Discriminarea Dintre Femei Si Barbati

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND DISCRIMINAREA

Definiții ale descriminării

Măsuri speciale de eliminare a discriminării

CAPITOLUL II FEMINISMUL ȘI EVOLUȚIA ISTORICĂ A MIȘCĂRII FEMINISTE

Considerații despre feminism

Evoluția istorică a feminismului românesc

Feminismul în perioada comunismului

Politicile de gen: între ideologia egalității și patriarhatul de stat

Eliberarea socialistă a femeii

Subordonarea

Politicile de reducere a statutului social al femei salariate

Politicile de gen în educație

Politicile de gen în familie și gospodărie

CAPITOLUL III FORME ALE DICRIMINĂRII

Violența domestică asupra femeilor

Noțiuni generale

Definiții ale fenomenului

Forme de violeță domestică

Violența domestică/violența asupra femeii

Scurt istoric al violenței asupra femeii după 1989

CAPITOLUL IV CERCETARE PRACTICĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

vol. – volumul

INTRODUCERE

Indiferent de natura societății, modernă sau tradițională, relațiile dintre femei și bărbați, au reliefat permanent nivelul dezvoltării unei societăți.

Pentru înțelegerea, în profunzime, a unei societăți trebuie avut în vedere “substratul biologic al indivizilor” și, nu în ultimul rând, trebuie a se ține seama de raporturile dintre bărbați și femei.

Caracteristica fiecărei societăți constă în reglementarea unui sistem specific a relațiilor dintre bărbați și femei, precum și a raporturilor familiale.

Istoria a demonstrat că femeia a ocupat diferite poziții în cadrul organizării familiei.

Tot din punct de vedere statistic se cunoaște faptul că femeile aleg să se căsătorească mult mai devreme și sunt atașate conceptului de monogamie, în timp ce barbații sunt atașați de ideea de poligamie, șansele lor de a se recăsătorii, în cazul unui eșec marital fiind mult mai mare decât în cazul femeilor.

România începutului de mileniu era o Românie cu un milion de casnice, în marea lor majoritate tinere, unele dintre ele chiar cu studii superioare.

De-a lungul timpului numeroși reprezentanți ai mișcărilor feministe au susținut necesitatea unei mișcări de amploare în vederea obținerii unui echilibru între relațiile dintre bărbați și femei.

Prezenta lucrare este gândită a fi împărțită în patru capitole, fiecare capitol subliniind aspecte ce țin de fenomenul discriminării sexuale, cu precădere violența asupra femeii, capitolele completându-se unul pe celalalalt.

Lucrarea se fundamentează pe analiza mai multor titluri bibliografice care dezbat, atât ideea de feminism, cât și violența la nivel familial, formă a discriminării între sexe.

CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND DISCRIMINAREA

Definiții ale descriminării

Principiul nediscriminării s-a impus treptat ca un element esențial în eforturile pentru asigurarea respectării și promovarea drepturilor omului. În esență, este forma negativă a egalității în drepturi. Acesta este motivul pentru care, de multe ori, se definesc în strânsă legătură sau una prin elementele celeilalte.

Este cunoscut faptul că protecția drepturilor persoanelor care fac parte din minorități a fost tratată, în perioada Societății Națiunilor, în primul rând ca un drept de egalitate, de nediscriminare.

Astfel, în avizul său din 10 septembrie 1923 referitor la coloniștii germani în Polonia Curtea Permanentă de Justiție Internațională preciza că „egalitatea înglobează egalitatea de fapt și egalitatea formală în drept și că respectarea drepturilor minorităților implică nediscriminarea, adică absența unui tratament diferit”.

Aceeași idee se regăsește în avizul privind tratamentul cetățenilor polonezi pe teritoriul Dantzig. Chiar și în cazurile în care a ajuns la concluzia că statele trebuie „să asigure grupurilor minoritare mijloacele adecvate pentru prezervarea caracteristicilor etnice, tradițiilor și fizionomiei lor naționale”, Curtea pornește de la necesitatea ca membrii minorităților „să se găsească din toate punctele de vedere pe picior de egalitate cu (ceilalți) cetățenii statului”.

Carta ONU, semnată în 1945, fixează ca obiectiv al Organizației în art. 1(3) „promovarea și încurajarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”; aceeași formulare este reluată în art.55, în capitolul referitor la cooperarea internațională economică și socială.

De asemenea, Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, după ce amintește în art.l că „toți oamenii se nasc liberi și egali în demnitate și în drepturi”, prevede în art.2 că „orice persoană este îndreptățită la toate drepturile și libertățile prevăzute în prezenta Declarație, fără nicio deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, origine socială, avere, naștere sau alt statut”.

Trebuie precizat faptul că noțiunea de „discriminare” nu este folosită nici în
Carta ONU, nici în Declarația Universală a Drepturilor Omului, accentul fiind pus pe egalitatea în drepturi, obligația de a nu discrimina fiind implicită.

Pactele drepturilor omului, adoptate în 1966, ca și documentele regionale privind drepturile omului, prevăd garantarea egalității în drepturi, în termeni de obligații ferme ale statelor; ele conțin și prevederi exprese referitoare la nediscriminare.

Totodată, Pactul internațional asupra drepturilor civile și politice prevede de la început că „Fiecare stat parte la prezentul Pact se angajează să respecte și să garanteze tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său și supuse jurisdicției sale drepturile recunoscute prin prezentul Pact, fără nicio deosebire în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, origine națională sau socială, avere sau alt statut”.

Într-un alt articol, Pactul prevede că ,,Toate persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite fără nicio discriminare la protecția egală a legii. În această privință, legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze împotriva discriminării pe orice bază, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, origine națională sau socială, avere sau alt statut”. Permițând statelor să ia măsuri derogatorii de la prevederile sale în cazul unor situații de urgență, în care existența națiunii este amenințată, Pactul prevede că asemenea măsuri nu pot implica discriminări pe motiv de rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială.

Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale prevede, la rândul său, angajamentul statelor părți de a garanta că drepturile pe care le enunță vor fi exercitate fără nici un fel de discriminare bazată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, origine națională sau socială, naștere sau alt statut.

Dintre documentele regionale, Convenția europeană privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma în 1950, prevede că exercitarea drepturilor și libertăților pe care ea le recunoaște trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire fondată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine socială sau națională, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

Prevederi similare au fost incluse în Convenția americană a drepturilor omului și în Carta africană a drepturilor omului și popoarelor.

În paralel cu adoptarea de documente de ansamblu privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului, care cuprind și prevederi referitoare la egalitatea în drepturi și nediscriminare, inclusiv pe motiv de rasă, origine națională sau apartenență la o minoritate, au fost elaborate documente internaționale special consacrate interzicerii și eliminării discriminării.

Aceste documente au dat și definiții ale discriminării în domeniile respective.

Astfel, în materie de muncă, Convenția nr. 111 privind discriminarea cu privire la angajare și ocupație, adoptată în 1958 de Conferința Organizației Internaționale a Muncii, prevede că fiecare stat se angajează să declare și să urmeze o politică națională menită să promoveze, prin metode adecvate condițiilor și practicii naționale, egalitatea de șanse și de tratament cu privire la angajare și ocupație, cu scopul de a elimina orice discriminare în aceste probleme.

Convenția definește discriminarea ca fiind „orice deosebire, excludere sau preferință bazată pe rasă, culoare, sex, religie, opinie politică, ascendență națională sau origine socială, care are ca efect anularea sau diminuarea egalității de șanse sau de tratament în muncă sau ocupație”.

O definiție mai elaborată a fost dată de Convenția împotriva Discriminării în Educație, adoptată de Conferința generală a UNESCO în 1960.

Convenția prevede obligația statelor părți de a formula, dezvolta și aplica o politică națională care, prin metode adecvate împrejurărilor și uzanțelor naționale, va tinde să promoveze egalitatea de șanse și de tratament în domeniul educației.

În sensul acestei Convenții, discriminarea include „orice deosebire, excludere, limitare sau preferință care, fiind bazată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altfel de opinie, origine națională sau socială, condiție economică sau descendență, are ca scop sau ca efect anularea sau împiedicarea egalității de tratament în domeniul educației, și îndeosebi:

lipsirea unei persoane sau a unui grup de-persoane de accesul la educația de orice tip sau la orice nivel;

limitarea oricărei persoane sau a oricărui grup de persoane la o educație de nivel inferior;

sub rezerva dispozițiilor art.2 al Convenției (care prevede condițiile pentru stabilirea de sisteme sau instituții de educație separate, publice sau private, în scopuri religioase sau lingvistice, atunci când sunt permise într-un stat), stabilirea sau menținerea de sisteme sau instituții de educație separate pentru unele persoane sau grupuri de persoane;

supunerea oricărei persoane sau grup de persoane la condiții care sunt incompatibile cu demnitatea omului”.

În acest context, trebuie amintită și Convenția internațională pentru suprimarea și pedepsirea crimei de apartheid, adoptată de Adunarea generală a ONU în 1973, potrivit căreia crima de apartheid include politici și practici de segregație și discriminare rasială, similare cu cele practicate în perioada respectivă în Africa de Sud. Convenția se referă la o serie de acte inumane comise cu scopul de a stabili și menține dominația unui grup rasial asupra altui grup rasial și a-l oprima sistematic, cum sunt negarea dreptului la viață sau la libertate a unuia sau mai multor membri ai unui grup rasial, impunerea deliberată de condiții de viață calculate să cauzeze distrugerea lor fizică totală sau parțială, măsuri legislative sau altele menite să împiedice un grup rasial să participe la viața politică, economică, socială sau culturală, măsuri menite să divizeze populația pe baze rasiale prin crearea de rezervații sau ghetouri separate pentru membrii grupurilor sau ai unui grup rasial, exploatarea membrilor unui grup rasial.

Cel mai recent document care conține dispoziții în domeniul discriminării este Convenția internațională privind protecția drepturilor tuturor muncitorilor migranți și membrilor familiilor lor, adoptată prin rezoluția Adunării generale nr.45/ 158 din 18 decembrie 1990, în vigoare din 2002, prevede că „Statele părți se angajează, în conformitate cu documentele internaționale privind drepturile omului, să respecte și să asigure tuturor muncitorilor migranți și membrilor familiilor lor aflați pe teritoriul sau supuși jurisdicției lor drepturile prevăzute în prezenta Convenție fără deosebiri de orice fel cum ar fi pe bază de sex, rasă, culoare, limbă, religie sau convingere, opinie politică sau de altă natură, origine națională, etnică sau socială, cetățenie, vârstă, poziție economică, proprietate, stare civilă, naștere u ai unui grup rasial, exploatarea membrilor unui grup rasial.

Cel mai recent document care conține dispoziții în domeniul discriminării este Convenția internațională privind protecția drepturilor tuturor muncitorilor migranți și membrilor familiilor lor, adoptată prin rezoluția Adunării generale nr.45/ 158 din 18 decembrie 1990, în vigoare din 2002, prevede că „Statele părți se angajează, în conformitate cu documentele internaționale privind drepturile omului, să respecte și să asigure tuturor muncitorilor migranți și membrilor familiilor lor aflați pe teritoriul sau supuși jurisdicției lor drepturile prevăzute în prezenta Convenție fără deosebiri de orice fel cum ar fi pe bază de sex, rasă, culoare, limbă, religie sau convingere, opinie politică sau de altă natură, origine națională, etnică sau socială, cetățenie, vârstă, poziție economică, proprietate, stare civilă, naștere sau alt statut”.

În comentariul său general 18 (Nediscriminarea), adoptat în 1989, Comitetul Drepturilor Omului formulează opinia conform căreia acest termen, așa cum este folosit în Pact, trebuie să fie înțeles ca implicând „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință care este bazată pe oricare din motivele cum sunt rasa, culoarea, sexul, limba, religia, opinia politică sau altă opinie, originea națională sau socială, averea, ascendența sau alt statut, și care are ca scop ori ca efect anularea sau împiedicarea recunoașterii beneficiului sau exercitării de către toate persoanele, pe bază de egalitate, a tuturor drepturilor și libertăților”.

În cadrul Convenției din 1979 privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare față de Femei definește discriminarea contra femeilor ca „orice deosebire, excludere sau restricție făcută pe bază de sex, care are ca efect sau ca scop împiedicarea sau anularea recunoașterii, beneficiului sau exercitării de către femei, indiferent de starea lor civilă, pe bază de egalitate între bărbați și femei, a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în domeniile politic, economic, social, cultural, civil sau în orice alt domeniu”.

În același sens, Declarația din 1981 privind eliminarea oricăror forme de intoleranță și de discriminare bazată pe religie sau credință definește expresia „intoleranță și discriminare bazată pe religie sau credință” ca „însemnând orice deosebire, excludere, restricție sau preferință bazată pe religie sau credință care are ca scop ori ca efect anularea sau împiedicarea recunoașterii, beneficiului sau exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”.

Atunci când și-a început activitatea și a trebuit să-și definească mandatul, nou creata Subcomisie pentru Prevenirea Discriminării și Protecția Minorităților a pornit de la opinia conform căreia „Prevenirea discriminării este prevenirea oricărei acțiuni care neagă unor persoane sau grupuri egalitatea de tratament pe care ele o pot dori”.

Dezvoltând conceptele legate de discriminare, Memorandumul Secretarului general din 1949 privind „Principalele Tipuri și Cauze de Discriminare” făcea deosebirea între egalitatea morală și juridică și egalitatea materială, în sensul că productivitatea merită să fie recompensată, dar diferențierile pe motive cum sunt culoarea, rasa, sexul, limba trebuie să fie excluse.

Potrivit acestui Memorandum, „Practicile discriminatorii sunt acele deosebiri dăunătoare care nu țin seama de caracteristicile specifice ale unei persoane ca atare, ci iau în considerație numai calificările colective care decurg din calitatea sa de membru al unui anumit grup social sau de altă natură ….. Discriminarea poate fi definită ca o deosebire dăunătoare întemeiată pe motive care nu pot fi atribuite persoanei și care au consecințe nejustificate în relațiile sociale, politice sau juridice(culoare, rasă, sex, etc.) sau pe motive de apartenență la anumite categorii sociale(culturale, de limbă, religioase, opinia politică, originea socială, clasa socială, averea, ascendența sau alt statut)”.

Măsuri speciale de eliminare a discriminării

Toate tratatele internaționale multilaterale cu privire la nediscriminare conțin clauze privind măsurile speciale.

Convenția nr. 111 din 1958 a OIM privind discriminarea în domeniul angajării în muncă și profesie prevede, în art. 5, că măsurile speciale de protecție sau asistență prevăzute în alte convenții sau recomandări adoptate de Conferința Internațională a Muncii nu vor fi considerate discriminare și că orice stat membru poate, după consultarea cu organizații reprezentative ale patronilor și muncitorilor, acolo unde există, să stabilească și alte măsuri speciale menite să răspundă cerințelor specifice ale unor persoane care, pentru motive ca sexul, vârsta, handicapul, răspunderile familiale sau sociale ori situația culturală, sunt în general recunoscute ca având nevoie de o protecție sau asistență specială. Asemenea măsuri nu vor fi considerate discriminatorii.

Convenția împotriva discriminării în învățământ, încheiată în cadrul UNESCO în 1960, prevede că, atunci când sunt permise într-un stat, nu vor fi considerate discriminare următoarele situații:

stabilirea sau menținerea de sisteme sau instituții de educație separate pentru elevi de cele două sexe, dacă ele oferă acces echivalent la educație, asigură personal de educație cu același standard de calificare, ca și localuri școlare și echipament de aceeași calitate, și oferă posibilitatea de a urma cursuri de calificare identice sau similare.

stabilirea sau menținerea, din motive religioase sau lingvistice, de sisteme sau instituții separate de educație care oferă educație ținând seama de dorințele părinților sau celor cărora copii le sunt încredințați legal, dacă participarea la asemenea sisteme sau instituții este opțională și dacă educația oferită corespunde standardelor ce pot fi stabilite sau aprobate de autoritățile competente, în special pentru educația la același nivel.

stabilirea sau menținerea de instituții de educație private, dacă obiectivul acestor instituții nu este de a exclude un grup anume ci de a oferi facilități de educație în plus față de cele oferite de autoritățile publice, dacă instituțiile respective sunt conduse în conformitate cu acest obiectiv și dacă educația oferită corespunde standardelor ce pot fi stabilite sau aprobate de autoritățile competente, în special pentru educația la același nivel.

Potrivit Convenției din 1979 cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, măsurile temporare adoptate de către statele părți în scopul de a accelera egalitatea în fapt între bărbați și femei nu vor fi considerate discriminatorii, dar în niciun caz nu vor avea drept consecință menținerea de standarde inegale sau separate; asemenea măsuri vor înceta atunci când obiectivele egalității de oportunitate și tratament vor fi atinse. De asemenea, se prevede că măsurile speciale, inclusiv cele prevăzute de Convenție pentru protecția maternității, nu vor fi considerate discriminatorii.

CAPITOLUL II

FEMINISMUL ȘI EVOLUȚIA ISTORICĂ A MIȘCĂRII FEMINISTE

Considerații despre feminism

Feminismul poate fi definit ca o reacție defensivă și ofensivă față de misoginism și sexism, ambele universal răspândite în timp și spațiu. Fără misoginism, sexism și patriarhat nu se impunea o mișcare feministă în sens politic. Atâta vreme cât acestea există, feminismul nu are cum să-și piardă rațiunea de a fi.

În același timp, feminismul urmărește ca experiențele femeiești și feminine să fie valoric tratate la fel ca și cele bărbătești și masculine. Scopurile politice ale feminismului sunt legate de egalitatea de tratament în fața normelor, instituțiilor și a practicilor publice și private, indiferent de gen, de șanse egale la exercitarea autonomiei și în autoafirmarea persoanei.

Termenul misoginism înseamnă teama, ura, disprețul sau desconsiderarea față de femei, unele feministe considerând, încă, ca sursa principală a sexismului o reprezintă misoginismul bărbătesc.

Teama, ura sau disprețul față de femei sunt și la această oră răspândite, iar sursa lor principală o reprezintă ideologia determinismului biologic și a interpretării diferențelor naturale ca surse de handicap (mai ales intelectual) pentru femei.

Datorită faptului că femeile sunt dotate să poarte și să dea viață, ele sunt văzute ca fiind mai aproape de natură, iar acest fapt este tratat ca un dezavantaj. Datorită acestui motiv ele sunt considerate mai emoționale, mai puțin raționale, imprevizibile, ilogice, neinteligibile. Practic se consideră că bărbații sunt “ neînțeleși” iar femeile “de neînțeles”.

O dată acceptată ideea că nu contează biologia, ci felul în care suntem educați și mediul în care trăim, misoginismul a căpătat un alt chip, respective nu femeile sunt disprețuite, ci feminismul.

Utilizarea termenului misoginism a fost semnificativ redusă în contextul feminismului, el fiind înlocuit cu cel de sexism.

Misoginismul este un tremen cu conotații preponderent psihologice, sexismul are conotații mai largi: etice, juridice, politice, sociologice. Misoginismul este mai mult legat de prejudecăți, sexismul, de discriminări.

Astfe, sexismul reprezintă ideologia supremației bărbătești, cu întreaga mulțime de credințe care o alimentează, iar patriarhatul este forma de organizare socială care întărește această ideologie.

Deși încastrat într-o lungă tradiție culturală, sexismul a fost mai puțin evident în perioada premodernă, cu excepția vieții religioase. Femeile și bărbații aveau roluri complementare în gospodărie. Însă, o data cu industrializarea, cu separarea sferei publice de cea privată în sensul muncii producătoare de venit, femeile au fost date la o parte în calitate de complementare ca producători, în sensul de competitoare și de căștigătoare ale pâinii cotidiene.

În vestul Europei și în America de Nord, aceste procese au produs în mare “femeia casnică”, dependentă aproape de bărbat, feminismul apărând ca mișcare politică, după industrializare, pe fondul acestei discriminări.

În România acest proces nu a fost atât de generalizat, comunismul având ca politică extinderea industrializării, ambele sexe fiind obligate să muncească.

Desigur că, misoginismului, sexismului precum și patriarhatului li se opune în mod explicit feminismul.

În sens larg, a fi feministă sau feminist înseamnă a pleda pentru drepturile femeilor. Feminismul, ca atitudine și abordare, a precedat mult utilizarea canonică a termenului ca atare.

Practic, o dată cu primele contestări publice ale tratării femeilor ca sex inferior și cerința pentru considerație egală putem vorbi de feminism, chiar dacă promotoarele și promotorii acestuia nu își spuneau în acest fel.

Din punct de vedere istoric, feminismul a debutat ca parte a discursului european, renascentist și apoi ilumunist. A avut un impact important în lumea modernă, în discuțiile despre universalizarea cetățeniei și a drepturilor.

Semnificația minimală a gândirii de tip feminist este următoarea:

Femeile sunt sistematic aservite (oprimate) în grade diferite în toate tipurile de cultură și civilizație

Relațiile de gen (cele între bărbți și femei) nu sunt naturale și imuabile, ci sunt construite de culturi patriarhale și nedreptățesc femeile

Se impune o angajare politică pentru eradicarea nedreptății de gen

Însă, utilizarea termenului ca atare debutează la sfârșitul secolului al-XIX-lea în Marea Britanie, patria de origine a feminismului modern.

Deși de acord cu ideile de fond ale tradiției feministe europene, folosirea termenului a fost și este respinsă de unele grupări militante pentru drepturile femeilor, din diferite motive; este cazul feministelor indiene, care l-au respins ca „imperialist”, deoarece reflectă experiențele femeilor europene și americane, mai ales a celor albe din clasa de mijloc.

În România utilizarea termenului a întâmpinat și întâmpină numeroase dificultăți, fiind tratat ca având o conotație negativă sau ca nepotrivit pentru o experiență postcomunistă, odată ce în comunism a existat ideologia egalității între sexe. Inclusiv în privința muncii și plății egale și promovării pe cote în funcții de decizie.

Puțină lume cunoaște faptul că feminismul românesc are o tradiție, iar atitudinea publică în această privință este dominată mai degrabă de indiferență, de necunoaștere sau de antifeminism preventiv. Prin antifeminism preventiv se înțelege ofensiva culturală ce precede manifestarea publică amplă a feminismului fiind menit a denigra feminismul înainte ca acesta să aibă posibilitatea de manifestare în spațiul public.

În acest mod, atunci când cineva își asumă identitatea feministă și discurs feminist, este a priori tratat cu suspiciune și adesea cu ironie disprețuitoare, dacă nu cumva i se refuză accesul la mass-media.

Astfel, la începuturile recompunerii feminismului în tradiția postcomunistă această atitudine a fost prevalentă, feminismul fiind privit aproape exclusiv ca o bizarerie.

De exemplu, în 1992 un post de radio românesc a acceptat, în premieră, ca cineva să vorbească despre o temă de filozofie feministă, însă a sugerat ca acea persoană să fie bărbat, argumentând că vrea să dea un pic de credibilitate și autoritate discursului.

Indiferent de rezerve, feminismul a avut și are o contribuție substanțială la schimbarea situației femeilor și a relațiilor între bărbață și femei.

Prin lupta feministelor și feminiștilor au fost recunoscute drepturile civile și politice ale femeilor.

În cadrul feminismului s-a creat o teorie critică, au apărut domenii noi de cercetare, s-au produs mișcări politice cu impact major în viața politică, și cea socială, șansele femeilor crescând enorm în accesul la orice domenii, în independență si autoafirmare.

Ideea-cadru a feminismului ultimelor decenii ale secolului XX, a condus la extinderea analizei politice în zona relațiilor private, acestea fiind tratate și ca reacții de putere. Violența domestică, precum și obligațiile parentale legate de creșterea copiilor au fost tratate ca probleme politice.

În spațiul românesc feminismul și-a făcut apariția încă din prima jumatate a secolului
al-XIX-lea, dezvoltându-se în concordanță cu cel din alte țări europene, dar și cu realitățile culturale, sociale și politice locale.

În perioada comunsită, pe de o parte, din cauza egalitarismului oficial, iar pe de altă parte din cauza intoleranței față de alte ideologii și politici, nu s-au putut dezolta nici cercetarea, nici mișcarea feministă. Ba mai mult, în perioada represiv-totalitară femeile erau mai afectate decât bărbații datorită unor multiple cauze cum ar fi:

Politica pronatalistă

Controlul forțat al reproducerii

Dubla zi de muncă și strategiile de supraviețuire

Menținerea patriarhatului tradițional la nivelul familiei și dezvoltarea unui patriarhat de stat

În această perioadă vocile feministe au fost rare, iar organizațiile de femei erau controlate și manipulate de către Partidul Comunist.

Începând cu anul 1990 feminismul și-a reluat treptat locul, atât în zona culturii și cercetării, cât și în cea activistă.

Evoluța istorică a feminismului românesc

Feminismul românesc a fost relativ sincron cu cel apusean și pleca de la mari asemănări doctrinare.

Dezvoltarea acestuia s-a datorat unor femei foarte educate și cu acces la informație intrenațională. El a rămas prin excelență un feminism al elitei, chiar dacă a evoluat spre cereri de drepturi pentru toate categoriile de femei. Particularitățile evoluției feminismului românesc în raport cu cel american, australian, neo-zeelandeze, vest-european se leagă de faptul că în această zonă a dominat producția țărănească și că revoluția industială a atins o parte mică a populației.

Înainte de comunsim, 80% din populația României era țărănească. Prin urmare, era foarte dificil să se dezvolte o mișcare feministă amplă, dincolo de cercurile urbane mai educate ale populației.

Oportunitatea unei mișcări feministe românești este însă dată în primul rând, de statutul normativ inferior al femeilor, fapt pentru care schimbarea legislației, devine țintă predilectă.

Documentele vremii stau mărturie că statutul juridic al femeilor române era umilitor, sub demnitatea umană. Potrivit tradiției, în căsnicie, bărbatul era stăpân. Pravila lui Vasile Lupu și cea a lui Matei Basarab prevăd că “barbatul avea voie să își sechestreze și să-și bată soția dacă greșea”, „dar nu prea din cale afară” .

Această tradiție a continuat și în zorii modernității, după Revoluția de la 1848, adică în 1866, în Contextul Codului civil românesc, de influență napoleoniană. Acest cod incapacita femeile din punct de vedere econmic și social, le făcea universal inapte, în rând cu minorii și idioții. Orice act încheiat de o femeie avea nevoie de acceptul soțului sau justiției, femeia nu putea depinde de propriile venituri, își pierdea naționalitatea dacă se căsătorea cu un străin, nu putea urmări un bărbat pentru pensie alimentară, nu putea fi tutore, trebuia să rămână în domiciliul stabilit de soț. Într-un astfel de context-lipsa drepturilor civile și politice-mișcarea de eliberare este cu totul legitimă.

În Țara Românească, Proclamația de la Izlaz (1848) prevedea la art. 16 „ Instrucția egală și întreagă pentru tot Românul de amândouă sexele”.

În 1866, Cezar Bolliac, solidar cu mișcarea de femei a acelei perioade, susține în Parlamentul României universalitatea votului indifernet de clasă, avere sau sex, însă ”Eliade Rădulescu, democratul de la 1848, combate cu toată energia concepția lui Bolliac, în care vede o exagerare primejdioasă, în orice caz o utopie, pe care o numește boliaclâc”.

În 1896 Liga femeilor Române de la Iași cere Adunării Deputaților ca “femeia măritată să fie scoasă din rândul minorilor și să i se recunoască dreptul de a-și administra singură averea” și că “legea să îl oblige pe bărbat să recunoască copilul său natural, pentru ca astfel sarcina creșterii copilului să poată fi suportată și de tată, iar nu numai de mamă, ca să dispară în felul acesta pruncuciderile și sinuciderile mamelor, precum și părăsirea copiilor”.

Această petiție nu a fost luată în condiderare nici atunci, nici doi ani mai târziu, când liga a revenit cu forțe sporite asupra solicitărilor ei.

În perioada premergătoare elaborării și votării Constituției din 1923, cea mai democratică dintre Constituțiile României din perioada precomunistă, feministele românce au avut o intensă activitate de lobby pentru drepturi. Între cele mai importante personalități ale mișcării feministe pentru drepturile politice depline pentru femei se numără Calypso Botez, Alexandrina Cantacuzino, Eleonora Stătilescu, Elena Meissner, Maria Buțureanu.

Cererile feminsitelor românce au fost sintetizate pe domeniile economic, cultural, căsătorie și familie, social și politic.

Astfel, din punct de vedere economic feministele solicitau plata egală la muncă egală, protecția muncii femeilor și a rezultatelor ei, măsuri de combatere a mortalității infantile în păturile sărace. Din punct de vedere cultural solicitau acces la toate formele de pregătire și la toate tipurile de cariere, la toate treptele ierarhice ale carierelor, aplanarea conflictului
carieră-maternitate, educație mixtă, creșterea în aceleași valori și condiții, indiferent de gen.

Aceleași feministe solicitau egalitatea între soți prin lege și educație, controlul asupra propriei averi, indiferent de sex, o parte din câștigul bărbatului să revină femeii pentru munca ei în gospodarie, eliminarea dublului standard moral, a concubinajului, întărirea căsătoriei legale, iar din punct de vedere social și politic feministele solicitau drepturi civile și politice egale, participarea femeilor la toate instituțiile, demnitățile și funcțiile publice, precum și pregătirea politică a femeilor pentru exercitarea drepturilor lor.

Constituția de la 1923 nu include însă dreptul de vot pentru femei, dar menționează faptul că acest drept va face obiectul unei legi speciale, acest drept urmând a fi acordat
“la momentul oportun”, așa cum afirmau politicienii timpului, aceia care nu erau atât de conservatori, încât să nege accesul femeilor la drepturi egale, dar nici atât de progresiști încât să conseidere că momentul oportun este imediat, ca în oricare dintre cazurile de reparare a nedreptății.

În 1929, femeilor li se recunoaște dreptul la vot la nivelul comunelor (alegerilor locale). Constituția lui Carol al II-lea, precum și Legea Electorală (1939) dau drept de vot femeilor care au împlinit vârsta de 30 de ani dar, în condiții de dictatură, acest drept nu a fost exercitat.

În cuprinsul Constituției din1946 se introduce votul pentru populația ajunsă la vârsta majoratului, indiferent de sex. Constituția comunistă din 1948 va stipula interzicere oricăror tipuri de discriminare bazate pe sex. Recunoaștera dreptului la vot a fost destul de târzie și, pentru o vreme, nerelevantă. Româncele au votat pentru prima dată în condiții de alegeri libere în 1990.

Mișcarea feministă românească a început să sufere o intensă contraofensivă o dată cu răspândirea ideologiei legionare, care nu era doar conservatoare în privinșa genului, ci și reacționară. Femeilor le erau recunoscute doar virtuțile materne puse în slujba patriei. Practic, o dată cu dictaturile care au marcat istoria României, feminismul a fost anihilat și amuțit.

Nu este de mirare că instaurarea comunismuluiva însemna un paradox și anume pe de o parte, avem de-a face cu anularea tuturor celorlalte ideologii și politici ca antimuncitorești și retrograde, tratarea explicită a feminismului ca burghez, iar pe de altă parte, cu recunoașterea formală a egalității între femei și bărbați, în toate domeniile.

Feminismul în perioada comunismului

Comunismul românesc debutează cu o ideologie a emancipării și sfârșește cu o ideologie conservator-maternalistă, încurajată de comunismul naționalist. Imaginea femeilor, promovată în propaganda comunistă a anilor 50-60, este de departe una de emancipare față de cea a anilor ’70-’80.

Stereotipul foarte răspândit în aceste ultime decenii de comunism era legătura
„mamă-viață-pace”. În această perioadă munca a devenit soluția emancipării și unica posibilitate de a demonstra egalitatea cu bărbații. Termenul de “egalitate” își schimbă sensurile. Nu este vorba atât despre egalitatea în drepturi, ci despre egalitatea în îndatoriri.

Practic, avem de-a face cu o societate în care individul trăiește în slujba statului, partidului, “viitorului luminos”, făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate. Ideile de autointeres și autoafirmare erau complet înfierate ca burgheze, în schimb cea de autosacrificiu ca datorie era ridicată la rang de virtute morală fundamentală.

Debuturile comunismului au însemnat și în România o frenezie stahanovistă, populată propagandistic cu muncitoarele fruntașe răsplătite că depășesc planul: ”Femeile pot contribui la îndeplinirea și depășirea planului, la înflorirea socialismului și patriei“, însă acestea nu muncesc pentru ele, ci pentru partid.

Poveștile fașcinante ale multor femei încearcă să convingă asupra marilor realizări posibile în comunism, una dintre aceste povești, pe care o voi sintetiza, aparține unei doamne președintă de CAP (CAP aflat pe moșia pe care lucrase la chiabur) declara: “Principala funcție a unei femei, era pe atunci cea de muncitoare, în fabrică sau pe ogor; urmau apoi meseria de mamă, cea de gospodină și ultima-atât în ordinea enumerației, cât și cea a importanței-calitatea de intelectuală”.

Potrivit analizei propagandei, după acea perioadă și, mai ales, începând cu etapa inaugurată de Decretul antiavort al lui Ceaușescu, moment esențial în schimbarea politicii anterioare, construcția femeii noi, cu dimesiuni preponderent profesionale și angajată politic, se estompează în favoarea celei materne, respectiv a materinității în slujba statului.

De la imaginea femeilor direct implicate în schimbarea vieții proprii, voluntare și puternice, femei care au inițiativă „își croiesc destinul”, își construiesc singure cele necesare, inclusiv locuințe sau creșe pentru copii, se ajunge la una cu accente paternaliste. Statul devine, din perspectiva propagandei oficiale, cel care produce, dă, protejează, are grijă.

El este marele „patriarh”. Mitul pasivității femeiești revine, dar prin intremediul patriarhatului de stat, iar acest mit devine cu totul pregnant în „Epoca de Aur” sau era stalinismului naționalist a lui Nicolae Ceaușescu.

În ciuda controlului agendei publice de către partid, au existat și tentative de emancipare de factura feministă aparținând unui număr restrâns de intelectuale public.

Figuri de seamă ale feminismului în perioada comunistă sunt Ecaterina Oproiu (critic de film, a condus în perioada comunistă revistă „Cinema”) și Stana Buzatu.

Activitatea Ecaterinei Oproiu s-a caracterizat prin numeroase tentative publicistice și televizate în privința unei agende a emancipării, cu referire preponderentă la nedreaptatea din sfera domestică, militând deschis împotriva prejudecăților în privința femeilor.

Simpatiile ei nu se îndreaptă înspre feminismul liberal, al drepturilor individuale, ci spre justificări ale emanciparii de dragul dezvoltării societății. Datorită faptului că ea nu crede în schimbări unilaterale, ea pledează pentru „emanciparea bărbatului”, fiind adepta ideii după care, atâta vreme cât femeile dețin monopolul muncilor domestice, nu poate să fie vorba despre egalitate între sexe. Tot autoarea menționată realizează o critică sistematică adresată dublei zile de muncă a femeilor.

Polemizând cu conceptiile patriarhal-romantice despre necesitatea de a ține femeile departe de politică, pentru a le putea iubi, ea critică ideologia “adorației” față de femei, precum și strategia excepționalistă implicată într-o astfel de ideologie.

Ea face apologia muncii ca metodă de emancipare ,,considerând că barbații și femeile trebuie să fie legați între ei sentimental, nu economic, să fie în situația de a dori să viețuiească împreună, nu de a fi nevoiți să o facă fiindcă altfel nu au mijloace de trai. Totodată accentuează asupra dublului standard folosit în mass-media, faptul că bărbaților cu funcții de decizie li se cer opinii despre economie, producție, ceea ce se întâmplă și cu femeile, însă acestea din urmă sunt sistematic chestionate asupra împăcării celor două roluri, de conducătoare pe de-o parte, de gospodină și mamă, pe de altă parte.

În Condiția femeii, dimensiune a progresului contemporan, Stana Buzatu critică mitul potrivit căreia familia este unica sursă de împlinire pentru femei. Autoarea evidențiază nedreptatea existenței diferențelor de venituri între ramuri, după genul celor care lucrează preponderent în cadrul lor, precum și starea de inferioritate a femeilor, determinată de plasarea lor în poziții subordinate în cele mai mute foruri de decizie. Mai mult, acestor surse de inferioritate, li se adaugă și concepția după care nivelul de înțelegere al femeilor, inclusiv în privința partidului, este mai redus. Asemeni Ecaterinei Oproiu, Stana Buzatu se concentează în jurul independenței economice, singura de altfel admisă și de către ideologia comunistă oficială.

Ambele feministe au promovat, fără îndoială, ideea de emancipare a femeilor în comunism, și nu de comunism.

Politicile de gen: între ideologia egalității și patriarhatul de stat

Comunismul a însemnat o schimbare semnificativă în relațiile de gen în țările central și est-europene, în România, în particular.

La nivel ideologic, aceasta însemna cel puțin independența economică a femeilor față de bărbați, dezvoltarea statutului de „tovarăși de muncă și de viață”, pentru bărbați și femei, spijinul statului în creșterea copiilor, industrializarea muncii casnice, educația egală, participarea deplină a femeilor la viața politică.

Însă, aceste politici au reprezentat de fapt o „uzurpare de către stat a unei agende parafeminsite, prin care acesta a constituit o mișcare de femei neocorporatistă”, realizată în colaborare cu organizațiile de femei, toate controlate de către stat.

Principalele achiziții ale comunismului pentru ridicarea condiției femeilor au fost la nivel de principiu, deoarece în cele ce urmează vom vedea care a fost de fapt realitatea.

Moștenirea socialistă prezintă importanță din cel puțin două motive.

În primul rând, pentru că sub-grupul femeilor mature din grupul social al femeilor este încă moștenitorul poziției sociale obținute în socialism, cu părțile ei bune și rele, iar în al doilea rând pentru că relația stabilizată între bărbați și femei în socialism a reprezentat punctul de plecare al redefinirii acesteia pe parcursul tranziției.

În materie de politici sociale “moștenirea socialistă” a fost una extrem de păguboasă. S-a susținut că în comunism a avut loc o adevărată „eliberare a femeilor”, ele fiind aduse în situația de a fi egale, legal, social și economic cu bărbații.

2.4.1. Eliberarea socialistă a femeii

În afară de egalizarea situației civice, în fața legii și în raporturile cu statul, marea noutate pe care societatea românească socialistă a adus-o față de societatea românească tradițională, conturată în perioada interbelică, a fost generalizarea muncii salariate.

Industrializarea socialistă de tip extensiv, combinată cu proporția foarte mare a populației ocupate în agricultură, a făcut ca vreme de patru deceii socialismul să fie mereu în criză de fortță de muncă salariată și, în conseciță, în căutarea ei.

Socialismul sublinia libertatea indiviului de a-și alege profesia, dar a introdus obligația individului de a munci, existând chiar o lege care pedespea, „lipsa de ocupație”, adică neîncadrarea în muncă a unei persoane apte de muncă. De această obligație erau scutiți doar dependenții și femeile casnice.

Ca urmare a politicilor de industrializare, între 1950 și 1979, numărul salariaților din România a crescut de 2 la 7 milioane, iar România avea, în acest an de vârf al dezvoltării economice, o rată de activitate de 75%, egală cu cea mai ridicată din lumea dezvoltată (SUA), în condițiile în care vârsta de pensionare în Romania era cu circa 5 ani mai mică decât în S.U.A.

Această „foame” a forței de muncă a industrializării socialiste și-a pus amprenta asupra

femeilor. Romania nu a mai trecut prin faza modern ”patriarhală” a gospodăriei în care veniturile earau asigurate de bărbații salariați, iar femeile se îngrijau de gospodarie, fiind total dependente de bărbați.

Cu trei sferturi din populația ocupată în agricultură până în 1950, unde muncile erau puțin divizate după gen, iar apoi cu un grad de ocupare a femeilor de vârstă activă mai ridicat decât în orice altă țară europeneană socialistă, femeile din România au cunoscut o limitată dependență economică de bărbați.

În măsura în care această dependență exista, ea era mai degrabă reciprocă.

Într-o economie în care prețurile erau arbitrare, salariile erau și ele arbitrare și astfel concepute încât gospodăria să aibă nevoie de două venituri salariale pentru a putea supraviețui în condiții normale.

În funcție de perioada și de specificul industrial al zonei, femeile salariate aveau o șansă reală de a obține o locuință în urban, de la stat, cu o chirie și cu costuri de întreținere suportabile.

Indeprendența economică a femeilor, reprezentată de venitul salarial a reprezentat o caracteristică importantă a „zestrei socialiste” cu care grupul social al femeilor a intrat în tranziție.

La aceasta mai trebuie adăugat o componentă. În ciuda aparențelor ideologiei oficiale, socialismul românesc a fost o societate puternic diferențiată dupa gen.

În economie, acest lucru s-a tradus prin alocarea unor ramuri ale economiei și domenii ale industriei preponderent a femeilor.

Unul dintre rezultatele acestei diferenției a constat în formarea unei elite manageriale intelectuale feminine care, după 1991, a jucat un rol important în tranziție.

Subordonarea

Deși industrializarea a eliberat femeile de perspectiva unei dependențe economice față de bărbat și dincolo de ideologia și chiar politice sociale oferite referitoare la îmbunătățirea poziției sociale a femeilor, societatea socialistă românescă a fost o societate care discrimina puternic negativ grupul social al femeilor.

Este adevărat că grupul social al femeilor a intart în noua societate comunistă cu un handicap serios, dar la fel de adevărat este și că societatea comunistă s-a străduit să mențină acest handicap. Dominația bărbatului patriarhal asupra femei patriarhale din societatea primei jumătăți de secol a fost înlocuită cu dominația bărbatului socialist asupra femeii socialiste din a doua jumătate a secolului în forme care sunt actuale și în ziua de azi.

În calitate de grupuri sociale fundamentale, ale căror relații sunt definitorii pentru organizarea societății, grupurile sociale ale bărbaților și femeilor sunt în competiție pentru resursele societății, atât pentru consumul lor cât și, mai ales, pentru controlul lor.

Economia, inclusiv economia gospodăriei reprezintă spațiul cel mai important în care se tranșează acest raport de putere, dar competiția pentru economie se poartă în cele mai diferite domenii, de la politică și ideologie la cultură și timp liber. Specific socialismului a fost arbitrarul organizării economiei, arbitrar întemeiat în arbitrarul fixării prețurilor în afara pieței. Societatea socialistă a folosit același arbitrar pentru a consacra accesul mai redus al femeilor la resurse și a concentra controlul în favoarea bărbaților.

În cele ce urmează voi încerca a prezenta câteva aspecte ale aceste relații dintre bărbați și femei în perioada comunistă urmărind câteva dintre cele mai importante mecanisme ale „subordonării” femeii socialiste, respectiv statutul inferior al forței de muncă feminine, diferențierea educațională, statutul inferior în gospodărie.

2.5. Politici de reducere a statutului social al femeii salariate

Societatea socialistă nu numai că a eliminat piața forței de muncă în calitate de mecanism de formare și reglare a salariilor, dar a și ierarhizat economia, pe care o construia după criteriul arbitrar al relației cu strategia de dezvolatre planificată.

Conform acestei ierarhizari, unele măsuri ale economiei erau mai importante decât altele, de exemplu, industria era mai importantă decât comerțul, iar în interiorul acestor ramuri, apăreau, de asemenea ierarhizări, astfel încât industria grea cea constructoare de mașini erau considerate a fi activități socialmente mai importante decât industria ușoară sau alimentară.

Practic, această ierarhizare a activităților economice se traducea într-o ierarhizare a „importanței sociale” a populației ocupate în aceste activități.

În societatea socialistă, ierarhizarea persoanelor a fost un mecanism esențial al organizării societății, iar unul dintre elementele de bază ale acestei ierarhizări era că femeile sunt inferioare bărbaților.

Această poziție socială slabă s-a obținut simplu, prin orientarea forței de muncă către ramurile economice și către ramurile industriale statuate a fi inferioare. În ideologia socialistă, industria grea și industria constructoare de mașini au fost considerate prioritare și, prin urmare, populația ocupată în aceste ramuri avea o poziție socială superioară.

Asta însemna alocarea unor resurse prioritare acestor ramuri și, de asemenea, populației ocupate în ramură. Femeile au fost orientate către ramurile producătoare de consum,
așa-numita industrie ușoară, industria alimentară, comerț și servicii comunitare-administrație, sănătate, învățământ. Salariile erau mai mici, avantajele sociale erau mult mai reduse, dominația politco-ideologică era mai mare, iar statutul și poziția socială erau considerabil diminuate.

În această perioadă studiile referitoare la discriminarea femeilor se concentrează asupra unui singur nivel ierarhic, cel al conducătorilor de firme, instituții-și ignoră, de obicei, nivelurile inferioare, ca și cum tot restul angajaților ar avea un statut comun.

Chiar și în acele ocupații în care femeile dominau numeric și dețineau conducerea la vârf a activității, organizarea industrială a producției așeza bărbații în pozitii superioare femeilor.

În toată industria ușoară, puternic mecanizată, diviziunea industrială a muncii presupunea femei care deserveau mașini și bărbați care asigurau întreținerea acestora.

Acești bărbați erau, în același timp, șefi de echipă și, pentru ca subordonarea lor directă era în alt domeniu decât producția, aveau la rândul lor seți tot bărbați. În felul acesta, într-o fabrică tipică de industrie ușoară care avea conducerea superioară formată din femei-cu excepția secției de întreținere, circa 60% dintre femei aveau barbați drept șefi nemijlociți.

În industria dominată de femei, bărbatul era automat șef, ca urmare a faptului că era bărbat, indiferent de vârstă, calificare și loc de muncă, drept urmare a modului în care erau organizate relațiile de muncă.

Deoarece se orientau exclusiv pe relația cetățean-stat, politicile de gen oficiale se opreau la poarta fabricii. În interior dominau alte politici de gen, politici manageriale de gen, însă în forma „tehnicizată” a organizării muncii și producției. Aceste politici manageriale de gen au fost egal susținute și de bărbați, și de femei, ajunși iîn poziții manageriale. Iar motivul pentru care femeile le susțineau și le aplicau la fel cu bărbații este că așa fuseseră învățate că trebuie organizat procesul industrial.

Aceași situație se putea întâlni și în alte domenii de activitate, mai puțin industrializate, cum ar fi comerțul și serviciile.

Politici de gen în educație

Diferentțierea în educație a contat mult, pe de o parte, pentru orientarea femeilor către zonele cu poziție socială mai scăzută ale populației ocupate, iar, pe de altă parte, pentru reducerea substanțiala a mobilității lor sociale, mai ales a mobilității verticale.

Mobilitatea verticală nu era interzisă, dar condițiile sale erau astfel formulate încât pentru femei era mult mai dificil să o parcurgă. Sistemul de învățământ a jucat un rol important în acest proces.

Întregul sistem de învățământ, organizat mai puțin ca un proces educațional și mai degrabă ca un proces de pregătire a forței de muncă pentru industrializarea de tip socialist, orienta populația, de la o vârstă de la care încă nu erau bărbați și femei, către ocupațiile rezervate fiecărui grup social.

Desigur, existau breșe în sistem; femei care lucrau în construcții sau în construcții de mașini sau chiar în siderurgie, însă asemenea breșe erau nesemnificative.

Conform unei ideologii tacite, dar practicate, zona economică mai puternit industrializată, către care se orientau investițiile, care presupunea un prestigiu mai ridicat și asigura o mobilitate profesională mai mare și chiar ascensiune socială, era rezervată, în cea mai mare parte, bărbaților.

Această situație se reproducea la toate nivelurile de învățământ, de la cel profesional și cel liceal, până la cel superior. În învățământul superior politehnic bărbații erau cei care dominau, în timp ce în învățământul economic dominante erau femeile.

Dar societatea era astfel organizată, încât funcțiile de conducere din economie erau rezervate inginerilor, adică absolvenților din învățământul politehnic, adică bărbaților, în vreme ce economiștii aveau în întreprinderi o funcție subordonată.

Politici de gen în familie și în gospodărie

O a treia mare subordonare avea loc în familie și în gospodărie.

Noutatea adusă de socialism a fost că, de data aceasta, superioritatea bărbatului asupra femeii nu se mai intemeia pe superioritatea economică.

În cea mai mare parte a ruralului, cooperativizarea desființase diferențele de statut dintre bărbat și femei. În urban, în gospodărie și în familie, bărbații dominau nu neapărat din cauza superiorității lor economice care era limitată, ci, pe de o parte, în virtutea unei ideologii patriarhale pe care societatea o întreținea cu grijă, iar, pe de altă parte, prin exagerbarea socială a diferenței de responsabilitate între femei și bărbați în privința copiilor.

În politica sa de familie, statul comunist a egalizat statuturile juridice ale bărbaților și ale femeii, a desființat instituția zestrei și a stabilit că, în caz de divorț, bunurile dobândite în comun se împart între bărbați și femei.

Toate acestea au reprezentat atât o eliberare, cât și o subordonare. Eliberarea avea loc față de situația patriarhală anterioară, iar subordonarea se făcea implicit prin lozinca egalității, pentru că, în cazul divorțului, femeile rămâneau cu copii, iar împărțirea „egală” le dezavantaja.

O politică explicită de gen în comunism care a instituit subordonarea femeilor față de bărbatț a constat în atribuirea responsabilității îngrijirii, creșterii și educării copiilor în familie în sarcina femeilor.

Societatea socialistă a proclamat oficial că, în ceea ce privește copiii, aceștia erau în grija mamei. „Mama și copilul” era formula oficială a politicilor sociale, și nu „părintele și copilul”. Nu doar ideologic, ci și în legislație, și în practica politică. Concediul de maternitate, de exemplu, era acodat facultativ femeilor, considerate a fi cele care au responsabilitatea creșterii copilului mic. Doar femeile puteau întrerupe activitatea-păstrându-și locul de muncă-pentru creșterea copilului, până la vârsta la care acesta putea cuprins într-un sistem de îngrijire organizat de stat.

În schimb, alocația pentru copii se acorad tatălui, chiar și în condițiile în care soții se despărțeau și era necesară o hotărâre judecătorească specială pentru ca alocația să fie plătită mamei.

În același timp, practica judecătorească era în favoarea rămânerii copiilor în îngrijirea mamei, considerată a fi „natural” cea respensabilă pentru educarea copiilor.

O altă politică de gen destinată subordonării femeilor față de bărbați în familie a fost politica de diferențiere între concubinaj și familia instituționalizată prin căsătorie.

Concubinajul a fost un mecanism extrem de eficient în asigurarea dominației bărbaților tineri și adulți asupra femeilor din aceeași categorie, în principal în mediul urban. Foarte răspândit mai ales la tinerii proaspăt veniți din rural în urban, concubinajul asigura bărbatului o autonomie cvasitotală în raport cu familia și îl scutea practic de orice alte responsabilități, cu excepția celei de a contribui financiar la creșterea copilului, în caz de despărțire.

Concubinajul a fost instituit și practicat la presiunea bărbaților și acceptat de femei, în condițiile în care pe „piața sexelor” bărbații aveau o situație privilegiată.

Însă, esențială ca politică de gen a fost politica pro-natalistă a statului comunist.

Ea a condus la creșterea periodică a natalității, dar în condiții în care a asigurat din nou supremația bărbatului față de femei.

Presiunile politice și administrative-de la boicotarea mijloacelor de contracepție și interzicerea avorturilor și până la controlul ginecologic periodic obligatoriu-s-au îndreptat exclusiv asupra femeilor, eliberând pe bărbați de orice responsabilitate, excepție făcând, așa cum am mai precizat, obligația de a participa financiar al întreținerea copilului.

Așa cum bine se cunoaște, politica pro-natalista favoriza conceperea accidentală a copiilor și considera că orice copil conceput trebuie să se nască, indiferent de implicațiile sociale ale mamei. Întreruperea sarcinii era considerată infracțiune, iar femeile care apelau la avort provocat erau pasibile de pedeapsa cu închisoarea, tatăl sau soțul fiind exonerați de orice răspundere.

Conchizând, putem afirma că politicile de gen ale comunismului au dovedit că se pot obține rezultate aparent contradictorii. Un ansamblu de gen poate, în același timp, să conducă la diminuarea unor diferențe considerate generatoare de inferioritate pentru femei și, în același timp, să afirme și să instituie superioritatea bărbaților în raport cu femeile în societate, însă în forme diferite.

Principala lecție pe care comunismul o dă politicilor de gen este că pentru fiecare tip de societate organizarea societății în favoarea bărbaților și în defavoarea femeilor se întemeiează pe altceva.

Mai mult, ca orice tip de societate, se poate organiza în așa fel încât, pe de o parte, să-și afirme trăsăturile definitorii, indiferent cum modifică prin aceasta situația femeilor și, în același timp, să asigure un dezechilibru de putere în favoarea bărbaților.

CAPITOLUL III
FORME ALE DICRIMINĂRII

Violența domestică asupra femeilor

Noțiuni generale

Fenomenul violenței umane îmbracă diverse forme de manifestare. Securitatea personală, poate fi amenițată zilnic, în diferite locuri și circumstanțe.

În încercarea unei clasificari a violenței umane ar trebuie să se țină cont și să se facă disticția între spațiul public și cel privat, pe de o parte, iar pe de altă parte între spațiul public-privat ca spații comune în cladiri rezidențiale.

Fără îndoială că violența și teama de a nu cădea victimă violenței afectează calitatea vieții fiecărui individ, însă anumite categorii sociale, cum este cazul femeilor sunt considerate ținte ușoare ale acestor acte de violență.

La nivelul Consiliului Europei, secretarul general ale acestui organism european a lansat proiectul „Răspunsuri la violența cotidiană într-o societate democratică” cu scopul de a mobiliza toate resusele necesare confruntării cu acest fenomen, în vederea prevenirii și combaterii lui. Ca urmare a acestui proiect au fost publicate o serie de documente și recomandări, cu scopul evident de a ameliora manifestarile fenomenului violenței.

Datorită preocupărilor privind statutul femeilor, precum și a criticilor aduse sexismului, în România preocuparea privind fenomenul violenței domestice a început să îi preocupe pe specialiștii din diferite domenii după anul 1995. Acest lucru s-a datorat, în primul rând, presiunilor externe, respectiv a nevoii de aliniere la standardele europene și intrenaționale.

În ciuda eforturilor asigurării unui climat de egalitate între sexe în sfera publică, acordarea unei atenții sporite asupra familiei, precum și a relațiilor intrafamiliale și a relațiilor de cuplu, au scos în evidență „contraste și disfunctionalități”.

Potrivit analizei unor autori privind protecția actuală a copilului s-a ajuns la concluzia că „femeia este adesea considerată primul și adesea unicul părinte, răspunzător de situația precară în care se află copilul…de regulă mama.. este blamată pentru disfuncțiile familiei, inclusiv pentru violența domestică și acuzată că nu își îndeplinește bine rolul de mama și soție”.

Definiții ale fenomenului

Fenomenul violenței domestice poate fi definit ca fiind orice formă voluntară de acțiune sau de omitere a unei acțiuni, care se exercită asupra unui membru al familiei (sau al unei alte fome de conviețuire), provocând acestuia o vatămare, care are loc profitând de incapacitatea sa de a se apăra, de a decide sau de a căuta ajutor.

În sens lang, violența domestică înseamnă îndreptarea agresivității către un membru al familiei, de obicei soția, dar uneori copiii, sau persoanele vârstnice, uneori bărbați, respectiv orice persoane aflate dintr-un anumit motiv în inferioritate, în stare de dependență.

Fenomenul este prezent în realitatea românescă de astăzi, mai aproape sau mai departe de căminul nostru, de valorile noastre, de obiceiurile privind rezolvarea conflictelor șo cele privind autocontrolul asupra impulsurilor.

Evantaiul formelor de violență este larg, cuprinzând toate aspectele personalității, cel fizic, cel psihic, cel moral și cel sexual. De cele mai multe ori aceste aspecte se întepătrund, abuzul emoțional având adesea repercursiuni pe plan psihic, iar abuzurile sexuale sunt insoțite de cele mai multe ori de vătămări fizice și vătămări emoționale.

În literatura de specialitate s-au descris elementele specifice care diferențiază violența domestică de alte forme de încălcare a drepturilor omului și anume:

Accesul pemanent al agresorului la victimă

Existența unui ciclu repetitiv al violenței, cu o frecventă tot mai mare și o gravitate tot mai severă

Schimbările produse în personalitatea celor implicați, cu scăderea eficeinței lor în îndeplinirea funcțiilor sociale

Antrenarea întregului sistem familial

Existența unor relații emoționale între victimă și agresor

Caracterul secret, privat, ceea ce face ca victima să aibă acces limitat la sprijin

Tendința celorlalți de a închide ochii față de asemenea situații

Lipsa de specialiști și de servici adecvate

Toleranța socială în multe culturi față de acest fenomen

Forme de violență domestică

La ora actuală violența conjugală este considerată una dintre cele mai serioase și acute probleme, cu care se confruntă, familiile societății contemporane.

Deși orice persoană poate fi victima violenței domenstice, acest tip de violență este îndreptată cu precadere „împotriva femeilor și a copiilor, și asta datorită vulnerabilității lor.”

Ca un paradox, cele mai frecvente acte de violență îndreptate împotriva femeilor se desfățoară în familie, iar violența este exercitată fie de către părinte, fie de către partenrul de viață, frate sau altă rudă.

Violența în familie nu reprezintă altceva decât „o reflectare a relațiilor de putere inegale dintre femei și bărbați și servește la perpetuarea acestor raporturi dezechilibrate.”

Agresiunile exercitate asupra femeilor sunt expresia modalității specifice de dominația. Potrivit unor statistici realizate de FBI, în Statele Unite în anul 1994, se petrecea câte un viol la fiecare 6 minute.

Familiile în care ce doi parteneri sunt pe poziții de egalitate, ei sunt, de regulă, „agenți ai conflictului”; de exemplu, gestul agresiv al bărbatului va reprezenta pentru un stimul declanșator penru actul agresiv al femeii, toate acestea urmând a lua sfârșit doar o dată cu epuizarea actelor de agresivitate.

În familiile în care raporturile dintre cei doi membrii se bazează pe forță, pe dominație-supunere, partenerul dominant este de regulă bărbatul, singurul inițiator al stării conflictuale.

Atunci când personalitatea partenerului dominant este marcată de lipsa de responzabilitate, de maturitate față de ceialalți membri ai familiei se naște nevoia de a găsi un „țap ispăsitor”, asupra căruia să își exercite agresiunea. Și cine poate cadea victimă unui asemenea comportamnet? Nimeni alticineva decât cea mai vulerabilă persoană, respectiv soția sau partenera de viață.

Chiar și în situațiile aparent non-violente, tensiunile familiale, stresul, anxietatea sunt adesea reduse prin proiectarea lor asupra unor persoane nevinovate, vulnerabile, incapabilă de ripostă directa.

Conform staticilor, victime ale violenței domestice sunt în principal femeile, respectiv în proportie de 95%. Deși se consideră că violența conjugală este specifică familiilor dezorganizate, care se confruntă cu probleme de alcolism, sărăcie, somaj, au existat studii care au relatat faptul că acest fenomen există în toate categoriile de familii, indiferent de statul lor social-economic.

Violența conjugală se caractreizeza prin „izolarea” femeii dintr-un mediu defavorizat, determinată de lipsa unor permanente contacte sociale, contacte care să îi poată oferi, atunci când este nevoie, respectiv atunci când este agresată, un refugiu. Însă, spre deosebire de această categorie de victime, femeile din „mediile favorizate” recunosc mult mai greu faptul că au fost agresate de parteneri.

Așadar, violența conjugală este o realitate cu care se confruntă cea mai mare parte dintre familii, indiferent de specificul economic, social sau cultural.

La nivel mondial, 25% din totalul infracțiunilor este dat de violența conjugală, iar 5% dintre atacurile violente asupra femeilor sunt raportate la Poliție și mai puțin de 1% sunt pedepsite.

Obstaculul cel mai important privind prevenirea și combatarea violenței
conjugale, îl reprezintă ideea potivit căreia „este normal să existe o inegalitate în sânul familiei”. Însă, este firesc a ne întreba care sunt factorii care stabilesc care este persoana care are ultimul cuvânt în familie?

Într-un raport realizat de UNICEF, privind situația femeilor, în cursul anului 2007, din totalul de 10 țări studiate, doar 50% dintre femei participă la luarea deciziilor.

Indiferent că este vorba de violență fizică sau sexuală, toate formele de violență indică o singura realitate și anume faptul că actele de violență sunt, în general, comise de către barbații adulți asupra femeilor și fetelor.

Violența împotriva femeilor pune în pericol sănătatea fizică și echilibrul psihologic al victimelor, obligându-le, nu de puține ori să accepte subordonare și nesiguranța economică din familie.

Violența domestică-formă a discriminării

Din datele existente rezultă că majoritatea actelor de violență au loc între persoanele care duc o viață în comun, pentru aceasta utilizându-se termenul de violență domestică cu refererire la folosirea violenței în relațiile dintre membrii aceleiași famili sau persoane care locuiesc împreună.

De asemenea în literaura de specialitate se utilizează noțiunea de violență intrafamiliară pentru orice fel de violență care se petrece între cei care conviețuiesc/ au conviețuit împreunăsau au/au relații intime împreună. Însă pentru a judeca clar în privința diferitelor tipuri de violență, se impune a le diferenția.

Astfel, abuzul copilului are alte caracteristici și consecințe decât cel exercitat asupra soției, acesta fiind motivul pentru care a apărut termenul de violență între partenerii intimi.

Pentru surprinderea tuturor formelor de manifestare, în literature de specialitate ciolența domestică este “armenințare sau producerea unei răniri fizice, psihice și sexuale în trecutul sau în conviețuirii cu partenerul. Atacul fizic sau sexual poate fi acompaniat de intimidări și abuzuri verbale; distrugerea unor bunuri personale ale victimei; izolarea ei de prieteni, de restul familiei și de alte persoane care ar putea constitui un potențial ajutor pentru victimă; amenințări la adresa unor persoane semnificative, incluzând aici și copiii; crearea unei atmosfere de amenințare și teroare în jurul victimei; controlul accesului la bani sau lucruri personale, hrană, mijloace de transport, telefon și alte surse de protecție sau îngrijire de care ar putea beneficia victima”.

Abuzul între soți este deseori folosit ca și sinonim pentru termenul de violență domestică „spouse abuse”.

Experinețele de abuz se referă la situații și acțiuni în care oamenii se simt constrânși, folosiți de cineva care profită de pe urma situației lor și/sau le este teamă pentru siguranța lor, chiar pentru viața lor. Gama comportamentelor abuzive este foarte largă, mergând de la diferite forme de rănire psihologică-jignire, umilire, amenințare, atacuri verbale, etc-la agresare fizică, repetată, severă, atacarea proprietății ori animalelor de pe lîngă casă.

Relațiile intime sunt mai predispuse să fie abuzive fizic sau psihologic decât asocierile mai puțin intime dintre persoane.

Majoritatea persoanelor aflate în relații afirmă că violența nu a început până când partenerii nu s-au implicat serios în relație.

Asemenea acte pot să se producă în orice relație intimă între parteneri adulți, totuși adesea victimele sunt femeile. Mai mult, efectele violenței femeilor asupra bărbaților sunt diferite de cele ale bărbaților asupra femeilor, acestea din urmă fiind mai degrabă de circumstanță.

Acesta este motivul pentru care în lucrările femeiniste se introduce aspectul de putere și/sau aspectul de gen atât în definiții, cât și în denumirea fenomenului. O posibilă definiție a violenței împotriva femei poate fii: „violența domestică este manifestarea sistematică a unor comportamente, acte, gesturi, atitudini, prin care o persoană intenționează să domine, să se impună și să controleze o altă persoană cu care se află în relație apropiată, intimă și/sau de conviețuire.

În Marea Britanie adesea se folosesc termenii de violența bărbaților împotriva femeilor în locuința lor-male violence against women in their home sau abuzul femeilor de către bărbații cu care trăiesc în relații intime.

În S.U.A este des utilizat termenul de femei bătute, iar mișcarea femeilor împotriva violenței domestice este miscarea femeilor bătute..

Multe femei însă nu se simt confortabil cu acest termen se simt judecate și etichetate de parcă ar fi făcut ceva rău. Organizațiile care în Europa oferă sevicii femeilor, folosesc termeni ca „femei care au avut experiență de violență”, „femei abuzate” sau „femei supraviețuitoare abuzului domestic”.

Deși la momentul actual în România sunt în jur de 50 organizații -în majoritate
ONG-uri, care oferă servicii de consileire psihologică, juridică, de prevenire, etc în acest domeniu, termenul cel mai utilizat este violență intrafamilială, iar denumirea majorității serviciilor se referă la combaterea violenței în familie sau pentru victimele violenței în familie.

Dintre acestea doar câteva pun în lumină inegalitatea de putere dintre bărbat și femeie care apare preponderent în relațiile specifice violenței domestice.

Organizațiile care adoptă o astfel de definiție bazată pe diferența de putere între genuri sunt cele de insiprație feministă-de exemplu Artemis: centru de consiliere pentru femei, cu experiență de violență.

Scurt istoric al violenței asupra femeii după 1989

În peisajul științelor sociale, violența domestică la noi reprezintă un subiect de “import”. Preocuparea pentru înțelegerea și conceptualizarea fenomenului, precum și pentru studiera lui, reprezintă o dezvoltare de ultimă oră a interesului unor specialiști din domeniul social.

Relativ recent intrat în sfera de preocupări a științelor sociale din întreaga lume, și anume între anii 60-70, rămând încă un teren controversat, cu numeroase intrepretări, căutări sau reveniri, apariția interesului pentru violența domestică, se petrece într-un paralelism cronologic nefericit cu ostracizarea științelor sociale de la la noi.

Acest lucru explică atenția tardivă și încă, aleatoare, de care se bucură în rândul specialiștilor din domeniul social de la noi.

Fiind moștenitorii unor reprezentări și practcii sociale, a unui sistem de valori, în care individul nu conta, nu reprezenta o valoare, nu era de luat în seamă sub aspectul nevoilor și a problemelor lui, se explica lipsa preocupărilor pentru subiectul “violența domestică”.

Omul de tip comunsit, multilateral dezvoltat propovăduit cu tot mai multă insolență de putere, era un ins al comunismului. Această creație ideologică a puterii, deși nu avea cum să existe, nu permitea indivizilor să existe în atenția politicii staului. Neîmplinirile resimțite de individ pe planul viații sociale, se revărsau în cel al vieții private. Victima de la locul de muncă, din societate, devenea călăul celui mai slab decât el. Adulterul, bătaia, violul partenerei erau practici care prin frecvența cu care se petreceau în planul vieții private căpătau în ochii majoritații indivizilor aura de “normă”.

După anul 1990 se remarcă o timidă abordare a subiectului privind statul femeii de la noi, cu clare nuanțe sexsiste, chiar și în rândul sociologilor teoreticieni. În lucrări apărute în ultimii ani, centrate pe situația femeilor se remarcă o atitudine mai puțin favorabilă promovării egalității între sexe, această egalitate fiind văzuta ca funcționând doar în viața extrafamiliară, iar corolarul ei la nivelul vieții intrafamiliale, ar genera o supraîmpovarare a femeii: “ femeia modernă ridică numeroase probleme pentru statutul femeii, în cazul Romaniei. Pe de o parte ea crează premise ale egalității femeii cu bărbatul, iar pe de altă parte, aceasta se poate realiza doar prin sacrificii evidente din partea femeii. (munca dubla: acasă si service).”

Anterior anului 1990, în perioada comunistă, a fost lansat un discurs oficial privind egalitatea între sexe care nu aveau prea mult de a face cu realitatea. Acest discurs generat de un ecou intern al semnării unor documente internaționale, avea un impact nesemnificativ asupra realitaților sociale interne. Statul român comunsit promova oficial o atitudinea sexistă care se răsfrângea decisiv în relațiile interumane în și în afara familie.

În 1981 România a semnat CEDAW-Convenție pentru eliminarea oricăror forme de discrminare în privința Femeii, iar pe plan intern funcționa o legislație dură ce spijinea o politică pronatalistă care valorize femeia cu precădere sub aspectul fertilității.

În acest cadru de constrângere a vieții intime, femeia nu mai avea dreptul să aleagă și să decidă nici măcar în rolul de mamă sau soție. Desigur, sarcinile nedorite nu putea conduce la satisfacții pe plan personal și de cele mai multe ori pentru familie reprezentau o catastofă, o tensiune permanentă care avea ca efect crestea violenței în familie și acte de agresiune asupra femeii.

În perioada comunistă violența asupra femeii nu constituia un subiect de interes oficial, iar organizații neguvernamentale care ăa dezvolte acesta temă erau inexistente.

Mass-media care avea ca preocupare, în general, evidențierea aspectelor sociale “scandaloase” ar fi putut atrage atenția asupra acestei realități sociale, însă ea era complet servită regimului și funcționa doar ca un reflex, bine controlat din afară.

Promovarea oficială, politica agresivă a rolului de mamă și soție ca unice surse de satisfacții și împliniri pentru femei are la bază o atitudine sexistă care practic limitează posibilitaățile de opțiune și dezvoltare a femeii.

Evidentțerea acestei atitudini sexiste stereotipizate în societatea nostră este usor
de realizat dacă luam în discuție o unitate oarecare: fabrica, școala, universitate, spital.

Astfel, se poate constata că, din punct de vedere al regimului de munca realizat în unitatea respectivă, greul apăsa pe umerii femeilor; ele predominau, numeric chiar, în realizarea sarcinilor, iar din punct de vedere al deciziei, personalul director este alcătuit aproape exlusiv din bărbați.

Perioada de tranziție cu schimbările și provocările ei a însemnat implicit o creștere a tuturor formelor de violență la nivelul întregii societăți și deci o intesificare a fenomenului de violență în viața de zi cu zi.

Interesul specialiștilor și a politicienilor de la noi, înțelegerea lor continuă să fie prea puțin atrase de problema violenței domestice și nu în măsura în care să poată fi întreprinse acțiuni concrete pentru prevenirea fenomenului de violență domestică.

În abordarea feomenului a exista o oarecare inerție, lipsa de receptivitate
datorându-se și faptului ca subiectul este, pe plan internațional, în plină dezvoltare și înăa departe de cunoașterea și înțelegerea lui definitivă.

Toate aceste considerente au făcut ca “importul” subiectului la noi, intrarea lui în atenția specialiștilor, politicienilor și a publicului larg, să se petreacă destul de târziu și anume în jurul anilor 1995-1996.

Organizații internaționale de tipul UNICEF, PNUD, USAID au avut contribuții esențiale pentru promovarea în România a informațiilor disponibile în lume în ceea ce privește violența asupra femeii, ca fenomen social.

Fiind vorba mai degrabă de nevoia cultivării unei atitudini corecte la nivelul întregii societăți, și a stimulării interesului specialiștilor români pentru abordarea domeniului, toate întâlnirile, seminariile, implicarea mass-mediei și acțiunile inițiate de către aceste organizații internaționale active în România sunt de o extremă importanță. Au existat și organizașii românești care au activat încă de la început, făcând un pionierat, pentru promovarea subiectului; este cazul organizației SCOP din Timițoara, care a fost una din primele organizații neguvernamentale cu preocupări în domeniul violenței domestice.

SCOP a inițiat, în urma unei cerecetări făcute în colaborare cu catedra de Asistență Socială a facultății de Sociologie și Psihologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara, primul serviciu de sprijin pentru femei victime ale violenței în familie.

În România, contribuția, adusă de unele organizații neguvernamentale la abordarea și cunoașterea fenomenului violenței domestice, s-a remarcat prin campaniile susținute, împlinindu-și rolul de senzori ai problemelor sociale care apar în comunitățile unde activează și confruntându-se cu specificul românesc.

În măsura în care ele au și resursele materiale și umane necesare, acțiunilor lor pot fi în pas cu ceea ce se întreprinde în restul lumii-și în același timp adaptate nevoilor românești.

Un fapt absolut esențial este că aceste organizații au făcut nu doar pionierat în promovarea acestei probleme sociale, prin formare de specialiști, crearea de servicii, propuneri legislative, ci mai ales o punere în discuție a specificului societății noastre, a aspectelor de manifestare diferențiată ca frecvență și tipologie.

Deși încă din 1995 Comisia din Minnessota, printr-un studiu orientativ asupra fenomenului, întreprins în cadrul unor servicii medicale din București și Brașov, a atras atenșia asupra acestui subiect dificil și în același timp delicat, receptarea lui de către specialiștii noștri s-a făcut în limita dintre amuzamentul care plutește în jurul bătăilor în familie la nivelul mentalității comune și inconfortul noutății, a neașteptatului.

Raportul Comisiei din Minnessota, care semnala nerespectarera de către România a unor standarde internaționale impuse de CEDAW-Convenția pentru eliminarea oricăror forme de discriminare împotriva femeii- a rămas fără ecou la noi.

În Raportul Național privind statutul Femeii în România 1980-1994, document pregătit pentru Conferința Mondială de la Beijing din 1995, Guvernul României recunoaște faptul că România se confruntă cu acest fenomen; totodată “recunoaște drepturile femeilor statuate la nivel internațional” și în același timp “incapacitatea de a le garanta respectarea deplină în practică” în țara noastră.

Violența domestică a fost impusă atenției specialiștilor de către mișcarile de masă în favoarea victimelor ca o formă de boală socială ce afecetază resursele fizice și psihice ale comunităților. Întotdeauna, atunci când o familie este atinsă de violență ea este stigmatizată, evitată cu diferite atitudini care merg de la dezgustul tacit până la exprimarea unor opinii de condamnare față de membrii acelei familii. Comportamnetul de respingere a acelei familii, este evident atât la cunoștințe, vecini, familie lărgită, cât și la profesioniști.

Violența asupra femeii este inclusă în fenomenul mai amplu al violenței în familie și reprezintă o serie de comportamente sistematic repetate, de atac fizic, agresivitate verbală și psihologică, sexuală și economică, pe care un partener le manifestă asupra celuilalt în cadrul oficializat al familiei sau în relația de conviețuire în același spațiu.

Violenta asupra femeii se manifestă întotdeauna în relațiile intime, în spațiul restrâns și privat.

Violența în familie este un fenomen destul de frecvent întâlnit, mai ales în mediul rural, unde predomină mentalitatea conservatoare. El nu lipsește însă nici la niveluri mai înalte, dar este ascuns în spatele discreției, al rușinii sau al dorinței de a păstra o imagine publică decentă.

Scriitoarea Contanța Ghițulescu-Vintilă în cartea “Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a sec. al XVIII-le” relevă faptul că “femeia era pedepsită fizic de bărbat în mod obișnuit, iar preotul (cel care avea menirea de a împăca părțile) recurgea doar la mustrarea bărbatului. Dacă femeia cerea divorțul pe baza violenței, nu îi era satisfacută cererea decât în cazul în care bătaia fusese atât de gravă încât abia putea să își formuleze plângerea. Bătaia nu era văzută ca o umilință, ci ca o îndreptare. În schimb, dacă femeia ridica mâna asupra bărbatului, divorțul se acorda imediat. Femeia considerată adulteră era trimisă la mănăstire, iar dacă soțul nu o mai primea înapoi, putea fi călugărită cu sila. În cazul bărbatului, acesta era doar mustrat și sfătuit. Aceasta este moștenirea poporului român în ceea ce privește mentalitatea familială și, din păcate, câteva dintre aspectele importante au rămas neschimbate.”

O contribuție esențială, deși atenuată de lumea modernă, o are biserica, potrivit căreia bărbatul este capul familiei, el trebuie să iubească femeia, iar aceasta este obligată să îl respecte. De altfel, cine a participat la ritualul cununiei religioase a observat că preotul rostește următoarele cuvinte: “Deci fiecare să-și iubească femeia sa ca și pe sine, iar femeia să se teamă de bărbat.” Reprezentanții bisericii contrazic ideea că o astfel de formulare îndeamnă la violență în familie, interpretând cuvintele într-o formă mult mai blândă și anume că femeia trebuie să se teamă pentru bărbat, să se îngrijească de el, nu să îi fie frică.

Literatura română este și ea încărcată de scene de familie marcate de violență conjugală. Exemplul mamei care acceptă injuriile șotului și se resemnează tacit în fața autorității acestuia constituie un punct de reper pentru copiii care vor fi adulții de mâine. Nu rareori se întâmplă ca mama să îl educe pe băiat spunându-i că nu este potrivit pentru el să spele sau să dea cu mătura și nici să fie condus de o femeie în treburile persoanale, ba chiar îl îndeamnă să o pună la punct atunci când aceasta dă semne de emancipare.

De ce acceptă femeia să fie bătută? Moștenirea unei mentalități specifice este un motiv verificat în practică. De multe ori aceasta devine dependentă financiar de soț, iar dacă la mijloc există și un copil, lucrurile se pot complica serios. Femeia româncă știe sau mai bine spus crede că bărbatul trebuie să asigure confortul material sau cel puțin ziua de mâine. Contribuția ei nu este neglijabilă, dar se așteaptă ca el să câștige mai mult, să fie mai întreprinzător și să preia treburile importante ale familiei. Aceasta este o atitudine de încredere destul de periculoasă, fiindcă femeia poate să se găsească oricând în situația de a se descurca singură, iar dacă procesul construirii de sine nu a evoluat treptat, resursele pot fi extrem de limitate.

Între a primi o palmă și a pierde siguranța casei, a zilei de mâine, a “respectului” celor din jur, femeia preferă nu de puține ori a doua variantă. Unde să mă duc? Ce le spun colegelor? Avem rate la frigider, copilul are nevoie de atâtea lucruri…teama de a-și asuma destinul individual conduce la o viață furată, controlată, îngrădită. În viață orice om acționează atât cât i se permite. Primul semn de violență acceptat duce în majoritatea cazurilor la manifestari din ce în ce mai intense.

Efectele violenței asupra femeilor

Efecte acestui fenomen se resimt nu numai în cadrul familiei, dar și în afara acesteia.

Cert este că femeia este cea care suferă cel mai mult (scade eficacitatea muncii, se deteriorează starea sănătății, scade motivația de a se implica în viața socială, în unele cazuri soldându-se chiar cu decesul femeii sau cu suicid).

Uneori femeia preferă să treacă sub tăcere acțiunile violente ale bărbatului și atunci, atât pentru femeie (care rabdă fiindcă are copii și ei au nevoie de tată), dar mai ales pentru copii, consecințele sunt de cele mai multe ori inevitabile. Atunci când vor crește mari, în cazul băieților, vor urma un comportament violent în familie ca fiind o normalitate, iar în cazul fetelor, ele vor tolera un asemenea comportament din partea soțului. În consecință, ambii vor deveni ei înșiși violenți cu membrii propriei familii (copiii).

Atunci când femeile nu doresc să tolereze asemenea situații, de regulă, se ajunge la destrămarea familiei. Aceasta nu este o decizie unilaterală, pur și simplu. Trebuie să credem că ele recurg la această soluție din motiv că, de exemplu, în Moldova nu există servicii pentru agresor, prin intermediul cărora agresorii ar fi cel puțin educați cum să-și gestioneze accesele de furie, cum să prevină conflictul așa încât să se încerce toate posibilitățile de redresare a situației înainte de a recurge la divorț.

O consecință confirmată este și faptul că multe femei, care suferă de violență în familie, iau decizia de a pleca la muncă în afara țării, de multe ori fără a analiza posibilele riscuri asociate plecării peste hotare. Uneori nici nu le pasă de aceste riscuri, ele dorind doar să rupă acel cerc vicios al violenței pe care o suportă acasă. Astfel nu sunt rare cazurile când victima violenței domestice devine și victimă a traficului de ființe umane. Și în acest sens consecințele atât asupra sănătății, cât și asupra familiei, precum și cele sociale sunt dintre cele mai grave.

CAPITOLUL IV

CERCETARE PRACTICĂ

Descrierea eșantionului cuprins în cercetare

Cercetarea va cuprinde 20 de subiecți de origine română victime ale violenței domestice, formă a dicriminării.

Cu ajutorul Asociației Pentru Promovarea Femeii în România, am reușit să stau de vorbă cu aceste persoane.

Metodologia cercetării este ancheta sociologică, și anume o specie a acesteia – sondajul de opinie.

Scopul cercetării

Identificarea cauzelor care determină violența domestică.

Identificarea consecințelor cauzate de violența

Identificarea trăsăturilor prin care se caracterizează femeile victime ale violenței domestice.

Analiza influenței dezvoltării sectorului de servicii sociale asupra fenomenului violenței domestice

Ipoteze

Cu cât o persoană are mai puține studii, cu atât riscul de a fi victimă a violenței este mai crescut.

Cu cât situația financiară este mai precară, cu atât riscul de a fi victimă a violenței domestice este mai crescut.

Victimele violenței domestice acuză o pierdere dramatică a încrederii în oameni, în prieteni, în familie și chiar în ele însele.

În condițiile în care serviciile de specialitate din cadrul instituțiilor guvernamentale, neguvernamentale au cunoscut o dezvoltare, punându-se accent pe serviciile aduse de către asistentul social, psiholog, educator, preot, etc. gradul de integrare al persoanelorvictime ale violenței a crescut.

CHESTIONAR

La ora actuală, care este relația dintre dvs. și soțul/partenerul tău?

Bună

Păstrăm legătura

Nu avem nicio relația

Proastă

Suntem divorțați

Care a fost relația dintre dvs. și soțul/partenerul dvs. înainte de această întâmplare?

Bună

Eram tratată cu indiferență

Ne certam mereu

Eram despărțiți

Proastă

Care este situația financiară a familiei?

Bună

Foarte bună

Avem minimul necesar

Ai fost vreodată abuzată fizic sau emoțional de părinți?

Da

Nu

Te rugăm să precizezi forma de abuz pe care partenerul tău au folosit-o.

Am fost bătută

Am fost jignită în repetate rânduri

Am fost alungată de acasă

Am fost abuzată sexual

La ora actuală, care este relația dintre dvs. și soțul tău/partenerul tău?

La ora actuală considerați că mediul înconjurător este?

După cum se poate observa, la întrebarea „ La ora actuală care este relația dintre tine și soțul tău/partenerul tău?”, din totalul subiecților chestionați, 53,33% răspund că nu au nicio relație, 20% că au o relație bună, 13,33% răspund că păstrează legătura, iar iar restul că au o relație proastă ori sunt divorțate.

Care a fost relația dintre dvs. și soțul/partenerul dvs. înainte de această întâmplare

Ce părere aveți despre atitudine autorităților române în privința protecției mediului înconjurător?

La această întrebare, din totalul celor chestionați, 66,67% declară că se certau mereu cu partenerul, 13,33% ca aveau o relație bună, 6,67% declară că erau tratate cu indiferență, iar 13,34 au răspuns că erau despărțite sau relașia era proastă.

Care este situația financiară a familiei?

Ai fost vreodată abuzată fizic sau emoțional de părinți?

Ati fost vreodata implicat într-un program de protecție a mediului înconjurător?

Considerați că sănătatea oamenilor este strâns legată de poluarea solului?

La această întrebare, 65% declară că au fost abuzați fizic sau emoțional de părinți, în timp ce numai 35% declară că nu au fost abuzați nici fizic, nici emoțional de părinți.

Te rugăm să precizezi forma de abuz pe care partenerul tău au folosit-o.

Te rugăm să precizezi care sunt, după opinia ta, cele mai mari amenințări la adresa degradării solului

La această întrebare 46,7% declară că au fost bătute, 26,6% că au fost jignite în repetate rânduri sau au fost alungate de acasă și 6,7% declară că au fost abuzate sexual.

Fără a fi prezentat în graficul de mai sus, toate cele care au răspuns la această întrebare au declarat că au fost supuse la mai multe din agresiunile de mai sus, dar au subliniat forma de abuz care le-a marcat cel mai mult.

CONCLUZII

Prezenta lucrare s-a dorit a fi o „radiografie” a ideii de discriminare dintre bărbați și femei cu care, din păcate, România este familiarizată.

Așa cum am subliniat și în cuprinsul lucrării una din formele discriminării între sexe o reprezintă violența fizică, aceasta fiind cea mai frecventă formă de abuz asupra femeii, de pe urma violenței domestice având de suferit mai ales femeile – fiice, nurori, surori, soții sau foste soții, concubine sau iubite.

Făptașii sunt, cu câteva excepții, bărbați din familie. Această formă de discriminare, respectiv violența fizică îndreptată asupra femeilor nu mai ține cont de nicio graniță-nici de cea culturală, nici de cea religioasă și nici de cea regională.

În urma violenței casnice au mai mult de suferit femeile, iar în România violența în familie a devenit o problemă gravă.

Multe femei au fost învățate să păstreze secretul în casă chiar dacă situația familială
le afectează în mare măsura și copiii. Cu toate acestea mii de femei renunță la plângerile penale de frică, însă legea permite acum ca anchetele penale să curgă și fără acordul victimelor.

De asemenea, persoanele abuzate trebuie să țină seama și de cei din jurul lor care nu îi privesc bine și într-o oarecare măsură îi izolează social pentru că cei care nu sunt de acord cu violența domestică se întreabă de multe ori de ce persoana agresată nu pleacă sau nu cere ajutor autorităților.

Într-o oarecare măsură și femeile abuzate sunt de vină pentru situația în care se află pentru că nu cer ajutor, dar cu toate astea nimeni nu merită să fie asuprit și supus abuzului. Toți merităm o viață liberă, lipsită de frică, abuz și violență. Acestea lucruri sunt adevăruri universale, indiferent de situația în care se află un om.

În ciuda tuturor celor prezentate, în România activează ONG-uri pentru femei și se desfășoară numeroase campanii privind conștientizarea acestui fenomen social.

De exemplu, Centru ARTEMIS cu sediul la Cluj-Napoca își propune să ofere sprijin psihologic, social și legal precum și consiliere, fetelor și femeilor victime ale abuzului în familie și/sau ale abuzului sexual. Activitățile prin care se urmărește realizarea acestor obiective sunt: sesiuni de formare pentru profesioniștii implicați în consiliere, inițierea și coordonarea unor grupuri de sprijin cu scop educațional în școli, instituții medicale, intervenții în situații de criză, linie telefonică de urgență pentru a asista clientele găzduite în refugiile programului. ARTEMIS face parte din rețeaua de servicii sociale care promovează sănătatea, sprijinul social și protecția, consilierea.

Un al doilea proiect ARTEMIS, început în septembrie 1998, se adresează mai ales femeilor victime ale violenței domestice și oferă informații și sprijin juridic pentru femei abuzate fizic în familie, consiliere și psihoterapie pentru persoanele abuzate și familiile lor. Programul a fost inițiat în Cluj însă în acest moment are filiale și în alte orașe din țară.

Un alt program care are ca scop combaterea violenței domestice funcționează la Bistrița și a fost inițiat în 1997 de către Asociația Femeilor Întreprinzătoare prin agenția
Pro Familia.

Centrul a beneficiat de un program PHARE-LIEN și a avut ca obiective: crearea unei bănci de date privind amploarea fenomenului de violență domestică, elaborarea unui studiu privind propuneri de acțiuni specifice pentru victime, asistență de urgență și de specialitate femeilor victime ale violenței în familie. Activitățile constau în asistență socială, medicală și juridică pentru femeile și copii violentați, adăpost și hrană pentru victime pe o perioadă de 48 de ore, asistarea victimei în relațiile cu autoritățile în vederea rezolvării situației de violență domestică etc.

La nivelul orașului Timișoara funcționează IKON fundație ce desfășoară un proiect finanțat prin programul PHARE al Uniunii Europene, care se adresează direct femeilor aflate în situații existențiale critice. Totodată fundația are numeroase acțiuni cu scop educativ la nivelul comunității prin implicarea mass-mediei.

Conchizând, fiecare femeie abuzată se poate ajuta numai singură și numai ea își poate ajuta copiii care, din păcate, de cele mai multe ori, sunt martorii acestor agresiuni.

BIBLIOGRAFIE

Literatura de specialitate

Bucur, Maria și Miroiu, Mihaela Patriarhat și emancipare în istoria gândirii politicii românești, Editura Polirom, Iași 2002

Buzatu, Stana Condiția femeii, dimensiune a progresului contemporan, Editura Politică, București 1977

Dragomir, Otilia și Mirouu, Mihaela Lexicon feminist, Editura Polirom, Iași, 2002

Gilles Ferreol si Adrian Neculau, Violenta. Aspecte generale, Editura Polirom, Bucuresti, 2004

Grunberg, Laura biONGrafie, Polirom 2008

Mihăileanu, Stefania Istoria feminismului românesc, Antologie de texte, Editura Polirom, Iași 2002

Miroiu, Mihaela Drumul către autonomie, Editura Polirom, 2004

Miroiu, Mihaela Jumătatea anonimă, Antologie de filosofie feministă, Editura Șansa, București 1995

Miroiu, Mihaela Convenio. Despre natiră, femei și morală, Editura Polirom, Iași, 2002

Miroiu, Mihaela Neprețuitele femei, Editura Polirom 2006

Muntean, Ana, Popescu, Marciana, Popa, Smaranda Victimele violenței domestice: Copiii și femeile, București, Eurostampa,

Pasti, Vladimir Ultima inegalitate, Relațiile de gen în România, Editura Polirom 2003

Păunescu, C-tin Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București 1994

Popescu, Liliana Politica sexelor, Editura Maiko, București 2004

Rădulescu, S. Sociologia violenței, Editura Lumina Lex, București 2001

Rădulescu S., Devianta, criminalitate și patologie socială, București, Editura Lumina Lex, 1999

Rădut, Cornel Violența în familie în societatea românească, Editura Sitachi, Craiova 2008

Szamoskozi, Roth Maria Copii și femei, victime ale violenței domestice, Editura Polirom București 2007

Legislație internă

*** Constituția României

*** Codul penal

*** Legea nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie

*** Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor

Articoledin reviste de specialitate

Grumberg Laura Revoluții în sociologia feminină, Editura Polirom, Iași

Ghenea Elena și Ghenea Valentin Femeile în propaganda regimului comunist

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii

Bucur, Maria și Miroiu, Mihaela Patriarhat și emancipare în istoria gândirii politicii românești, Editura Polirom, Iași 2002

Buzatu, Stana Condiția femeii, dimensiune a progresului contemporan, Editura Politică, București 1977

Diaconu, Ion Discriminarea rasială, Editura Lumina Lex, București 2005

Dragomir, Otilia și Mirouu, Mihaela Lexicon feminist, Editura Polirom, Iași, 2002

Gail Kligman, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, Editura Humanitas, București 2000

Gilles Ferreol, Adrian Neculau, Violența. Aspecte generale, Editura Polirom, București, 2004

Grunberg, Laura biONGrafie, Polirom 2008

Mihăileanu, Ștefania Istoria feminismului românesc, Antologie de texte, Editura Polirom, Iași 2002

Miroiu, Mihaela Drumul către autonomie, Editura Polirom, 2004

Miroiu, Mihaela Jumătatea anonimă, Antologie de filosofie feministă, Editura Șansa, București 1995

Miroiu, Mihaela Neprețuitele femei, Editura Polirom 2006

Muntean, Ana, Popescu, Marciana, Popa, Smaranda Victimele violenței domestice: Copiii și femeile, București, Eurostampa,

Pasti, Vladimir Ultima inegalitate, Relațiile de gen în România, Editura Polirom 2003

Popescu, Liliana Politica sexelor, Editura Maiko, București 2004

Szamoskozi, Roth Maria Copii și femei, victime ale violenței domestice, Editura Polirom București 2007

Articole din reviste de specialitate