Efectul de Halo Influenta Asupra Capacitatii de Acordare de Ajutor

TEZĂ DE LICENȚĂ

Studiu privind influența efectului de halo asupra disponibilității de a acorda ajutor victimelor considerate provocatoare

REZUMAT

Cercetarea de față își propune să studieze influența efectului de halo asupra disponibilității de a acorda ajutor victimelor considerate provocatoare, în cazul agresiunilor sexuale. Pe baza concluziilor studiilor anterioare privind ideea conform căreia anumite caracteristici ale aspectului fizic, în special vestimentația femeilor, influențează în manieră negativă sau pozitivă etichetările sociale ale observatorilor, favorizând apariția efectului de halo, este analizat, în primul rând impactul efectului de halo în ceea ce privește relația dintre aspectul fizic al unei femei și presupusele aspecte morale ale acesteia în situațiile de agresiune sexuală de tip heterosexual. În al doilea rând, prin analiza nivelului de integrare a miturilor sociale în ceea ce privește violul, studiul vizează determinarea disponibilității observatorilor de a acorda ajutor victimelor de gen feminin aflate în pericol de a fi agresate sexual. Studiul favorizează descoperirea variatelor fațete privind nivelul stereotipurilor legate de agresiunea sexuală în cadrul culturii moderne occidentale. În urma analizei rezultatelor pot fi luate măsuri în vederea îmbunătățirii și clarificării viziunii asupra violului și atribuirii responsabilității atât din perspectivă juridică, dar și socială. În aceeași măsură cercetarea atrage atenția asupra impactului major al efectului de halo asupra tuturor aspectelor vieții cotidiene la toate nivelurile acesteia și urmărește să sublinieze importanța determinării vinovăției în manieră corectă, pe baza unor judecăți pertinente, obiective.

În vederea testării impactului efectului de halo, a fost elaborat un chestionar inspirat din „Illinois Rape Myth Acceptance Scale” ce a presupus testarea nivelului de integrare a miturilor sociale privind violul. Evaluarea fidelității chestionarului s-a realizat prin calcularea coeficientului de consistență internă Alpha Cronbach, pentru modelul aplicat grupului de control (G1), pe un eșantion de 30 de persoane. Indicele Alpha Crombach a avut valoarea de .80. Având în vedere coeficienții înregistrați, se poate concluziona că testul manifestă consistență internă, chestionarul construit având fidelitate înaltă. Validitatea chestionarului construit prin corelarea cu rezultatele la proba concurentă, „Illinois Rape Myth Acceptance Scale”, nu a putut fi realizată din lipsa unor chestionare validate deja pe populația din România. Au fost selectate cvasi-aleatoriu 90 de persoane de gen feminin cu vârste cuprinse între 19 și 21 de ani, din Facultatea de Psihologie și Științele Educației, din anul I, la specializarea Psihologie/zi. Eșantionarea în vederea realizării studiului propriu-zis a fost realizată pe bază de

1

voluntariat. Studenții au fost împărțiți în două grupuri, primul, de control, (G2) căruia i s-a aplicat chestionarul fără influența variabilelor efectului de halo, cel de-al doilea (G3), căruia i s-a aplicat chestionarul care a inclus și variabile ce au stimulat apariția efectului.

În urma analizei rezultatelor, prin intermediul testului T pentru mediile a două eșantioane independente, din programul „SPSS”, a rezultat faptul că există, diferențe statistic semnificative între mediile celor două grupuri, (p < 0.05), atât în cazul nivelului efectului de halo, exprimat prin gradul de integrare al miturilor sociale, cât și în cazul disponibilității de a acorda ajutor. În concluzie, putem afirma că efectul de halo influențează semnificativ nivelul disponibilității de a acorda ajutor victimelor considerate provocatoare, în cazul agresiunilor sexuale.

Cuvinte cheie: efect de halo, dispobibilitate de a acorda ajutor, victime provocatoare

2

ABSTRACT

The present study aims to investigate the influence of the halo effect over the willingness to help the victims viewed as provocative, in case of sexual aggression. According to the conclusions of previous studies which stipulate that physical appearance, mainly women’s clothes, are influencing in a negative or positive manner the setting in of the social stereotypes, leading to the occurrence of the halo effect, it is analyzed, firstly, the influence of the halo effect over the relationship between the physical appearance of a woman and her presumed moral characteristics in heterosexual sexual aggression events. Secondly, by analyzing the levels of rape myth acceptance, the study aims to determine observer’s level of availability in helping endangered women. The study supports the discovery of varied aspects concerning sexual aggression in modern occidental society. After analyzing the results, there can be taken different measures in improving and clarifying people’s view over rape and attribution of responsibility both from legal and social perspective. In the same time, the study draws attention over the great impact of the halo effect over all our every-day life aspects, at all its levels and aims to underline the importance of correctly determining guilt levels, on the strength of objective and pertinent reasoning.

In order to test the halo effect’s impact, it has been elaborated a questionnaire based on the „Illinois Rape Myth Acceptance Scale”, that concerned measuring the levels of rape myth acceptance. The evaluation of the qouestionnaire’s fidelity was based upon verifying the Alpha Cronbach internal consistency coefficient, for the questionnaire applied to the control group (G1), on a sample of 30 people. The Alpha Cronbach coefficient was .80, so there can be concluded that the questionnaire elaborated has high fidelity. The validity couldn’t be tested by correlating the results with the original questionnaire due to the lack of already validated versions on romanian population. There have been quay-randomly selected 90 volunteer women, with ages between 19 and 21 years old, from the Faculty of Psychology and Educational Sciences, in their first year of college. The students were devided in 2 groups, fisrst one (G2) for control, and the second one ehich received the questionnaire influenced by the halo effect.

After analyzing the results in SPSS, through the independent samples T-test, it has been discovered that the means of the two groups were statisticaly different,

3

(p<0.05), both concerning the halo effect levels, and the willingness to help the potential victims. It can be concluded that the halo effect significantly influences the willingness to help the victimes viewed as provocative, in case of sexual aggression events.

Key words: halo effect, willingness to help, provocative victims

4

6

INTRODUCERE

Mulți dintre noi au trecut la un moment dat prin situații jenante, frustrante sau chiar periculoase, cărora le-am făcut mai mult sau mai puțin față, singuri. Ne-am înfuriat deseori în momentul în care nu am primit ajutor însă, în aceeași măsură, am fost puși în situația în care am refuzat să îl acordăm. Propriile acțiuni ne-au contrariat uneori, am petrecut cu siguranță mult timp încercând să găsim motive pertinente și într-un final am ajuns la concluzia că „el/ea a fost de vină”, „a căutat-o cu lumânarea”. Totuși, nu de multe ori analizăm mecanismele ce ne-au condus către luarea acestei decizii atât de tranșante, de care ar fi putut oricând să depindă viața unei persoane.

Ființa umană nu este pasivă în receptarea informațiilor, ci își construiește propriile explicații, interpretează subiectiv, atribuie cauze și realizează generalizări pe marginea evenimentelor, fenomenelor, comportamentelor pe care le observă. Pentru a explica maniera în care omul interpretează caracteristicile celor din jur, trebuie să se țină seama de mecanismele ce îl conduc la comiterea anumitor erori în etichetarea comportamentelor și trăsăturilor. Încă din ontogeneză, introiectăm valori referitoare la bine și rău în general, despre corect sau incorect în gândire, atitudini, comportamente. Mai ales în cazul normelor adoptate în stadiul copilăriei și adolescenței, tindem să nu analizăm motivele care au condus la formarea normelor, opiniilor respective, mai târziu, aceste atitudini transformându-se în stereotipuri unanim acceptate în cadrul familiei, grupurilor de prieteni, instituțiilor.

Să presupunem că într-o seară vă aflați într-un bar gol, în așteptarea unei prietene. La un moment dat intră un grup de trei bărbați care par să fi consumat alcool în exces și își comandă câteva sticle de bere. Peste câteva momente își face apariția și o femeie îmbrăcată sumar, provocator, se așează lângă bar și bea un pahar cu vin. Cei trei bărbați se apropie iar femeia pare încântată de prezența acestora. Cei patru discută, consumă alcool și danzează lasciv. După o perioadă observați că femeia este deranjată de gesturile mult prea îndrăznețe ale bărbaților și nu reușește să îi oprească. Cum ați reacționa?. Ați fi dispus să îi acordați ajutor? De ce? De ce nu?

Cercetarea de față își propune să analizeze din perspectivă psiho-socială în primul rând, impactul efectului de halo în ceea ce privește corelația dintre nivelul atitudinii provocatoare a unei persoane și presupusele aspecte morale ale acesteia în

7

ceea ce privește cazurile de agresiune sexuală de tip heterosexual. În al doilea rând, prin analiza nivelului efectului de halo, studiul vizează determinarea disponibilității observatorilor de a acorda ajutor victimelor de sex feminin aflate în pericol de a fi agresate sexual. Nu de puține ori, suntem determinați de etichetările pe care le realizăm să nu reacționăm în situații speciale, influențați fiind, de stereotipuri, cultură, tradiții, norme sociale introiectate încă din copilărie. Cercetarea favorizează descoperirea variatelor fațete privind nivelul stereotipurilor legate de agresiunea sexuală în cadrul culturii moderne occidentale. În urma analizei rezultatelor vor putea fi luate măsuri în vederea îmbunătățirii și clarificării viziunii asupra violului și atribuirii responsabilității atât din perspectivă juridică, dar și socială. În aceeași măsură cercetarea atrage atenția asupra impactului major al efectului de halo asupra tuturor aspectelor vieții cotidiene la toate nivelurile acesteia. În afară de comportamentele observate în viața cotidiană, efectul de halo are un impact major în domeniul judiciar. În cadrul victimologiei sunt analizate aspecte ce țin de judecățile eronate bazate pe etichetări și stereotipuri. Cele mai multe probleme intervin în identificarea corectă și stabilirea verdictului în cazul victimelor considerate provocatoare. Atribuirea responsabilității în cazul agresiunilor sexuale a devenit un subiect din ce în ce mai delicat, în ciuda faptului că la nivel mondial se promovează ideea de non-descriminare. Prin educație corespunzătoare și campanii ale organizațiilor guvernamentale și nonguvernamentale vor putea fi eliminate în mare parte miturile sociale ce integrează un nivel crescut de atribuire a responsabilității victimelor etichetate uneori eronat drept provocatoare. Cercetarea urmărește să sublinieze importanța determinării vinovăției în manieră corectă și clară, pe baza unor judecăți pertinente, obiective.

Prin intermediul unor instrumente valide, a unor investigații amănunțite, vom putea determina cu exactitate variabilele implicate în procesul etichetărilor sociale. Deși pot interveni erori precum influența efectului de spectator, este recomandată efectuarea unui studiu experimental natural, cros-cultural, pentru a se putea investiga amănunțit comportamentele, reacțiile observatorilor în situații în care sunt influențați de efectul de halo, și pentru a putea identifica diferențe la nivel inter-cultural, intra-cultural și psiho-social.

8

CADRU TEORETIC

Scurt istoric al dezvoltării victimologiei

Deși nu era încă definită sau condamnată, criminalitatea a luat amploare o dată

cu structurarea primelor comunități umane. Este probabil ca primele preocupări în ceea ce privește diminuarea fenomenului să fi apărut din necesitatea de a proteja comunitățile deja amenințate de condițiile de mediu vitrege. O dată cu conștientizarea nevoii de colaborare și întrajutorare, a crescut și nevoia de securitate a membrilor diferitelor așezări, cu scopul înlesnirii supraviețuirii și perpetuării speciei. Una dintre cele mai vechi și cunoscute metode de pedeapsă este legea talionului, prin intermediul căreia, daunele aduse comunității puteau fi descurajate. O dată cu trecerea timpului, legile au căpătat conotații divine, ca modalitate de a responsabiliza și în aceeași măsură de a-i face pe supuși să se teamă de o autoritate atotputernică. De exemplu, în Codul lui Hammurabi, regele este înfățișat ca un sol al zeilor, ce avea datoria să transmită mai departe poporului său cuvântările divine. Platon este primul filosof antic ce remarcă în lucrările sale necesitatea impunerii unei pedepse motivate nu prin prisma răului cauzat, ci din nevoia de a combate alte acte dăunătoare comunității „căci nimeni nu pedepsește pe cei care săvârșesc nedreptatea numai și numai pentru acest lucru, anume pentru că au greșit, cel puțin în cazul că cineva nu se răzbună ca un animal fără judecată; cel care însă încearcă să pedepsească cu judecată nu pedepsește pentru greșeala comisă — căci lucrul săvârșit nu se poate îndrepta — ci pentru viitor, ca să nu mai repete greșeala nici el, nici altul, văzând că acesta este pedepsit; și având în minte acest gând, el socotește de fapt că virtutea se poate învăța; așadar pedepsește pentru a preîntâmpina” (Creția, P. et al., 2001, p. 522). Urmând aceeași permisă, instituțiile juridice ale secolului XXI s-au axat pe corectarea anumitor comportamente, nu doar pedepsirea lor, în vederea combaterii repetării anumitor infracțiuni. Astfel, deținutul nu ispășește doar pedeapsa corespondentă gravității faptei comise, ci învață și implicațiile sociale, economice și psihologice ale comportamentelor sale. În vederea perfecționării strategiilor de lucru cu deținuții și a elaborării unor modele de decizie cât mai obiective, a apărut nevoia de a cunoaște și integra aspecte psihologice profunde.

Necesitatea studiului psihologiei judiciare în contextul problematicii dreptului poate fi susținută prin prisma faptului că ,,fundamentarea prezenței psihologiei judiciare

9

pe terenul dreptului este demonstrată de faptul că înainte de a fi existat raporturile de drept, în societate au evoluat raporturi naturale, interumane, cu conținut și motivație psihologică, interesele părților fiind detererminate de motivații și scopuri , energizate de mobilizarea voinței fizice și psihice a agenților de drept, precedate sub aspect cognitiv de procese de deliberare, mai mult sau mai puțin complexe, sub aspectul prevederii și anticipării următorilor” (Butoi, I. T., Butoi, T, 2004, p. 18). Cu alte cuvinte, înainte de a putea da un verdict în privința manierei și perioadei necesare în ceea ce privește pedepsirea unei fapte, trebuie să ne oprim în primul rând la mecanismele psihologice care au condus la manifestarea acelui comportament. Cel mai important factor ce influențează procesul decizional este gradul de vinovăție. Autorii definesc vinovăția drept ,,o atitudine rezultantă a interacțiunii conștiinței cu voința (actorul cognitiv și volitiv)” (Butoi, I. T., Butoi, T 2004, p. 20) .

Sub acest aspect, ia naștere o conexiune interdisciplinară, și anume victimologia. Ramura tratează deopotrivă aspecte ale statutului psihologic și social al persoanei agresate și maniera în care aceasta este percepută de societate, etichetată drept victimă. (Ronel, N. et al., 2008) evidențiază importanța percepției subiective a altor participanți implicați mai mult sau mai puțin în procesul victimizării, fenomen ce are un impact major în maniera în care victima propriu-zisă cataloghează și experimentează situația. Există un număr semnificativ de participanți precum prietenii, rudele, martorii, instituții non-guvernamentale, poliție. Fiecare contribuie cu propria percepție în formarea manierei în care persoana în cauză abordează, trăiește, retrăiește și definește situația. Victimologia se ghidează în funcție de trei ideologii majore, prima tratând responsabilitatea integrală a agresorului, a doua privind responsabilitatea integrală atribuită victimei, a treia discutând interacțiunea și gradul de atribuire a vinei în situația de agresiune. Victimologia postulează de asemenea, că rolurile de victimă și infractor nu sunt fixe, ci sunt continuu interșanjabile. Acest concept, cu siguranță nu va fi admis de cei ce continuă să adopte și să promoveze miturile și stereotipurile sociale conform cărora cele două categorii au roluri bine precizate în acțiunile de agresiune (Fattah, E. A., 1991). Se învinovățesc, totuși, victimele, pentru situația în care au fost implicate? Unele persoane își asumă vina într-o oarecare măsură, însă, în general suntem obișnuiți să ne confruntăm cu situații de atribuire eronată, subiectivă. Fenomenul culpabilizării victimei este unul general recunoscut indiferent de tradiții sau cultură. Oamenii tind să

10

atribuie vina potrivit educației, valorilor și subiectelor tabu pe care le introiectează încă din copilăria mică.

1.2 Efectul de halo: definire, manifestare, efecte

Efectul de halo reprezintă „contagiunea răspunsurilor în cadrul anchetelor prin chestionar , datorită atât iradierii afective a unei întrebări asupra celeilalte, cât și a organizării logice a răspunsurilor izvorâtă din necesitatea de coerență a personalității” (Popescu-Neveanu, P., 1978, p. 306). Definirea fenomenului, nu se poate baza, însă, doar pe identificarea caracteristicilor observabile la nivelul tehnicilor de investigare a personalității. Există nenumărate domenii afectate și forme de manifestare ce influențează atât atitudinea față de propriile caracteristici, cât și față de cele ale persoanelor din jur. În lucrarea „The Constant Error in Psychological Ratings” Edward L. Thorndike a subliniat faptul că o evaluare foarte bună a unei anume trăsături, va corela puternic cu supraaprecierea alteia. Cu alte cuvinte, dacă apreciem că o persoană este frumoasă, mai mult ca sigur, în lipsa unor dovezi contrare solide, vom considera că aceasta este și inteligentă. În aceeași măsură, o estimare negativă a unei caracteristici se va răsfrânge negativ și asupra celorlalte trăsături supuse evaluării. Studiul s-a bazat pe observații făcute asupra estimărilor unor ofițeri cărora li s-a cerut să își evalueze subordonații din perspectiva calităților fizice, inteligenței, leadership-ului, aspectelor personalității și a valorii generale pe care aceștia o au în cadrul serviciului militar. Thorndike a concluzionat în urma analizei rezultatelor că există o „eroare de halo” care constă în generalizarea evaluării aspectelor unei anumite trăsături la toate celelalte caracteristici ale subiectului (Thorndike, E. L., 1920).

Studii similare din câmpul juridic au evidențiat faptul că nici în cadrul acestui domeniu reprezentat în general în viziunea colectivă drept un model de obiectivitate, efectul de halo nu are un impact mai scăzut. În cadrul unei cercetări privind ponderea influenței atractivității fizice a avocatului în ceea ce privește stabilirea nivelului minim și maxim al pedepsei impuse infractorului pe care îl reprezintă, s-a concluzionat că atractivitatea fizică ridicată este predictor pentru o pedeapsă minimă, iar atractivitatea fizică scăzută reprezintă un predictor pentru un termen cât mai apropiat de cel maxim. Avocații de rasă caucaziană au reușit, de asemenea, să obțină pentru clienții lor termene de pedeapsă mai scurte decât cei de altă rasă (Stewart, J. E., 2006). Într-un alt studiu

11

referitor la amenzile pentru neglijență în trafic, s-a testat o ipoteză similară conform căreia atractivitatea fizică va avea un impact semnificativ asupra verdictului privind vinovăția părților inculpate. Au fost selectați 91 de studenți care au fost puși într-un mediu ce simula o sală de tribunal, aceștia urmând să joace rolul juriului. Unul din rezultate a fost acela conform cărora studenții expuși unor victime pe care le-au considerat atractive și unor inculpați considerați inatractivi au avut tendința de la acorda daune materiale cu o valoare mai crescută presupușilor păgubiți ($10051), în comparație cu studenții care au luat contact cu o victimă mai puțin atractivă decât inculpatul și care au estimat valoarea pagubei la $5623 (Kulka, R. A., Kessler, J. B. 2006). Deși au existat o serie de factori ce au împiedicat generalizarea ipotezei la nivelul întregii populații, și anume influența percepției studenților asupra gravității faptei inculpatului ce a putut avea un impact major în luarea deciziei asupra valorii despăgubirilor, influența mai scăzută pe care a exercitat-o un mediu simulat asupra acțiunilor participanților la studiu, și însăși lipsa calificării studenților implicați drept membri acreditați ai unui tribunal, rezultatele obținute pot fi luate în calcul, ținând cont de cercetările anterioare validate în acest domeniu.

Fie că este vorba despre mediul juridic, politic, organizațional ori psiho-social, putem afirma cu siguranță că unul dintre cele mai importante fenomenne de distorsiune la nivelul proceselor de estimare, evaluare și de luare a deciziei este efectul de halo. Deși conceptul este mai cunoscut și mai promovat în cazul selecției în domeniul organizațional, fenomenul se extinde pe toate palierele interacțiunilor umane. Nu putem exclude una dintre caracteristicile definitorii ale naturii umane, și anume, subiectivitatea, care alături de valorile și normele morale individuale formează opinii, atitudini, însă, de multe ori, acestea conduc la apariția unor stereotipuri și prejudecăți care afectează constant, la rândul lor, comportamentele. Cu cât cantitatea informațiilor deținute în legătură cu persoana vizată este mai mică și gradul de implicare al observatorului este mai scăzut, diminuându-se posibilitatea de a afla mai multe detalii, cu atât posibilitatea ca acesta să realizeze diverse judecăți afectate de efectul de halo este mai mare. În aceeași măsură, anumite prejudecăți și stereotipuri legate de caracteristicile observate la o anumită persoană pot conduce la favorizarea apariției unor concluzii eronate afectate de halo. De exemplu, în cazul unei femei străine îmbrăcate sumar, care stă pe marginea unui bulevard la o oră târzie, un străin ar putea eticheta-o drept provocatoare, vulgară și ar putea ajunge la concluzia că aceasta lucrează în

12

domenii precum prostituția. Circumstanțele interpretate greșit sau diminuarea importanței unor detalii semnificative, pot afecta într-o mare măsură procesul decizional. Dacă observatorul ar fi fost o cunoștință apropiată de-a femeii, acesta cu siguranță ar fi concluzionat că mai mult ca sigur se întoarce de la un club și se află afară la acea oră în așteptarea unui taxi. „Activarea și folosirea stereotipurilor nu trebuie privite din perspectiva principiului fals-adevărat, ci din perspectiva validității sociale ce presupune diverse grade de acuratețe. Explicația ar fi următoarea: observatorul social nu este preocupat asemenea unui logician, de analiza exhaustivă a informațiilor, de aplicarea riguroasă a operațiilor gândirii în elaborarea raționamentelor; el selectează și sistematizează mulțimea informațiilor pentru a facilita interacțiunea cu ceilalți și integrarea în diverse grupuri, interpretează evenimentele cu care se confruntă” (Mitrofan, L., 2004, p. 40). Deducem astfel că orice eveniment din viața socială are o multitudine de fațete, fiecare dintre noi abordând în general doar una dintre ele în cazul emiterii unor judecăți rapide, trecându-le prin filtrul propriei subiectivități, încărcându-le cu propriile atitudini și prejudecăți.

La fel ca stereotipurile, efectul de halo nu oferă posibilitatea de a trata fiecare membru al unui grup ca un individ. Se nasc astfel asteptări greșite în privința eventualelor comportamente ale persoanelor observate. Așa cum în cadrul procesării informațiilor în ceea ce privește stereotipurile, întâlnim în cazul efectului de halo, la nivel restrâns, interpersonal, o manieră economică de procesare a informațiilor. „Presupunând că o persoană este asemenea celorlalți membrii ai grupului său, scăpăm de efortul de a o cunoaște ca individualitate. Stereotipurile oferă explicații la îndemână când suntem puși în situații ambigue” (Cochinescu, L., 2008., p.188). La fel, în momentul în care suntem puși în situația de a eticheta rapid anumite aspecte ale personalității unui individ, tindem să generalizăm anumite trăsături pregnante, ce au un impact puternic asupra propriei percepții, la nivelul tuturor palierelor supuse analizei. Efectul de halo, fie că se datoreză manierei economice bazale umane de procesare a informațiilor, fie că este un rezultat al introiectării diverselor norme sociale și tradiții unanim acceptate, are întotdeauna, într-o oarecare măsură, o anumită influență în procesul decizional al fiecărei persoane.

13

1.3 Conceptul de victimă; tipologii; victimele provocatoare

Victimă poate fi considerată orice persoană care fără să fi cunoscut inițial riscurile, suferă în mod direct sau indirect agresiuni fizice, materiale sau morale. Întâlnim însă, în foarte multe cazuri, o relație infractor-victimă ce presupune împărțirea responsabilității într-o anumită măsură. Sunt dezvoltați astfel, termenii de „victimă activantă” și „potențial de receptivitate victimală” care se referă pe de o parte, la gradul de răspundere al victimei pentru infracțiunea săvârșită asupra sa iar pe de altă parte, la gradul de vulnerabilitate inițial al persoanei agresate. Există o serie de factori caracteristici victimelor activante precum vârsta fragedă sau înaintată, genul, IQ-ul, valorile și normele proprii, vestimentația, atitudinea nepoliticoasă ori neglijentă, care în anumite contexte pot amplifica și provoca atitudini antisociale precum agresiuni, furt, sau, în cel mai rău caz, crimă (Mitrofan, N. et al., 1992).

Relația dintre victimă și agresor a reprezentat unul dintre cele mai discutate și analizate subiecte în cadrul psihologiei judiciare și victimologiei. Distincția dintre victimă și agresor devine adesea greu de realizat. Cu cât cazul este aprofundat, cu cât acțiunile persoanelor sunt analizate mai detaliat, cu atât crește nivelul de confuzie în ceea ce privește atribuirea vinei (Mannheim, H., 1965). Ulterior, s-a adus în discuție importanța absenței sau prezenței manifestării rezistenței victimei la actul infracțional. Percepția socială asupra atribuirii responsabilității, indiferent de vârsta, genul, constituția fizică sau particularitățile psihologice ale părților, este de cele mai multe ori influențată de factorii ce descriu măsura și modalitățile prin care victima s-a împotrivit agresiunii (Schafer, S., 1968).

Hans von Hentig realizează o primă clasificare a victimelor axându-se pe caracteristicile lor psiho-sociale. Acesta surprinde rolul pasiv al victimei, distingând următoarele categorii:

1. Tinerii

Tinerii sunt percepuți de infractori drept slabi, lipsiți de experiență, vulnerabili. Von Hentig sugerează că în general, nu sunt victimizați în vederea profitului material direct. În schimb, pot fi răpiți în scopul obținerii răscumpărărilor, pot fi folosiți în comiterea unor acte criminale, pot fi agresați din punct de vedere sexual.

14

2. Femeile

Autorul consideră că femeile sunt adesea victimizate din cauza vulnerabilității din perspectiva particularităților fizice, acestea având în general mai puțină putere decât bărbații.

3. Bătrânii

Bătrânii sunt susceptibili infracțiunilor ce vizează furtul de proprietăți și bunuri materiale. Aceștia sunt deseori percepuți drept slabi, vulnerabili.

4. Persoanele cu deficiență de intelect

Von Hentig a identificat persoanele cu anumite grade de retard mental și alte boli psihice, persoanele ce consumă droguri și alcool drept complet lipsite de apărare în ceea ce privește actele criminale.

5. Imigranții

Aceștia sunt vulnerabili în perioada în care încă se acomodează și învață noile valori, noua cultură, în anumite cazuri experimentând perioade de sărăcie, dificultăți emoționale, respingere socială. Infractorii tind să profite de pe urma vulnerabilității emoționale și lipsei cunoștințelor acestora în ceea ce privește tradițiile, obiceiurile.

6. Minoritățile

Poziția acestora este similară cu cea a imigranților. Aceștia pot fi supuși atât înșelătoriilor și tâlhăriilor, dar și agresiunilor pe premise rasiste.

7. Persoane cu IQ sub nivel mediu

Din cauza naivității caracteristice, aceste persoane se nasc și rămân pe tot parcursul vieții susceptibile înșelătoriilor și formelor de agresiune de tip bullying și de tip sexual.

8. Persoanele depresive

Von Hentig considera că atitudinea unei persoane deprimate este apatică și submisivă. În consecință, persoana nu e capabilă pe deplin să se împotrivească și să riposteze. Rezistența, forța emoțională sunt reduse.

15

9. Persoanele orientate puternic spre câștig material

Escrocii tind deseori să profite de dorința mare a acestei categorii de persoane de a obține beneficii materiale rapid, ușor, și uneori chiar ilegal.

10. Damele de companie

Aceste persoane sunt în general excluse, marginalizate și condamnate atât din punct de vedere al sistemului juridic, cât și social, fiind în consecință lipsite de apărare și vulnerabile oricărui gen de infracțiune.

11. Persoanele singuratice și dezamăgite în dragoste

Von Hentig exemplifică vulnerabilitatea persoanelor din această categorie prin cazul lui Jack Spintecătorul. Criminalii tind să profite de singurătatea și instabilitatea emoțională a acestor oameni.

12. Sadicii, cei care obișnuiesc să îi chinuie pe cei din jur

Autorul exemplifică prin cazul unui tată psihotic, alcoolic ce obișnuia să își tortureze familia, până în momentul în care a fost ucis de către fiul său. Acest tip de persoană ajunge să cadă victimă atmosferei presante și patologice pe care ea însăși a creeat-o.

13. Persoanele plafonate (blocate)

Von Hentig prezintă cazul unei persoane șantajate care nu a fost capabilă să ceară ajutorul poliției. Omul era atât de plafonat pe ideea că se află într-o situație ce nu poate fi remediată, încât a fost incapabil să manifeste vreun comportament defensiv (von Hentig, H., 1948).

Stephen Schafer pune accent pe gradul de responsabilitate și rolul pe care îl joacă persoana în actul infracțional, evidențiând următoarele categorii de victime :

1. Victime care anterior faptului infracțional nu au avut nici o legătură cu făptașul

Acțiunea este întâmplătoare, victima nu participă la actul criminal nici din punct de vedere fizic prin agresiune, nici din punct de vedere psihologic prin instigare, nici involuntar prin neglijență.

16

2. Victime provocatoare

Sunt cele care, anterior delictului au comis voluntar sau involuntar acte de agresiune, instigare sau prin neglijență au devenit vulnerabile.

3. Victimele care precipită declanșarea acțiunii răufăcătorului

În această categorie pot fi incluse persoanele care prin comportament au stârnit, au grăbit acțiunile criminalului; pot fi asemănate cu victimele provocatoare.

4. Victimele slabe sub aspect biologic

Sunt acele persoane ce prezintă slăbiciuni din punct de vedere psihic sau fizic și devin astfel o ,,tentație” pentru răufăcători.

5. Victime slabe sub aspect social

Din acest punct de vedere putem distinge persoanele ce aparțin unor grupuri minoritare, care nu au nici un fel de vină.

Victimele autovictimizante

Victimele politice (Schafer, S., 1977).

Pentru a putea evidenția, însă, tipologia împărțirii resposabilității între infractor și victimele sale, este necesară o abordare bazală, unidimensională, din perspectiva nivelului de implicare în actul infracțional al fiecărei părți. Realizând o sinteză a clasificărilor realizate de (Mendelson, B., 1965), (Fattah, E. A., 1967), (Sheley, J., 1979), (apud, Mitrofan, N. et al., 1992) distingem:

Victimă inocentă (nu participă din niciun punct de vedere la comiterea actului infracțional, delictul se produce întâmplător)

Vinovăție scăzută (victimă semi-activă, predispusă, facilitatoare, persoană neglijentă, vulnerabilă la atac, provocatoare, dar în mod involuntar)

Vinovăție egală cu cea a infractorului (provocatoare, activă, persoană care instigă prin comportament, atitudine)

17

Vinovăție mai mare decât cea a infractorului (comite, săvârșește fapte dăunătoare infractorului, atacă, agresează prima)

Victimă responsabilă în totalitate (participantă, cooperantă)

Persoană cu un comportament confabulator (instigantă în condițiile pasivității infractorului).

Se consideră că victimologia ca domeniu de sine stătător a apărut o dată cu lucrarea lui Hans von Hentig, ,,The Criminal and His Victim”. Acesta considera victimele drept participante active la acțiune și le clasifica în funcție de natura acțiunilor lor. În aceeași măsură sublinia faptul că studiul rolului victimei în cadrul crimei poate conduce la îmbunătățirea prevenției actelor delicvente (von Hentig, H., 1948). Mai târziu, Mendelson, B. (1965, p. 99) numește interacțiunea dintre victimă și agresor ,,cuplu penal. Acesta a afirmat că studiul motivelor, comportamentelor, personalității agresorilor în lipsa analizei caracteristicilor victimei este zadarnică și conduce la concluzii incomplete sau incorecte. Acesta considera că persoanele contribuie la propria victimizare prin anumite caracteristici proprii și prin tendința de a provoca în mod direct. Mult timp după publicarea lucrării, von Hentig a fost învinovățit de facilitarea învinuirii exclusive a unor persoane care există posibilitatea să nu fi avut nicio implicare în provocarea situației. Despre fenomenul „blaming de victim” (învinovățirea victimei) s-a afirmat că „această idee de a face victimele responsabile într-o anumită măsură pentru propria lor victimizare, a fost una considerabil problematică în domeniul victimologiei” (Walklate, S., 1989, p. 2-3). În ciuda faptului că afirmațiile și concluziile lui Hentig nu s-au bazat pe date statistice și nici măcar pe interviuri cu victime propriu zise, ci pe experiențe și observații proprii, subiective, lucrarea sa a revoluționat modul de abordare al infractiunilor, atât din punct de vedere judiciar, cât și psihologic.

Contribuția indivizilor la propria agresiune poate fi evidențiată și prin conceptul de „victim precipitation” (precipitare a victimizării). Cazurile în care victima grăbește agresiunea sunt, conform autorului, acelea în care tocmai victima este prima care recurge la acțiuni violente (Wolfgang, M. E., 1958). Bazându-se pe analiza detaliată a unor cazuri concrete de agresiune, (Hindelang, M. et al., 1978) au concluzionat că rata rănirilor și agresiunilor a fost mai mare în cazul victimelor care au folosit forța drept legitimă apărare decât în cazul celor non-participative. De asemenea, aceștia s-au axat

18

primordial pe conceptul stilului de viață al victimei care, potrivit lor, influența susceptibilitatea acesteia la agresiune în funcție de rutina zilnică. Au existat și tentative de a integra noțiunea de precipitare a victimizării și în alte domenii ale infracționalității. În cazul violului, din punct de vedere al noțiuniunilor de precipitare a victimizării și atribuire a responsabilității, (Amir, M., 1971) afirmă că de fapt, victima a fost de acord cu întreținerea de relații sexuale dar s-a răzgândit, sau nu s-a împotrivit destul de mult atunci când agresorul i-a sugerat acest lucru și identifică următorii factori ai precipitării: consumul de alcool (în special în cazul victimei), comportament seducător, vestimentație provocatoare, limbaj indecent, o reputație proastă, prezența în locul nepotrivit în momentul nepotrivit.

Conceptul a dat naștere unor mari dispute în rândul cercetătorilor, pornind de la ideea conform căreia acesta întărește stereotipurile și miturile sociale ce fac referire la sexualitatea masculină, respectiv cea feminină. Cu alte cuvinte, ideea de precipitare a victimizării infirmă dreptul victimei de a se răzgândi și sugerează că prevenția violului stă doar în puterile femeilor. Deci, dacă acestea nu ar mai provoca bărbații prin vestimentație inadecvată sau comportament indecent, nu ar mai fi agresate. În concluzie, teoria schimbă orientarea și atribuirea responsabilității și vinei de la agresor, exclusiv la victimă. Noțiunea de culpabilitate a victimei ridică probleme interesante.

Deși există dovezi că unele victime ar putea să fie parțial responsabile pentru propria victimizare, există și riscul de a alimenta fenomenul de culpabilizare a victimei, acesta fiind comun atât observatorilor, cât și părților direct implicate. În cazurile de viol, victimele și prietenii lor au deseori tendința să se învinovățească (Galaway, B., Hudson, J., 1981). În preajma anului 1970, mișcările feministe au lansat campanii colosale împotriva mitului potrivit căruia femeile abuzate sexual sunt responsabile într-o anumită măsură de provocarea situației. Scopul acestor mișcări naționale a fost acela de a atrage atenția asupra cui îi revine, de fapt, responsabilitatea pentru agresiunea sexuală, și anume, exclusiv infractorilor. Din dorința de a ajuta femeile aflate sub acest stigmat, organizațiile non-guvernamentale și guvernamentale au început să dezvolte grupuri de suport, centre de consiliere, atât în plan local, cât și în universități și centre medicale în Statele Unite ale Americii. Autorii considerau că provocarea în domeniul victimologiei continuă să se manifeste atât la nivel conceptual, cât și în cadrul cercetărilor empirice, în vederea descoperirii manierei în care se pot realiza atribuiri corecte și evita fenomenul

19

de culpabilizare a victimei. Ca răspuns la acuzațiile lansate de susținătorii mișcărilor feministe conform cărora conceptul permite motivarea agresiunilor sexuale aruncând vina pe comportamentele provocatoare sau neglijente ale victimei, (Fattah, E. A., 1979) argumentează că în ciuda faptului că noțiunea de precipitare a victimizării a fost slab operaționalizată și poate fi aplicată unei sfere largi de infracțiuni, aceasta nu poate fi invalidată. Autorul consideră că noțiunea facilitează înțelegerea dinamică a motivului ce stă la baza comiterii unei anumite acțiuni, într-un context anume și în niciun caz utilizarea ei nu ar trebui să fie înțeleasă ca o modaliate a cercetătorilor de a acuza în totalitate victimele pentru agresiunea la care au fost supuse. Apar, astfel, două tipologii opuse ale observatorilor, și anume, cei ce învinovățesc exclusiv victimele și cei ce le apără în totalitate, majoritatea oamenilor, fiind însă, inconsistenți în ceea ce privește atribuirea responsabilității. Aceștia critică anumiți indivizi, dar îi apără pe alții în contexte asemănătoare din punct de vedere juridic, ori găsesc vină în comportamentul unora, de exemplu: soții abuzivi uciși de partenerele lor, dar nu și în al altora care se dovedesc, totuși vinovați de facilitare, neglijență sau provocare precum femeile violate de persoane cu care își dau întâlnire acasă, fără să le cunoască inițial (Karmen, A., 2009).

1.4 Influențe culturale în atribuirea etichetei de victimă provocatoare

Făcând o paralelă cu regimul promovat în perioada Holocaustului, în care se considera că un evreu merita eliminat din viața socială și deseori exterminat doar pe premise rasiale, observăm că deseori tindem să gândim, să judecăm și să acționăm agresiv în conformitate cu anumite premise absurde, afectați de efectul de halo. În consecință, adesea învinovățim exclusiv victimele violului pentru vestimentație neadecvată, sau pentru frecventarea unor locuri rău famate sau aruncăm vina pe cel prădat pentru că l-a tentat pe hoț. Suntem creați în așa fel încât să judecăm subiectiv, să nu privim decât rar imaginea de ansamblu, să nu luăm în calcul detalii decât dacă acestea converg cu ideea, imaginea subiectivă pe care deja ne-am format-o conform unor prejudecăți general susținute. În consecință, deducem că ideologiile pe care fiecare societate le promovează determină în mare parte maniera și gradul în care este atribuită responsabilitatea fiecărei părți implicate într-un act criminal. Dacă am trăi într-o societate care ar promova răspunsul agresiv la comportamente pe care le considerăm

20

neadecvate, cu siguranță, bărbatul care îl lovește pe cel care l-a depășit în trafic și care ulterior este agresat, nu va mai purta eticheta de victimă provocatoare. Mentalitatea și atitudinea față de actul de agresiune joacă, deci, roluri importante în procesul de atribuie a responsabilității.

Într-un studiu privind judecata legată de moralitate și atribuirea responsabilității ale copiilor agresivi și non-agresivi în ceea ce privește represaliile și agresiunea neprovocată, s-a descoperit că tinerii agresivi judecau represaliile ca fiind mai puțin serioase, neavând consecințe grave, tindeau deseori să justifice aceste comportamente acuzând victima de comportament provocator și demonstrau o toleranța crescută la represalii în comparație cu copiii non-agresivi. Autorii consideră că tinerii agresivi sunt mai preocupați de beneficiile materiale sau sociale produse de agresiuni neprovocate și mai puțin de daunele ce apar ca o consecință a actelor deviante, prezentând devianțe specifice în înțelegerea la nivel cognitiv și afectiv a represaliilor și agresiunilor neprovocate. Deducem că o analiză completă și corectă a judecăților morale și a emoțiilor poate aduce o contribuție majoră la înțelegerea aprofundată a factorilor precursori comportamentului agresiv (Gasser, L. et al., 2012).

Albert Bandura ilustrează o serie de mecanisme prin intermediul cărora atât victima cât și agresorul pot atribui responsabilitatea pentru propriile decizii și comportamente unor factori externi. Pe de o parte, învinuirea propriului adversar poate constitui o tehnică de exonerare. În acest caz, persoana se consideră victimă inocentă provocată de circumstanțe să reacționeze agresiv sau instigator din motive strict defensive. Pe de altă parte, agresorul poate cu ușurință să aleagă din comportamentele manifestate de victimă pe parcursul derulării conflictului și să le eticheteze drept provocative. Totodată ambele părți își vor putea motiva comportamentele dăunătoare sau antisociale prin prisma circumstanțelor care i-au constrâns, nu ca aparținându-le din punct de vedere decizional. Aruncând vina pe adversar sau pe circumstanțe, omul nu doar își scuză acțiunile, ci se eliberează și de responsabilitatea corespunzătoare faptelor comise. Abuzul justificat poate avea consecințe devastatoare asupra victimelor inocente. Atunci când acestea sunt constant învinovățite pentru participarea activă la actul de agresiune, victimele tind să își asume în final responsabilitatea și caracteristicile care le sunt atribuite, imaginea lor de sine fiind profund afectată, în aceeași măsură fiind denigrate și de participanții și observatorii străini (Bandura, A., 1999).

21

În general, o mare parte din infracțiunile ce presupun agresiune fizică sau verbală sunt mai mult sau mai puțin provocate de către victime. Delictul presupune un sistem în cadrul cărora interacționează în egală măsură atât comportamentele și atitudinile victimei, cât și cele ale criminalului. În consecință, putem afirma că în această relație trebuie să se țină cont de faptul că victimele, fie că sunt aparent pasive, însă instigă într-o manieră subtilă agresorul, fie că au un comportament provocator evident, dețin și ele, asemeni agresorilor, un anumit grad de responsabilitate. Disponibilitatea fiecăruia de a interveni în aplanarea unui conflict, de a sări în ajutorul unei persoane agresate, depinde într-o mare măsură de maniera și nivelul la care evaluăm gradul de responsabilitate al victimelor, în acest proces intervenind de cele mai multe ori distorsiuni ale realității precum efectul de halo. Cele mai frecvente caracteristici implicate în cadrul fenomenului sunt vestimentația și comportamentul verbal și non-verbal, reprezentând indicatori ce sunt cel mai des percepuți și analizați în lipsa experienței anterioare.

În ceea ce privește crima, care de obicei implică relații interpersonale intense, (Wolfgang, M.E., 1958) susține că victima are adeasea o contribuție majoră. Exceptând accidentele și cazurile în care persoana este un observator inocent implicat și ulterior ucis din greșeală, atacatorul vizând, de fapt, pe altcineva, comportamentul victimei ar putea fi una dintre cele mai importante cauze ale precipitării actului criminal. În cazurile de viol, agresorul nu trebuie să fie catalogat drept singurul responsabil și motiv al agresiunii, iar victima aparent inocentă nu este întotdeauna elementul pasiv (Amir, M., 1971). Referindu-se la furt, Fooner susține că persoanele neglijente creează situații tentante atunci când își expun bunurile și banii în așa fel încât practic lansează invitații infractorilor (Fooner, M., 1971). Spre deosebire de cele mai multe bunuri materiale personale ce nu sunt expuse des, mașinile sunt constant mutate dintr-o locație în alta. Victimele furturilor auto sunt, potrivit autorilor, de cele mai multe ori, principalele responsabile, având în vedere ocaziile pe care le oferă hoților prin neglijență (McCaghy, C. H. et al., 1977).

22

1.5 Fenomenul de Bullying din perspectiva atribuirii responsabilității

O categorie importantă în studiul comportamentului agresiv provocat și al mecanismelor de atribuire a responsabilității este reprezentată de tinerii adolescenți afectați de fenomenul de bullying. Atacurile armate recente din liceele și școlile americane au determinat apariția unor noi dileme în acest domeniu. Sunt oare bătăușii, victimele agresive și victimele non-participative grupuri distincte din punct de vedere psihologic? Deși numeroși cercetători au argumentat că victimele agresive sunt teoretic un subgrup distinct, nu putem afirma cu certitudine că aceștia dețin o serie de caracteristici diferențiatoare în ceea ce privește mecanismele ce pot prezice adaptarea și comportamentul. În general, putem deduce că victimele agresive pot fi diferențiate de agresorii absolut vinovați (bullies), deoarece comportamentul lor este mai reactiv, mai impulsiv și mai dezordonat decât cel al agresorilor care sunt direcționați de un scop anume. Victimele agresive pot fi diferențiate de victimele nonparticipative prin faptul că pot răspunde agresiunii cu ostilitate exagerată și pot la rândul lor să provoace victime, în comparație cu cele din urmă care tind să manifeste un comportament submisiv, resemnat, pasiv.

Unnever a studiat cele trei grupuri, și anume victimele agresive, victimele nonparticipative și agresorii (bullies) din perspectiva următoarelor dimensiuni: bullying și victimizare, stiluri parentale de care au beneficiat și conflicte familiale, agresiune reactivă și proactivă, autocontrol scăzut, percepția respondenților privind atitudinea față de propriile interacțiuni sociale. Studiul a fost realizat pe 2472 de tineri de clasa a șasea, a șaptea și a opta, din 6 școli generale ale statului Virginia. Au fost examinate trei tipuri de comportament specific bullying-ului și victimizării: fizic, verbal și social. Autorul a analizat o serie de ipoteze potrivit cărora victimele agresive ar trebui să fie implicate în conflicte cu tipare diferite de comportament și ar trebui să aibă experiențe sociale diferite în comparație cu agresorii absoluți și cu victimele non-participative. Primul set de ipoteze sugera că victimele agresive ar trebui să intimideze, agresese elevii mai des dar ar trebui să se angajeze în mai puține forme de bullying social și verbal decât agresorii. Rezultatele au indicat că cele două categorii nu sunt semnificativ diferite în ceea ce privește frecvența cu care agresează alți elevi. De asemenea, victimele agresive și cele non-participative nu au înregistrat diferențe semnificative în cazul frecvenței cu care sunt victimizate. Totuși, în comparație cu agresorii, e mai puțin probabil ca

23

victimele agresive să hărțuiască verbal și mai probabil să agreseze fizic alți elevi. Victimele agresive sunt mai susceptibile să fie agresate decât victimele non-participative. Ipotezele confirmate au fost cele conform cărora victimele agresive au fost mai putin reactive, mai puțin proactive decât agresorii și mai proactive decât victimele nonparticipative, victimele agresive au mai puțini prieteni decât agresorii și că există posibilitatea să trăiască într-o atmosferă familială mai haotică decât agresorii și victimele non-participative. Autorul concluzionează că școlile ar trebui să țină cont de tiparele diferite ale celor trei grupuri, mai ales de atitudinile reactive și proactive care îi diferențiază substanțial, atât în interacțiunile cotidiene, cât și în ședințele de consiliere și reintegrare (Unnever, J. D., 2005).

1.6 Atribuirea responsabilității în cazurile de incest și pedofilie

Problema atribuirii gradelor de responsabilitate și etichetarea drept comportament sau aspect provocator în ceea ce privește victima, nu se poate pune exclusiv în cazul interacțiunilor abuzive de la adult la adult. Multe persoane au analizat mecanismele implicate în acest fenomen, însă prea puține s-au implicat în cercetarea elementelor caracteristice incestului și molestării minorilor, înainte de ultimele două decenii. Odată cu mediatizarea abundentă a cazurilor de acest gen, am fost puși de multe ori, în fața unor mărturii ce ne-au intrigat, potrivit cărora, victimele molestate au fost cele ce au declanșat, provocat, susținut activitatea de agresiune. Prima reacție, este în general una de șoc. Cine ar putea învinovăți un copil pentru abuzul sexual la care a fost supus? Uneori, complianța copilului poate fi judecată drept accept, acesta ajungând să fie catalogat drept victimă activă. După ce au studiat cazurile unor copii care au fost abuzați sexual, (Bender, L., Blau, A., 1937) au concluzionat că în unele din cazuri, aceștia au avut, de fapt, rol provocator, că fetele, fie i-au privit seducător pe agresori, fie s-au îmbrăcat indecent.

Victimele incestului au fost adesea considerate responsabile pentru propria victimizare. Motivând concluziile pe baza comportamentului pasiv al victimelor în perioada relației incestuoase și raționalizările agresorilor, anumiți cercetători au susținut posibilitatea comportamentelor promiscue ale copiilor: „Copiii erau departe de a fi considerati victime inocente; dimpotrivă, ei erau parteneri doritori și deseori,

24

seducătoare provocatoare” (Lukianowicz, N., 1972, p.309). Mary de Young a studiat contextul familial în cadrul incestului și maniera în care acesta contribuie la comportamente intenționate, seductive din partea copilului. Autoarea identifică o serie de motive ce pot conduce la ideea conform căreia copilul reprezintă elementul activ, seducător, în relația sexuală cu propriul părinte. Pe lângă raționalizarea agresorilor și comportamentul pasiv al victimei, sunt identificate următoarele aspecte ce pot fi considerate seductive sau pot întări nevoia copilului de a continua relația incestuoasă: nevoia de afecțiune a copilului exprimată mai puternic la nivel fizic, inversarea rolurilor cu propriile mame, anxietatea de separare, adoptarea uneo noi identități ca urmare a conștientizării percepției sociale asupra icestului și imposibilitatea de a ieși din stigmata respectivă, identificarea cu agresorul și lipsa unui model familial, adesea mama, care să poată inspira siguranță și să poată cultiva curajul de a se împotrivi. de Young susține că responsabilizarea copilului pentru relația incestuoasă poate avea loc doar în cazul în care contextul familial este ignorat și chiar dacă se întâmplă ca victima să aibă un anumit nivel de vină prin comportamente neadecvate, pasive ori seductive, acest lucru nu înseamnă că efectele acestei relații maladaptative nu sunt distructive (de Young, M., 1982).

Doi ani mai târziu a fost analizat gradul de responsabilitate atribuit victimelor minore ale abuzului sexual, în funcție de genul și vârsta acestora și anumite variabile atitudinale. Vârstele copiilor supuși analizei au fost de 7, 11 și 15 ani; sub aspectul realțiilor agresorilor cu victimele au fost selectate cazurile în care au fost implicați părinți (tată sau mamă), vecini și străini. Rezultatele au evidențiat faptul că atribuirea responsabilității a avut o incidență mai mare în cazul minorilor în vârstă de 15 ani, decât în cazul celorlalte două grupuri. Copiii au fost învinovățiți mai puțin atunci când au fost abuzați de părinți, spre deosebire de cazul în care au fost abuzați de vecini sau persoane străine. 61.4% din participanți nu au considerat victimele responsabile pentru situația descrisă. Restul au motivat prin ideea conform căreia copiiil ar fi trebuit să se opună, să manifeste comportamente specifice refuzului, indiferent de vârsta acestora. Mai multă vină le-a fost atribuită băieților de către bărbați decât fetelor de către femei, lucru ce întărește stereotipul social conform căruia bărbații sunt percepuți drept părți mai active decât femeile în cadrul actului sexual, mai puternici atât din punct de vedere fizic, cât șî psihologic, în consecință, în cazul viololui, aceștia ar trebui să se opună vehement, nu să intre în șoc, nu să manifeste comportamente specifice complianței. Deși în cadrul

25

studiului, gradul de atribuire clară a responsabilității victimei a fost scăzut, o treime din participanți‐ au învinuit totuși copiii din anumite puncte de vedere (Waterman, C. K., Foss Goodman, D., 1984).

1.7 Victimele provocatoare și violența domestică

Violența domestică reprezintă o problemă general răspândită, indiferent de cultura, educația, mediul din care anumite persoane fac parte. Ideea atribuirii responsabilității apare preponderent în momentul confruntărilor între soți. O dată ce cazul ajunge să fie analizat din punct de vedere juridic, conceptul de victimă provocatoare joacă un rol primordial în influențarea juriului și stabilirea sentinței. În majoritatea cazurilor de abuz în familie sunt aduse argumente în apărarea agresorului potrivit cărora soția a avut anumite comportamente provocatoare ce au condus la situații în care agresorul și-a pierdut temporar controlul.

Un studiu ce viza influența provocărilor victimei asupra atribuirii responsabilității în cazurile de violență domestică a relevat faptul că în cazul în care se demonstrează că soția a fost cea care a provocat într-o anumită manieră comportamentul agresiv al partenerului său, o mai mare responsabilitate și mai puțină simpatie i-au fost atribuite acesteia în comparație cu soțul . De asemenea a fost evidențiată ideea conform căreia respondenții cu atitudine conservatoare privind femeile vor atribui mai multă responsabilitate soțiilor, și mai puțină soților lor în cazurile de violență domestică provocată. Patru scenarii le-au fost prezentate aleatoriu celor 134 de membri ai unei comunități, bărbați și femei, împărțiți în 4 grupuri. Scenariile variau în intensitate în ceea ce privește gradul de provocare exercitat de soție de la nici un tip de provocare, pănă la gelozie și agresiune verbală (Pavlou, M., Knowles, A., 2001).

Un studiu privind situația femeilor maltratate din perspectiva atribuirii responsabilității pentru abuzul la care au fost supuse și implicațiile analizei psihiatrice prezintă cazul unei femei afro-caraibeene, „BR”, în vârstă de 21 de ani, acuzată de uciderea concubinului său caucazian, „JE”, în vârstă de 23 de ani. BR mai avea două surori mai mici. În copilărie avusese o relație proastă cu tatăl său care obișnuia să o lovească deseori. O dată acesta a lovit-o cu un ciocan în fața unui vecin și a încercat să o stranguleze. Abuzurile fizice au încetat în jurul vărstei de 15 ani, însă tatăl său nu

26

pierdea nici o ocazie de a o agresa verbal și de a o umili atât în particular cât și în public folosind și cuvinte cu tentă sexuală. BR a afirmat că toate aceste abuzuri au determinat-o să devină o fire introvertă și i-au scăzut puternic stima de sine, distrugându-i încrederea și respectul față de ea însăși. La școală a considerat mereu că nu va avea rezultate bune și a relaționat acest lucru cu interesul scăzut și opiniile proaste ale tatălui său. Adesea se simțea prizonieră având în vedere faptul că tatăl îi interzisese orice formă de interacțiune socială după terminarea programului de la școală. A descoperit că biserica îi conferă o oarecare siguranță și liniște, însă tatăl său a amenințat-o că o va da afară din casă dacă va continua să mergă la slujbe. Mama fetei a confirmat cele spuse de aceasta, BR încă purtând cicatrici rezultate în urma unor abuzuri fizice din copilărie.

La vârsta de 18 ani BR a început o relație cu JE. După un an cei doi s-au mutat împreună. Aceasta a fost prima ei relație serioasă. Dacă BR nu îl asculta acesta începea să o agreseze verbal, femeia ținând minte de fiecare dată termenii pe care iubitul său îi folosea. Incidentele erau de cele mai multe ori cauza refuzului ei de a îi găti în mijlocul nopții sau de a îi da bani. O abuza verbal zilnic, chiar și în public. JE era gelos, adesea o acuza că provoca bărbații să o privească și îi spunea că e liberă să întrețină relații sexuale cu un bărbat de culoare deoarece el era sigur că asta își dorește ea. BR nu avea voie să aibă propriile păreri și știa că e obilgată să fie mereu de acord cu el. Îi dicta întotdeauna ce să poarte, inclusiv lenjeria intimă, iar dacă nu îl asculta, acesta devenea violent. A lovit-o o dată atât de tare încât i-a învinețit ochiul și nu a putut merge la serviciu timp de 3 zile. Altă dată a lovit-o de perete și a încercat să o stranguleze, însă ea l-a înjunghiat în mână cu un ciob dintr-o farfurie pe care o spărsese și a scăpat. A împins-o pe scări de două ori, o dată a lovit-o cu pumnul în stomac în public; obișnuia să „îi fluture un cuțit” prin față și să îi spună că știe că ea are nevoie de un bărbat de culoare să îi rezolve problemele.

Un martor l-a descris pe JE drept o persoană ce obișnuia să își insulte colegii în legătură cu diverse dizabilități sau caracteristici fizice pe care aceștia le aveau. BR a descris relația cu decedatul drept o repetiție a vieții pe care o avea alături de tatăl său. A crezut o perioadă că acesta se poate schimba, însă nu a fost așa. Stima și încrederea sa în sine au scăzut drastic. Atunci când voia să mergă la biserică el se opunea vehement și le spunea prietenilor, într-o manieră batjocoritoare că BR se transformă într-o călugăriță, îi era teamă să citească pentru că el o acuza că îl ignoră. Îi vorbea atât de urât și o eticheta

27

în moduri atât de umilitoare încât BR începuse să creadă că era cu adevărat așa cum o descria și acuza JE.

În ziua crimei cei doi s-au trezit târziu. Je crezut că un prieten de-al lor trebuia să vină în vizită și când a încercat să își trezească partenerul, acesta i-a vorbit urât. După ce BR s-a trezit, cei doi s-au certat și din alt motiv. BR încă se purta ciudat când i-a adus ceai și pâine prăjită și a început să îi adreseze cuvinte rasiste pentru prima dată. S-a simțit groaznic și a căzut la podea plângând și întrebându-l de ce a numit-o „cățea neagră”. JE a devenit isterică, i-a cerut să se oprească, însă bărbatul a continuat săo jignească, să o împingă, să o lovească și a încercat din nou să o stranguleze. JE și-a amintit absolut tot ce bărbatul îi spusese și făcuse până atunci și în momentul în care acesta s-a îndreptat spre bucătărie, ea l-a urmat, a luat un cuțit și l-a înjunghiat. JE a afirmat că a vrut să îl facă să tacă și că BR încă o înjura atunci când ea l-a înjunghiat o singură dată, fatal, în piept.

BR a pledat nevinovată iar motivația sa de ucidere prin imprudență a fost respinsă. Psihiatrul a atras atenția Curții cu privire la caracteristicile ce descriau prezența unui sindrom al femeii maltratate: stima de sine scăzută, speranța că acesta se poate schimba, abuzurile fizice și psihice la care femeia era supusă, faptul că BR ajunsese să creadă injuriile și acuzațiile pe care acesta i le adresa, să se simtă vinovată. Psihiatrul a adus în discuție conceptul de „neajutorare învățată” și l-a pus pe seama factorului de transfer. JE și-a tratat partenera într-o manieră abuzivă asemeni tatălui să, reacțiile lui BR fiind deci, influențate în mare măsură de sentimentele pe care femeia le avea față de relația cu tatăl. Faptul că aceasta a ajuns să nu mai aibă deloc încredere și stimă de sine și să accepte ca adevărate anumite injurii și acuzații pe care partenerul i le atribuia a dus la o deteriorare și mai mare a relației și la o creștere semnificativă a sentimentelor negative pe care ea le avea față de JE. Injuriile rasiste sunt probabil cele care au declanșat comportamentele agresive ale femeie, devreme ce acestea nu se limitau doar la a o răni, ci provocau o rememorare a relației defectuoase pe care o avusese cu tatăl și a furiei și afectelor negative pe care încă le avea față de el. Judecătorul a ținut să sublinieze că în cadrul deciziei, juriul ar trebui să țină cont atât de vârsta, genul, rasa și sindromul femeii acuzate. Sentința a fost stabilită la 20 de luni de închisoare ca urmare a omorului prin imprudență.

28

În statele Unite ale Americii pedeapsa maximă în cazul omorului prin imprudență este de închisoare pe viață. În ceea ce privește omorul prin imprudență ca rezultat al provocării de către victimă sentința este în general de 3 până la 7 ani. Pedeapsa este de obicei influențată de 4 mari factori: gradul de provocare exercitat de către victimă, timpul pe care criminalul l-a avut să se liniștească între actul provocator și acțiunea propriu-zisă, gradul de vinovăție al victimei, maniera în care crima a fost comisă (Rix, K., 2001).

În cazul de față femeia a ajuns să proiecteze figura paternă pe care o ura și disprețuia atât de mult asupra partenerului față de care manifesta de multă vreme sentimente puternice nagative, lucru ce a amplificat reacția agresivă a acesteia. Este, însă, de ajuns, să absolvim parțial de vină o persoană care a comis acte de agresiune pe premisa actelor provocatoare comise de victimă? Dacă luăm în considerare o pierdere temporară a controlului care, îl lipsa unor martori de încredere, nu poate fi demonstrată, putem afirma că actele nu au fost comise în deplinătatea facultăților mintale. Ne confruntăm deseori, totuși, cu sentimente de ură și emoții puternice precum furia și nu acționăm întotdeauna într-o manieră violentă. Putem afirma că o persoană normală din punct de vedere clinic ar putea de cele mai multe ori să recurgă la autocontrol și să stopeze degenerarea unor conflicte. Cazul implică mai multe aspecte în afară de cel al sindromului femeii maltratate ce conduc la lansarea unor întrebări precum: de ce femeia nu și-a părăsit concubinul în momentul în care a realizat că acesta nu se va schimba? O explicație posibilă poate fi cea derivată din psihogenealogie potrivit căreia, din loialitate familială și ca rezultat al repetițiilor patologice, aceasta a rămas prinsă într-un cerc vicios ce a condus-o la alegerea unui partener asemănător tatălui său.

Cazurile asemănătoare încă stârnesc controverse atât în domeniul juridic, cât și din punct de vedere psihologic, de vreme ce în ceea ce privește atribuirea etichetelor de victimă provocatoare și crimă prin imprudență sunt implicați o multitudine de factori uneori contradictorii și foarte puține dovezi palpabile privind derularea propriu-zisă a faptelor și mecanismele psihologice implicate în comportamentul celor două părți.

29

1.8 Atribuirea responsabilității în hărțuirea și agresiunea sexuală

În domeniul judiciar și social, efectul de halo și prejudecățile ce îi succed își pun amprenta semnificativ în special în ceea ce privește agresiunea sexuală. Indiferent de vârstă, rasă, gen sau orientare sexuală, victimele violului sunt de cele mai multe ori văzute responsabile într-o mai mare sau mai mică măsură pentru provocarea directă, indirectă, voluntară sau involuntară a agresorilor. Exceptând cazurile de pedofilie, unde responsabilitatea îi este rar atribuită victimei și cazurile în care efectul de halo constă în absolvirea sau diminuarea, de fapt, a responsabilității victimei, în funcție de factori precum statutul profesional, economic sau social, majoritatea oamenilor tind să tragă concluzii pripite și uneori eronate pe baza unor circumstanțe izolate, pe baza unor forme fără fond. De exemplu, în cazul unei tinere în vârstă de cincisprezece ani care a fost violată de un prieten cu care se întorcea acasă, la ora unu noaptea, de la un club, multe persoane vor tinde să incrimineze victima. În primul rând, de ce a mers într-un club dacă era minoră? Cu siguranță dacă la această vârstă merge în club, acolo consumă și băuturi alcoolice. De ce se întorcea la o oră atât de târzie în compania unui băiat? N-a afișat ea un comportament provocator, instigativ? Prea puțin vor mai ține acum cont de faptul că fata ar fi putut participa la aniversarea unei colege, cu acordul părinților, că aceasta se poate să fi avut multă încredere în băiatul care o însoțea, să fi fost prieteni din copilărie. În cazul unei doamne parlamentar, cunoscută pentru interesul său crescut în ceea ce privește sprijinirea copiilor orfani, care a fost violată într-o noapte, la ora două, când se întorcea spre casă de la o petrecere cocktail, împreună cu un amic ce se oferise să o conducă, vor fi puțini care vor lua în calcul circumstanțe precum posibilitatea ca femeia să fi consumat alcool în exces și să fi afișat un comportament indecent, provocator. Majoritatea va tinde să îi atribuie exclusiv vina agresorului, dat fiind statutul social și agreabilitatea de care doamna se bucură.

În cazul cazul penal Commonwalth of Virginia v. Turman, unde Myron Turman a fost acuzat de viol, s-a constatat că victima îl cunoștea pe agresor încă din 1999 și erau considerați a fi prieteni. Cu o lună înainte de atac, în septembrie 2002, Turman și victima au întreținut relații sexuale consimțite. În noaptea de 5 octombrie 2002, victima se afla la club. Turman a sunat-o întrebând-o când vrea să plece. Când s-a întors acasă în dimineața de 6 octombrie, Turman o aștepta în parcarea din fața imobilului. După ce a fost invitat de către victimă în casă, aceasta a început să se simtă inconfortabil în

30

raport cu anumite aspecte ale comportamentului său și i-a cerut să plece. Victima s-a așezat în pat și i-a interzis acestuia să se așeze lângă ea. Victima a mers în altă cameră înainte să îi ceară acestuia să plece. Turman a lua-o în brațe și a dus-o în dormitor. Aceștia au întreținut relații sexuale în ciuda refuzului și opoziției victimei. Turman a afirmat că dorea să întrețină cu aceasta relații sexuale anale și a făcut acest lucru fiind conștient de faptul că ea se împotrivea. După ce victima a reușit să se elibereze, a insistat ca el să plece și l-a amenințat că va suna la poliție. Nu a anunțat inițial autoritățile deoarece acesta a promis că va pleca. Când victima a decis să sune la poliție, acesta i-a smuls telefonul iar ea a fugit în altă cameră și în timp ce suna, a auzit ușa închizându-se zgomotos. Victima a fost dusă la spital și examinată de un asistent specializat în domeniu, iar rezultatele au fost concordante cu tipurile de agresiune sexuală semnalate. Turman a declarat că a întrținut, într-adevăr, relații sexuale cu victima în acea dimineață, însă, că acestea au fost consensuale. A spus că a plecat din casa victimei după ce aceasta a început să povestească despre iubitul ei și după ce l-a amenințat că va anunța poliția că a violat-o dacă îi va povesti cuiva despre cele întâmplate. O probă cheie este conversația pe care cei doi au avut-o pe Messenger la câteva luni după atac. În cadrul acesteia, Turman a recunoscut indirect atacul, cerându-și scuze și motivând că se afla sub influența drogurilor. Conversația a fost prezentată Curții în timpul mărturiei victimei. Deși ea nu a salvat sau printat conversația, îsă și-a amintit-o. Turman s-a apărat spunând că el nu se poate dovedi că el a fost cel care a trimis acele mesaje deoarece nu este singurul care are acces la acel cont, însă judecătorul a respins obiecția (Burgess W. A. et al., 2010).

În urma analizei cazului, putem afirma că atacul a fost premeditat. Agresiunea poate fi clasificată drept viol în cadrul căruia agresorul este o cunoștință, unde infractorul abuzează de încrederea victimei. Motivele sunt cu siguranță pe de o parte, nevoia de putere și control, pe de altă parte frustrarea, gelozia, ținând cont de faptul că cei doi au întreținut inițial relații sexuale consensuale, iar în final, agresorul s-a confruntat cu refuzuri categorice. Victima a ezitat să anunțe poliția, în primul rând din cauză că aceasta i-a fost prietenă agresorului o perioadă și în al doilea rând, pentru că într-o oarecare măsură își pusesese singură viața în pericol acceptându-l în casă. Asistăm aici la fenomenul precipitării agresiunii, având în vedere faptul că victima era conștientă într-o oarecare măsură că se expune la pericol primindu-l pe Turman în casă. Aceasta i-a refuzat avansurile încă de la început. Atacul a avut loc rapid, victima

31

nemaiavând timp să negocieze, să tragă de timp sau să se opună la nivel fizic. Avem, deci, de a face cu trei posibilități de atribuire a culpapilității. Putem, pe de o parte, considera agresorul drept singurul responsabil, avănd în vedere natura premeditată a faptelor sale. Pe de altă parte, dacă luăm în calcul faptul că victima a ales să îl invite în casă fiind oarecum conștientă că se expune unui pericol, având în vedere ora nepotrivită și faptul că acesta o așteptase îndelung, putem considera că aceasta se face vinovată de precipitarea agresiunii și chiar provocarea agresorului. Nu putem ignora faptul că aceasta s-a așezat în pat, gest ce poate fi interpretat ca o invitație mascată, ca disponibilitate din punct de vedere sexual. Totuși, analizând aspectele comportamentale și intenționale ale ambelor părți, putem concluziona că atât victima, cât și agresorul au un anumit grad de responsabilitate, prima persoană prin neglijență, cea de-a doua prin plănuirea atacului propriu-zis.

O importantă categorie afectată de prejudecăți și stereotipii, în ciuda evoluției pe toate planurile a societății moderne, este cea a minorităților sexuale. În acest caz, tocmai stereotipiile și prejudecățile acumulate de-a lungul timpului sunt cele care conduc la dezvoltarea fenomenul de halo. Astfel, ideea conform căreia homosexualii sunt în general persoane indecente, cu comportamente sexuale bizare, netolerate social, etichetarea orientării lor drept un păcat capital și alte concepte discriminative promovate de sute de ani, împreună cu tendința umană de a generaliza, de a trece cu vederea detalii semnificative și a privi circumstanțial evenimentele din jur, conduc către atribuirea statututului de victimă provocatoare și apariția unor comportamente maladaptative la adresa acestor persoane. În întreaga lume, mass-media și-a asumat din ce în ce mai mult libertatea de a prezenta detaliat și de a dezbate îndelung pe marginea situațiilor de acest gen. Din păcate, de multe ori, oamenii tind să susțină, să adere la și în final să introiecteze forme fără fond, prejudecăți promovate de figuri charismatice, persoane ce nu reușesc să își susțină integral și corect atitudinile și afirmațiile. Adoptând anumite puncte de vedere discriminatorii, stereotipe, oamenii le integrează în propriile sisteme de valori și confruntându-se cu cazuri asemănătoare în urma cărora au introiectat respectivele idei, vor tinde să judece mecanic. Studiul aprofundat al mecanismelor și fenomenelor implicate în procesul agresiunii sexuale a debutat o data cu lucrarea lui (Jones, C., Aronson, E., 1973), în cadrul căreia se afirma că în cazul în care o persoană nu poate fi acuzată că merită anumite comportamente sau acțiuni îndreptate în detrimentul său, există posibilitatea ca aceasta să fie acuzată pentru provocarea

32

prejudiciilor ce i-au fost aduse, teorie care, mai târziu, a fost infirmată. Astfel, dacă un dezastru afectează o persoană, mai multă vină îi este atribuită victimei dacă aceasta este o persoană respectabilă. Rezultatele cercetărilor sale au demonstrat că dacă o femeie violată este căsătorită sau virgină, acesteia i se va atribui mai multă responsabilitate decât dacă este divorțată. În ultimii douăzeci de ani s-a înregistrat o creștere semnificativă a interesului cercetărilor în ceea ce privește agresiunile sexuale în rândul minorităților sexuale în special privind experiența acestora în domeniul judiciar. Aceste studii au adus în vizor multe mituri sociale ce influențează puternic erorile decizionale și atitudinea față de aceste cazuri. Deși persoanele cu orientare sexuală gay tind să aibă un risc crescut la angresiune sexuală ținând cont de atacurile homofobe și de slabiciunea evidentă în cadrul închisorilor, aceștia nu primesc o atenție deosebită din partea autorităților. Tindem, deci, să credem că minoritățile sexuale suferă o triplă victimizare, atât la nivel fizic și psihologic, cât și din perspectiva sistemului juridic, în cadrul căruia, oamenii, influențați de mituri, convingeri și stereotipii maladaptative, tind să ia decizii eronate. Cele mai aprinse discuții au loc pe baza ideii conform căreia este aproape imposibil ca un bărbat matur din punct de vedere al vârstei să fie violat, dat fiind faptul că prin natură, acesta are puterea fizică să opună rezistență.

Mitul prezent în toate culturile, chiar și în rândul autorităților judiciare, derivă din stereotipul universal al bărbatului musculos, puternic. Făcându-se deci, o paralelă între cazurile femeilor violate care sunt în acest caz discriminate pozitiv, argumentându-se că o femeie cu greu poate opune rezistență în fața unei persoane mult mai puternice decât ea, ia naștere conceptul potrivit căruia, atât timp cât un bărbat nu este foarte tânăr, nu are anumite deficiențe fizice sau mentale, nu are cum să nu se poată apăra în fața unui agresor de același sex. Cu alte cuvinte, actul sexual este intr-o oarecare măsură consimțit. În această situație, multe persoane vor tinde să atribuie o mare parte a responsabilității victimei, fară să o eticheteze neapărat provocatoare, dar să îi atribuie o latură activă în cadrul agresiunii. În concluzie, în sistemul juridic actual încă predomină atitudini și credințe negative care influențează și acționează nu doar în detrimentul persoanelor gay agresate, ci și în rândul heterosexualilor. Multe dintre victime înfruntă dificultăți în momentul în care denunță atacul, altele preferă să nu anunțe autoritățile de teama de a nu fi stigmatizați. Indiferent de orientarea sexuală, un lucru este cert: întotdeauna un bărbat agresat sexual se va confrunta, poate mai mult decât o femeie, cu

33

prejudecăți puternic ancorate în sistemul de valori uman, se va confrunta cu nenumărate traume și va fi discreditat de foarte multe ori (Rumney, P. N. S., 2009).

La un an mai târziu după afirmațiile lui Rumney, a fost investigată relația dintre ambivalența sexismului, ambivalența atitudinilor față de bărbați și atitudinile celor două grupuri față de hărțuirea sexuală, inclusiv atitudinea față de ideea conform căreia agresiunea sexuală este rezultatul provocărilor pe care victimele le lansează, în rândul a 220 de studenți turci. Bărbații au tins să învinovățească femeile pentru comportamentele de hărțuirea sexuală. Au fost puse în discuție convingeri precum: femeile pot provoca bărbații prin stilul vestimentar; femeile pot împiedica hărțuirea sexuală dacă într-adevăr nu doresc să fie abordate; femeile se pot folosi de sexualitatea lor pentru a avea succes în anumite domenii. Rezultatele au surprins prin faptul că nu se aștepta o diferență semnificativă în ceea ce privește concepțiile intragrupale. Sexismul ostil a reprezentat un predictor pentru atitudinea conform căreia femeile au o responsabilitate mai crescută pentru hărțuirea la care sunt supuse. S-a observat că femeile și bărbații ce manifestau atitudini tradiționaliste în ceea ce privește rolurile sexuale au privit orice fel de hărțuire ca rezultat al faptului că femeile nu păstrează o distanță fizică, dar și psihologică, provocându-i prin vestimentație și comportament indecente. Cu alte cuvinte, convingerile sexiste puternice atât ale bărbaților, cât și ale femeilor tind să atribuie în mare parte vina femeilor pentru agresiunile la care sunt supuse (Sakallı-Uğurlu, N. et al., 2010).

Cercetări similare ce au vizat responsabilitatea cauzală și morală a victimelor agresiunii sexuale, relația acestora cu agresorul, sexismul și ambiguitatea privind consimțământul victimei a demonstrat faptul că, în cadrul comunităților orientale predomină autoritatea patriarhală, femeilor fiindu-le atribuite un statut social inferior în raport cu tații, soții, chiar și copiii lor de sex masculin. (Kanekar, S., Kolsawalla, M. B., 1977) au replicat cercetarea lui Aronson conform căreia nivelul de respectabilitate al victimei este, de fapt, cel ce o incriminează în cazul unui viol. Rezultatele au demonstrat că nu esistă o corelație semnificativă din acest punct de vedere. Participanților li s-a cerut să citească despre cazuri de viol sau tentativă de viol și să recomande durata de încarcerare a agresorilor și gradul de responsabilitate atribuit victimei. Au fost folosite cinci categorii de victime: femei căsătorite, femei virgine necăsătorite, văduve, femei divorțate și prostituate, în ordine descendentă a nivelului respectabilității

34

corespunzătoare culturii din care participanții proveneau. Participanții de sex masculin au atribuit o responsabilitate mai mare victimei și au recomandat pedepse mai scurte agresorilor în cazul victimelor provocatoare, decât cei de sex feminin. Rezultatele au evidențiat și faptul că respectabilitatea agresorului, definită în acest cadru prin divorțat, respectiv căsătorit nu a constituit un factor de influență în atribuirea gradului de responsabilitate în comiterea violului. Realizând o paralelă cu studiile anterioare, au fost realizate alte două cercetări ce vizau atractivitatea fizică a victimei, daunele fizice cauzate victimei și tulburările psihice rezultate. Participanții au atribuit o perioadă mai lungă de detenție în cazul în care victima a fost rănită și afectată la nivel psihologic. În ceea ce privește atribuirea responsabilității victimei, participantii au decis că mai predispuse la agresiune sexuală sunt femeile atractive și mai vinovate sunt cele care în urma violului nu au suferit traume psihologice. Cea mai importantă concepție descoperită în urma cercetărilor este aceea conform căreia bărbații indieni tind să fie mai puțin înțelegători în ceea ce privește abuzul și hărțuirea sexuală decât femeilor. Deși cercetările au avut loc într-o țară care promovează o cultură predominant patriarhală, putem spune că observă influența puternică e efectului de halo în atribuirea gradelor de responsabilitate ale victimei și agresorului, mai ales în cazul variabilelor ce stabilesc respectabilitatea și anume statutul marital și prezența sau absența virginității victimelor (Kanekar, S., Nazareth, A. M., 1988), (Kanekar, S., Shirgavi, K., 1988).

Într-o societate care valorifică din ce în ce mai mult aspectul fizic și în cadrul căreia sunt promovate puternic aspirațiile către perfecțiune, oamenii sunt permanent presați de păstrarea aparențelor, de nevoia de a se integra, de tendința de a părea tineri, de a avea corpuri frumoase, de a atrage priviri și poate, a stârni invidii. Fără să vrem, am ajuns prinși într-o societate preocupată uneori mai mult decât ar trebui de sexualitate, cu modele uneori plastice, cu cerințe din ce în ce mai riguroase. Însă nu de puține ori, femeile din societatea occidentală aleg să urmeze tendințele uneori vulgare în ceea ce privește comportamentul și vestimentația, în detrimentul modelelor considerate decente până de curând. Ritmul de viață grăbit, schimbarea priorităților în alegerea partenerului, modelele de comportament uneori superficiale promovate în ultimele două decenii au condus la apariția unor erori din ce în ce mai mari în interpretarea și etichetarea celor din jur, în special în ceea ce privește aspecte legate de sexul feminin.

35

O dată cu generalizarea obligației de a angaja deopotrivă bărbați și femei, fenomenul de hărțuire sexuală a devenit din ce în ce mai cunoscut și a stârnit tot mai multe controverse în rândul cercetătorilor în domeniile organizațional, juridic și social. Este cunoscut faptul că stilul vestimentar influențează semnificativ percepția pe care observatorul o are față de persoana în cauză. Examinând toleranța față de hărțuirea sexuală în funcție de expunerea la imagini ale unor persoanaje din jocurile video, o serie de persoane participante la un studiu științific au luat contact cu două tipuri de imagini: primul reprezentând personaje din jocuri video ce corespund stereotipurilor sexuale, cel de-al doilea reprezentând femei cunoscute și cu statut înalt în viața politică. Rezultatele au relevat faptul că indivizii din primul grup au înregistrat un scor mai înalt în cazul toleranței față de hărțuirea sexuală, în comparație cu cei din al doilea grup. De asemenea, cercetătorii au evidențiat faptul că percepțiile și judecățile bărbaților variază în funcție de circumstanțe mai mult, în comparație cu cele ale femeilor (Dill, K. E. et al., 2008).

Pentru a putea aprofunda influența fenomenului de halo în cadrul atribuirii responsabilității victimelor agresiunii sexuale, este necesară o paralelă între rezultatele cercetărilor derulate în societățile orientale, cunoscute ca având o cultură predominant patriarhală și în unele zone sexistă, cu cele efectuate în cadrul societăților occidentale. S-a pus problema posibilității de a prezice apariția fenomenului de obiectificare prin intermediul a două variabile: vestimentația provocatoare a persoanei observate și caracteristicile observatorului (Gurung, R. A. R., Chrouser, C. J., 2007). Obiectificarea a fost definită drept un proces în cadrul căruia femeile din cultura occidentală devin ținta unor priviri îndrăznețe ale bărbaților. Atunci când se produce acest fenomen, corpul unei femei, sau părți ale corpului său, sunt separate de caracteristicile personale ale acesteia. Părțile sunt, în consecință, sexualizate, și devin obiectele fanteziilor observatorilor (Fredrickson, B. L., Roberts, T. A., 1997). Vestimentația poate avea un impact major asupra manierei în care suntem percepuți de cei din jur. De exemplu, profesorii care se îmbracă preponderent informal sunt considerați de multe ori mai apropiați de studenți din punct de vedere psihologic, mai indulgenți, mai plăcuți. În unele cazuri, vestimentația formală dă impresia de cele mai multe ori de profesionalism, competență, responsabilitate. Obiectivul primar al studiului a fost acela de a demonstra că femeile îmbrăcate provocator sunt mai susceptibile la obiectivare decât cele îmbrăcate decent. Autorii au anticipat că răspunsurile participanților vor fi, de asemenea

36

influențate de propriile nivele de anxietate legată de agreabilitatea fizică, tendința de obiectificare și sexism. Eșantionul testat a constat în 82 de studente dintr-o unitate de învățământ superior occidentală. Au fost supuse interpretărilor șase poze a trei atlete americane, înfățișate în vestimentație provocatoare, respectiv, costumele specifice probelor sportive la care au participat. Rezultatele au evidențiat faptul că există diferențe semnificative între maniera în care femeile îmbrăcate provocator și cele îmbrăcate decent sunt percepute și că vestimentația provocatoare conduce la ideea conform căreia persoana este mai puțin inteligentă și deține competențe mai scăzute decât o femeie îmbrăcată decent. O posibilă explicație poate să fie aceea conform căreia presiunea exercitată de mass-media conduce la introiectarea anumitor stereotipuri legate de aparența fizică ce se răsfrâng asupra interpretărilor eronate ale tuturor celorlalte caracteristici psihologice ale persoanei observate. Femeile care poartă haine mulate sau sunt îmbrăcate sumar ajung să fie etichetate drept promiscue. Judecățile bazate pe aspectul fizic vor fi deseori precedate cu etichete invers proporționale ale estimării performanței intelectuale. Dacă imaginile atletelor înfățișate în costumele specifice activităților sportive au fost percepute cu un nivel scăzut de obiectivare și au generat de puține ori interpretări stereotipe, imaginile lor îmbrăcate provocator au dus la etichetări bazate în principal pe stereotipul social conform căruia acestea au un nivel de competență scăzut și un grad de respectabilitate minim. Autorii concluzionează că pentru a putea diminua apariția efectului de halo în interpretarea celor din jur și pentru a reuși să eliminăm o parte din stereotipurile legate de aspectul fizic, mass-media și în principal modelele sociale promovate ar trebui să afișeze comportamente și obiceiuri bazate în principal pe dezvăluirea personalității și aspectelor agreabile, pozitive, profunde ale fiecăruia, nu să valorifice interpretarea și evidențierea trăsăturilor uneori superficiale ale aspectului fizic. Nu putem nega importanța majoră a înfățișării în cadrul relațiilor interumane, dar trebuie să avem în vedere că o societate construită în principal pe aceste premise, poate conduce la o devalorizare a ființei umane din punct de vedere al caracteristicilor psihice care de multe ori sunt ori interpretate greșit, ori analizate și etichetate superficial.

După cum am evidențiat anterior, majoritatea studiilor recente au condus la concluzia conform căreia femeile sunt învinuite pentru provocarea atacurilor de natură sexuală în principal prin vestimentația sumară pe care uneori o poartă. Moor este de părere că acest comportament poate fi privit de către bărbați drept o modalitate de a

37

exprima deschiderea, dorința de a fi abordate din acest punct de vedere, situație ce deseori conduce la hărțuire. Studiul pornește de la premisa potrivit căreia bărbații percep vestimentația provocatoare ca pe o disponibilitate pentru angajare în activități de natură sexuală, în timp ce femeile au o motivație cu totul diferită. Pentru a putea înțelege maniera în care bărbații percep femeile în zilele nostre, nu putem discuta fenomenul desprins de contextul social. Obiectificarea a contribuit la răspândirea în rândul bărbaților a unui stereotip ce presupune ideea că majoritatea femeilor sunt din ce în ce mai înteresate de sex, cu referire în special la cele ce se îmbracă cu haine mai mulate, cele ce își pun în valoare anumite părți ale corpului, cele atrăgătoare. Bărbații ajung să perceapă eronat anumite semnale. La studiu au participat 321 de studenți din Israel, bărbați și femei deopotrivă. Autoarea a ales să testeze motivația alegerii vestimentației provocatoare printr-o tehnică proiectivă ce a presupus vizionarea unei imagini cu o femeie îmbrăcată sumar și exprimarea părerii despre posibilele motivații ale acesteia pe o scală Lickert. De asemenea, motivația femeilor și atitudinea bărbaților au fost testate și prin întrebări directe și autoevaluare a alegerii stilului vestimentar. Conform rezultatelor statistice, doar 3.2% din femei au afirmat că prin vestimentața provocatoare au intenționat să excite bărbații din jur, 5.3% că au dorit să seducă pe cineva și 2.3% că intenționau prin acest comportament să provoace dorință sexuală și să și interacționeze la nivel fizic cu admiratorii. Restul au motivat acest tip de vestimentație din perspectiva dorinței de a se simți atractive. Rezultatele privind atitudinea bărbaților față de femeile îmbrăcate sumar, provocator, 30.6% respectiv 20.2% au considerat că acest comportament ascunde ca motiv principal dorința de a seduce și a tenta. În aceeași măsură, cercetătoarea a evaluat corelația dintre stilul vestimentar și victimizarea sexuală, însă, ținând cont de numărul redus al femeilor ce intenționau să provoace direct interacțiune fizică sexuală, acesta a concluzionat că nu există o corelație semnificativă din punct de vedere statistic la nivelul celor două variabile. Totuși, în general, femeile nu au în vedere faptul că, deși intențiile proprii sunt cu totul diferite, vestimentația provocatoare poate fi de cele mai multe ori interpretată greșit de către bărbații care, în ultimele decenii au adoptat aproximativ în unanimitate stereotipul potrivit căreia obligatoriu, aspectul pe care îl consideră indecent sugerează disponibilitate la nivel sexual. De aici pornesc în general comportamente etichetate de către femeile în cauză drept hărțuire și care, degenerează de multe ori în agresiune, respectiv viol și alte violențe (Moor, A., 2010).

38

OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

Obiectivele și întrebările cercetării

Bazându-se pe concluzii ale studiilor anterioare privind ideea conform căreia

anumite caracteristici ale aspectului fizic, în special vestimentația femeilor, influențează în manieră negativă sau pozitivă etichetările sociale ale observatorilor, favorizând apariția efectului de halo, cercetarea de față își propune să determine gradul în care disponibilitatea de ajutor a observatorilor scade, pe măsură ce influența efectului de halo crește. Studiul urmărește, de asemenea, aprofundarea mecanismelor implicate în procesul de atribuire a responsabilității în cadrul relației victimă-agresor. Cercetarea se bazează pe ipotezele conform cărora cu cât vestimentația unei femei este mai provocatoare, cu atât efectul de halo crește, iar disponibilitatea observatorilor de a-i acorda ajutor scade. Cu alte cuvinte, cu cât vestimentația femeii este mai provocatoare, și cea a bărbatului mai decentă, inspirând statut social înalt și modele morale unanim acceptate, cu atât efectul de halo este mai ridicat. De asemenea, cu cât efectul de halo este mai ridicat, cu atât disponibilitatea de a acorda ajutor a observatorilor scade.

În urma analizei literaturii de specialitate se poate deduce ideea conform căreia omul, fiind o ființă socială, o dată ce realizează interacțiuni variate cu mediul înconjurător, în special cu persoanele pe care le cunoaște sau nu, le place sau nu le apreciază, realizează anumite judecăți pe baza unor caracteristici pe care le consideră pregnante, pe care le remarcă ușor. În funcție de experiențele anterioare, de valorile, credințele, cultura, educația, tradițiile pe care omul le respectă, acesta va tinde să eticheteze comportamentele observate și să răspundă la stimulii pe care îi primește în conformitate cu noile judecăți ori prejudecăți formate. În aceste condiții se pune problema dacă în cazul în care un om se confruntă cu o situație de agresiune heterosexuală, influențat fiind de cultura, valorile, miturile pe care le-a introiectat în cadrul comunității în care trăiește, va realiza etichetări pripite care îi vor determina în sens negativ disponibilitatea de a se implica în rezolvarea conflictului.

39

2.2 Ipotezele cercetării

Studiul de față vizează investigarea influenței efectului de halo asupra atitudinilor observatorilor în cazurile de agresiune sexuală. Se urmăresc analiza mecanismelor implicate în etichetarea victimelor considerate provocatoare, investigarea manierei și motivelor atribuirii responsabilității în cazurile de agresiune sexuală și identificarea gradului de disponibilitate a observatorilor în ceea ce privește acordarea ajutorului persoanelor agresate.

H1: Se presupune că dacă vestimentația femeii este mai provocatoare, și cea a bărbatului mai decentă, atunci efectul de halo se va interpune, în sensul scăderii disponibilității de a ajuta.

H2: Se presupune că interpunerea efectului de halo duce la scăderea disponibilității de a acorda ajutor de către observatorii unui incident.

2.3 Modelul cercetării

Variabile:

1. Variabile independente:

Vestimentația provocatoare a femeilor

Aspectul fizic decent al bărbaților

2. Variabile dependente:

Nivelul efectului de halo

Nivelul disponibilității observatorilor de a acorda ajutor

40

Participanți

Au fost selectate cvasi-aleatoriu 90 de persoane din Facultatea de Psihologie și Științele Educației, din anul I, la specializarea Psihologie/zi. Având în vedere numărul redus de persoane de gen masculin din rândul studenților la facultatea menționată, reprezentativitatea omogenă la nivelul fiecărui lot neputând fi întrunită, am hotărât ca loturile să fie construite exclusiv din populație de gen feminin. Vârsta participanților a variat între 19 și 21 de ani. Persoanele au fost selectate pe bază de voluntariat, în urma prezentării temei generale a cercetării. Eșantioanele au fost egale, fiecare având un număr de 30 de participanți. Primul grup (G1) a fost supus testării ce viza testarea coeficientului de consistență internă al chestionarului construit în vederea investigării influenței efectului de halo asupra disponibilității de a acorda ajutor. Cel de-al doilea grup (G2) a fost cel de control și a fost supus testării ce nu presupune influența efectului de halo. Cel de-al treilea grup (G3) a fost supus testării propriu-zise. Participanții au fost repartizați în grupuri pe măsură ce s-au oferit voluntari.

Instrumente

În vederea investigării influenței efectului de halo asupra disponibilității de a acorda ajutor victimelor considerate provocatoare a fost dezvoltat un chestionar al căror întrebări au fost inspirate din „Illinois Rape Myth Acceptance Scale”. Chestionarul „IRMA” cuprinde un număr total de 45 de itemi, cu răspunsuri pe scală Lickert, împărțiți în 7 subscale:

„She Asked For It” („Ea a cerut-o”)

„It Wasn’t Really Rape” („Nu a fost cu adevărat un viol”)

„He Didn’t Mean To” („El nu a avut intenție”)

„She Wanted It” („Ea a vrut”)

„She Lied” („Ea a mințit”)

„Rape Is A Trivial Event” („Violul e un eveniment trivial”)

„Rape Is A Deviant Event” (Violul e o acțiune deviantă”)

41

Indicele Alpha Crombach a variat între .74 și .84, cu o medie de .79. Corelația fiecărei subscale cu scorul total IRMA a variat între .54 și .74. Corelația item-subscale a variat între .41 și .72. Corelația fiecărui item cu scorul total IRMA a fost cuprinsă între

.31 și .68. Consistența internă a testului a fost de .93. De asemenea, fidelitatea test-retest a fost confirmată. (Payne, D.L. et al., 1999).

Chestionarul elaborat a fost format din 9 itemi referitori la situații de agresiune sexuală și 1 item ce testa disponibilitatea de a acorda ajutor victimei, și a avut în vedere măsurarea nivelului de integrare a miturilor sociale legate de viol, ca o variabilă premergătoare apariției efectului de halo. Răspunsurile au fost cotate pe baza scalei Lickert (1 desemnând dezacord puternic, 5 desemnând acord puternic). Grupul de control a fost supus testării fără influența efectului de halo. În cazul grupului 3, chestionarului i-au fost adăugate două imagini alăturate care inspirau în cazul femeii, atitudine provocatoare (haine mulate, expunerea sânilor, fuste foarte scurte, machiaj strident, poziție corporală lascivă), în cazul bărbatului, aspect fizic decent (costum, cămașă, aspect îngrijit ce inspiră comportamente prosociale și statut social înalt). Imaginile utilizate în chestionarul destinat grupului 3 au caracter public și au fost descărcate de pe Google Images. În timpul instructajului efectuat grupului 3, participanții au fost rugați să se raporteze strict la cele două persoane prezentate în imagini, în cadrul emiterii judecăților legate de atribuirea responsabilității. Disponibilitatea de a acorda ajutor a fost evaluată în cazul celui de-al 10-lea item prin întrebarea: „În ce măsură ați fi de acord să îi săriți în ajutor femeii în cazul în care considerați că este în pericol de a fi agresată sexual?” Pentru a elimina efectul de spectator, în cadrul instructajului li s-a specificat participanților să își imagineze că sunt singurele persoane care participă în calitate de observatori la situația respectivă.

Evaluarea fidelității chestionarului s-a realizat prin calcularea coeficientului de consistență internă Alpha Cronbach, pentru modelul aplicat grupului de control. Indicele Alpha Crombach a avut valoarea de .80. Corelația fiecărui item cu scorul total al chestionarului a variat între .41 și .55. Având în vedere coeficienții înregistrați, se poate concluziona că testul manifestă consistență internă, chestionarul construit având fidelitate înaltă. Validitatea chestionarului construit prin corelarea cu rezultatele la proba concurentă, „Illinois Rape Myth Acceptance Scale”, nu a putut fi realizată din lipsa unor chestionare validate deja pe populația din România.

42

2.4 Procedură

În vederea testării consistenței interne a chestionarului elaborat și a testării ipotezelor cercetării, au fost selectate pe bază de voluntariat:

pentru testarea consistenței interne a chestionarului: 30 de persoane de gen feminin din rândul studenților la facultatea de Psihologie și Științele Educației, din anul I (Grup 1)

pentru grupul de control: 30 de persoane de gen feminin din rândul studenților la facultatea de Psihologie și Științele Educației, din anul I (Grup 2).

pentru grupul influențat de efectul de halo: 30 de persoane de gen feminin din rândul studenților la facultatea de Psihologie și Științele Educației, din anul I (Grup 3).

A fost aleasă eșantionarea semi-aleatorie (alegerea exclusiv a persoanelor de gen feminin) în baza faptului că reprezentativitatea persoanelor de gen masculin este scăzută și nu se putea asigura omogenitatea grupurilor testate. Persoanelor li s-a precizat faptul că sunt rugate să participe la completarea unui chestionar destinat testării ipotezelor lucrării de licența. Li s-a menționat faptul că titlul, ipotezele și obiectivele cercetării nu pot fi precizate înainte de începerea testului, ci după ce toate persoanele au predat chestionarele completate, din dorința de a elimina pe cât posibil răspunsurile dezirabile. A fost subliniat faptul că nu există răspunsuri corecte sau greșite, că este de dorit ca răspunsurile să fie autentice. Au fost precizate limitele confidențialității; singurele date personale pe care acestea au fost rugate să le scrie la începutul chestionarului au fost cele legate de vârstă. Testarea celor 3 grupuri a fost realizată pe rând, într-una din sălile de seminar ale facultății. Le-a fost înmânat formularul de consimțământ informat și au fost rugate să îl citească cu atenție, să discute cu cercetătorul anumite nelămuriri și să semneze dacă sunt de acord cu cerințele și drepturile stipulate în document. Acesta descrie limitele confidențialității, lipsa beneficiilor materiale, lipsa daunelor de ordin psihologic în urma completării chestionarului, angajamentele cercetătorului, angajamentele respondentului, drepturile respondentului și modalitatea de aflare a rezultatelor cercetării. Instructajul privind realizarea sarcinii propriu zise a fost următorul:

43

În cazul grupurilor 1 și 2: „ Pe o scala de la 1 la 5 (1 însemnând dezacord puternic, 5 însemnând acord puternic), selectați gradul în care considerați adevărate afirmațiile legate de situațiile prezentate în chestionarul dumneavoastră. Imaginațivă că sunteți singurele persoane care se confruntă sau observă situațiile descrise în chestionar. În măsura în care aveți nelămuriri referitoare la semnificația unui cuvânt sau a unei expresii, sunteți rugate să semnalați acest lucru cercetătorului, înainte de a da un răspuns. Nu există răspunsuri corecte sau greșite; sunteți rugate să nu vă consultați cu colegele dumneavoastră.”

În cazul grupului 3: „ Pe o scala de la 1 la 5 (1 însemnând dezacord puternic, 5 însemnând acord puternic), selectați gradul în care considerați adevărate afirmațiile legate de situațiile prezentate în chestionarul dumneavoastră. Imaginațivă că sunteți singurele persoane care se confruntă sau observă situațiile descrise în chestionar. Sunteți rugate să vă raportați strict la cele două persoane prezentate în imaginile atașate la începutul chestionarului. Înainte de a răspunde la întrebări, acordați o perioadă analizei celor două persoane. În măsura în care aveți nelămuriri referitoare la semnificația unui cuvânt sau a unei expresii, sunteți rugate să semnalați acest lucru cercetătorului, înainte de a da un răspuns. Nu există răspunsuri corecte sau greșite; sunteți rugate să nu vă consultați cu colegele dumneavoastră”

O dată ce chestionarele au fost predate, li s-au comunicat participantelor titlul, scopul și obiectivele cercetării și li s-a mulțumit pentru participare.

Răspunsurile la chestionare au fost scorate în funcție de mediile obținute de fiecare participantă la itemii 1-9, care investigau nivelul efectului de halo și răspunsul fiecărei participante la itemul 10 care investiga nivelul disponibilității de acordare a ajutorului.. Analiza statistică a rezultatelor a fost realizată în programul SPSS, prin intermediul testelor Alpha Cronbach și t pentru mediile a două eșantioane independente.

44

III.REZULTATELE CERCETĂRII

Evaluarea fidelității chestionarului elaborat s-a realizat prin calcularea coeficientului de consistență internă Alpha Cronbach, pentru modelul aplicat grupului de control. Coeficientul Alpha Crombach a avut valoarea de .80. Corelația fiecărui item cu scorul total al chestionarului a variat între .41 și .55. Având în vedere coeficienții înregistrați, se poate concluziona că testul manifestă consistență internă, chestionarul construit având fidelitate înaltă.

a. Listwise deletion based on all variables in the procedure.

45

46

Pentru a putea determina diferența statistică dintre mediile celor două grupuri în ceea ce privește nivelul efectului de halo, a fost utilizat testul T pentru mediile a două eșantioane independente, din cadrul programului SPSS.

Rezultatele persoanelor repartizate în grupul de control (G2), neinfluențat de variabila efect de halo, au fost comparate cu rezultatele persoanelor din Grupul 3, supuse testului ce a presupus introducerea variabilei efect de halo. Media grupului de control (G2) = 18.83, σ = 2.42, este mai mică decât media grupului 3 = 26.37, σ = 3.29, p = 0 < 0.05, H1 se confirmă. Mărimea efectului, d = 2.61 indică faptul că efectul de halo influențează în grad ridicat integrarea miturilor sociale privind violul. Intervalul de încredere (95%) pentru diferența dintre medii este cuprins între valoarea inferioară -9.08 și valoarea superioară -6.03.

47

Pentru a putea determina diferența statistică dintre mediile celor două grupuri în ceea ce privește nivelul disponibilității de a acorda ajuror, a fost utilizat testul T pentru mediile a două eșantioane independente, din cadrul programului SPSS.

Rezultatele persoanelor repartizate în grupul de control (G2), neinfluențat de variabila efect de halo, au fost comparate cu rezultatele persoanelor din Grupul 3, supuse testului ce a presupus introducerea variabilei efect de halo. Media grupului de control (G2) = 2.80, σ = 1.18, este mai mică decât media grupului 3 = 3.43, σ = 1.13, p = 0.03 < 0.05, H2 se confirmă. Mărimea efectului, d = 0.54 indică faptul că efectul de halo influențează la un nivel mediu disponibilitatea de a acorda ajutor victimelor considerate provocatoare. Intervalul de încredere (95%) pentru diferența dintre medii este cuprins între valoarea inferioară -1.23 și valoarea superioară -0.03.

48

Studiul statistic al rezultatelor la chestionarul privind nivelul de integrare al miturilor sociale privind violul relevă faptul că există diferențe statistic semnificative între mediile celor două eșantioane, în concluzie, cu cât vestimentația femeii este mai provocatoare și cea a bărbatului mai decentă, cu atât efectul de halo se va interpune, în sensul scăderii disponibilității observatorilor de a acorda ajutor.

Studiul scorurilor la itemul privind disponibilitatea de a acorda ajutor victimelor considerate provocatoare relevă faptul că există diferențe statistic semnificative între mediile celor două eșantioane, în concluzie, efectul de halo influențează semnificativ nivelul disponibilității de a acorda ajutor victimelor considerate provocatoare. Cu alte cuvinte, în cazurile de agresiune sexuală, interpunerea efectului de halo duce la scăderea disponibilității de a acorda ajutor de către observatorii unui incident.

Analiza psihologică a rezultatelor statistice relevă faptul că la nivelul populației de studenți supuși cercetării, nivelul de integrare a miturilor sociale privind violul este ridicat. În urma discuțiilor cu studentele care au făcut parte din grupul 3, s-a descoperit faptul că o pătrime proveneau din mediul rural. Dat fiind faptul că în România, în ariile predominant rurale încă se respectă o mare parte din tradițiile și normele sociale vechi, se poate deduce motivul pentru care acestea au optat pentru etichetarea femeii prezentate în imagine drept provocatoare și acordarea unui grad scăzut de ajutor în cazul unei agresiuni sexuale. În ceea ce privește atât femeile care proveneau din mediul rural, cât și cele care proveneau din mediul urban, și care au obținut medii mari în cazul nivelului de integrare al miturilor sociale legate de viol și scoruri scăzute la disponibilitatea de a acorda ajutor, acestea s-au descris ca fiind persoane preponderent convenționale, decente. Se poate deduce faptul că ambele categorii, au fost mai puțin influențate de mediul de proveniență, și mai mult de maniera în care se percepeau pe sine în raport cu normele sociale unanim acceptate. Un alt motiv ce poate sta la baza apariției efectului de halo este cel al economiei resurselor cognitive. Procesul are la bază aceiași indicatori ca cei implicați în apariția efectului de halo. Astfel, pentru a putea lua în scurt timp decizii legate de un comportament observat, oamenii aplează la concluziile formate pe baza unor experiențe anterioare asemănătoare. Conform rezultatelor studiului prezent, se poate concluziona faptul că în contextul dat, apariția efectului de halo reprezintă cauza unei raportări generale la propriile normele integrate de-a lungul timpului.

49

IV.CONCLUZII ȘI APRECIERI FINALE

Analizând ansamblul aspectelor descrise în cadrul cercetărilor anterioare deducem că efectul de halo reprezintă un fenomen prezent în toate palierele vieții cotidiene, de la domeniul psiho-social, pănă la cel juridic, cu un impact major la nivelul proceselor decizionale ale fiecăruia dintre noi. Fie că este vorba de etichete pe care le atribuim spontan unor persoane pe care le observăm pe stradă, fie că suntem puși în situația de a evalua personalitatea unui posibil partener de viață, a unui prieten ori a unui simplu străin, tindem să emitem judecăți pe baza unor caracteristici fizice sau morale, ale căror aspecte le generalizăm și proiectăm uneori la nivelul tuturor celorlalte trăsături ale persoanei observate. Dacă la un nivel juridic există anumite norme ce pot într-o oarecare măsură controla impactul efectului de halo în cadrul procesului decizional, în ceea ce privește viata cotidiană din perspectivă psiho-socială, singurul agent ce poate reglementa, cel puțin într-un grad minim această eroare de atribuire, este, de fapt cunoașterea detaliată a mecanismelor și etapelor fenomenului în cauză. Astfel, în momentul în care tindem să emitem judecăți pripite asupra unor aspecte și să le generalizăm, e necesar să apelăm la evaluarea profundă a motivelor ce ne-au condus către luarea deciziei respective.

Unul dintre cele mai importante paliere afectate de fenomenul de halo este cel al victimologiei. Oamenii au tendința de a realiza judecăți în principal în funcție de mituri și stereotipuri sociale general valabile în funcție de sistemul valoric și cultural din care fac parte. Astfel, tindem în ceea ce privește agresiunea sexuală să responsabilizăm persoanele ce par să fi avut un comportament provocator ori să exonerăm agresorii ce ne inspiră încredere. Fără să ne dăm seama, uneori, viața anumitor persoane ajunge să depindă într-o oarecare măsură de hotărârea noastră de a ne implica în conflict. La rândul său, disponibilitatea de a acorda ajutor depinde în mare măsură de maniera în care îi etichetăm pe cei cu care interacționăm. În cazul efectului de halo, ia naștere un cerc vicios de pe urma căruia întreaga societate are de suferit. Pe baza unor stereotipuri ajungem să atribuim etichete eronate ce duc la aparenta confirmare a propriilor prejudecăți, eveniment pe baza căruia se nasc aspecte ce întăresc presupusa validitate a stereotipului inițial. De exemplu, dacă o femeie pe care o etichetăm drept provocatoare pe baza vestimentației sale este agresată sexual, actul în sine ne confirmă stereotipul

50

conform căruia femeile apelează la vestimentația indecentă din dorința de a atrage sexual persoanele din jur. Confruntându-ne cu o situație similară, vom refuza să intervenim ținând cont de premisa potrivit căreia femeia primește exact ceea ce urmărește prin comportamentul său.

Victimă poate fi considerată orice persoană care fără să fi cunoscut inițial riscurile, suferă în mod direct sau indirect agresiuni fizice, materiale sau morale. Întâlnim însă, în foarte multe cazuri, o relație infractor-victimă ce presupune împărțirea responsabilității într-o anumită măsură. Sunt dezvoltați astfel, termenii de „victimă activantă” și „potențial de receptivitate victimală” care se referă pe de o parte, la gradul de răspundere al victimei pentru infracțiunea săvârșită asupra sa iar pe de altă parte, la gradul de vulnerabilitate inițial al persoanei agresate (Mitrofan, N. et al., 1992).

Relația dintre victimă și agresor a reprezentat unul dintre cele mai discutate și analizate subiecte în cadrul psihologiei judiciare și victimologiei. Distincția dintre victimă și agresor devine adesea greu de realizat. Cu cât cazul este aprofundat, cu cât acțiunile persoanelor sunt analizate mai detaliat, cu atât crește nivelul de confuzie în ceea ce privește atribuirea vinei (Mannheim, H., 1965). Ulterior, s-a adus în discuție importanța absenței sau prezenței manifestării rezistenței victimei la actul infracțional. Percepția socială asupra atribuirii responsabilității, indiferent de vârsta, genul, constituția fizică sau particularitățile psihologice ale părților, este de cele mai multe ori influențată de factorii ce descriu măsura și modalitățile prin care victima s-a împotrivit agresiunii (Schafer, S., 1968).

Deși există dovezi că unele victime ar putea să fie parțial responsabile pentru propria victimizare, există și riscul de a alimenta fenomenul de acuzare a victimei, acesta fiind comun atât observatorilor, cât și părților direct implicate (Galaway, B., Hudson, J., 1981). În domeniul judiciar și social, efectul de halo și prejudecățile ce îi succed își pun amprenta semnificativ în special în ceea ce privește agresiunea sexuală. Indiferent de vârstă, rasă, gen sau orientare sexuală, victimele violului sunt de cele mai multe ori văzute responsabile într-o mai mare sau mai mică măsură pentru provocarea directă, indirectă, voluntară sau involuntară a agresorilor. Exceptând cazurile de pedofilie, unde responsabilitatea îi este rar atribuită victimei și cazurile în care efectul de halo constă în absolvirea sau diminuarea, de fapt, a responsabilității victimei, în funcție de factori precum statutul profesional, economic sau social, majoritatea

51

oamenilor tind să tragă concluzii pripite și uneori eronate pe baza unor circumstanțe izolate, pe baza unor forme fără fond. În general, o mare parte din infracțiunile ce presupun agresiune fizică sau verbală sunt mai mult sau mai puțin provocate de către victime. Delictul presupune un sistem în cadrul cărora interacționează în egală măsură atât comportamentele și atitudinile victimei, cât și cele ale criminalului. În consecință, putem afirma că în această relație trebuie să se țină cont de faptul că victimele, fie că sunt aparent pasive, însă instigă într-o manieră subtilă agresorul, fie că au un comportament provocator evident, dețin și ele, asemeni agresorilor, un anumit grad de responsabilitate.

Observatorul social nu este preocupat asemenea unui logician, de analiza exhaustivă a informațiilor, de aplicarea riguroasă a operațiilor gândirii în elaborarea raționamentelor; el selectează și sistematizează mulțimea informațiilor pentru a facilita interacțiunea cu ceilalți și integrarea în diverse grupuri, interpretează evenimentele cu care se confruntă” (Mitrofan, L., 2004, p. 40). Deducem astfel că orice eveniment din viața socială are o multitudine de fațete, fiecare dintre noi abordând în general doar una dintre ele în cazul emiterii unor judecăți rapide, trecându-le prin filtrul propriei subiectivități, încărcându-le cu propriile atitudini și prejudecăți. Disponibilitatea fiecăruia de a interveni în aplanarea unui conflict, de a sări în ajutorul unei persoane agresate, depinde într-o mare măsură de maniera și nivelul la care evaluăm gradul de responsabilitate al victimelor, în acest proces intervenind de cele mai multe ori distorsiuni ale realității precum efectul de halo. Cele mai frecvente caracteristici implicate în cadrul fenomenului sunt vestimentația și comportamentul verbal și non-verbal, reprezentând indicatori ce sunt cel mai des percepuți și analizați în lipsa experienței anterioare.

Pentru a putea elimina o mare parte din tendința de a eticheta, oamenii trebuie să conștientizeze mecanismele și impactul major al fenomenului de halo. Măsura vine în sprijinul creșterii numărului de acțiuni prosociale, îmbunătățirii interacțiunii umane și încurajării revizuirii sistemelor valorice bazate pe erori de atribuire și stereotipuri ce afectează considerabil o mare parte din populația Globului, indiferent de cultură ori nivel de educație.

Cercetarea de față a urmărit studiul implicațiilor efectului de halo în ceea ce privește disponibilitatea observatorilor de a acorda ajutor victimelor considerate

52

provocatoare, în situațiile de agresiune sexuală. Efectul de halo este un fenomen ce influențează atitudinile și deciziile în toate domeniile vieții: social, emoțional, organizațional, judiciar. Studiul favorizează descoperirea variatelor fațete privind nivelul stereotipurilor legate de agresiunea sexuală în cadrul culturii moderne occidentale. În urma analizei rezultatelor pot fi luate măsuri în vederea îmbunătățirii și clarificării viziunii asupra violului și atribuirii responsabilității atât din perspectivă juridică, dar și socială. În aceeași măsură cercetarea atrage atenția asupra impactului major al efectului de halo asupra tuturor aspectelor vieții cotidiene la toate nivelurile acesteia și urmărește să sublinieze importanța determinării vinovăției în manieră corectă, pe baza unor judecăți pertinente, obiective.

În cadrul psihologiei sociale și victimologiei, au fost întreprinse numeroase cercetări în vederea descoperirii mecanismelor ce stau la baza apariției fenomenului. Cultura, tradițiile, miturile sociale, duc la formarea unor etichetări și stereotipuri care, conform literaturii de specialitate, conduc la apariția într-o mai mică sau mai mare măsură, a efectului de halo. În domeniul judiciar, la fel ca în cel social, cotidian, apar deseori diverse erori în aprecierea atribuirii responsabilității. În vederea sprijinirii procesului de emitere a unor judecăți pertinente și acordare a unor verdicte corecte, s-au încercat clasificări ale tipurilor de victime în funcție de anumite circumstanțe. Punctul comul al acestora este reprezentat de categoria victimelor provocatoare, care încă reprezintă un subiect intens discutat în cadrul psihologiei contemporane, în condițiile dorinței de promovare a non-discriminării și diminuării stereotipurilor sociale.

Atât în cadrul studiului de față, cât și în cadrul cercetărilor anterioare, s-a concluzionat faptul că efectul de halo, are un impact major în atribuirea responsabilității în cadrul actelor de agresiune sexuală, însă, disponibilitatea observatorilor de a acorda ajutor victimelor nu a fost până acum evaluată în detaliu. Se pune problema dacă observatorul, neinfluențat de efectul de spectator, însă, influențat de efectul de halo în detrimentul persoanei agresate, este dispus să intervină în apărarea victimei. Conform studiului prezent, în urma analizei statistice a datelor recoltate, cu cât efectul de halo este mai ridicat, cu alte cuvinte, cu cât îi este atribuită acesteia mai multă responsabilitate pentru declanșarea conflictului, cu atât observatorul este mai puțin dispus să îi acorde ajutor. Determinarea reacțiilor observatorilor în condițiile menționate, favorizează reducerea lansării unor etichetări și promovării unor stereotipuri

53

ce afectează în mod direct atât gradul comportamentelor prosociale la nivelul vieții cotidiene, cât și nivelul de corectitudine al verdictelor hotărâte în instanță. Neluând în calcul mecanismele implicate în procesul de atribuie a responsabilității, oferim o oarecare scuză agresorilor care pot oricând arunca vina asupra victimei în lipsa unor martori, dar și observatorilor care preferă să nu intervină în situațiile ce periclitează integritatea și chiar viața celor din jur.

În cadrul sesiunilor de aplicare a chestionarelor, s-a observat o oarecare reținere, rușine a persoanelor selectate în ceea ce privește abordarea subiectelor legate de viol. Această reacție poate fi interpretată ca o cauză a tabuurilor promovate de societate conform cărora violul reprezintă un act rușinos pentru persoana agresată. Se poate deduce, deci, că o parte din populația tânără încă are nevoie să se elibereze de stereotipurile legate de sexualitate, introiectate de-a lungul timpului.

Este recomandată investigarea aprofundată a motivelor apariției efectului de halo. Unul din aceastea poate fi, după cum s-a discutat anterior, introiectarea încă de timpuriu a unor modele sociale unanim acceptate, bazate pe tradiții, obiceiuri și norme culturale și sociale. Un alt motiv poate ține de structura cognitivă bazală umană, și face referire la necesitatea economiei resurselor. Astfel, creierul alege o „scurtătură” emițând judecăți bazate pe concluziile trase din experiențe anterioare.

Pentru a putea investiga în profunzime efectele fenomenului de halo asupra disponibilității de a acorda ajutor victimelor considerate provocatoare, și a mecanismelor implicate în procesul atribuirii responsabilității, este recomandată efectuarea unui studiu experimental natural, cros-cultural, cu manipularea diferitelor erori precum efectul de spectatator. Deși, dat fiind numărul redus al participanților, și natura non-experimentală a cercetării, rezultatele studiului de față nu pot fi generalizate decât la nivelul populației studenților din anul I, din cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației, studiul reprezintă un act premergător în cadrul investigării mai amănunțite a efectelor fenomenului de halo în domeniul psihologiei sociale.

54

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Amir, M. (1971). Patterns in Forcible Rape. Chicago: University of Chicago Press. Bandura, A. (1999). Moral Disengagement in the Perpetration of Inhumanities.

Personality and Social Psychology Review, 3 (3), 193- 209.

Bender, L., Blau, A. (1937). The reaction of children to sexual relations with adults.

American Journal of Orthopsychiatry, 7, 500-518.

Butoi, I. T., Butoi, T. (2004). Psihologie judiciară–curs universitar. București: Editura Fundației România de Mâine., p. 18, 20.

Burgess, W. A., Regehr, C., Roberts, A. R. (2010). Victimology: Theories And Applications. Sudbury, Massachusetts: Jones & Bartlett Publishers.

Creția, P., Noica, C., Partenie, C. (2001). Platon- Opere complete I. București: Humanitas.

Cochinescu, L. (2008). Probleme actuale ale psihologiei sociale. Pitești: Ed. Paralela 45., p. 188.

Dill, K. E., Brown, B. P., Collins, M.A. (2008). Effects of exposure to sex-stereotyped video game characters on tolerance of sexual harassment. Journal of Experimental Social Psychology, 44, 1402-1408.

Fattah, E. A. (1979). Some Recent Theoretical Developments in Victimology.

Victimology: An International Journal, 4 (2), 198-213.

Fattah, E. A. (1991). Understanding criminal victimization: An introduction to theoretical victimology. Scarborough, Ontario: Prentice-Hall.

Fooner, M. (1971). Money and economic factors in crime and deliquency. Criminology, 8 (4), 311-330.

Fredrickson, B. L., Roberts, T. A. (1997). Objectification theory: Toward understanding women’s lived experiences and mental health risks. Psychology of Women Quarterly, 21, 173 –206.

Galaway, B., Hudson, J. (1981). Perspectives on Crime Victims. St. Louis, Missouri: The C.V. Mosby Company.

Gasser, L., Malti, T., Gutzwiller-Helfenfinger, E. (2012). Aggressive and Nonaggressive Children's Moral Judgments and Moral Emotion Attributions in Situations Involving Retaliation and Unprovoked Aggression. The Journal of Genetic Psychology: Research and Theory on Human Development, 173 (4), 417-439.

55

Gurung, R. A. R., Chrouser, C. J. (2007). Predicting Objectification: Do Provocative Clothing and Observer Characteristics Matter? Sex Roles, 57, 91-99.

Hindelang, M., Gottfredson, M. and Garofalo, J. (1978). Victims of Personal Crime: An Empirical Foundation for a Theory of Personal Victimisation. Cambridge: Ballinger.

Jones, C., Aronson, E. (1973). Attribution of fault to a rape victim as a function of respectability of the victim. Journal of Personality and Social Psychology, 26, 415-419.

Kanekar, S., Kolsawalla, M. B. (1977). Responsibility in relation to respectability. The Journal of Social Psychology, 102, 183-188.

Kanekar, S., Nazareth, A. M. (1988). Attributed rape victim’s fault as a function of her attractiveness, physical hurt, and emotional disturbance. Social Behavior, 3, 37-40.

Kanekar, S., Shirgavi, K. (1988). Perceived likelihood of rape as an operational measure of rape victim’s causal responsibility. Indian Journal of Social Work, 49, 67-74.

Karmen, A. (2009). Crime Victims: An Introduction to Victimology. Belmont, CA:Wadsworth Publishing Company

Kulka, R.A., Kessler, J. B. (2006). Is Justice Really Blind?–The Influence of Litigant Physical Attractiveness on Juridical Judgment. Journal of Applied Social Psychology, 8 (4), 366-381.

Mannheim, H. (1965) Comparative Criminology (Vol. 1). London: Routledge & Kegan Paul.

McCaghy, C., Giordano, P. C., Knicely Henson, T. (1977). AUTO THEFT Offender and Offense Characteristics. Criminology, 15, 367–386.

Mendelson, B. (1956). Une nouvelle branche de la science bio-psych-sociale: la victimologie. Revue Internationale de Criminologie et de Police Technique, 95-109., p. 99.

Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T. (1992). Psihologie judiciară. București: Casa de editură și presă „Șansa”–S.R.L.

Mitrofan, L. (2004). Elemente de psihologie socială. București: Editura SPER. Lukianowicz, N. (1972). Incest I: Paternal incest: Incest II: Other types of incest. British

Journal of Psychiatry, 120, 310-313., p. 309.

Moor, A. (2010). She Dresses to Attract, He Perceives Seduction: A gender gap in attribution of intent to women's revealing style of dress and its relation to

56

blaming the victims of sexual violence. Journal of International Women's Studies, 11 (4), 115-127.

Payne, D.L., Lonsway, K.A., & Fitzgerald, L.F. (1999). Rape myth acceptance: exploration of its structure and its measurement using the Illinois Rape Myth Acceptance Scale. Journal of Research in Personality, 33, 27-68.

Pavlou, M., Knowles, A. (2001). Domestic violence: Attributions, recommended punishments and reporting behaviour related to provocation by the victim.

Psychiatry, Psychology and Law, 8 (1), 76-85.

Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicționar de psihologie. București: Editura Albatros., p. 306.

Rix, K. (2001). Battered woman syndrome and the defence of provocation: two women with something more in common, The Journal of Forensic Psychiatry, 12 (1), 131-149.

Ronel, N., Jaishankar, K., Bensimon, M. (2008). Trends and Isuues in Victimology. Newcastle upon Tyne: Cambridge Scholars Publishing.

Rumney, P. N. S. (2009). Gay male rape victims: law enforcement, social attitudes and barriers to recognition. The International Journal of Human Rights, 13 (2-3), 233-250.

Sakallı-Uğurlu, N., Salman, S., Turgut, S. (2010). Predict ors of Turkish Women’s and Men’s Attitudes toward Sexual Harassment: Ambivalent Sexism, and Ambivalence Toward Men. Sex Roles, 63, 871-881.

Schafer, S. (1968). The Victim and His Criminal: A Study in Functional Responsibility.

New York: Random House.

Schafer, S. (1977). Victimology: The Victim and His Criminal. Reston, Va.: Reston Pub. Co.

Stewart, J. E. (2006). Defendant's Attractiveness as a Factor in the Outcome of Criminal Trials: An Observational Study. Journal of Applied Social Psychology, 10 (4), 348-361.

Thorndike, E. L. (1920). The Constant Error in Psychological Ratings. Journal of Applied Psychology, 4 (1), 25-29.

Unnever, J. D. (2005). Bullies, Aggressive Victims, and Victims: Are They Distinct Groups?. Aggresive Behavior, 31, 153-171.

von Hentig, H. (1948). The Criminal and His Victim. New Haven: Yale U. Press.

57

Walklate, S. (1989). Victimology: The Victim and the Criminal Justice Process. London: Unwin ‐Hyman., p. 2-3.

Waterman, C.K., Foss Goodman, D. (1984): Child molesting: Variables relating to attribution of fault to victims, offenders, and nonparticipating parents, Journal of Sex Research, 20 (4), 329-349.

Wolfgang, M. E. (1958). Patterns in Criminal Homicide. Philadelphia, Pa.: University of Pennsylvania Press.

58

ANEXE

Anexa 1

FORMULAR DE CONSIMȚĂMÂNT INFORMAT

Sunteți invitată să participați ca voluntar la un studiu privind aspecte sociale ale efectului de halo. Prin continuarea completării chestionarului confirmați că:

sunteți de acord cu cerințele cercetării propriu-zise,

veți răspunde sincer și cu seriozitate la întrebările prevăzute în chestionarul pe care l-ați primit,

nu ați mai participat la cercetarea de față,

sunteți disponibilă să cooperați, să colaborați și să vă conformați cerințelor investigatorului.

Omiterea titlului și obiectivelor studiului în cauză este intenționată, cunoașterea detaliilor privind scopul principal al cercetării putând influența considerabil răspunsurile dumneavoastră. Orice informații legate de variabilele investigate și scopul cercetării vor fi oferite după completarea chestionarelor și predarea lor.

Completarea chestionarului durează aproximativ 5 minute.

Sunteți rugată să notați înainte de completarea chestionarului, vârsta dumneavoastră.

Nu există beneficii materiale.

Participarea la studiu nu implică riscuri fizice sau emoționale. Toate informațiile pe care le oferiți cercetătorului rămân confidențiale și vor fi folosite doar în scopul realizării lucrării de licență. Cercetătorul se angajează să trateze cu responsabilitate și seriozitate datele oferite de dumneavoastră și să mențină un contact respectuos și obiectiv.

Aveți dreptul să:

vă retrageți din cadrul studiului în orice moment fără consecințe asociate deciziei dumneavostră

să semnalați orice nemulțumire lagată de aspecte ale studiului propriu-zis și să cereți clarificări în privința anumitor itemi/ sensuri ale unor cuvinte cu care nu sunteti familiarizat.

solicitați la finalul completării chestionarului orice fel de informații privind scopul și obiectivele cercetării.

să solicitați cercetătorului rezultatele studiului, în scris, pe adresa de e-mail: [anonimizat], după data de 1.06.2013.

Vă mulțumesc pentru participare!

59

Anexa 2

[Chestionar destinat grupului de control]

CHESTIONAR GRUP 2

Pe o scala de la 1 la 5 (1 însemnând dezacord puternic, 5 însemnând acord puternic), selectați gradul în care considerați adevărate următoarele afirmații în legătură cu următoarele situații:

Dacă la o petrecere, o femeie e violată după ce a consumat alcool în exces, este responsabilă fiindcă a lăsat lucrurile să scape de sub control.

Dacă o femeie merge acasă cu bărbatul pe care de abia l-a cunoscut, e vina ei dacă este violată.

Dacă o femeie îl tachinează, îl provoacă pe un bărbat, merită orice i s-ar întâmpla.

Dacă o femeie merge acasă la un bărbat la prima întâlnire, acest lucru sugerează că vrea să întrețină relații sexuale cu el.

Dacă o femeie nu se împotrivește din punct de vedere fizic, chiar dacă protestează verbal, nu putem considera că a avut loc cu adevărat un viol.

60

Este posibil ca dacă un bărbat și o femeie au întreținut relații sexuale, femeia să se răzgândească, acuzând ulterior un act de viol.

Este posibil ca o femeie să acuze un bărbatul de viol, ca o modalitate de a se răzbuna pe acesta.

Dacă o femeie îi permite unui bărbat să o atingă, să o sărute, este vina ei dacă acest lucru degenerează ulterior într-un viol.

O femeie se poate să aibă o dorință inconștientă de a fi violată și să provoace o situație care să permită acest lucru.

În ce măsură ați fi de acord să îi săriți în ajutor unei femei în cazul în care considerați că este în pericol de a fi agresată sexual? (Imaginați-vă că sunteți singura persoană care observă situația de agresiune).

61

Anexa 3

[Chestionar ce conține influența efectului de halo]

CHESTIONAR GRUP 3

Înainte de completarea chestionarului, sunteți rugată să analizați cele două imagini prezentate. În cadrul completării chestionarului, sunteți rugată să vă raportați strict la cele două persoane din imagini.

Pe o scala de la 1 la 5 (1 însemnând dezacord puternic, 5 însemnând acord puternic), selectați gradul în care considerați adevărate următoarele afirmații în legătură cu următoarele persoane:

Dacă la o petrecere, femeia e violată după ce a consumat alcool în exces, ea este responsabilă fiindcă a lăsat lucrurile să scape de sub control.

62

Dacă femeia merge acasă cu bărbatul pe care de abia l-a cunoscut, e vina ei dacă este violată.

Dacă femeia îl tachinează, îl provoacă pe bărbat, merită orice i s-ar întâmpla.

Dacă femeia merge acasă la bărbat la prima întâlnire, acest lucru sugerează că vrea să întrețină relații sexuale cu el.

Dacă femeia nu se împotrivește din punct de vedere fizic, chiar dacă protestează verbal, nu putem considera că a avut loc cu adevărat un viol.

Este posibil ca dacă bărbatul și femeia au întreținut relații sexuale, femeia să se fi răzgândit, acuzând ulterior un act de viol.

Este posibil ca femeia să fi acuzat bărbatul de viol, ca o modalitate de a se răzbuna pe acesta.

Dacă femeia îi permite bărbatului să o atingă, să o sărute, este vina ei dacă acest lucru degenerează ulterior într-un viol.

63

Femeia se poate să aibă o dorință inconștientă de a fi violată și să provoace o situație care să permită acest lucru.

În ce măsură ați fi de acord să îi săriți în ajutor femeii în cazul în care considerați că este în pericol de a fi agresată sexual? (Imaginați-vă că sunteți singura persoană care observă situația de agresiune).

64