistența socială. Iași: Polirom, 2005228 p.
25. Training. Abilități de facilitare și formare. Chisinau: PACT, 2008. 128 p.
26. Voinea M. Sociologia familiei. București : Hyperion 1993. 280 p
27. Vrăsmaș T. Integrarea în comunitate a copiilor. UNICEF: Childrens First, 2007. 110 p.
28. Zamfir, E. Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară. Bucuresti: Alders, 2004. 234 p.
Reglementări normative relevante:
29. Constituția Republicii Moldova din 27.08.1994. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994
30. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1512 din 31.12.2008 despre aprobarea Programul Național privind crearea sistemului integrat de servicii sociale pe anii 2008 – 2012. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr. 7-9 din 20.01.2009
31. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 410 din 04.04.2003 pentru aprobarea Strategiei Naționale “Educație pentru Toți”. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr. 36-38/263 din 16.03.2007
32. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 415 din 24.10.2003 privind aprobarea Planului național de acțiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr. 235 din 28.11.2003
33. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.1730 din 31.12.2002 despre aprobarea Programului-pilot „Copiii cu disabilități”. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr.190-197 din 31.12.2002
34. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova pentru aprobarea strategiei de reformă a sistemului de asistență socială, nr.416-XIV din 28.05.99. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr.78-79 din 22.07.1999
35 Legea nr. 295-XVI din 21.12.2007 pentru aprobarea Strategiei naționale de dezvoltare pe anii 2008-2011. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr.18-20/57 din 29.01.2008
36. Legea nr. 547-XV privind asistența socială din 25 decembrie 2003. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr. 42-44 / 249 din 13.03.2004
37. Legea nr. 933-XIV din 14 aprilie 2000 cu privire la protecția socială specială a unor categorii de populație. În Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr.70-72 din 22.06. 2000
ANEXA 1
Chestionar pentru identificarea nevoilor persoanelor cu deficiențe vizuale:
1. Ați particiapat sau ați beneficiat vreodată de servicii de reabilitare destinate persoanelor cu dizabilități mintale?
Da
nu
nu știu/nu am auzit
2. De care servicii reabilitare a-ți avea nevoie la moment?
Pedagogice
Psihologice
Medicale
Formare pre-profesională
3.Cine credeți că este principalul responsabil de răspîndirea acestor servicii?
Statul
Oameni de afaceri
ONG-uri
Altcineva
4.Care este forma de asistență pe care ați prefera-o dumneavoastră?Servicii
Prestații bănești
Ajutor în bunuri sau alimente
5. Care este gradul de accesibilitate la serviciile de protecție și asistență socială?
Foarte ridicat
Ridicat
Mediu
Scăzut
6. Considerați că autoritățile locale și comunitatea în general se implică activ în soluționarea problemelor persoanelor cu dizabilități mintale?
Da
Nu
Nu știu
Poate
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Eficienta Serviciului Social Pentru Persoanele CU Dizabilitati Mintale (ID: 165177)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.