Dimensiuni ale Personalitatii Adolescentilor Afectate de Plecarea Parintilor In Strainatate

Psihologie

Dimensiuni ale Personalitatii Adolescentilor Afectate de Plecarea Parintilor In Strainatate

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚĂ

Dimensiuni ale personalității adolescenților afectate de plecarea părinților în străinătate

CUPRINS

Argument

Capitolul I: Personalitatea- accepțiuni și perspective de abordare

1. Accepțiuni ale conceptului de personalitate

2. Perspective de abordare a personalității

3. Personalitate și trăsături de personalitate
Capitolul II: Specificul personalității la adolescent

1. Adolescența – prezentare generală

2. Particularități ale dezvoltării personalității adolescentului

3. Conștiința de sine la adolescent

4. Stima de sine- vector al personalității adolescentului
Capitolul III: Rolul familiei în dezvoltarea personalității adolescentului

1. Accepțiuni ale conceptului de familie

2. Funcțiile sistemului familial

3. Rolul familiei în dezvoltarea personalității adolescentului
Capitolul IV: Influența migrării părinților asupra vieții emoționale a adolescenților

1. Anxietatea la adolescenții cu părinții plecați

2. Consecințele despărțirii temporare a familiei

Capitolul V: Cercetare privind stima de sine și anxietatea la adolescenții cu părinții plecați. O abordare comparativă

Problema de cercetare

Obiectivele cercetarii

Ipotezele cercetarii

Variabilele cercetarii

Metodologia utilizata

Descrierea loturilor de adolescenti investigate

Instrumentele utilizate pentru colectarea datelor

Rezultatele obtinute si interpretarea lor

CONCLUZII

PREMISE ALE CERCETĂRILOR VIITOARE

ANEXE

Bibliografie

ARGUMENT

Lucrarea de față prezintă rezumatul unor cercetări prezentate în literatura de specialitate, în cazul adolescenților care au părinții plecați la lucru în străinătate și a caracteristicilor personalității acestora, dar și rezultatele unei cercetări personale prin care mi-am propus investigarea stimei de sine și a anxietății în rândul adolescenților care au părinții plecați, comparativ cu un lot de adolescenți care au părinții prezenți în viața lor.

Subiectul referitor la personalitatea umană este dezbătut, cercetat de mai multe științe, aceasta deoarece evoluția lor atinge un moment în care extinderea spre uman este obligatorie. Cu atât mai mult, problematica adolescenței a stârnit interesul în rândul specialiștilor români și străini, astfel, de-a lungul timpului aceasta fiind abordată în maniere diferite.

Un lucru extrem de important de precizat este faptul că structura bio-piho-socială a ființei umane își lasă amprenta asupra personalității în fazele evoluției individuale, cu toate că ponderea diferitelor variabile nu este aceeași în fiecare moment din viață. Astfel, o influență majoră în dezvoltarea personalității copiilor, dar mai ales a adolescenților o au modelele, reprezentate în persoana părinților lor. În momentul în care părinții lipsesc din viața adolescentului, din motive financiare sau din orice alte motive, aceștia se simt dezorientați, nu mai știu cum ar trebui să reacționeze în unele situații și nici cum să relaționeze cu cei din jurul lor, se pierd cu firea, unii dintre ei se interiorizează, alții încep să consume diverse substanțe interzise, luând-o astfel pe căi greșite sau în cel mai fericit caz, însă într-o pondere extrem de mică, încearcă să își facă părinții mândri de ei, fiind niște adolescenți model (având note foarte bune la școală, implicându-se în diverse activități educative etc.) pentru a le „înlocui” lipsa și totodată în speranța reîntoarcerii părinților cât mai curând acasă.

Motivul pentru care am ales studierea Dimensiunii personalității adolescenților afectate de plecarea părinților în străinătate constă în faptul că este o problemă cu care se confruntă întreaga țară, este astfel de actualitate și de mare amploare, este totodată un subiect foarte mediatizat și are repercusiuni grave în rândul adolescenților.

Lucrarea de față încercă să demonstreze cât de greșit acționează părinții în ceea ce privește educația, dezvoltarea personalității adolescenților prin lipsa lor din cadrul familial, prin lăsarea copiilor lor singuri, fără un ghid călăuzitor pentru o dezvoltare psihică sănătoasă.

Lucrarea este organizată în cinci capitole, dintre care primele patru abordează o serie de probleme teoretice, legate de: perspectivele de abordare al termenului de personalitate în psihologie, particularitățile dezvoltării personalității adolescenților, am încercat să scot în evidență formarea conștiinței de sine la adolescenți, precum și rolul pe care îl joacă stima de sine în formarea personalității copilului și adolescentului; am specificat rolul familiei în dezvoltarea personalității adolescentului, precum și consecințele despărțirii temporare a familiei, dar și faptul că plecarea părinților provoacă anxietatea acestor adolescenți.

În ultimul capitol al lucrării am prezentat obiectivele cercetării, ipotezele, metodologia utilizată, precum și rezultatele unei cercetări, prin care am comparat stima de sine și nivelul anxietății, măsurate pe un lot de 59 de adolescenți care au părinții plecați și un lot de 55 de adolescenți care au părinții prezenți, acasă. Datele obținute nu au confirmat ipotezele principale de la care am pornit, aceasta însemnând faptul că nu există diferențe între adolescenții care au părinții plecați și adolescenții care au părinții prezenți în ceea ce privește stima de sine cu cele cinci dimensiuni , dar și anxietatea. Rezultatele obținute sunt prezentate detaliat în capitolul cinci.

Capitolul I

Personalitatea – accepțiuni și

perspective de abordare

I.1. Accepțiuni ale conceptului de personalitate

Pentru știința psihologică, personalitatea este o calitate, pe care o poate dobândi virtual orice individ într-o etapă a dezvoltării sale, mai exact în perioada adolescenței avansate, întrunind anumite atribute caracteristice.

Folosim adesea cuvintele persoană, personalitate atunci când ne referim la aspectele psihologice ale ființei umane. Termenii personality în limba engleză, personnalité în limba franceză și persönlichkeit în germană se aseamănă cu termenul personalitas din latina medievală, folosit persona în latina clasică, care se referea, la masca pe care o purta actorul pe scenă. În decursul timpului, acest termen a ajuns să se refere la însuși individul, la însușirile caracteristice și stabile ale acestuia, care conferă individului unicitate. „Personalitatea este o calitate pe care o poate dobândi virtual orice individ într-o etapă a dezvoltării sale și anume în perioada adolescenței avansate – întrunind anumite atribute caracteristice” (Radu,2002). De asemenea, termenul persona a ajuns să semnifice o persoană importantă, și chiar cele trei persoane ale Treimii. Astfel, un subiect de dispută teologică de lungă durată a fost dacă aceste persoane reprezentau trei măști ale unui singur dumnezeu sau trei persoane egale.

Există foarte multe definiții ale personalității, fiecare având semnificații variate; spre exemplu, după Gordon Allport (1961) personalitatea reprezintă „organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic”, iar psihologul Lawrence Pervin opinează că „personalitatea reprezintă acele proprietăți structurale și dinamice ale individului sau indivizilor care-i reflectă pe ei înșiși în răspunsurile caracteristice pe care aceștia le dau diferitelor situații”. Totodată, o definiție cuprinzătoare a termenului de personalitate este dată de marele dicționar de psihologie Larousse, care ține cont de pozițiile teoretice și de semnificația acordată în limbaj comun acestui termen: „caracteristică relativ stabilă a felului de a fi al unei persoane, a modului de a reacționa în situațiile în care se găsește”, cu mențiunea că, în majoritatea cazurilor, termenul nu acoperă aspectele cognitive ale conduitei, și anume: inteligență, aptitudini, cunoștințe, ci numai pe cele afective, emoționale, dinamice. Însă această definiție este prea generală pentru a putea permite o abordare operațională, autentic științifică.

Personalitatea se regăsește și formează obiectul mai multor științe, iar fiecare dintre acestea o analizează din unghiuri diferite, cum ar fi: antropologia biologică și culturală, sociologia, științele educației, medicina psihosomatică, istoria.

Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural, care se constituie fundamental în condițiile existenței și activității, începând cu primele etape ale dezvoltării individului în societate. Din punct de vedere psihologic, trebuie făcută distincția în cadrul sistemului psihic uman, dintre fenomenele locale, accidentale, variabile si cele constante, invarianti, sub formă de trăsături sau structuri în organizarea psihologică a subiectului.

De-a lungul timpului au fost elaborate mai multe teorii ale personalității ce pot fi împărțite în două tipuri principale: teorii ideografice, care studiază individul în profunzime și teorii nomotetice, care caută să identifice caracteristicile comune ale oamenilor. Freud considera că personalitatea este alcătuită din trei părți, și anume: sinele, eul și supraeul, iar echilibrul lor dinamic este menținut de către eu. Eul dezvoltă mecanisme de apărare care îl protejează de amenințare, ceea ce înseamnă că traumele ascunse afectează individul fără ca acesta să-și dea seama. H.J. Eysenck a elaborat o teorie a factorilor de personalitate, în care identifica două trăsături majore, extraversiunea și nevroza, și a sugerat că acestea iau naștere din factori biologici moșteniți. Conform teoriei personalității lui Cattell, există șaisprezece factori esențiali de personalitate, care influențează comportamentul individului. Carl Roger, prin teoria umanistă a personalității, sugera că avem nevoie de două necesități de bază; și anume: necesitatea de prețuire și necesitatea de autoactualizare; aceste nevoi trebuie să fie exprimate pentru ca individul să nu aibă probleme psihice. Iar Kelly a elaborat o teorie a constructelor personale, prin care explică felul în care individul își înțelege lumea.”În sens larg, personalitatea se referă la ansamblul tuturor caracteristicilor individului, începând de la cele senzorio-motrice, cognitive, aptitudini sau interese, emotive, aptitudini speciale până la valorile care depind de societate” (Lieury,1990).

Fiecare ne naștem înzestrați cu anumite trăsături care se valorifică și se dezvoltă treptat prin socializare și enculturație, pe tot parcursul vieții sub forma unei continue învățări.

I.2. Perspective de abordare a personalității

În evoluția ideilor, concepțiilor și teoriilor asupra personalității, există cinci perspective de abordare importante.

Cea mai veche este perspectiva atomistă, care a continuat în diferite forme să circule până în zilele noastre. Ea se bazeazã pe de o parte, pe descompunerea personalității în elementele sale componente, urmărind studierea legităților lor de funcționare, iar pe de altă parte, pe identificarea elementului primar, ultim sau constituentul fundamental al acesteia. Concepția behavioristă asupra personaliății umane inițial tindea spre surprinderea omului integral, ca mai apoi să recurgă la studierea unora dintre funcțiile particulare ale acestuia, cum ar fi: gesturi, vorbire, obiceiuri, ajungând astfel la pulverizarea unității și integralității personalității într-o multitudine de elemente sau părți constituente. Unele tipologii, prin încercarea de a identifica un singur element morfologic esențial, jefuiau personalitatea atât de bogăția și varietatea componentelor sale cât și de diversitatea relațiilor dintre acestea. Această modalitate de abordare a personalității a fost utilizată pe la începuturile psihologiei științifice, continuând chiar până în zilele noastre. Analiza funcțională a diverselor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când ni le prezentăm ca verigi intermediare ale unui întreg indivizibil. Însă acest lucru lipsește interpretării atomiste, ea rămânând tributară diviziunii excesive a elementelor și separatismul acestora.

Perspectiva structurală apreciază personalitatea pornind de la global, noastre. Ea se bazeazã pe de o parte, pe descompunerea personalității în elementele sale componente, urmărind studierea legităților lor de funcționare, iar pe de altă parte, pe identificarea elementului primar, ultim sau constituentul fundamental al acesteia. Concepția behavioristă asupra personaliății umane inițial tindea spre surprinderea omului integral, ca mai apoi să recurgă la studierea unora dintre funcțiile particulare ale acestuia, cum ar fi: gesturi, vorbire, obiceiuri, ajungând astfel la pulverizarea unității și integralității personalității într-o multitudine de elemente sau părți constituente. Unele tipologii, prin încercarea de a identifica un singur element morfologic esențial, jefuiau personalitatea atât de bogăția și varietatea componentelor sale cât și de diversitatea relațiilor dintre acestea. Această modalitate de abordare a personalității a fost utilizată pe la începuturile psihologiei științifice, continuând chiar până în zilele noastre. Analiza funcțională a diverselor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când ni le prezentăm ca verigi intermediare ale unui întreg indivizibil. Însă acest lucru lipsește interpretării atomiste, ea rămânând tributară diviziunii excesive a elementelor și separatismul acestora.

Perspectiva structurală apreciază personalitatea pornind de la global, la întreg, de la organizarea și ierarhizarea elementelor componente. Psihologia configuraționistă sau cea organismică concepeau personalitatea ca fiind o structură globală, unitară, ce dispune de subsisteme integrate, astfel încât ceea ce se petrece într-o parte a structurii va influența ceea ce se va petrece într-o altă parte a ei. Personalitatea este interpretată în termeni de trăsături sau de factori, însă ceea ce interesează este modul lor de corelare. Astfel, personalitatea devine un ansamblu de trăsături sau o configurație de trăsături. În acest sens, trebuie menționată această definiție „personalitatea unui individ este o configurație specifică de trăsături” (Guilford ,1959). Unicitatea și originalitatea personalității nu provin din natura, felul sau numărul trăsăturilor , ci din modul concret de organizare, structurare și interrelaționare a acestora.

Această perspectivă a personalității este superioară celei atomiste din cel puțin două puncte de vedere: în primul rând, pentru că ea subliniază caracterul unitar și global al personalității, apărut ca urmare a interacțiunii părților sau elementelor sale componente; iar în al doilea rând, datorită faptului că sugerează dinamica acestui întreg grație modului concret și diferit de structurare și evoluție în timp a elementelor componente. Kurt Lewin considera că există trei stadii în evoluția structurilor personalității, și anume: stadiul structurilor primare, globale, puțin diferențiate și slab saturate în conexiuni interne, care este evidențiată în jurul vârstei de 3 ani; stadiul structurilor semidezvoltate, caracterizate prin constituirea și diferențierea unor sisteme de legături noi, prin diversificarea funcțională în interiorul structurilor inițiale, prin creșterea coeficientului de interdependență corelativă, cel mai pregnant se evidențiază în preadolescență; și stadiul structurilor dezvoltate, maturizate, care apar clar delimitate și individualizate diferite tipuri de structuri și maximal amplificate conexiunile de tip reglator dintre ele. Se dezvoltă după vârsta adolescenței pe măsura maturizării acționale și sociale.

Perspectiva structurală a personalității se suprapune cu cea atomistă într-un anumit punct. Acest lucru se întâmplă când cercetătorii sunt interesați de descoperirea și inventarierea cât mai multor corelații dintre trăsăturile și factorii de personalitate. Până în ziua de azi au fost descoperiți foarte mulți factori de personalitate, extrem de diverși, de la un autor la altul. Astfel, French, în anul1953, a identificat 400 de factori diferiți de personalitate, care ar putea fi reduși la 200 dacă ar fi grupați după denumirile lor sinonime. Guilford, în anul 1959, a enumerat 55 de factori principali, fără a-i lua în calcul și pe cei care se referă la aptitudini. Cattell, în anul 1957, a precizat 100 de factori de personalitate, stabiliți cu certitudine. Dar o asemenea multitudine și varietate de factori, insuficient corelați și ierarhizați, ar putea duce din păcate, la subminarea unității personalității. De asemenea, perspectiva structurală se focusează pe studierea interiorității personalității, pe structurile și condițiile sale psihologice interne, dar neglijând factorii care concură la formarea ei. Cu toate că printre factorii de personalitate unii autori introduc și factorii de mediu, importanța și semnificația acestora este mult diminuată; în acest sens,”experiența și mediul cultural nu împrumută decât învelișul exterior” (Mieli,1963).

Perspectiva sistemică, introdusă în psihologie ca urmare a apariției și dezvoltării ciberneticii are ca punct de referință sistemul, în cadrul căruia elementul devine important numai în măsura în care este interpretat ca sistem, deci ca ansamblu de relații, de interacțiuni și interdependențe. Elementul trebuie raportat la context, ceea ce într-un context este element, în altul devine sistem. Acest lucru este posibil pentru că elementele se unesc în subsisteme. Personalitatea este o unitate integrativă, superioară, un sistem supraordonat ce nu se poate reduce la procese, funcții psihice și nici nu se adaugă la structurile biologice sau psihocomportamentale primare. Este un sistem dinamic, hipercomplex, cu organizare ierarhică plurinivelară, care dispune de intrări-stări-ieșiri, asemeni oricărui sistem. Forța personalității, unitatea, stabilitatea ei se probează mai ales prin puterea de a surmonta, de a domina și chiar de a se impune în raport cu o situație, ceea ce înseamnă că există o dinamică în evoluția sa. Din perspectiva dinamismului personalității, contribuția lui Sigmund Freud, medic austriac, fondatorul psihanalizei este revelatoare. „Introspecția și, într-o oarecare măsură, psihanaliza s-au concentrat asupra investigării stărilor personalității, în timp ce behaviorismul a absolutizat în cercetările sale intrările și ieșirile, neglijând aproape total interioritatea psihică a omului, adică tocmai personalitatea sa” (Zlate,2008,p.18).

Psihanaliza nu se limitează doar la descrierea și clasificarea fenomenelor, ci are în vedere elementele de determinare ale vieții psihice interioare și schimbarea finalității psihologice de la cea de tip explicativ la una ameliorativă, psihoterapeutică, umanistă. După Freud personalitatea rezultă din acțiunea a trei forțe dispuse la trei niveluri supraetajate: eul, supraeul și sinele. Sinele reprezintă nivelul inconștientului, sediul impulsurilor instinctive, dominate de principiul plăcerii, al reducerii tensiunii situat în afara raționalului. Eul, dimpotrivă este forța conștientă, organizatoare ce acționează după principiul realității și implică gândire, rațiune, control asupra pornirilor tensionate din inconștient. Trebuința în stare activă este expresia unui dezechilibru care creează la nivel inconștient o puternică stare de tensiune ce se exercită ca o forță asupra conștientului, adică al eu-lui, care trebuie să găsească modalitatea de descărcare, de reducere a tensiunii. Supraeul sau superegoul reprezintă sistemul normelor social-morale însușite de individ, interiorizate pe bază de deprinderi morale, de motive. Supraeul deține atât o zonă din inconștient cât și una din conștient exercitând control, determinare asupra eu-lui dar și asupra sinelui. Este depozitarul valorilor socio-morale. Atâta timp cât între cele trei instanțe există echilibru viața personalității decurge firesc, în schimb atunci când apar tensiuni, cum este cazul unor instincte care nu pot fi satisfăcute, ele sunt refulate, trimise în inconștient. Acolo nu dispar, nu sunt inactive, ci pot reveni cu forță sporită pentru a fi satisfăcute. Cu cât conflictul dintre libidou, forța, puterea instinctelor sexuale, și constiință este mai mare, cu atât instinctele refulate caută căi proprii de a se satisface, chiar împotriva voinței si vrerii conștiinței. La nivelul celor trei instanțe apar mecanisme de defulare, de descărcare ce permit organismelor să se echilibreze: de exemplu unele apar sub forma visului, inconștient, în cazuri mai grave apar stări morbide, obsesive, nevrotice. La nivelul subconștientului se dezvoltă actele ratate, lapsus-uri, erori de lectură, de scris, bazat pe automatisme iar modalitățile de defulare conștiente pot fi grosiere, explozii, reacții nestăpânite, violențe, sau rafinate, prin suprimarea tensiunii în alt gen de activitate decât cea obligatorie, curentă, creații, hobby-uri.

Dintre cele trei instanțe, conform opiniei lui Freud, cea mai importantă este a doua, subconștientul, întrucât trebuie să satisfacă cerințele sinelui, ale Supraeului și Realității, să fie un mediator între cerințele aparatului psihic.

„Perspectiva psihosocială este orientată spre surprinderea personalității concrete, așa cum se manifestă ea în situațiile și conjuncturile sociale particulare, în sistemul interrelațiilor și al psihologiei colective, în funcție de atributele psihosociale ale omului, adică de statutele și rolurile sale, de nivelurile sale de aspirație și așteptare, de structura atitudinilor și opiniilor sale” (Zlate ,2008,p.19). Această perspectivă se focusează asupra analizei, interpretării și explicării a două aspecte: primul aspect se referă la felul cum personalitatea umană se raportează și se relaționează cu o altă personalitate; al doilea aspect se referă la modul în care, în urma unei asemenea interrelaționări, personalitatea se formează pe sine însăși. Omul, ca individ social prin excelență, nu poate exista decât în cadrul relațiilor sociale, iar ansamblul acestor relații sociale așa cum a fost preluat, interiorizat și sedimentat de către fiecare individ în parte, constituie însăși esența personalității. Calitatea personalității depinde de calitatea relațiilor sociale, așadar pentru a forma personalitatea, trebuie ca mai întâi să construim și să amenajăm corespunzător relațiile sociale din mediul în care individul își desfășoară activitatea. În această perspectivă, esența personalității o reprezintă ansamblul relațiilor sociale, atât cele macrosociale, economice, politice, juridice, morale, religioase, cât și cele microsociale, familiale, școlare, profesionale, de vecinătate. Kardiner vorbește de un „nucleu de bază” iar Linton de „personalități de statut”, configurații psihologice comune membrilor dintr-un anume mediu social sau cu un anume statut.

Perspectiva psihosocială presupune o triplă interpretare a personalității, acestea sunt: situațională – personalitatea ca produs al situațiilor, împrejurărilor, o raportare la situațiile care le trăiește, provoacă, suportă, valorifică, respectiv la contextul social; relațională – studiază personalitatea în relație cu alta, pentru a vedea cum se acomodează, adaptează, cooperează; grupal – raportarea la grup, considerându-l nu doar ca un simplu context, ci ca instrument de formare a personalității.

Dacă individul are personalitate, grupul are similaritate, care cu cât va fi mai puternică, mai coerentă cu atât va influența personalitatea fiecăruia.

Perspectiva umanistă s-a impus începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, prin Abraham Maslow, Carl Rogers, Charlotte Buhler, psihologi americani, englezul Cohen și francezul André de Peretti, propune o personalitate care să crească șansele împlinirii, satisfacției, succesului, să construiască relații de colaborare, solidaritate și pe această bază să se implice în marile probleme ale omului și omenirii. Pentru Carl Rogers, unul dintre inițiatorii teoriei umaniste, personalitatea trebuie să se centreze pe dezvoltarea necesității de autoactualizare, adică de dezvoltare a potențialului propriu și a necesității prețuirii, atât a celei de tip neconditionat și a celei de tip social-valoric, ultima dependență de ceea ce se numește condiții de valoare, care impun cunoaștere și respectare. „Trăsăturile personalității se ierarhizează, unele fiind dominante, altele subordonate, la fiecare impunându-se una, două trăsături dominante, cardinale, care le controlează pe toate celelalte. Acestea sunt urmate de trăsăturile principale, în număr de 10-15 care, deoarece sunt caracteristice individului se pot identifica cu ușurință. În afara acestora, sute, chiar mii sunt trăsăturile secundare, slab exprimate, lipsite de continuitate, uneori negate chiar de subiectul însuși” (Allport ,1981).

George Kelly în anul 1955 a formulat o teorie potrivit căreia fiecare dintre noi își elaborează un set de constructe personale în baza experienței proprii, le utilizează pentru a înțelege lumea, pe cei din jur și în luarea deciziilor. Constructele personale pot fi locale sau generale, au caracter bipolar, de exemplu: sensibil, insensibil; și sunt folosite în evaluarea celorlalți. Potrivit lui Kelly, fiecare avem un set de 8,9 constructe supraordonate, bun sau rău, și altele mult mai numeroase, subordonate. Personalitatea apare ca un sistem de constructe ce se integrează unele pe altele, situate la mai multe niveluri ierarhice. Pentru analiza constructelor personale, el a elaborat o grilă, considerată a fi primul test de personalitate ce oferă o întărire profundă a felului în care un om își întelege lumea.

Finalitatea dezvoltării personalității constă în adaptarea comportamentului individual la diferite situații cu caracter social, adaptare care are semnificația câștigării independenței pe plan personal.

I.3. Personalitate și trăsături de personalitate

O trăsătură de personalitate poate fi înțeleasă ca fiind „orice pattern de comportament (înlănțuiri de reacții) , obișnuit și de durată, care apare într-o varietate de situații în care este pus individul”. (Dictionary of psychology, 1985).

Din punct de vedere psihologic, oamenii se deosebesc unii de alții atât prin modul de gândire, cât și prin comportamentul acestora, iar aceste diferențe se pot vedea atunci când indivizii acționează în situații similare. Aceste deosebiri între oameni sunt determinate de către trăsăturile de personalitate.

Evoluția cercetărilor vizând identificarea celor cinci factori: Extraversiune, Agreabilitate, Conștiinciozitate, Nevrozism și Deschidere spre experiență.

În 1936, Allport și Odbert au făcut o selecție de 17.953 a termenilor care făceau referire la trăsăturile de personalitate. Astfel, a fost subliniată importanța socială a trăsăturilor de personalitate, datorită faptului că acești termeni au o importanță în limbajul oamenilor, în interacțiunea cu cei din jur. Fiind însă un număr prea mare de termeni, iar mulți dintre aceștia erau sinonimi unii cu alții, a fost necesară reducerea acestor atribute la doar câteva trăsături esențiale. Raymond Cattell (1943) , pentru început , a redus această listă la 171 de cuvinte. Apoi prin reduceri succesive a reușit cu ajutorul tehnicilor de analiză factorială să extragă mai întâi 35 de trăsături, apoi numărul acestora reducându-se la 16 și apoi la 12.

În 1961, Tupes și Christal, analizând intercorelațiile dintre cele 35 de trăsături selectate de Cattell, au obținut doar cinci factori ai personalității. Rezultatele acestei cercetări au fost confirmate și de Norman în 1963, pornind direct de la dicționar și ajungând la definirea unui set de cinci factori ce reflectă structura de bază a personalității.

Acest efort de analiză a termenilor referitorila personalitate au dat naștere unei ipoteze care să confere un suport teoretic acestor cercetări, cunoscută sub numele de „ipoteză lexicală”.

Paradigma „Big-Five” și paradigma „ Five-Factor Model”

Cercetătorii paradigmei lexicale au urmărit descoperirea structurilor de personalitate prin analiza limbajului obișnuit și au elaborat propria concepție, numită Big-Five, ca alternativă la Five-Factor Model. Acești autori au susținut faptul că toate trăsăturile care determină diferențe individuale sunt reprezentate în limbaj, iar prin analiza limbajului obișnuit se poate realiza o clasificare care cuprinde atributele de personalitate.

Paradigma intitulată Five-Factor Model a apărut datorită preocupărilor legate de descoperirea structurilor de personalitate potrivite cu datele oferite de chestionare. Începutul formării acestei paradigme a fost folosirea datelor culese cu ajutorul chestionarelor și utilizarea și utilizarea analizei factoriale în reducția datelor. Astfel, Fiske în 1949, Tupes și Christal în 1961 sau Norman în 1963, au ajuns la concluzia că toate trăsăturile de personalitate pot fi reduse la cinci factori între care nu mai există corelații semnificative, fiind astfel independenți fiecare de ceilalți patru.

După cum sublinia C. Dîrțu (2008), deosebirile dintre aceste două modele sunt minore, și anume, în afară de cea de metodă, adepții ipotezei lexicale (Big-Five) au renunțat la pretenția de a răspunde la întrebarea dacă numele trăsăturilor acoperă structuri reale sau sunt simple structuri lingvistice. Se afirmă faptul că există o strânsă legătură între limbaj și realitate și se respinge ideea că personalitatea ar putea exista numai în limbaj, preferându-se astfel să se vorbească despre atribute ale personalității și nu despre trăsături de personalitate.

Faptul că diferențele dintre cele două variante ale modelului celor cinci factori sunt minore și că țin mai degrabă de un orgoliu privind superioritatea metodei utilizate este demonstrabil și prin aceea că aproape întotdeauna studiile lexicale și cele bazate pe chestionar apar împreună în aceleași publicații iar combatanții din cele două tabere adoptă o poziție comună în fața criticilor dure venite din afara modelului. (Dîrțu, 2008).

Modelul exlicativ al personalității propus de Costa și McCrae

Costa și McCrae, în iulie 1994, la Madrid, prezintă pentru prima dată la a VII-a Conferință Europeană de Psihologie a Personalității, modelul construit de ei privind evaluarea personalității prin cei cinci superfactori (Modelul Big-Five). Pentru aceștia, personalitatea apare ca una dintre subdiviziunile fundamentale, alături de abilitățile cognitive, cele fizice și de alte aspecte care intră în alcătuirea personalității ca „material” brut.

Costa și McCrae consideră că trăsăturile bazale, (acești cinci superfactori ai personalității – extraversie, agreabilitate, conștiinciozitate, nevrozism, deschidere) nu trebuie privite ca dimensiuni biologice ci drept constructe psihice ce sunt la rândul lor „servite” de structurile biologice.

Un rol important al acestui model în evaluarea psihologică îl are imaginea de sine ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei. Modelul pune problema explicării felului în care dispozițiile bazale interacționează cu un mediu în schimbare pentru a produce expresiile caracteristice personalității: valori, proiecte personale, relații personale, imaginea de sine.

Autori și studii confirmatorii ale Modelului Big-Five

Minulescu (1996) observă un număr mare de cercetări ce indică un acord asupra acestui model de cinci factori evidențiat prin tehnica analizei factoriale și proceduri de autoevaluare și heteroevaluare, proceduri realizate pe eșantioane de subiecți de sexe, vârste și naționalități diferite. Astfel, în Olanda, Brokken definește șase factori ai structurii factoriale: agreabilitate/dezirabilitate socială, vioiciune, dominanță, ordonare/precizie, stabilitate, intro-extraversie, la care ulterior De Raad și Hofstee aduc o soluție clară de cinci factori: extraversie, agreabilitate, conștiinciozitate, stabilitate emoțională și intelect. În Germania, Ostendorf definește cinci dimensiuni bazale: activism, conștiinciozitate, stabilitate emoțională, intelect. Italienii Caprara și Perugini ajung la cinci factori: conștiinciozitate, extraversie, iritabilitate, egoism/altruism, convenționalitate.

Se ajunge astfel la concluzia că toate trăsăturile de personalitate pot fi reduse la cinci factori între care nu mai există corelații semnificative, deci sunt independenți de ceilalți.

Howard (2004) propune o descriere o descriere pentru cei cinci factori, astfel:

Nevrotism (neuroticism) – descrie persoane cu accente nevrotice puternice, cu o emoționalitate accentuată, în special în partea sa negativă, cu frici, angoase sau depresii, persoane care necesită sprijin afectiv pentru a trece peste astfel de faze. Polaritatea vizată de scala N este legată de continuumul dezechilibru emoțional-echilibru emoțional.

Extraversie (extraversion) – descrie persoane comunicative, sociabile, vorbărețe, cu o bună prezență socială, cu o capacitate de verbalizare deosebită, persoane care se simt bine în contexte sociale și caută din acest motiv interacțiunile cu ceilalți. Polaritatea vizată de scala E este surprinsă de continuumul extraversie-introversie.

Deschidere către experiență (openness to experience) – descrie persoane deschise spre experiențe senzoriale, cu simț artistic, înclinați spre muzică sau arte plastice, animați de interese intelectuale, caracterizați de curiozitate științifică, apropiați de natură și atrași în general, de o viață în armonie cu natura și frumosul. Polaritatea vizată de scala O este surprinsă de continuumul deschidere către experiență-mod reținut, conservator de a fi, care include și preferința pentru familiar.

Agreabilitate (agreeableness) – descrie persoane agreabile, neagresive, plăcute, animate de sentimente plăcute față de copii, de animale și, în general, față de cei din jur, cu rezistență la frustrare și care nu-și exprimă frustrarea prin acte de agresivitate fizica sau verbală. Polaritatea vizată de scala A este surprinsă de continuumul agreabilitate-duritate în relațiile interpersonale.

Conștiinciozitate (conscientiousness) – detectează persoane ordonate, care preferă medii de lucru bine sructurate și controlate, capabile de muncă susținută și de concentrare îndelungată a energiei către realizarea obiectivelor propuse. Polaritatea exprimată de scală este conștiinciozitate-tendința spre hedonism.

Studiile din literatura de specialitate au condus spre realizarea și validarea unor chestionare care cuprind cei cinci factori. (Howard & Howard, 2001).

O dată cu apariția Modelului Big-Five au apărut și numeroase cercetări și instrumente de evaluare a personalității care au la bază aceiași cinci factori.

Capitolul II

Specificul personalității la adolescent

II.1. Adolescența – prezentare generală

Trecerea de la copilărie către tinerețe se face în mod treptat, începutul acestui proces fiind situat în jurul vârstei de 10-11 ani la fete și 12-14 ani la băieți, când organismul copilului începe să prezinte unele semne de maturizare caracteristice pubertății.

Etapa următoare, care începe în jurul vârstei de 14-15 ani la fete și 16-17 ani la băieți durează până la 19-20 ani este denumită adolescență. Acest cuvânt provine de la latinescul adolesco-ere, ceea ce înseamnă a căpăta putere, a se maturiza. Nu se poate vorbi despre o delimitare precisă a acestei grupe de vârstă, debutul și durata adolescenței prezentând multiple variante dependente de ereditate de modul de viață, starea sănătății și altele. Dominanta acestei perioade o reprezintă: maturizarea neuroendocrină care influențează întreaga structură și toate funcțiile vitale ale organismului. Aceasta este perioada desăvârșirii tânărului sub aspect biologic, psihologic și social.

Etapa adolescenței are mai multe denumiri, și anume „vârsta rațiunii”, dar și „revoluție furtunoasă”, „a doua naștere” (Rousseau ,1973); Stanley Hall este „furtună și stres”, pentru Schopenhauer este „vremea neliniștii”, iar pentru Mihai Ralea este „timpul în care luăm Universul prea în serios”. În alte texte se folosesc metafore precum: vârsta de aur, vârsta ingrată, vârsta marilor elanuri, vârsta dramei, vârsta crizelor, a anxietății, a nesiguranței, a insatisfacției, vârsta integrării sociale, vârsta contestației, vârsta marginalității, a subculturii și așa mai departe.

Aceste caracterizări plastice dovedesc că adolescența poate fi privită din unghiuri diverse și oferă o interpretare a condiționărilor și transformărilor care intervin în această perioadă. Este bine cunoscut faptul că „adolescența este o perioadă a vieții foarte dificilă, în care adolescenții sunt puternic stresați și instabili afectiv, datorită faptului că trebuie să facă față unor schimbări enorme în viața lor, pe toate planurile” (Moldovan, Bălaș-Timar, 2007).

Odată cu acestea, pe plan subiectiv, psihologic, are loc un proces de schimbare a imaginii de sine, care intră în conjuncție cu tendința adolescentului de a se autodefini. Crearea unei noi identități, are loc prin opoziția față de imaginea adultului și adoptarea unor norme sociale și de grup, prezente la ceilalți tineri din aceeași generație.

În această perioadă apar schimbări majore și pe plan social, în sensul că adolescenții petrec din ce în ce mai mult timp cu alte persoane de aceeași vârstă și mai puțin timp cu părinții și familia.

Totodată, „adolescența este perioada în care se iau decizii importante pentru dezvoltarea persoanei și se fac planuri cu privire la viitor” (Moldovan ,Bălaș-Timar.,2007). Astfel, ei trebuie să aleagă liceul pe care doresc să-l urmeze, ce examene să dea, dacă să urmeze sau nu studii universitare. Cercetările realizate recent asupra adolescenței au arătat cu claritate că conflictele și crizele adaptive dramatice depind de aspectul și calitatea relațiilor cu familia, școala și grupul de prieteni, de contextul mai larg, cultural și social în care adolescentul se dezvoltă.

II.2. Particularități ale dezvoltării personalității adolescentului

În această etapă a vieții, adolescentul trebuie să își creeze o identitate stabilă, să devină un adult matur, complet și productiv. Pe măsură ce își dezvoltă o conștiință de sine clară, adolescentul experimentează diferite roluri și se adaptează la schimbările pe care le trăiește, realizând astfel o serie de pași în direcția dezvoltării personalității sale. Deși traseele acestui proces sunt complicate, presărate cu numeroase bariere și dificultăți, deși procesul ca atare poate fi mai încet sau mai rapid, cu depășiri spectaculoase, dar și cu întârzieri descurajante, la sfârșitul procesului, adolescentul va prezenta structuri psihice bine închegate și cu un grad mare de mobilitate. Schimbările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile și trebuințele pe care acesta le poate resimți, atât cele specifice pubertății, cât și nevoile specifice acestui nivel al dezvoltării ontogenetice.

Caracteristica perioadei adolescentine este evoluția foarte rapidă a tuturor proceselor psihice. Anca Munteanu (1998) analizează dezvoltarea psihică a adolescentului, pe plan senzorial, intelectual și reglatoriu.

Astfel, pe plan senzorial, câmpul vizual se stabilizează, culorile capătă semnificații mai precise, deci, adolescentul dobândește capacitatea de a denumi culorile și de a le asocia anumitor semnificații. La fete, se intensifică sensibilitatea odorifică. Auzul, kinestezia și sensibilitatea tactilă capătă o nouă structurare, odată cu lărgirea mijloacelor de explorare a mediului, precum și cu cerințele din partea acestuia. Atingerea capătă noi semnificații, atunci când este raportat la viața emoțional-sexuală.

Din punct de vedere intelectual, are loc o maturizare a proceselor intelectuale, corelată cu maturizarea bazelor neuro-fiziologice. Gândirea se află în stadiul operațiilor formale, ceea ce, în opinia lui Jean Piaget, semnifică ,,punctul terminus“ în evoluția ei și a inteligenței. În această perioadă, apare un nou tip de gândire, și anume: gândirea logică, dialectică, în care un rol predominant îl joacă inferențele de tip cauzal, raționamentele deductive. În altă ordine de idei, gândirea adolescentului evadează din concret, senzorial, din ,,aici și acum“, fiind capabil de a rezolva cu ușurință probleme complexe, unele ipotetice și putând planifica procesele gândirii.

Tot în plan cognitiv, adolescentul dobândește unele abilități noi, printre care și: abilitatea de a face distincție între real și posibil, abilitatea utilizării simbolurilor secundare, care pot desemna, la rândul lor, alte simboluri. Se constată nevoia sistematizării cunoștințelor, denumit și schematismul gândirii, spiritul experimental, capacitatea tânărului de a utiliza strategiile euristice în rezolvarea unor probleme complexe. Memoria adolescentului se dezvoltă în mod specific. Este bine cunoscut faptul că memoria asigură consistența și coerența vieții psihice, precum și inserția pe dimensiunea temporală a existenței. Există mai multe tipuri de memorie, exprimând nivele calitative și cantitative diferite și intervenind în anumite tipuri de activități: voluntară sau involuntară, mecanică sau logică, de scurtă durată sau de lungă durată, episodică sau semantică. Însă în adolescență este caracteristică în special memoria de lungă durată, logică. În acest sens, Lev Semeonovici Vîgotski a arătat că ,,adolescentul, pentru a-și aminti, trebuie să gandească“.

Limbajul capătă caracteristicile unui sistem hipercomplex de autoreglare și autoperfecționare a vieții psihice de ansamblu, constatându-se că apartenența la o anumită clasă socială își pune amprenta, în mai mare măsură, asupra limbajului, începand cu vârsta de 15 ani. Adolescentul își formează, prin exersare, numeroși algoritmi verbali necesari în luările de cuvânt în fața anumitor colective, în redarea anumitor situații, și altele. De asemenea, adolescentul manifestă, față de sine însuși, exigențe din ce în ce mai mari în exprimarea orală și scrisă, în discuțiile constructive sau contradictorii, în situațiile de informare sau de confesiune. Vorbirea devine mult mai nuanțată și mai plastică, adaptată la situațiile în fapt. Adolescentul acordă o mai mare atenție pentru sensul, semnificația și folosirea corectă a termenilor.

Motivația și afectivitatea constituie baza, ceea ce dă forță vieții psihice. În piramida trebuințelor, a lui Abraham Maslow (1954), există șapte tipuri de trebuințe organizate ierarhic, astfel sunt: trebuințe fiziologice, trebuințe de securitate, de dragoste și afiliere, trebuințe de stimă și statut, trebuințe de cunoaștere, trebuințe estetice și trebuințe care vizează autorealizarea propriului potențial. În adolescență, întregul set este prezent, dar primează trebuințele sinelui, de cunoaștere și estetice. În adolescența prelungită, pregnantă este trebuința de autorealizare.

La adolescenți, motivația școlară capătă o funcție reglatoare a comportamentului. Astfel, interesul pentru activitatea școlară este fluctuant; nu de puține ori, apar perioade când adolescentului școala i se pare anostă, devitalizantă și, în compensație, se activează deschiderea sa culturală.

„Curiozitatea continuă să evolueze, apare și nevoia de a filosofa, ceea ce va contribui la crearea unei prime concepții despre lume și viața individului” (Șchiopu U.,Verza E.,1989).

De asemenea, în adolescență, viața afectivă se nuanțează, emotivitatea devine mai echilibrată, iar pe fondul deschiderii față de bine și frumos, apar sentimentele superioare, adică cele intelectuale, estetice, creatoare, morale. Iar în relațiile cu părinții, stările afective acționează mai acut, trecând de la o tensiune mai mare în pubertate la o temperare treptată în adolescență, când are loc o redeschidere spre spațiul familiei, prin scăderea tensiunii de opoziție și culpabilitate. Deschiderea spre familie se accentuează în perioada adolescenței prelungite, fiind, însă, secondată de o disponibilitate afectivă foarte mare, ce vine din afara cadrului familial.

II.3. Conștiința de sine la adolescent

Dincolo de multitudinea transformărilor ce inovează întreaga personalitate a adolescentului, există, după unii autori, trei dominante care dau culoare și specificitate acestei vârste: cristalizarea conștiinței de sine, identitatea vocațională, debutul independenței.

„Principala problemă a pubertății și a adolescenței este aceea a identificării personale sau a dezvoltării conștiinței de sine” (Șchiopu ,Verza ,1997). Astfel se intensifică dorința adolescentului de a fi unic, luând forma nevoii de singularizare, de izolare, acesta fiind preocupat și absorbit aproape în totalitate de propria persoană, pentru ca, spre sfârșitul adolescenței, acesta să simtă nevoia din ce în ce mai intensă de a se manifesta ca personalitate, ca subiect al unei activități socialmente recunoscută și utilă, valoroasă. Nevoia de a fi personalitate se manifestă, adeseori, prin tendința expresă a adolescentului de a fi original, cu cele două forme ale sale: creația, adică producerea unei noutăți, original și excentricitatea, din dorința de a ieși din comun, de a fi ca nimeni altul, de a se evidenția printr-o particularitate sau o multitudine de particularități care îi aparțin numai lui, adolescentul își poate întrece prietenii, atât în comportamente sociale pe care și le dorește, cât și în comportamente deviante.

Imaginea corporală este mai puțin importantă în copilărie, dar devine din ce în ce mai prețioasă, încorporându-se în conștiința de sine și începe să fie percepută ca atare. Fără ea, nu se poate organiza procesul de identificare.

Identificarea nu este un proces simplu și direct. Din experiența sa generală, copilul își poate construi o imagine despre sine conturată prin ochii celorlalți. El se poate considera puternic sau slab, cu o fizionomie plăcută sau nu, în funcție de caracterizările făcute de către cei din jurul său. Această experiență poate influența imaginea de sine din timpul perioadei de creștere și dinspre finalul acesteia.

William James a fost primul filosof care a acordat o atenție deosebită dialecticii dezvoltării conștiinței de sine, precum și ,,distanței“ dintre Eu și Sine. Personalitatea totală, al cărei nucleu devine Eu-l și Sine-le, este duală, fiind structurată din Eu, cel care cunoaște și este conștient de Sinele – cel care este cunoscut. Sinele cuprinde trei elemente; acestea sunt: sinele corporal-material, sinele social și sinele spiritual.

Sinele corporal-material se referă la corp, veșminte, familie, cămin, obiecte, deci la tot ceea ce posedă o persoană din punct de vedere material. „Pentru a se familiariza cu noua sa identitate anatomică, dialogurile adolescentului purtate cu persoana pe care o vede în fața sa atunci când se uită în oglindă sunt foarte frecvente, acesta putând oscila între satisfacție și critică violentă” (Munteanu ,1998). Acest fapt poate justifica preocupările mai intense pentru modul de aranjare a părului sau pentru vestimentația purtată, pe care le au unii adolescenți. Tot ceea ce fac acești adolescenți este pentru a se remarca sau pentru a șoca. Pentru aceasta, în afara teribilismului vestimentar sau comportamental, gama de manifestări își subordonează și modalitățile de a ieși în evidență prin artă sau literatură, dar și prin acte deviante, cum ar fi: fuga de acasă, furtul, violul și altele.

Sinele social constă în reputația și recunoașterea unei anumite identități, considerația pe care o poate obține o persoană de la ceilalți, precum și conștientizarea statuturilor și rolurilor pe care aceasta le îndeplinește, sau a celor pe care le va îndeplini.

Iar sinele spiritual se exprimă prin conștientizarea propriei activități, a propriilor tendințe și aptitudini. Este vorba despre un teritoriu foarte fragil al emoțiilor, dorințelor, al actelor de voință. În toate accepțiunile sau elementele sale componente, sinele are o natură socială.

Adolescența este însoțită de separarea planului real-obiectiv al lumii și vieții de planul subiectiv, ca spațiu al conștiinței și al reprezentării lumii. Separarea subiectiv – obiectiv este condiționată parțial de însușiri de personalitate dinamice, ca expresivitatea, dinamismul, expansiunea personalității, precum și de cunoștințele achiziționate de tânăr.

Tot în această perioadă se dezvoltă, mai discret, ce-i drept, și identitatea sexuală, care poate fi influențată foarte puternic de către modelele parentale și materiale, fiind la început integrată difuz în subidentitatea familiei. În acest sens, băieții care au un model parental cu masculinitate redusă, prezintă dificultăți de identificare, în timp ce băieții care au un model parental puternic conturat sunt mai încrezători ei, mai protectivi și mai relaxați. În cazul adolescentelor, situația este mai complicată, deoarece, pe plan social, rolul feminin este într-o permanentă schimbare, existând o mare diversitate de modele feminine: tradiționale, de tranziție, moderne. În general, fetele cu identificare feminină tradițională sunt mai conflictuale decât cele care se identifică cu rolurile specific feminine.

Identitatea vocațională desemnează abilitatea persoanei de a-și cunoaște calitățile și defectele, pe baza cărora poate decide asupra profesiei pe care o poate urma în viitor. „După vârsta de 14 -15 ani, când se stabilizează dimensiunile personalității, adolescentul se refugiază în interiorul său pentru a-și examina minuțios fiecare gest și fiecare trăire și a le analiza foarte critic” (Munteanu ,1998).

Această explorare interioară îl ajută nu numai să-și îmbogățească imaginea de sine, prin evaluarea calităților și defectelor sale, dar le stârnește curiozitatea pentru investigarea problemelor ontologice majore. „Încă de la vârsta de 14 ani adolescentul își pune problema orientării profesionale, acesta angajându-se în eforturi din ce în ce mai intense de calificare, ceea ce îi poate oferi prilejul de a dobândi o experiență importantă” (Șchiopu ,Verza ,1997).

O altă dimensiune a dobândirii identității personale este aceea a câștigării independenței. Descoperind că are un fond bogat de resurse, adolescentul se crede îndreptățit nu numai să le fructifice, ci și să aspire la independență. Întrucât există trei feluri de independență, material-economică, emoțională și de mentalitate sau valori, dobândirea acesteia pare a fi condiționată de ce anume se consideră în societate că înseamnă independența. Pubertatea și adolescența aduc doar o independență pe plan valoric, întrucât, în ciuda atitudinilor frecvente de sfidare, dependența materială și afectivă a puberului sau adolescentului față de familie rămane activă un timp îndelungat.

De asemenea, în jurul varstei de 14-15 ani, se explicitează tipul temperamental căruia aparține adolescentul și se diversifică sau se consolidează structurile de caracter. Pentru a se descrie acest proces, s-a introdus noțiunea de acceptori morali, care sunt formațiuni psihice bipolare, rod al educației, ce sintetizează concepția despre lume și viață a individului sau, cu alte cuvinte, sunt norme morale asimilate în mod ierarhic în structura personalității.

În adolescență, mai ales după 15 – 16 ani, se nuanțează responsabilitatea, ceea ce înseamnă că adolescentul își asumă sarcini dificile, străduindu-se să facă față situațiilor neplăcute. În adolescența prelungită, se constată grija persoanei față de climatul moral al locului său de muncă. Pubertatea și adolescența oferă și spațiul adecvat pentru dezvoltarea aptitudinilor speciale: literare, artistice, științifice, sportive, care vor alimenta o gamă largă de interese și aspirații.

II.4. Stima de sine – vector al personalității adolescentului

Stima de sine reprezintă componenta evaluativă a sinelui și se referă la trăirea afectivă, emoțiile pe care le încearcă persoana atunci când se referă la propria persoană. (Constantin, 2004).

Dificultățile pe care un individ le poate întampina în viața școlară sau profesională reflectă de cele mai multe ori o lipsă de motivare sau de implicare față de anumite sarcini cerute. Ori, interesul reușitei școlare sau profesionale depinde, în mare parte, de imaginea pe care o persoană o are despre sine. Sentimentele pozitive și valorificarea imaginii de sine sunt factori foarte importanți pentru motivarea activității.

În copilărie, indivizii își formează o imagine despre ei înșiși fondată pe modul în care sunt tratați de către părinți, profesori, prieteni, colegi de școală. Această apreciere pozitivă sau negativă despre imaginea de sine constituie stima de sine.

„Stima de sine reprezintă un ansamblu de atitudini și opinii pe care indivizii le pun in joc, în raporturile lor cu lumea exterioară” (Coopersmith ,1984). Încrederea în reușita personală, mobilizarea în vederea atingerii unor obiective, resimțirea mai mult sau mai puțin a unui eșec, ameliorarea performanțelor prin valorificarea experiențelor anterioare sunt atitudini legate strict de stima de sine. În altă ordine de idei, stima de sine cuprinde o dispoziție mentală care pregătește individul pentru a reacționa conform cu așteptările sale de succes, acceptarea și determinarea personală.

Rosenberg (1979) consideră că stima de sine dictează atitudinea mai mult sau mai puțin bună a individului față de propria persoană.

Atitudinile referitoare la sine, ca și toate celelalte atitudini pot fi sau nu conștiente. Ele au anumite semnificații afective pozitive sau negative strâns legate de procesele cognitive și motivaționale.

După William James (1998), stima de sine reprezintă rezultatul raportului dintre succesul unor acțiuni și aspirațiile individului cu privire la întreprinderea acelei acțiuni. O persoană va avea o stimă de sine ridicată în măsura în care succesele sale sunt egale sau superioare aspirațiilor. Dar dacă aspirațiile depășesc reușitele, stima de sine va avea un nivel scăzut. Rosenberg și Harter (1990) consideră că stima de sine este influențată de maniera în care persoana percepe competențele sale în domeniile în care reușita este importantă pentru el. Indivizii cu o stimă de sine ridicată se simt competenți în domeniile în care cred că reușita ar fi importantă și deasemenea sunt capabili să considere ca având o importanță mai mică domeniile în care se simt mai puțin competenți.

Conținutul individual are câștig de cauză în scopul acțiunii, integrarea socială, previzibilitatea, emoțiile constante și stabilitatea stimei de sine (apud. Blos, 1962). Stima de sine are un rol extrem de important în realizarea echilibrului nostru psihologic: atunci când are un nivel ridicat și o anumită stabilitate, ea conduce la acțiuni eficiente, care ajută individul să facă față dificultăților, să obțină performanțe bune și foarte bune în activitatea desfășurată și să aibă relații cât mai bune cu cei din jur. În cazul în care stima de sine este instabilă și are un nivel scăzut, efectele constau în inadaptare, frustrare, eficiență scăzută în acțiuni. Persoanele cu un nivel scăzut al acestei variabile de personalitate au sentimentul că nu se cunosc prea bine pe ei înșiși, vorbesc despre ele într-o manieră neutră, nesigură, ambiguă; însă, pot avea o bună capacitate de adaptare la interlocutori și un simț al nuanței. Amână luările de decizii, sunt adesea neliniștite de posibilele consecințe ale alegerilor lor, sunt influențate de anturaj în luarea deciziilor, sunt uneori ezitante sau convenționale în luarea deciziilor. Astfel de persoane reacționează emoțional la eșec, se simt respinse dacă sunt criticate în domeniile în care se consideră competente, se justifică după obținerea unui eșec, caută informațiile negative despre ele, manifestă anxietate puternică în fața evaluării de către ceilalți; au o bună motivație de a nu eșua și capacitate de a asculta criticile.

Persoanele cu un nivel ridicat al stimei de sine au păreri clare și stabile despre ele, întrucât acestea nu depind prea mult de context, vorbesc despre ele însele într-un mod tranșant, coerent, pozitiv; riscă să facă exces de certitudini și simplificări; acționează eficient, țin cont de propriile opinii în luarea deciziilor, perseverează în hotărârile lor, în pofida dificultăților, pot fi inovatoare, însă, uneori, sunt prea sensibile la interesele lor pe termen scurt. Eșecul nu lasă urme emoționale durabile asupra unor astfel de persoane, pot rezista la criticile asupra punctelor lor sensibile, nu se simt obligate la justificarea unui eșec și nici nu se simt respinse dacă sunt criticate, însă se poate întampla să nu țină cont de critică.

Persoanele reacționează diferit, în funcție de nivelul stimei de sine și în fața succesului, și în ceea ce privește alegerile importante din viață. „Fiecare om se comportă în viață de parcă ar avea o opinie precisă cu privire la puterea și capacitatea de care dispune (…), pe scurt, comportamentul său își are originea în opinia sa despre sine” (Adler ,1929/1996,p.17). Astfel, cele cu o stimă de sine scăzută nu au o atitudine realistă în fața succesului, neapreciindu-se la adevărata lor valoare și, de cele mai multe ori, atribuie succesul factorilor externi și nu propriilor lor resurse; reușita le poate produce teama de a nu mai fi la înălțime în viitor, aceasta fiind o bucurie anxioasă, adică se tem de eșec. În fața acestor temeri, multe dintre ele sunt prudente, nu-și asumă riscuri, preferă să fie mediocre și progresează lent. La persoanele cu o stimă de sine ridicată, lucrurile stau total diferit, astfel, reușita le confirmă imaginea stimei de sine, le provoacă emoții pozitive și motivație crescută; din păcate ele sunt, dependente de recompense. Astfel de persoane își asumă riscuri, caută să iși depășească limitele, se simt stimulate de noi experiențe, au un progres rapid și reacționează în funcție de succese. În orice activitate pe care o desfășurăm, căutăm să satisfacem două trebuințe indispensabile stimei de sine, acestea sunt: necesitatea de a fi iubit, apreciat, dorit, simpatizat și necesitatea de a fi competent, performant, abil, înzestrat. Aceste trebuințe se cer a fi satisfăcute permanent, întrucât stima de sine reprezintă o dimensiune mobilă și foarte importantă a personalității umane. La un nivel ridicat al stimei de sine se poate ajunge prin iubire și educație, inițial, din partea părinților, apoi, din partea prietenilor, colegilor, a tuturor persoanelor importante din viața unei persoane, de-a lungul vieții sale.

Se pune problema de la ce vârstă putem vorbi despre existența stimei de sine. Din punct de vedere științific, începuturile stimei de sine sunt corelate cu apariția conștiinței de sine a cărei componentă este; copiii, abia la 8 ani, au o reprezentare psihică globală despre ei înșiși, care poate fi evaluată științific. Însă, și înainte de această vârstă, se găsesc elemente care stau la baza constituirii stimei de sine. Astfel conceptul de stimă de sine este foarte strâns legat de ideea de acceptare socială, măsura în care un individ este plăcut de grupul din care face parte, care apare la copiii de 3-4 ani, dar și de dorința de valorizare a propriei persoane, care se întâlnește la copii cu vârsta cuprinsă între 5 și 8 ani.

Susținerea parentală în formarea unei bune stime de sine, este foarte importantă, deoarece copilul și adolescentul se hrănește cu dragostea primită de la părinții săi. De asemenea, școlarizarea și modul în care copilul percepe schimbarea din momentul începutului școlarizării, influențează atât nivelul, cât și stabilitatea stimei de sine. Copilul trebuie pregătit să fie competent social, să se simtă în largul său în cadrul grupurilor, să se afirme fără agresivitate sau lăudăroșenie, să reușească în sarcinile cerute de societate, să fie dorit, acceptat, aprobat și admirat de cei din jurul său. „Copiii care nu sunt integrați în grupuri, așa-numiții „nepopulari”, sunt aceia care manifestă o inadaptare afectivă, de multe ori aceasta fiind o prelungire a relațiilor de disconfort din familie” (Moldovan ,Bălaș-Timar ,2007).Și, pentru ca această pregătire să se realizeze, este necesară susținerea parentală care poate fi de două tipuri: necondiționată sau condiționată.

Susținerea necondiționată influențează nivelul stimei de sine, astfel, cu cât copilul se simte mai iubit, cu atât stima de sine este mai ridicată, pe când susținerea condiționată influențează stabilitatea stimei de sine, astfel, în cazul în care copilul este iubit, cu cât acesta va fi mai educat, cu atât stima de sine va fi mai stabilă.

Numeroasele cercetări de laborator și de teren întăresc opinia clinicienilor asupra importanței stimei de sine în viața personală și în raporturile sociale. Diverse studii asupra motivației sugerează că voința de a ajunge la un statut social mai ridicat sau o puternică recunoaștere socială provin din dorința de a păstra o imagine de sine pozitivă. Lucrări experimentale au arătat că persoanele care au un nivel scăzut al stimei de sine sunt mai puțin capabile de a rezista opiniilor altora și sunt mai puțin apte de a percepe tentativele de influențare sau de intimidare. Din contră, persoanele cu o stimă de sine ridicată își fac o idee pozitivă despre capacitatea și individualitatea lor. S-a demonstrat, de asemenea, că persoanele creative au o înaltă stimă de sine, având convingerea că își pot impune propriul model; astfel, stima de sine pare a fi un element fundamental al creativității. Persoanele care au un nivel de stimă ridicat sunt mai susceptibile decât cele din cealaltă categorie de a-și asuma un rol activ în grupurile sociale, de a se exprima liber și eficace.

„Un individ cu cât este mai lipsit de îndoieli și ambivalențe, cu atât acesta rezistă mai bine amenințărilor, este degajat de tulburări minore de personalitate. Astfel, cel care are o înaltă stimă de sine poate să-și atingă cu mai mare lejeritate scopurile pe care și le-a fixat.” (Coopersmith ,1984).

Există două perspective asupra modului de definire al conținutului stimei de sine. Unii autori o văd ca fiind unidimensională, stima de sine globală. (Coopersmith, Piers, Haris, apud. Tap, 1998). Această perspectivă este însă contestată de adepții modelelor multidimensionale și este susținută de cercetări care demonstrează multidimensionalitatea stimei de sine și a evaluării de sine pe baza analizei factoriale. Modelele multidimensionale susțin faptul că individul se autoevaluează diferit în funcție de domeniul de viață sau fațeta identității personale activate de un context anume.

F. Sordes-Ader, G. Leveque, N. Oubrayrie și C. Safont-Mottay (1998) au ajuns la definirea a cinci subdimensiuni ale stimei de sine opinând faptul că stima de sine globală se construiește din evaluarea făcută asupra fiecăreia din următoarele dimensiuni:

Sinele emoțional – este reprezentarea individului cu privire la gradul de control pe care îl are asupra emoțiilor sale și asupra impulsivității. Este imaginea pe care o are persoana cu privire la gradul său de stăpânire de sine care este considerată a permite o mai bună organizare în activități, o mai bună planificare.

Sinele social – este vorba de reprezentarea interacțiunii cu ceilalți și de sentimentul de recunoaștere socială.

Sinele profesional – se raportează la reprezentările, comportamentele și performanța la locul de muncă sau în context școlar. Percepția asupra propriilor competențe este încorporată în imaginea pe care și-o construiește individul despre propria persoană.

Sinele fizic – include imaginea corporală, percepția părerilor celor din jur cu privire la aspectul fizic și aptitudinile fizice și atletice.

Sinele anticipativ – modul în care persoana privește spre viitor, atitudinea față de ceea ce îl așteaptă în viiitor.

Medodele de analiză a stimei de sine sunt bazate în special pe autoevaluare și introspecție. Din această cauză unii autori consideră că stima de sine are un caracter inobservabil iar analiza ei o fiabilitate scăzută. Dacă considerăm că stima de sine este atitudinea individului față de propria persoană, atitudinile fiind măsurabile, putem concluziona că și stima de sine este măsurabilă.

Capitolul III

Rolul familiei în dezvoltarea personalității adolescentului

III.1. Accepțiuni ale conceptului de familie

„Familia este un grup organizat, care își are originea în căsătorie, constând din soț și soție, copii născuți din unirea lor, deși, uneori acestui grup restrâns i se adaugă și alte rude. Grupul familial este unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale” (Mitrofan,1989).

Din punct de vedere etimologic, termenul de familie derivă din latinescul famulus, care înseamnă sclav domestic. Acest termen a căpătat conotații diferite în decursul timpului. Din totdeauna familia a fost, este și va fi un mediu de generare și regenerare a resursei umane, dar și al formării personalității viitorilor adulți. Familia este mediul natural al copilului, adolescentului și are o influență fundamentală asupra dezvoltării acestora.

Conceptul de familie are mai multe definiții. Una dintre cele mai uzuale este cea a lui Murdock, potrivit căreia, familia este un grup social caracterizat prin rezidență comună, cooperare economică și reproducție. Ea include adulți de ambele sexe, dintre care cel puțin doi au relații sexuale recunoscute social și unul sau mai mulți copii proprii sau adoptați pe care-i cresc și îngrijesc. O altă definiție a familiei este dată de Broderick care subliniază că familia este cea mai puternică structură umană evolutivă ce va persista mai mult decât orice alt sistem, deoarece poartă cu sine elemente de cultură și civilizație.

Fiind un sistem, familia este supusă următoarelor principii:

totalitate, familia nu poate fi considerată o sumă a componentelor individuale sau a relațiilor întrucât are proprietăți, cum ar fi coeziunea sau atmosfera emoțională, ce nu pot fi aplicate părților;

integritatea subsistemelor, care se referă la faptul că fiecare sistem este alcătuit din subsisteme care relaționează între ele, fiecare relație putând fi privită, la rândul ei, ca un subsistem;

circularitatea influenței, ce se referă la faptul că toate componentele sunt interdependente, adică un anumit comportament al copilului este influențat și influențează la rândul său;

stabilitatea și modificarea, ce se referă la faptul că familia este un sistem deschis.

„Familia nu este doar locul în care se naște copilul, în care devine adolescent, în care își trăiește prima perioadă din viață ci este și principalul agent al socializării. Ea este intermediarul dintre societatea globală și copil, locul în care se modelează principalele componente ale personalității” (Mihăilescu ,2004).

În primii ani de viață, copiii trăiesc în principal cu mama, care reprezintă afecțiunea și autoritatea. La o anumită vârstă, băiatul se detașează de mamă și se apropie de tată, printr-un mecanism de identificare. Fetele realizează identificarea fără a se detașa de mama lor. De aceea, pentru ele nu este chiar atât de dramatică adolescența, cum este la băieți.

Dar, în momentul în care părinții pleacă în străinătate și își lasă copiii încă de la vârste fragede în grija bunicilor sau a altor persoane, ei ce modele vor mai urma, pe cine vor imita? Lumea lor se spulberă, au o adolescență foarte chinuită, se consideră respinși de către toată lumea, nu se simt iubiți, se simt singuri și pierduți într-o lume cumplită. Aceștia au tendința de a dramatiza totul, sunt foarte pesimiști și extrem de triști.

III.2. Funcțiile sistemului familial

Din perspectiva funcțiilor sale, familia se diferențiază de celelalte grupuri sociale, având un rol decisiv atât pentru individ, cât și pentru societate. În literatura de specialitate există opinii diferite referitoare la această problemă; unii autori accentuează funcția biologică, iar alții insistă asupra funcției economice și educaționale. Murdock susține că familia îndeplinește patru funcții: sexuală, reproductivă, economică și educațională sau de socializare. Însă Tischler 1986, consideră că principalele funcții ale familiei sunt:

regularizarea comportamentului sexual, relevată de faptul că, prin setul ei de reguli formale și informale, familia monitorizează acest tip de comportament;

reglementarea modelelor reproducerii prin care se promovează o anumită concepție despre divorț, recăsătorie, se încurajează sau descurajează reproducția, se permit sau se interzic anumite forme de mariaj;

organizarea producției și a consumului este o funcție de bază în societățile industriale și postindustriale; prin aceasta familia propune o anumită organizare a bugetului sau a consumului;

socializarea copiilor vizează procesul de educare a acestora, de control, de impunere a unor norme și reguli, obiceiuri și tradiții;

funcția socioafectivă exprimă capacitatea familiei de a asigura membrilor ei suport material și spiritual; în familie există atât bucurii, cât și necazuri;

garantarea unui statut social prin apartenența la o anumită familie: se pot moșteni atât valori materiale, cât și spirituale.

Alți autori opinează că sunt doar trei funcții ale familiei; acestea sunt:

funcția de socializare sau de educare, prin care se contribuie la asimilarea de către membrii familiei a regulilor și normelor ce permit adaptarea socială;

funcția economică, ceea ce înseamnă că familia are rolul de asigurare a condițiilor materiale pentru buna creștere a copiilor;

funcția politică, prin care li se asigură membrilor un statut în societate.

De asemenea, H. Stahl și Matei împart funcțiile în două categorii: funcții interne, ce creează un regim de viață intim și asigură membrilor săi un climat de solidaritate și sprijin și funcții externe care asigură posibilitatea de dezvoltare a personalității fiecărui membru în așa fel încât fiecare să se încadreze corespunzător în ansamblul vieții sociale.

Cercetătoarea Maria Voinea consideră că sunt patru funcții ale familiei, acestea sunt: funcția biologică, funcția economică, funcția de solidaritate și funcția pedagogică.

Funcția biologică a familiei acoperă trei domenii distincte, și anume: sexual, reproductiv și de îngrijire. Asigurarea unei anumite stabilități a societății umane a impus reglementarea într-o manieră acceptată a sexualității umane. „Există impulsuri foarte puternice în comportamentul sexual al celor mai mulți oameni și orice societate dorește să țină sub control această arie de comportare. Indiferent care ar fi sistemul familial ales, cerințele sexuale se găsesc, într-o formă sau alta, în cadrul familiei” (apud.Musgrave). În majoritatea culturilor existente acest fenomen a avut loc în forme și grade diferite. Deși sexualitatea a fost strâns legată de noțiunile de căsătorie și familie, în prezent este acceptată și în afara căsătoriei.

Al doilea domeniu este cel reproductiv, de procreare a copiilor sau funcția demografică iar în acest sens există o multitudine de cercetări bazate pe investigarea unui număr mare de indivizi și familii care urmăresc nivelul fertilității.

În ceea ce privește îngrijirea sau protecția fizică, ea constă în asigurarea cerințelor de igienă și sănătate pentru toți membrii familiei. Nerespectarea acestor cerințe poate crea o stare de stres în cadrul cuplului conjugal și consecințe negative asupra copiilor.

Funcția economică a familiei a suferit modificări odată cu trecerea timpului, fiind dependentă de tipul de societate și de nivelul dezvoltării socio-economice a acesteia. Rezolvarea problemelor în plan economic contribuie la menținerea unei familii organizate, cu posibilități reale de rezolvare a tuturor obligațiilor, atât față de membrii săi cât și față de societate, reprezentând indicatorul principal de echilibru din cadrul familiei. Conform studiilor de specialitate, funcția economică a familiei prezintă trei aspecte de bază, și anume: aspectul productiv, pregătirea profesională a tinerilor și latura financiar-contabilă.

Aspectul productiv se referă la obținerea de venituri din activități desfășurate în cadrul familiei și evitarea cheltuielilor prin acoperirea unor necesități ale membrilor familiei în interiorul său. Acest aspect este specific familiei rurale tradiționale sau familiei tradiționale de meșteșugari.

În ceea ce privește pregătirea profesională a tinerilor, familia reprezintă cadrul necesar pentru aceasta și este caracteristică acelorași tipuri de familii tradiționale.

Iar latura financiar-contabilă constă în administrarea unui buget comun de venituri și cheltuieli, indiferent dacă acestea provin din munca în gospodărie sau din activități prestate în afara acesteia.

Funcția de solidaritate. În calitate de unitate socială, familia presupune un sistem complex de relații între membri, cu drepturi și obligații reciproce și care tind spre un scop comun. În familiile nucleare, solidaritatea vizează relațiile dintre soț și soție, analizate prin prisma distribuirii autorității în familie și a modului în care este structurată diviziunea de roluri familiale. Orice dereglare la nivelul acestor relații pune în pericol stabilitatea familiei. Structura de solidaritate presupune relații de subordonare, exercitare pe verticală sau pe orizontală între soți sau între copii. Sunt două tipuri de familii autoritare: familia autoritar-absolutistă, cu un tată dominator care își exercită autoritatea asupra tuturor membrilor; și familia autoritar-egalitară, ce se bazează pe cooperare și în care autoritatea este deținută de către mai mulți membri ai familiei. Însă în majoritatea familiilor contemporane autoritatea este distribuită în egală măsură ambilor soți.

Funcția pedagogică, educativă a familiei. „Familia reprezintă „cureaua de transmisie a normelor culturale, din generație în generație” (Merton ,1965). Familia este cadrul perfect pentru transmiterea unor valori, norme și atitudini educative. Dar nu toate familiile sunt orientate de aceleași valori și atitudini educative, varietatea lor rezultând din structura socială, apartenența socio profesională, nivelul de instruire, mediul de rezidență și orientarea educativă a părinților. Modelul tradițional al familiei lărgite implică întâlnirea mai multor generații, ceea ce favorizează apariția unei relații afective mai puternice între bunici și nepoți, acest fapt favorizând și exercitarea unui rol educativ din partea acestora. S-a sesizat că relația afectivă este mai puternică între bunici și nepoți, presupunând o intimitate lipsită de constrângeri și reglementări normative, motiv pentru care ei devin, unii pentru alții, un suport moral și chiar material.

Rolul părinților în educarea copiilor nu poate fi nespecific și marginal câtă vreme experiențele primare au o importanță crucială în interiorizarea culturii. La indigenii australieni, copilul crește fără a i se acorda foarte multă atenție, într-un climat foarte permisiv, numai la pubertate, în momentul riturilor de inițiere sunt în centrul atenției adulților. Copilul este supus să treacă prin această perioadă dramatică deoarece presiunea exterioară asupra comportamentului său apare brusc, fără niciun fel de pregătire.

În ziua de azi, ambii părinți încearcă să îi ofere copilului în toate etapele vieții sale, o educație cât mai bună, modelată după cerințele societății moderne, pentru a avea o personalitate cât mai puternică. Însă, copiii care au rămas acasă în grija altora ce educație pot primi de la aceștia? Părinții nu îi pot oferi educația atât de necesară în decursul unei ore pe săptămână. Acesta este și motivul pentru care din ce în ce mai mulți adolescenți o iau pe drumuri greșite în viață, de pe care nu îi mai pot întoarce, de cele mai multe ori. Este extrem de importantă prezența și educația dată de către părinți copiilor săi, iar aceasta nu poate fi compensată prin niciun lucru material pe care îl dețin.

III.3. Rolul familiei în dezvoltarea personalității adolescentului

„Individualizarea sănătoasă și sănătatea mentală pozitivă este promovată prin apropiate, nu distante, relații familiale” (Bomar and Sabatelli, 1996).

Familia joacă un rol foarte important în structurarea și formarea personalității adolescentului. Părinții influențează copiii prin concepția lor despre lume și viață, dar și prin comportamentele, temperamentele, atitudinile, dorințele lor, gradul lor de toleranță. Familia reprezintă factorul principal al formării și socializării copilului, este întâiul intermediar în relațiile cu societatea, reprezentând totodată matricea care imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale, atitudinile pe care copilul le adoptă în familie punând bazele conduitelor viitoare (Osterrieth ,1973).

Ea reprezintă locul în care copilul învață regulile de comportare, strategii de rezolvare a problemelor practice, dobândește competențe sociale de bază, cum ar fi: negocierea, comunicarea, exprimarea emoțională, controlul mâniei și al agresivității, conduita asertivă, care îl vor ajuta pe adolescentul și adultul de mai târziu să se adapteze optim la rolurile familiale, profesionale și sociale pe care comunitatea și societatea din care face parte le așteaptă de la el. În cadrul familiei, copiii, beneficiază de sprijinul material, cognitiv și, cel mai important, afectiv al părinților și al fraților, învață să fie autonomi și independenți, să fie siguri pe ei înșiși, să fie disciplinați și cinstiți, pentru reușita în viață. De asemenea, familia este locul unde sunt construite prototipuri pentru toate tipurile de relații sociale; de supraordonare sau subordonare, de complementaritate sau de reciprocitate.

În cadrul familiei, părinții joacă un rol hotărator. În egală măsură, conduita ambilor părinți reprezintă prima sursă de imitație, după care copiii încep să-și ghideze conduita. Dacă conduita părinților este adecvată și îl stimulează pe copil în direcția bună, acesta va ajunge să socializeze în mod normal și să aibă șanse mari de a reuși în viață. În cazul în care modelele pozitive de conduită ale părinților sunt absente, de exemplu: aceștia sunt plecați în străinătate, copilul va întâmpina dificultăți în procesul de socializare, care pot avea repercusiuni pe termen lung asupra dezvoltării personalității acestuia, mai ales atunci când acesta nu este ajutat la timp să le depășească.

Rolul familiei ca principal mediu de dezvoltare a personalității copilului este extrem de important încă din etapele incipiente ale evoluției sale și continuând până la sfărșitul adolescenței, când această dezvoltare ajunge la maturitate și capătă un caracter stabil. „A observa felul în care nou-născutul devine bebeluș, iar apoi, succesiv, preșcolar, școlar și adolescent, precum și încercarea de a înțelege mecanismele care stau la baza acestei schimbări reprezintă activități interesante din punct de vedere intelectual, oferind în același timp numeroase satisfacții emoționale” (Schaffer,2005,p.1).Numărul, complexitatea și varietatea de situații care pot apărea într-o familie – începand cu tipul de familie, structura acesteia și până la conduitele specifice pe care aceste situații le determină sunt deosebit de importante pentru dezvoltarea personalității adolescentului. Diversitatea mediului familial ajută la socializarea adolescentului, prin descoperirea comportamentelor sociale fundamentale, de bază și la individualizarea acestuia, oferindu-i posibilitatea de a se defini și preciza pe sine.

Influența familiei asupra personalității adolescentului se exercită pe trei căi principale:

1) prin educație explicită, intențională;

2) prin transmiterea unor modele de valori, de atitudini și comportamente;

3) prin climatul familial.

Prima cale este directă iar celelalte două sunt indirecte. Toate acestea se realizează diferit, de la familie la familie, în funcție de variabile precum: tipul de familie, statutul socio-economic și cultural, tipul de disciplină parentală.

Astfel, un rol principal îl are educația pe care părinții o oferă adolescentului. Educația copilului în familie poate depinde de nivelul de instrucție al părinților, structura familiei, unele caracteristici psihopatologice ale părinților și asa mai departe.

De asemenea, transmiterea familială a valorilor poate fi diferită de la o familie la alta, în funcție de statusul, credințele, nivelul socio-economic și cultural al acesteia. Astfel, numeroși autori susțin faptul că părinții care aparțin unor categorii socio-economice diferite le transmit copiilor lor valori diferite. În clasele mijlocii și superioare sunt valorizate autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, pe când în clasele populare accentul este pus pe ordine, curățenie, obediență, respect al vârstei și al regulii exterioare, respectabilitate, capacitatea de a evita problemele.

Modelele atitudinale și comportamentale pe care adolescentul le găsește în mediul familial pot fi pozitive, dar și negative precum: un tată incoerent, slab, supraocupat, violent, despotic sau o mamă instabilă, superficială. Este de remarcat sensibilitatea pe care o au copiii față de atitudinile, stările de spirit și opiniile părinților. Dependența de părinți, autoritatea și prestigiul acestora, câștigate prin experiența directă a traiului în comun, conștiința, dobandită de copii prin aceeași experiență, că părinții sunt ființe care pot rezolva orice problemă sau dificultate întăresc în copil încrederea profundă, cel puțin până la vârsta adolescenței, în capacitatea și știința părinților. Pentru copil această încredere constituie unul dintre suporturile esențiale ale imaginii lui despre lume și despre relațiile interumane. Lipsa acestui suport, spectacolul ostilității dintre părinți, produc o gravă dezorientare în conștiința lui.

Orice intenție educativă trebuie întemeiată pe buna organizare a vieții familiale. Este vorba de stabilirea unui regim de viață bine echilibrat, care să respecte toate trebuințele adolescentului și să-i dezvolte conștiința existenței unor îndatoriri față de familie și societate. În acest sens, se poate spune că dintre cei trei factori, care sunt răspunzători pentru formarea personalității adolescentului în cadrul mediului familial, climatul familial îi influențeză într-o foarte mare pondere pe primii doi, deoarece într-o atmosferă de tensiune și conflict nu se va putea realiza o educație adecvată.

După Bornstein M. (2002) , în ceea ce privește sănătatea adolescenților, aceasta depinde de importanța pe care o acordă familia, dar și de mediul de acasă important pentru protecția adolescenților de rău. Ceea ce mai apare ca și protecție este sentimentul de conectare al adolescentului cu familia. Simțindu-se iubit și ingrijit de părinți înseamnă un lucru măreț pentru adolescenți.

Capitolul IV

Influența migrării părinților asupra

vieții emoționale a adolescenților

IV.1. Anxietatea la adolescenții cu părinții plecați

Anxietatea afectează ceea ce facem și felul în care ne ducem viața, comportamentul nostru față de persoanele din jurul nostru.

Atunci când o anumită situație sau lucru ne face anxios sau incomod , vrem în mod natural să îl evităm. Persoanele cu probleme de anxietate folosesc deseori evitarea drept strategie principală pentru a face față anxietății , dar aceasta de fapt menține anxietatea și cauzează alte probleme. Indivizii anxioși prezintă atât o preocupare de pericol cât și o subestimare a capacității lor de a face față anumitor situații. Această preocupare de pericol este evidentă în mai multe moduri cognitive. În primul rând, este evidentă în gândurile negative automate. Acestea sunt aprecieri sau interpretări ale evenimentelor , adesea caracterizate de identificarea deviațiilor cognitive, de exemplu suprageneralizarea, raționamentul emoțional.

Anxietatea reprezentată o neliniște emoțională crescută, cu anticiparea pericolului ce se diferențiază de frică, care este un răspuns emoțional la un pericol obiectiv. Anxietatea face parte din existența umană și se caracterizează printr-un sentiment iminent de pericol (Enăchescu,2005).

Frica și anxietatea, tristețea și depresia apar sub diferite forme de exprimare în copilărie. Pe măsură ce copilul crește, acestea se modifică, căpătând o funcție adaptativă. Abordarea tulburărilor anxioase se face separat de depresie deși trebuie reținut că la copil, de cele mai multe ori ele apar împreună, o stare este acompaniată de cealaltă. La copil, relația anxietate – depresie și depresie – anxietate este o stare frecventă.

Frica și anxietatea au aceleași manifestări psihologice; ele sunt resimțite ca un sentiment de teamă și tensiune, fiind însoțite de fenomene motorii și vegetative, ca de exemplu: transpirații, uscăciunea gurii, dureri abdominale, diaree. Sunt reacții de percepție a unui pericol iminent, frica apărând în prezența obiectului sau evenimentului stresant, în timp ce anxietatea este mai generalizată, difuză și cu un caracter anticipatoriu (Cannon ,1920).

Copiii predispuși la anxietate își fac griji excesive pentru o varietate de lucruri, cum ar fi notele la școală, problemele de familie, relațiile cu colegii, performanța în sport.

Aceștia pot fi foarte duri cu ei înșiși și să depună eforturi pentru perfecțiune. De asemenea, pot solicita aprobarea constantă sau reasigurarea din partea celorlalți.

Aceste trăiri prezintă variații developmentale atât în natura cât și în modalitatea de raspuns, aceasta deoarece unele dispar în timp ce altele se intensifică cu vârsta.

Când sunt mici, copiii au anumite temeri, însă, odată cu trecerea anilor, cresc abilitățile cognitive și, odată cu trecerea în stadiul operațiilor abstracte, școlarul mare devine vulnerabil la dezvoltarea altor frici, cum sunt: teama de viitor, de război nuclear, teama de moarte, griji față de viitoarea sa carieră sau teama de eșec, apar grijile și teama față de propria sexualitate. În cazul în care părinții sunt plecați în străinătate, adolescenții prezintă și alte temeri, mult mai intense, cum ar fi: teama ca părinții l-au abandonat, că au avut un accident sau nu se mai întorc la el.

Unii autori sunt de acord că există diferențe de vârstă și sex în apariția fricilor și anxietății. Fetele "sunt mai anxioase decât baieții", iar copiii mai mici au mai multe frici decât cei mai mari.

Copilul și, respectiv, adolescentul, victimă a violenței fizice sau psihice poate dezvolta un sindrom de stres posttraumatic foarte sever, dat fiind fragilitatea acestei vârste.

Copiii ce prezintă stres posttraumatic pot avea o intensă frică și anxietate, pot deveni din punct de vedere emoțional ușor iritabili, sau pot evita anumite locuri, persoane sau activități după ce au experimentat sau au fost martorii unor evenimente traumatizante. Nu toți copiii ce au trecut prin astfel de evenimente pot dezvolta stres posttraumatic, dar e normal să fie temători , triști, și mulți copii își revin destul de repede din aceste sentimente.

Importanța tulburării de stres posttraumatic la adolescență, ca urmare a creșterii violenței în rândul acestei categorii de populație, a dus la apariția, în unele țări a unor asociații care beneficiază de programe de protectțe a adolescentului victimă a violenței și care stipulează că: "majoritatea nevoilor adolescentului sunt: nevoia de independență, de separare, de emancipare, nevoia de dezvoltare a propriei identități, nevoia de recunoaștere și dezvoltare a propriilor interese".

În adolescență, atacurile și violența pot destrăma achizițiile în dezvoltare, fapt ce poate avea consecințe dezastruoase asupra acestei fragile personalități în formare.

În cazul copiilor și adolescenților, tipul de anxietate pe care îl pot dezvolta aceștia este anxietatea de separare. Anxietatea de separare este caracterizată prin anxietate sau teamă în legătură cu separarea de figurile parentale sau de persoana de care copilul este atașat și apare de regulă în copilărie, motiv pentru care este inclusă în spectrul tulburărilor diagnosticate de regulă pentru prima dată în perioada de sugar, în copilărie sau adolescență (Bowlby, 1975).

Mulți copii experimetează anxietatea de separare între 18 luni și 3 ani, când e normal să simtă un fel de anxietate când un părinte părăsește camera sau când iese din aria lui de vizualizare. De obicei copilul poate fi distras de la astfel de sentimente. Copiii cu anxietate de separare se gândesc mereu la faptul că s-ar putea întâmpla lucruri rele părinților sau pot avea un vag sentiment că ceva teribil poate apărea în tmp ce sunt afară.

„Începând în timpul școlii, anxietatea de separare poate evolua într-o tulburare de anxietate de separare, adică prin teama de a fi singur și/sau abandonat” (Eisen and Schaefer, 2005).

Adolescenții cu anxietate de separare merg la extreme dorind să fie mereu în casa lor și/sau alături de părinți. De obicei, refuză să iasă cu prietenii lor sau se plâng de stări de rău când sunt separați de părinți și/sau trebuie să plece din casă. De regulă, copilul tolerează mai bine separarea de un părinte față de separarea de celălalt; de obicei este mai atașat de mamă.

Când este expus la un eveniment traumatizant, copilul sau adolescentul suferă o injurie severă, care-i pune viața în pericol. Copilul trăiește o spaimă foarte intensă și se simte în mare pericol. Ulterior, el poate retrăi evenimentul prin amintirile dureroase care-i revin în minte fie spontan, fie provocate de cei din jur sau de fragmente din viața cotidiană, ce-i pot reevoca trauma. Copilul poate repeta în joc scene pe care le-a trăit sau poate avea vise, coșmaruri cu tema factorului traumatizant. După Ollendick (1998), ceea ce poate fi mai greu de înțeles este faptul că de ce această teamă continuă cu trecerea anilor. Continuarea acestei anxietăți de separare este cel mai bine înțeleasă de către ciclul de evitare.

Este foarte traumatizant pentru un copil mai mic, chiar și pentru un adolescent ca părinții săi să nu îi fie alături și fizic, zi de zi. Acest lucru își pune o foarte mare amprentă pe dezvoltarea personalității adolescentului și poate prezenta un grad de anxietate mult mai ridicat ce îl va afecta în toate categoriile vieții sale. De aceea, se recomandă rămânerea acasa măcar a unui părinte lângă copii.

Gândurile, sentimentele, fiziologia, comportamentul și mediul interacționează cu fiecare în diferite moduri, fiecare jucând roluri în diferite probleme de anxietate. Anxietatea poate fi foarte perturbătoare, croindu-și drum în relațiile personale ale individului, în viața socială și muncă.

IV.2. Consecințele despărțirii temporare a familiei

Datorită instabilității socio-economice și a tranziției interminabile din țara noastră, au determinat multe persoane să plece la muncă în străinătate pentru a-și putea întreține familia. Câștigurile obținute sunt importante, pentru familie și pentru economia românească, dar această migrație are și aspecte mai puțin dorite, cum ar fi destrămarea familială și abandonul copiilor (mai mari sau mai mici) la bunici, la alte rude sau chiar singuri, au consecințe psihologice grave în timp pentru aceștia. Există și situații extreme în care copilul este total abandonat și autoritățile trebuie să aibă grijă de el. În cazul de față se pune o problemă destul de delicată, și anume: ar fi mai bine ca părinții să rămână acasă, dar să nu aibă bani, neavând astfel posibilitatea să-i educe și să-i îngrijească sau este mai bine să plece, neavând astfel probleme financiare, însă copiii să rămână în grija altor persoane sau doar cu un părinte.

Lucrurile nu pot fi privite în alb și negru, însă trebuie evidențiate consecințele psihologice care apar ca urmare a absenței numai a unuia din părinți pe o perioadă mai lungă. Astfel, încă din momentul nașterii, copilul observă că există două persoane în jurul lui, cu roluri diferite, aceasta deoarece împreună, părinții îndeplinesc toate funcțiile familiale. În acest caz identitatea cu mama sau tatăl este afectată când nu există ambele figuri parentale.

Copiii învață să accepte limitele și disciplina pe care părinții o impun. În cazul adolescenților lucrurile nu sunt atât de simple, întrucât aceștia trec printr-o perioadă de schimbări majore, atât în plan fizic, cât și psihic, în care prezența părinților în viețile lor este esențială. De aceea, se recomandă să se evite plecarea ambilor părinți în străinătate. În caz contrar fiecare despărțire pe parcursul vieții lor va fi traumatică și accentuată. Eforturile vor fi îndreptate spre evitarea despărțirii, chiar dacă uneori aceasta este necesară. Astfel vor apărea multe compromisuri și tulburări afective. Intervine și lipsa atașamentului care nu poate fi compensată în nici un alt fel. Lipsa de afectivitate este de cele mai multe ori autocompensată prin cheltuieli nejustificate și prin imaginea afișată, însă banii nu pot compensa lipsa părinților și rolul lor în dezvoltarea adolescentului și în viața de zi cu zi. Absența părinților sau doar a unuia poate conduce și la probleme școlare, copilul nu se mai concentrează, se închide în el sau devine neliniștit, abandonează școala uneori, nu are nimeni puterea să-l controleze.

Copilul suferă de disciplină, de lipsa de limitare. Părinții plecați sunt de mai multe feluri: care sună des, care vin acasă la câteva luni și-l vizitează sau care numai trimit bani. În această privință autoritățile trebuie să impună ca plecarea în străinătate să aibă loc după ce s-a lăsat copilul pe mâini bune și s-a luat angajamentul de a se ține un contact permanent cu copiii, cu toate că cele mai moderne mijloace de comunicare, telefonul sau internetul nu țin loc de căldură umană și de un sfat dat de aproape, cu afecțiune părintescă. Din păcate, această datorie se uită când se ajunge în străinătate și dacă la început era în plan rămânerea pentru o perioadă scurtă, aceasta se prelungește până se ajunge la instalarea unei rupturi puternice între părinți și copii.

Totodată, se creează sentimentul abandonului și este posibil ca odată ajunși la maturitate să își abandoneze și ei copiii ca un fel de protest și ca răzbunare împotriva propriilor părinți.

Alte consecințe care derivă din despărțirea temporara a familiei, pot fi: copilul se simte abandonat, părăsit, dorul de părinți îl face să se însingureze, să se izoleze; devine irascibil, fiind convins că i s-a facut o mare nedreptate; își neglijează școala; poate intra în grupuri periculoase; simte nevoia să le arate colegilor că nu le este inferior și încearcă să epateze prin diverse gesturi, mai ales dacă părinții îi trimit bani; situația este și mai gravă dacă traversează adolescența, întrucât la problemele vârstei se adaugă și problemele depărtării de parinti; au fost cazuri extreme când copiii au fugit de la persoanele în grija cărora au fost lăsați; lipsa afectivității parentale poate avea consecințe pe termen lung, poate influența dezvoltarea normală a copilului, atât în privința dezvoltării fizice, cât și celei psihice; pot ajunge să fie supuși unor abuzuri din partea adulților; crește riscul de consum de droguri; lipsa posibilității de a se consulta cu cineva în luarea unor decizii importante; copiii pot ajunge să aiba comportamente deviante sau neconcordante cu vârsta lor; de multe ori s-a întamplat ca familia să se destrame, de aici decurgând o altă serie de efecte negative asupra copilului; unii părinți se limitează să trimită bani din când în când, considerând că în acest fel și-au îndeplinit statutul de părinte; se întamplă ca familia la care ramane copilul să fie interesată doar de avantajele materiale pe care le are de pe urma acestuia, lăsând libertate totală; și pot exista cazuri și mai grave, când acești copii sunt părăsiți total.

Diferite cercetări privind copiii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate au arătat faptul că aceștia pot dezvolta o vastă listă de manifestări psiho-comportamentale, cum ar fi: sentimentul de abandon, tristețe, anxietate, insecuritate, depresie, comportament agresiv, atitudine de indiferență, scăderea performanțelor școlare, scăderea atentiei, supra sau sub- aprecierea, izolare, comportamente delicvente (Luca &Gulei ,2007).

Impactul emoțional al distanței dintre parinți și copii – aceștia sunt în conflict cu părinții deoarece dezagrează faptul că bunurile înlocuiesc dragostea, au impresia că părinții nu își dau silința să mențină integritatea familiei și le reproșează, în special mamei, vizitele rare (uneori doua luni în patru ani). Majoritatea copiilor au mai mare nevoie de mamă decât de bunurile materiale (Parrenãs,2001).

Un studiu realizat de Soros Foundation (2007) privind efectul migrării părinților și concentrându-se asupra copiilor rămași acasă, arată că adulții își pierd controlul asupra acestor copii, lipsa afecțiunii parinților creând mari probleme. Creșterea situației financiare și lipsa afecțiunii provoaca mari tendințe de delicvență în rândul copiilor și al adolescenților.

Copiii temporar „abandonați” de părinți pentru a pleca la muncă în străinătate prezintă un risc major al apariției comportamentului delicvent, astfel abandonul de mai mult de un an de zile duce la comportamente neplacute, probleme afective, de atenție și probleme de interiorizare. După plecarea părinților, copiii trec prin perioade dificile, recurg la minciuni, se învață să chiulească de la școală și își găsesc diferite anturaje nepotrivite. Plecând în străinătate să muncească, părinții le oferă copiilor nevoile materiale, neglijând nevoile emoționale.

Situația economică sau mediul social educativ nu sunt suficiente pentru prevenirea și recuperarea stărilor afective și comportamentale ale copiilor care au părinții plecati. Trebuiesc găsite anumite metode de intervenție psihologică pentru a ajuta acești copii.

Asociația Alternative Sociale a efectuat un studiu in zona Iași, „Singur acasă”, asupra copiilor care au unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate. Lipsa părinților pe o perioadă mai îndelungată de timp poate avea efecte negative asupra dezvoltării copiilor, care pot fi asociate cu diferite probleme, cum ar fi neglijarea alimentară și vestimentară, neglijarea igienei, neglijarea medicală, neglijarea educației.

Plecarea părinților reprezintă un moment de modificare al modului de funcționare al familiei, de rupere a relațiilor în interiorul familiei. Lipsa controlului, a educației, a problemelor de comunicare duc la o degradare a stării fizice și psihice a copilului.

Sentimentul de abandon este una dintre trăirile cu efecte grave asupra personalității, datorate separării copiilor de unul sau ambii părinți. Acești copii pot dezvolta o serie de manifestări psiho-comportamentale cum ar fi scăderea performanței școlare, risc de abandon școlar, conflicte cu profesorii și colegii. Sentimentul de abandon, tristețe, anxietate apar ca urmare a dorului de părinți, al nevoii de afecțiune părintească. În unele momente dificile, copiii interpretează absența părinților ca o indiferență față de nevoile lor. Principala preocupare a acestora este lipsa părinților, situația lor, așteptarea unui telefon pentru a comunica cu parinții, primirea pachetelor.

În cele mai multe cazuri apar tulburări ale stimei de sine: supraaprecierea față de ceilalți copii care nu au o situație la fel de bună ca a lor sau subaprecierea față de colegii ai căror părinți sunt prezenți în viața și activitățile acestora. Copiii cu stima de sine scăzută manifestă comportamente de timiditate, teama de relaționare cu cei din jur, incapacitatea de a rezolva anumite sarcini, randament școlar scăzut, comportamente agresive, fugă de acasă, consum de tutun, alcool. Pentru a putea duce la creșterea stimei de sine a acestor copii trebuie evitate criticile, lăudate comportamentele pozitive, evitate comparațiile cu alți copii, lăudat efortul de a realiza o sarcină, trebuie ajutați să își identifice calitățile și abilitățile.

Astfel, copiii lăsați acasă în grija altor persoane trebuie să fie supravegheați și să li se acorde cât mai multă atenție atât din partea celor care au rămas în locul părinților, cât și din partea părinților cel puțin prin acordarea unui mai lung timp de comunicare măcar prin telefon și internet, pentru ca acești copii să simtă cât mai puțin lipsa părinților.

Copiii ai căror părinți sunt plecați în străinătate ar trebui considerați în situație de risc. De aceea ar trebui realizat un pachet de servicii sociale ce pot fi oferite acestor copii in sensul că ar trebui să se includă consiliere specială, ajutor în procesul de învățare, condiții de petrecere a timpului liber în activități organizate cu alți copii.

„Orice copil vine pe această lume cu anumite sensibilități la experiențele emoționale. Anumiți copii sunt în mod natural extrovertiți și încrezători, în timp ce alții sunt timizi și temători. Anumite cercetări arată faptul că acești copii predispuși la anxietate pot fi mai sensibili emoțional decât copiii care nu sunt predispuși la anxietate” (Lonigan și alții, 2004).

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Dimensiuni ale Personalitatii Adolescentilor Afectate de Plecarea Parintilor In Strainatate (ID: 165085)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Dimensiuni ale Personalitatii Adolescentilor Afectate de Plecarea Parintilor In Strainatate

Copyright Notice

Rolul Consilierului Scolar In Formarea Si Dezvoltarea Tinerilor In Sistemul Activitatii Didactice

Comportamentul Organizational Si Factorii Motivationali

. Comportamentul Autodistructiv la Adolescenti

Dimensiunile Psihologice ale Conflictuluidin Transnistria. Studiu Privind Evolutia Si Incercarile de Rezolvare ale Conflictului

Manifestarea Sindromului Burnout LA Cadrele Didactice DIN Diferite Nivele DE Invatamint

Rolul Si Locul Metodelor In Psihoterapia Integrativa

Copyright Notice

Similar Posts