Depresia LA Adolescentii Tineri. Preventia

INTRODUCERE

Pornind de la faptul că omul este o fiină socială și de la realitatea că și adolescentul cu tulburări de comportament traiește printre oameni, face parte din același mediu social, acționează printr-un ansamblu de modalități în mediul înconjurator, in relațiile cu ceilalti, el trebuie să-și formeze un sistem atitudinal adecvat și un comportament prosocial. Tulburările de comportament sunt privite ca ceva patologic. Oamenii se sustrag temători în fața acestor probleme, lăsând copiii, tinerii să se lupte singuri. Fiecare adolescent care manifestă tulburări de comportament are nevoie de ajutor. Noi, adulții, îi putem sprijini, însă depinde de voința noastră de a ne dori acest lucru. Respectarea individualității adolescentului, formarea și dezvoltarea în concordanță cu liniile proprii de dezvoltare ale acestuia devin condiții necesare în procesul instructiv-educativ. Organizarea unor acțiuni educative depinde de o cunoaștere corectă a copilului în vederea înțelegerii lui. Datorită fragilității lor psihice și afective, adolescenții sunt printre primele victime ale tulburărilor de comportament. Pentru a fi preîntâmpinate și recuperate, tulburările de comportament, este necesară o analiză a cauzelor care au favorizat instalarea și manifestarea acestora. Dacă modelarea personalității, a comportamentului adolescentului normal este o problema complexă, greu de rezolvat, cu atât mai dificilă este problema influențării adolescenților cu tulburări de comportament, care prezintă tulburări în sfera cunoașterii, afectiv-voliționala. Caracterul reprezintă latura relațională a personalității, este responsabil cu modul în care interacționam în mediul social, are o valoare adaptativă, deoarece ne pune în contact cu realitatea, ne facilitează stabilirea relațiilor cu ceilalți. Datorită anumitor factori, apar efecte negative în maturizarea personalității și, implicit, în structurarea caracterului. Adolescentul de la natură nu este nici bun, nici rău. El devine bun sau rău în funcție de influențele mediului social în care traiește, și modelarea educațională.

CAPITOLUL I: ADOLESCENȚA

PREZENTARE GENERALĂ

Adolescența este o perioadă dificilă atât pentru copii cât și pentru părinți. Ea este vârsta supranumită: de aur, a doua naștere, dar și vârstă primejdioasă, a negării, a încăpățânării. Corpurile noastre se schimbă din momentul în care ne naștem și continuă să se schimbe pe parcursul vieții. Se schimbă deoarece tot ceea ce este viu crește și se dezvoltă.

Cuvântul adolescență vine din cuvântul latinesc ,,adolescere,, care înseamnă a crește. Când oamenii folosesc cuvântul adolescență de obicei se referă nu numai la schimbările fizice, ci si la noile gânduri, sentimente, relații și responsabilități pe care le au copiii care devin tineri adulți. Adolescența este perioada situată din punct de vedere psihologic și cultural între copilărie și vârsta adultă; este cea mai complexă etapă de evoluție a tânărului în drumul său spre maturitate.

Albert Ellis realizează următorul tabel pentru a sistematiza descrierea adolescenței din diferite puncte de vedere.

Table 1.1: Descrierea adolescenței

Pe parcusul acestei perioade, copilul se schimbă din punct de vedere fizic, mental și emoțional, pentru a atinge statutul de adult. În cultura noastră, etapa de tranziție este adesea foarte lungă, întinzându-se aproximativ între 12 și 18 ani, uneori chiar mai mult pentru cei care își continuă studiile, amânând astfel obținerea statutului complet de adult. Schimbările fizice și emoționale legate de această tranziție sunt atât de spectaculoase, încât adesea adolescența este asociată cu o perioadă tumultoasă și stresantă. Această descriere este o exagerare a tulburării emoționale trăită de majoritatea adolescenților.

Perioada de timp în cursul căreia procesele de reproducere se maturizează este cunoscută ca pubertate. Deși majoritatea semnelor de dezvoltare evidente în timpul pubertății sunt fizice, apar transformări și în funcționarea cognitivă, în interacțiunea socială, emoții și în simțul propriei persoane.

Albert Ellis si Michael Bernard, primele persoane care au studiat adolescența în mod științific, o descriu ca fiind o perioadă de ,,furtuni și stres’’, precum și de mari transformări în plan fizic, mental și emoțional.

Opinia tradițională privind adolescența este aceea a unei perioade de dezvoltare dominată de agitație și revoltă. Adolescența se caracterizează prin transformări fizice, emoționale și cognitive extreme, dezvoltarea imboldurilor sexuale, trebuința de a face alegeri profesionale și de alte tipuri, controlul tensiunilor pentru a se conforma așteptărilor grupului de aceeași vârstă. Toți acești factori exercită o presiune și contribuie la agitația trăită de către majoritatea adolescenților.

PREZENTARE SOCIO-EMOTIONALĂ

Când începe pubertatea, copilăria se dezagregă. “A fi copil înseamnă a întinde mâna” spre mâna protectoare a adultului sau se închide în propria “cochilie”.

Revolta /scandalul: refuzul de a se supune, zâmbetul batjocoritor, teama de a nu mai fi păcălit; revolta împotriva părinților (cea mai veche și opresivă tutelă); revolta împotriva școlii; revolta împotriva moralei și politeții.

Introspecție: vrea cameră/parte bine delimitată din cameră, proprie; caută singurătatea, izolarea; scrie jurnal intim. Se intensifică percepția de sine, el căutând identificarea celor 4 “eu-ri”: sexual, vocațional, social și filosofico-moral.

Afirmarea personalității /exaltarea. Supraevaluare, geniu, autobiografii. Scrie “opere”. Se consideră punctul central al universului atât ca individ, cât și ca generație.

Dorința de autodepășire. Își încearcă limitele; perioada performanțelor și a recordurilor.

Singularizare: prin ieșirea în evidență sau dimpotrivă, modestie, anonimat deghizat: vestimentație; semnătură; corespondență, limbaj (folosește argouri, arhaisme, neologisme, antiteze); în societate dau tonul, gestică exagerată.

Intelectual: gândirea are acces la categoria de lege, verbalism; gust excesiv al raționamentului; opinii extreme și fără concesii; logică șubredă, cu invocarea generației lor ca argument al validării; atittudine critică față de toate instituțiile sociale; își structurează concepția științifică despre lume și viață.

IDENTITATEA ÎN ADOLESCENȚĂ

Stima de sine se modifică odată cu înaintarea în vârstă; de obicei ea diminuă ușor spre începutul adolescenței, pentru a crește apoi în mod regulat și substanțial. Spre sfârșitul adolescenței, tinerii adulți de 19-20 de ani prezintă o stimă de sine mai ridicată decât la vârsta de 8 sau 11 ani (adolescenții tineri).

Scăderea stimei de sine la începutul adolescenței pare a fi legată mai degrabă de schimbările școlare și de cele pubertare decât vârstei cronologice. Cercetătorii au remarcat această scădere la elevii care ajung mai timpuriu în școala secundară. Atunci când tranziția se face mai gradat, nu apare nici o scădere a stimei de sine la debutul adolescenței.

Adolescența este stadiul de dezvoltare în timpul căruia individul își caută o identitate. Criza, confuzia identității vs. confuzia rolului din timpul adolescenței este considerată de către mulți psihologi ca fiind criza dominantă în întreaga dezvoltare. Erikson subliniază că, pentru a ajunge la maturitatea identității sexuale și profesionale, fiecare adolescent trebuie să-și reexamineze identitatea și rolurile pe care trebuie să și le asume. El trebuie să dobândească o percepție de sine integrată a ceea ce este și ce dorește să fie și a rolului sexual corespunzător.

Riscul rezidă în confuzia provocată de multitudinea rolurilor care i se oferă. În această perioadă, gândirea adolescentului devine un fel de moratoriu între copilărie și vârsta adultă. Fosta identitate nu mai ajunge. Adolescentul trebuie să-și construiască o nouă identitate care îl va ajuta să-și găsească locul în multitudinea rolurilor vieții adulte; rol profesional, rol sexual, rol religios. Obiectivul major al adolescentului în această perioadă este formarea unei identități a eului(ego-identity), durabilă și sigură sau simțul sinelui. Pentru a ajunge la un simț coerent al identității, adolescenții ,,încearcă’’ diferite roluri fără a se angaja în vreunul. Astfel, atitudinile și valorile stabile, alegerea ocupației, căsătoria și stilul de viață se integrază gradual și fac posibilă simțirea propriei persoane și a celor din jur.

Eșecul în dobândirea unei identități ferme, confortabile și durabile are ca rezultat difuziunea rolului (role-diffusion), sau un simț al confuziei despre ceea ce este un individ. Presiunile puternice din partea părinților și a altora pot cauza tânărului dezorientare și disperare având ca rezultat înstrăinarea fizică sau mentală de mediile normale. În cazurile cele mai extreme ale difuziunii rolului, adolescenții pot adopta o identitate negativă. Convins că nu poate trăi cu cerințele impuse de părinți, tânărul se poate răzvrăti și se comportă într-o manieră inacceptabilă față de persoanele care îl ocrotesc. Pentru adolescent, grupul sau gașca reprezintă o bază de securitate de la care el se orientează către o soluție a procesului său de construire a identității. În final, fiecare adolescent va trebui să-și dobândească o viziune integrată asupra propriei persoane, incluzând propriul său model de credințe, aspirațiile sale profesionale și relațiile cu ceilalți. Aproape toate cercetările actuale privind formarea identității adolescentului se bazează pe descrierea stadiilor de identitate. Căutarea identității la adolescență se împarte în două componente: autochestionarea și angajarea.

Autochestionarea este o perioadă de luare a deciziilor în care vechile valori și alegerile anterioare sunt repuse în discuție. Această etapă se poate instala progresiv sau brusc. Rezultatul procesului de chestionare constă într-o formă de angajare către un rol sau o ideologie specifică. Conjugând aceste două elemente vom obține patru tipuri de statut de identitate la adolescenți:

Difuziune de identitate. Se caracterizează prin absența angajării și indecizia cu privire la problemele de viață importante cum ar fi opțiunile ocupaționale, ideologia și religia.

Forcluderea identității. Statutul angajării inițiale și dezvoltarea valorilor, dar umbrit mai degrabă de acceptarea ezitantă a valorilor celorlalți (de exemplu, părinții și profesorii), decât de scopurile autodeterminate (de exemplu, alegerea subiectelor de nivel ,,A’’sau opțiunile privind locul de muncă, deoarece un adult îl sfătuiește că ele sunt dezirabile).

Moratoriul. Criza de identitate extremă, când un individ își reevaluează valorile și scopurile, dar are dificultăți în a le duce la bun sfârșit.

Dobândirea identității. Indivizii și-au rezolvat crizele și s-au angajat ferm în valori particulare sau opțiuni de viață, de exemplu angajare religioasă sau opțiune profesională.

EMOȚII ȘI COGNIȚII

Conceptul de "emoție" este asemănător celui de "timp": dacă nu ne întreabă nimeni, știm ce este, dacă suntem însă întrebați, nu ne găsim cuvintele… Problema este atât de obscură, încât nu există definiții și clasificări definitive, deși atât filozofii, cât și psihologii s-au aplecat asupra acestui subiect dintotdeauna. Probabil că principala dificultate a definirii și înțelegerii emoțiilor ține de faptul că acest concept nu este la origine un termen științific, cu o definiție precisă, ci un construct popular. Cercetătorii au sarcina dificilă de a descoperi ce vor să spună oamenii atunci când fac apel la aceste experiențe subiective numite emoții și care sunt mecanismele de funcționare ale acestora.

Emoțiile reprezintă reacțiile afective de intensitate mijlocie și de durată relativ scurtă, însoțită adesea de modificări în activitățile organismului, oglindind atitudinea individului față de realitate. orice reacție afectivă.

CLASIFICAREA EMOȚIILOR

Tabel 1.2: Clasificarea emoțiilor

Pe baza emoțiilor se formează predispozițiile (ori, am spune noi, starea de spirit), care sunt mai puțin evidente/intense ca emoțiile, dar au o durată mai mare mai mare. Dincolo de predispoziții sunt temperamentele, tendința de a-ți aminti anumite emoții și care definește/determină comportamentul general al persoanei în anumite conjuncturi.

Tabel 1.3: Comportamentul adolescentului

Figura 1.1: Cercul emoțiilor

DEPRESIA

Depresia este o tulburare a dispoziției (stării sufletești) care determină adolescentul să se simtă trist sau să fie irascibil o perioadă lungă de timp. O persoană tânără care este deprimată nu se mai bucura la școală, la joacă și în compania prietenilor și poate fi lipsită de energie sau poate avea alte simptome. Ca și la adult, simptomele depresiei variază de la ușoare la severe și de la o persoană la alta. Depresia poate dura o perioadă lungă de timp și poate avea o evoluție ciclică, cu perioade de boală urmate de perioade fără semne de boală. Depresia cronică, forma medie denumită și distimie, apare atunci când un copil se simte înfrânt cea mai mare parte a timpului, timp de un an sau mai mult. Până de curând se credea că numai adulții suferă de depresie în timp ce copiii și adolescenții nu. Acum se știe că până și copiii mici pot avea forme grave de depresie ce necesită tratament pentru vindecare. Oricum, simptomele depresiei la copil și adolescent sunt greu de recunoscut. Simptomele variază de la plictiseală, la dureri abdominale și pot fi confundate cu simptome ale altor afecțiuni. Mulți copii și adolescenți care suferă de depresie nu primesc tratament adecvat pentru că simptomatologia nu este recunoscută. Variații ale stării sufletești și schimbări emoționale cauzate de depresie pot trece neobservate, considerate neimportante sau atribuite creșterii normale. Copiii și adolescenții cu depresie au frecvent și alte tulburări precum anxietate, tulburări de comportament asemanatoare cu hiperexcitabilitatea (hiperactivitate) cu deficit de atenție, tulburări de alimentație și ale procesului de învățat precum și serioase tulburări de comportament (comportament dezordonat). Aceste manifestări pot apărea înainte de a fi diagnosticată depresia la copil. În trecut se considera că depresia este "toată în minte" și că o persoană cu depresie este capabilă să se însănătoșească de la sine. La ora actuală se știe că depresia este o afecțiune care necesită tratament și nu este un viciu sau o slăbiciune. Anii copilăriei și adolescenței pot fi dificili pentru copiii cu depresie și membrii familiei, în special atunci când boala nu este tratată. Netratată, depresia severă poate să dureze un an sau chiar mai mult. Depresia severă sau prelungită poate genera probleme precum dificultate în împrietenirea cu alte persoane și menținerea prieteniei, dificultăți la școală, consumul de droguri, comportament suicidar și alte probleme care se pot prelungi și la maturitate. Trebuie apelat la ajutor de specialitate dacă părinții constată prezența comportamentului depresiv la copil.

Depresia la membrii familiei: adolescenții tineri care au un părinte cu depresie au riscul de 3 ori mai mare de a face depresie decât cei ai căror părinți nu au. Specialiștii cred că atât trăsăturile familiale moștenite (genetice) cât și conviețuirea cu un părinte care are depresie poate crește riscul copilului. Depresia la această categorie de vârstă se poate datora stresului, problemelor sociale și conflictelor familiale nerezolvate. Ea poate fi de asemenea asociată traumelor precum violența, abuzul sau neglijarea. Copiii și adolescenții care au afecțiuni medicale serioase îndelungate, probleme la învățătură sau tulburări de comportament pot face mai ușor depresie. Unele medicamente pot declanșa depresia ca de exemplu steroizii sau narcoticele administrate pentru calmarea durerii. Odată ce medicamentele sunt întrerupte, de obicei simptomele dispar.
Factorii care cresc riscul de depresie la tineri

dacă un părinte sau un membru apropiat din familie are depresie: acesta este cel mai important factor de risc pentru depresie (copiii sau adolescenții care au un părinte cu depresie au probabilitate de 3 ori mai mare de a face depresie);

dacă au mai avut un episod depresiv, în special dacă primul episod depresiv a apărut la o vârstă mică;

dacă au afecțiuni medicale cronice, cum ar fi diabetul sau epilepsia;

prezența unei alte tulburări psihice, cum ar fi comportament dezordonat sau anxietate (neliniște, teamă);

decesul unui membru al familiei sau prieten apropiat;

abuzul fizic sau sexual

abuzul de alcool sau droguri.

Alți factori de risc și situații care duc la depresie sunt:

Fetele, la începutul pubertății (până la pubertate fetele și baieții au același risc de a face depresie însă după pubertate și la maturitate, femeile sunt de 2 ori mai predispuse pentru a face depresie decât bărbații);

violența în familie

lipsa relațiilor sociale cu persoane de aceiași vârstă;

agresivitatea sau victima unei agresiuni.

Simptome

Depresia la adolescenții tineri se dezvoltă treptat sau apare brusc. Copilul poate părea mai degrabă irascibil decât trist sau se simte plictisit sau deznădăjduit. Anturajul copilului poate observa la copilul cu depresie lentoarea în mișcări, insomnia sau agitația. Copilul poate fi autocritic sau poate avea sentimentul că cei din jur sunt prea critici față de el. Aceste simptome de depresie sunt adesea subtile la început. În acest stadiu este dificil de asociat simptomele cu depresia și este greu de crezut că este vorba de depresie la copil.
Copilul cu depresie poate avea următoarele simptome:
-iritabilitate;
– temperament violent;
– dureri inexplicabile, ca de exemplu dureri de cap sau de stomac;
– dificultăți în gândire și în luarea deciziilor;
– somnolență sau insomnie;
– modificări ale obiceiurilor alimentare care pot duce la creștere, scădere în greutate sau absența câștigului în greutate, așteptat la copilul în creștere;
– scăderea respectului de sine (scăderea încrederii în forțele proprii);
– sentimentul de vinovăție sau deznădejde
– oboseala permanentă sau lipsa de energie
– retragere din viața socială, ca de exemplu lipsa interesului față de prieteni
– gândul la moarte și gânduri de sinucidere.

Depresia netratată poate duce la sinucidere. Semnele de atenție pentru sinucidere se modifică cu vârsta. Semnele de atenție pentru sinucidere la copil și adolescent includ preocuparea pentru moarte sau sinucidere sau încetarea recentă a relațiilor de prietenie. Mulți copii cu depresie au simptome de anxietate (neliniște) cum ar fi: îngrijorarea permanentă și nefondată și teama separării de un părinte. Câteodată aceste simptome apar înainte ca depresia să fie diagnosticată. Alte simptome mai puțin întâlnite pot să apară la copiii cu depresie severă precum auzul unor voci care nu sunt reale (halucinații auditive) sau convingerea oarbă într-o idee falsă (iluzie, mânie). Halucinațiile sunt mai comune în copilărie în timp ce iluziile sunt mai comune în adolescență. Diferențierea între diversele dispozitii normale si simptomele depresiei este de multe ori dificilă. Sentimentele ocazionale de tristețe și irascibilitate sunt normale. Ele permit copilului să înțeleagă mâhnirea și să facă față obstacolelor din viață. De exemplu, mâhnirea adâncă (pierderea grea) este un răspuns normal la o pierdere cum ar fi moartea unui membru al familie, a animalului de companie, pierderea unui prieten sau divorțul părinților. După o pierdere grea, copilul poate să rămână trist pentru o perioadă lungă de timp. Cu toate acestea, dacă aceste emoții nu dispar după o perioadă de timp și încep să interfereze cu viața personală a tânărului, copilul poate dezvolta simptome ale tulburării de dispoziție cum ar fi depresia sau tulburări distimice (depresie de gravitate medie pe perioadă îndelungată) care necesită tratament. Aproximativ 15% dintre copiii și adolescenții diagnosticați cu depresie dezvoltă tulburări bipolare (prezența simptomelor contradictorii: alternanță între depresie și buna dispoziție exagerată). Copiii sau adolescenții cu tulburări bipolare au manifestări extreme ce alternează între depresie și accese maniacale (copiii sunt plini de energie, agitați sau irascibili). În depresie pot fi întâlnite simptome comune și altor afecțiuni. Uneori este dificil să se diferențieze tulburările bipolare de depresie. Este obișnuit ca un copil diagnosticat cu tulburări bipolare să fie prima dată diagnosticat cu depresie pentru că după primul episod maniacal să fie diagnosticat cu tulburări bipolare. Deși depresia face parte din tulburările bipolare, acestea necesită tratament diferit față de cel al depresiei. Ca și depresia, tulburările bipolare pot fi familiale, de aici necesitatea ca familia să înștiinteze medicul despre faptul că în familie există și alte cazuri de tuburări bipolare.

STATISTICI RECENTE DE DEPRESIE

Din ce în ce tot mai multi români consideră că este necesar să consulte un psiholog doar că, cei mai mulți nu îsi permit o astfel de consultație și asta din cauza faptului că serviciile psihoterapeuților nu sunt decontate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate. O statistică îngrijoratoare în acest sens este privitoare la rata de depresii, una dintre cauzele care duce anual la creșterea alarmantă a ratei sinuciderilor. Studiul arată că în acest fel se încalcă Rezoluția Parlamentului European privind sănătatea mintală. Psihologii amintesc Raportul INML conform căruia, în România, sinuciderile reprezintă 25% din totalul morților violente (necauzate de boli), aproape la fel de multe ca decesele survenite în urma accidentelor rutiere (28%). Potrivit acestei rezoluții, adoptate în 19 februarie 2009, sinuciderea ramâne o cauză majoră a morții premature pe continent, numărul deceselor în UE ridicându-se la peste 59.000 pe an. În noua din zece cazuri, aceasta este precedată de evoluția unor tulburări psihice.

Recent statistics suggest roughly seven of every one hundred people suffer depression after age 18 at some point in their lives. Statisticile recente sugerează aproximativ șapte din fiecare o sută de oameni suferă de depresie până la vârsta de 18 ani la un moment dat în viața lor. As many as one in 33 children and one in eight adolescents have clinical depression. Unul din 33 de copii și unul din opt adolescenți au depresie clinica. Suicide is the third leading cause of death for ages 10 to 24. Sinuciderea este a treia cauza de deces pentru vârstele de10-24 de ani. Most people diagnosed with major depression receive a diagnosis between their late twenties to mid-thirties.About six million people are affected by late life depression, but only 10% ever receive treatment.Aproximativ șase milioane de oameni sunt afectati de depresie, dar numai 10% au primit vreodată tratament. For every one man that develops depression, two women will, regardless of racial or ethnic background or economic status.More than half of all people caring for an older relative show clinically significant depressive symptoms. Mai mult de jumătate din toți oamenii și mai ales la adolescenții tineri, îngrijirea unei rude mai în vârstă prezintă simptome depresive semnificative clinic. By the year 2020, depression will be the 2nd most common health problem in the world. Până în anul 2020, depresia va fi problema cel mai des întâlnită în lume.

FACTORI PREDISPOZANȚI, DETERMINANȚI ȘI DE MENȚINERE A DEPRESIEI ÎN DSM IV

La ora actuală se folosesc două mari clasificări ale bolilor psihice: ICD 10 (Clasificarea Internatională a Bolilor), publicată de Orgaizația Mondială a Sănătății, și DSM IV, publicat de Asociația Americană de Psihiatrie. În Romania se folosește cel mai frecvent clasificarea din DSM IV. Indicativul “IV” se referă la a IV-a ediție a manualului DSM. Ambele manuale au drept scop realizarea unor criterii și clasificări care să faciliteze consensul în diagnostic. Manualul DSM IV realizează o clasificare în funcție de cinci axe:
– axa I: afecțiuni psihiatrice
– axa II: tulburări de personalitate și retard mental
– axa III; afecțiuni medicale
– axa IV: funcționare socială și impactul simptomelor
– axa V: evaluare globală a funcționării, descrisă cu utilizarea unei scale de la 1 la 100.
Principalele afectiuni clasificate sunt: dependenta si abuzul de diferite substante, tulburari ale dispozitiei, tulburari psihotice, tulburari anxioase, in timp ce axa II se refera la tulburari de personalitate de tipul: borderline, schizotipal, evitant, antisocial, etc.

Diagnostic criteria for mental disorders are essentially descriptions of symptoms that fall into one of four categories. Criterii de diagnostic pentru tulburări psihice sunt, în esență, descrieri de simptome care se încadrează în una din cele patru categorii.

In major depressive disorder for example, affective or mood symptoms include depressed mood and feelings of worthlessness or În tulburarea depresivă majoră pentru, afective sau starea de spirit de exemplu simptome includ stare depresivă și sentimente de inutilitate sau vinovăție.

Behavioral symptoms include social withdrawal and agitation. simptome comportamentale includ retragerea sociale și agitație.

Cognitive symptoms, or problems in thinking include difficulty with concentration or making decisions. simptome cognitive, sau probleme în gândire includ cu dificultate de concentrare sau luarea deciziilor.

Finally, somatic or physical symptoms include insomnia or hypersomnia (sleeping too much). În cele din urmă, simptome somatice sau fizice includ insomnie sau hipersomnie (doarme prea mult).

The clinical usefulness of the DSM 4 is much more than a tool for making diagnoses of depression like major diosrder. It is used by mental health professionals and physicians as a guide for communicating about mental health conditions. Utilitatea clinică a DSM 4 este mult mai mult decât un instrument pentru a face diagnosticul de depresie ca tulburări majore. Acesta este folosit de către profesioniștii din domeniul sănătății mintale și medici ca un ghid de comunicare cu privire la condițiile de sănătate mintală. When two clinicians discuss a diagnosis such as "major depressive disorder, single episode, severe with psychotic features," they both have the same conceptualization of various aspects of the illness. Când doi clinicieni discuta despre un diagnostic, cum ar fi "tulburare depresivă majoră, episod unic, severe, cu trăsături psihotice," că ambele au aceeași conceptualizare a diferitelor aspecte ale bolii. Without the DSM-IV, the two clinicians might have very different perceptions of the condition. Fără DSM-IV, cele două clinicienii ar putea avea percepții foarte diferite de condiție. The DSM 4 also allows mental health professionals to reach consensus on which symptoms or groups of symptoms should define which disorders . Such decisions are based on empirical evidence (research results), usually by a multidisciplinary staff of professionals. DSM 4, de asemenea, permite profesioniștilor din domeniul sănătății mintale pentru a ajunge la un consens pe care simptome sau grupuri de simptome care ar trebui să definească tulburari. Aceste decizii se bazează pe dovezi empirice (rezultatele cercetării), de obicei, de un personal multidisciplinar de profesioniști. Further, the DSM 4 is used as an educational tool and a reference for conducting all types of research (eg, clinical trials, prevalence studies, outcome research). Mai mult, DSM 4 este folosit ca un instrument educațional și o referință pentru efectuarea tuturor tipurilor de cercetare (de exemplu, studii clinice, studii de prevalență, rezultat de cercetare). The DSM IV is not used to categorize people , but to categorize conditions or disorders that people have. This may be a subtle distinction, but it is a very important one.DSM IV nu este folosit pentru a clasifica oameni, pentru a clasifica condiții sau tulburări care oamenii o au. Acest lucru poate fi o distincție subtilă, dar este un unul foarte important. We do not say that a person is cancer, or is heart disease, or is an illness. Noi nu spunem că o persoană este cancer, sau boli de inima, sau este o boală. A person has an illness. O persoană care are o boală. Likewise, we should not say that a person is a depressive, but that a person has clinical depression. De asemenea, noi nu ar trebui să spunem că o persoană este un depresiv, dar că o persoană a depresiei clinice. Along the same lines, the value of diagnostic labels is often debated among mental health professionals and the general public. De-a lungul aceleași linii, valoarea de etichete de diagnostic este adesea dezbătut în rândul profesioniștilor din domeniul sănătății mintale și a publicului larg. On the negative side, some people believe that making a diagnosis is simply the act of labeling a person. Pe partea negativă, unii oameni cred că stabilirea unui diagnostic este pur și simplu act de etichetare a unei persoane. Once a person is labeled he or she may have difficulty overcoming the label, may lose hope of recovery, or may come to believe that he or she is the label. Odată ce o persoană este etichetat el sau ea ar putea avea dificultăți în depășirea eticheta, poate pierde speranța de recuperare, sau poate veni să creadă că el sau ea este eticheta. On the positive side, some people are relieved when they finally learn that the symptoms they are experiencing have a name. Pe partea pozitive, unii oameni sunt ușurați când în cele din urmă să învețe că simptomele ei se confruntă au un nume. This often offers a sense of hope and personal control over the illness as more can be learned about its treatment, causes, and outcome. Aceasta oferă adesea un sentiment de speranță și controlul personal asupra boala ca mai poate fi învățat despre tratamentul acesteia, cauze, și rezultatul.The doctor will compare your symptoms to the diagnostic criteria in the DSM iv to determine if you do have depression, and if so, which form. Medicul va compara simptome la criteriile de diagnostic din DSM IV pentru a determina dacă aveți depresie, și dacă da, care formă. A good mental health professional will not rely solely on the DSM iv, however. Un bun profesionist de sănătate mintală nu se va baza exclusiv pe DSM IV, cu toate acestea. If a patient is displaying four instead of five of the criteria, that does not mean that he or she does not need treatment. Dacă un pacient se afișează patru în loc de cinci criterii, care nu înseamnă că el sau ea nu are nevoie de tratament. Depressive disorders occur along a continuum from mild to severe, and it's possible to fall somewhere between them. tulburări depresive apar de-a lungul unui continuum de la ușoară până la severă, și este posibil să se situeze undeva între ele. If you think you have depression, or know someone who does, it is important that you know as much as possible about the different kinds of depression to determine whether the doctor is diagnosing it properly. Dacă credeți că aveți depresie, sau cunosc pe cineva care face, este important să știți cât mai mult posibil cu privire la diferite tipuri de depresie pentru a stabili dacă medicul este diagnosticarea în mod corespunzător.

PSIHOTERAPIA RAȚIONAL-EMOTIVĂ ȘI COMPORTAMENTALĂ

REBT este o formă de terapie cognitiv – comportamentală care se focalizează pe convingerile  iraționale și raționale, având ca puncte fundamentale identificarea și modificarea credințelor iraționale care generează patologie și suferință.

Albert Ellis considera că: “oamenii se perturbă ei însăși într –o măsură mai mare decât sunt perturbați de forțe nefavorabile din mediul lor timpuriu sau din mediul social de mai târziu și  de aceea ei au unica și remarcabila putere de a înțelege ceea ce au de făcut pentru a fi mai puțin nevrotici, a-și schimba gândurile iraționale,simțămintele inadecvate și comportamentul disfuncțional, pentru a deveni sănătoși sub aspect mental”.

El a atras atenția asupra faptului că oamenii au două tendințe biologice fundamentale:

– își transformă foarte ușor propriile dorințe în credințe absolute.

– au puterea de  a alege și capacitatea de a-și identifica, disputa și schimba gândirea irațională.

Modelul ABC – constituie nucleul practicii REBT.

A-ul reprezintă evenimentul activator (activating event), care poate fi interior sau exterior clientului (evenimente observabile sau evenimente imaginate de client).

B-ul reprezintă convingerile persoanei (beliefs). Acestea sunt inferențele, cognițiile evaluative sau reprezentările personale ale realității, convingeri rigide exprimate sub forma – trebuie, este obligatoriu, este absolut necesar.

Concluziile iraționale se prezintă sub mai multe forme:

gândirea catastrofică – Este groaznic! Este catastrofal!

intoleranța la frustrare – Nu pot suporta asta!

evaluarea globală negativă – Nu sunt bun de nimic!

gândirea de tip întotdeauna sau niciodată – Nu voi reuși niciodată!

Concluziile raționale se prezintă sub mai multe forme:

evaluarea moderată a caracterului negativ – Este rău, dar nu groaznic!

exprimarea toleranței – Nu-mi place acest lucru, dar pot suporta!

acceptarea imperfecțiunii – Am greșit, nu sunt perfect, dar nu sunt nici cel mai prost angajat!

gândirea flexibilă – Mi s-a întâmplat ceea ce nu doream, însă acest lucru nu înseamnă că mi se va întâmpla asta întotdeauna!

C-ul reprezintă consecințele emoționale și comportamentale ale credințelor pe care clientul le are despre A. acestea derivă din convingerile iraționale, rigide despre A-uri negative (numite consecințe negative disfuncționale) sau C-uri care derivă din convingeri raționale, flexibile despre A-uri negative (numite consecințe negative funcționale).

** se lucrează pe fișe (vezi anexe ABC cognitiv, comportamental)

Figura 2.1: Modelul ABC- cognitiv

În REBT, clientului i se explică încă din prima ședință ca nu evenimentul activator este cel care produce perturbarea psihică, ci credințele lui irționale cu privire la acest eveniment.

Aceste credințe iraționale se prezintă sub mai multe forme:

– gândirea catastrofică;

– intoleranță la frustrare;

– evaluarea globală negativă;

– gândirea de tip” întotdeauana “sau “niciodată.”

Consecințele care derivă din credințele iraționale, rigide despre evenimetul activator se numesc consecințe negative disfuncționale deoarece ele conduc la durere și discomfort psihic, motivează oamenii să recurgă la comportamente contrare propriilor interese și îi împiedică să se angajeze în comportamentele necesare atingerii propriilor scopuri.

În REBT se consideră că oamenii se pot schimba dacă internalizează trei principii fundamentale:

evenimentele activatoare trecute sau prezente, nu pot cauza emoții disfuncționale, ci sistemul nostru de convingeri despre aceste evenimente este cel care determină emoțiile disfuncționale și comportamentele dezadaptative;

indiferent de modul în care ne-am generat problemele emoționale și comportamentale în trecut – în prezent ne creem dificultăți, deoarece continuăm să ne reîndoctrinăm cu credințele noastre iraționale;

ne este ușor să cultivăm emoții, gânduri și comportamente dezadaptative, dar pe termen lung putem să depășim această problemă dacă facem eforturi de a ne disputa credințele iraționale și consecințele acestora.

REBT este o formă de terapie multimodală în care schimbarea este obținută de clienți mai mult în viața de zi cu zi, decât în cadrul ședințelor de psihoterapie. Terapeutul trebuie să demonstreze clientului faptul că modul său de a gândi nu are o bază logică, iar ideile sale iraționale sunt rezultatul modului sau deformat de gândire. Pentru a obține schimbarea comportamentală, este necesară o restructurare cognitivă, care presupune înlocuirea sistemului de credințe iraționale cu un sistem mai rațional.

COMBATEREA DEPRESIEI PRIN INTERMEDIUL ȘCOLII

Forma cea mai comună de depresie la adolescenții tineri, este cea reactivă care se declanșează prin tragedii inexplicabile, evenimente dramatice precum decesele în familie, pierderea unei ființe dragi, eșecuri sentimentale sau financiare, fenomene naturale neprevăzute etc., în care tulburările sunt mai mari sau mai atenuate în funcție de reacția normală în astfel de situații.

Pe de altă parte, depresia clinică este o depresie persistentă care, proporțional, este în afara vieții personale a individului afectat, și survenită fără o explicație rațională. Depresiile, din punct de vedere statistic, sunt mai frecvente la copii. Ele cresc pe măsura înaintării în vârstă, când multe persoane sunt abandonate sau tratate cu indiferență de familie, iar prietenii și prietenele apropiate dispar, treptat, treptat…

Școala poate avuta din multe puncte de vedere. Scopul primei lecturi nu este de ai face pe elevi să studieze ci demonstrează rolul de atitudine față de studiere și modul în care aceste atitudini nu afectează modul în care ne pregătim. Emoțiile negative (cum ar fi stres, furie, anxietate), interferă cu studierea comportamentului.

La fel ca în majoritatea tulburărilor sufletești, și în depresie este necesar ca bolnavul să vorbească despre luptele lui interioare. Faptul acesta poate constitui un prim pas spre vindecare. O metodă sigură de eliberare de tensiune și de suferința psihică este aceea de a ne apropia de dascali.Ei știu să asculte și, în plus, știu să recomande un tratament intensiv, dacă este necesar. Exprimarea gândurilor și a sentimentelor are un efect de vindecare. Școala oferă o atmosferă excelentă pentru ajutorarea celor descurajați, însă, adeseori, lucrul acesta este insuficient, mai ales dacă se impune tratamentul de specialitate. Totuși, pentru cei care trec prin crize și care se simt descurajați sau chiar deprimați, este important să stea de vorbă cu o persoană în care au încredere. Uneori, comunicarea cu cineva poate ajuta, în mare măsură, la îmbunătățirea stării sufletești.

CAPITOLUL II: EXPERIMENTUL. PROGRAM DE PREVENIRE A DEPRESIEI CU REBT

Prezentarea studiului de caz.

Cazul C.R. (Cristina Rădulescu) – sex feminin, vârsta de 9 ani, provine din mediul urban; este elevă în clasa a III-a; internare în regim de urgență, în urma abuzului emoțional și fizic repetat și a traumei suferite (martor ocular la uciderea mamei sale de către concubinul respectivei).

Istoricul de viață:

C.R. provine dintr-o familie monoparentală, cu un stil de educație permisiv și status socio-economic scăzut. Fiica mai mică a mamei (decedate), provine dintr-o relație de căsătorie anterioară, provine dintr-o familie dezorganizată, cu 5 copii (3 fete și 2 băieți), plus concubinul mamei (în prezent aflat în arestul Penitenciarului Colibași, jud.Argeși, pentru comiterea infracțiunii de omor). Fiicele mai mari, în vârstă de 17 și respectiv 19 ani, locuiesc într-un apartament pus la dispoziție de prietenii lor (cercetați pentru prostituție). Fratele mai mare, în vârstă de 15 ani se află sub măsura de protecție socială într-un centru de tip rezidențial, iar L. și fratele mai mic, de 2 ani și 8 luni (fiul recunoscut al concubinului) au fost internați în Spitalul municipal din Ramnicu Valcea.

Minora (și fratele mai mic) se află în prezent sub măsura de protecție a DGASPC Vâlcea.

Condiție socială: scăzută, domiciliul în mediul urban (loc.Brezoi, jud.Vâlcea), familia deține un apartament cu două camere, închiriat. Sursa de venit reprezenta alocațiile celor 3 copii minori, aflați sub întreținerea mamei și ajutorul primit din partea bunicii materne. Climatul familial era unul conflictual, copiii erau frecvent martorii violenței bărbatului asupra mamei și asupra lor, manifestând accese de furie pe fondul consumului de alcool. Exista participare și implicare afectivă din partea mamei, față de care, copiii (în special R.) erau atașați. Concubinul mamei manifesta un comportament agresiv față de toți copiii, aplicându-le pedepse corporale, cu intimidare și amenințare cu bătaia. Mediul conflictual familial a dus la o un deficit în maturizarea psihosocială a copiilor.

Citat [transcript ședința nr.2 și nr.11 de consiliere psihologică individuală]:

’’N. o bătea tot timpul pe mama…el vroia să ne bate și pe noi, dar de multe ori, mami stătea în fața noastră să nu ne lovească pe noi și dădea în ea cu pumnii, cu picioarele… în ziua când a murit mami, eu și fratele meu A., ieșisem pe afară să ne jucăm. El venise beat de la bar și a început să urle la mami; se auzea de afară. Am fugit repede să vedem ce s-a întâmplat. El se certa cu bunica și vroia să dea în ea. A. a sărit să-i zică ceva și el s-a repezit să îl lovească. Dar mami a sărit în fața lui și a dat în ea.. a lovit-o rău la cap. A venit salvarea, dar ea murise. Era plină de sânge și de vânătăi. Nu-mi mai amintesc cum am ajuns la spital, eu și I., fratele cel mic.[…] N. ne-a cerut în vizită la el, la închisoare, dar eu nu vreau să-l văd… cum pot să-l suport, după ce i-a făcut mamei mele? Am încercat o dată să-i dau cu o scrumieră în cap, dar i-am spart capul lui A. Dacă aș fi avut putere, i-aș fi dat cu toporul în cap!… Voi merge dacă e nevoie până la închisoare, dar numai pentru I., ca să îl vadă pe tatăl lui, dar eu nu intru la criminalul ăla…’’

Minora păstrează legătura cu tatăl natural, însă aceasta nu își asumă responsabilitatea pentru creșterea și îngrijirea copiilor. Performanțele școlare sunt medii-scăzute. Timpul liber îl petrece în compania copiilor din centru și a personalului de îngrjire, participă la activități ludice și educative. A legat o prietenie strânsă cu una dintre beneficiarele centrului, o fetiță de aceeași vârstă, victimă a unui abuz sexual. Fata se află în prezent sub îngrijirea și protectia DGASPC, beneficiind de serviciile permanente de îngrijire medicală și psihologică, reabilitare, socializare și reintegrare școlară și familală.

Istoricul diagnosticului:

Examenul medical:

Evoluția dezvoltării de la naștere s-a realizat în condiții normale, cu un ritm de creștere normal. A contactat bolile copilăriei și i s-au administrat toate dozele de vaccinare recomandate. Starea de sănătate actuală este bună. Afirmă că nu a fost niciodată abuzată sexual.

Examenul neuropsihiatric:

(Spitalul Județean Clinic de Urgență Rm.Vâlcea, Secția Neuropsihiatrie Infantilă)

Diagnostic principal: 309.81 TULBURARE DE STRES POSTTRAUMATIC.

Diagnostic secundar: 266.xx EPISOD DEPRESIV (în remisie parțială).

Diagnosticul îndeplinește criteriile DSM-IV-TR cu un nr. total de 12 simptome. Perturbarea este acută, cu o durată a simptomelor de mai puțin de 3 luni. Medicația prescrisă : Rispen, Romparkine, Levomepromazină; ulterior, Rispen, combinat cu psihoterapie de suport.

Examenul psihologic:

Mimică: expresivă (prezintă elemente melancoliforme), în acord cu dispoziția emoțională.

Ținută vestimentară: îngrijită, adecvată.

Atitudine: cooperantă.

Contact verbal: stabilit cu dificultate.

Conștiința: clară, conștiința bolii nu este prezentă.

Orientare spațio- temporală bună.

Lateralitate – fixată dreapta.

Percepția: nu prezintă deficiențe senzorial-perceptive; nu prezintă iluzii patologice, halucinații sau delir.

Psihomotricitate globală dezvoltată adecvat vârstei.

Atenția – deficit în concentrarea atenției; își pierde cu ușurință interesul pentru activitățile inițiate.

Memoria – predominant mecanică, afectogenă, involuntară și voluntară, predominant vizuală; MSD bună. Invățarea are loc prin exersare și stimulare cognitivă susținută.

Gândirea este specifică stadiului operațional-concret de dezvoltare; dificultăți în sfera operațională. Ritmul ideativ este scăzut; prezintă ideație depresivă, obsesivă (reactualizări ale amintirilor traumei, prin mecanisme defensive preconștiente).

Limbajul – comunicare susținută cu dificultate; tonalitatea vocii scăzută; manifestă anxietate și iritabilitate în relaționare. Este prezentă vorbirea cursivă în limbajul oral, cu vocabular adecvat vârstei. Utilizează cuvinte și fraze complexe, cu sens. Limbajul scris-citit este corect sitematizat. Comunicarea non-verbala (mimică, gesturi, postură, kinestezie) exprimă cu fidelitate trăirile emoționale negative.

Intelectul – nivel de dezvoltare normală (nivel sub-medie) cu un coeficient QI = 85 (M.S.R.).

Imaginația – reproductivă (bazată pe experiența anterioară).

Aptitudini – nesistematizate; prezintă interes pentru activitățile manuale, desen.

Motivatia este predominant extrinsecă, bazată pe satisfacerea nevoilor personale, cât și intrinsecă; este sensibilă la laudă și încurajare.

Afectivitatea – imaturitate afectivă, stimă de sine scăzută, rezistență scăzută la frustrare; atașament față de familie, în special de mamă, bunică, sora mai mare (există sentimentul de apartenență); apatie, tristețe, dificultăți de exteriorizare a sentimentelor. Este aparent detașată de situația traumatică (decesul mamei); prezintă evenimentele traumatice la care a fost martoră.

Uneori, neagă realitatea și evită confruntarea. Acuză simptome somatice în situațiile noi, cu dificultate de adaptare (durei de stomac, dureri de cap, stări de vomă, amețeală, tremor, etc.). Este instabilă emoțional.

Echilibrul afectiv – emoțional este deficitat de situația familială traumatică (asistarea la crimă, rejecția de către tatăl natural, abuzurile fizice și emoționale repetate, asumarea responsabilității în îngrijirea fratelui mai mic).

Atasamentul față de persoanele adulte din centru este favorabil procesului terapeutic.

Stilul de coping la situațiile stresante – tipul evitare.

Voința și activitatea voluntară – efort voluntar susținut doar în activitățile față de care prezintă interes; diminuarea marcată a interesului sau participării la activități semnificative.

Comportamentul – anxietate, nesiguranță, teamă, evitare, suspiciozitate, sensibilitate. Reacțiile în cadrul grupului de copii și/ sau adolescenți sunt deseori impulsive (de respingere, izolare sau defensă). Este sociabilă, prezintă reguli de politețe însușite, manifestă tendințe de autoizolare, cu predispoziție spre reverie și ideație obsesivă.

Nivelul maturizării psihosociale – imaturitate psiho-socială, adaptabilitate scăzută la grup sau situații și evenimente stresante ; dificultăți de relaționare cu adultul (selectivă).

Nivelul de autonomie – deprinderi de autoservire, de autoîngrijire corect sistematizate. Este hiperprotectivă față de fratele ei mai mic. Manifestă nevoia de aprobare și atenție din partea adulților.

Viața instinctuală: prezentă.

Ritm nictemeral: insomnie la trezire, coșmaruri.

Din analiza calitativă fină a interpretărilor rezultatelor obținute prin aplicarea testelor psihologice și a probelor proiective, reiese faptul că subiecta prezintă o stimă de sine scăzută, exprimă nevoia de identificare cu imaginea mamei (prin desenul persoanei), căutând metode de diminuare a anxietății, uneori în mod obsesiv (’’Mami era îmbrăcată în verde când a murit. Și mie îmi place să mă îmbrac în verde, îmi amintește de mami. Așa semăn cu ea… eu am iubit-o cel mai mult pe mami… îmi este foarte dor de ea…’’ ).

Manifestă susceptibilitate pronunțată față de stimulii externi (anxietate), în ciuda dorinței de a depăși sentimentul de gol pe care îl simte (proiectează imaginea mamei asupra persoanelor care îi acordă o atenție deosebită și care, corespund tabloului caracteristicilor ce compun percepția sa ideală asupra mamei).

Stilul de coping este unul de tip combinat (evitare – negare). Există tendința de a evita, a omite, a nega existența problemei sau preferă să construiască scenarii care îi pot pune în joc capacitățile co-create, utilizate în deformarea realității, explorând potențialul latent de agresivitate (’’Dacă în ziua aceea, eu rămâneam acasă cu mami, aveam eu grijă de ea, să nu se certe cu N. și lui îi zdrobeam ceva… capul (tăcere, plânge)… așa cum a lovit-o el pe mama, până a umplut-o de sânge…’’). Prin evitare manifestă tendința de retragere totală de la activitate, evitare, izolare, defensă. Evitarea internalizată generează somatizarea (cefalee, oboseală, stare de rău). Sentimentele exprimate către ceilalți copii sunt de tristețe, nesiguranță, defensă, respingere, ori nevoia de a îi proteja. In perioada post-traumatică a manifestat un tablou psihopatologic specific tulburării de stres posttraumatică – anxietate socială, retragere, senzitivitate, somatizare, stări alternante depresiv- anxioase, iritabilitate, nervozitate, hipervigilență, răspuns de tresărire exagerat, coșmaruri.

Simptomele psihice includ îngrijorarea, anxietatea, frica intensă, neputința, oroare, amintirile intruzive și recurente, flash-back, detresă, aplatizare afectivă, sentimentul incapacității de a se bucura, pierderea interesului pentru activitățile care înainte îi făceau plăcere (muzică, dans, jocul în grupul de copii, aniversări), dificultatea de concentrare a atenției, iritabilitatea, comportamentul pasiv- agresiv. L. evită interacțiunea cu copiii de vârsta ei, este atașată doar de o fetiță care a fost abuzată sexual și de fratele ei mai mic, față de care manifestă un comportament vigilent, securizant de protejare excesivă. Participă la activitățile educative (în special individuale), doar cu suportul și supravegherea personalului, exprimând nevoia de a primi încurajări și aprobare din partea acestora.

Simptomele somatice maifestate: senzații algice localizate (dureri de cap, de stomac), amețeală, vomă, transpirații, tremor, accelerarea ritmului cardiac, scăderea apetitului alimentar.

Tulburarea (faza acută) a durat mai puțin de 3 luni, timp în care, prin intervenția terapeutică, simptomele s-au diminuat, producându-se o stabilizare a stării emoționale alterate, datorate situației traumatice. Intervenția psihologică a vizat deopotrivă ameliorarea simptomelor clinice, adaptarea la situația posttraumatică, cât și optmizarea imaginii de sine, prin explorarea emoțiilor și restructurarea schemei cognitive. Prin intervenția în cadrul grupului, s-a urmărit diminuarea reactivității emoționale în interrelaționare și acceptarea de sine necondiționată.

INTERVENȚIA PSIHOTERAPEUTICĂ.

Planul de intervenție psihologică – propune intervenția centrată pe copil și consilierea familiei în vederea menținerii controlului comportamental, a stimulării cognitive permanente și pentru facilitarea reintegrării sociale.

In urma evaluării copilului aflat în dificultate, sunt stabilite metodele de lucru în procesul de formare, informare, învățare, educație, terapie. Programele de intervenție specializată cuprind programe personalizate de recuperare, adaptat capacităților psiho-intelectuale/ gradului de deficiență mintală, a abilităților și aptitudinilor copilului. Ținând cont de limitele care se impun în intervenția propriu-zisă asupra modificărilor necesare în starea clinică a subiecților diagnosticați cu tulburări anxioase cauzate de stres, tulburările afective și tulburările de adaptare specifice, se consideră necesară, o abordare intersistemică de aplicare a unui model terapeutic, care ajută la optimizarea stării psihice a copilului psiho-traumatizat, cunoscând o mai mare eficiență asupra simptomatologiei tulburării și care, atinge cu mai mare ușurință și rapiditate efectele scontate. În cazul copiilor (victime ale unei traume) cu toleranță scăzută la frustrare, planul de psihoterapie rațional- emotivă (REBT) cuprinde următorii pași:

Pasul1: identificarea determinării comportamentului.

Pasul2: determinarea măsurii în care problema descrisă reprezintă o devianță patologică.

Pasul3: realizarea unei evaluări conceptuale.

Pasul4: utilizarea aspectelor adecvate din modelul REBT (neîncrederea în sine, evitarea disconfortului).

Pasul5: pregătirea scenei (cadrul de referință).

Pasul6: simularea problemelor în timpul ședinței.

Pasul7: sarcinile comportamentale (practicarea strategiilor de management al frustrării în situații problematice reale).

Intervenția de grup privind reziliența emoțională include următoarele activități:

Prezentarea emoțiilor.

Adversitățile: lucrurile rele care se întâmplă.

Prezentarea rezilienței emoționale: nu-ți lăsa emoțiile să te conducă.

Nu faceți din țânțar armăsar.

Creșteți toleranța la tachinare.

Alte abilități de coping și obiceiuri mentale pozitive.

Re-gândirea.

Reziliența emoțională la școală.

Intervenția terapeutică în cazul tulburărilor anxioase cuprinde următorii pași:

Pasul1: identificarea problemei.

Pasul2: detalierea percepției copilului asupra problemei.

Pasul3: explicarea situațiilor specifice în care comportamentul problematic apare.

Pasul4: determinarea consecințelor situaționale percepute de copil pentru comportamentele sale.

Pasul5: analiza cognitivă funcțională a gândurilor, atitudinilor, evaluărilor și proceselor logice parcurse de copil, când se comporată în modalitățile identificate.

Pasul6: formularea realistă a obiectivelor copilului.

Intervenția terapeutică în vederea creșterii nivelului stimei de sine vizează următoarele obiective:

Creșterea stimei de sine.

Continuarea construirii unei imagini de sine pozitive.

Demonstrarea îmbunătățirii une imagini de sine pozitive prin acceptarea calităților, a

complimentelor și aprecierilor din partea celorlalți, diminuarea gândurilor critice la adresa propriei persoane.

Menținerea încrederii în sine prin acceptarea credinței că el poate fi capabil, iubit și

acceptat de cei din jur.

Însușirea deprinderilor de interrelaționare cu persoanele apropiate.

Exersarea abilităților de socializare în grupul de prieteni.

Modificarea unor comportamente problematice sau patternuri dezadaptative de gândire.

Modificarea patternului disfuncțional al emoțiilor.

Ameliorarea emoțiilor negative și a consecințelor determinate de diferite evenimente

traumatice.

Să reducă teama de obiecte sau situații specifice care îi provoacă imediat anxietatea.

Învățarea unor strategii de luare a deciziilor (de ex., cum să-și aleagă prietenii).

Exersarea abilităților de luare a deciziilor în afara cabinetului (acasă, la școala, în situațiile cotidiene/ în grupul de prieteni).

Creșterea nivelului de atenție în activitățile școlare.

Acordarea de suport emoțional (din partea terapeutului, din partea părinților).

Însusirea și dezvoltarea unor strategii de adaptare la situațiile noi, stresante.

Facilitarea învățării unor comportamente sau abilități noi.

Prevenirea apariției unor probleme și menținerea stării de sănătate mentală.

Investigarea emoțiilor negative și a gândurilor disfuncționale în cazul adolescenților (victime ale unei traume) se poate realiza cu ajutorul unei liste de verificare:

Când mă simt deprimat sau foarte trist, eu:

Dorm mult.

Mă izolez/ mă retrag de lângă alții.

Beau alcool sau utilizez droguri.

Mă rănesc (tăieturi, arsuri).

Nu mănânc sau mănânc prea mult.

Plâng mult.

Vorbesc cu un prieten.

Țin un jurnal, scriu sau ascult muzică.

Încerc să mă sinucid.

Altele.

Răspunsul emis este de tipul da, nu sau uneori.

Pentru intervenția individuală, am propus câteva modele adaptate fiecărui subiect cu tentative de suicid, care a experimentat trauma unui abuz emoțional, fizic sau sexual.

Psihoterapia este definită ca ’’un set de procedee menite să elimine o multitudine de reacții emoționale cu caracter dezadaptativ, de comportamente nedorite și să elaboreze modele de comportament mai eficiente, care să permită individului să facă față sarcinilor cotidiene, să interacționeze adecvat cu alte persoane și situații.’’ Activitățile de psihoterapie au ca rezultat: diminarea sau/ și remiterea parțială sau totală a simptomatologiei clinice, redarea autonomiei și demnității personale, recuperarea prin diminuarea efectelor traumei, reintegrarea școlară și familială, socială, ameliorarea relațiilor interpersonale.

De asemenea, evaluarea psihologică și prognoza asupra trăsăturilor de personalitate ale copilului se realizează în funcție de nivelul de dezvoltare și funcționare cognitivă, de structura psihică și comportamentul copilului, de dizarmoniile caracteriale, generate de starea de sănătate și boală.

Astfel, fiecare pacient beneficiază de serviciile psihologice de aproximativ 2 ședințe/ săptămână sau ori de câte ori este necesar.

Principalele activități ale psihologului vizează:

consilierea copiilor în vederea depășirii situației de criză;

evaluare psihologică și diagnostic clinic;

depășirea depresiei post- traumă;

dezvoltarea unei relații afective pozitive reprezentant legal-copil;

dezvoltarea capacităților parentale;

dezvoltarea abilităților de comunicare eficientă;

pregătirea părinților și a familiei naturale sau extinse în vederea reintegrării copilului;

consilierea membrilor familiei copilului în vederea reintegrării socio-familiale;

elaborarea programelor de intervenție personalizate .

OBIECTIVE pe termen lung:

Creșterea stimei de sine.

Continuarea construirii unei imagini de sine pozitive.

Demonstrarea îmbunătățirii une imagini de sine pozitive prin acceptarea calităților, a complimentelor și aprecierilor din partea celorlalți, diminuarea gândurilor critice la adresa propriei persoane.

Menținerea încrederii în sine prin acceptarea credinței că el poate fi capabil, iubit și acceptat de cei din jur.

Însușirea deprinderilor de interrelaționare cu persoanele apropiate.

Exersarea abilităților de socializare în grupul de prieteni.

Modificarea unor comportamente problematice sau patternuri dezadaptative de gândire.

Modificarea patternului disfuncțional al emoțiilor.

Ameliorarea emoțiilor negative și a consecințelor determinate de diferite evenimente traumatice.

Să reducă teama de obiecte sau situații specifice care îi provoacă imediat anxietatea.

Învățarea unor strategii de luare a deciziilor (de ex., cum să-și aleagă prietenii).

Exersarea abilităților de luare a deciziilor în afara cabinetului (acasă, la școala, în situațiile cotidiene/ în grupul de prieteni).

Creșterea nivelului de atenție în activitățile școlare.

Acordarea de suport emoțional (din partea terapeutului, din partea părinților).

Însusirea și dezvoltarea unor strategii de adaptare la situațiile noi, stresante.

Facilitarea învățării unor comportamente sau abilități noi.

Prevenirea apariției unor probleme și menținerea stării de sănătate mentală.

OBIECTIVE pe termen scurt:

Stabilirea unei relații terapeutice eficiente.

Întărirea încrederii în relația terapeutică.

Creșterea frecvenței contactului vizual direct cu interlocutorul.

Autocunoașterea calităților și defectelor.

Recunoașterea verbal sau în scris a câștigurilor colaterale unor comportamente negative.

Construirea unei ierarhi a situațiilor care evocă anxietate gradulă.

Identificarea unei secvențe plăcute, neamenințătoare, care să permită folosirea tehnicilor de imagerie dirijată.

Coroborarea desenzitivizării sistematice față de obiectul sau situația anxiogenă.

Implicarea în desensitivizări in vivo față de obiectul sau situația stimul.

Ieșirea din casă fără a resimți o anxietatea copleșitoare.

Confruntarea obiectului sau situației fobice cu calm, control și confort.

Identificarea problemelor – ’’problemele înseamnă soluții’’

Întocmirea unei liste de obiective/ probleme pe care clientul le conștientizează și pentru care ar dori să găsească soluții.

Stabilirea ordinii de lucru pentru soluționarea obiectivelor (încheierea unui acord).

Dezvoltarea abilității de a identifica și enunța verbal propriile nevoi.

Identificarea caracteristicilor personale, a calităților sau a rezultatelor pozitive, care i-ar îmbunătăți imaginea de sine.

Învățarea deprinderilor de comunicare asertivă.

Exersarea deprinderilor de comunicare asertivă în afara cabinetului terapeutic (mediul familial, școlar, grup de prieteni).

Exersarea capacității de menținere a atenției asupra sarcinii de lucru.

Tendința de reducere a gândirii disfuncționale.

Definirea unui model irațional de gândire.

Identificarea unor modele disfuncționale de gîndire.

Definirea emoțiilor negative disfuncționale.

Identificarea emoțiilor negative funcționale/ emoțiilor pozitive.

Definirea noului model funcțional și observarea domeniului în care schimbările trebuie produse (renunțarea la vechile obiceiuri).

Asumarea responsabilității pentru activitățile zilnice de autoîngrijire specifice vârstei.

Recunoașterea nevoilor personale – deblocarea și aducerea în plan real ’’aici și acum’’.

Conștientizare extinsă și autocunoaștere: autenticitate, spontaneitate și calitatea comunicării, abilităților de contact și a comportamentelor de rol (în familie, relații interpersonale, la școală), adaptare creativă.

Recunoașterea pozitivă și acceptarea verbală a laudei și complimentelor.

Identificarea de către părinți a modalităților specifice dezvoltării imaginii pozitive de sine a clientului.

Verbalizarea de către părinți a încurajărilor clientului în formarea încrederii în sine.

Creșterea frecvenței de a vorbi cu încredere în diferite situații socile.

Creșterea nivelului de autoacceptare, autoîncredere și autoafirmare.

INTERVENȚIA psihoterapeutică vizează:

Ajutorul acordat clientului să se descopere pe sine (însuțiri, caracteristici personale, calități, defecte, puncte tari, puncte slabe).

Acceptarea emoțiilor negative funcționale, prin diminuarea emoțiilor negative disfuncționale.

Restructurarea cognitivă, prin înlocuirea gândurilor iraționale cu cele raționale.

Modificarea concepției despre sine, ceilați și viață.

Analiza interpretărilor situației reale de viață.

Învățarea clientului să ceară ajutorul, să își exprime nevoile și să accepte laude și critici din partea celorlalți.

Confruntarea și redirecționarea remarcilor negative despre sine ale clientului.

Acceptarea experiențelor noi de viață fără a apela la schema de gândire de tip catastrofal.

Ajutarea clientului să înlocuiască vechiul limbaj cu unul nou: de exemplu, în loc să spună “trebuie să fie cumplit să…ei ar trebui să învețe să spună …ar fi neplăcut/ de nedorit să…’’ de aici rezultă raționalitatea procesului de shimbare a limbajului.

Integrarea experiențelor noi în structura de personalitate.

Asistarea părinților în învățarea aplicării corecte a metodelor de modelare comportamentală a clientului.

Învățarea părinților metodele și tehnicile specifice programului terapeutic pentru copilul cu tulburare afectivă (depresie).

Verificarea rezultatelor programului THÖP aplicat acasă – la școală – în mediul extern- în cabinet și a recompenselor sau întăririlor utilizate.

Probarea interacțiunii dintre client și părinții acestuia în timpul ședințelor cu familia.

Concentrarea atenției asupra sarcinii de lucru.

Sistematizarea deprinderilor de învățare prin focalizarea atenției asupra stimulului, verbalizarea acțiunilor, recompensarea finalizării sarcinii de lucru.

Anticiparea acțiunilor – după model, cu verbalizare, cu libaj intern.

Exersarea situațiilor în care, clientul este nevoit să mențină concentrarea atenția pe o perioadă mai lungă de timp.

Inițierea exprimării nevoilor clientului.

Identificarea și verbalizarea credințelor limitative. (ex.: ’’Nu pot să…./ Eu cred despre mine că nu pot să…./ Ceilalți gândesc și cred despre mine că nu pot să…./ Cui aparține această credință limitativă?’’)

Realizarea unei liste cu posibile alternative (gânduri, comportamente, sentimente) ce pot duce la schimbarea dorită.

Stabilirea a ceea ce trebuie schimbat și trecerea la acțiune.

Asumarea responsabilității – acțiuni vs. consecințe.

Oferirea de alternative și încurajarea pacientului să încerce.

Transformarea impedimentelor în “pietre pe care poți călca”.

Practica în timpul ședinței: în locul interacțiunii cu lumea reală, exersarea deprinderilor învățate în cabinetul terapeutului.

Direcționarea și asistarea clientului în construirea unei ierarhii a situațiilor provocatoare de anxietate.

Învățarea clientului metode de relaxare progresivă.

Utilizați tehnicilor cognitiv- comportamentale și/sau rațional- emotive de restructurare mentală (modelul ABC).

Învățarea clientului să utilizeze imageria dirijată pentru diminuarea anxietății.

Direcționarea procedurilor de desenzibilizare sitematică pentru a reduce răspunsul fobic al clientului.

Rezumarea și reîntărirea (verbal) a progresului clientului față de anxietatea resimțită.

Asistarea clientului în a gestiona temerile externe (performanța școlară, interrelaționarea), cognitive (abandonul), emoționale (rușinea, furia, dragostea, dependența), comportamentale (orgoliul, gelozia) și legate de memorie (amintiri traumatizante).

Consolidarea pozitivă a unui comportament pozitiv.

Cercetarea motivelor apariției conflictelor și/sau discutarea avantajelor schimbarii.

Ajutarea clientului să observe în ce sens este sau va fi schimbarea benefică.

Exersarea în mod repetat a ceea ce a fost stabilit să facă.

Reflecția empatică – stabilirea alianței terapeutice, creșterea stimei de sine, îmbunătățirea stărilor interioare, creșterea motivației interioare (sentimente pozitive).

Jocul de roluri: terapeutul joacă rolul pacientului, iar pacientul joacă rolul mamei și vice-versa, pentru a rezolva conflictele intrapsihice.

Jocul terapeutic (’’desenăm cu voce tare’’) în scopul formulării unui plan de acțiune mental, pe care clientul îl poate verifica și corecta.

Evocarea unor lucruri neterminate – acele experiențe emoționale anterioare, care îl copleșesc pe pacient, care sunt dureroase sau frustrante, pe care acesta, oarecum, le ascunde.

Exprimarea sentimentelor și a nevoilor care sunt inițial, blocate.

Ajutarea pacientului de a avea acces la noi informații prin intermediul emoțiilor.

Confruntarea emoțiilor ce produc teamă.

Mentinerea noului sistem funcțional emoțional al pacientului prin experiențe repetate și reconstruite, până când acestea devin părți ale noului sistem al pacientului.

Testarea realității pe baza dovezilor sau a poveștilor terapeutice.

Tehnica celor trei coloane – folosită pentru a identifica gândurile dezorganizate sau disfuncționale. Prima coloană reprezintă situația și contextul în care evenimentul simptomatic are loc. Cea de-a doua coloană descrie tipul și intensitatea emoțiilor asociate fiecarui eveniment. În cea de-a treia coloană pacientul înregistrează gândurile ce apar în mod automat și fac legatura între situație și consecință. Cea de-a treia coloană poate ajuta atât pacientul cât și terapeutul să identifice legătura dintre când și cum apar simptomele și care sunt gândurile sau sentimentele pe care pacientul le are în momentul respectiv.

TEHNICI terapeutice aplicate:

Adâncirea emoțională și validarea: Se desemnează, se numește și se explorează emoțiile în contextul înțelegerii și acceptării interpersonale.

Expunerea interoceptivă: Se activează în mod sistematic senzațiile corporale neplăcute pentru a reduce evitarea sau frica, pentru a produce obișnuința și a detecta cognițiile asociate.

Exercițiul bunăvoinței: Se renunță la încercările de control asupra componentelor emoționale ale unei experiențe, pentru a facilita comportamentul funcțional.

Evaluarea valorilor: Se detectează investiția emoțională în obiectivele generale ale vieții.

Metafore: Se descriu imagini vii care ilustrează concepte ale schimbării într-o modalitate memorabilă și neamenințătoare.

Înlocuirea imaginară: Se construiesc imagini plăcute pentru a desemna afecte pozitive și răspunsuri de adaptare mai funcționale.

Monologul expresiv: Se facilitează articularea gândurilor și sentimentelor în relație cu evenimente trecute sau cu persoane absente.

Definirea comportamentului țintă și monitorizarea valorii inițiale: Se traduc intenții abstracte, de exemplu, a fi mai fericit, sau mai încrezător, într-o definiție operațională a comportamentelor țintă specifice care sunt relevante și semnificative. Se urmărește sau se monitorizează frecvența și detaliile unui comportament țintă sau a unui tip de comportament înaintea oricărei încercări de a-l modifica.

Sarcini graduale: Se desface o activitate complexă în componente ușor de gestionat.

Expunerea sistematică: Confruntarea cu un stimul temut, evitat, prin contacte repetate, crescând proximitatea și intensitatea lui.

Exersarea comportamentală și managementul timpului: Exersarea pașilor specifici ca o aproximare succesivă înspre aptitudinea sau rezultatul dorite. Se aplică exersarea comportamentului în contextul vieții reale.

Controlul stimulilor: Creșterea sau descreșterea probabilității unui comportament sau a unei secvențe de comportament prin schimbarea indiciilor asociate.

Relaxarea comportamentală: Folosirea reducerii sistematice a tensiunii pentru a întrerupe și a reduce stresul fizic sau mental.

Generalizarea comportamentului: Aplicarea unui comportament sau a unei aptitudini stabilite iîntr-o situație nouă sau mai provocatoare.

Detectarea gândurilor automate și evaluarea evidenței: Creșterea stării de conștiință și verificarea realității cognițiilor spontane, în special a gândurilor evaluative.

Descoperirea ghidată: Se pun o serie de întrebări pentru a desemna o colecție de credințe intermediare sau reguli condiționale care reîntăresc credințele centrale distorsionate.

Generarea opțiunilor și a alternativelor: Se generează o serie de posibilități de a face față și de a reduce tensiunea, a crește flexibilitatea și a promova speranța.

Scalarea pe un continuum: Se reformează perspectiva asupra unei probleme prin plasarea ei într-un context, cum ar fi o scală de la 0% la 100%.

Redirecționarea atenției: Se consideră ruminația drept gând neproductiv și se redirecționează sau se orientează centrul atenției cognitive spre o sarcină productivă.

Alocarea unei probabilități realiste: Predicțiile de testare a realității contra posibilității actuale și adunarea mai multor informații dacă este nevoie.

Exemplificare pentru tehnica jocului terapeutic (’’desenăm cu voce tare’’) în scopul formulării unui plan de acțiune mental, pe care clientul îl poate verifica și corecta.

Pentru a învăța să se concentreze asupra sarcinii de lucru, C.R. a fost îndrumată în cabinet, să observe cum psihologul/ terapeutul execută o sarcină de lucru simplă, prin verbalizarea anticipatorie a acțiunilor, apoi să exerseze aceste deprinderi de învățare:

T: ’’R (i se rostește numele pentru a-i capta atenția), astăzi vom învăța împreună (se folosește termenul ’’împreună’’ pentru întărirea alianței terapeutice) cum să desenăm un măr (pictograma unui măr poate reprezenta un stimul vizual simplu, cu impact puternic asupra unui copil)… voi începe prin a-mi formula în minte un plan de lucru… Mă voi gândi: cum voi așeza foaia din fața mea? Ce creioane voi folosi? Ce culoare va avea mărul? Cât de mare va fi?’’

R: ’’Nu am mai desenat un măr din grădiniță! Și mai ales să mai și povestesc cum îl desenez… ce super! De obicei, nu vorbesc cu voce tare când îmi fac temele. Dacă m-ar auzi mami, m-ar certa. Eu nu am voie să fac zgomot în casă, pentru că îl deranjez pe fratele meu de la somn… Doar fratele meu mai mic, I., desenează acasă, eu doar îi strâng jucăriile, desenele și fac ordine în cameră.’’ (mimică tristă, acumularea de frustrări și tensiune emoțională).

T: ’’Înțeleg că tu ești cel care îl ajută pe I. să păstreze ordine și să își aranjeze lucrurile. (folosesc termenul de ’’îl ajută’’ în loc de ’’a face în locul lui’’ pentru a-l ajuta să identifice propriile calități și pentru a crește stima de sine) Observ, totuși, puțină tristețe sau nemulțumire când spui asta. Greșesc? (interpretare – verificare)’’.

R: ’’Aș dori ca totul să fie altfel… să fi fost și mami cu noi, să nu o fi omorât omul acela, să ne putem juca împreună, să ne plimbăm cu mami și cu tati… Atunci s-ar bucura și ei când aș lua o notă mare, când le-aș desena ceva. Atunci s-ar juca și cu mine și cu I., am fi tot timpul împreună.’’

T: ’’Ce simți acum?’’ (identificarea emoțiior negative)

R: ’’Mă simt jalnic… sunt așa… tristă, singură, mică…’’. – plânge –

T: ’’Înțeleg că îți este foarte greu să simți toate aceste lucruri… dacă pot să fac ceva pentru tine, este să îți amintesc, că nu mai ești singură… eu sunt aici pentru a te ajuta să treci mai ușor peste problemele cu care te confrunti… faptul că ești aici și reușești să exprimi ceea ce simți, demonstrează că ești o fetiță foarte curajoasă și capabilă să poți realiza multe lucruri… (pentru a-i întări stima de sine și a o ajuta să relaționeze eficient în cadrul ședinței terapeutice) – terapeutul o atige pe umăr sau pe mână, fiind atent(ă) la limitele impuse în mod natural de către client, în stabilirea contactului corporal – De fapt, eu cred că ești capabilă să desenezi cel mai super-măr pe care l-am văzut vreodată! – zâmbetul ca întărire pozitivă –

R:’’Voi începe prin a desena un contur de măr… mărul va fi unul roșu….[….] – finalizează sarcina verbalizând fiecare acțiune –

execută desenul după model, cu verbalizare;

la următoarea ședință, execută desenul folosind limbajul intern;

Gradul de concentrare asupra sarcinii de lucru este mai mare când C. își anticipează acțiunile, verbalizând. Pe măsură ce exersează această nouă deprindere, înlocuind lb.oral cu lb.intern, capacitatea de concentrare a atenției va crește, C. fiind mai puțin distras de stimulii colaterali din mediul de lucru.

Recompensa/ întărirea pozitivă:

T: ’’Bravo, Cristi! Ai desenat un mar cu voce tare! Este așa cum ți l-ai imaginat? Cum ți se pare? Este mărul tău! Și ăsta este un motiv foarte bun să te feliciți cu voce tare!’’

C: ’’Este un măr drăguț! Dacă stau să mă gândesc mai bine, este chiar frumos! Și roșu!’’ -zâmbește-

T: ’’La grădiniță, când tu desenai ceva foarte frumos și te bucurai, cum te exprimai?’’

C: – râde- săream în sus de bucurie…

T: ’’Și nu crezi că mărul tău ar merita să te bucuri și pentru el?’’ –terapeutul îl încrajează pe client să își exprime emoția pozitivă-

C: ’’Mărul meu este suuupeeeerrrr!!!!!!!’’

CONCLUZII

Deseori, în ședința terapeutică stabilim ca obiectiv inițial utilizarea unor metode și tehnici specifice. Din experiența profesională acumulată, se poate observat faptul că, există o tendință (și o necesitate) de redirecționare a obiectivelor de lucru în funcție de nevoile prezente ale clientului. Astfel, este necesar ca terapeutul să-și redirecționeze atenția asupra noilor probleme aduse în discuție de către client (cu atât mai mult când clientul este un copil sau adolescent) și să restabilească o ordine de lucru în ședința terapeutică. Stabilirea de comun acord (terapeut – client) a obiectivelor terapeutice, duce la o mai bună desfășurare a terapiei și la rezultate eficiente, reale și ușor de verificat. Un aspect de importanță majoră îl reprezintă relația terapeutică și încrederea investită în terapeut. Din acest punct de vedere, terapeutul trebuie să dețină atât calități personale cât și profesionale, care să asigure relației terapeutice încredere, congruența, empatie.

Dispoziția depresivă, cu aspect de "hipertimie negativă", poate îmbrăca aspectul tristeții exagerate, al tensiunii afective, dispoziției melancolice, anxietății, neliniștii interioare, disforiei, indiferenței posace, anesteziei psihice dureroase. Inhibiția gândirii se traduce prin sărăcirea imaginației, încetinirea proceselor ideative, limitarea asociațiilor, apariția ideilor prevalente, monoideism, pesimism, idei de suicid.

Subiectiv, depresivul trăieste dureros dificultatea de gândire și evocare, încearcă o stare de "oboseală psihică". Inhibiția cuprinde și voința (hipobulie), individul fiind în imposibilitate de a se hotărî, de a lua o decizie, fiind marcat de ambitendință. Activitatea depresivului suferă prin lipsa elanului și dificultatea demarajului, mișcările sunt lente, fără vlagă, ținuta este caracteristică (aplecat înainte, ca un batrân, lăsând impresia că o cruce mult prea grea purtată pe umeri îl încovoaie), vocea este șoptită, monotonă. Simptomele accesorii sunt alcătuite din idei delirante și din simptome somatice. Ideile delirante sunt condiționate de dispoziția tristă, de autoacuzare, culpabilitate, autopuniție, ruină, sărăcie, hipocondrie.

Simptomele somatice au o gamă foarte variată, de la tulburări generale (perturbarea ritmului nictemeral, diverse algii, cefalee, dureri articulare, musculare, vertebrale, abdominale, inapetență, scădere în greutate, tegumente uscate , lipsite de elasticitate), până la tulburări cardiace, respiratorii, digestive, sexuale, urogenitale.

Debutul depresiei se leagă de cel puțin trei domenii de factori: declanșatorii depresogeni (pierderea reală a persoanei de atașament, abandon, divorțul părinților, schimbarea domiciliului, rejecție, separare, încadrare în școală), factori de risc sau vulnerabilitate (calitatea legăturilor de atașament, contextul și natura socializării timpurii, nivelul cognitiv de procesare, reprezentarea imaginii de sine, calitatea mediului familial, bolile medicale, dar mai ales bolile afective familiale – mecanism poligenic de transmisie) și resursele sociale reduse sau inadecvate de coping. După vârsta de 5 ani, se vorbește despre depresia psihogene, pentru că, abia după vârsta de 10 -12 ani, să apară endogenă. Astfel, sub 5 ani, simptomatologia somatică este dominantă, între 6 și 12 ani raportul dintre cele două categorii de simptome (somatice și psihice) se egalizează, iar la 13 -18 ani predomină ideația depresivă, impulsul suicidal, complexul de inferioritate, descurajarea.

Posibilitățile clinice de manifestare ale depresiei pot fi de tip: anaclitică, reacția depresivă, de competiție (școlară), de supapă (după hipercompensare), nevrotică, constituțională, endogenă, ori depresie manifestată în epilepsie, endocrinopatii, infecții, intoxicații, traumatisme.

BIBLIOGRAFIE

Anca Popovici. (2007). Ghid pentru consiliere si orientare. Creștere, schimbare, dezvoltare personală. Cluj: Sinapsis.

*** Comunicarea eficientă.

*** Controlul emoțiilor negative.

*** Rezolvarea de probleme și luarea deciziilor.

*** Planificarea și dezvoltarea carierei.

Albert Ellis, Michael E.Bernard (2007). Terapia rațional – emotivă și comportamentală în tulburările copilului și adolescentului. Teorie, practică și cercetare. Cluj: Editura RTS.

Kenneth R.Evens, Maria C.Gilbert. (2010). Introducere în psihoterapia integrativă. Un model integrativ realațional al psihoterapiei. Craiova: Liber Mundi.

Prof.’’Aaron Beck’’ univ.dr.Daniel David. (2007). Protocol clinic de psihoterapie rațional – emotivă și comportamentală pentru depresie. Cluj: Sinapsis.

Declația adolescentei

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea

Spitalul Județean Clinic de Urgență Rm.Vâlcea, Secția Neuropsihiatrie Infantilă