Efecte Psihologice ale Reprimarii Gandurilor

Cuprins

Argument

Controlul mental, o provocare sau, mai degrabă, o capcană pentru individ? Oricum alegem să îl privim nu putem ignora reprimarea gândurilor ca fiind unul dintre cele mai importante obiective ale acestuia. Rezultatele controdictorii ale studiilor……Preocuparea de reprimarea gândurilor nedorite cu scopul de a obține o stare de bine apare și în operele lui Sigmund Freud (1975) însă, experimental, apare tratată în studiile realizate de Daniel Wegner (1987).

În cercetarea realizată de Wegner, participanților cărora li s-a spus să-și reprime gândurile legate de un urs alb, s-au gândit la acesta cel puțin o dată pe minut aducând astfel în atenție efectul contraintenționat al reprimării care se caracterizează, prin reapariția și intensificarea gândurilor pe care am încercat să le reprimăm. Încercarea de a elimina gândurile intrusive devine, practic, o provocare pentru individ.

Concentrat pe alungarea unui gând, individul, cade in capcana procesului ironic, iar modul in care acesta prelucrează informația, încercând să ignore anumite cogniții, duce într-un final la hiperaccesibilizarea conținutului. Putem generaliza de aici și putem, de asemenea, afirma că reprimarea duce la obsesie și nu invers. Ne obsedează anumite gânduri nu pentru că sunt supărătoare, înfricoșătoare sau ciudate ci pentru ca încercăm cu tot dinadinsul să scăpăm de ele.

În timp ce studiile lui Wegner confirmă acest efect ironic al reprimării gândurilor alte cercetări (e.g. Purdon&Clark, 2001; Anderson & Green, 2001) infirmă acest efect de recul în cazul gândurilor neutre demonstrând astfel importanța contextului în care se realizează reprimarea, dar și a strategiei de reprimare folosite și bineînțeles a gândului pe care îl vrem suprimat.

Capitolul 1 Controlul mental

Controlul mental – definirea conceptului și procesele implicate

1.1.1 Definirea conceptului de control mental

Faptul că oamenii au preferințe în ceea ce privește gândurile, emoțiile, motivele lor și, totodată, pot întreprinde acțiuni care să le asigure confortul psihic nu este un secret pentru nimeni. Controlul mental se referă la încercarea unui individ de a se concentra pe un anumit gând, de a realiza o anumită acțiune, de a spune ceva anume sau, dimpotrivă, de a suprima anumite cogniții, motive, emoții sau comportamente. Încercarea de a inhiba gândurile nedorite are ca scop obținerea unei dispoziții afective pe care individul și-o dorește (Wenzlaff & Bates, 2000). Această influență pe care o avem asupra minții și acțiunile pe care le realizăm pentru a controla conținuturile psihice definesc controlul mental (Wegner, 1992). Cele două obiective ale controlului mental, concentrarea și reprimarea, sunt strâns legate între ele, putând fi considerate ca două procese ce acționează simultan cu scopul de a păstra un lucru în atenția noastra și de a ignora ceea ce ne-ar putea distrage (Wegner 2002).

Existența unui mecanism de reprimare este demonstrată într-un studiu în care, în primă fază participanților li s-au prezentat perechi de cuvinte cu scopul de a le memora, iar în cea de-a doua li s-a arătat doar primul cuvânt din fiecare pereche și li s-a dat una dintre sarcinile de control mental (să se gândească versus să nu se gândească la al doilea cuvânt). Conform rezultatelor cei din condiția de concentrare și-au amintit mai bine cuvintele comparativ cu cei din condiția de reprimare. Pentru a verifica dacă întradevăr cei din condiția de reprimare au uitat cuvintele, li s-a solicitat să își amintească acel cuvânt, de data asta, cu un memento reprezentat de prima literă. Și în cazul acesta celor din condiția de reprimare le-a fost greu să își aminteasc (Anderson & Green, 2001). Această paradigmă a fost numită Think/No Think, iar studiile ulterioare au confirmat și, de asemenea, au infirmat posibilitatea reprimării (e.g Bulevich, Roediger, Balota, & Butler, 2006).

1.1.2 Procese psihice implicate în controlul mental

Pornind de la ideea că voința este o senzație, David Hume o definește ca fiind „impresia lăuntrică pe care o simțim si de care suntem conștienți atunci când dăm naștere cu bună știință oricărei noi mișcări a corpului nostru și oricărei noi percepții a minții noastre” (Hume, 1739 apud Wegner 2002). Definiția lui Hume aduce în discuție experiența conștientă ca fiind o condiție necesară pentru a atribuit sintagma de “provocat voluntar”. Perceperea voinței apare, deci, ca factorul fără de care nu putem admite că ce am făcut este conștient și voluntar (Wegner, 2002).

Nu putem ignora nici controlul atenției ca prim pas necesar pentru a ne putea controla gândurile, emoțiile, dorințele (Wegner, Ansfield & Pilloff, 1998). Reușita atingerii scopului este dependentă de reușita concentrării atenției (Wyer et al., 2010). De asemenea, importanța pe care individul o acordă controlului mental este decisivă în succesul sau eșecul acestei încercări de a-și controla mintea. Atunci când e considerat a fi o componentă importantă a stăpânirii de sine va avea o contribuție mare în controlarea gândurilor. A privi gândurile nedorite ca pe o greșeală în controlul mental și a depune un efort considerabil pentru a-și recâștiga controlul îl ajută pe individ în stăpânirea de sine (Clark & Purdon, 1993; Purdon & Clark,1999, apud Purdon 2004).

1.1.3 Implicații ale voinței în actul de autocontrol

Cu toate acestea, voința conștientă apare ca fiind înțeleasă în două moduri. Pe de o parte este privită ca fiind acea senzație percepută atunci când realizăm o acțiune; o condiție sine qua non pentru a putea susține că ce am gândit, făcut sau intenționat să facem este un act voluntar. Nu putem afirma despre un individ că a efectuat un anumit act voluntar în timp ce el neagă vehement existența acestei senzații conștiente. Pe de altă parte, voința conștientă apare ca fiind o legătură cauzală între minte și acțiune. Faptul că cineva renunță în mod voit să realizeze o acține (de exemplu, încetează să mai fumeze) poate fi considerat o percepție a faptului că „mintea conștientă determină cauzal actul de autocontrol”(Wegner, 2002).

Conform lui Daniel Wegner, orice acțiune pe care o realizăm presupune existența unor procese fizice și mentale, inclusiv a voinței, ceea ce confirmă o anumită legătură între ce facem si ce gândim. Nefiind conștienți de toate aceste procese acceptăm o explicație simplificată pentru comportamentul nostru, punând totul în seama intenție. Existența mecanismului de auto-explicare determină mintea să considere voința ca factor determinant al acțiunilor atunci când nu dispune de cunoștințe cu privire la cauzele propiilor acțiuni (Wegner, 2002). Acestea fiind spuse, există posibilitatea ca mintea umană să producă aparență, o iluzie în care individul alege să rămână pentru că este mult mai facilă atribuirea acțiunii unei voințe proprii decât unor „forțe interne pe care nu le înțelege” (Minsky, 1985, apud Wegner, 2002).

1.2 Reprimarea gândurilor – delimitări conceptuale și efecte psihologice

1.2.1 Definirea conceptului de reprimare

Definită simplu, ca fiind o încercare conștientă de a nu ne gândi la un anumit lucru, reprimarea gândurilor este, totodată, unul dintre obiectivele controlului mental (Wenzlaff & Wegner, 2000). Interesul pentru reprimarea gândurilor apare, însă, cu mult înainte de cercetările realizate de Wegner. Freud este cel care aduce în discuție repimarea (repression) ca fiind un mecanism de apărare prin care individul duce în inconștient amintirile sau gândurile neplăcute care, ulterior, sunt uitate (Anderson & Green, 2001).

În DSM IV, reprimarea, este descrisă ca fiind mecanismul prin intermediul căruia individul reușește să-și rezolve conflictele de natură emoțională, interne sau externe prin „evitarea intenționată a gândurilor relaționate cu problema care îl neliniștește și a gândurilor legate de dorințe, sentimente sau experiențe” (American Psychiatric Association, 1994). Acest mecanism de apărare este conform teoriei freudiene, un fenomen persistent în timp. Uneori, încercările ulterioare de a ne aminti gândurile reprimate sunt sortite eșecului (Meier, König, Parak & Henke, 2011). În timp ce Freud atribuie sarcina reprimării inconștientului, în cercetările ulterioare reprimarea este un proces conștient, subiecții primesc sarcina de a reprima un gând, cuvânt, dorința sexuală, stereotipuri sau emoțiile pe care ar trebuie să le resimtă (e.g. Wegner, Schneider, Carter & White, 1987, Najmi & Wegner, 2007, Wyer et. al 2010, Gross & Richards, 1998).

În dicționarul de psihologie Larousse, se face distincția clară între reprimare și refulare. Reprimarea apare descrisă ca fiind un proces conștient și voluntar prin intermediul căruia individul plasează în afara conștiinței sentimentele și gândurile neplăcute cu scopul de a reduce tensiunea, în timp ce refularea este definită ca fiind un mecanism inconsțient prin care Eul se apără de sentimente, amintiri și impulsiile neplăcute sau neacceptate din punct de vedere social. În cazul reprimării, individul depune efort pentru a înceta să se mai gândească la lucrurile neplăcute și, astfel, apare obișnuința care îl ajută în procesul de suprimare (Sillamy, 2000).

1.2.2 Efectul contraintenționat

Primul experiment care ilustrează efectul contraintenționat (rebound effect) este cel realizat de Wegner în care sunt comparate două grupe de participanți, un prim grup care a fost pus să-și reprime gândurile legate de un urs alb încă de la început și un al doilea grup care a primit ca primă sarcină să se gândească la un urs alb și ca a doua sarcină să nu se mai gândească la un urs alb. Rezultatele au arătat că participanților din prima condiție au raportat mai multe gânduri legate de ursul alb decât au făcut-o cei din cealaltă condiție (Wegner et al, 1987). Efectul contraintenționat presupune, deci, intensificarea gândurilor pe care le dorim eliminate și apare, astfel, ca fiind un efect ironic al controlului mental. Importanța care i se acordă în studiile de specialitate este datorată efectelor contraintenționate ulterioare reprimării. Altfel spus, gândurile nedorite nu se intensifică doar în perioada în care încercăm să le reprimăm ci și în perioada ulterioară reprimării (Wenzlaff & Wegner, 2000). În studiile care privesc reprimarea secretelor este menționat faptul că preocuparea obsesivă pentru păstrarea secretelor duce la reprimarea gândurilor legate de secret, reprimare care determină apariția gândurilor nedorite. Aceste gânduri nedorite duc la noi încercări de reprimare și astfel obsesia și reprimarea apar simultan, una ca răspuns la cealaltă (Wegner & Lane, 1995). Obsesiile sunt considerate de Reed (1985) mai degraba ca fiind o stare mentală decât niste gânduri discrete întrucât se axează rareori pe o singură idee de bază. De cele mai multe ori sunt un punct de plecare pentru multe alte gânduri relaționate (Purdon & Clark, 2000). Studiile privind efectul contraintenționat au dus la elaborarea teoriei proceselor ironice.

1.2.3 Teoria proceselor ironice

Teoria proceselor ironice presupune existența a două procese care sunt activate în momentul în care individul încearcă să-și controleze gândurile. Primul proces, cel de operare, intenționat, care urmărește gândurile necesare atingerii stării de bine și cel de-al doilea proces, de monitorizare, ironic, proces care evidențiază conținuturile mentale ce indică nepuținta de a obține această stare și contribuie la eșecul realizării controlului mental. În condiții normale, aceste două procese colaborează, astfel încât procesul operativ, voluntar și conștient ghidat aduce în mintea individului gândurile dorite, în timp ce al doilea proces, cel de monitorizare care este de obicei inconștient solicită în mod subtil să se continuie activitatea atunci când apar semne de eșec. Cel din urma proces, caută în permanență eșecuri în realizarea controlului mental și, astfel, crește sensibilitatea la gânduri nedorite, gânduri care sunt în contraducție cu starea dorită. În situația în care eforturile de reprimare sunt epuizate procesul de monitorizare poate trece în planul conștient și poate spori gradul de conștietizarea a gândului nedorit (Wegner, 1994, 1997 apud Bates & Wenzlaff, 2000). Dacă procesul de monitorizare reușește să descopere și să producă un eșec în controlul mental, procesul de operarea își reia activitatea inițializând noi încercări de reprimare. Așadar, atunci când individul încearcă să reprime un anumit gând, procesul operativ „muncește” în vederea atingerii acestui obiectiv, în timp ce procesul de monitorizare aduce în prim plan nepuținta, existența persistentă a gândului nedorit. Un studiu arată faptul că încercarea de a inhiba realizarea unei serii de acțiuni simple în timpul unei sarcini poate contribui la realizarea acelor acțiuni. Astfel, atunci când suntem distrași de o sarcină ajungem să realizăm acțiunile care nu sunt doar greșite ci și cel mai puțin dorite (Wegner, Ansfield & Pilloff,1998).

În ceea ce privește fundamentul neurofiziologic al acestor procese, studiile au examinat activarea neuronală atât în situația de reprimare a gândurilor legate de un urs alb cât și în situația în care participanții se puteau gândi la orice, inclusiv la un urs alb și au demonstrat activarea a două zone cerebrale distincte (cortexul prefrontal dorsolateral și cortexul cingular anterior) pe durata reprimării. Cortexul cingular anterior (bilateral) este responsabil de procesul operativ cu rol în urmărirea reprimării gândului și producerii gândurilor în legătură cu starea pe care ne-o dorim, în timp ce procesul de monitorizare care menține în minte gândul pe care îl dorim eliminat este realizat de cortexul prefrontal dorsolateral (Mitchell et. al, 2007).

1.2.4 Alte modele care pot explica efectele ironice

În 1927, Bluma Zeigarnik descoperă efectul care urma să-i poarte numele (efectul Zeigarnik) și conform căruia oamenii își amintesc mai bine sarcinile neterminate decât pe cele terminate. În cadrul experimentului realizat de Zeigarnik, participanților li s-a cerut să rezolve o serie de sarcini (construirea unor căsuțe din lemn, figurine din lut, rezolvarea unor puzzle-uri, etc) împărțite în 2 grupe a și b. Participanții, la fel ca și sarcinile, au fost împărțiți în 2 grupe experimentale, un grup a fost lăsat să termine toate sarcinile a și nici una din sarcinile b, iar celălalt grup toate sarcinile b și nici o sarcina a.

Rezultatele au arătat că participanții și-au amintit într-un număr mai mare sarcinile pe care nu le-au terminat. Astfel, rezolvarea unei sarcini duce la eliberarea de tensiune, iar neîndeplinirea ei duce la conservarea ei în memorie până ce individul reușește să o rezolve și să se elibereze de tensiune (Zeigarnik, 1927).

A doua explicație pentru reapariția gândurilor reprimate este oferită de modelul inferențelor motivaționale. Conform acestui model oamenii observă că este dificil să reprime cognițiile indezirabile, iar această dificultate o atribuie ulterior unor motive. Două experimente dintr-un studiu realizat de Denzler, Förster, Liberman și Rozenman (2010) i-au pus pe subiecți în situația de a reprima gândurile legate de sete (Experimentul 1), respectiv gândurile agresive (Experimentul 2). În primul experiment participanții au fost împărțiți în două grupe experimentale și un grup de control. Toate grupele au avut ca primă sarcină vizionarea unei scurte reclame la Coca Cola. După ce au vizionat reclama, cei din grupul de control nu au primit alte instrucțiuni, iar cei din grupele experimentale au primit ca sarcină să încerce să nu se gândească și să nu vorbească despre sete și băutură pentru următoarele 5 minute, iar atunci când le apăreau aceste gânduri în minte să sune dintr-un clopoțel. Prima grupă experimentală nu au primit alte instrucțiuni, iar celei de-a doua grupă i s-a spus că această sarcină este foarte dificilă. Ulterior au fost duși într-o cameră cu sticle de răcoritoare și li s-a spus că pot servi până ce este gata a doua etapă a experimentului.

Au fost măsurate numărul de răcoritoare consumate și frecvența gândurilor legate de sete și băutură, iar rezultatele au arătat că participanții din primul grup au consumat mai multe sticle decât cei din cel de-al doilea grup și s-au gândit mai mult la sete și la băutură. Astfel, cei din primul grup au considerat că dificultatea de a reprima gândurile legate de sete este din cauza faptului că lor le este sete în timp ce al doilea grup avea ca explicație faptul că sarcina este, ea însăși, dificilă. Aceleași rezultate au fost obținute și în al doilea experiment, participanții cărora li s-a spus că sarcina este dificilă pentru toata lumea au avut mai puține gânduri intruzive legate de agresivitate decât ceilalți.

În concluzie, atât efectul Ziegarnik cât și modelul inferențelor motivaționale pot constitui explicații pentru fenomenul de reapariție al gândurilor pe care încercăm să le suprimăm.

1.2.5 Tipuri de reprimare studiate în literatura de specialitate

Într-un studiu care a vizat compararea a 3 strategii de reprimare (reprimarea simplă, reprimarea cu un distractor și reprimarea cu un memento) participanții au fost expuși la 8 fotografii ale atacul terorist care s-a produs într-o gară din Madrid la data de 11 Martie. Experimentul s-a desfășurat în 3 etape, prima fiind cea în care li s-a spus să se gândească la orice le place și să înregistreze frecvența cu care le vin în minte gânduri legate de atac apăsând tasta space de pe tastatură . În ce-a de-a doua etapă, în funcție de condiția în care au fost repartizați li s-a solicitat să nu se gândească la atac (reprimare simplă), să privească o fotografie cu o sală de facultate și apoi să vizualizeze mental sala de facultate încercând, totodată, să nu se gândească la atac (reprimare cu un distractor), să privească o fotografie cu o gară și, apoi, să o vizualizeze încercând să nu se gândească la atac (reprimarea cu un memento) sau să se gândească la orice își doresc (condiția de control). În ultima etapă, instrucțiunile au fost similare celor din prima etapă.

Rezultatele au infirmat efectele paradoxale ale reprimării gândurilor sau apariția disconfortului, toate cele trei metode de reprimare dovedindu-se eficiente pe termen scurt, în timp ce reprimarea cu un distractor a avut efect și pe termen lung (Luciano & Gonzalez, 2007).

1.2.6 Efecte ale reprimării care susțin importanța cercetărilor în domeniu

Efectul reprimării gândurilor asupra creșterii frecvenței gândurilor a fost unul dintre subiectele care au stârnit interes încă din 1987, de când Daniel Wegner a realizat experimentul în care participanții nu reușeau să nu se gândească la un urs alb. Necesitatea realizării unor studii ulterioare care vizau reprimarea gândurilor apare întrucât gândurile pe care oamenii încearcă să le suprime pe parcursul vieții nu sunt gânduri neutre precum un elefant roz sau un urs alb, sunt gânduri încărcate emoțional, gânduri despre evenimente traumatice, despre secrete, stereotipuri, prejudecăți și alte tipuri de cogniții care le provoacă dificultăți. Reprimarea gândurilor apare, conform modelului cognitiv comportamental al tulburării obsesiv-compulsive, ca unul dintre „factorii principali care contribuie la dezvoltarea și menținerea bolii” (Purdon, 2004). În ceea ce privește reprimarea gândurilor în cazul pacienților depresivi, această este una din cauzele continuității procesului ruminativ. Comparând participanții din lotul clinic cu cei din lotul nonclinic se observă lipsa efectelor ironice ale controlului mental în cazul celor din al doilea grup (Szentagotai & David, 2009). În timp ce primele cercetări s-au axat pe reprimarea gândurilor neutre, cercetările ulterioare au abordat în special reprimarea gândurilor cu valențe afective, reprimarea stereotipurilor, reprimarea emoțiilor sau reprimarea gândurilor legate de cuvinte stimul la care erau expusi. Efectele paradoxale ale reprimării gândurilor nu apar, însă, în toate cercetările. În ceea ce privește reprimarea gândurile încărcate din punct de vedere emoțional, acesta este mult mai complexă decât reprimarea gândurilor neutre.

Într-un studiu în care au fost măsurate conductibilitatea electrică a pielii și gradul de recurență al gândurilor legate de activitatea sexuală, dans și de o persoană cunoscută din campus. Participanții au fost împărțiți în grupe experimentale și au fost instruiți fie să suprime aceste gânduri, fie să le exprime. În urma măsurărilor s-a demonstrat faptul că deși participanții din condiția de reprimare au avut mai puține gânduri legate de activitatea sexuală comparativ cu cei care au exprima aceste gânduri, nivelul conductibilității pielii a fost mai ridicat pentru aceștia. În cazul participanților care au reprimat alt tip de cogniții această creștere a nivelului conductibilității nu a fost prezentă. Conform acestor rezultatea inhibarea gândurilor legate de activitatea sexuală determină creșterea activității electrodermale (Wegner et al., 1990 apud Purdon & Clark, 2000).

În studiul privind efectelor controlului mental asupra plictiselii, participanții au fost împărțiți, de asemenea, în două condiții experimentale și un grup de control. Toți participanții au primit ca sarcină plictisitoare inițială sortarea pietrișului din acvariu în funcție de culoare. Apoi, în funcție de condiția în care au fost randomizați, ei au primit ca și instrucțiuni să nu se gândească la faptul că sarcina este plictisitoare (condiția reprimarea plictiselii), să se gândească la faptul că sarcina este plictisitoare (condiția exacerbarea plictiselii) sau să nu încerce nici un fel de control mental (condiția de control). A treia sarcină pe care au primit-o a fost o sarcină cognitivă de memorare a unui număr format din nouă cifre (sarcină cognitivă dificilă) sau din două cifre (sarcină cognitivă ușoară). Participanții au fost, de asemenea, instruiti să sune dintr-un clopoțel ori de câte ori se gândesc la plictiseală și să verbalizeze gândurile pe care le au. S-a măsurat nivelul de plictiseală resimțit de participanți.

Conform rezultatelor obținite sarcina cognitivă nu a afectat controlul mental asupra plictiselii indiferent de gradul de dificultate. În ceea ce privește tipurile de control mental, rezultatele au arătat că participanții din condiția de reprimare au raportat un nivel mai ridicat de plictiseală comparativ cu participanții din condiția de concentrare și cei din grupul de control (Mageau, Green-Demerse & Pelletier, 2000).

Cercetările din domeniul reprimării stereotipurilor au demonstrat apariția unor schimbări în performața cognitivă ca urmare a reprimării gândurilor stereotipe. Participanții au fost împărții în 2 grupe și au primit ca și sarcină inițială descrierea unui inventator sau matematician în funcție de personalitate și abilități. În funcție de condiție ei au fost instruiți să reprime stereotipurile legate de cele 2 meserii sau să scrie orice doresc (condiția de control). Au primit ulterior o sarcină creativă care consta în generarea a cât mai multe utilizări pentru obiecte comune precum: cărămidă, pantof, agrafă și ziar, și o sarcină logică de găsire a unor rezolvări la o serie de probleme.

Rezultatele obținute susțin schimbările cognitive care apar ca efect al reprimării. Astfel, participanții au devenit mai creativi (au obținut rezultate mai bune la sarcina creativă) dacă au reprimat stereotipuri legate de inventatatori și au devenit mai logici dacă au reprimat gânduri stereotipe despre matematicieni (Wyer et. al, 2010).

Într-un experiment, participanții au fost expuși la un film cu o durată de trei minute, despre un turist atacat de un urs grizzly. Scenele pe care le conținea erau legate de peisaj și de atacul propriu-zis, dar finalul era ambiguu, nespecificându-se dacă turistul supraviețuiește sau nu.După vizionarea filmului au fost rugați să se întoarcă la laborator peste cinci ore. Participanții au fost împărțiți în condiția de reprimare, în care li s-a solicitat să încerce să nu se gândească film, fie în condiția de control. Reîntorși în laborator, au fost întrebați despre câte gânduri legate de film au avut, au fost rugați să evalueze cât de emoționant li s-a părut filmul și au primit un chestionar de 43 de întrebari cu rol de verificare a memoriei episodice. Întrebările erau cu răspuns deschis, despre diferite aspecte din cronologia evenimentelor și despre diferite detalii. Pentru fiecare răspuns corect au fost notați cu un punct. Au primit, de asemnea, întrebări despre memorie legate claritatea, detaliile și intensitate.

Conform rezultatelor, participanții care făcut parte din grupul experimental au raportat mai multe gânduri despre film comparativ cu cei din grupul de control și au considerat filmul mai puțin aversiv. În ceea ce privește scorurile obținute la itemii care vizau memoria episodică măsurată prin numărul de detalii și de aspecte din cronologie amintit, participanții au obținut scoruri egale. În schimb, cei din condiția de reprimare au considerat că amintirile lor sunt mai clare, mai detaliate și mai intense. În cazul celor din condiția experimentala s-a observat, de asemenea, o tendința de a considera amintirile legate de film ca fiind instantanee (Rassin, Merckelbach & Muris, 1997). Aceste rezultate sunt în contradictoriu cu rezultatele obținute într-o cercetare anterioară în care au fost evidențiate efecte negative ale reprimării cognițiilor asupra precizie cronologice a memoriei episodice. În experimentul realizat cu un an înaintea celui prezentat anterior, participanții au fost împărțiți în trei grupe experimentale după ce au primit o sarcină inițială care presupunea vizionarea unui film. În prima condiție li s-a solicitat să nu se gândească la film, în cea de-a doua să se gândească intens la film, iar în cea de-a treia condiție nu au primit nici o instrucțiune (grupul de conrol). Cinci ore mai târziu le-a fost testată memoria episodică.

Din analiza datelor obținute a reieșit faptul că deși în ceea ce privește amintirea detaliilor din film nu au apărut diferențe între cele trei grupe de participanți, cei din condiția de reprimare și-au amintit mai puțin din cronologia evenimentelor comparativ cu celălalt grup experimental și cu grupul de control (Wegner, Quillian & Houston, 1996). Cei din condiția de reprimare și-au amintit secvențele ca pe niște instantanee, același rezulat pe care Rassin et. al l-au obținut un an mai târziu. Reprimând gândurile legate de film participanții și le amintesc ca pe niște instantanee și asta afectează amintirea evenimentelor în ordinea lor cronologică. Diferențele dintre cele două studii au fost legate de filmul folosit ca stimul. Dacă în primul experiment descris filmul erau despre un turist atacat de un urs, în cel de-al doilea filmul eram mai puțin încărcat afectiv, despre un cascador.

Clinicienii susțin faptul că apare un efect inhibator asupra memorie determinat de reprimarea gândurilor, dar asta în cazul gândurilor încărcate din punct de vedere emoțional (traumatice). (Rassin, Merckelbach & Muris, 1997).

1.3Concentrarea – definirea conceptului și implicații în paradigma studiată

1.3.1 Concentrarea – definirea conceptului

Am menționat anterior faptul că realizarea controlului mental este dependentă de capacitatea persoanei de a-și concentra atenția. Această concentrare pe un anumit gând poate fi la fel de dificilă ca și reprimarea gândurilor. Însă, în timp ce încercarea de a reprima implică un proces de monitorizare axat pe gândurile opuse celor pe care ni le dorim, concentrarea implică un spectru mai larg de gânduri monitorizate care pot submina într-o mai mică măsură controlul mental comparativ cu reprimarea (Wenzlaff & Bates, 2000).

În dicționarul de psihologie, concentrarea este definită ca fiind una dintre funcțiile atenției, o funcție ca are ca rol fixarea unui obiect și ignorarea celorlalte. Se subliniază, de asemenea, importanța ei în depășirea concurenței obiectelor din jur și realizarea unei selecții și organizări, cu scopul de a o distribui după importanță (Popescu-Neveanu, 1978).

1.3.2 Implicații ale concentrării în paradigmă

În 1953, John Ridley Stroop realizează un experiment în care prezintă participanților planșe cu nume ale culorilor scrise cu aceeași culoare (de exemplu, roșu scris cu roșu) și planșe cu nume ale culorilor scrise cu alte culori (de exemplu, roșu scris cu galben) și le solicită să citească numele culorii sau să spună cu ce culoare este scris. Acest experiment a arătat faptul că oamenii reușesc să răspundă mai repede atunci când numele și culoarea sunt congruente decât atunci când sunt diferite, concentrarea în ceea de-a doua situație fiind mai dificil.

Într-o variantă adaptată a testului Stroop, participanții sunt rugați să se gândească la un succes personal sau la un eșec personal și să noteze câteva fraze despre acest lucru în 5 minute. Apoi au fost împărțiți în două grupe experimentale (un grup trebuia să reprime evenimentul descris și un grup să se gândească la eveniment) și au primit o sarcină pe calculator (să stabilească pentru fiecare cuvânt care apare dacă este albastru sau roșu) în timp ce își aminteau un număr format din 2 cifre (condiția sarcină simplă) sau din 6 cifre (sarcină dificilă). Numărul apărea înaintea cuvântului, subiecții erau puși să-l memoreze și să-l spună după ce apărea cuvântul. Cuvintele care apăreau erau fie legate de success și eșec fie neutre.

Subiecții din condiția reprimare și sarcină dificilă au avut cel mai lung timp de reacție la cuvintele legate de succes și eșec în timp ce participanții din condițiile reprimare si concentrare, sarcină simplă au avut aproximativ același timp de reacție la cuvintele neutre. În condiția de concentrare și sarcină dificilă participanții au reacționat mai lent la cuvintele neutre demonstrând astfel o mai mare accesibilitate a gândurilor neutre atunci când încercăm să ne concentrăm pe un anumit lucru (Wegner, Erber & Zanakos, 1993).

1.3.3 Concentrarea pe gândurile dorite ca formă eficientă de control mental

Un studiu a vizat examinarea eficacității unei forme alternative de control mental care presupune concentrarea pe gândurile dorite în locul încercării de a reprima un material nedorit. Celor 182 de participanți li s-au prezentat 60 de propoziții (cuvinte amestecate) și au fost împărțiți în 2 grupe experimentale și un grup de control. Celor din condiția de concentre li s-a dat ca și sarcină gruparea cuvintelor pentru a forma o declarație pozitivă, iar celor din a doua grupă experimentală li s-a solicitat să rearanjeze cuvintele pentru a nu forma o declarație negativă (condiția de reprimare). Participanții din grupul de control au fost instruiți să rearanjeze cuvintele pentru a forma orice propoziție le vine în minte. Înainte de a începe sarcina jumătate dintre participanți au primit ca și sarcină cognitivă memorarea unui număr alcătuit din șase cifre.

Rezulatele au arătat că reprimarea poate determina conștietizarea sporită a gândurilor vizate imediat după terminarea încercării de reprimare și atunci când apar cerințe cognitive (memorarea numărului din șase cifre) în timpul reprimării. Concentrarea pe gândurile dorite s-a dovedit a fi o formă alternativă eficientă de control mental (Wenzlaff & Bates, 2000).

1.3.4 Efecte ale concentrării și reprimării asupra modificării emoțiilor

Întru-un studiu care și-a propus măsurarea modificării dispoziției afective și capacitatea mnezică în urma controlului mental, participanții au fost împărțiți în două grupe experiementale și un grup de control. Toți au fost expuși la stimulii formați din două blocuri de cuvinte, 30 de cuvinte de amentințare (e.g. nervos, gâfâind, urgență) și 30 de cuvinte neutre (e.g. plastic, curbare, secundar). Fiecare cuvânt a fost prezentat o secundă urmat de un ecran negru prezent pentru 9 secunde pe durata căruia participanții erau instruiți în funcție de condiție să nu se gândească la cuvântul anterior (condiția de reprimare), să se concentreze la cuvântul prezentat anterior (condiția de concentrare) sau să se gândească la orice doresc (condiția de control). Ulterior, toți participanții au primit instrucțiunile pentru sarcina cognitivă care consta în memorarea numărului 741296835 în 10 secunde. Li se spunea, de asemenea, că la sfârșitul experimentului îl vor nota. Dupa cele 10 secunde, erau expuși la același ecran negru și li se solicita în funcție de condiție să încerce să nu se gândească la număr (reprimare), să se concentreze la număr (concentrare) sau să se gândească la orice doresc (grupul de control). Li s-au măsurat pe lângă ritmul cardiac, ritmul respirației și conductibilitatea electrică a pielii, predispoziția spre anxietate cu instrumentul BIS/BAS, dispoziția afectivă cu cei 20 de itemi care măsoară afectivitatea negativă și pozitivă ai instrumentului PANAS și memoria explicită printr-o sarcină în care li se prezentau cele 30 de cuvinte de amențiare și cele 30 de cuvinte neutre pe care le-au avut ca stimului în sarcina inițială și câte 30 de cuvinte noi, din fiecare tip. Au fost instruiți să tasteze Y dacă își amintesc de acel cuvânt sau N dacă nu recunosc stimului.

Rezultatele au evidențiat faptul că participanții din toate condițiile și-au amintit într-o mai mare măsură cuvintele de amențare. În ceea ce privește starea afectivă nu au existat diferențe semnificative între grupele experimentale. Participanții predispuși spre anxietate au avut o predispoziție mai mare pentru reprimare dar au fost și cei care au reușit cel mai greu să reprime (Kirkanski, Craske & Bjork, 2008).

Într-o meta-analiză, s-a evidențiat faptul că, în cazul participanților fără tulburări mentale „starea negativă este asociată cu cu o reprimare mai reușită comparativ cu starea pozitivă” (Wyland & Forgas, 2007 apud Magee, Harden, Teachman, 2012).

1.4 Concluzii

Controlul mental face referire la influența pe care oamenii o exercită asupra gândurilor pe care le au, emoțiilor pe care le resimt și are o contribuție considerabilă în obținerea stării de bine.

În viața de zi cu zi întâlnim adesea situații în care acest tip de control joacă cel mai important rol. Suntem de cele mai multe ori nevoiți să ne concentrăm la anumite gânduri și să ignorăm orice ne-ar putea distrage de la scopul nostru. Procese psihice precum atenția și voința joacă un rol important în atingerea scopului pe care ni-l propunem. Reușita controlului mental este, însă, dependentă de importanța pe care o acordă oamenii celor două procese anterior menționate și de efortul pe care ei sunt nevoiți să-l depună în câștigarea controlului și în înțelegerea apariției gândurilor nedorite ca un eșec ce poate fi depășit.

Apariția gândurilor nedorite ca urmare a reprimării a fost studiată de Wegner și a dus la elaborarea teoriei proceselor ironice, teorie ce reunește cele două procese, cel operativ și cel de monitorizare, procese ce aparțin unor zone cerebrale distincte. Conform acestei teorii primul proces este conștient și are rolul de a aduce gândurile dorite, în timp ce al doilea este inconștient și crește sensibilitatea la apariția gândurilor nedorite. Astfel primul proces operativ îl ajută pe indivi să-și reprime gândurile, iar cel de monitorizare caută în permanență eșecul în realizarea acestui scop. Alte procese care pot constitui explicații plauzibile pentru acest eșec în ignorarea gândurilor nedorite sunt efectul Zeigarnik și modelul inferențelor motivaționale. Sunt astfel aduse în discuție importanța finalizării unor sarcini pentru a putea fi uitate și faptul că atribuind o motivație gândurilor noastre duce la imposibilitatea reprimării.

Cercetările din literatura de specialitate au început prin observarea efectelor pe care le are reprimarea gândurilor neutre (e.g. ursul alb, Wegner) și au continuat prin observarea efectelor reprimării gândurilor cu încărcătură afectivă, gândurilor stereotipe sau gândurilor legate de stimulii la care au expus participanții în laborator. Efectele paradoxale ale reprimării nu au apărut, însă, în toate cercetările. Cele trei tipuri de reprimare (simplă, cu un distractor, cu un memento) s-au dovedit a fi eficiente pe termen scurt în cercetarea legată de atacul cu bombă. În alt studiu concentrarea pe gândurile dorite s-a dovedit a fi o formă alternativă de control mental. Într-un alt studiu participanții din condiția de reprimare a plictiselii au raportat un nivel mai ridicat de plictiseală comparativ cu cei din condiția de concentrare și cei din grupul de control.În ceea ce privește expunerea la stimuli reprezentați de cuvințe de amnințare și cuvinte neutre, s-a observat lipsa unei influențe semnificative a celor două forme de control mental, concentrarea și reprimarea, asupra dispoziției afective. Rezultatele obținute în studiul care a vizat efectul reprimării asupra memoriei episodice au arătat o lipsă de influență a acestui tip de inhibare asupra memorie episodice, în schimb în ceea ce privește amintirea cronologiei faptelor au existat diferențe între cele două cercetări. Dacă în cercetarea realizată de Wegner et. a apărut un efect al reprimării gândurilor asupra memorie episodice care viza cronologia faptelor, în cercetarea realizată de Rassin et al., nu au apărut diferențe semnificative între cei din condiția experimentală și cea de control. O astfel de contradicție apare și între studiul realizat de Anderson și Green în 2001 și replica acestuia realizată de Bulevich în 2006.

Capitolul 2 Emoție și memorie

2.1 Emoția – definirea, categorisirea emoțiilor și reglarea emoțională

2.1.1 Emoția – definire și componente

Conform dicționarului de psihologie Larousse, emoția este o „reacție globală, intensă și de scurtă durată a organismului la o situație neașteptată, însoțiță de o stare afectivă de tonalitate plăcută sau neplăcută” (Sillamy, 2000, p.113). În același dicționar se subliniază importanța lor prin legătura directă pe care o au cu trebuințele și motivațiile, dar mai ales prin influența pe care o au în declanșarea tulburărilor mentale și psihosomatice. Astfel, ele sunt strâns legate de natura agentului emoțional, de starea fizică și psihică a persoanei și de experiențele trăite.

Comportamentul oamenilor este produs atât de motive cât și de emoții, întrucât, între cele două există o legătură strânsă. Rolul emoțiilor constă atât în generarea unor comportamente cât și în formarea unei legături cu motivele, legătură ce conduce, de asemenea, la răspunsuri comportamentale. Distincția care se impune între motive și emoții face trimitere la factori declanșatori. Dacă în cazul motivelor putem vorbi de factori intrinseci, când ne raportăm la emoții o facem referindu-ne, cu precădere, la evenimente externe care ni le provoacă. (Atkinson, Atkinson, Smith & Bem, 2012).

Pe lângă definiția conform căreia emoția se „dezvoltă ca o reacție spontană și primară, în forma emoțiilor primare și afectelor” , această mai apare definită ca fiind un „fenomen afectiv ce se dezvoltă ca procese complexe, legate de o motivație secundară și care reprezintă emoțiile propriu-zise” (Popescu-Neveanu, 1978). Se evidențiază și aici legătura dintre emoție și motivație în producerea comportamentelor. În literatura de specialitate românească, Vasile Pavelcu subliniează caracterul obiectual al emoției, dependența ei de stimulul care o provoacă. Starea afectivă a persoanei apare ca fiind provocată de principalele emoții pe care persoane le simte în situația respectivă (Crețu, Henry & Manea, 2010). Apariția emoțiilor are ca scop coordonarea eficentă a sistemelor de reacții comportamentale, ajutând astfel la ajustarea comportamentului în funcție de situație (Levenson, 1994 apud Gross 1999).

O definiție mai complexă a emoțiilor înglobează principalele componente ale acesteia „percepția, experiența, fiziologia, acțiunea și comunicarea”. Astfel, emoția apare ca fiind un „patern episodic, cu o durată relativ scurtă, fondat biologic, care organizează percepția, experiența, fiziologia, acțiunea și comunicarea, reprezentând un răspuns la provocările și oportunitățile fizice și sociale specifice” (Keltner & Gross, 1999). Sunt evidențiate și aici caracteristici precum durata scurtă a emoțiilor și contribuția lor în adaptarea la mediul de viață. Un aspect important de menționat este legătura dintre emoție și reacție emoțională. Astfel, deși nu întotdeauna persoana poate conștietiza emoția pe care o simte, reacția emoțională va fi una specifică. Acest fenoment este explicat de către Freud prin intermediul mecanismului reprimării gândurilor. Ca urmare a reprimării gândurilor este inhibată atribuirea unei calități emoției ceea ce îl împiedică pe individ să conștietizeze natura acesteia (Atkinson, Atkinson, Smith & Bem, 2012).

2.1.2 Categorisirea emoțiilor

Unul dintre principalele studii care vizează clasificarea emoțiilor evidențiază atât o clasificare bidimensională cât și una tridimensională a emoțiilor. În ceea ce privește categorisirea bidimensională emoțiile sunt împărțite în funcție de valența care poate fi pozitivă sau negativă și în funcție de intensitatea scăzută sau ridicată. În cazul categorisirii tridimensionale, modalitata de clasificare în funcție de valență este păstrată, iar cele două categorii care sunt completate sunt puterea (mare versus mică) și nivelul de activism (mare versus mic) (Shaver, Schwartz, Kirson & O’Connor, 1987). Se observă în ambele tipuri de categorisiri dihotomia pozitiv – negativ.

O altă clasificare importantă în ceea ce privește emoțiile este cea în care acestea sunt împărțite în emoții de bază și emoții sociale.În ceea ce privește emoțiile fundamentale una dintre cele mai larg împărțite opinii este cea conform căreia sunt în număr de șase și sunt furia, dezgustul, frica, veselia, tristețea și surpriza. Sunt incluse în emoțiile de bază datorită faptului că sunt expresii faciale universale (Ekman, Friesen & Ellsworth, 1982 apud Ortony & Turner, 1990). În ceea ce privește cea de-a doua categorie enunțată, emoțiile sociale, se face referire la reacții la evenimente din contextul interacțiunilor cu cei din jur. Exemple de astfel de emoții sunt jena, gelozia, invidia, disprețul, dragostea și ura (Leary, 2001).

Deși ambele modalități de clasificare a emoțiilor sunt larg răspândite, dihotomia pozitiv – negativ este, cu precădere, studiată. Astfel, unul dintre cele mai utilizate instrumente în vedere măsurării intensității emoțiilor pozitive și negative este PANAS – X (Watson & Clark, 1994), instrument care măsoară în cazul emoțiilor negative subscale precum frica, ostilitatea, vinovăția și tristețea, iar în cazul emoțiilor pozitive subscale precum bucurie, mândrie și atenție.

2.1.3 Emoții pozitive

În cercetările acutale se discută foarte mult despre emoțiile pozitive, emoții necesare, atât individului cât și societății, atingerii stării de bine dorite. Seligman și Csikszentmihalyi (2000) , pun bazele psihologiei pozitive, o ramură a psihologiei ce își propune să realizeze o schimbare din centrarea asupra bolilor psihice și problemelor dificile pe care le întâmpină omul pe centrarea asupra construirii emoțiilor pozitive și a aspectelor ce conduc la o stare de bine. Astfel, emoțiile pozitive precum bucuria, mândria, fericirea, atenția sunt una dintre preocpările centrale ale cercetărilor legate de viața afectivă și de sănătatea mentală.

Un punct important este efectul unic al emoților pozitive distincte din punct de vedere fenomenologic precum bucuria, interesul, mulțumirea și mândria. Aceste emoții au în comun abilitatea de a extinde efectul gândurilor de moment și de a a contribui la formarea resurselor personale, fizice, intelectuale, sociale și psihologice, de durată (Fredrickson, 2001). De exemplu, interesul pentru trecut poate duce la construirea unei cariere de istoric sau chiar la descoperiri arheologice, în timp ce plăcerea pentru un joc de tenis poate conduce la realizarea unui performanțe în acest sport. Astfel, efectul emoțiilor pozitive este extins de la unul momentan la unul îndelungat. Un alt efect important al emoțiilor pozitive constă în reducerea efectului emoțiilor negative ulterior finalizării situației care în care aceste emoții apar (Holman, 2014).

2.1.4 Emoții negative

Momentele în care oamenii simt emoții pozitive nu sunt singurele care există, existanța unei balanțe care îmbină emoțiile pozitive și cele negative a fost demonstrată ca fiind unui predictor pentru bunăstarea resimțită. În timp ce emoțiile pozitive cel mai des întâlnite sunt bucuria, mândria, atenția, emoțiile negative specifice se împart în frică, tristețe, furie și disperare (Diener, Sandvik, & Pavot, 1991 apud Fredrickson, 2001).

Deși atunci când vorbim de emoții negative ne gândim în principal la consecințe nedorite, atât emoțiile pozitive cât și cele negative au efecte pozitive și negative. Printre efectele pozitive dovedite ale emoțiilor negative se numără îmbunătățirea performaței memoriei, reducerea judecăților de eroare care pot apărea atunci când afectivitatea noastră este pozitivă, imbunătățirea motivației și reducerea naivității. Desigur, emoțiile negative nu sunt utile întotdeauna, iar emoțiile intense, fie ele pozitive sau negative pot avea consecințe opuse celor obișnuite. În acest sens reglarea intensității emoțiilor devine una dintre principalele elemente care asigură starea de bine a persoanei. (Forgas, 2013).

2.1.5 Reglarea emoțională

Evenimentele pe care ni le amintim sau întâmplările care persistă în mintea noastră un timp îndelungat ne provoacă, nu de puține ori, emoții, și ne ridică bariere în desfășurarea activităților din noul context în care ne implică. Acțiunea care constă în utilizarea diferitelor tehnici pentru modificare intensității emoțiilor care ne provoacă dificultăți este demumită reglare emoțională. Când abordăm reglarea emoțională o facem cu referire la emoțiile negative. Conform psihologiei evoluționiste aceste emoții și-au pierdut din utilitate în societatea actuală în care nu îi mai asigură omului supraviețuirea speciei (Holman, 2014).

Conform modelului de reglare a emoțiilor propus de James Gross (1998),există cinci procese implicate în reglarea emoțională care au loc pe parcursul procesării emoțiilor. Procesele descrise de Gross sunt selectarea situației (alegerea apropierii sau depărtării), modificarea situației, distragerea, reevaluare situției și cel din urmă, modularea răspunsului, cu referire la influențarea răspunsului subiectiv (Gross, 1998). Strategiile cognitive de reglare a emoțiilor sunt distragerea, reevaluarea și etichetarea. Prima strategie face referire la distragerea atenție de la aspectele negative la cele pozitive sau neutre. Acest proces are loc înainte de apariția efectivă a emoției. Cea de-a doua strategie, reevaluarea, are loc după ce apare emoția propriu-zisă și constă în schimbarea semnificației situației. Altfel spus, transformă o situție negativă într-una pozitivă sau neutră cu scopul de a reduce emoțiile negative. În ceea ce privește strategia care constă în etichetarea emoțiilor această apare tratată ulterior și nu de către Gross (Moyal, Henik & Anholt, 2014).

Un studiu din 2007 a demonstrat faptul că etichetarea emoțiilor negative precum frica și furia poate ajuta în gestionarea evenimentelor negative, diminuând răspunsul amigdalei cerebale la stimulii negativi sau încărcați emoțional. Întocmai ca și discuția despre sentimente și probleme cu un terapeut, etichetarea emoțiilor negative ajută la minimalizarea impactului negativ al evenimentelor supărătoare (Lieberman et al., 2007).

Două dintre principalele strategii de reglare emoțională sunt cele bazate pe antecedente și cele bazate pe consecințe. În cazul primului tip de strategie se pune accentul pe evitarea contextelor care pot provoca emoții nedorite, în timp ce al doilea tip de strategii „apelează” la diferite comportamente pentru a minimaliza impactul pe care îl au emoțiile. Suprimarea este o strategie care se înscrie în ultima categorie și presupune blocarea manifestărilor emoției (Holman, 2014). Deși reevaluarea este preferabilă în locul suprimării, nu în toate situațiile este posibilă această strategie, suprimarea rămânând singura alternativă. Printre dezavantajele suprimării se numără faptul că nu conduce doar la scăderea emoțiilor negative ci și a celor pozitive și asocierea acesteia cu activitatea crescută a sistemului cardiovascular (Gross, 2002).

Însă, reglarea emoțională nu poate fi considerată întotdeauna benefică. Situațiile în care poate provoca dificultăți persoanei în cauză sunt cele în care eșuează în modificarea reacțiilor emoționale și cele în care raportul costuri-beneficii nu este echilibrat. Altfel spus costurile pe termen lung sunt mult mai numeroase decât beneficiile pe termen scurt. O altă problemă care apare în reglarea emoțiilor este cauzată de probabilitatea ca această reglare să-i provoace dificultăți individului în adaptarea la mediu sau chiar să contribuie la dezvoltarea bolilor psihice (Holman, 2014).

2.2 Memoria episodică – delimită conceptuale, tipuri de memorie episodică și implicații ale fenomenului de reamintire

2.2.1 Definirea memoriei episodice și diferențe între tipurile de memorie

Conceptul de memorie episodică aduce în discuție acele evenimente alcătuite din episoade trăite de o persoană, care pot fi identificate datorită cunoștiințelor pe care individul le are despre perioada în care s-au întâmplat, despre durata lor și despre locul în care s-au întâmplat ( Doron & Parot, 2006). Memoria episodică ne ajută să realizăm călătorii mentale în trecut, călătorii conștiente pe care doar omul le poate realiza întrucît doar ființele umane au simțul de timp subiectiv, conștietizează experiențele prin care trec și au noțiunea de trecut. Primatele precum cimpanzeii sau gorilele au, de asemenea, mintea în care se percep ca entități distincte, dar se percep doar în prezent și nu resimt timpul subiectiv. Aceste aspecte, care îl diferențiază pe om de primate, reprezintă cele trei componente centrale ale creierului uman care fac posibilă memoria episodică (Tulving, 2002).

Definirea memorie ca un sistem mnezic nu se poate realiza independent de definirea celor trei stadii – encodarea, stocarea și reactualizarea informațiilor. Encodarea face referire la introducerea in memorie a informațiilor, stocarea la menținerea acestor informații, iar reactualizarea la recuperarea din memorie (Melton, 1963 apud Marsh & Roedinger, 2012). În encodare informații sunt transformate în reprezentări sau coduri și astfel ele sunt depozitate în memorie, iar atunci când sunt necesare sunt reactualizate. Semnificația acordată informației și contextul reprezintă factori importanți care contribuie la îmbunătățirea celui de-al treilea stadiu (Atkinson, Atkinson, Smith & Bem, 2012).

Nu putem defini memoria episodică fără a avea în vedere diferența dintre acest tip de memorie și memoria semantică. Prezentate de Tulving (1972) ca fiind sisteme de procesarea a informațiilor, memoria episodică și cea semantică primesc informații de la sistemele psihice, conservă o parte din aceste informații și transmit la rândul lor informațiile către alte sisteme. Diferența dintre cele două constă în tipul de informație pe care îl controlează. Așa cum am menționat anterior, memoria episodică face trimitere la evenimente pe care individul le-a trăit înglobând locul și timpul în care s-au petrecut și la stimulii pe care participanții la experimente îi rețin întrucât reactualizarea lor implică informații despre evenimentul în sine, despre locul și timpul în care s-a produs memorarea. În cazul memorie semantice, informațiile sunt cognitive, cunoștiințe generale despre teorii, formule, gramatică etc. De exemplu, știm că ziua de joi precede ziua de vineri, dar nu știm cum, când și unde am reținut acest aspect.

Alte diferențe între cele două sisteme mnezice sunt date de modalitatea de recuperare a informațiilor. În ceea ce privește memoria episodică, informațiile pot fi amintite doar dacă au fost memorate anterior, excluzând complet inferențele și generalizarea. Acestea din urmă completate de algoritmi, formule, reguli sunt specifice memoriei semantice. Posibilitatea de a ști ceva fără a fi învățat acel aspect este specifică memoriei semantice care prin intermediul inferențelor îl poate ajuta pe individ să cunoască lucruri pe care nu le-a memorat anterior. Diferențele mai apar și în impactul pe care îl are amintirea informațiilor stocate în cele două sisteme. Dacă putem afirma despre informațiile din memoria semantică faptul că sunt neutre, acestă posibilitate este scăzută atunci când sunt amintite episoadele din cel de-al doilea sistem mnezic (Tulving, 1972).

Nu putem ignora diferența între uitarea informațiilor din cele două sisteme de memorie. Studiile la care au participat bătrâni au arătat că memoria episodică se deteriorează o dată cu vârsta comparativ cu memoria semantică, memorie care pare să treacă testul timpului. Acest aspect este prezentat și în studiile realizate pe participanți amnezici. Întocmai ca în cazul bătrânilor, memoria episodică este cea afectată de boală, în timp ce memoria semantică este conservată. Explicația neurologică pentru acest fenomen constă în faptul că amnezia afectează sistemul hipocampic, sistem afectat și de îmbătrânire. Faptul că memoria semnatică nu este afectată poate sugera o lipsă a legăturii între memoria sistematică și hipocamp (Fontaine, 2008). Reprezentativ pentru acest aspect este și cazul lui K.C., bărbatul care a avut un accident de motocicletă, în care a suferit leziuni în regiunile corticale și subcorticale și o amnezie severă. Deși memoria episodică a fost sever afectată de accident, K. C nereușind să-și amintească nici un eveniment pe care l-a trăit, memoria semantică este asemănătoare cu cea a indivizilor obișnuiți, nu întâmpină probleme în ceea ce privește scrisul sau cititul, abilitatea de concentrare este normală, gândirea nu a fost afectată. În schimb faptul că nu își poate imagina viitorul la fel cum nu își poate aminti trecutul sugerează faptul că sentimentul de timp, specific memoriei episodice acoperă atât trecutul cât și viitorul (Tulving, 1985 apud Tulving, 2002).

2.2.2 Relația dintre memoria episodică și memoria autobiografică

În unele cărți cele două forme ale memoriei, cea episodică și autobiografică apar ca fiind sinonime. Însă, au fost adesea studiate prin modalități distincte și aduc în discuție constructe psihologice distincte ceea ce determină definirea lor ca forme distincte ale memoriei. Când ne gândim la memorie autobiografică, ne gândim de fapt la întreg istoricul unei persoane, (amintiri din liceu, de la primul job, amintiri despre modul în care a învățat să facă anumite lucruri etc.). Experimental, memoria episodică este studiată adesea prin probe în care participanții sunt instruiți să își amintească diferiți stimuli prezentați în laborator, stimuli precum o serie de cuvinte sau de imagini. Sistemul memoriei autobiografice reunește, astfel, atât informațiile care aparțin memoriei episodice cât și cele care aparțin memoriei semantice. Informații precum data la care ne-am născut sau orașul în care ne-am născut sunt parte a memoriei autobiografice, însă faptul că nu ne amintim evenimentul în sine ne împiedică să încadrăm informațiile ca aparținând memoriei episodice (Marsh & Roedinger, 2012).

Conform lui Roediger și McDermot (2013), Tulving susține faptul că memoria episodică este prin natură autobiografică, iar indivizii își amintesc că au făcut anumite lucruri într-un anumit loc și la o anumită dată sau oră. De asemenea, atât stimulii pe care participanții la experimentele în care este studiată memoria episodică sunt instruiți să și-i amintească (stimuli precum un șir de cuvinte), cât și evenimentele de viața pe care oamenii și le amintesc aparțin memorie episodice.

2.2.3 Cele două tipuri de memorie episodică

Așa cum am specificat anterior, cele două tipuri de memorie episodică sunt memoria evenimentelor autobiografice și memoria evenimentelor din laborator. Cercetările au arătat că există persoane care își pot aminti în mod acurat și detaliat evenimentele pe care le-au trăit, chiar dacă au fost cu mult timp în urmă. Aceste persoane folosesc același tip de mecanisme de reconstruire a memoriei, întocmai ca și restul persoanelor. De asemenea, sunt la fel de predispuse la false amintiri și la distorsiuni mnezice. Același studiu a arătat că persoanele cu un nivel superior de amintire a informațiilor autobiografice au fost confuze în ceea ce privește sursa informațiilor (pozele sau textele) și au obținut scoruri mai ridicate comparativ cu grupul de control la testele de absorbție și de fantezie (Patihis et al., 2013).

În ceea ce privește cel de-al doilea tip de memorie episodică, memoria evenimentelor din laborator, acesta a fost intens studiat în literatura de specialitate. Într-un studiu pe care l-am prezentat în capitolul anterior, realizat de Kirkanski, Craske & Bjork în 2008, participanții au fost puși în situația de a-și aminti stimuli la care au fost expuși. Stimuli erau cuvinte de amenințate și cuvinte neutre din punct de vedere afectiv. Rezultatele au arătat că reactualizarea informațiilor de amenințare a fost mai exactă indiferent de condiția din care făceau parte participanții. Astfel putem considera că informațiile cu stimulii cu o anumită încărcătură afectivă sunt amintite mai ușor.

Un alt aspect de menționat aici este diferența interindividuală, astfel persoanele cu un nivel superior de reactualizare a informațiilor autobiografice pot excela în ceea ce privește amintirea evenimentelor din viață, dar obțin rezultate scăzute la testele de memorie episodică din laborator. Există, de asemenea, și reversul, adică persoane care deși excelează la reactualizarea stimulilor din laborator, obțin rezultate slabe la amintirea evenimentelor autobiografice (Roediger & McDermot, 2013).

Având în vedere aspectele menționate anterior se poate considera că deși aparțin memoriei episodice, cele doua tipuri de informații reactualizate prezentate se pot încadra în două tipuri distincte de memorie episodică.

2.2.4 Reactualizarea amintirilor și implicații neurofiziologice

Contrar uitării specifice memorei de scurtă durată, uitare ce apare ca fiind cauzată de depășirea capacității de stocare, uitarea specifică memoriei de lungă durată (memoria episodică și semantică) are ca și cauză eșecul întâmpinat în reactualizarea informațiilor. Atunci când persoanei îi este imposibil să reactualizeze informațiile despre un eveniment / aspect, reamintirea prin hipnoză este una dintre alternativele viabile de obținere a informațiilor. Important în procesul de reamintire este și indiciul de reactualizare care poate fi un real ajutor. Experimental, acest lucru s-a dovedit prin solicitarea reactualizării informațiilor unui grup de participanți cărora li s-au oferit astfel de indicii și unui grup de control, lipsit de orice indiciu. Rezultatele au arătat importanță indiciilor de reactualizare, cei din grupul experimental și-a amintit un număr mai mare de cuvinte, iar ulterior, când toți participanții au primit indicii numărul de stimuli amintiți a fost același (Atkinson, Atkinson, Smith & Bem, 2002).

În ceea ce privește persoanele deprimate, procesului de ruminație duce la reactualizarea frecventă a gândurilor triste, negative, însă se observă, de asemnea, o centrare pe esența evenimentelor și o reactualizare lipsită de detalii (Moffitt, Singer, Nelligan & Carlson, 1994 apud Marsh & Roedinger, 2012). Putem concluziona cu o definiție oferită de Dudai (2002) conform căreia reamintirea este procesul de „accesare, selectare, reactivare sau reconstruire al reprezentărilor interne” (Buchanan, 2007).

Conform lui Conway (2001), Nodle et al.(1998) au conchis asupra faptului că regiunile din partea dreaptă a cortexului prefrontal sunt activate în sarcini simple, de recunoaștere, în timp ce pentru sarcinile complexe de memorie sunt activate atât partea dreaptă cât și partea stângă a cortexului prefrontal. Nu există, însă, nici o legătură între recunoașterea pe bază de familiaritate și hipocamp, dar, acesta din urmă joacă un rol important în recuperarea informațiilor din memoria episodică (Eldridge, Knowlton, Furmanski, Bookheimer & Engel, 2000). În cazul amintirilor pe care nu dorim să ni le amintim, cortexul prefrontal lateral lucrează în vederea reducerii accesului acestor amintiri în hipocamp, contribuind la împiedicarea conservării acestui tip de episoade mnezice neplăcute. Explicațiile pentru diferențele în ceea ce privește modul în care oamenii își controlează gândurile nedorite se regăsesc în diferențele interindividuale în ceea ce privește eficacitatea sistemelor prezentate anterior (Anderson & Levy, 2009).

2.2.5 Discrepanțe între amintirea evenimentelor dintr-un singur episod versus amintirea evenimentelor din episoade distincte

Într-un experiment realizat de Ezzyat și Davachi participanții au primit ca și sarcină lecturarea a șase povești despre activitățile zilnice realizate de un personaj. Propozițiile despre acțiunile și gândurile personajului erau expuse pe un ecran, și împărțite în două categorii. O categorie începea cu sintagma „Ceva mai târziu…” , evidențiind astfel ideea sfârșitului temporal al unui episod și inițierea unui alt episod, iar o a doua categorie cuprindea propozițiile de control care începeau cu „O clipă mai târziu…” și reprezentau pentru participanții la experiment propoziții ale aceluiași episode, altfel spus, o continuarea a evenimentelor relatate în poveste. De exemplu, li se prezenta propoziția: „El a pornit muzica pentru a-l ajuta să se concentreze la muncă.”, apoi în funcție de condiție fie li se prezenta propoziția de control: „O clipă mai târziu, el a descoperit câteva informații utile și a luat câteva notițe. ”, fie propoziția care marca limita dintre episoade: „Ceva mai târziu, el a descoperit câteva informații utile și a luat câteva notițe.”. Ulterior acestei sarcini au primit o pauză de 10 minute și un test de memorie despre care nu au fost anunțați anterior. Proba de memorie consta în amintirea propoziției ulterioare celei care li se prezenta.

Rezultatele experimentului au arătat că participanții își amintesc mai ușor propozițiile pe care le percep ca făcând parte din același episode și mai dificil informațiile pe care au fost manipulați să le considere ca aparținând episoadelor diferite (Ezzyat & Davachi, 2011).

2.2.6 Amintirile de tip flash

Brown și Kulik (1977) aduc în discuție conceptul de amintire de tip flash (flashbulb memory) cu referire la fenomenul prin care oamenii își amintesc mai bine și mai detaliat circumstanțele în care au auzit un eveniment important și intens din punct de vedere emoțional, cum ar fi un atac terorist, moartea unei persoane publice etc. Deși acest tip de amintiri rezistă un timp mai îndelungat în comparație cu alte tipuri de amintiri măsurate în cercetări, nici acesta nu este permanent (Finkenauer et al., 1998). Pentru o corectă definire a conceptului de amintire flash se impune realizarea unei diferențe între evenimentul propriu zis și contextul în care individul află despre acesta. Contextul și modul în care este receptat evenimentul definesc amintirile flash (Constantin, 2000).

Studiile de specialitate evidențiază cele două modele teoretice, principale de formare și menținere a amintirilor de tipul flash, modelul fotografic și modelul comprehensive. Primul model teoretic este propus de cei doi autori care au definit conceptual de amintire flash și este analog cu teoria neuropsihologică „Now-Print!”a lui Livingston (1967). Conform modelului fotografic, evenimentul memorat trebuie să fie nou, neașteptat și să provoace o surpriză. Cu cât este mai nou cu atât este mai surprinzător, iar nivelul crescut al surprizei determină judecarea evenimentul în termeni de importanță personală ce implică activarea emoțională. Dacă evenimentul are importanță personală și conduce la activare emoțională, persoana va vorbi despre el și se va gândi la acesta în repetate rânduri. Aceste repetiții conduc la întărirea memoriilor despre eveniment și la construirea unei povești despre context. În ceea ce privește cea de-a doua teorie, autorii aduc în discuție studiile empirice privind determinanții amintirilor de tip flash, realizate de Conway et. al. (1994). Rezultatele acestor cercetări evidențiază importanta a trei procese care determina apariția acestui tip de amintiri. Conform primului proces, cunoștiințele anterioare contribuie la asimilarea noilor informații, iar aceste informații sunt evaluate din punct de vedere al importanței personale (al doilea proces), condiție necesară pentru formarea amintirilor de tip flash. În ultimul proces, dacă evenimentul este considerat important de către persoană îi este asociată o încărcătură afectivă, iar individual vorbește despre eveniment și se gândește la acesta ceea ce conduce la formarea amintirilor de tip flash (Finkenauer et al., 1998).

Un studiu recent a realizat o comparație între cele 2 dimensiuni ale amintirilor de tip flash publice / private și negative / pozitive. Studiile privind amintirile de tip flash publice sunt numeroase în literature de specialitate și înglobează evenimente precum moartea lui Papa Ioan Paul al II-lea, evenimentele de pe 11 Septembrie 2001 (e.g. Lanciano, Curci & Soleti, 2013, Pezdek, 2003). În ceea ce privește cercetările din sfera amintirilor de tip flash private, acestea sunt mai puține ca număr și trebuie să indeplinească, conform autorilor, trei criterii. În primul rând, este important să fie amintiri de tip flash despre un aspect privat, important și care inflențează emoțional persoana respectivă. În al doilea rând potrivirea cu evenimentul pulic în ceea ce privește nivelul valenței emoționale și al intensității este importantă, iar cea din urmă condiție pentru o corectă studiere a fenomenului este existența aceleiași amintiri penru toți participanții. Prin două studii pilot au fost identificate amintirile de tip flash publice și private, respective pozitive și negative. Evenimentele publice identificate au fost fost asasinarea lui Bin Laden (pozitiv), moartea lui Michael Jackson (negativ) în timp ce amintirile de tip flash private au fost o sarcină (pozitiv) și moartea cuiva drag (negativ). Li s-a solicitat participanților să relateze 4 amintiri de tip flash și să răspundă la o serie de întrebări despre semnificația personal pe care o acordă evenimentului, distanța temporal psihologică și despre cele funcții psihosociale ale amintirilor autobiografice (continuitate a sinelui, legătură socială și funcția directivă). Cele trei funcții fac referire la conservarea simțului de continuitate a sinelui, legătura social format prin relatarea evenimentelor și dirijarea comportamentului actual și viitor. În ceea ce privește amintirile de tip flash private au fost instruiți fie să se gândească la un eveniment în care cineva drag a murit, fie să se concentreze la aflarea veștii unei sarcini. Au fost întrebați despre sursa de unde au aflat vestea, despre unde se aflau, despre ce făceau și despre data sau ora la care au aflat.

Rezultatele au arătat că amintirile private au fost evaluate ca fiind mai funcționale decât cele publice. În ceea ce privește comparația dintre amintirile private și publice, cele din prima categorie au fost evaluate ca servind mai puternic funcțiilor sociale, de continuitate a sinelui și directive comparativ cu cele private. Amintirile pozitive au fost considerate ca având o mai mare importanță pentru funcțiile sociale comparative cu cele negative și au fost, de asemnea, resimțite ca fiind mai apropiate temporal (Demiray & Freund, 2014).

Concluzii