Efectele Mediului Penitenciar Asupra Persoanelor Private de Libertate

Efectele mediului penitenciar asupra persoanelor private de libertate

Cuprins

Introducere

Capitolul I: Considerații privind fenomenul delincvenței

I.1 Orientări teoretice în domeniul delincvenței

I.2 Etiologia delincvenței – teorii și abordări

Capitolul II: Mediul penitenciar – prezentare generală

II.1 Sistemul penitenciar românesc

II.2 Organizarea și funcționarea penitenciarului

II.3 Personalul din penitenciar

Capitolul III: Deținuții în mediul penitenciar

III.1 Condițiile de existență din mediul penitenciar

III.2 Personalitatea persoanei deținute – sănătatea morală a deținutului

Capitolul IV: Relațiile și adaptarea în mediul carceral

IV.1 Adaptarea la mediul de viață din penitenciar

IV.2 Relațiile interpersonale în penitenciar

IV.3 Tratamentul penitenciar

Capitolul V:  Metodologia cercetării

V.1 Scopul cercetǎrii

V.2 Obiectivele cercetǎrii

V.3 Ipotezele cercetǎrii

V.4  Descrierea instrumentelor cercetǎrii

V.5 Analiza și interpretarea datelor

Capitolul VI: Concluzii și propuneri

Bibliografie

Anexe

Introducere

Am optat pentru alegerea temei denumită “Efectele mediului penitenciar asupra persoanelor private de libertate” având drept motiv posibilitatea de a interacționa cu oameni cărora viața nu le-a fost prea favorabilă și totodată de a avea credința că rolul meu ca viitor asistent social în cadrul unui penitenciar va fi acela de a oferi un suport adecvat și acestei categorii de persoane private de libertate.

Consider că aceasta este o temă care te ajută să cercetezi în substrat anumite lucruri și nu te împiedică să privești lucrurile doar la suprafață, superficial.

De multe ori s-a observat cum aptitudinile deținuților sunt apreciate pentru capacitatea de muncă și apoi în alte activități artizanale, dar cum un procent important nu poate fi scos la muncă, iar cei care muncesc nu fac întotdeauna o activitate care să-i pasioneze, rolul aptitudinilor în dobândirea de satisfacții superioare este destul de redus.

Când se discută despre deținuți, în mod inevitabil se fac referiri la caracterul rău structurat al acestora, la atitudinile lor neadecvate față de familie, prieteni, muncă, societate, viitor.

Privarea de libertate ar trebui să înceapă cu aflarea circumstanțelor în care s-a ajuns la această situație dramaticǎ, a resurselor psihologice de care dispune deținutul, ca mai apoi să fie instituit un program individualizat de reeducare.

Încǎrcǎtura de sentimente pozitive sau negative este deseori determinată de modul cum a "rezolvat" fiecare deținut problema încarcerării: când pedeapsa este apreciată pe măsura faptei, conduita zilnicǎ exprimă o acceptare supusă a tuturor regulilor, când pedeapsa este văzută ca fiind mai aspră decât infracțiunea comisă, deținutul consideră că i s-a făcut o nedreptate și suferă o sancțiune nemeritată.

Ca urmare deținutul va rămâne cu sentimente de ostilitate fațǎ de administrația locului de detenție, dominând sentimentul de victimizare.

Toate aceste aspecte specifice influențează trăirile afective ale persoanelor private de liberate și conduc în timp la pierderea sensibilității.

Tind să cred că aici intervine rolul nostru ca asistenți sociali și asfel pe baza resurselor de care dispunem să fim sprijin pentru această categorie de persoane private de libertate.

În această lucrare am dorit să realizez o descriere a aceastei problematice, folosind atât documentarea livrească, prin studierea literaturii de specialitate, cât și o documentare de teren, prin aplicarea unei anchete pe bază de chestionar și studiu de caz, realizând astfel o analizǎ calitativǎ și cantitativǎ.

Primul capitol al prezentei lucrări înglobeazǎ principalele abordări actuale în domeniul delincvenței, precum și principalele teorii și perspective specifice fenomenului delincvenței.

În prima parte a acestui capitol, am definit conceptele de devianță și delincvență, și am prezentat principalele orientări teoretice în delincvență.

În a doua parte a acestui capitol am accentuat aspectele definitorii ale delincvenței, viziunea istorică privind cauzele infracțiunilor săvârșite, cât și principalele teorii și perspective utilizate în analiza etiologiei delincvenței.

Al doilea capitol propune o prezentare generală a instituției penitenciare, prin aspectele sale principale. Am oferit o scurtă prezentare a sistemului penitenciar din România, organizarea și funcționarea penitenciarului, și prezentarea personalului așezământului penitenciar, prin evidențierea următoarelor aspecte: formarea profesională a personalului, munca cadrelor din penitenciar și factorii stresanți din mediul penitenciar.

Al treilea capitol studiază situația deținuților în penitenciar, prin analizarea condițiilor de existență din mediul carceral, unde s-a avut în vedere: regimul de executare a pedepselor, specific pentru fiecare deținut, regimul medical aplicat acestora, regimul disciplinar și perioada de executare a pedepselor.

Un alt aspect abordat în acest capitol, este sistemul de norme și valori informale utilizate în penitenciar, la care se înscriu deținuții pentru a se adapta la noul mediu de viață, apoi ne interesează evidențierea aspectelor psihologice ale personalității deținutului, precum și modalitățile de menținere a sănății morale a acestora.

Capitolul patru al lucrării analizeazǎ aspectele specifice ale adaptării deținuților la mediul de detenție, precum și analizarea tipurilor de interacțiuni care se formează în acest mediu: relaționările între indivizi și integrarea în grupul de deținuți, precum și modalități de relaționare a deținuților cu personalul penitenciar.

În ultima parte a acestui capitol, am prezentat formele de tratament penitenciar al deținuților. Am avut în vedere prezentarea conceptului de tratament penitenciar, a scopului și a obiectivelor acestuia, prezentarea principalelor programe educaționale disponibile la momentul actual în penitenciar și principiile utilizate în desfășurarea procesului de reeducare, activitatea educațională și munca deținuților în penitenciar

Capitolul cinci al lucrării conține cercetarea propriu-zisă, pe care am efectuat-o la Penitenciarul Timișora. Instrumentele de cercetare utilizate pentru culegerea datelor sunt chestionarul și studiul de caz. Informațiile culese prin aplicarea chestionarelor au fost prezentate și interpretate încercând să realizez corelații semnificative între itemi.

În capitolul cinci, ca urmare a datelor analizate și interpretate în cercetarea practică realizatǎ, dar și pe baza informațiilor teoretice, am prezentat anumite concluzii privind rolul esențial, pe care asistentul social din penitenciar, în situația de profesionist, îl are în eficientizarea relațiilor deținuților cu familiile și copiii lor. De asemenea, am încercat să evidențiez rolul pe care îl are familia deținutului și societatea, în vederea unei bune reinserții sociale a fostului deținut.

Concluziile au subliniat principalele aspecte studiate, precum și măsura în care scopul cercetării a fost îndeplinit.

Capitolul I: Considerații privind fenomenul delincvenței

I.1 Orientări teoretice în domeniul delincvenței

Sociologia prezintă delincvența ca proces și fenomen, iar analizarea sa cuprinde descrierea, explicarea și elaborarea de strategii necesare înlăturǎrii sau diminuǎrii efectelor acțiunilor antisociale, în legǎtură cu comportamentele deviante, dezorganizate sau inadaptate.

Contextele sociale de generare a delincvenței sunt esențiale în cunoașterea unora dintre cauzele ce o determinǎ. Evoluția istorică a unei societăți, cultura, dar și tradițiile, conferă însușiri delincvenței, ca și reacției publice și instituționale față de ele.

Dicționarul de psihologie definește delincvența, ca fiind un „fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme sociale săvârșite de indivizi, încălcări sancționate penal”.

Caracteristicile delincvenței sunt: violarea legilor și a prescripțiilor juridice care interzic asemenea acțiuni; comportament contrar regulilor morale și de conviețuire socială; acțiuni antisociale ce atentează la siguranța instituțiilor și grupurilor sociale, provocând sentimente de teamă și insecuritate în rândul populației.

Delincvența se remarcǎ prin realizarea cu bunǎ științǎ a actelor de agresiune și de atentare la valorile umane și sociale, prin încălcarea normelor penale și ale normelor de conviețuire colectivă care apără ordinea publică, viața, sănătatea, drepturile și libertățile individuale, integritatea fizică și morală a persoanei.

Delincvența este o problemă socială datorită efectelor pe care le manifestǎ asupra întregii societăți. Dintre efectele delincvenței amintim: dezorganizarea socială, stresul, creșterea tensiunilor sociale și a nesiguranței. În acest fel societatea este deformată, drept pentru care societatea ia măsuri de prevenire și combatere a delincvenței .

Pentru a preîntâmpina faptele de devianță și de delincvență, societatea realizeazǎ un controlul social asupra conduitelor indivizilor și grupurilor din care aceștia fac parte, precum și asupra instituțiilor.

Controlul social este acțiunea de stabilire a conduitelor ce au loc într-o societate, pentru supunerea lor la normele, principiile și valorile generale tuturor membrilor societății. Existǎ un control social constrângǎtor realizat de instituțiile și agenții sociali înreptǎțite să asigure ordinea și funcționarea structurilor sociale, uneori apelând chiar și la forță sau pur și simplu prin amenințarea cu forță a persoanelor sau grupurile care încalcă legile și normele specifice vieții sociale.

Controlul social instituțional constă în determinarea prin intermediul mijloacelor și mecanismelor sociale a unor interdicții și constrângeri cu privire la respectarea normelor și valorilor, și comportamentele admise de cǎtre anumite limite juridice, morale, culturale sau religioase.

Comportamentul delincvent include următoarele dimensiuni: prezența consecvenței antisociale prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăți, face obiectul unei interdicții sau constrângeri formulate de legea penală, conține o intenție antisocială deliberată, urmând un scop distructiv, cuprinde fuzionarea intenției cu acțiunea culpabilă:  fapta este probată juridic și sancționată ca atare. 

Devianța este definită ca „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup social particular” sau „ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile și care, în consecință, riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni”.

Prima definiție accentuează comportamentul care încalcă normele, cea de a doua subliniază discordanța dintre conduita individualǎ sau grup și așteptările față de acesta.

Noțiunea de comportament infracțional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant, delincvent sau aberant. În realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracțional) se referă la abaterile și încălcările normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.

Prevenirea și combaterea fenomenului infracțional a preocupat și preocupă omenirea din cele mai vechi timpuri. Această preocupare este pe deplin justificată dacă se are în vedere faptul că prin fenomenul infracțional se aduce o atingere gravă intereselor umane de maximă importanță și sunt amenințate valorile fundamentale, care afecteazǎ astfel buna sa funcționalitate.

Societatea apreciază conduitele membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale și la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri constrângǎtoare sau punitive.

Datorită acestui fapt, fenomenul infracțional dobândește caracteristicile unei probleme sociale de importanță majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecințe și moduri de soluționare se resimt la toate nivelele ei.

Etional) se referă la abaterile și încălcările normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.

Prevenirea și combaterea fenomenului infracțional a preocupat și preocupă omenirea din cele mai vechi timpuri. Această preocupare este pe deplin justificată dacă se are în vedere faptul că prin fenomenul infracțional se aduce o atingere gravă intereselor umane de maximă importanță și sunt amenințate valorile fundamentale, care afecteazǎ astfel buna sa funcționalitate.

Societatea apreciază conduitele membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale și la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri constrângǎtoare sau punitive.

Datorită acestui fapt, fenomenul infracțional dobândește caracteristicile unei probleme sociale de importanță majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecințe și moduri de soluționare se resimt la toate nivelele ei.

Etiologia comportamentului infracțional se poate situa în personalitatea infractorului, în situația preinfracțională sau în îmbinarea celor două.

Actul infracțional este generat de tulburări de ordin emoțional și volitiv, susținute de lipsa sentimentului responsabilității și al culpabilității, a incapacității de a renunța la satisfacerea imediată a unor trebuințe în ciuda posibilitǎții existenței unei pedepse.

Trecerea la actul infracțional constituie un moment critic, în care punerea în act a hotărârii de a comite infracțiunea este urmată de o serie de procese de analiză și sinteză, chibzuințǎ, unde actele executorii influențeazǎ profund întreaga personalitate a individului.

Acest lucru face ca actul infracțional să nu rămână o achiziție întâmplătoare, periferică a conștiinței infractorului, ci să se integreze în ea sub forma unei structuri informaționale stabile, cu conținut afectiv-emoțional specific, cu un rol motivațional bine diferențiat.

Odată definitivată hotărârea de a comite infracțiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este sprijinită de acțiuni concrete cu caracter pregătitor. Consecința acestui comportament poate fi, după caz, fie concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta, fie renunțarea, amânarea, așteptarea unor condiții și împrejurări favorabile.

I.2 Etiologia delincvenței – teorii și abordări

Analizând etiologia delincvenței, putem urmǎri diferite teze, opinii, teorii. În încercarea de a contura o teorie sau o tipologie ne ciocnim de marea variabilitate a manifestărilor comportamentale implicate în conturarea unor infracțiuni.

Abordarea juridică a fenomenului de delincvență

La o analiză mai atentǎ, delincvența apare ca fenomen juridic înscris și reglementat cu ajutorul normelor de drept penal.

Delincvența dobândește caracter antisocial și intră în aria de desfǎșurare a preocupărilor unor științe sociale cum sunt sociologia, criminologia, psihologia socială.

Din punct de vedere juridic, comportamentul delincvent este definit prin luarea în considerare a unor trăsături specifice precum:

caracterul ilicit – reprezintă o acțiune cu caracter ilicit moral, ilegitim, prin care sunt violate și prejudiciate anumite valori și relații sociale;

caracterul de vinovăție – acțiunea este comisă de o anumită persoană care acționează deliberat, conștient și responsabil;

incriminare – fapta comisă este incriminată și sancționată de legea penală, numai în prezența acestor caracteristici, o faptă antisocială săvârșită de o persoană responsabilă poate fi  incriminată de legea penală.

Pe baza gradului de pericol și a gravitǎții criminalității este evaluat deținutul, după anumite criterii normative și sociale. Prin implicațiile juridice, faptul social al delincventului trece din planul social în cel juridic, transformându-se într-un act juridic ce implicǎ efecte și consecințe ce pot fi  sancționate. Ca fenomen antisocial, delictul presupune intervenția unei anumite valori și relații sociale ce sunt protejate de normele penale.

Pe baza dimensiunilor menționate în literatura de specialitate juridică, psihologică și criminologică se disting următoarele tipuri de delincvență:

delincvența reală, supranumită și „cioara neagră”, fiind acțiunea săvârșită în realitate și strecurând totalitatea manifestărilor antisociale cu caracter penal care s-au comis sau care au avut loc în realitate;

delincvența descoperită cuprinde numai o parte a faptelor antisociale cu caracter penal, și anume a celor identificate de organele specializate, se includ aici și așa numitele interacțiuni cu autori „necunoscuți”.

Unii autori disting unele dimensiuni ale delincvenței din punct de vedere juridic, și anume după S. Rădulescu, 1996:

violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară) care prescrie acțiuni sau sancțiuni punitive împotriva celor care o încalcă.

manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite.

săvârșirea unei acțiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.

În viziunea dreptului penal se iau in considerare, în abordarea actului ca delict patru factori: obiectul delictului, subiectul delictului, latura obiectivă, latura subiectivă.

Obiectul studiului se referă la valorile și relațiile sociale care sunt violate printr-o acțiune ilegală sau ilicită.

Subiectul delictului vizează persoana denumită subiect activ și care comite acțiunea ilicită, și subiectul pasiv fiind identificat cu persoana care suferă consecințele negative ale acțiunii.

Pentru ca o persoană sa fie considerată subiect activ trebuie să îndeplinescă trei condiții: să aibă o anumită vârstă, să fie responsabilă, să dispună de libertatea de gândire și acțiune.

Latura obiectivă este dimensiunea cea mai importantă a delictului și se conturează la intersecția mai multor aspecte: acțiunea delincventă, consecințele antisociale produse, raportul cauzal dintre acțiunea ilicită și consecințele negative și alți indicatori (timpul și locul delictului, mijloace și modalitǎți de comitere a actului etc).

Latura subiectivă însumeazǎ totalitatea referirilor la caracteristicile psihice ale persoanei care comite infracțiunea, caracteristici de factură intelectuală, afectivă, volitivă pe baza cărora se stabilește responsabilitatea și răspunderea persoanei.

Abordarea sociologică a fenomenului de delincvență

Teoriile anomiei

Conceptul de „anomie” a fost folosit pentru prima datǎ de Durkeim (1958) ce înțelegea prin aceasta o situație în care nu se mai putea regla sistemul de aspirații al individului, considerând cǎ o societate perfectǎ este aceea în care fiecare individ are prescris clar, nivelul de aspirații, în funcție de statutul sǎu.

Autorul oferǎ conceptului de „anomie” și conotația de „dereglare normativǎ, incapacitate de dirijare adecvatǎ a conduitelor, dislocare a conștiintei colective și a moralitǎții etc.”

O societate ce încurajeazǎ obținerea de bunuri pentru atingerea unui anumit status social fǎrǎ a oferi și mijloace necesare, produce delincvența.

Dezorganizarea socială sau „starea de anomie”, cum o numește Durkheim, determină pe lângă creșterea numarului de delicte și extinderea treptată a stării de marginalitate la un număr tot mai mare de indivizi și grupuri sociale.

Starea de marginalitate se sedimentează la nivel social prin neintegrarea socială având ca notă definitorie lipsa de adeziune la normele sociale și morale.

Discrepanța dintre scopurile sociale și mijloace dezvoltǎ cinci modalitǎți personale prin care indivizii își adapteazǎ comportamentul:

conformistul – reprezintǎ garanția continuitǎții și stabilitǎții sociale prin faptul cǎ acceptǎ standardul de succes, dar și mijloacele legitime;

inovatorul – cel care acceptǎ standardele sociale, dar gǎsește alternative (de obicei, ilegitime) la mijloace;

ritualistul – considerat deviant, deoarece refuzǎ standardele de succes prevǎzute de societate, preferând rutina.

evazionistul – cel care respinge atât scopurile, cât și mijloacele instituționale, membu al societǎții în mod fictiv, pentru cǎ nu participǎ;

rǎzvrǎtitul – cel care propune înlocuirea scopurilor și a mijloacelor, militând pentru o societate nouǎ.

Teoriile comportamentului delincvent ca produs al învǎțǎrii

Teoria învǎțǎrii sociale a lui Bondura (1969) se produce ca urmare a observației. Teoria lui Tarde (1924/1988), teoria imitației, se propagǎ conform cu douǎ legi. Prima lege se realizeazǎ în funcție de legǎtura strânsǎ dintre oameni, iar cea de-a doua lege se produce de la superior la inferior (conducǎtorul este cel care are primul comportament, iar inferiorii îl imitǎ).

Teoriile culturaliste

Sunt acele teorii ce se regǎsesc în special în randul celor ce fac parte din clasa de jos.

„Plecând de la conceptul de anomie, Cloward și Ohlin (1961) au ajuns la teoria oportunitǎților diferențiale.” Ideea care stǎ la baza acestei teorii este aceea cǎ tinerii din clasele muncitoare aleg conduite ilegitime.

Albert Cohen (1995) dezvoltǎ o nouǎ teorie a clasei muncitoare, denumitǎ teoria reacției clasei de jos, potrivit cǎreia delincvența este o reacție a clasei de jos la valorile clasei de mijloc.

Teoriile reacției sociale

O serie de teorii care aparțin acestei categorii împǎrtǎșesc faptul cǎ un comportament se dovedește a fi bun sau rǎu în funcție de reacția oamenilor la acesta. Însǎ reacția autoritǎților se dovedește a fi cea mai importantǎ, întrucât aceasta are puterea de a sancționa și a defini comportamentele.

O contribuție deosebit de importantǎ în elaborarea acestor teorii o are școala interacțonalismului simbolic, iar reprerezentanții acesteia (Cooley, Mead, Cressey) considerǎ cǎ nu existǎ o societate obiectivǎ, pentru cǎ oamenii influențeazǎ societatea prin interacțiune.

O altǎ teorie a reacției sociale este reprezentatǎ de teoria conflictului. Aceasta pornește de la ideea cǎ se poate face o delimitare între modelul consensual (considerǎ legea un acord majoritar) și cel conflictual (subliniazǎ conflictul dintre diverse grupuri în procesul de elaborare a legilor).

Teoriile controlului social

Reprezentanții acestor teorii sunt Travis Hirschi și Walter Reckless. Aceste abordǎri analizeazǎ modul în care societatea obține concordanța membrilor sǎi sau produce devianța.

Teoria atașamentului social a lui Travis Hirschi (1969) apare atunci când atașamentul individului fațǎ de societate este scǎzut sau întrerupt, ceea ce conduce la diminuarea conformitǎții.

Abordarea psihologică a fenomenului de delincvență

Perspectiva psihologică asupra delincvenților apare ca o necesitate de completare a abordării normativelor juridice și a dimensiunii sociale a delictului, cu implicarea profundă și complexă a a rolului personalității individului delincvent și nondelincvent.

Punctul de vedere psihologic țintește omul perceptibil, cum există și acționează în mediul ambiant, cum se evaluează pe sine ca o răsfrângere a imaginii celorlalți despre sine percepută la nivelul interiorității sale.

Teoriile psihologice prezintǎ elemente comune cu cele biologice.

Capacitatea mintalǎ

Goddard (1912) afirmǎ ideea conform cǎreia comportamentul infracțional este o consecințǎ a nivelului scǎzut de inteligențǎ, deficitul de inteligențǎ putând determina incapacitatea de a anticipa urmǎrile actelor proprii, la limitarea opțiunilor de acțiune.

Structura personalitǎții

Explicațiile asupra structurii personalitǎții persoanelor delincvente, considerǎ „comportamentul infracțional ca simpton al unor conflicte psihice conștiente sau inconștiente.”

S-au utilizat diverse teste pentru a determina dacǎ existǎ o structurǎ a personalitǎții specificǎ infractorilor, dar s-a constatat cǎ nici un test nu poate reda profilul autentic al infractorilor.

Dezvoltarea personalitǎții

Existǎ o serie de teorii psihologice ce întǎresc dinamica dezvoltǎrii personalitǎții, astfel cǎ trecerea de la un stadiu la altul face persoana sǎ devinǎ mai responsabilǎ din punct de vedere moral și mai conștientǎ de posibilele consecințe ale comportamentului sǎu.

Potrivit studiului realizat de Sullivan și Grant, infractorii sunt acele persoane care nu au reușit sǎ ajungǎ la un nivel superior de maturitate, nefiind capabili sǎ înțeleagǎ regulile sociale și sǎ-și controleze comportamentul.

Pentru o intervenție cu succes în ceea ce privește reabilitarea comportamentului, se recomandǎ zonele de tranzit de la un stadiu la altul pentru a nimici comportamentul dezirabil.

Perspectiva psihologică asupra delincvenței apare ca o necesitate de întregire a abordării normativelor juridice și a dimensiunii sociale a delictului, cu implicarea profundă și complexă a individualității infractorilor, a rolului personalității individului delincvent.

Punctul de vedere psihologic vizează omul concret, cum există și acționează în mediul ambiant, cum se percepe și se evaluează pe sine, ca o răsfrângere a imaginii celorlalți despre sine percepută și reverberată la nivelul interiorității sale.

Conform acestui punct de vedere, orice fenomen psihic este condiționat de acțiunea externă mediată de condițiile interne. Este vorba de acea totalitate funcțională între personalitate și mediu, care o dată cu modificarea unui determinant se soldează cu modificări la nivelul totalității funcționale.

Capitolul II: Mediul penitenciar–prezentare generală

II.1 Sistemul penitenciar românesc

Sistemul penitenciar românesc prezintǎ caracteristici comune cu cele ale țǎrilor Central și Est Europene, atât în ceea ce privește dezvoltarea istoricǎ din anii 1945-1989, cât și reformele actuale, fiind înregistratǎ în perioada 1977-1989 și o diferențǎ majorǎ la nivelul politicii.

Este vorba de încercarea de a ocoli realitatea existenței infracționalitǎții și aplicarea unei politici ce a constat în demolarea și desființarea a cca. 25% de penitenciare.

Actualménte, existǎ 32 de penitenciare, dintre care 7 sunt de maximǎ siguranțǎ, majoritatea sunt penitenciare închise care au și secții deschise (pentru acei deținuți ce au domicilul în raza de competențǎ a acestora), 1 penitenciar semideschis, un penitenciar pentru femei, un penitenciar pentru minori și tineri. De asemenea avem și 2 centre de reeducare pentru minori, 5 spitale penitenciar, un centru pentru pregǎtirea personalului și o unitate centralǎ de Logisticǎ.

În génere, închisorile au o capacitate medie de 1000-1500 de deținuți și sunt alcǎtuite din camere de detenție ce grupeazǎ peste 50-60 de deținuți. Problema supraaglomerǎrii este cea mai dificilǎ problemǎ cu care se confrunta sistemul penitenciar, rata supraaglomerǎrii fiind de cca 151%.

Populația din penitenciarele românești se comparǎ în linii mari cu cea a Angliei și a Franței, dar la o populație dublǎ fațǎ de cea a țǎrii noastre, România ajungând treptat în pragul colapsului.

Realitatea este cǎ infractorii ajung prea ușor în închisoare, peste 93% din încarcerați sunt privați de libertate pentru perioade ce depǎșesc un an, fapt ce determinǎ sistemul penitenciar sǎ depǎșeascǎ capacitatea legalǎ de deținere.

România este una din țările cu cele mai dure legislații penale, iar fapte cu nivel mediu de periculozitate sau nivel scăzut, sunt pedepsite aspru cu închisoare, astfel că furtul este sancționat cu 1-12 luni de detenție, iar furtul calificat (comis în mod planificat, în grup, pe durata nopții sau în alte situații, dar fără violență) cu 3-15 ani.

Instanța românească combină cele două infracțiuni, deținuții fiind condamnați atât pentru furt, cât și pentru furt calificat, dat fiind faptul cǎ în jur de jumǎtate din infractorii din penitenciarele din România sunt condamnați pentru furt, implicit furt calificat.

Statisticile din Buletinul informativ de penologie nr. 25 din decembrie 2003, arată faptul că România se plasează pe locul 7 ca procent de deținuți la 100.000 de locuitori (229.5‰) din 47 de țǎri membre.

Așadar majoritatea se întreabă cum este posibil să existe un procent atât de mare la 100.000 de locuitori și căutând un rǎspuns se grăbesc să dea vina pe siuația economică precară a țării.

În cele din urmă, cercetând mai în amănunt se descoperă că legislația penală este una neadaptată standardelor europene, iar majoritatea procurorilor trimit prea ușor în judecată persoane vinovate de furtul unui "bax" de 6 sticle de apă minerală (caz real, aflat pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului) pe când judecătorii aplică legea în mod mecanic, iar avocații numiți din oficiu își apără clienții mai mult formal.

Conform aceluiași Buletin informativ de penologie, în ceea ce privește infracțiunea de furt, România se clasează pe locul doi în raport cu cele 47 de state, dar nu pentru că în celălalte state se fură mai puțin, ci doar pentru că ele oferă și alternative la încarcerare (munca în folosul comunității, suspendarea pedepsei, amenda, libertatea supravegheată, etc), în timp ce în România munca în folosul comunității nu funcționează decât în cazul contravenienților, adică a celor care comit fapte minore, nesancționate de legea penală.

România se află din nou "în fruntea clasamentului” în ceea ce privește raportul dintre numărul cadrelor din penitenciare și cel al deținuților, cu 7,9 deținuți la un supraveghetor, ocupând locul trei.

În mod clar populația nu este interesată de soarta deținuților considerând că locul acestora este după gratii, oamenii fiind acaparați în mai mare măsura de latura punitivă și aproape deloc de acea latură educativă.

Consecințele acestor atitudini sunt multiple, printre ele numǎrându-se încetinirea realizării unei legislații în materie, îmbunătățirea condițiilor de detenție, punându-se un accent pe reeducare și resocializare și nu în ultimul rând, schimbarea mentalităților.

România față de majoritatea țărilor membre, prezintǎ interes minim față de condițiile de detenție și față de perspectivele adaptǎrii sociale.

Soluția găsită de autorități pentru problema numărului insuficient de supraveghetori este simplă și anume: deținuții sunt ținuți în camerele supraaglomerate 23 de ore din 24 (sau chiar mai mult, ora de ieșit zilnic la aer fiind redusă în multe penitenciare la 30 de minute).

În cadrul sistemul penitenciar românesc, încarcerații care ies din cameră sunt însoțiți de cadre de la escortă, altele decât supraveghetorii propriu-ziși.

Fiind puțini supraveghetori și cadre de escortare, se reduc pe cât posibil activitățile cultural-educative din interiorul penitenciarului, iar exercitarea unor acțiuni în afara penitenciarelor nici nu se pune în discuție, excepție fǎcând centrele de reeducare pentru minori sau alte două-trei penitenciare.

Din aceleași unice motive, examinarea deținuților la cabinetele medicale, scoaterea la vizite, la telefoane publice din penitenciare în afara programării, devine un impediment.

II.2 Organizarea și funcționarea penitenciarului

Administrația penitenciară din România este reprezentată de Direcția Generală a Penitenciarelor, fiind condusă de către un comandant (militar) sau un director (civil), ajutat de doi-trei locțiitori, instituție militară, subordonată Ministerului Justiției, care asigură executarea pedepselor privative de libertate, pronunțate de instanțele judecătorești, a măsurii arestării preventive, și a măsurii educative de inițiere a delincvenților minori în centre de reeducare.

În subordinea Direcției Generale a Penitenciarelor se află 43 de unități, care în funcție de volumul, complexitatea sarcinilor și gradul de pericol social al deținuților, se împarte în: penitenciare de maximă siguranță și penitenciare de categoria I.

În prezent, penitenciarul are o ”semnificație politicǎ deosebitǎ”, deoarece tratamentul deținuților, precum și condițiile de viață reprezintă expresia nivelului socio-cultural al țării, prin menționarea felului în care sunt respectate drepturile omului și gradul de democratizare a statului.

Imaginea închisorilor este relevantă pentru integrarea caracteristicilor generale ale unei societăți, precum și al nivelului de civilizație al societății.

În literatura de specialitate termenul de ”mediu total ”, folosit pentru prima dată de Goffman, este folosit pentru a ilustra locurile în care indivizii își petrec tot timpul. Din punct de vedere metodologic, un asemenea mediu este considerat un spațiu natural, reprezentând medii izolate și închise.

Mediul carceral prezintă o serie de caracteristici particulare și anume: un spațiu închis (potrivit structurii și funcționalității sale), un spațiu dihotomic (separă deținuții în două grupuri: de o parte și de cealaltă a gratiilor), un spațiu penal (din punct de vedere juridic); un spațiu al experienței – limită (din punct de vedere psihologic ), un spațiu al autorității și al interacțiunii asimetrice (din punct de vedere tranzacțional), un spațiu al întâlnirilor (deținuții se pot redobândii și reconstrui).

Având la bază aceste caracteristici, invariabil apar și anumite interdicții formale, care restrâng desfășurarea anumitor activități și comportamente, ca de exemplu: contactul cu familia, personalizarea spațiul de locuit, deținerea de inițiative.

Supraaglomerarea restrânge spațiul individual, fǎrǎ a ține seama de minima distanță intimă. Toate aceste rețineri atrag după sine dezvoltarea unor sentimente de anomie, frustrare și anxietate ce se vor manifesta atât pe parcursul încarcerării asupra individului deținut, cât și la sfârșitul privării de libertate.

II.3 Personalul din penitenciar

Personalul din penitenciar, angajat în urma formǎrii și recrutǎrii responsabile, trebuie să aibǎ însușite regulile de comunicare, să deținǎ instrumentele specifice unei comunicări inter-personale eficiente, să adopte o atitudine demnǎ și umanǎ în relațiile cu deținuții, să-și perceapă munca ca pe o vocație și nu ca pe o simplă sursă de câștigare a existenței.

Instituirea unor relații constructive cu deținuții trebuie să fie conceputǎ ca o caracteristică fundamentală a acestei vocații.

Resursele de personal trebuie să fie adecvate ca număr, categorii profesionale (psihiatri, medici generaliști, psihologi, sociologi, asistenți sociali, consilieri juridici etc.), practicieni cu experiență și pregătire eficientǎ.

Deficiențele de resurse umane micșoreazǎ adesea punerea în practică a activităților de reabilitare și terapeutice, îngrǎdind accesul la ergoterapie, terapia de grup, psihoterapia individuală.

Este esențial ca deținuții sǎ participe la activități educative și la muncă pentru a-i motiva pe aceștia. Aceste componente fundamentale ale unui proces eficient de reabilitare psiho-socială sunt deseori slab dezvoltate, ba chiar lipsesc cu desăvârșire, în cele mai multe cazuri tratamentul de care beneficiazǎ deținuții pacienți constă în farmacoterapie.

Cred că ar fi indispensabilǎ acordarea unei asistențe specializate deținuților, prestatǎ de o echipă interdisciplinară formată din psihologi, consilieri pe probleme educaționale și consilieri juridici, asistenți sociali.

S-ar putea beneficia de consiliere educațională și psihologică atât la nivel individual, cât și de grup, prin asigurarea unor activități care să ofere persoanelor private de libertate o viziune justă asupra vieții și realității, acceptarea situației și a faptei comise, aspecte necesare producerii unor schimbări identitare benefice.

Se atestǎ faptul cǎ între personalul penitenciar și deținuți existǎ un raport de tipul „ei-noi”, care face ca aceastǎ relație sǎ fie una competitivǎ, în care dacǎ nu se câștigǎ rǎzboiul, cel puțin sǎ nu se pierdǎ nici o bǎtǎlie.

Însǎ nici sarcina personalului nu este una ușoarǎ, ei fiind depǎșiți ca numǎr de încarcerați. Personalul administrației penitenciare este format din mai multe categorii: militari, magistrați și personal civil .

Personalul de conducere este alcătuit din: directori, directori adjuncți, șefi de servicii și de compartimente. Personalul de supraveghere reprezintă partea cea mai numeroasă a penitenciarului, cca. 60% și este formată din: ofițeri și subofițeri, care își desfășoară activitatea în sectoarele de deținere, pentru supraveghere, la baza perimetrului, escortare, evidența deținuților și organizarea muncii acestora.

Personalul cultural–educativ reprezintǎ circa 3% din total, fiind format din: profesori, educatori, sociologi, psihologi, asistenți sociali, preoți. Atribuțiile lor fac referire la școlarizare, calificare, consiliere și terapie, precum și organizarea activităților culturale, a celor sportive, de hobby și a timpului liber.

Așa cum susține însuși, Gheorghe Florian, lucrătorul din penitenciar trebuie să posede anumite abilități specifice precum: competență vizibilă, maniere agreabile, transparență, neutralitate, înțelegerea realității sociale, caracteristici necesare pentru desfășurarea activității profesionale.

În ceea ce privește profesionalismul personalului, acesta se caracterizează prin educație și formare în domeniu, experiență specializată, precum și printr-un set de valori fundamentale care fac parte din profesie.

Din cercetările științifice realizate pe plan național și internațional, rezultă faptul că lucrătorul din penitenciar este supus, în munca sa, tuturor formelor de stres. Acest lucru manifestă consecințe drastice în relațiile cu cei din jurul său, asupra relațiilor cu propria sa familie, precum și asupra propriei sala existențe.

Deseori ,persoana care își desfǎșoară activitatea în mediul penitenciar, este un om căruia nu îi place sǎ vorbească despre munca sa, care este puțin comunicativ, care uneori este mai irascibil și se află permanent într-o stare de incertitudine.

Personalul din penitenciar trăiește permanent cu o teamǎ nemărginită, determinată de grija aplicării în mod just a instrucțiunilor și regulilor care reglementează regimul de deținere a condamnaților, respectarea drepturilor omului și a legislației în vigoare.

Tot datorită studiilor efectuate de Gheorghe Florian, ”stresul asociat serviciului este o problemă majoră de sănătate și implicat în bolile de inimă, paradontoză, boli gastro- intestinale, iritări ale pielii, nevroza, alcoolism etc. Stresul rezultat reduce abilitățile angajaților de a lucra corect, având ca rezultat pierderi de resurse umane.”

Există situații în care membrii ai personalului sunt atacați cu violență, chiar și în locuri publice, de foști deținuți, ba mai mult sunt amenințați cu răpirea copiilor lor, cu violarea soțiilor sau spargerea și jefuirea locuințelor.

”Având în vedere această situație, considerăm că prevederile legale privind protecția personalului din penitenciare sunt cu totul deficitare. Opinia publicǎ are dreptul și datoria să cunoască aceste aspecte, faptul că mulți dintre colegii noștii contractează afecțiuni psihice și de cele mai multe ori nu mai reușesc să se bucure multă vreme de statutul de pensionar. Concetățenii noștii de regulă, nu cunosc aceste aspecte ale muncii din penitenciar și consideră această activitate ca fiind una insignifiantă, de multe ori trecută în categoria anonimatului.”

Personalul este cel mai important lucru în cadrul sistemului penitenciar, el reușind să-și dezvolte și să-și folosească la maxim abilitățile și deprinderile, în mod expres prin intermediul muncii în echipă.

Capitolul III: Deținuții în mediul penitenciar

III.1 Condițiile de existență din mediul penitenciar

Pedeapsa așa cum este ea definitǎ în DEX reprezintǎ o: „măsură de represiune, sancțiune aplicată celui care a săvârșit o greșeală”; „măsură de constrângere prevăzuta de lege și aplicată cuiva de o instanță judecătorească drept sancțiune pentru o infracțiune, condamnare, osândă, situație în care se află cel pedepsit, condamnat”.

În România, în prezent, existǎ conform legii 275/2006 urmǎtoarele regimuri de detenție și anume: de maximă siguranță, închis, semi-deschis și deschis. Aceste regimuri au fost hotǎrâte în funcție de durata pedepsei, astfel că putem vorbi despre:

Regimul de maximă siguranță: se încadreazǎ persoanele care au fost condamnate la închisoarea pe viață sau altă pedeapsă mai mare de 15 ani. Aceste persoane sunt supravegheate continuu, desfășoară diverse activități educative, terapeutice sau recreative în grupuri mici. Existǎ și câteva excepții, neputând fi încadrate în regimul de maximă siguranță următoarele categorii de persoane: bǎrbații cu vârsta peste 60 de ani și femeile cu vârsta peste 55, femeile însărcinate sau cu un copil cu vârsta sub un an în grijă, minorii, persoanele cu handicap de gradul I și cele cu afecțiuni locomotorii. Toate aceste categorii amintite mai sus sunt încadrate în regim închis.

Regimul închis: persoane condamnate pe o perioadǎ de detenție de la 5-15 ani. Sunt încarcerate la comun, desfășoară activitățile în interiorul penitenciarului sub supraveghere, însă pe baza unei aprobǎri de la conducerea penitenciarului pot să efectueze muncă în afara penitenciarului în condiții stricte de supraveghere.

Regimul semi-deschis: condamnații la o perioadă cuprinsă între 1 an și maxim 5 ani. Sunt cazați în spații comune și au spații în care își desfășoară activitățile de consiliere, educative, terapeutice, sportive etc. Pot să desfășoare activități în afara spațiului penitenciarului sub supraveghere, iar în interiorul penitenciarului se pot deplasa neînsoțiți. În acest regim există anumite spații care rămân deschise pe tot parcursul zilei.

Regimul deschis: se aplică celor care au fost condamnați la o pedeapsă mai mică de un an. Aceștia pot să presteze muncă și alte activități de consiliere, terapeutice, educative în afara penitenciarului fără supraveghere.

Există posibilitatea trecerii de la un regim la altul, pe baza unor merite deosebite. Datoritǎ regimului diferențiat, se impun restricții pentru anumite categorii de deținuți și sunt oferite stimulente altor categorii de deținuți.

În Regulamentul pentru executarea pedepselor, existǎ anumite obligații și interdicții pe care persoanele condamnate trebuie sǎ le respecte, iar ca urmare a încǎlcǎrii acestora, condamnaților li se vor aplica sancțiuni disciplinare.

Obligațiile fac referire la respectarea dispozițiilor înscrise în regulamentul de ordine interioarǎ : supunerea la percheziții, programul zilnic și respectarea regulilor de igienǎ, iar în ceea ce privește interdicțiile vorbim despre: încercarea condamnaților sǎ evadeze, abuzul de ceilalți condamnați pentru obținerea de servicii personale, deținerea unor bunuri interzise, etc.

Perioada de executare a pedepselor, în opinia lui Florian Gheorghe se împarte în trei perioade: carantina, executarea propriu-zisă și pregatirea pentru eliberare.

Carantina este perioada de 21 de zile prevăzute din punct de vedere medical, dar care se poate prelungi pânǎ când deținutul se acomodeazǎ noului mediu. În această perioadă starea deținutului se stabilizează până la un mod acceptabil.

Nou-veniții, care nu au mai avut nici un contact cu acest mediu prezintă câteva manifestǎri somatice precum: scǎderea bruscǎ în greutate, insomnia, stări depresive, dureri prelungite la nivelul membrelor și dezorientǎri.

Toate aceste manifestǎri sunt resimțite în mod special de persoanele slabe, de cele cu probleme pe plan afectiv, social și de cei bolnavi. Dupǎ o perioadǎ de circa o lunǎ, condamnații trec la sentimentul de victimizare, moment în care se conștientizeazǎ situația în care se aflǎ: pierderea familiei și prietenilor, pierderea locului de muncă, a bunurilor persoanale, etc.

Apoi, dupǎ trecerea de aceste perioade, deținutul observǎ cǎ agresivitatea este un mod de viață în penitenciar, că ceilalți le iau bunurile personale cu forța, și în cele din urmǎ ajung la concluzia cǎ aderarea la normele neoficiale reprezintǎ singura soluție a supraviețuirii în detenție.

Etapa de executare propriu-zisă este etapa cea mai îndelungată, cuprinzând cea mai mare parte a pedepsei. În cadrul acesteia se desfășoară reeducarea deținuților, activitatea principalǎ fiind munca. Acum deținutul știe cum merg lucrurile și primeazǎ sentimentul de dezamăgire datorat slabelor interacțiuni cu ceilalți deținuți.

Pentru noii deținuți un factor destabilizator este și supraaglomerarea din cadrul spațiului de detenție. Spațiul personal se îngusteazǎ, apar sentimente difuze de frustrare, mânie, etc. La toate acestea se adaugǎ și traume din punct de vedere psihologic, toată lumea interioară a deținutului se prăbușește odatǎ cu apariția unor noi valori și norme ce trebuie respectate, sau și mai rǎu, datoritǎ lipsei acestora.

După un timp, deținutul se liniștește și își ocupă timpul cu diverse activități mai plăcute : iese la muncǎ, are responsabilitatăți, participǎ la activități sportive, continuǎ cursurile școlare, se califica într-o meserie,etc.

Pregătirea pentru liberare – se referă la perioada cu câteva sǎptǎmâni dinaintea eliberării, atunci când persoanei condamnate i se instituie un program special de instruire: i se dau sfaturi practice privind modul de rezolvare a problemelor cu care se va confrunta, mai ales în ceea ce privește modul de comportare în societatea care nu va fi tocmai prietenoasǎ, oamenii fiind foarte neîncrezǎtori în ceea ce privește relațiile cu foștii deținuți.

Aceștia sunt încurajați sa aibă tărie pentru a vea încredere în forțele proprii pentru a face față noilor condiții și pentru a se reintegra treptat în societate.

Deasemenea, Florian Gheorghe vorbește despre adaptarea la mediul penitenciar ca fiind un proces ce îmbinǎ patru etape:

De acomodare – etapă în care domină diverse sentimente de teamă și supunere, de încercare de a se acomoda în noul mediu. În această etapǎ deținutul este cuprins de sentimente de părăsire (prin pierderea relațiilor cu membrii familiei) și neputința (în fața celorlalți colegi și în fața normelor impuse).

Etapa de adaptare – în care primeazǎ încercǎrile deținutului de a câștiga încrederea personalului din penitenciar, astfel reușind sǎ-i atragǎ de partea sa. În aceastǎ perioadǎ, deținutul își pregǎtește terenul, fǎcând o analizǎ a persoanelor din jurul sǎu și implicit a comportamentelor acestora pentru a-și orienta conduit în așa manierǎ încât sǎ-i aducǎ recompense.

De participare – persoana privatǎ de libertate se integreazǎ în grupul din penitenciar, devenind parte integrantă a grupului și realizeazǎ interacțiuni active cu ceilalți membri ai grupului.

Cu toatǎ strǎduința sa, uneori persoana deținutǎ nu reușește sǎ fie acceptatǎ de ceilalți, aceștia din urmǎ continuând sǎ judece în funcție de fapta comisǎ. Deținutul poate fi izolat ca urmare a acestui lucru și respins atunci când au loc activitǎți de grup.

De integrare – această ultimă etapă se poate împărți în alte trei perioade, ce au legǎturǎ direct cu nivelului de integrare al deținutului în cadrul mediul penitenciar: nivelul integrării sociale, al integrării subculturale și al integrǎrii psihosociale.

În etapa integrǎrii sociale, deținutul aderǎ la normele grupului, fie de bunǎvoie, fie doar pentru a fi acceptat, iar relațiile cu ceilalți încep sǎ prindǎ contur.

În etapa integrǎrii subculturale, deținutul și-a însușit valorile și normele informale ale grupului în activitǎțile sale zilnice. Are loc “botezul în celulǎ” unde fiecare povestește despre fapta comisǎ, dupǎ care se vorbește despre fenomenul de “prostire”. ce constǎ în cuvinte de compǎtimire fațǎ de fǎptașul povestitor.

Ca recompensǎ pentru aceastǎ compǎtimire, povestitorul trebuie sǎ plǎteascǎ un preț (bunuri personale, sau servicii în favoarea celorlalți), iar în cazul refuzului plǎții acesta suferǎ pedepse corporale sau ironizǎri din partea grupului.

În etapa integrǎrii psihosociale, stresul ce plana pânǎ acum asupra deținutului este diminuat, acesta acționand pe baza statutului ce îl ocupǎ în grupul respectiv.

III.2 Personalitatea persoanei deținute – sănătatea morală a deținutului

Experiențele din trecut au o implicație profundǎ în ceea ce privește comportamentul prezent, iar consecința unei decizii trecute nu poate fi evitată. Uneori nu ne putem împotrivi, nu putem controla opțiunile pe care ni le oferǎ viața, nu avem control asupra consecințelor acestor opțiuni.

Supozițiile, imaginile, credințele, valorile, prejudecățile, dorințele, stereotipiile și obișnuințele socio-culturale, reprezentările noastre sunt impulsionate de condiționarea, paradigma noastră, constituind legǎturi aflate în strânsǎ legǎturǎ cu experiențele noastre din trecut. Indivizii percep lucrurile în stil propriu, diferit de fiecare individ, oferind credit experienței personale.

Este extrem de greu să nu ne lǎsǎm influențați de aceste experiențe prin care trecem cu toții la un moment dat, dar cu toate acestea trebuie sǎ avem tǎria de a le transcede, acceptând și analizând influența lor asupra noastră, axându-ne pe natura noastră pozitivă, deschisă, potențial creatoare cu resurse nelimitate în a se adapta, evolua, transforma.

Deținutul nu dorește sǎ accepte capacitatea sa de autodeterminare, schimbarea prin autorestructurare, faptul că și-ar putea depăși paradigma, experiențele trecutului prin provocarea și activarea resurselor compensatorii naturale.

Un rol compensator în cadrul acestui proces de refacere identitară a deținuților, de conștientizare a semnificațiilor provenite din interiorul și exteriorul lor, de asumare a propriilor acte, îl realizeazǎ personalului specializat (psihologi, sociologi, asistenți sociali).

Bunul mers al închisorilor presupune existența unui personal special pregătit, capabil să stabileascǎ și sǎ elaboreze planuri reale de intervenție și să provoace procese de schimbare psiho-socială la nivel comportamental, atitudinal, psihic al deținuților.

Deținutului trebuie sǎ i se asigure susținerea și încurajarea pentru a-și face o introspecție a propriei vieți, a experiențelor trecute. Cu ajutorul acestei introspecții, acesta să conștientizeze efectele experiențelor trecute, a atitudinilor inadecvate asupra comportamentului și să înțeleagă și să accepte că toate aceste experiențe trecute nu pot constitui scuze pentru actul lor.

Persoanele private de libertate trebuie ajutate în a înțelege că dețin o gamǎ largǎ de resurse umane care i-ar ajuta să-și reconstruiascǎ atitudinea față de lume, viață, propria persoanǎ, încercând sǎ se desprindǎ de influența acestor experiențe trecute care le-au marcat modul de gândire și acțiune.

Pedeapsa privativǎ de libertate dezvoltǎ efecte de intensitate majorǎ asupra deținutului, a cǎrei sǎnǎtate moralǎ și fizicǎ este puternic lezatǎ, îndeosebi atunci când familia nu îi mai oferǎ sprijinul sǎu, lucru ce poate genera „gânduri negre”.

Orice semnal din partea familiei reprezintǎ un mijloc de bazǎ prin care deținutul își gǎsește motivația de a merge mai departe și de a face fațǎ cu brio anilor de detenție.

„Foarte multe dintre stǎrile și gândurile deținuților au legǎturǎ cu familia. Inclusiv rușinea pe care o încearcǎ pentru situația în care se aflǎ, este determinatǎ, sau întreținutǎ, de gândul cǎ familia suportǎ, alǎturi de deținut, consecințele faptei și efectul pedepsei.”

Unii deținuți nu se considerǎ infractori, chiar dacǎ majoritatea îi catalogheazǎ astfel, dar ei percep sentimentul rușinii legat de fapta lor, sentiment materializat prin scuzele pe care și le cer, în felul lor, fațǎ de cei care se simt rușinați și vinovați pentru fapta sǎvârșitǎ.

Frica de stigmatul social de la ieșirea din penitenciar reprezintǎ tot o expresie a rușinii, considerând cǎ statutul de ocnaș îl va urmǎri pe tot parcursul vieții, iar societatea îi va pune la zid cu eticheta amintitǎ mai sus.

Încǎ din perioada detenției, aceste sentimente de „om marginal” îi încearcǎ pe mulți deținuți, ceea ce le confirmǎ acestora certitudinea cǎ se vor confrunta cu non-acceptanța celor „normali”.

Astfel cǎ munca socialǎ cu deținuții vizeazǎ siguranța societǎții prin pregǎtirea deținuților pentru întoarcerea în rândul comunitǎții.

La baza acestei pregǎtiri, stǎ „principiul normalizǎrii” în sensul cǎ tratamentul deținuților nu trebuie sǎ punǎ accentul pe excluderea lor din societate, ci pe continua lor participare la aceasta.

Încarcerarea pe termen lung, determinǎ o datǎ cu trecerea timpului un comportament anti-social. De fapt, cu cât petrec mai mult timp în penitenciar, cu atât deținuții reacționeazǎ într-un mod cât mai negativ la acțiunile anturajului.

Ca urmare, asistența socialǎ cu familiile deținuților, cu foștii deținuți și aparținǎtorii lor pot interveni foarte mult în prevenția infracționalitǎții.

Așadar, strategia de prevenție are nevoie de aportul asistenței sociale, în egalǎ mǎsurǎ cu nevoia de contribuție a sociologiei sau pshihologiei, cu observația clarǎ cǎ asistența socialǎ, prin dimensiunea sa practicǎ centratǎ pe rezolvarea, diminuarea sau mǎcar controlul diverselor probleme sociale pe care indivizii, familiile, grupurile și comunitǎțile le confruntǎ, poate sǎ fie ea însǎși o modalitate de prevenire a infracționalitǎții.

Capitolul IV : Relațiile și adaptarea în mediul carceral

IV.1 Adaptarea la mediul de viață din penitenciar

Viziunea sociologicǎ (Sykes si Goffman)

Majoritatea încarceraților încearcǎ sǎ supraviețuiascǎ și sǎ se acomodeze mediului penitenciar, într-un fel sau altul.

Unii aleg calea hibernǎrii, unde întâlnim douǎ categorii și anume: cei care nu au mai fost închiși și adoptǎ o strategie ce se ține departe de necazuri, dar asta nu înseamnǎ neapǎrat cǎ le oferǎ un statut privilegiat în comunitate și acea categorie, din care fac parte cu precǎdere, cei aflați în faza incipientǎ și au fost ținta „mǎgǎriilor”, dar care au reușit sǎ se apere de probleme.

Din aceastǎ ultimǎ categorie fac parte foștii deținuți, cei care hiberneazǎ într-adevǎr, nu doresc sǎ meargǎ la muncǎ, dorm aproape toatǎ ziua, etc.

O altǎ categorie importantǎ este aceea a celor care s-au „instalat” în cadrul penitenciarului, folosindu-se de orice moment pentru a câștiga un avantaj în interesul propriu, având drept obiectiv, confortul din universul carceral.

Cu ajutorul calitǎților posedate, deținuții reușesc sǎ se impunǎ atât în ochii personalului, cât și în ochii celorlalți deținuți și cei care îi „rezolvǎ” pe cei care apeleazǎ la ei.

La un moment dat, granița dintre „adaptare la pedeapsǎ”, victimizare și delincvența carceralǎ devin greu de stabilit.

În instituția carceralǎ, persoanele private de libertate reușesc sǎ realizeze o piramidǎ la baza cǎreia se aflǎ cei „slabi”, adicǎ cei care nu beneficiazǎ de „privilegii” cum ar fi cele de a primi pachet, fiind scutiți de multe ori de la muncǎ, implicit și de la bani.

În încercarea de a construi o piramidǎ socialǎ se remarcǎ și cei cu dobânditul statut de „sclavi”,cazuri în care se regǎsesc cei care au de prestat o pedeapsǎ îndelungatǎ, iar acest lucru conduce în timp la abandon din partea propriilor familii, cǎutând alinarea în muncǎ, sfârșind chiar prin a se oferi pe ei înșiși ca „monedǎ de schimb în cazul tranzacțiilor economice și sociale”

Având ca scop apǎrarea comunitǎții, grija pentru deținuți și bunǎstarea acestora nu reprezintǎ una din preocupǎrile de bazǎ ale personalului.

Demersurile de prevenire a evadǎrii atrag dupǎ sine, tactici precum percheziția, paza din turn, numǎrarea frecventǎ a deținuților și verificarea grațiilor, devenind adevǎrate „ritualuri iraționale”, care nu s-au dovedit a fi tocmai eficinte din punct de vedere practic.

Modul de realizare a activitǎților este clar prescris de regulamentele impuse „de sus”, dar datoritǎ faptului cǎ sunt obligați sǎ împartǎ același spațiu, tratament egal și intimitatea, deținuții dezvoltǎ un sentiment de fraternitate unul fațǎ de celǎlalt.

Percepția nou-venitului asupra celorlalți infractori se modificǎ și acesta din urmǎ, este apreciat în funcție de calitǎțile personale, nu în funcție de infracțiunea comisǎ.

Deținuții sunt în definitiv ființe ce meritǎ o șansǎ, au nevoie de compasiune și sprijin, iar reticența și respingerea din partea societǎții le dau un sentiment de nedreptate și ostilitate fațǎ de lumea de afarǎ.

Primul sentiment resimțit în urma încarcerǎrii este acela de privare de libertate, putând vorbi chiar de o dublâ izolare: fațǎ de lumea exterioarǎ și fațǎ de celelalte celule din interiorul penitenciarului.

Conform acestei teorii, individul se „dezvațǎ” de anumite aspecte ale vieții sociale, nefiind capabil sǎ se descurce dupǎ eliberare.

Dupǎ ce un deținut ajunge în închisoare, el este supus unor așa-zise proceduri de inițiere, este perioada în care nu are voie sǎ primeascǎ vizite, i se interzice legǎtura cu exteriorul.

În alte situații se apeleazǎ la tehnici gen – raderea pǎrului, sau aruncarea unei uniforme nepotrivitǎ ca mǎrime. Deținutul își pierde astfel dreptul de a-și controla aspectul fizic, iar ceilalți deținuți i se adreseazǎ folosind denumiri precum: „pifan”, „boboc”.

A doua suferințǎ a încarcerǎrii despre care ne amintește Sykes (1958/1974) este privarea de bunuri și servicii.

În opinia lui Sykes, cea de-a treia suferințǎ a încarcerǎrii este privarea de relații heterosexuale. Îndepǎrtarea de soție, prietenǎ, etc poate aduce prejudicii serioase psihologice și fiziologice. „Castrarea figurativǎ a celibatului involuntar” (Sykes, 1958/1978, p.70) creeazǎ dificultǎți serioase deținutului în dezvoltarea masculinitǎții.

Pierderea autonomiei este ce-a de-a patra suferințǎ identificatǎ de Sykes, întrucât încarcerații nu au dreptul sǎ ia propriile decizii, ei fiind ghidați de reguli impuse.

Cea de-a cincea și ultima suferințǎ menționatǎ de Sykes, este privarea de securitate – adunarea în același loc a unui numǎr mare de deținuți nu poate sǎ nu sesizeze probleme, chiar dacǎ existǎ mǎsurile autoritǎților.

Goffman (1961/2004) descoperǎ patru strategii de adaptare la presiunile încarcerǎrii:

retragerea situaționalǎ – deținutul nu mai socializeazǎ, stare numitǎ și „psihoza de detenție”;

tactica inflexibilǎ – deținutul provoacǎ instituâia, un exemplu elocvent fiind necooperarea cu personalul instituției;

colonizarea – numeroși instituționalizați ajung sǎ afirme câ le este mai bine în penitenciar decât afarǎ;

convertirea – individul pozeazǎ în deținutul perfect, disciplinat, dar el va fi catalogat drept „ciripitor”, om al gardienilor”.

Efectele psihologice ale încarcerǎrii (Goggman, Sykes și Bondeson)

Dintre efectele cele mai cunoscute ale privǎrii de liberate amintim: instituționalizarea, infantilizarea, mortificarea, defectismul, stigmatizarea și alienarea.

În opinia lui Bondeson (1989) aceste efecte amintite mai sus se instaleazǎ ca urmare a celor mai severe privațiuni (pierderea libertǎții, pierderea contactului cu partenerul și monotonia) și au aceeași intensitate, indiferent de durata pedepsei.

Studiile psihologice au introdus în anii 1980 conceptul de coping (de a face fațǎ) în încercarea de a interpreta strategiile defensive ale deținuților.

Se vorbește și despre faptul cǎ desǎ multe cupluri rezistǎ pe durata detenției, aceștia sfârșesc prin a se despǎrți dupǎ eliberarea partenerului pentru cǎ acesta din urmǎ întâmpinǎ dificultǎți psihologice sau emoționale.

O nouǎ abordare ce are la bazǎ efectele psihologice ale încarcerǎrii asupra instituționalizatului, avanseazǎ ipoteza conform cǎreia deținutul trece printr-un proces de „înghețare profundǎ” (deep freeze) deoarece toate aspirațiile, interesele și înclinațiile sunt suspendate pe durata încarcerǎrii, urmând ca ele sǎ fie reluate o datǎ cu eliberarea acestuia.

Efectele pozitive ale încarcerǎrii (Bondeson)

Deși majoritatea considerǎ cǎ nu existǎ efecte pozitive ale încarcerǎrii, decât cele negative, anumite studii realizate de Bondeson (1989) aratǎ faptul cǎ o minoritate de 12% dintre deținuți gǎsesc efecte pozitive ale încarcerǎrii cum ar fi: tratamentul medical și stomatologic, organizarea exercițiilor fizice și calificarea profesionalǎ (ce ajutǎ la reintegrarea postliberatorie).

Prin urmare, existǎ o serie de efecte ale încarcerǎrii peste care asistentul social nu trebuie sǎ treacǎ cu vederea pentru a-i ajuta pe deținuți sǎ diminueze efectele distructive ale închisorii asupra personalitǎții și sistemului social cu care se identificǎ.

„Atitudinea fațǎ de cadre este una ambivalentǎ, deținuții recunosc o schimbare în bine în atitudinea și comportamentul acestora fațǎ de ei, mai ales dupǎ anul 1990, dar iî simt pe unii vulnerabili, chiar corupți și nu de puține ori, îi includ prin diferite tertipuri, în jocul manipulativ, în care deținuții se atrag unii pe alții. Pe de altǎ parte, în relatǎrile lor, deținuții acuzǎ din partea administrației penitenciarului, chiar a conducerii, o anumitǎ nepǎsare fațǎ de problemele lor sociale, sau de sǎnǎtate”

IV.2 Relațiile interpersonale în penitenciar

Privarea de libertate provoacǎ numeroase implicații la nivelul fiecǎrui individ, reușind sǎ-și punǎ amprenta asupra câtorva aspecte primordiale din punctul de vedere al deținutului: spațiul de viațǎ este restrâns, timpul personal este suspendat, iar comportamentul social este modificat complet prin dezvoltare unor sentimente de izolare și abandon.

Toate aceste aspecte deteriorate, se pot rezolva într-o oarecare mǎsurǎ, cu ajutorul relațiilor interpersonale pe care deținutul le dezvoltǎ prin contactul cu ceilalți.

Relațiile interpersonale au loc în cadrul grupurilor mici, unde indivizii au un contact direct, pe o perioadǎ semnificativǎ de timp, muncesc, conviețuiesc împreuna, desfǎșoarǎ activitǎți de timp liber, cultural- artistice, sportive, învațǎ.

Jean-Claude Abric definește grupul ca: ”un ansamblu de persoane interdependente, acest criteriu fiind elementul de bazǎ al oricărei grupǎri”. Totodatǎ autorul susține cǎ cel mai important obiect de studiu al psihologiei sociale rǎmâne grupul restrâns, definit ca fiind ”un ansamblu de persoane care au posibilitatea de a se percepe și de a interacționa în mod direct și care participǎ la o activitate comunǎ, grație unui sistem de reguli și de norme formale sau informale”.

În cadrul relațiilor interpersonale se constituie rapoarte afective, care se manifestǎ în special ca relații de simpatie, antipatie și indiferențǎ. Aceste aspecte sunt preponderente în colectivele de deținuți, dat fiind modul specific de viațǎ, precum și modificǎrile care intervin în structura psihicǎ a acestora în perioada încarcerǎrii.

Relațiile interpersonale reprezintǎ cadrul direct în care se formeazǎ și se manifestǎ individul ca persoanǎ, sunt satisfǎcute multiplele sale trebuințe, se modeleazǎ și se diferențiazǎ personalitatea sa.

Tocmai din aceast motiv ele ocupǎ un loc important în viața deținutului, legitimǎ eforturile care sunt depuse pentru a le influența astfel încît sǎ manifeste un conținut și o finalitate eficace.

Datoritǎ influenței structurii microcolectivului, dar și a particularitǎțile psihice ale deținuților, relațiile interpersonale sunt provocate de fenomenele și procesele ce se realizeazǎ la nivelul sistemului social global, ca de altfel și relațiile macrosociale. Solide influențe au asupra lor acele elemente care țin de structura socialǎ și de clasa din care fac parte.          

Posibilitatea receptǎrii organizǎrii activitǎților din penitenciare de cǎtre persoanele deținute care sunt lipsite de anumite drepturi, desfǎșoarǎ prin constrângere anumite activitǎți, precum munca, activitǎți educative, culturale, este una minimalǎ, iar în ceea ce privește acceptarea proceselor societǎții acestea au șanse limitate, aproape inexistente, datoritǎ lipsei de interes și de preocupare pentru aceste probleme, a nivelului cultural foarte scǎzut pe care îl afișeazǎ persoanele private de libertate.

Cadrul penitenciar este unul deosebit de dificil de trecut și nu puține sunt momentele în care acesta este greu de exprimat în termeni statistici.

Cele mai cunoscute caracteristici ale populației penitenciare sunt cele cu privire la repartizarea pe sexe, vârsta, infractiunea comisǎ, mediul de proveniențǎ, gradul de pregǎtire școlarǎ, dar sunt și elemente pe care nu s-a pus accentul, evenimentele aproape invizibile petrecute în colectivitǎțile de deținuți, dar de a cǎror importanțǎ nu ezitǎ nimeni sǎ-i acorde credibilitate.

Persoana condamnată se află în continuă interacțiune cu cei din jur, dezvoltând anumite comportamente față de alți deținuti și față de cadre, relații care pot fi de cooperare dar și conflictuale. În penitenciar se creează, după cum am spus, un tip aparte de relații interpersonale, care au un conținut, o dinamică și modalități aparte de structurare și manifestare.

Astfel, se poate urmǎri cum își fac aparița liderii informali în penitenciar și cum își exercita ei autoritatea, în încercarea de a satisface nevoile de grup și prin asigurarea integrǎrii noilor veniți în universul penitenciar.

Multiple cercetǎri au reliefat cǎ în penitenciare, la nivelul grupurilor de încarcerați s-a dovedit existența unui deficit de roluri sociale, ceea ce influențeaza negativ procesul de reintegrare sociala postliberatorie.

De asemenea, relatiile interpersonale din grupurile de încarcerați se stabilesc în funcție de personalitatea acestora, caracteristicile de grup și climatul socio-uman.

Structura puterii în grupul de deținuți manifestǎ o problemǎ esențialǎ pentru indivizii implicați. Max Weber spunea despre putere că este ”capacitatea cuiva de a impune voința în cadrul unei relații sociale, în ciuda oricărei rezistențe și indiferent de factorii care exercitǎ acea rezistențǎ”.

Un rol important în acest proces al deținerii puterii îl joacǎ liderul, care trebuie sǎ aibǎ anumite calitǎți esențiale : liderul trebuie sa fie o persoana impunǎtoare care sǎ știe sǎ îi reprezinte și sǎ le apere drepturile, sǎ aibǎ o inteligențǎ peste cea a majoritǎții grupului, sǎ ofere sprijin deținuților care au nevoie și sǎ fie un exemplu demn de urmat pentru ceilalți.

Liderul desemnat de grup își însușește roluri, precum : coordonator al grupului , elaborarea politicii grupului , purtător de cuvânt oficial , deține controlul structurii, este arbitru și mediator , acordǎ sancțiuni și recompense și devine ”țap ispășitor ” în cazul unor probleme exterioare grupului.

Comunicarea este legǎtura principalǎ prin care individul se dezvoltǎ pe sine și își dezvoltǎ relațiile interpersonale. În absența comunicǎrii, deținuții ar rămâne izolați, incapabili de interacțiune socialǎ și de reintegrare în colectivitate.

Din perspectiva psihologiei sociale, pentru o bunǎ comunicarea interumanǎ sunt indispensabile următoarele elemente : relația între indivizi sau grupuri, transmiterea și receptarea de mesaje, influențarea voita sau nu a comportamentului.

Prin intermediul comunicǎrii interumane se transmite informația, conduita afectivǎ, se declanșează sau se estompează activitǎțile, trebuințele, aspirațiile.

Relațiile interpersonale reprezintǎ cadrul fundamental prin intermediul cǎrora indivizii sau grupurile se influențează reciproc. Se dezvoltǎ astfel un cerc psihologic, în care toți indivizii implicați își schimbǎl atitudinea, propriile comportamentele transformându-se în stări și mentalitǎți unanim acceptate la nivel de grup.

IV.3 Tratamentul penitenciar

Penitenciarul are rolul esențial de a resocializa și reda societǎții pe acei indivizi care la un moment dat au încălcat legea. Resocializarea reprezintatǎ o modalitate de reorientare și remodelare a personalității persoanei condamnate la o sancțiune penalǎ în raport cu normele și valorile acceptate de societate.

Instituția penitenciarǎ a devenit o instituție formativa, în care formarea și modelarea pozitivǎ a caracterelor, are importanțǎ primordialǎ. Pedeapsa pentru încălcarea normelor este privarea de libertate, iar penitenciarul devine, din ce în ce mai mult, locul în care persoanele care au sǎvârșit infracțiuni sunt ajutate sǎ evite greșelile ulterioare.

Oferirea posibilitǎții de reabilitare printr-un tratament adecvat este atât în interesul societǎții, cât și a deținuților.

Putem defini tratamentul penitenciar – ca un complex de mǎsuri educative, psihologice, sociologice, productive, ocupaționale și medicale desfășurate cu deținuți, în scopul recuperării și reintegrării lor sociale.

Scopul general al tratamentului penitenciar este bine accentuat de Ansamblul de Reguli minime privind tratamentul deținuților care la art. 65 aratǎ cǎ: ”tratamentul indivizilor condamnați la o pedeapsǎ sau măsura privativǎ de libertate trebuie sǎ aibă scopul, atât cât permite durata condamnării, de a crea în ei voința si aptitudinile care sǎ le dea posibilitatea, ca după liberare sǎ trăiască respectând legea și satisfăcându-și nevoile. Acest tratament trebuie sǎ fie de naturǎ a le menaja respectul fațǎ de ei înșiși și a le dezvolta simțul de răspundere.”

Filosofia pedepsei cu închisoarea face progrese semnificative, centrându-se pe normalizarea vieții deținutului.

Procesul de planificare a executǎrii sentinței are în vedere o evaluare inițialǎ a deținutului, o planificarea a obiectivelor de intervenție și desfǎșurarea unor activitǎți care au ca finalitate sporirea șanselor de reintegrare în cadrul societǎții dupǎ eliberare.

Abordarea aceasta (trecerea de la un regim închis la unul semideschis și apoi la cel deschis), se regǎsește în numeroase sisteme penitenciare (Olanda, SUA, Marea Britanie, etc), având rezultate semnificative.

În ceea ce privește minorii și adulții condamnați la peste șase luni de închisoare ce nu au urmat cursurile primare, aceștia sunt obligați la instrucția școlarǎ.

Educația în penitenciar este consideratǎ ca fiind cea mai importantǎ activitate care servește întotdeauna aceleași scopuri.

Pe mǎsurǎ ce autoritățile penitenciarului și membrii personalului de pazǎ, tind sǎ vadă programele educaționale ca fiind un tip de activitate perifericǎ, care contribuie la buna ordine a instituției, alții, în special educatorii și membrii civili ai personalului precum, asistenții sociali și psihologii, tind sǎ accentueze dimensiunea eticǎ a educației, ca parte a scopului de reabilitare a detenției.

Educația este văzuta ca o cale de resocializare viitoare, ca o modalitate de schimbare a valorilor și atitudinilor precum și o achiziție de abilitǎți ,care îl ajută pe deținut sǎ-și construiască un viitor mai bun după liberare.

Legea nr.275/2006, precum și Regulamentul sǎu de aplicare vin cu o îmbunǎtǎțire vizibilǎ asupra vieții carcerale din România.

Din nefericire, rǎmân realizate satisfǎcǎtor anumite aspecte, importante in demersul incluziunii sociale, cum ar fi: permisiunea de ieșre din penitenciar, abordatǎ ca fiind o recompensǎ, nu un drept al deținutului aflat în regim de detenție semideschis sau deschis.

Este necesar sǎ considerǎm cǎ termenul de tratament este utilizat în sens larg, fiind folosit pentru a comprima tot ceea ce se face în mod conștient pentru a se influența comportarea deținutului, astfel încât sǎ revinǎ în societate cu cele mai bune șanse pentru a nu mai încălca legea.

Aceasta înseamnă cǎ dotările și aranjamentele fizice ale penitenciarelor sunt o parte a tratamentului, modul în care personalul tratează persoanele private de libertate este o parte din tratament și întregul regim penitenciar este de fapt un element foarte important al tratamentului.

Capitolul V :  Metodologia cercetǎrii

V.1 Scopul cercetării:

Identificarea și prezentarea efectelelor mediului penitenciar asupra persoanelor private de libertate.

Populația investigată. Eșantion

Categoria de deținuți aleasă pentru realizarea studiului este aceea începând cu vârsta de 18 ani și îi vizează inclusiv pe cei cu vârsta de peste 30 de ani. În urma consultǎrii dosarelor personale, au fost aleși 30 de subiecți care au fost supuși chestionǎrii.

V.2 Obiectivele cercetării:

Evidențierea diferitelor forme de discriminare asupra persoanelor private de libertate

Identificarea modului în care sistemul de încarcerare influențează comportamentul agresiv al deținutului vis-à-vis de ceilalți.

Influența mediului penitenciar asupra stării psiho-socio-medicale a persoanei încarcerate.

V.3 Ipotezele cercetării:

Dacă deținutul nu este adaptat mediului penitenciar atunci el se confruntă cu diferite forme de discriminare din partea celorlalți.

Cu cât sistemul de încarcerare este mai sever cu atât acesta influențeză comportamentul agresiv al deținutului față de ceilalți.

Dacă o persoană privată de libertate nu este adaptată mediului penitenciar atunci starea sa psiho-socio-medicală este afectată.

V.4 Descrierea instrumentelor cercetǎrii:

Metodele de lucru folosite în realizarea studiului au fost următoarele:

Consultarea dosarului de penitenciar și a documentelor depuse la dosar;

Chestionare pentru evaluarea efectelor mediului penitenciar asupra persoanelor private de libertate;

Studii de caz.

Chestionarul furnizează informații relevante referitoare la structura persoanei subiecților investigați, precum și efectele mediului penitenciar asupra persoanei lor. Este alcătuit din 18 întrebǎri care urmăresc evidențierea influenței mediului penitenciar în viața deținuților.

Întrebările sunt formulate astfel încât să permită trei variante de răspuns (afirmativ, negativ și nedecis), excepție fǎcând întrebarea legatǎ de sexul subiectului, care solicită un singur răspuns, cel adecvat încarceraților din Penitenciarul Timișoara (sex masculin).

Chestionarul a fost întocmit în așa mǎsurǎ încât să reducă posibilitatea influențǎrii deliberate, majoritatea întrebărilor fiind indirecte, legate de aspecte despre care se știe prin studiul corelațiilor că sunt esențiale. Înainte de aplicarea chestionarului lotului de subiecți, au fost citite instrucțiunile cu privire la folosirea acestuia.

Studiul de caz ne oferǎ informații cu privire la datele personale ale subiectului, date precum: vârsta, sexul, naționalitatea, statutul marital, nivelul de școlarizare ș.a., dar și anumite informații esențiale precum: fapta comisǎ, adaptarea la mediul penitenciar, relațiile cu ceilalți, etc.

Studiul de caz a fost realizat tocmai pentru a verifica ipotezele studiului propuse în stadiul inițial și pentru o documentare mai amplǎ în ceea ce privește efectelor mediului penitenciar asupra persoanelor private de libertate.

V.5 Analiza și interpretarea datelor

Ipoteza 1: Dacă deținutul nu este adaptat mediului penitenciar atunci el se confruntă cu diferite forme de discriminare din partea celorlalți.

Pentru a demostra aceastǎ primǎ ipotezǎ, am corelat întrebǎrile: “V-ati acomodat mediului penitenciar?“, ”În integrarea într-un grup în penitenciar, ați întâmpinat dificultǎți? “, pe baza cǎrora am obținut urmǎtorul grafic și tabele de unde reies rezultatele exprimate mai jos.

Case Processing Summary

V-ati acomodat mediului penitenciar? * In integrarea intr-un grup in penitenciar, ati intampinat dificultati? Crosstabulation

Count

Symmetric Measures

15% din persoanele intervievate “nu” s-au acomodat mediului penitenciar, iar dintre aceștia 10% “da”, au avut dificultǎți în integrarea într-un grup, iar 4% au răspuns că”uneori” au întâmpinat dificultǎți de integrare și un procent de numai 1% “nu” au întâmpinat dificultǎți de integrare.

5% din totalul persoanelor au răspuns cu “da”, s-au acomodat mediului penitenciar, dintre aceștia 3% au avut dificultǎți de integrare în cadrul unui grup în penitenciar, 1% “nu” au întâmpinat dificultǎți de integrare, iar ceilalti 1% au avut “uneori” dificultǎți de integrare.

10% din același total interogat s-au acomodat “oarecum” mediului penitenciar, iar din acești 8% au avut dificultǎți de integrare, 1% “nu” au avut dificultǎți și 1% au avut “oarecum” dificultǎți de integrare.

Cea de-a doua corelație s-a realizat între cele douǎ întrebǎri: , “Vǎ simțiți vulnerabil în mediul penitenciar?”, “Ați simțit vreo respingere din partea celorlalți colegi?“ care au dezvoltat urmǎtoarele rezultate constatate în baza graficului și tabelelor reprezentate:

Case Processing Summary

Va simtiti vulnerabil in mediul penitenciar? * Ati simtit vreo respingere din partea celorlalti colegi? Crosstabulation

Count

Symmetric Measures

15% din totalul participant la studiul realizat au spus că s-au simțit “de multe ori” vulnerabili în mediul penitenciar , iar din acest total 5% “da”, au simțit respingere din partea celorlalți colegi, 1% “nu” au simțit respingere și 9% au simțit “de multe ori” respingere din partea celor din jur.

14% din totalul participanților, au răspuns că s-au simțit vulnerabili “uneori” în mediul penitenciar, iar dintre aceștia 7% au spus că au simțit respingere din partea celorlalti, 1% “nu” au fost respinși și 6% au simțit respingere “de multe ori”.

1% din numǎrul total nu s-au simțit “niciodatǎ” vulnerabili în mediul penitenciar și tot același procent de 1% “nu” au simțit respingere din partea celorlalți colegi.

♣ În urma celor două corelații făcute mai sus se poate observa că ipoteza propusă a fost confirmată în mǎsura în care mai mult de jumătate din persoanele intervievate au confirmat că nu s-au adaptat mediului penitenciar , fapt ce a condus la confruntarea cu diferite forme de discriminare din partea celorlalți colegi (deținuți și personal).

Ipoteza 2: Cu cât sistemul de încarcerare este mai sever cu atât acesta influențeză comportamentul agresiv al deținutului față de ceilalți.

În vederea verificǎrii veridicitǎții acestei ipoteze, m-am ajutat de urmǎtoarele întrebǎri: “Cât de sever este sistemul de încarcerare?”, “Sunteți mai aprig la mânie?”. Prin corelarea acestora, s-au obținut urmǎtoarele:

Case Processing Summary

Cat de sever este sistemul de incarcerare? * Sunteti mai aprig la manie? Crosstabulation

Count

Symmetric Measures

Din totalul de persoane interogate, 19% au afirmat că sistemul de încarcerare este unul“sever”, dintre care 9% au rǎspuns “da”, sunt mai aprigi la mânie, 8% sunt mânioși “uneori”, iar 2% au spus că “nu” sunt persoane aprige la mânie.

Din totalul de încarcerati intervievați, 9% au susținut că sistemul de încarcerare este “mediu” ca grad de severitate, iar din acest total 8% au spus că doar “uneori” sunt aprigi la mânie și restul de 1% au spus că “da ” sunt aprigi la mânie.

2% dintre aceste persoane au considerat sistemul de încarcerare “blând” și tot acest procent de 2% au susținut cǎ “nu” sunt aprigi la mânie.

Cea de-a doua corelație face referire la întrebǎrile: “Cât de aspru sunteți pedepsit atunci când încǎlcați regulile impuse?”, “Pentru rezolvarea unui conflict ați folosit "legea pumnului"? “, în baza cǎrora s-a realizat urmǎtoarele tabele și graphic, ce concentreazǎ rezultatele:

Case Processing Summary

Cat de aspru sunteti pedepsit atunci cand incalcati regulile impuse? * Pentru rezolvarea unui conflict ati folosit "legea pumnului"? Crosstabulation

Count

Symmetric Measures

Din totalul de persoane interogate, 20% au afirmat că sunt “aspru” pedepsite pentru încălcarea regulilor impuse, dintre care 15% au rǎspuns “da”, au folosit “legea pumnului” pentru rezolvarea unor conflicte, iar 3% au spus că au folosit pumnul “de multe ori”, pe când 2% susțin cǎ “nu” folosesc violența pentru rezolvarea problemelor.

Din totalul de încarcerati intervievați, 10% au susținut că sunt “extrem de aspru pedepsiti pentru încǎlcarea regulilor, iar din acest total 6% au spus că au folosit legea pumnului drept rezolvare a unui conflict și restul de 3% au spus că au folosit lovitura cu pumnul “de multe ori” și 1% “nu” au folosit “legea pumnului”.

♣ M-am ajutat de întrebarile corelate mai sus și am obținut și de această dată confirmarea ipotezei deoarece toate persoanele participante la studiul realizat au susținut că orice abatere de la regulile impuse nu rǎmâne nepedepsită – putem deduce că sistemul de încarcerare este unul sever și totodată am văzut că majoritatea persoanelor sunt firi aprige la mânie, comportament adoptat în relațiile cu ceilalți.

Ipoteza 3: Dacă o persoană privată de libertate nu este adaptată mediului penitenciar atunci starea sa psiho-socio-medicală este afectată.

În vederea verificǎrii și acestei ultime ipoteze am corelat întrebǎrile: “Vǎ simțiți vulnerabil în mediul penitenciar?”, “Ați avut stǎri depresive pe parcursul încarcerǎrii?”, conform cǎrora au reieșit tabelele și graficul ce denotǎ rezultatele:

Case Processing Summary

Va simtiti vulnerabil in mediul penitenciar? * Ati avut stari depresive pe parcursul incarcerarii? Crosstabulation

Count

Symmetric Measures

La întrebarea “Vă simțiți vulnerabil în mediul penitenciar”, 15% au răspuns că au simțit acest lucru “de multe ori”, iar din acest total 7% au spus “da”, au avut stări depresive pe parcursul încarcerarii, iar ceilalți 5% au răspuns că “de multe ori” au avut stări depresive în perioada detenției și 3% “nu” au avut stǎri depresive pe perioada privǎrii de libertate.

La aceiași întrebare “Vă simțiți vulnerabil în mediul penitenciar”, 1% au confirmat că “niciodatǎ” nu au avut acest sentiment și același procent de 1% au spus cǎ “nu” au existat stări de depresie în perioada de încarcerare.

14% au s-au simțit vulnerabili în penitenciar “uneori” și din acest total, 12% au avut și stǎri depresive, iar 2% “nu” au avut avut stǎri depressive pe parcursul detenției lor.

A doua corelație destinată testării acestei ultime ipoteze s-a efectuat între întrebările: “Vǎ simțiți în siguranțǎ în cadrul penitenciarului?”, “V-ați gândit vreodatǎ sǎ apelați la gesturi extreme în situațiile de crizǎ, depresive? “ și a obținut rezultatele:

Case Processing Summary

Va simtiti in siguranta in cadrul penitenciarului? * V-ati gandit vreodata sa apelati la gesturi extreme in situatiile de criza, depresive? Crosstabulation

Count

Symmetric Measures

Dintr-un total de 30 persoane, 5% au spus că se simt în siguranță în cadrul penitenciarului “uneori” și dintre aceștia 2% au spus “da” s-au gândit să apeleze la gesturi extreme în situațiile de criză, 1% s-au gândit “uneori” la aceste gesture extreme, iar 2% “nu” s-au gândit să decurgă la gesturi care sǎ-i afecteze în situațiile depresive.

Din același total de 30 persoane interogate, 24% “nu” se simt în siguranță în mediul penitenciar, iar din acest total 9% au spus “da” s-au gândit la recurgerea la gesturi extreme în situațiile de criză, 7% s-au gândit “uneori” și 8% “nu” s-au gândit niciodată la gesturi periculoase în situațiile extreme.

1% este procentul care a rǎmas neacoperit din acele persoane care afirmǎ cǎ “da” se simt în siguranțǎ în penitenciar și același procent minimal, “nu” s-a gândit la alternativa apelǎrii la gesturi extreme în situațiile de crizǎ.

♣ Și această ultimă ipoteză a fost confirmată având în vedere faptul că un procent destul de ridicat ce vizează persoanele private de libertate prezente la studiul efectuat au menționat că nu sunt adaptate mediului penitenciar și de asemenea o parte importantă a persoanelor din categoria amintită mai sus au fost afectate psiho-medical lucru constatat din faptul cǎ majoritatea au considerat cǎ cea mai la îndemânǎ alternativǎ este aceea a recurgerii la gesturi extreme pentru depǎșirea nesiguranței și vulnerabilitǎții care îi apasǎ.

S-a realizat un studiu la care au participat 30 de persoane cu vârsta cuprinsǎ între categoriile “18-25 ani”; “25-30 ani” și “peste 30 ani”, cu preponderențǎ au fost participanți din categoria “peste 30 ani”, înregistrând un procent de 40%.

Din cele 30 de persoane participante la realizarea studiului, în proporție de 100% au fost persoane de sex masculin, ceea ce denotǎ faptul cǎ studiul s-a realizat într-un penitenciar unde sunt reținute doar persoane de sex masculin.

La întrebarea “V-ați acomodat mediului penitenciar”, jumǎtate din persoanele chestionate (50%), au rǎspuns cǎ “nu” s-au acomodat mediului penitenciar pânǎ la momentul acesta, pe când un procent de 33% s-au acomodat “oarecum”, iar peste 16% au rǎspuns “da”, s-au acomodat mediului penitenciar.

Se constatǎ cǎ mai bine de jumǎtate din numǎrul persoanelor condamnate nu s-au acomodat mediului penitenciar.

La întrebarea mai jos menționată, un procent de 80% au susținut că “nu” se simt în siguranță în cadrul penitenciarului, iar restul, adică 16,67% au susținut că “uneori” se simt în siguranță în cadrul penitenciarului, iar 3% “da”se simt în siguranțǎ în mediul penitenciar.

Răsunsurile arată că majoritatea deținuților nu se simt în siguranță în mediul carceral.

Întrebarea “Vă simțiți vulnerabil în mediul penitenciar?” a primit ca răspuns “de multe ori” de la un procent de 50% și răspunsul “uneori”, de la un procent de 45,67%, iar rǎspunsul “niciodatǎ” nu se simt vulnerabili fiind obținut de la un procent de 3,33% din rândul participanților.

Observăm că mai mult de jumătate din numǎrul acestor participanți se simt vulnerabili în mediul penitenciar, fiind astfel îngrijorați pentru siguranța lor.

La întrebarea “Ați simțit vreo respingere din partea celorlalți?” din cele 30 de persoane chestionate au răspuns cu “da” un procent de 40% și cu “de multe ori” un procent de 50%, iar un procent de 10% nu au simțit respingere din partea celorlalți colegi.

Rezultatul confirmǎ faptul cǎ majoritatea au simțit respingere din partea celor din jur.

Am folosit întrebarea “Personalul v-a catalogat în vreun fel?” și am obținut răspunsul “da” într-un procent de 43,33%, răspunsul “uneori” într-un procent de 40% și un procent de 16,67% “nu” au fost catalogațde personal în nici un fel. Încă o dată observăm că cei mai mulți dintre cei încarcerați au fost la un moment dat discriminați și catalogati după faptul că au avut tangențe cu mediul penitenciar chiar de cǎtre personalul cu care vin în contact.

Întrebarea “În integrarea într-un grup în penitenciar, ați întampinat dificultați?”, s-a obținut răspunsul “da” de la un procent de 70% din persoanele ce au participat la studiu, iar răspunsul “deseori” a fost mentionat de un procent de 20%, rǎmânând un mic procent de 10% ce “nu” au întâpinat dificulǎți la integrarea într-un grup.

Se confirmă și de aceastǎ datǎ faptul că majoritatea persoanelor private de libertate au întampinat dificultăți în integrarea într-un grup în penitenciar.

Mai bine de jumǎtate dintre deținuți (63,33%) consider sistemul penitenciar “sever”, 30% îl percep ca fiind unul “mediu”, iar 6,67% consider mediul penitenciar ca fiind unul “blând”.

Rezultatul per ansamblu aratǎ cǎ sistemul de încarcerare este perceput de mare majoritate ca fiind unul sever, aspru.

63,33% din persoanele interogate au răspuns la întrebarea “Regulile mediului penitenciar sunt stricte?” cu”da” și 36,67% au rǎspuns cu “foarte stricte” ceea ce atestă faptul că regulile mediului penitenciar sunt riguroase.

La această întrebare au răspuns în procent de 66,67% că sunt “aspru” pedepsiți atunci când încalcă regulile impuse în penitenciar și în procent de 33,33% au răspuns că sunt “extrem de aspru” pedepsiți.

Rezultă că cei care încalcă regulile impuse în penitenciar sunt întotdeauna sancționați, iar pedeapsa este perceputǎ ca fiind una asprǎ.

În cadrul acestei întrebări au fost chestionate de asemenea 30 de persoane private de libertate ce au răspuns în procent de 23,33% că se enervează “aproape zilnic”, 23,33% au spus că se eneveaza “foarte des”, iar alte 53,33% au răspuns că se enerveaza “rar”.

Putem observa că un procent destul de îngrijorǎtor a specificat că se enerveaza foarte des , ba mai mult, aproape zilnic.

La întrebarea “Sunteți mai aprig la mânie?”, 53,33% au răspuns “da” , 33,33% au răspuns “uneori”, iar un procent de 13,33% au spus cǎ “nu” sunt aprigi la mânie.

Astfel am observat că persoanele private de libertate ce au fost chestionate sunt persoanele preponderent mânioase, relevant fiind rezultatul obținut.

S-a remarcat că un procent de 20% din încarcerați au recurs la folosirea legii pumnului “de multe ori”, iar 70% au răspuns cu “da”, au folosit legea pumnului pentru rezolvarea unui conflict, pe când 10% nu au folosit violența pentru rezolvarea conflictelor.

Așadar putem afirma că persoanele în cauză sunt persoane agresive, ce văd “legea pumnului” drept rezolvare a problemelor ce intervin.

La întrebarea “Care era starea dumneavoastră de sănătate la intrarea în penitenciar” au răspuns în procent de 6,67% că era una “satisfăcătoare”, un alt procent de 20% au afirmat că era “acceptabilă”, iar un procent de 73,33% au menționat că starea lor de sănătate era “bună”.

Așadar se observă că majoritatea persoanelor la intrarea în penitenciar se aflau în stare bună de sănătate.

63,33% au afirmat, “da”, au avut stǎri depresive, alte persoane au spus cǎ “nu” au fost deprimați (20%), pe când un procent de 16,67% au afirmat cǎ au fost “de multe ori” deprimați.

În concluzie foarte mulți deținuți au avut stǎri depresive pe parcursul încarcerǎrii.

Un procent de 36,67% au spus că “nu” s-au gândit la gesturi extreme în situațiile de criză, 26,67% au spus că s-au gândit “uneori”, iar un procent de 36,67% au spus că “da” s-au gândit să apeleze la gesture extreme în situatiile depresive.

Așadar putem spune că mai mult de jumătate din persoanele chestionate s-au gândit să apeleze la gesturi extreme, de unde deduce că aceștia sunt instabili psihic.

10% din participanții la studiul realizat au confirmat cǎ starea lor de sǎnǎtate în acest moment este una “bunǎ”, 46,67% au spus cǎ este “satisfǎcǎtoare”, iar 43,33% au menționat cǎ sǎnǎtatea lor este una precarǎ, “rea”, lucru ce ne îndeamnǎ sǎ credem cǎ starea lor de sǎnǎtate a fost afectatǎ pe parcursul încarcerǎrii.

STUDIUL DE CAZ nr. 1

Fapta comisă:

Fiind director la o agenție de turism, a profitat de poziția pe care o ocupa și s-a hotǎrât sǎ foloseascǎ în interes propriu anumite venituri provenite din încasǎrile agenției pe o perioadǎ de 9 luni de zile. În urma unor investigații s-a constatat lipsa în gestiune, provocatǎ de inculpatul L.C.C.

Istoria personală:

Provine dintr-o familie cu 2 surori și 1 frate mai mic, ambii pǎrinți fiind decedați încǎ de pe vremea când acesta avea 5 ani. De la vârsta la care a rǎmas orfan a fost crescut de bunica din partea mamei, pânǎ la vârsta de 18 ani, când a hotǎrât sǎ plece de acasǎ, împins de neajunsuri. S-a angajat în cadrul agenției de turism unde a comis infracțiunea de delapidare. Fratele mai mic este reținut pentru tâlhărie, iar celǎlalte douǎ surori sunt căsătorite.

 Istoria infractională:

Nu a mai sǎvârșit alte infracțiuni.

Comportamentul în penitenciar:

În timp ce se afla în arest s-a bătut cu șeful de cameră.Ajuns în penitenciar, este ales șef de cameră de către ceilalți colegi ai săi, câștigându-le încrederea prin îndrăzneală și abilitatea de a-și exprima ideile în fața celorlalți. Statutul obținut îl ajută și de aceastǎ datǎ, prin controlul asupra celorlalți.

Starea de sǎnǎtate (la intrarea în penitenciar și în prezent):

La intrarea în penitenciar, starea de sǎnǎtate era una acceptabilǎ, iar în momentul de fațǎ este una satisfǎcǎtoare din punct de vedere fizic, menționând cǎ este loc de mai bine dacǎ s-ar afla în libertate.

Adaptarea la mediul penitenciar:

Se considerǎ o persoanǎ adaptatǎ mediului penitenciar, datoritǎ siguranței pe care o simte prin influența sa asupra celorlalți colegi. Participǎ la programele educative realizate în penitenciar (educație civicǎ, educația bunului cetǎțean, programe relogioase) și chiar este cooperant în participarea la muncǎ.

Relațiile cu ceilalți:

Relații bune, socializeazǎ cu alți colegi, fiind foarte prietenos și coooperant și în interacțiunile cu personalul din penitenciar.

Plecând de la istoria personala a subiectului, observǎm cu ușurințǎ carențele afective ale acestuia, dat fiind faptul cǎ a rǎmas orfan de la numai 5 ani, când ambii pǎrinți au decedat, acesta împreunǎ cu celǎlalte 2 surori și fratele mai mic au rǎmas în grija bunicii din partea mamei.

Fiind fratele cel mare a trebuit sǎ se îngrijeascǎ și de bunǎstarea celorlalți frați mai mici și astfel i-a fost rǎpitǎ de griji și nevoi, întreaga copilǎrie. La vârsta de 18 ani a hotǎrât sǎ plece de acasǎ pentru a-și face un rost în viațǎ și s-a angajat în cadrul unei agenții de turism, locul unde a sǎvârșit infracțiunea de delapidare, sustrǎgând din venituri pentru interesul personal.

Ajuns în penitenciar, a considerat de cuviințǎ cǎ este mai util sǎ-și impunǎ respectul prin atac, dar nu numai, a reușit sǎ se impunǎ prin exprimarea propriilor idei și a îndrǎznelii sale.

Deși pare o persoanǎ adaptatǎ mediului penitenciar, fiind respectat și destul de sociabil cu colegii sǎi, acesta afirmǎ cǎ întotdeauna este loc de mai bine, starea sa de sǎnǎtatea fiind una satisfǎcǎtoare, stare datoratǎ îngrǎdirii libertǎții sale.

Concluzionând, se poate spune că deținutul prezintă carențe afective care îl propulsează să se comporte violent. Un regim de detenție adecvat (ședințe reeducative) și consiliere individualǎ l-ar putea reintegra în societate.

STUDIUL DE CAZ nr. 2

Fapta comisă:

Împreunǎ cu un prieten au promis mai multor persoane cǎ le vor gǎsi un loc de muncǎ pentru care trebuie sǎ ofere o sumǎ considerabilǎ de bani. În cele din urmǎ au hotǎrât sǎ fugǎ cu banii procurați de la aceste persoane.

Istoria personală:

Familia sa este alcǎtuitǎ din 4 frați și 4 surori mai mici, tatăl acestuia a părăsit familia cînd R.G avea 11 ani. Mama acestuia a divorțat și s-a recăsătorit, având un copil cu actualul soț. Din cauza neînțelegerilor din familie ( alcolismul tatălui vitreg și lipsa banilor), R.G a locuit o perioadă de timp  la bunicii dinspre mamă,  apoi s-a mutat la un prieten (cu antecedente penale). Împreună cu acesta a sǎvârșit fapta pentru care este acuzat.

 Istoria infractională:

În urmǎ cu 7 ani, pe 25.02.2004 a comis un furt în grup, ajutat de 2 dintre prietenii sǎi, a intrat în gospodǎria unui vecin de unde au sustras mai multe bunuri.

Comportamentul în penitenciar:

La început foarte retras. Prin firea sa rece și dificilă nu a  reușit să-și facă mulți prieteni în afară de un coleg din cameră. Nu își recunoaște fapta, susținând că prietenul sǎu l-a învinuit pe nedrept. Afirmă că așteaptă să scape de pedeapsă pentru a se putea răzbuna pe acesta. Din dosarul din penitenciar a rezultat că subiectul a avut abateri de comportament și la detenția anterioarǎ.

Starea de sǎnǎtate (la intrarea în penitenciar și în prezent):

La intrarea în penitenciar, starea acestuia de sǎnǎtate era una bunǎ, favorabilǎ, iar în momentul de fațǎ a fost diagnosticat cu afecțiuni cardio-respiratorii, acuzând aceastǎ deterioarare a stǎrii de sǎnǎtare pe baza stresului, nesiguranței din penitenciar.

Adaptarea la mediul penitenciar:

Nu reuște sǎ se adapteze mediului penitenciar, necooperând pentru a merge la muncǎ sau alte activitǎți educative, în afara programelor muzicale.

Relațiile cu ceilalți:

În afarǎ de un coleg de camerǎ, nu socializeazǎ cu alți colegi, fiind foarte retras și în interacțiunile cu personalul din penitenciar, acuzându-i pe aceștia de discriminare.

Putem observa în urma consultǎrii dosarului personal, cǎ provine dintr-o familie destrǎmatǎ încǎ din copilaria acestuia, tatǎl fiind cel care a abandonat familia.

Astfel R.G. a rǎmas din fragedǎ copilarie fǎrǎ un model parental, mama sa recǎsǎtorindu-se și intemeindu-și o alta familie, a plasat responsabilitatea creșterii și educǎrii copilului, mamei sale, bunica lui R.G, care dupǎ o perioadǎ în care a locuit la bunica sa, a hotǎrât sǎ meargǎ la domiciliul prietenului sǎu (cu antecedente penale), alǎturi de care a sǎvârșit infracțiunea de trafic de influențǎ.

Putem deduce faptul cǎ anumite carențe familiale l-au influențat pe R.G în faptele sale, ce l-au condus la detenție.

Deși nu se aflǎ la prima abatere, R.G. nu este adaptat mediului penitenciar, fiind o persoanǎ retrasǎ, care nu reușește sǎ se integreze într-un grup în cadrul penitenciarului. Colegii sǎi, precum și personalul din penitenciar sunt acuzați de discriminare de acesta, susținând cǎ deseori a fost catalogat pentru faptul cǎ a mai avut tangențe cu detenția.

R.G nu numai cǎ nu a reușit sǎ se adapteze mediului penitenciar,care este unul sever, cu reguli stricte, dar a resimțit și consecințe drastice în urma încarcerǎrii, dovadǎ fiind faptul cǎ starea sa de sǎnǎtate a fost deterioratǎ pe perioada detenției, acesta acuzând o mare apǎsare la gândul nesiguranței din penitenciar, susținând și faptul cǎ a avut stǎri depresive pe parcursul încarcerǎrii, multe din acestea culminând cu apelarea la gesturi extreme, gen suicid.

Capitolul VI: Concluzii și propuneri

Ceea ce am prezentat în lucrarea „Efectele mediului penitenciar asupra persoanelor private de libertate” sper să fundeze suficient ideea că problematica domeniului penitenciar are o influență deosebită asupra persoanelor ce au contact cu acest mediu, având în vedere că toate ipotezele propuse au fost confirmate.

Studiul de față are la bază ipoteze conform cărora există o puternicǎ relație între condițiile specifice vieții penitenciare și comportamentul agresiv, manifestat prin violență, la deținuții cu o structură afectivă labilă.

Fenomenul de contact cu instituția penitenciară generează stări de anxietate ce duc la tensiuni, iritabilitate, nervozitate, lipsă de încredere în propria persoană, reacții însoțite de o alimentație necorespunzătoare ce conduce în definitiv la deteriorarea stǎrii de sǎnǎtate.

         Privarea de libertare tulbură echilibrul personalității prin reducerea câtorva elemente esențiale unui individ, precum: spațiul de viață, timpului personal și permite dezvoltarea unui comportament social de izolare și abandon.

Stresul prelungit la care deținutul este supus, integrarea într-o colectivitate de anonimi, controlul riguros al conduitei, dependența de personal, supraaglomerarea, sistemul sever, insecuritatea, sunt câțiva dintre factorii ce favorizează apariția conduitelor agresive.

         Absența unui spațiu personal, inexistența unui refugiu, persistența într-o ambianță monotonă, epuizarea subiectelor de discuție conduc frecvent spre căderi afective și implicit spre degradarea imaginii de sine.

     Chiar dacă privarea de libertate este un eșec de viață, după o perioadă, deținuții reconsideră în general tehnicile de conservare a propriei vieți, devenind mai agresivi, consumând în mod excesiv drepturile pe care le au, acestea având un rol compensator pentru toate frustrările inerente statutului de deținut.

          Instabilitatea emotivă  ce se asociază frecvent cu agresivitatea, conduce la manifestarea de conduite violente fațǎ de cei din jur. Fenomenul de agresivitate se regǎsește în cele mai clasice forme de conduitǎ ofensivǎ ce se manifestǎ atât la nivel acțional, cât și verbal, așa cum reiese și din lucrarea aceasta.

De altfel putem observa cum unii deținuți privesc violența drept mijloc de manifestare a impunerii lor în fața altora, tocmai pentru a nu lǎsa sǎ se observe vulnerabilitatea lor. Cei mai mulți dintre deținuți se simt vulnerabili în mediul penitenciar și ajung chiar la consumarea de gesturi extreme în urma unor situații depresive, atentând la bunǎstarea proprie.

La toate aceste lucruri se adaugǎ condițiile din mediul penitenciar, severitatea sistemului, rigurozitatea regulilor impuse, asprimea pedepselor aplicate care accentueazǎ crizele de anxietate, fenomenele depresive, neliniștea și conduc la afectarea stǎrii socio – psiho – medicalǎ.

Program de intervenție pentru reintegrarea persoanelor private de libertate

Dupǎ cum știm mediul penitenciar nu este și nu va putea fi niciodată un cadru adecvat dezvoltării unei persoane, dar el ne ajută să înțelegem omul fie și în ipostaza de deținut.

O persoană ajunsă în ipostaza de deținut poate fi considerată ca fiind traumatizată psihic, reținerile legate de comunicarea despre fapta comisă, contactul cu mediul penitenciar și cu autoritățile acestuia, procesul, remușcările, rușinea, despărțirea de familie îl afectează pe deținut, profund.

Asistentul social are un rol esențial în reintegrarea persoanei private de libertate și în refacerea relațiilor cu familia sa.

Familia trebuie sǎ răspundă adecvat la încercările de reinsertie socialǎ și trebuie, de asemenea sǎ ajute persoana deținutǎ sǎ-și recapete încrederea și curajul de a trece peste încercǎrile inevitabile din cadrul procesului de resocializare și reintegrare.

În funcție de fiecare deținut se poate acționa asupra propriilor temeri pentru a le învinge. Intervențiile realizate trebuie să țină cont de normele sistemului de detenție și pun accentul pe o situație de interes maxim pentru deținut pe care nu o poate rezolva singur.

Fundamental pentru relația de ajutor este ca asistentul social să manifeste interes autentic și să îl accepte ca persoană pe subiect, să exprime față de el căldură, deschidere, nedepășind însă cadrul neutralității binevoitoare.

Atmosfera în care se desfășoară ajutorul psihologic are o importanță deosebită și îl determină pe subiect să se înțeleagă, să aibă inițiative, să progreseze în situația dată.

Având în vedere situația dată am considerat că în mediul carceral cea mai eficientă formă de intervenție a asistentului social o constituie consilierea.

Decurgerea activitǎților de consiliere:

Întâlnirea I:

În primă fază deținutul refuză să vorbescă despre problemele sale, lăsând să se observe doar aspecte exterioare, fǎrǎ a avea dorința aprigǎ de schimbare, existând în  fond multe  blocaje în  comunicările de la nivel interior. Deținutul reacționează la situația prezentă asimilând-o unei experiențe trecute, pe care a lǎsat-o în urmǎ și mai apoi reacționează la faptele deja comise, la cruntul adevǎr.  

Întâlnirea a II-a

Asistentul social încercǎ sǎ realizeze o comunicare deschisǎ care sǎ câștige treptat încrederea clientului sǎu. Procesul de obține a încrederii nu este unul ușor, dar odatǎ ce deținutul va percepe cǎ este acceptat și înțeles, cǎ este respectat și valorizat, cǎ va beneficia de ajutor, în acel moment, șirul cuvintelor și al sentimentelor, nu va conteni sǎ se opreascǎ.       

 Subiectul se convinge că este total acceptat de persoana cu care vine în contact, iar problemele sale sunt percepute ca exterioare, dar sunt recunoscute cu greu ca atare.      

Întâlnirea a III-a   

În aceastǎ etapǎ, deținutul descrie sentimentele de intensitate majorǎ ca fiind neactuale în prezent. Acesta începe să-și accepte sentimentele, experiența imediată este mai puțin determinată de structura trecutului, ia cunoștință de responsabilitatea sa față de problemele personale.

Trăirile subiectului sunt exprimate liber așa cum sunt ele simțite în prezent. El își examinează critic conduita, caută să diferențieze exact sentimentele și intențiile sale, iar blocajul comunicării interne este desfrânat, eliberat.

Este o perioadǎ foarte dificilǎ, iar eficiența readaptǎrii sale este determinatǎ de gradul susținere și încurajare de care deținutul beneficiazǎ din partea familiei, prietenilor și nu în ultimul rând, al profesioniștilor cu care intrǎ în contact.

 Întâlnirea a IV-a

Aici intervine rolul asistentul social, care are în limita atribuțiilor sale, cautǎ sǎ ia legătura cu familia deținutului și realizeazǎ anchete sociale pe baza evaluǎrii condițiilor și calitǎții vieții acestora. În cazurile speciale, va colabora cu Direcția pentru protecția copilului de la nivel local, și centrele de plasament unde sunt copii pentru a face posibilǎ comunicarea dintre deținut și copil.

Asistentul social, prin colaborarea cu psihologul, vor ajuta deținutul sǎ își recapete speranța, ceea ce face ca acestuia sǎ-i creascǎ încrederea în propria evoluție. Noile situații sunt trăite ca atare, nelegate de trecut, schemele personale de conduită sunt mai puțin rigide, deținutul face experiența unor noi maniere de a fi.

Întâlnirea a V-a

Se analizează proiectele de viitor, realismul, gradul de încredere a subiectului în el, dacă și-a elaborat alte alternative, ce va face dacă în mediul în care va merge va găsi situații psihotraumatizante, cu alte cuvinte se pregǎtește subiectul pentru confruntarea cu viitorul.

Timpul acordat unei întrevederi cu subiectul nu va depăși niciodată o oră pentru a-l împinge să beneficieze la maximum de fiecare întâlnire, timp în care trebuie să se analizeze profund și sincer problemele subiectului și să fie rezolvate într-o manieră care să-i asigure progresul social.

În cadrul relațiilor de ajutor, asistentul social se situează undeva la granița dintre subiect și mediul său problematic. De aceea trebuie să dea subiectului impresia că în orice moment poate găsi un loc unde este primit și acceptat fără condiții, fǎrǎ discriminǎri, că în ciuda oricăror eșecuri survenite va găsi pe cineva dispus să-1 asculte și să-1 ajute.

Evaluarea capacității de reintegrare a subiectului se realizează pe fondul cunoașterii sprijinului de care dispune din partea familiei, a atitudinii foștilor și actualilor prieteni fațǎ de subiect, disponibilitățile lui de susținere morală.

Bibliografie:

1. Abraham Pavel (2001), "Introducere în Probațiune" , Bucuresti, Editura Național,

2. Abric Jean Claude (2002), "Psihologia comunicării- Teorii și metode,  Iași, Editura Polirom,

3. Banciu Dan (1992) "Control social și sancțiuni Sociale", Bucuresti, Editura Hyperion XXI,

4.Bruno Ștefan (2006), “Mediul penitenciar românesc”, Iași, Editura Institutul European,

5. Coteanu Ion (coord.), Seche Luiza (coord), Seche Mircea (coord) (1998), “Dicționar explicativ al limbii române”, București,

6.Durnescu Ioan (2000),“Manualul consilierului de reintegrare socialǎ și supraveghere”, Craiova, Editura Themis,

7. Durnescu Ioan (2009), “Asistența socialǎ în penitenciar”, Iași, Editura Polirom, 2009

8. Gheorghe Florian (1998), "Dinamica Penitenciarǎ", Bucuresti, Editura Oscar Print,

9. Gheorghe Florian (2001), "Psihologie Penitenciarǎ", Bucuresti, Editura Oscar Print,

10.Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Buto Tudorel (1992)", Psihologie Judiciarǎ", București, Editura Șansa

11.Neamțu George, Bocancea C. (1999) "Elemente de Asistențǎ Socialǎ", Iași, Editura Polirom,

12. Paul Popescu Neveanu (1978), “Dicționar de psihologie”, București, Editura Albatros,

13. Poledna Sorina (2000), “Actori sociali în situații și interacțiuni violente”, Cluj, Editura Presa Universitarǎ Clujeanǎ,

14. Popescu Brumǎ Speranța (2005), “Psihologia sǎnǎtǎții”, Pitești, Editura Paralela 45,

15. Rǎdulescu Sorin (1991), “Anomie, devianțǎ și patologie socialǎ”, București, Editura Hyperion XXI,

16. Rǎdulescu Sorin (1999),“Devianțǎ, criminalitate și patologie socialǎ”, Bucuresti, Editura Lumina Lex,

17. Turliuc Maria Nicoleta (2007), “Psihologia comportamentului deviant”, Iași, Editura Institutul European,

18. United Nations și Penal Reform International (1995), “A pune regulile în acțiune”, Haga,

19. Zamfir Cǎtǎlin, Vlasceanu Cǎtǎlin (1998), “Dicționar de sociologie”, București, Ed. Babel,

20. htttp://www.citatepedia.ro/citat.php?id=78996

21.http://www.criminologie.ro/INC/Lang/Romana/Study/Detinutii%20si%20relatiile%20in%20mediul%20carceral%20-%20Rezumat.pdf accesat la data de 19.04.2011

22.http://www.cartidownload.ro/Diverse/1508553/Detinutii_si_relatiile_in_mediul_carceral_-_Rezumat accesat la data de 15.05.2011

23.http://www.scritube.com/sociologie/MEDIUL-PENITENCIAR-CARACTERIZA1132422520.php accesat la data de 15.05.2011

24.http://www.scribd.com/doc/48630186/Guidebook-of-a-probation-officer-ROM accesat la data de 20.06.2011

Anexe

CHESTIONAR

Bună ziua! Numele meu este Veronica RĂVEANU, sunt studentă la Facultatea de Sociologie și Psihologie, secția Asistență Socială din cadrul Universității din Timișoara și realizez un studiu pe tema "Efectele mediului penitenciar asupra persoanelor private de libertate”. Vă asigur că răspunsurile dumneavoastră sunt confidențiale și vor fi folosite doar pentru prelucrare statistică. Vă mulțumesc !

1. Ce vârstă aveți?

a) între 18-25 ani b) între 25-30 ani c) peste 30 ani

2. Sexul?

a) feminin b) masculin

3. V-ați acomodat mediului penitenciar?

a) da b) nu c) oarecum

4. Vă simțiți în siguranță în cadrul penitenciarului?

a) da b) uneori c) nu

5. Vă simțiți vulnerabil în mediul penitenciar?

a) de multe ori b) niciodată c) uneori

6. Ați simțit vreo respingere din partea celorlalți colegi?

a) da b) nu c) de multe ori

7. Personalul v-a catalogat în vreun fel?

a) da b) uneori c) nu

8. În integrarea într-un grup în penitenciar, ați întampinat dificultăți?

a) da b) nu c) deseori

9. Cât de sever este sistemul de încarcerare?

a) sever b) mediu c) blând

10. Regulile mediului penitenciar sunt stricte?

a) da b) nu c) foarte stricte

11. Cât de aspru sunteti pedepsit atunci când încălcați regulile impuse?

a) aspru b) blând c) extrem de aspru

12. Cât de des vă enervați?

a ) aproape zilnic b) uneori c) foarte des

13. Sunteți mai aspru la mânie?

a) uneori b) da c) nu

14. Pentru rezolvarea unui conflict ați folosit “legea pumnului”?

a) da b) nu c) de multe ori

15. Care era starea dumneavoastră de sănătate la intrarea în penitenciar?

a) bună b) acceptabilă c) satisfăcătoare

16. Ați avut stări depresive pe parcursul încarcerării?

a)da b) nu c) de multe ori

17. V-ați gândit vreodată să apelați la gesturi extreme în situațiile de criză, depresive?

a) da b) uneori c) nu

18. Care este starea de sănătate actuală a dumneavoastră?

a) bună b) satisfăcătoare c) rea

STUDIUL DE CAZ

Date personale:

Vârsta………………………………………………………………………………………

Sex…………………………………………………………………………………………

Fapta comisă: ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Istoria personală:

 ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

 Istoria infractională:

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… ………………………………………………………………………………………………………………………………

Comportamentul în penitenciar:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Starea de sǎnǎtate (la intrarea în penitenciar și în prezent):

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Adaptarea la mediul penitenciar:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Relațiile cu ceilalți:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Bibliografie:

1. Abraham Pavel (2001), "Introducere în Probațiune" , Bucuresti, Editura Național,

2. Abric Jean Claude (2002), "Psihologia comunicării- Teorii și metode,  Iași, Editura Polirom,

3. Banciu Dan (1992) "Control social și sancțiuni Sociale", Bucuresti, Editura Hyperion XXI,

4.Bruno Ștefan (2006), “Mediul penitenciar românesc”, Iași, Editura Institutul European,

5. Coteanu Ion (coord.), Seche Luiza (coord), Seche Mircea (coord) (1998), “Dicționar explicativ al limbii române”, București,

6.Durnescu Ioan (2000),“Manualul consilierului de reintegrare socialǎ și supraveghere”, Craiova, Editura Themis,

7. Durnescu Ioan (2009), “Asistența socialǎ în penitenciar”, Iași, Editura Polirom, 2009

8. Gheorghe Florian (1998), "Dinamica Penitenciarǎ", Bucuresti, Editura Oscar Print,

9. Gheorghe Florian (2001), "Psihologie Penitenciarǎ", Bucuresti, Editura Oscar Print,

10.Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Buto Tudorel (1992)", Psihologie Judiciarǎ", București, Editura Șansa

11.Neamțu George, Bocancea C. (1999) "Elemente de Asistențǎ Socialǎ", Iași, Editura Polirom,

12. Paul Popescu Neveanu (1978), “Dicționar de psihologie”, București, Editura Albatros,

13. Poledna Sorina (2000), “Actori sociali în situații și interacțiuni violente”, Cluj, Editura Presa Universitarǎ Clujeanǎ,

14. Popescu Brumǎ Speranța (2005), “Psihologia sǎnǎtǎții”, Pitești, Editura Paralela 45,

15. Rǎdulescu Sorin (1991), “Anomie, devianțǎ și patologie socialǎ”, București, Editura Hyperion XXI,

16. Rǎdulescu Sorin (1999),“Devianțǎ, criminalitate și patologie socialǎ”, Bucuresti, Editura Lumina Lex,

17. Turliuc Maria Nicoleta (2007), “Psihologia comportamentului deviant”, Iași, Editura Institutul European,

18. United Nations și Penal Reform International (1995), “A pune regulile în acțiune”, Haga,

19. Zamfir Cǎtǎlin, Vlasceanu Cǎtǎlin (1998), “Dicționar de sociologie”, București, Ed. Babel,

20. htttp://www.citatepedia.ro/citat.php?id=78996

21.http://www.criminologie.ro/INC/Lang/Romana/Study/Detinutii%20si%20relatiile%20in%20mediul%20carceral%20-%20Rezumat.pdf accesat la data de 19.04.2011

22.http://www.cartidownload.ro/Diverse/1508553/Detinutii_si_relatiile_in_mediul_carceral_-_Rezumat accesat la data de 15.05.2011

23.http://www.scritube.com/sociologie/MEDIUL-PENITENCIAR-CARACTERIZA1132422520.php accesat la data de 15.05.2011

24.http://www.scribd.com/doc/48630186/Guidebook-of-a-probation-officer-ROM accesat la data de 20.06.2011

Anexe

CHESTIONAR

Bună ziua! Numele meu este Veronica RĂVEANU, sunt studentă la Facultatea de Sociologie și Psihologie, secția Asistență Socială din cadrul Universității din Timișoara și realizez un studiu pe tema "Efectele mediului penitenciar asupra persoanelor private de libertate”. Vă asigur că răspunsurile dumneavoastră sunt confidențiale și vor fi folosite doar pentru prelucrare statistică. Vă mulțumesc !

1. Ce vârstă aveți?

a) între 18-25 ani b) între 25-30 ani c) peste 30 ani

2. Sexul?

a) feminin b) masculin

3. V-ați acomodat mediului penitenciar?

a) da b) nu c) oarecum

4. Vă simțiți în siguranță în cadrul penitenciarului?

a) da b) uneori c) nu

5. Vă simțiți vulnerabil în mediul penitenciar?

a) de multe ori b) niciodată c) uneori

6. Ați simțit vreo respingere din partea celorlalți colegi?

a) da b) nu c) de multe ori

7. Personalul v-a catalogat în vreun fel?

a) da b) uneori c) nu

8. În integrarea într-un grup în penitenciar, ați întampinat dificultăți?

a) da b) nu c) deseori

9. Cât de sever este sistemul de încarcerare?

a) sever b) mediu c) blând

10. Regulile mediului penitenciar sunt stricte?

a) da b) nu c) foarte stricte

11. Cât de aspru sunteti pedepsit atunci când încălcați regulile impuse?

a) aspru b) blând c) extrem de aspru

12. Cât de des vă enervați?

a ) aproape zilnic b) uneori c) foarte des

13. Sunteți mai aspru la mânie?

a) uneori b) da c) nu

14. Pentru rezolvarea unui conflict ați folosit “legea pumnului”?

a) da b) nu c) de multe ori

15. Care era starea dumneavoastră de sănătate la intrarea în penitenciar?

a) bună b) acceptabilă c) satisfăcătoare

16. Ați avut stări depresive pe parcursul încarcerării?

a)da b) nu c) de multe ori

17. V-ați gândit vreodată să apelați la gesturi extreme în situațiile de criză, depresive?

a) da b) uneori c) nu

18. Care este starea de sănătate actuală a dumneavoastră?

a) bună b) satisfăcătoare c) rea

STUDIUL DE CAZ

Date personale:

Vârsta………………………………………………………………………………………

Sex…………………………………………………………………………………………

Fapta comisă: ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Istoria personală:

 ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

 Istoria infractională:

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… ………………………………………………………………………………………………………………………………

Comportamentul în penitenciar:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Starea de sǎnǎtate (la intrarea în penitenciar și în prezent):

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Adaptarea la mediul penitenciar:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Relațiile cu ceilalți:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………