Educatia Si Relatii Familiale Conflictuale. Factori de Risc In Comportamentul Deviant al Copilului

Cap. 1 Devianța

Conceptul de devianță a apărut în sociologia americană la începutul anilor 50 înlocuind alte concepte cum ar fi ”dezorganizare socială”, ”patologie socială” etc.

Devianța este definită în dicționarul de sociologie ca fiind orice act, conduită, sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății sau ale unui grup social particular.

Devianța desemnează ansamblul comportamentelor care se îndepărtează sensibil de la normele și valorile sociale acceptate și recunoscute de cea mai mare parte dintre membrii societății și în baza cărora funcționează grupul ca nucleu social și sistem de referință (Neamțu, G., 2008).

Devianța socială nepenală se referă la disfuncționalitățile care au loc la nivelul proceselor socializării, integrării sociale și controlul social și care au ca efect direct manifestări antisociale caracterizate prin: inadaptare, neintegrare, marginalizare (Bartollas, C., 1997).

În acest sens, devierea de la norme este rezultatul confirmării față de norme nepotrivite, a lipsei de norme sau anomiei și a încălcării normelor generale acceptate.

Devianța socială nepenală poate îmbrăca două forme: pozitivă sau constructivă care are un caracter inovator, revoluționar și devianță negativă sau distructivă prin care individul încalcă, refuză sau eludează indicațiile normei de bază (Namțu, G., 2008).

Devianța socială penală are în vedere încălcarea normei juridice penale. Așa cum am arătat, disfuncționalitățile de la nivelul socializării, integrării și controlului social nu fac decât să contureze caracteristicile manifestărilor antisociale. Astfel, are loc o trecere graduală, de la inadaptare socială, neintegrare socială și marginalizare ca forme ale devianței sociale nepenale, la delincvență și infracționalitate ca forme ale devianței sociale penale.

Delincvența și infracționalitatea

Delincvența se referă la un tip de conduită care încalcă legea, privită ca ansamblu de reguli normative, edictate și aplicate de către autoritatea statal-politică (Banciu, D., Rădulescu, S. 2002).

Delincvența juvenilă cuprinde acele conduite și acte antisociale, care exced violării legii penale, și care sunt comise de persoane care n-au atins încă vârsta majoratului (18 ani în România).

Conform Banciu, D. (1999) există trăsături generale ale delincvenței iar acestea sunt: săvârșirea unor acțiuni antisociale periculoase pentru individ și grupul social; violarea unei anumite legi (penală, civilă, administrativă, disciplinară, militară) ce atrage sancșiuni împotriva celor ce o încalcă; comportamentul deviant este contrat nu numai legii, ci și codurilor morale ale societății.

Rezultă ca delicvența este o formă particulară de devianță având, dintre toate acțiunile nonconformiste, gradul cel mai ridicat de periculozitate socială, deoarece afectează securitatea indivizilor și grupurilor sociale, valorile și scopurile colectivității. De aceea, gradul de afectare a relațiilor și valorilor sociale lezate și care sunt protejate prin normele juridice, reprezintă un criteriu esențial, obiectiv pentru măsurarea caracterului nociv, antisocial al delictelor.

Împărțirea bipartită a infracțiunilor în crime și delicte, conform proiectului noului Cod Penal român, modifică înțelesul noțiunii de ”delict”, care nu se mai referă la ”violarea unei anumite legi” în general, ci în mod particular la încălcarea legii penale, rămânând ca diferențierea între ”crime” și ”delicte” să se realizeze în funcție de gravitatea faptei penale – valoarea pagubei, valoarea obiectului lezat și modul de comitere a faptei – și de sancțiunea aplicată – penală sau corecțională (Banciu, D., pp 112-114., 1999).

Delictul reprezintă fapta antisocială, comisă în societate, ce constă în acțiunea sau inacțiunea unei anumite persoane, care atentează cu discernământ și vinovăție la anumite valori și relații sociale ce sunt protejate de norme de drept penal (Neamțu, G., 2008).

Delincvența include, din această perspectivă, acele violări și încălcări ale normelor penale și de conviețuire socială, care protejează ordinea publică, drepturile și libertățile individuale, viața, sănătatea și integrarea persoanei în societate (Iacobuță, Al. I., 2002).

Infracționalitatea, în sens generic și ca fenomen sociouman, desemnează ansamblul faptelor penale comise într-un spațiu și într-o perioadă de timp determinate.

Rezultă că o faptă constituie infracțiune – crimă sau delict – numai dacă întrunește cele trei trăsături esențiale – gradul de pericol social, vinovăția și prevederea în legea penală – care în fapt reprezintă criterii de diferențiere de alte forme ilicit juridic (civil, administrativ, disciplinar etc).

Modele de analiză asupra devianței, delincvenței și infracționalității

Analiza delincvenței și infracționalității nu se poate reduce la perspectiva strict juridică deoarece acestea sunt în primul rând fenomene sociale – mecanisme de producere și implicații – procese sociale care se raportează la întregul sistem de valori al societății, având caracter antisocial și ilicit.

Astfel, dacă în cadrul teoriilor clasice asupra devianței și delincvenței accentul în explicarea cauzalității se schimbă de pe faptă pe făptuitor, sancțiunea fiind dată, fie în funcție de gravitatea faptei, fie în funcție de priculozitatea făptuitorului, ulterior, în cadrul teoriilor contemporane au început să fie luați în calcul factorii contextuali de natură socio-economică și culturală.

Ca atare, aprofundarea analizei acestor fenomene sau procese sociale o realizează în primul rând sociologia devianței – cauze și condiții sociale care generează actul delincvent (Banciu, P. D., Rădulescu, S., M., Voicu, M., 1998) – criminologia – factorii și dinamica actului criminal în sens larg, precum și reacția socială față de aceasta, în scopul prevenirii criminalității, umanizării sistemului de represiune și reintegrării sociale a delincvenților (Stănoiu R. M., 1998) – psihologia, etica, antropologia etc. Cercetările în domeniu își au fundamentul în nevoia de securitate a individului în cadrul comunității, prevenirea infracționalității, asigurarea unui tratament corespunzător nu numai celor care comit astfel de fapte, ci și victimelor acestora în sensul unei justiții restaurative, adaptarea normelor etico-juridice la mutașiile ce survin în cadrul sistemului economic, cultural sau social în ansamblu.

Domeniile devianței

Este dificil de inventariat comportamentele și conduitele ce pot fi definite ca deviante, pentru că desori conduitele umane sunt în sfera invizibilului. Maurice Cusson (apud R. Boudon, 1997) propune o clasificare a actelor cu caracter deviant evidențiind șapte categorii, plecând de la criteriul intensității manifestării conduitei deviante în spațiul social:

Delincvență și criminalitate, unde intră toate tipurile de delict, de la cele mai grave, până la infracționalitate ușoară: omucidere, furtul, violul, trafic de persoane, comercializare și trafic de droguri, delincvența juvenilă;

Sinuciderea

Toxicomania, cel mai numeros grup deviant în care intră categorii diverse de dependență, de la narcomanie, alcoolism, până la farmacodependență, jucătorii de noroc, internetomanie, TV-manie, etc;

Transgresiunile sexuale care includ conduite ce se plasează de multe ori la limita psihopatologiilor (prostituția, homosexualitatea, pornografia, sadism, masochism, pedofilie etc.)

Devianțele religioase care, prin atitudini de multe ori fanatice, antrenează secte religioase, dar și forme de vrăjitorie, misticism, șamanism, ș.a;

Bolile mentale care au ca sursă factori sociali și sunt analizate din punct de vedere al recuzării sau îndepărtării de norma socială;

Handicapurile fizice, dar nu prin defectul propriu-zis, ci prin manifestările relaționale determinate de stigmatul resimțit ca o sursă de tratament injuste.

Toate aceste comportamente constituie substanța devianței, chiar dacă se manifestă în grade diferite: în ansamblul acestor forme particulare ale devianței, delincvența sau criminalitatea prezintă gradul cel mai ridicat de periculozitate socială, deoarece afectează cele mai importante valori și norme sociale promovate de societate.

Reacția socială cu privire la fenomenul devianței

Societatea contemporană se confrută cu o serie de probleme, unele dintre ele implicite fenomenului de globalizare, dintre care criminalitatea înregistrează rate și manifestări îngrijorătoare – criminalitatea feminină, delincvenșa juvenilă, criminalitatea organizată – domenii care au devenit primordiale în cadrul preocupărilor specialiștilor în domeniu (Iacobuță, I. A., 2002).

Abordare a actului deviant

Analiza devierilor comportamentale la copii impune realizarea unor considerații asupra termenilor de ”adaptare” și ”dezadaptare”.

Există ”adaptare” – spune J. Piaget – atunci când organismul se transformă în funcție de mediu, iar această transformare are ca efect un echilibru al schimburilor între el și mediul favorabil conservării sale. Așa cum organismul recurge la schimburi permanente cu mediul înconjurător, pentru a rămâne în acord cu axesta și pentru a menține echilibrul mediului sau interior, tot așa sistemul psihic uman nu-și poate asigura unitatea internă și armonia cu exteriorul, decât dacă dovedește plasticitatea comportamentală: pe de o parte, o sincronizare cu cerințele mediului în limitele resurselor individuale, respectiv o modificare a comportamentului persoanei în funcție de exigențele mediului socio-cultural, iar pe de altă parte, o transformare a condițiilor mediului în funcție de scopurile și aspirațiile individuale ale persoanei ( Mititelu, S., 2011).

Influența mediului familial, școlar, profesional și social, îl obligă pe copil să se supună unui comportament continuu de adaptare și remodelare în funcție de cerințele și exigențele specifice mediilor respective.

Dezadaptarea desemnează situația opusă adaptării, respectiv incapacitatea persoanei de a realiza, în mod echilibrat, procese de ”asimilare” și ”acomodare”.

Un individ dezadaptat ignoră constant sau respinge cerințele și exigențele exterioare, supralicitând în schimb trebuințele și dorințele individuale.

Strategii de prevenire a devianței, delincvenței și infracționalității

Prevenția delincvenței juvenile este caracterizată prin măsuri educative de tip individual, prevenirea delincvenței juvenile constituind un domeniu specific al politicii sociale în care se găsesc implicate diferite aspecte vizând educația, sănătatea, condițiile de îngrijire și de locuire, activitatea serviciilor de asistență socială, a autorităților publice și a organismelor neguvernamentale (Grecu, F., Rădulescu, S., M., 2003).

Prevenția infracționalității în general are în vedere inhibarea comportamentelor ilicite prin amenințările pedepsei ce se va aplica.

Prevenția specifică este focalizată pe factorii cauzali specifici, preciși și vizibili ai conduitei infracționale.

Prevenția primară orientată spre modificarea factorilor și condițiilor criminogene din mediul fizic și social global.

Prevenția secundară foccalizată pe activităși preventive la nivelul unor grupuri cu nivel crescut al riscului de a comite fapte antisociale, ilicite.

Prevenția terțiară are în vedere activitățile de prevenire a riscului de recidivă, precum și cele care sizează reinserția socială a persoanelor în cazul cărora este dovedită comiterea unei infracțiuni.

Prevenira socială are ca obiectiv identificarea și determinara factorilor infracționalității în vederea canalizării efectelor prin intermediul unor programe specifice și complexe.

Prevenția situațională vizează supravegherea, direcționarea mediului imediat în vedera eliminării situațiilor, împrejurărilor predelincvenționale (factori personali îmbinați cu factori situaționali).

Concepții și teorii fundamentale în evaluarea cauzelor delincvenței juvenile

Delincvența juvenilă a fost și continuă să fie analizată în mod diferențiat de la o societate la alta, fiind elaborate numeroase teze, orientări și teorii explicative, unele excluzându-se, altele completându-se reciproc, toate urmărind însă identificarea și evaluarea cauzelor și a meanismelor de bază care determină producearea unor fapte cu caracter penal în rândul tinerilor. Unele dintre aceste teze nu au decât o capacitate de generalizare limitată în cadrul social particular în care se desfășoară actele delincvente ale tinerilor, altele au o rază mai mare de generalizare, fiind valide în contexte sociale diferite.

Teoria „rezistenței” la frustrare

Această teorie, elaborată de W. C. Reckless, încearcă concilierea punctului de vedere psihologic cu cel sociologic. Acest model de abordare a delincvenței juvenile are ca fundament conceptual „structura interioară” a individului care poate fi caracterizat ca un adevărat scut de rezistență împotriva abaterilor de la normele sociale și demoralizării. Există o structură socială externă și o structură psihică internă care acționează ca mecanisme de protecție în calea frustrării și a agresivității tânărului. Structura externă este alcătuită din grupurile sociale la care participă tânărul și este socializat (familie, vecinătate, prieteni) și care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor.

Structura interioară reprezintă o adevărată matrice care asigură tânărului conștiița identității de sine și a imaginii despre sine în raport cu alte persoane sau grupuri. Dacă una sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, tânărul este predispus să devieze de la normele de conviețuire socială comițând acte cu caracter delincvent.

Teoria „asocierilor diferențiale”

Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că în viața socială indivizii se confruntă cu metode pozitive (conformiste) și negative (neconformiste) de comportament și conduită, care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se ”învață” în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială dintre indivizi și grupuri diverse. Această comunicare poate fi verbală, cât și comportamentală, transmisă prin exemplu altor persoane cu care se vine în contact direct. Atașsarea sau asocierea unui individ la unul sau altul dintre cele două grupuri – conformiste (nondelicncvente) sau nonconformiste (delincvente) – reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluția ulterioară a cererii idividului. Acei indivizi care se vor asocia grupurilor care respectă regulile legale, nevenind în contact cu modelele criminale, vor evita parcurgerea unei cariere delincvente; indivizii care devin delincvenți sunt confruntați mai mult cu modelele criminale aparținând celorlalte grupuri care nu acceptă, nu recunosc sau nu respectă normele legale.

Evoluția spre delincvență nu se dobândește printr-un simplu proces de comunicare sau imitație, ci prin ”învățarea” și experimentarea tehnicilor și procedeelor de comitere a delictelor. În consecință, comportamentul delincvent se învață ca orice tip de comportament prin intermediul socializării, individul preluând modele și norme care-i induc o serie de atitudini, deprinderi și comportamente negative.

Fiecare delict sau comportament antisocial al tânărului este determinat de o conficgurație unică de circumstanțe, precum și de o bibliografie particulară, care nu este similară celei a altor tineri care încalcă legea.

Teoria subculturilor delincvente

Această teorie afirmă necesitatea de a observa delincvența juvenilă din perspectiva particulară a subculturilor existente în cadrul unei societăți. Principalii reprezentanți ai acestei orientări (A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger) consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacție de protest față de normele și valorile societății, grupând indivizi care au sentimentimentul că le sunt blocate mijloacele și posibilitățile de acces spre valorile și bunurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură include un set de valori și norme diferit de cel al societății, uneori fiind în contradicție cu sistemul de valori dominant. Atunci când indivizii aparținând unor asemenea subculturi utilizează modalități și mijloace ilegitime și antisociale pentru a-și realiza nevoile și scopurile, ne aflăm în fața unor subculturi delincvente.

Teoria eticetării sociale

H. Becker, K. Erikson, M. Wolfgang, E. Goffman, concep delincvența nu ca o trăsătură inerentă unui anumit tip de comportament, ci ca o însușire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care dețin puterea și care evaluează conduita ca deviantă.

Reprezentanții teoriei etichetării sociale consideră că nici un comportament nu este prin el însuși, conformist sau deviant. Devianța în general, delincvența în special, nu există ca atare decât în măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale le definesc sau le etichetează, sancționându-l pe cel considerat ca deviant. Delincvența nu reprezintă o caracteristică intrinsecă a actului sau acțiunii unui individ, ci mai degrabă, o consecință a aplicării unei etichete de către societate.

Tot mai mulți autori tind să acorde tot mai multă importanță carențelor educative care conduc la adoptarea comportamentului deviant. Astfel J. D. Lohman consideră, că sub aspect psihopedagogic, delincventul minor este acel nevârstnic ale cărui necesități biologice, afective, intelectuale, educative și sociale nu au fost satisfăcute la timp în mod corespunzător normelor culturale existente.

Rolul factorilor individuali în determinarea conduitelor deviante

Inadaptarea comportamentală vizează în principal tulburările de relaționare a copiilor în cauza cu părinții, colegii, profesorii și încălcarea regulilor colectivității școlare sau extrașcolare.

Anumiți copii au un potențial mai mare de adaptare, de comunicare, acceptare a interdicțiilor, de toleranță la frustrare, iar alții mai redus, fiind mai puțin permisivi cu ceilalți, mai intoleranți, ceea ce demonstrează că factorii individuali țin de capacitatea personală a fiecărui copil de a reacționa, adică de resursele personale, de bogăția și calitatea ”schemelor de adaptare” (Mititelu, S., 2011).

Factorii individuali sau interni pot fi grupați în două categorii (Boncu, S., 2000):

Factori constituționali, dependenți de zestrea ereditară și de structura neuro-psihică a copilului.

Particularități ale personalității în formare.

Factorii constituționali, respectiv determinările ereditare nu acționează direct, ci prin intermediul factorilor de mediu, ceea ce nu trebuie să ducă la exagerări de genul ”inadaptat prin naștere”.

O serie de studii și cercetări asupra factorilor constituționali au făcut posibilă realizarea unor considerații asupra acestora:

Deficiențe intelectuale – exprimă de regulă dificultatea sau imposibilitatea de anticipare, pe plan mental, a urmăririlor inevitabile ale atitudinilor adoptate.

Se apreciază în ultimul timp că întârzierile mentale oferă premisele instalării devianței comportamentale, mai ales atunci când nivelul mintal scăzut se asociază cu tulburări afective și cu condiții defavorabile de mediu. Slaba capacitate de a trăi anticipativ o serie de efecte sau stări emotive plasează persoana respectivă mai mult in prezent, sub presiunea pulsiunilor și trebuințelor sale primare (Mititelu, S., 2011).

Modificările accentuate ale voinței și vieții afective.

Din totalitatea acestor modificări cu un puternic substrat ereditar, se menționează: sentimentul de frustrare – exprimat de starea de disconfort în raport cu o trebuință sau aspirație, care, din diferite motive nu a fost satisfăcută (Badea, Ș., 2006).

Labilitatea afectivă – reprezintă o caracteristică a personalității delincventului, manifestându-se prin reacții imprevizibile, sugestionarea rapidă în raport cu impresiile de moment și lipsa unei autonomii afective, respectiv insuficienta dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale.

Fenomenul de agresivitate – determinat de instabilitatea emotivă și de o structura dizarmonică de personalitate de tipul psihopatiei impulsive, reprezentând de multe ori originea comportamentului deviant.

Deșii nu toți copiii cu tulburări de caracter devin delincvenți și nu toți delincvenții ”traversează” în copilărie sau adolescență o fază ”caracterială”, se constată că în numeroase cazuri delincvența juvenilă este precedată de tulburări de caracter care apoi se fizează în structura caracterului respectivilor minori (Boncu, Ș., 2000).

După R. Mucchielli (apud Boncu., Ș., 2000) disocializarea copilului caracterial se exprimă prin: respingerea rolurilor și sarcinilor propuse de părinți sau profesori, falsa percepție a celor din jur, imposibilitatea evaluării corecte a consecințelor actelor comise.

Cap. 2. Copilul în mediul familial și școlar

2.1. Rolul factorilor sociali în determinarea conduitelor deviante

De cele mai multe ori, motivația elevului pentru învățare, perseverența acestuia în activitate și atitudinea sa față de școală sunt în strânsă legătură cu climatul afectiv din familie, cu realitatea psiho-pedagogică din școală și gradul de dificultate al activității impuse de părinți sau profesori.

Familia se înscrie ca unul dintre cei mai importanți factori educativi, acțiunea ei exercitându-se ăncă de la nașterea copilului. Calitatea și efectele educației în familie condiționează în mod fundamental întreaga evoluție a tânărului, calitatea integrării sale în viața socio-profesională.

Orice societate încredințează părinților misiunea importantă de a transmite copiilor norme și reguli morale de conduită și de a asigura însușirea acestora sub formă de convingeri, atitudini și motivații (Banciu D., Rădulescu M.S., Voicu M., 1987).

Familia este mediul socio-afectiv unic în care copilul se pregătește pentru confruntarea cu viața, cu munca, cu greutățile și obstacolele inerente ascensiunii sale, oaza de liniște și bucurie, confort și securitate în raport cu trepidațiile societății. În familia normală se învață de timp normele și categoriile etice, ale comportării, se delimitează binele de rău, dreptul de injust, se formează conduite dezirabile în raport cu modelul normativ al societății. Obiectivele educației în familie sunt multiple: dezvoltarea fizică, educarea intelectuală, spitituală, morală, religioasă, estetică, civică, domestico-menajeră, sexuală (Badea, Ș., 2006). Acest proces complex al educării în cadrul microgrupului familial se realizează de către părinți și alți membri ai grupului familial (bunici, frați, surori, alte rude) în mod direct și indirect.

Tensiunile și dezacordurile existente în mediul familial pot genera în conștiința copilului reacții neadaptative, îndoieli și reticențe. Familia reprezintă factorul primordial al formării și socializării copilului, reprezintă cadrul în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și sunt îndeplinite etapele întregului său ciclu de dezvoltare. Dar toate aceste deziderate nu pot fi realizate decât într-o familie bine organizată și strâns legată de viața copilului.

În tratarea factorilor familiali care pot genera tulburări comportamentale, diferiți specialiști menționează: Rose Vicent amintește de familii reprimătoare care inăbușe spiritul de independență al copilului, familii liberale – care dezvoltă înițiativele acstuia, familii integrate social – ce prezintă un grad ridicat de receptivitate socială și familii la limita integrării, refractare la tot ce apare nou pe plan social.

Același autor amintit anterior (apud Rodica T., 1981), face o clasificare în funcție de modul în care părinții își asumăresponsabilitățile educative față de copil, la fel se cristalizează și trăsăturile de personalitate ale acestora:

– părinți excesiv de ocupați doar de dragostea lor, neglijând celelalte aspecte ale vieții de familie și percepând apariția copilului ca pe un element perturbator al relației conjugale;

– părinți indiferenți, neglijenți, preocupați de ei înșiși, ducând o viață aparte, separată de cea a copiilor, frustrându-i de orice control și îndrumare parentală;

– părinți infantili cu o personalitate slabă, care oferă descendenților modele de comportament necorespunzătoare;

– părinți conflictuali, care prin viața și exemplul lor perturbă dezvoltarea copiilor, orientându-i spre comportamente deviante.

Educația copilului este strict dependentă de maturitatea adultului în grija căruia se află, de capacitatea lui de a întelege universul copilului.

2.2. Dezorganizarea grupului familial

Tipuri de familii dezorganizate

O clasificare complexă a familiilor dezorganizate este realizată de către W. J. Goode astfel: familia incolmplet unită sau nelegitimă, familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți ca urmare a: anulării, separării, divorțului și părăsirii, familia de tip „cămin gol” în cadrul căreaia partenerii trăiesc împreună, însă interrelaționarea și intercomunicarea sunt realizate minimal fără să constituie unul pentru celălalt un suport emoțional, familia de criză, datorită unor cauze ce determină absența temporară sau permanentă a unuia dintre soți: decesul, închisoarea, concentrarea, inundații, război, deprimare;

Efectele dezorganizării familiale asupra comportametului minorului

Mediile familiale dezorganizate și neînțelegerile frecvente între părinți provoacă mari traume copilului. Orice conflict care afectează mai profund structura și stabilitatea căminului este receptat negativ de către copil, creându-i o stare de tensiune incompatibilă cu atitudinile protectoare oferite de o familie în care domnește înțelegerea între părinți.

Dezorganizarea familială este perturbatoare în cel mai înalt grad pentru copil, iar în cazul adolescentului simulează cele mai grave tulburări comportamentale și de personalitate. Un adolescent care s-a confruntat puternic cu dificultățile și carențele vieții de familie și a rămas profun marcat de ele va fi izolat, interiorizat, caracterizat prin complexe de inferioritate, intrând numai cu greu în contacte de intimitate cu ceilalți și manifestând puțin interes față de adaptarea armonioasă în colectivitate (Cajal, M., 1975).

Evidențiind cu greu rolul negativ al carențelor familiale asupra procesului de dezvoltare a personalității adolescentului, literatura de specialitate enumeră următoarele reacții de apărare: afective: anxietate, depresie, stări de excitație și hipomaiacale, reacții psihosomatice, obsesii, fobii, insecuritate; caracterologice: exacerbarea trăsăturilor caracteriale de tip schizoid, imaturitatea proceselor afective, agresivitate, ascetism, detașare, perfecționism, suprasensibilitate; cognitive: eșecuri ale performanței școlare; psihosociale: conflicte cu familia, comunitatea, identificarea negativă (revoltă contra părinților, efortul brutal pentru a slăbi, legături de dependență față de părinți).

Analiza psihologică a comportametului deviant al minorului

Cei care s-au ocupat de studiul conduitei delincvente a minorului, au ajuns la evidențierea unui profil psihologic al acestuia (Dragomirescu, 1976): înclinația către agresivitate, fie latentă, fie manifestată, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate; instabilitate emoțională, generată de carențe educaționale și în ultimă instanță, de fragilitatea eului; inadaptare socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care individul caută să-l suprime prin schimbarea deasă a domiciliului sau vagabondaj, ori prin evitarea formelor organizate de viață și activitate; duplicitatea conduitei, manifestată în disconcordanță dintre cele două planuri: unul, cel al comportamentului tainic, intim, în care se prepară infracțiunea, și celălalt, nivelul comportamentului de relații cu societatea, prin care își trădează de cele mai multe ori infracțiunea; dezechilibrul existențial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni, irosire absurdă a banilor.

Funcțiile familiei și importanța ei în societate

Numeroși autori au au enumerat și clasificat principalele funcții care caracterizează familia în societatea contemporană. Cele mai amintitite funcții sunt următoarele: satisfacerea necesităților biologice și afective ale soților, reproducerea, protecția și recreerea membrilor ei, socializarea și educarea copiilor.

Ruben Hill (apud Banciu, Rădulescu, Voicu, 1987) prezintă următoarele funcții: subzistența fizică a membrilor familiei, prin preocuparea de hrană, adăpost, îmbrăcăminte; creșterea numărului de membri ai familiei prin reproducere sau adoptare; socializarea copiilor pentru rolurile de adulți în familie și în alte grupuri sociale; menținerea ordinii între membrii grupului familial, între aceștia și străini; păstrarea moralei și a motivației necesare, pentru îndeplinirea unor sarcini de familie și în alte grupuri sociale; producerea și distribuția de bunuri și servicii necesare pentru menținerea unității familiale.

T. Patson (apud Rodica, T., 1981) susține că una din funcțiile fundamentale și exclusive ale familiei este cea de socializare primară a descendenților în vederea integrării corespunzătoare a acesteia în societate. Părinții exercită influențe educaționale asupra copiilor prin două modalități: în mod direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin organizate, utilizând o serie de metode și tehnici educative și în mod indirect, prin modele de conduită oferite, precum și prin climatul psihosocial existent în grupul familial.

Familia reprezintă o valoare pentru societate. Este cadrul de realizare a sociabilității, premisa deprinderii normelor dezirabile, a modelelor de conduită așteptate. Indivizii în cadrul familiei stabilesc primele contacte în înțelegerea noțiunilor de responsabilitate și raționalitate, primele confruntări cu situații supuse prescripțiilor, interdicțiilor, evaluărilor normelor și idealuriloe grupurilor sociale largi. Familia este cea care asigură modelarea personalității, trecerea de la un comportament normativ la un comportament normal.

Educația copiilor în familie

Familia este uul dintre cei mai importanți factori educativi, acțiunea ei exercitându-se încă de la nașterea copilului. Calitatea și efectele educației în familie condiționează în mod fundamental întreaga evoluție a tânărului, calitatea integrării sale în viața social-profesională.

Toate societățile încredințează părinților misiunea de a transmite copiilor norme și reguli morale de conduită și de a asigura însușirea acestora sub formă de convingeri, atitudini și motivații.

În cadrul familiei, ca un mediu socio-afectiv, copilul se pregătește pentru confruntarea cu viața, cu munca, cu obstacolele și greutățile evoluției sale în viață. Familia poate fi mediul de liniște, de echilibru, de securitate. Încă din timp se transmit normele și categoriile eticii, ale comportării, se delimitează binele de rău, dreptul de injust, se formează conduite dezirabile în raport cu modelul normativ al societății (Badea, 2006).

Obiectivele educației în familie sunt multiple: dezvoltarea fizică, educarea intelectuală, spirituală, morală, religioasă, estetică, civică, domestico-menajeră, sexuală. Procesul complex al educării în cadrul grupului familial se realizează de către părinți și alți membri ai grupului familial (bunici, frați, surori, alte rude) în mod direct și indirect.

Factorul primordial al formării și socializării copilului îl reprezintă familia. Este cadrul interior căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și sunt îndeplinite etapele întregului său ciclu de dezvoltare. Toate aceste deziderate nu pot fi realizate decât într-o familie bine organizată și strâns legată de viața copilului (Badea, 2006).

Andre Berge (apud Badea, 2006) afirmă că mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuințelor sale elementare, aică în măsura în care este un mediul afectiv și protector. Condiții necesare pentru ca tânărul să învețe să se construiască pe sine, să se situeze în raport cu ceilalți, să se polarizeze din punct de vedere sexual, efectuând fără pericol, primele sale experiențe sociale și sentimentale.

Funcțiile atașamentului

Definirea noțiunii de atașament

R. Schaffer (2005) definește atașamentul ca „legătura emoțională de lungă durată cu un anumit individ” (p. 100). Această legătură durabilă se realizează de regulă între copil și o persoană familiară, care are grijă de el, putând fi mama, tatăl sau o îngrijitoare. Legăturile care se dezvoltă în primii ani de viață cu mediul social conțin puternice elemente afective. Treptat, ea servește ca model de comportament în relații sociale ale copilului (Lehalle și Mellier, 2002).

Birch (2000), vorbește despre câștigarea autonomiei, prin mers, va pune în evidență acest tip de comportament, care se definește prin aspecte cum ar fi: deplasarea spre părinte sau spre persoana care îl îngrijește, alipirea de eu mai ales atunci când este tulburat sau speriat; protest când este despărțit de adult; se lipește de adult pentru a simți siguranță;

Atașamentul exprimă tendința copilului de a căuta apropierea și siguranța în prezența persoanelor adulte (Smith, Nolen-Hoeksema, Fredrikson și Loftus, 2005). Legăturile care se formează între copil și alte persoane se caracterizează prin: selectivitate, căutarea proximității fizice, asigurarea confortului și securității, produc supărare la separare (Schaffer, 2005).

După J. Santrock (2002), atașamentul este o legătură emoțională închisă între copil și persoana care îl îngrijește. Dacă în limbajul comun, atașamentul înseamnă relația dintre doi indivizi care simt puternic ceva unul pentru altul, din punct de vedere psihologic, termenul este restrâns la relația dintre o figură socială, particulară și un fenomen partiular. Perioada este copilăria, figura socială este cea a mamei (sau îngrijitoarei) și a copilului, iar fenomenul particular este tocmai legătura.

Teoria atașamentului de John Bowlby

J. Bowlby plecând de la teoria psihodinamică a lui S. Freud și cercetările din domeniul etiologiei, acesta dezvoltă o teorie a legăturilor dintre copii și părinți, susținând că ruperea acestora duce la separare, care are efect de deprivare emoțională. Autorul consideră că atașamentul este un adevărat sistem comportamental care are scop de a menține o proximitate primară, separarea de îngrijitor activând acest sistem (apud Cowie, 1995). Bowlby se sprijină în formularea teoriei sale și pe un model ciberneric ce relevă faptul că un copil dispune de sisteme diferite de comportament, care îi permit să intervină în reglarea distanței fizice cu adultul. Acest sistem diferă de la o vârstă la alta (Baudier și Celeste, 2004). Astfel, în primul an de viață comportamentul de stabilire a proximității se exprimpă prin plâns, vocalizare. Apoi câștigarea autonomiei, prin mers, îi permite copilului explorarea mediului înconjurător (Barnes, 1995).

Ideea principală pe care Bowlby o susține, fiind aceea că esențial pentru dezvoltarea mintală a copilului sau tânărului este nevoia de legătură intimă de dragoste, afecțiune cu mama sau cu o mamă substitut, în care aceștia să aibe încredere. Plecând de la aceste considerații el a propus existența unei perioade critice, cuprinsă între 6 luni și 3 ani, perioadă în care copilul are nevoie ccontinuă de îngrijirea unei persoane, separarea având efecte negative asupra dezvoltării emoționale și sociale a acestuia (Cowie, 1995).

Influența atașamentului asupra dezvoltării copilului

Dezvoltarea atașamentului, în faza întâia, comportamentul copilului este marcat de activarea unor caracteristici înăscute cum ar fi plânsul, apoi zâmbetul, folosite cu un scop de semnalizare a adultului, de focalizare a atenției acestuia asupra nevoilor copilului. Acum copiii direcționează instinctiv atașamentul spre figurile umane, dar străinii și părinții sunt la fel de plăcuți, le surâd sau le plâng ( Bonchis, 2006). Intervine treptat o selectivitate, comportamentul se modifică, intensitatea apelului se modifică în funcție de trebuințe (Santrock, 2002).

În faza a doua, de atașament în formare, copilul învață deja câteva reguli de interacțiune, răspunsurile sociale sunt selective, distinge persoanele familiare de cele nefamiliare. Atașamentul se focalizează acum pe o figură, care uzual este primul îngrijitor (Bonchis, 2006).

În cea de a treia fază se dezvoltă un atașament specific, copilul lărgește gama de mijloace de menținere a proximității, mărește numărul figurilor de atașament (Lahalle și Mellier, 2002). Apariția mersului determină multiplicarea contactelor active și regulate cu îngrijitorul. Interacțiunile copil-adult se bucură de oarecare stabilitate, comportamentul de atașament îcepe să se personalizeze, fapt ce permite construirea progresivă a unor modele operaționale interne, care după opinia lui Bowlby pot fi modelul sinelui, al lumii și figurilor de atașament (Baudier și Celeste, 2004). Astfel, un copil care are experiența unei figuri de atașament, disponibilă și emoțional-stabilă va construi probabil un model de sine pozitiv, pe când distorsiunile vor alimenta modele negative.

În faza a patra, cea de parteneriat orientată spre scop, care se dezvoltă după vârsta de 2 ani, este caracterizată de faptul că apare conștiința de altul, copilul își poate fixa scopuri și face planuri în concordanță cu adultul (Santrock, 2002). Acum se vor consolida modelele interne apărute în stadiul anterior, fapt posibil grație dezvoltării funcției simbolice, respectiv limbajul, care permite fixarea, interiorizarea figurii de atașament. În acest scop un rol deosebit îl are atmosfera familială, tipurile de alianță care se dezvoltă în familie.

Fivaz și Corboz (apud Baudier și Celeste, 2004) subliniază existența a patru tipuri care oferă un plus sau un minus de calitate funcționării acestui sistem: familii cooperante ăn care cei doi părinți oferă sprijin, protecție copilului; familii „stresante” în care mama nu ține cont de semnalele și dorințele tatălui de a interveni în relațiile cu copilul; familii dezorganizate, absența unui părinte poate avea efecte negative de dezvoltare a copilului.

Conduitele de atașament îndeplinesc o dubla funcție, pe de o parte cea de protecție, de securizare a copilului de către adult împotriva tuturor agresiunilor și pe de altă parte cea de socializare – atașamentul deplasându-se de-a lungul vieții de la mamă (sau adult) înspre alte persoane, spre grup, devenind un factor important în structurarea personalității.

C. Izard (1994) consideră dezvoltarea emoțională ca pe o piatră unghiulară a dezvoltării personalității, coordonatoare a tuturor subsistemelor, în scopul realizării relațiilor interpersonale și ale celor care vizează interacțiunea individ-mediu.

Din punct de vedere sociologic, delincvența juvenilă este privită ca un fenomen evident social, cuprinzând ansamblul abaterilor și încălcărilor normelor sociale și juridice săvârșite. Factori determinanți ai manifestărilor cu aspect predelictual și infracțional în adaptarea comportamentală a unor minori vizează, în principal, tulburări de relaționare a acestora cu părinții, profesorii, colegii și încălcarea regulilor colectivității școlare sau extrașcolare. Manifestarea acesto tulburări este largă, ea cuprinde atât modificări comportamentale mai puțin grave sub raport juridic (penal), dar și supărătoare, de tipul: minciună, inconsecvență comportamentală, violență verbală, copiatul la ore, fumatul ostentativ, bruscarea de către băieți a fetelor, refuzul de a saluta, diferite atitudini non-conformiste, cât și abateri grave de la normele morale și legislația penală, cum sunt: furtul repetat, vagabondajul, actele de spargere sau tâlhărie, consumul curent de alcool sau droguri, prostituție etc. (Abraham, P., Dumitrescu, C., 2010).

Manifestările cu aspect predelictual și cele infracționale rezultă, de obicei, din interacțiunea unor cauze individuale și sociale cu o serie de condiții favorizante. Cauzele individuale atrag atenția asupra unor posibile determinări ereditare, cât și asupra formării nefavorabile, la un moment dat, a personalității tânărului sub influența unor factori de mediu negativi, fapt ce duce la imprimarea în comportamentul său a unor orientări antisociale. (Forward, S., 2002).

Noțiunea de cauzalitate nu poate fi redusă, așadar, în acest domeniu al devianței comportamentale, la o singură cauză fundamentală, ci presupune un compelx de condiții, de acțiuni și motivații particulare.

Tendințele ereditare (condiții interne predispozante) se realizează și se manifestă întotdeauna într-un mod diferit, în dependență de antecedentele dezvoltării individuale, de evenimentele copilăriei și de mediul în care trăiește copilul. Fiecare caz de inadaptare are, prin urmare, o „istorie” proprie, care impune o interpretare psiho-genetică, dinamică și funcțională a acestei inadaptări (Blândul, V. C., 2012).

Pentru a fi luate măsurile profilactice necesare scăderii numărului de conduite deviante ale minorilor, trebuie pus în discuție, rolul factorilor individuali și a celor sociali în determinarea acestor conduite.

Factori individuali țin de capacitatea personală a fiecărui copil tânăr de a reacționa, adică de resursele personale, de bogăția și calitatea schemelor de adaptare, astfel unii elevi au un potențial mai mare de adaptare (de maleabilitate, comunicare, acceptare a interdicțiilor, de toleranță la frustrare), iar alții unul mai redus (sunt mai rigizi, mai intoleranți, mai puțin permisivi în raport cu ceilalți), în general acești factori individuali pot fi grupați în două categorii: factori constituționali, dependenți de zestrea ereditară și unele paticularități ale personalității în formare.

Printre factori individuali se numără (Furdui, T., Vlad., N., Gurguță, L., 2001):

Determinările ereditare. Factorii ereditari (sau predispozanți) acționează nu direct, ci prin intermediul celor de mediu, care se vor favoriza sau nu exprimarea acestor potențialități ereditare: deficiențele intelectuale – se apreciază astăzi tot mai mult că întârzierile mintale reprezintă o premisă a devianței comportamentale, mai ales când nivelul mintal scăzut se asociază cu tulburări afective și cu condiții defavorabile de mediu; modificări accentuate ale vieții afective și ale voinței – toleranța scăzută la frustrare, o pronunțată labilitate afectivă (absența emoțiilor altruiste și simpatetice).

Se știe că sentimentul de frustrare exprimă starea noastră de disconfort în raport cu o trebuință sau aspitație, care, din diferite motive, nu a fost satisfăcută. Oamenii au diferite praguri de rezistență la privare, în funcție de cât de mult sunt dispuși să realizeze un dialog flexibil cu ceilalți, respectiv să facă schimburi de valori materiale și spirituale cu cei care îi inconjoară.

Pe de altă parte labilitatea afectivă reprezintă una dintre caracteristicile personalității delincvenților, ea manifestându-se prin: sugestionarea rapidă în raport cu impresiile de moment formate, reacții imprevizibile, lipsa unei autonomii afective (determinate de o slabă dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale).

Nu în ultimul rând fenomenul de agresivitate, determinat de instabilitatea efectivă și de o structură dizarmonică de personalitate de tipul psihopatiei impulsive, stă la originea multor devieri comportamentale (Blândul, V. C., 2012). Investigarea tendințelor psihiceale delincvenților cu teste de personalitate a relevat faptul că răspunsul de tip agresiv, care exprima opoziția și intoleranța deschisă a acestora față de reguli (norme, cerințe) și față de ceilalți din jur.

Se constată faptul că, în numeroase cazuri, delincvența juvenilă este precedată de tulburări de caracter, apoi s-au fixat în structura caracterului respectivilor minori. Cercetătoi cum ar fi D. Lagache (1964), R. Mucchielli (1965), G. Basiliade (1978) etc. arătau că un copil cu un caracter rău se prezintă adesea, în cadrul vieții sociale, ca un inadaptat, ca un sociopat, deoarece el nu reușește să realieze relații armonioase între el și mediul social (din cauza educației greșite primite și a experiențelor dureroase de viață avute). După R. Mucchielli (1965), disocializarea copilului caracterial se exprimă prin: falsa percepție a celor din jur, absența aprofundării și evaluării corecte a consecințelor actelor comise, respingerea sarcinilor și rolurilor propuse de părinți sau profesori.

O discuție asupra factorilor externi în determinarea conduitelor de dezadaptare școlară este motivată de faptul, că motivația elevului pentru învățare, perseverența acestuia în activitate, atitudinea sa față de școală sunt în relație strânsă cu realitatea psihopedagogică din școală, cu climatul afectiv din familie, cu gradul de dificultate al activității școlare impuse de profesori sau părinți.

Factori psiho-pedagogici de ordi familial. Familia, prin tonalitatea și atmosfera sa afectivă, prin dimensiunea sa afectivă, prin dimensiunea sa culturală și gradul ei de integrarea socială, constituie un mediu educativ determinat. Orice dezacorduri și tensiuni existente în mediul familial vor genera în conștiința copilului îndoieli, reticențe sau reacții neadaptative. Dintre factorii familiali care pot genera tulburări comportamentale la copii, amintesc: deficite de climat familial și de structură familială – familia reprezintă un soi de personalitate colectivă, a cărei armonie generală influențează echilibrul psihologic al fiecăreia dintre părți. Faptele de viață arată, în acest sens, că diferite trăsături ale copilului, cum ar fi de exemplu, inițiativa și fermitatea în acțiuni, curiozitatea, spiritul obiectiv de autoevaluare etc. depind de o serie de trăsături pe care le are familia în care copilul trăiește (Rose Vicent, 1972).

Există familii reprimatoare, care înăbușă spiritul de independență a copilului, și familii liberale, care dezvoltă inițiativa acestuia. De asemenea sunt, familii integrate social, sigure de ele, care preintă un grad ridicat de receptivitate socială, și familii la limita integrării, nesigure, închistate, refractare la tot ce apare nou pe plan social. Nu mai puțin interesante sunt așa numitele familii active și pasive. În cazul celor active, principala însușire este aceea de a se afirma, de a lupta cu greutățile, de a se impune în societate. Ele încurajează formarea la membrii mai tineri ai familiei, ai dinamismului, a încrederii în sine, a motivației muncii. Familiile pasive, indiferente, indolente, generează sentimentul de eșec, de neîncredere în viață, de descurajare în lupta cu obstacolele întâlnite în activitate (Abraham, P., Dumitrescu, C., 2010).

Părinții formează, miezul grupului familial. Absența temporară a unuia dintre părinți, situația de deces a unuia sau a ambilor părinți etc. reprezintă tot atâtea condiții cu răsunet diferit asupra mediului familial și echilibrului psihic al copilului.

Capitulul 3. Teorii ale dezvoltării copilului

3.1. Teoria lui Piaget asupra dezvoltării morale

Capitolul 4. Elemente de psihopedagogie a comportamnetului evazionist la elevi

Comportamentele școlare ale elevilor sunt atât de variate, încât chiar și cadrele didactice cu o bogată experiență în domeniu pot fi surprinse. Aceste forme de manifestare variază între comportamente evazioniste (în care elevii își exprimă rezistența sau chiar opoziția față de anumite practici școlare prin neimplicare), respectiv cele agresive (posibile expresii ale unei personalități conflictuale, precum și ale inadaptării elevului la exigențele mediului școlar și social în care trăiește).

Formele minore ale comportamentului evazionist sunt trecute cu vederea de către numeroși profesori. Ca expresii ale comportamentului evazionist la elevi: reveria (retragerea temporară într-o lume imaginară), închiderea în fața informațiilor provenite de la profesor, pasivitate și apatie, regresia (adoptarea unor comportamente infantile), dezvoltarea obișnuiței de a se izola, a fobiei de școală, descurajarea, deprimarea, refuzul de a comunica s.a.m.s. (Cristina Neamțu, 2003).

Efectele negative ale acestor devianțe sunt mai pregnante prin aceea că dobândesc o conotație socială mult mai amplă decât cea școlară a comportamentelor menționate anterior. Însă pentru a ajunge la abandon școlar – forma extremă a comportamentului evazionist la elevi – cel mai adesea sunt parcurse o serie de etape care includ fuga de la școală și absenteismul masiv.

Fuga de la școală.

Fuga de la școală este un comportament defensiv prin care elevul părăsește temporar școala și care este însoțit de o serie de trăiri afective negative la adresa instituției de învățământ, pe fondul unor situații percepute ca stresante. Asemenea situații ar putea fi: evaluările didactice, conflictele cu profesorii ori cu alți colegi, anumite fobii. Fuga de la școală poate reprezenta o problemă gravă, întrucât, dacă se permanentizează, ar putea deveni un excelent preambul pentru absenteimsul masiv ori chiar abandonul școlar.

Cei mai expuși riscului de a dezvolta diverse forme ale fobiei școlare sun elevii proveniți din familii în care atitudinile educative ating extremele: fie supraprotecție, fie neglijare aproape totală. Cel mai adesea nu au frecventat învățământul preșcolar sau, dacă au făcut-o, au avut mari dificultăți de a se despărți de părinți ori a socializa cu cei din jur (Blândul, C.V., 2012).

Fobia școlară este întâlnită la școlarii mari, în special la cei aflați la vârsta pubertății și adolescenței, și se caracterizează prin teama subiectivă de a fi expuși observațiilor altora – eventual critice – în cadrul grupului de apartenență.

Neglijarea comportamentului de tip „fugă de la școală” – mai ales când acesta este repetitiv – v-a avea efecte deosebit de grave, ce ar putea culmina cu absenteismul masiv sau abandonul școlar.

Absenteismul școlar

Absenteismul poate fi definit ca o lipsă de la școală pe perioadă mai îndelungată de timp a elevului care frecventează un program de educație formală sau nonformală unde prezența e obligatorie. De regulă se întâlnește absenteism școlar în situațiile în care nici elevii, nici familiile acestora nu înțeleg că educația reprezintă o activitate a cărei finalitate este pe termen lung. Prin urmare, în condițiile în care școala nu mai corespunde intereselor lor pe termen scurt, elevii absenteiști vor încerca să-și satisfacă nevoile în activități alternative fenomenului educațional – angajarea într-o muncă utilă și aducătoare de venit, mariaj, emigrare ori chiar specializarea într-o carieră infracțională (Neamțu, C., 2003).

Abandonul școlar

Abandonul școlar poate fi privit ca un fenomen de încetare a frecventării școlii, părăsirea timpurie a sistemului educațional, indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea obținerii unei calificări recunoscute printr-o diplomă de absolvire, respectiv îaintea finalizării studiilor pentru ciclul școlar început.

Factorii care conduc la asemenea situație sunt extrem de diverși și acționează într-o strânsă corelație. Dintre cele mai importante astfel de variabile se pot aminti: agresivitatea (fizică sau verbală), rezultatele slabe la învățătură, statutul socioeconomic și de proveniență, respectiv vârsta cronologică a elevilor. Efectele abandonului școlar ar putea marca în mod negativ pe individ pentru tot restul vieții, iar în plan general s-ar putea răsfrânge asupra societății în ansamblul său (Blândul, C.V., 2012).

Cap. 5 Metode de prevenire și cercetare a comportamentului deviant

Abaterile comportamentale se înscriu în categoria largă a fenomenelor de inadaptare. Ele se exprimă printr-o multitudine de forme și sunt determinate de o varietate crescută de cauze și pot fi întâlnite la toate nivelurile de vârstă – antepreșcolară, preșcolară, școlară, adultă.

Cu privire la conceptul de comportament, mecanismele acestuia sunt departe de a fi descifrate. Esența comportamentului este dată de filtrarea influențelor externe, prin intermediul condițiilor interne. Înseamnă că orice comportament nu se reduce doar la actul manifest ci el implică, deopotrivă, alături de actele executive, planuri, idei, proiecte (Mititelul, S., 2011).

Referințe bibliografice

Abraham, P., Dumitrescu, C., (2010). Sociologia devianței și controlul social, Editura Detectiv, București.

Banciu, Dan, Control social și sanctiuni sociale, Editura Victor, București, 1999, p.173; Voinea, Maria, Sociologie generală și juridică, Ed. Sylvi, București, 2000, pp. 134-135.

Banciu, D., Rădulescu, M.S., Voicu, M., (1987), Adolescenții și familia, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Badea, Ș., Disfuncționalitățile familiei și devianța juvenilă, Editura Irco, Drobeta Turnul Severin, 2006

Bartollas, C., Juvenile Delinquency, Allyn and Bacon, Boston, 1997.

Baudier, A., Celeste, B., (2004); Le development affective et social du jeune enfant, Editura Natahan Universite, Paris

Blândul, V., C., (2012). Psihopedagogia comportamentului deviant, Editura Aramis, București.

Iacobuță, Al., I., criminologie, Editura Junimea, Iași, 2002, p. 262

Banciu, P. Dan, Rădulescu, S. M., Voicu, M., Introducere în sociologia devianței, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1998, p.95

Bonchis, E., (2006), Teorii ale dezvoltării copilului, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Cajal, M., educarea copilului în familie, Editura Medicală, București, 1975

Grecu, F., Rădulescu, S., M., delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparative între Statele Unite și România, Lumina Lex, București, 2003.

Cowie, H., (1995), Child care and attachment în Barnes, P., (1995), Personal, Social and Emotional Development of children, Blackwell-Publishers, Oxford

Forward, S., (2002). Parents toxiques, Marabout, Group Inc.

Furdui, T., Vlad., N., Gurguță, L.,(2001). Comportamentul deviant, Editura Ministerului de interne, București

Izard, C., (1994); Intersystem Connections în Ekman P. și Davidson, R., The Nature of Emotion, University Press, Oxford

Lehalle, H. și Mellier, D., (2002); Psychologie du developpement Efance et adolescence. Cours et exercices, Dunod, Paris;

Mititelu, S., comportamentul deviant al copilului, Editura Teocora Buzău, 2011

Rodica T.,(1981) Familia în fața conduitelor greșite ale copilului, editura Didactică și Pedagogică, București

Rose Vicent (1972). Cunoașterea copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Santrock, J. (2002) , Life-Span Development , McGraw-Hill, Inc. New-York.

Schaffer, R. H., (2005); Introducere în psihologia copilului; Editura ASCR, Cluj-Napoca

Smith, E., Hoeksema-Nolen, S., Fredrickson, B., Loftus, G., (2005), Introducere în psihologie, Editura Tehnică, București.

Burt Cyril, the young delinquent, fourth edithion, London, University of London Press, 1964.

Neamțu, G., grupuri deviante, editura Performantica, Iași, 2008.