Delincventa Juvenila Fenomen Social

C U P R I N S

Introducere

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND DELINCVENȚA JUVENILĂ

1.1. Delincvența juvenilă – fenomen social

1.2. Conceptul de minor în pericol (în dificultate

1.3. Delincvența juvenilă componentă a criminalității

1.4. Conceptul de minor infractor

CAPITOLUL II

TEORII ASUPRA FENOMENULUI DE DELINCVENȚĂ JUVENILĂ

2.1. Teoriile biologice

2.2. Teoriile psihologice

2.3. Teoriile sociologice

2.4. Procedura în cauzele cu infractori minori

CAPITOLUL III

CERCETAREA PRACTICĂ

3.1.Aspecte metodologice ale studiului(studii de caz)

3.2. Proiect de interventie

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea de licență cu titlul ,, Delicvența juvenilă-fenomen social’’ are ca scop identificarea cauzelor referitoare la fenomenul de delicvență în rândul tinerilor, înțelegerea acestui fenomen și elaborarea de soluții în vederea ameliorării situației actuale, cu accent pe răspunederea penală și posibilitătile de reinsertie socială a minorilor delincventi.

Printre obiectivele prezentei lucrări se regăsesc următoarele: definirea și explicarea conceptelor cheie, prezentarea instituțiilor socio-fundamentale de protecție a drepturilor a tinerilor aflați în conflict cu legea, definirea principalelor teorii în domeniu, identificarea factorilor de risc în reintegrarea tinerilor delincventi si prezentarea unor modalităti de reintegrare a tinerilor delincventi în comunitate.

Tema abordată în prezenta lucrare este de mare actualitate acest lucru fiind demonstrat prin datele statistice care atestă gravitatea fenomenului delincvenței în rândul tinerilor.

Victime ale propriilor părinți și educatori, copiii, în general, și adolescenții, în special, se orientează din ce în ce mai frecvent spre grupurile stradale sau spre anturaje privite sub forma unor "cluburi private", unde pot găsi recunoaștere, identitate, securitate emoțională, sprijin și ajutor reciproc. Ca o consecință directă, crește riscul socializării negative, implicit al genezei conduitelor deviante, printre care și delincvența juvenilă.

În condițiile în care tot mai mulți copii devin victime ale abandonului și dezorganizării familiale, sărăcirii și prăbușirii morale, fiind expuși nu numai vagabondajului, ci și toxicomaniilor cu aurolac (fenomenul “copiii străzii”), se impune tot mai mult necesitatea formării de asistenți sociali specializați în materie de delicvență juvenilă. Cu speranța că, în viitorul nu prea îndepărtat, și în țara noastră vor există asistenți sociali specializați să desfășoare o activitate exclusiv legată de problemele minorilor infractori, am considerat că abordarea acestei teme în cadrul lucrării poate constitui pentru mine un prim pas în desfășurarea unei activități de acest gen.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND

DELINCVENȚA JUVENILĂ

Delincvența juvenilă – fenomen social

Termenul „delincvență” este o denumire generală pentru comportamentul infracțional și alte comportamente deviante comise de copii și de adolescenți care nu sunt încă considerați adulți. În unele cazuri desemnează și acte care în cazul adulților ar fi considerate infracțiuni -precum furtul-, dar care,dacă sunt comise de copii sunt privite cu mai puțină severitate.

Caracterul nociv pe care îl prezintă delincvența este specificat și in Codul penal, mai exact în art.17: „infracțiunea este o faptă care prezintă pericol social,săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”. Se poate observa astfel cum o faptă poate deveni penală și în ce condiții poate avea loc această tranformare.

Explicația comiterii unui act deviant prin comportament, și nu prin situația familială sau socială, este o explicație clinică represivă, care stabilește criterii dihotomice între bine și rău, normal și patologic, ignorând faptul că nu se poate plasa conduita morală a unui tânăr în limitele absolute ale necesității respectării normei. În acest sens, cele mai multe conduite deviante săvârșite de minori sunt rezultatul unor modalități educative defectuoase, iar nu al unor structuri deficitare ale personalității. Numai înlocuind explicația clinică paternalistă cu una socială, care pune accent pe situație și nu pe comportament, putem înțelege că majoritatea actelor deviante au la origine manifestări specifice mediului de viață și "crizei" adolescentine. De altfel, chiar din punct de vedere al normei juridice, faptele incriminate de Codul penal nu se vor aplica minorului până la 14 ani din lipsă de discernământ, între 14-16 ani se prezumă relativ lipsa de discernământ, iar între 16-18 ani minorul este prezumat a avea discernământ, dar se poate face proba contrară și pentru alte cauze decât cele medicale de retard intelectual, spre deosebire de major, pentru care se pot invoca numai cauze care dovedesc o insuficientă dezvoltare a capacității psihice. De aceea, chiar din perspectivă juridică, nu este suficientă stabilirea gradului de vinovăție, ci este necesară determinarea gradului de maturitate în perceperea caracterului antisocial al faptelor săvârșite, adică evaluarea atitudinilor și motivațiilor față de norma legală, toate pentru a stabili răspunderea minorului. Tot din aceste motive minorii delincvenți nu trebuie în primul rând sancționați penal, ci trebuie reabilitați social prin supunerea lor unui regim bazat nu pe represiune, ci pe asistență și protecție socială, reeducare și resocializare.

Fenomenul delincvent prezintă o serie de aspecte și forme diferite, in funcție de săvârșirea, descoperirea și sancționarea faptelor penale comise de anumiți membrii ai societății. Pornind de la aceste criterii, există în literatura de specialitate o distincție între mai multe tipuri de delincvență:

delincvența reală ,denumită și „cifra neagră”,este constituită din totalitatea faptelor și actelor antisociale cu caracter penal săvârșite în realitate,chiar dacă acestea au fost descoperite sau nu de către organele penale. Unele delicte nu sunt semnalate organelor penale fie din motive de teamă,fie de jenă,datorită procedurii destul de anevoioase,de judecare a proceselor penale;

delincvența descoperită,cuprinde acea parte a faptelor antisociale cu caracter penal săvârșite,care a fost identificată de către organele abilitate. De regulă,acest tip de infracționalitatea este net inferioara celei reale,întrucât nu toate faptele penale săvârșite pot fi descoperite in totalitate și nu toți infractori sunt identificați. Există și posibilitatea în care asemenea fapte nu sunt reclamate, si nu toate declarațiile se mențin etc;

delincvența judecată sau legală reprezintă acea parte din delincvența „descoperită „care ajunge să fie judecată și sancționate de către organele specializate ale statului. Cifra acestui tip de delincvență este mai redusă decât cea „descoperită” pentru că nu toate faptele penale sunt pasibile de judecată și sancționare. Este posibilă în această categorie grațierea sau amnistia,prescripția.Există deasemenea și multe cazuri în care intervine înlaturarea răspunderii penale a făptuitorilor pe motive de minoritate.Se întâmpă uneori ca legea să fie cea care intervine și dezincriminează unele delicte ce au fost săvârșite în mod real.Diferite tendințe și evoluții ale delincvenței judecate reprezintă fie rezultatul multiplicării și extinderii legii penale asupra unor fapte neincriminate până atunci,fie al creșterii eficienței activității organelor de justiție de sancționare a persoanelor care au comis acte antisociale.

Cea mai importantă semnificație o deține delincvența reală pentru evaluarea stării de infracționalitate.Motivația este usor de înțeles, ea exprimă încălcările reale ale normelor juridice penale.Totodată relevă periculozitatea socială existentă într-un anumit interval de timp în societate.Cu toate că multe dintre infracțiuni nu sunt descoperite,ori judecate , sancționate,ele continuă să existe.Deși nu sunt cunoscute,efectele lor se fac simțite prin prejudiciile provocate în societate.

Conceptul de minor în pericol (în dificultate)

Încercând să stabilească resorturile ce-l determină pe minor să înfăptuiască o infracțiune, cercetătorii au ridicat o serie de întrebări: minorul este delincvent sau bolnav? Este delincvența juvenilă un fenomen banal și pasager, care trece odată cu vârsta adolescenței? Minorul este delincvent sau victimă? Specialiștii care studiază acest fenomen vorbesc de cauze, factori, motivații ale delincvenței juvenile, sau de profile delincvente. Istoria criminologiei etiologice este de fapt o lungă dispută între mai multe categorii de factori: biologici, psihologici, psihiatrici, sociologici, economici etc. Dar factorii determinanți în producerea actului criminogen sunt dependenți de structura bio-psihologică a individului, precum și de factorii educativi socio-familiali. În funcție de acești factori reuniți, unii indivizi vor comite actul agresional într-o anumită situație determinată dată, iar alții nu. Abordarea individuală a uneia sau a celeilalte laturi ale fenomenului criminogen nu va rezolva întreaga experiență judiciară.

Necesitatea cunoașterii și studierii categoriei minorilor în pericol este reclamată și de realitatea socială care a determinat luarea unor măsuri, pe plan intern, în ultimii ani.

Astfel, în conformitate cu prevederile Constituției României, aprobată prin Referendumul Național din 08.12.1991, având în vedere că România a ratificat, începând cu anul 1990, o serie de convenții internaționale în domeniul protecției copilului, recunoscând și garantând drepturile acestuia, s-au luat pe plan legislativ o serie de inițiative.

Prin „copii aflați în dificultate", în sensul Planului național de acțiune în favoarea copilului, se înțeleg copiii fără familie, orfani, abandonați, neglijați sau în pericol în propria lor familie (capitolul VI, pct. A).

Astfel, conform legislației în vigoare, copilul se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este periclitată.

Prin „copil” se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu are capacitate deplină de exercițiu (art. 1, al. 2), conceptul fiind sinonim în accepțiunea noastră cu acela de minor.

Potrivit art.2 al. 1 statul trebuie să garanteze protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență, inclusiv sexuală, ori abuz fizic sau mintal, de abandon sau neglijență, de rele tratamente sau de exploatare, în timpul cât și în îngrijirea părinților ori a unuia dintre ei, a reprezentantului său legal ori a oricărei alte persoane.

În legislația română, în vederea respectării interesului superior al copilului aflat în dificultate, comisia pentru protecția copilului poate stabili unele măsuri, dar ceea ce diferențiază în mod net măsurile ce se pot lua față de minorul aflat în pericol, în raport cu cele ce se pot lua față de minorul delincvent, este posibilitatea acordată de legiuitor minorului în pericol (dificultate), capabil de discernământ, de a exprima liber opinia sa asupra măsurilor de protecție. În opinia domnului Ion P. Filipescu se pot distinge două categorii de minori în pericol si anume:

a) copii a căror dezvoltare fizică sau morală este primejduită, deoarece părinții nu-și îndeplinesc în mod corespunzător drepturile și îndatoririle lor cu privire la persoana copilului, făcându-se vinovați de neglijență în exercitarea ocrotirii părintești dar fără caracter de gravitate ori abuz. Dacă părinții se fac vinovați de neglijențe grave sau purtare abuzivă în exercitarea drepturilor părintești se va lua măsura de protecție a copilului
și apoi se va cere decăderea din drepturile părintești.

b) copii a căror integritate fizică sau morală este periclitată, deoarece sunt lipsiți de ocrotirea părintească, pentru aceleași motive ca și în cazul copiilor din prima situație.

Printre motivele consacrate în practică și literatura de specialitate care conduc la calificarea de „minor în pericol" amintim: alcoolismul părinților, violența exercitată de părinți, antecedentele penale ale părinților, problemele psihice ale părinților, dificultăți relve sau purtare abuzivă în exercitarea drepturilor părintești se va lua măsura de protecție a copilului
și apoi se va cere decăderea din drepturile părintești.

b) copii a căror integritate fizică sau morală este periclitată, deoarece sunt lipsiți de ocrotirea părintească, pentru aceleași motive ca și în cazul copiilor din prima situație.

Printre motivele consacrate în practică și literatura de specialitate care conduc la calificarea de „minor în pericol" amintim: alcoolismul părinților, violența exercitată de părinți, antecedentele penale ale părinților, problemele psihice ale părinților, dificultăți relaționale între părinți. dificultăți relaționale între copii și părinți, situație materială precară în familie.

Într-un amplu studiu apărut în anul 1992 se arată că din cercetările efectuate a rezultat un număr mult mai mare de părinți ai minorilor în pericol semnalați ca alcoolici decât ai minorilor delincvenți. Astfel 47,6% din minorii în pericol au mama alcoolică și 54,5% au tatăl alcoolic în timp ce pentru minorii delincvenți această proporție este de 3,7% (mamă) și 14,3% (tată).

În ceea ce privește părinții cu antecedente penale s-a constatat un număr și mai mare în cazul minorilor în pericol, 50% dintre tați și 22% dintre mame, în timp ce în cazul minorilor delincvenți proporția era de 28% (tați) și 8% (mame).

O constatare interesantă este reținută în cazul minorilor care provin din familii cu situație materială precară. Proporția majoritară aparține minorilor în pericol în timp ce numai 14,3% sunt minori delincvenți. Analiza este dezvoltată sub acest aspect pentru a se înlătura caracterul de întâmplare și pentru familiile care au datorii, raportul fiind de 65% îndatorați față de 35% fără datorii în cazul minorilor în pericol, situația fiind aproape inversă la minori delincvenți (25% îndatorați și 75% fără datorii).

Constatările din acest studiu subliniază importanța includerii în obiectul studiului criminologie al delincvenței juvenile și al conceptului de minor în pericol. Trebuie arătat că aceștia născându-se și dezvoltându-se într-un mediu defavorizant nu constituie altceva decât „o rezervă latentă de cadre" pentru criminalitate sau, pentru a-l parafraza pe Jules Simon, acești copii care sunt abandonați moral, au neșansa de a avea părinți.

Celor care sunt legați de mecanismele sociale învechite ale unui trecut nu prea îndepărtat și care exacerbează valențele mediului natural al minorului (familia de origine), negând prin comparație efectele pozitive ale măsurilor de protecție, le putem răspunde atrăgând atenția asupra unei realități triste; familia nu este întotdeauna la înălțimea sarcinilor sale, ea nu reprezintă o valoare fără defecte, fără imperfecțiuni, fiind în opinia noastră mai nociv pentru copii să aibă „părinți răi" decât să nu-i aibă deloc.

Această estimare a fost confirmată de studiul recent asupra sărăciei în România întocmit de un grup de specialiști la nivelul Guvernului României, pentru perioada 1995-2002, în care se arată că, cel mai ridicat risc al sărăciei îl prezintă copiii. În special în perioada adolescenței (după vârsta de 15 ani). O altă categorie „de risc", o reprezintă cei 43.000 copii aflați în centrele de plasament public sau privat din România (datele au fost furnizate de Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor).

1.3. Delincvența juvenilă componentă a criminalității

Arătam că în sfera conceptului de delincvență juvenilă identificăm conceptul de minor delincvent care are în conținutul său minorii care au săvârșit o faptă penală și răspund penal și minorii care au săvârșit o faptă penală și nu răspund penal.

Întrucât prima categorie și anume aceea de minori care au săvârșit o faptă penală și răspund penal se suprapune conceptului de minor infractor și despre ea vom discuta ulterior, ne vom axa atenția asupra celei de-a doua categorii și anume minorii care au săvârșit o faptă penală dar nu răspund penal.

Prin Ordonanța de urgență nr. 26/1997, aprobată prin Legea nr. 108/1998, s-a dorit să se acopere un gol legislativ prin reglementarea situației minorului care săvârșește o faptă penală dar nu răspunde penal, stabilindu-se prin dispozițiile articolului 16 din actul normativ menționat, și anume că, „copilul care a săvârșit o faptă penală dar care nu răspunde penal, beneficiază de protecție".

Se mai stabilește că nu răspunde penal copilul care nu a împlinit vârsta de 14 și 16 ani, sau care are vârsta între 14 și 16 ani, dacă nu se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ, legiuitorul circumscriind astfel mai precis, la care categorii de minori se referă.

O situație specială o reprezintă categoria „copiilor străzii", pentru care există o reglementare specială în Hotărârea de Guvern a României nr. 972/1995, capitolul VI, punctul C.

Astfel putem concluziona că această categorie de minori ar trebui integrată conceptului general de copii în pericol (în dificultate).

Credem că și o altă opinie s-ar impune, în sensul că mare parte dintre „copiii străzii" pot fi integrați conceptelor de minori delincvenți și minori infractori (criminali), aceștia fiind și minori care săvârșesc fapte penale și nu răspund penal dar și minori care săvârșesc fapte penale și răspund penal.

Includerea „copiilor străzii” în conținutul conceptului de minor delincvent nu ar fi așadar întâmplătoare, ea fiind motivată de faptul că acești copii au ieșit de sub controlul parental și chiar modul lor de viață care „cochetează" cu delincvența, impune acest lucru.

Fără pretenția de a da un răspuns la această problemă, concluzionăm prin a arăta că regăsim categoria „copiilor străzii" ca un punct comun, de interferență, a conceptelor de „minor în pericol”, „minor delincvent” și „minor infractor” (criminal).

1.4 Conceptul de minor infractor

Dacă în literatura de specialitate conceptele de minor în pericol și minor delincvent au generat discuții în special cu privire la conținutul lor, definiția conceptului de minor infractor este unanim acceptată.

Criteriul normativului juridic penal este admis de specialiști în definirea acestui concept.

Ca atare, minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care răspunde penal este considerat ca fiind minor infractor.

În sistemul dreptului penal român, răspunderea penală a minorului este determinată de noțiunea de discernământ și de vârstă (art. 99 cp.).

Potrivit acestor dispoziții (alin. 1) minorii până la vârsta de 14 ani, beneficiază de o prezumție absolută de lipsă de discernământ.

Pentru cei între 14 și 16 ani, această prezumție este relativă și deci, minorilor li se poate aplica o sancțiune dacă se stabilește că au avut discernământ în momentul săvârșirii infracțiunii (alin. 2).

Atunci când o persoană ajunge la vârsta de 16 ani, ea devine, potrivit legii penale, responsabilă, și deci, discernământul nu este verificat obligatoriu (alin. 3).

Potrivit dispozițiilor art. 100 Cod penal față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă.

În cazul aplicării unei pedepse care, potrivit dispozițiilor art. 109 Cod penal poate să fie închisoarea sau amenda penală, minorul beneficiază de o circumstanță, scuza minorității. Acesta are ca efect reducerea la jumătate a limitelor pedepselor.

O altă problemă care ne reține atenția, este situația specială a tinerilor adulți infractori. Mai exact este vorba despre acea categorie de vârstă cuprinsă de regulă între 18-21 ani, iar potrivit unor autori putând merge la 25 ani.

Deși categoria tinerilor adulți, care săvârșesc fapte penale nu poate fi inclusă în categoria minorilor infractori (criminali), limita maximă de vârstă pentru aceștia din urmă fiind de 18 ani, credem că într-o viitoare reglementare s-ar impune acordarea unui regim juridic special acestei categorii de vârstă, unele argumente fiind prezentate în continuare.

Acest concept a fost elaborat în criminologie și chiar în politica penală prin anii 1950, ideea fundamentală la care răspunde fiind aceea că tânărul adult este o personalitate în formare, în curs de socializare, în timp ce adultul are deja o personalitate formată și este relativ puțin susceptibil să evolueze. R. Gassin, susține ideea că formarea personalității și socializarea tânărului adult este departe de a se fi încheiat odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, continuându-se în realitate până în jurul vârstei de 25 ani, când se finalizează dezvoltarea psihică a individului.

De aici, necesitatea de a se crea un regim legislativ specific în ceea ce privește responsabilitatea și sancțiunile față de tinerii adulți infractori ca o categorie intermediară, de trecere de la vârsta minoratului la vârsta adultă.

CAPITOLUL II

TEORII ASUPRA FENOMENULUI DE DELINCVENȚĂ JUVENILĂ

Încercând să stabilească resorturile ce-l determină pe minor să înfăptuiască o infracțiune, cercetătorii au ridicat o serie de întrebări: minorul este delincvent sau bolnav? Este delincvența juvenilă un fenomen banal și pasager, care trece odată cu vârsta adolescenței? Minorul este delincvent sau victimă? Specialiștii care studiază acest fenomen vorbesc de cauze, factori, motivații ale delincvenței juvenile, sau de profile delincvente. Istoria criminologiei etiologice este de fapt o lungă dispută între mai multe categorii de factori: biologici, psihologici, psihiatrici, sociologici, economici etc. Dar factorii determinanți în producerea actului criminogen sunt dependenți de structura bio-psihologică a individului, precum și de factorii educativi socio-familiali. În funcție de acești factori reuniți, unii indivizi vor comite actul agresional într-o anumită situație determinată dată, iar alții nu. Abordarea individuală a uneia sau a celeilalte laturi ale fenomenului criminogen nu va rezolva întreaga experiență judiciară.

În ultima vreme s-a conturat și un punct de vedere intermediar cu privire la etiologia delincvenței juvenile. Este vorba de teoria cauzalității multiple sau a factorilor, care concepe delincvența ca fiind rezultatul unui număr mare și variat de factori. Aceștia nu pot fi clasificați în enunțuri generale, deci nu se poate formula o perspectivă unitară a etiologiei delincvenței juvenile. Adepții perspectivei cauzalității multiple consideră că fiecare factor, luat în parte, are o anumită importanță, dar delincvența apare la intersecția mai multor factori majori și minori.

Un alt factor care nu trebuie ignorat în abordarea delincvenței juvenile este legislația cu privire la minori și tineri, care poate determina modificarea unor raporturi și comportamente și influența reacția socială față de diferitele abateri și încălcări comise de tineri. De aceea unii autori consideră că delincvența juvenilă trebuie abordată în funcție de procesul de elaborare a legilor, de încălcare a acestora și de reacția socială față de abaterile comise de tineri. Există un fenomen complex, care cuprinde procesele de acțiune și de reacție de răspuns și contrarăspuns, fenomen care generează comportamentul individual și imaginea despre sine.

Pentru a obține rezultate eficiente și veridice totodată este necesară înțelegerea fenomenelor studiate.Faptele,indiferent din ce perspectivă sunt privite,(empiric ori separat)oferă o formă de cunoaștere cercetătorului realtiv limitată.Pentru a lărgi acest segment al cunoașterii,este necesară explicarea corelațiilor respectivului fenomen cu alte domenii.

Teoria este cea care îmbină informațiile într-un întreg coerent,ce are posibilitatea creării unei imagini panoramice asupra respectivului domeniu. De asemenea,orice teorie care se dovedește a fi validă ,trebuie să respecte și celelalte teorii existente,trebuie să se conformeze acestora,să nu creeze paradoxuri,confuzii etc.Se poate considera că nici o teorie nu este completă,nici una nu ajunge la autosuficiență,dimpotrivă există nevoia permanentă de întrepătrundere ,de completare a întregului,de obținere a sensului absolut,cu toate că acesta nu este atins. Fiecare teorie este definită prin caracterul său relativ,provizoriu

Referitor la delincvența juvenila,se aplică același sistem de reguli ca și în general,o singură teorie este incapabilă să acopere toată complexitatea domeniului,astfel încât explicațiile curg izvorând dintr-o serie de izvoare nesecate. Există o serie de condiții ce trebuie să fie îndeplinite de o teorie pentru ca această să fie considerată valabilă:

să corespundă cu datele deja probate referitoare la fenomenul studiat;

să consituie un întreg logic și coerent sub forma unor afirmații;

să fie un ghid de explorare și acțiune pentru practicienii din domeniu.

Potrivit concepției lui A.Walsh (C.Bocancea.G.Neamțu,2002),există o rută ce trebuie respectată pentru a înțelege cauzele delincvenței astfel:

2.2. TEORIILE BIOLOGICE

1. Teoria atavismului evoluționist (a criminalului înnăscut). Creatorul acestei teorii este criminologul Cesare Lombroso. Criminalul este o victimă a propriei sale înzestrări biologice acumulate pe cale ereditară. Influența psiho-socială este minimă și orientată în sensul scopurilor urmărite de individ.

Detaliind aspectele delictului la plante și animale (uciderea pentru posesia femelelor, pentru apărare, uciderile războinice), Lombroso consideră că aceste acțiuni nu sunt criminale, ci sunt rezultatele necesare ale eredității sau ale concurenței vitale, de alegere sexuală, de necesitatea socială a împiedicării neînțelegerilor și de nevoia de hrană. Crima în societățile animale oferă explicația pentru crima din societatea umană – trăsăturile anatomo-fiziologice transmise din generație în generație: anomalii cerebrale, bătrânețe, antipatii, accesul de turbare, răutatea perversă, pasiunile, interese, teama, durerea, dragostea, adulterul, acte sodomice, delicte temperamental-sangvinice, pruncucideri, furt, asocierea răufăcătorilor, escrocherie, alcoolismul, consumul de alte substanțe, alimentație, educație, climă, aversiune față de nou, toate cu valoare patologică ereditară. Explicația omuciderii (existentă sub forma pruncuciderii, uciderii bătrânilor, femeilor și bolnavilor, din cauza mâniei, din capriciu, pentru rituri funerare sau sacrificii, din răutate brutală, cucerirea de renume precum și pentru răzbunarea sângelui), în teoria lombrosiană se explică prin invocarea primitivismului tribal stăpânit de superstiție, barbarism și bigotism, asasinatul fiind considerat de primitivi ca mijloc de evidențiere individuală. De asemenea, canibalismul este apreciat ca fiind „ultimul grad al fericirii umane”.

În cadrul teoriei criminalului înnascut cauza principală a devianței este ereditatea. Biologicul reacționează în mod spontan în virtutea unor deprinderi, a unor reflexe, indiferent de fondul acțiunii mediului ambiental. Condițiile mediului nu sunt și condiționale pentru apariția devianței, care se reduce la structura genetică individuală. Individul moștenește tarele strămoșilor. Lombroso exemplifică ideea de ereditate și prin citarea unui studiu a lui E. Ferri, care a identificat 22 de tipuri de crime în lumea animală asemănătoare cu cele descrise de codurile noastre penale.

2. Teoria eredității a lui Goring (preluată și de Beirne și Messerschmidt) nu face altceva decât să înlocuiască teoria criminalului înnăscut. Potrivit acestui autor comportamentul social este un comportament moștenit, valențele lui fiind transmise ereditar de la o generație la alta. Delincvenții moștenesc predispoziții deviante, în consecință ei sunt incapapibili să se adapteze la o viață socială normală. El ajunge la concluzia că un procent de 68% din descendenții infractorilor devin ei înșiși înfractori, chiar dacă ar fi izolați de mediul familial delincvent. În concluzie, conduita deviantă nu se datorează mediului social, ci caracterelor ereditare.

3. Teoria biotipurilor criminale. În explicația antropologiei criminale cauzalitatea singulară este determinată de constituția biologică a criminalului, stabilindu-se și o anumită tipologie a individului infractor: astenicul, atleticul, displasticul. Astenicul este un individ cu o constituție fizică slabă, dar și ca forță, suferind de un complex de inferioritate. Nu se poate baza pe forță, astfel încât mijloacele sale sunt insidioase, înșelătoare, prefăcute. Dimpotrivă, atleticul este o brută înclinată spre violență, cu dendințe dominatoare, fără a avea un simț moral și rațional prea dezvoltat. Displasticul este un adevărat complexat, care tinde să găsească un vinovat pentru situația lui în orice persoană. Teoria este susținută de autori ca: E. Kretschmer, W. Sheldon, N. Perie.

4 Teoria arborelui genealogic. Studiile pe baza cărora s-a întemeiat această teorie pleacă de la încercarea de a demonstra că în familiile ai căror ascendenți au avut antecedente penale există un număr mai mare de infractori. Această metodă a fost aplicată de americanul Goddard unui pescar olandez pe nume Kallikak. Acesta a avut mai mulți copii din două căsătorii, prima cu o femeie provenind dintr-un mediu infracțional, ce-a de a doua provenind dintr-un mediu „sănătos”. Studiul s-a bazat pe observarea descendenților proveniți din cele două căsătorii pe mai multe generații, ajungându-se la concluzia că cei care au devenit delincvenți au provenit din prima căsătorie a subiectului de caz. Teoria a fost criticată pentru două mari vicii: disocierea eredității de influențele mediului și generalizarea unui caz particular.

5. Teoria gemenilor. Studiile lui Langen și Cristiansen au încercat să demonstreze că predispoziția ereditară în comiterea actului criminal constituie în cazul gemenilor monozigotici un factor foarte puternic. Astfel, în cazul gemenilor monozigotici asemănările dintre cei doi sunt foarte mari, aproape identice, iar dacă unul dintre ei are un comportament deviant sunt toate șansele de „contaminare” și pentru celălalt geamăn. În cazul gemenilor heterozigotici predispoziția deviantă a unuia în raport de celălalt este doar relativă. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate în lucrarea Crima ca un destin, lucrare criticată pentru lipsa unor fundamente științifice foarte clare.

6. Teoria copiilor adoptați. Unele studii mai recente au încercat să stabilească o corelație între comportamentul delincvent al unora din copii adoptați și comportamentul părinților biologici. S-a constatat că anumite predispoziții moștenite de la părinții biologici pot determina o creștere a probabilității ca descendenții acestora, adoptați de alte familii, să devină infractori. Nu se poate stabili, însă, o legătură de cauzalitate directă și nici o certitudine, comportamentul final depinzând și de relaționarea individului cu mediul înconjurător.

7. Teoria diferenței „de natură” între delincvent și nondelincvent. În concepția lui N. Mailloux, autorul acestei teorii, delincventul de obicei este un fenomen patologic identificând două momente cruciale în dezvoltarea personalității: apariția identității autentice și consecința acesteia asupra motivațiilor individului. Aceste momente se situează în copilărie și adolescență și fac obiectul unei crize prin care trece individul. Identitatea autentică joacă un rol fundamental în alegerea opțiunilor, a alternativelor de conduită. Mailloux arată că, atunci când apare un eșec de identificare a adolescentului, consecința este un dezechilibru psihic durabil, care se manifestă prin delincvența de obicei (de obișnuință). Autorul identifică trei ipoteze posibile cu privire la personalitatea delincventului:

conduita delincventă din obișnuință poate fi considerată ca manifestare aparentă a unei condiții patologice latente;

delincvența de obișnuință este reflectarea unei condiții patologice sui generis;

în sfârșit, recidivismul trebuie considerat ca un indicator al unei delincvențe patologice.

8. Teoria structurilor dobândite. Școala biologică de (Austria) a ajuns la concluzia că prin ereditate nu se transmit genele criminale ale ascendenților, ci numai tendințele care se regăsesc la baza lor și care pot fi considerate ca fiind criminogene: excitabilitatea, agresivitatea etc., și care dau „fragilitatea terenului” personalității tânărului. Structurile dobândite se regăsesc pe două planuri: biologic și psihiatric. Planul biologic este redat de iadaptările fizice sau infirmități diverse, care pot determina insuccesul școlar, profesional și social și, pe cale de consecință, sunt de natură să dezvolte într-un individ sentimente de inferioritate sau de frustrare. Planul psihiatric este reprezentat de o gamă largă de psihoze sau psihopatii ereditare și de debilitatea mentală care, la rândul său, poate fi de origine ereditară, ginecologică sau infecțioasă. Ambele planuri pot avea o influență asupra socializării normale a individului, sau chiar o influență criminogenă.

2.3. TEORIILE PSIHOLOGICE

În prezent predomină teoriile psihologice și cele sociologice. Pentru o parte dintre cercetători factorii psihologici sunt considerați a fi la fel de importanți ca și cei sociali. În consecință, în evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie ținut cont de factorul „agresivitate” sau de cel de „frustrație”, de instabilitatea afectivă și comportamentală, ca și de egocentrismul și de impulsivitatea ce caracterizează vârsta adolescenței, factori care influențează în mare măsură socializarea și integrarea în societatea adulților. Din această perspectivă sunt privite drept cauze ale delincvenței juvenile decalajul dintre maturitatea fizică și cea psihică, ostilitatea sau chiar agresivitatea față de generația precedentă, reacțiile violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice, deficiențele ereditare etc.

1.Teoria inadaptării biologice. Teoria este descrisă de criminologul suedez O. Kinberg, pentru care structura biopsihică a individului determină modul acestuia de reacți la stimulii mediului ambiant. Pentru Kinberg personalitatea individului este formată din trei elemente: nucleul constituțional, variantele patologice eventuale și funcția morală.

Nucleul constituțional desemnează ansamblul reacțiilor individului la stimulii externi, existând patru factori fundamentali ai constituției psihice: capacitatea – nivelul maxim pe care îl poate atinge inteligența unui indivis; validitatea – cantitatea de energie cerebrală de care dispune individul; stabilitatea – gradul în care se păstrează echilibrul emoțional; soliditatea – gradul de unitate funcțională a activității subiectului. Acești factori – radicalii constituționali – pot fi excedentari (super) sau deficitari (sub). Cele mai mari șanse de a deveni delincvent le are minorul subcapabil, supervalid, superstabil și subsolid. Variantele patologice sunt accidentale spre deosebire de radicalii constituționali, și sunt formate din boli mentale, eventuale tulburări grave ale inteligenței sau dezechilibre psihice puternice. Aceste stări patologice pot determina o deficiență a funcției morale care constituie în mod natural un factor de rezistență a minorului față de delincvență. Funcția morală reprezintă capacitatea individului de a evalua normele morale și promptitudinea cu care reacționează la stimulii externi. Din acest punct de vedere se pot identifica patru trepte graduale de rezistență la fenomenul infracțional.

Teoria lui Kinberg se află la intersecția explicațiilor biologice cu cele psihologice în definirea cauzelor delincvenței juvenile. Conceptul de constituție biopsihologică imaginat de criminologul suedez reprezintă în esență dispozițiile ereditare normale care se găsesc la fiecare individ, dar și factorii care acționează asupra individului în timpul dezvoltării sale fetale și postfetale. Dar Kinberg se detașează net de antropologia criminală, afirmând că ar fi o gravă eroare să credem că indivizii care comit sporadic sau frecvent acte criminale sunt, în mod necesar, diferiți de cei care nu le comit.

2. Teoria personalității criminale este o altă explicație a delincvenței juvenile care dorește concilierea punctului de vedere biologic cu cel psihologic. Autorul acesteia, J. Pinatel, consideră că între delincvent și nondelincvent nu există neapărat o diferență de natură (Mailloux), ci una de grad. Diferența de grad ar consta în faptul că personalitatea delincventului, spre deosebire de cea a nondelincventului, ar fi dominată de anumite trăsături care ar determina comportamentul criminal, și care alcătuiesc „nucleul central al personalității criminale”.

Nucleul este alcătuit din patru elemente: egocentrismul – tendința de a raporta totul la sine; labilitatea – instabilitatea comportamentului; agresivitatea – componenta care elimină barierele din calea actelor umane; indiferența afectivă – adică absența emoțiilor. Cele patru componente se încadrează în două grupe: pe de o parte agresivitatea, care joacă un rol determinant în trecerea la actul criminal și care este, deci, o componentă activă, și, pe de altă parte, celelalte trei componente, având un rol pasiv, respectiv de a neutraliza inhibiția în momentul trecerii la comiterea actului criminal. Cu alte cuvinte, componentele pasive au rolul de a lăsa agresivitatea să se manifeste liberă. De aceea aceste componente au un rol negativ. Cu toate că, de cele mai multe ori, comportamentul delincventului este asimilat unui simplu comportament agresiv, în realitate este un comportament devenit posibil datorită absenței unor bariere care, în mod obișnuit, inhibă agresivitatea.

Compatibilitatea delincvenței juvenile cu unele din concluziile acestei teorii este destul de evidentă, mai ales din punct de vedere al etichetării unor anumite comportamente juvenile. Astfel, de cele mai multe ori, starea de agresivitate, care nu în mod obligatoriu înseamnă și violarea normelor penale, este echivalată cu delincvența, în timp ce pentru adulți nu mai regăsim o asemenea etichetare a comportamentului agresiv.

3. Teoria complexului individual. Agresivitatea generează structuri și funcții biofiziologice, neuroendocrine, psiho-sociale, morale, religioase aflate în interacțiune și integrate în sistemul personalității agresorului. Psihicul individului, mediat între instinct și inhibiție (inhibiția fiind factorul psiho-biologic care determină calitatea și gradul reacției individuale la factorii declanșatori, interni sau externi, ai actului criminogen), realizează manifestări instinctuale neomogene, determinate de afectivitate, intelect, cultură și mediu social, sub forma unor complexe: păpușismul – lipsa de control cortical, care psihic generează violența sexuală împotriva copiilor; complexul lui Dracula – generat de infirmitate mentală sau de lipsa inhibiției și caracterizat prin plăcerea de a vedea sânge sau scene violente, suferință; complexul brâncovenesc – generat de intoleranța față de condițiile ambientale în ceea ce privește respectarea și impunerea propriilor reguli și principii, indiferent de urmările actului individual.

4. Teoria psihomorală. Cu ocazia celui de al doilea Congres Internațional de Criminologie (Paris – Franța, 1950), E. Greeff a prezentat în Raportul asupra criminogenezei o adevărată teorie a cauzalității actului criminal. Potrivit acestuia, structurile afective ale individului sunt determinate de două grupuri fundamentale de instincte: de apărare și de simpatie. De aici o posibilă explicație a delincvenței juvenile, întrucât, când primele experiențe de viață ale individului minor sunt trăite zbuciumat, aceste instincte se pot altera, instalându-se un sentiment de injustiție, o stare de inhibiție și indiferență afectivă. Personalitatea infractorului se naște de-a lungul unui proces lent de degradare morală care, în final, îl duce la comiterea actului criminal. Acest proces, denumit proces criminogen, are trei faze. Prima fază, denumită a asentimentului temperat, este cea în timpul căreia se naște ideea de crimă, individul suferind o degradare progresivă a personalității ca urmare a unor experiențe eșuate. A doua fază este cea a asentimentului formulat, în care individul acceptă comiterea crimei, își caută justificări și un mediu social tolerant. Ultima fază este cea a crizei, în timpul căreia individul trece prin așa-numita „stare periculoasă” când, acceptând rezultatul, caută numai ocazia favorabilă trecerii la actul criminal.

5. Teoria „derivei”. Urmând modelul lui Greeff, sociologul american D. Matza oferă o explicație originală delincvenței juvenile, în lucrarea Delincvență și derivă. Acțiunea criminală a minorilor apare ca produs al unei alegeri libere, la capătul unui proces de interacțiune mai mult sau mai puțin intens, de alunecare, de abandonare de sine în „derivă”, care devine posibil prin două mecanisme psihologice: contestarea culpabilității și apariția sentimentului de injustiție. Voința și decizia delincventului minor de a săvârși actul criminal sunt activate de doi factori importanți, și anume pregătirea și disperarea.

Matza a plecat în expunerea mecanismelor derivei de la teoria subculturilor delincvente, dar contestă faptul că delincvența juvenilă s-ar explica prin existența unei subculturi delincvente pentru tinerii provenind din clasele sociale defavorizate, și că modificarea comportamentelor acestora se produce datorită imposibilității lor de a accede la statutul „clasei mijlocii”.

6. Teoria arborelui este expusă de A. K. Cohen în lucrarea Devianță și control. Modelul explicativ s-a dorit a avea un caracter foarte general, autorul acordând o autonomie relativă persoanei delincventului pentru a demonstra procesul interacțiunii dintre personalitatea individului și circumstanțele exterioare favorizante ale actului agresional. Actul delictuos nu poate fi disociat în elementele sale componente, el se dezvoltă în timp și în mai multe etape, fiind un proces continuu de tatonare ce nu poate fi determinabil și care se modifică în permanență, în funcție, fie de schimbările intervenite la nivel individual, fie de schimbările factorilor exogeni, fie de amândouă. Această teorie a fost descrisă și grafic, fiind prezentată evoluția „actorului” ca un traseu spre actul criminal, din care se desprind ca ramurile unui arbore, celelalte trasee noncriminale, pe care „actorul” le poate urma în orice moment, în acest fel fiecare acțiune umană către actul criminal având propria sa istorie.

7. Criza familială. Sub aspectul etiologiei delincvenței juvenile, familia nu este doar prima structură socială pe care o cunoaște copilul, ci și primul factor pentru dezvoltarea sa psihică. Potrivit studiilor medicale relația copilului cu mama în primele 9-12 luni este esențială pentru copil, acesta neavând o personalitate proprie și simțind nevoia identificării cu persoana de lângă el. Începând cu al treilea an de viață copilul vede în tatăl său autoritatea familiei și, pe cale de consecință, se naște nevoia de a asimila acest comportament exterior.

Dar grupul familial nu este constituit doar din structuri, ci mai ales din comportamente și relații ale membrilor săi care vor da naștere unor atitudini morale. Crizele de scurtă sau de lungă durată care afectează profund stabilitatea familiei generează tensiuni și conflicte pe care copilul le interiorizează în structura personalității sale, amplificând „criza de originalitate” din perioada adolescenței. Așadar, familia va influența conduita minorului sub două aspecte majore:

un aspect sociologic, respectiv modelele de conduită oferite de ambii părinți. Tendința copilului de a imita comportamentul membrilor de familie este atât de puternică și de frecventă încât existența unor părinți delincvenți sau imorali va exercita o influență criminogenă directă asupra lui;

un aspect psihologic, calitățile afective și instrumentale ale căminului familial. Copilul nu doar imită comportamente, dar își și formează convingeri despre ele, le percepe, participă afectiv la ele, asociindu-le în subconștient sau chiar conștient cu sentimente pozitive sau negative.

De aceea comportamentul minorului depinde de integritatea funcționalității familiei, nerealizarea funcțiilor principale ale acesteia (subzistență, protecție, afecțiune, socializare) determinând comportamente deviante. Principalele mutații în structura familiei, reprezentând o amenințare pentru armonia sa, pot fi: abandonul copilului la naștere și absența îngrijirii continue, separarea mamei de copil ca urmare a unor împrejurări de forță majoră, absența tatălui, divorțul în unele cazuri, certuri grave și repetate între părinți, excesul de indulgență sau de severitate față de copil din partea părinților. Nu se poate stabili o legătură de cauzalitate directă între deficiențele procesului de socializare familială și conduitele negative ale unor minori, dar se poate stabili o legătură mediată de absența climatului afectiv în familie, de prezența unor carențe educative, de existența unor relații conflictuale între părinți.

2.4. TEORIILE SOCIOLOGICE

Spre deosebire de psihologi, care pun accentul pe particularitățile psihice de la vârsta adolescenței, acordând prioritate factorilor individuali, psihosomatici în adaptarea tânărului la mediu, sociologii acordă un rol determinant elementelor cu caracter sociocultural și condițiilor vieții sociale în general. Delincvența juvenilă nu mai este privită ca o tulburare de personalitate sau ca o incapacitate de adaptare la mediul ambiant, ci ca un efect direct, nemijlocit al deficiențelor structuriilor sociale și al conflictelor din sistemul social. Astfel, accentul este pus pe tensiunea dintre devianță și conformitate, schimbare și stabilitate socială, conflict și cooperare, delincvența juvenilă fiind o formă de protest apolitic al tinerilor contra inegalităților și barierelor sociale din lumea adulților.

1. Teoria anomiei. Fondatorul acestei teorii este sociologul francez E. Durkheim, pentru care anomia însemna dezordinea legislativă ca urmare a unor crize sociale – războaie, revoluții, calamități – care suspendă temporar funcționarea vechilor norme și slăbește autoritatea controlului social exercitat de instituțiile de specialitate, inclusiv aplicarea de sancțiuni ferme celor care încalcă legea. Ulterior, noțiunea a dobândit și alte semnificații, dintre care trei apar mai importante:

existența unei situații sociale în care normele vechi se află în conflict cu cele noi, provocând instabilitatea conduitei și inadaptabilitatea socială, datorită eforturilor supratensionate ale individului de a se conforma normelor contradictorii;

existența unei situații sociale limită, care nu conține nici o normă, fiind, de fapt, improprie pentru desfășurarea normală a vieții sociale, un fel de anarhie normativă în care fiecare individ alege norma de conduită pe care o dorește;

manifestarea unei stări de dezorganizare a personalității, care favorizează apariția unor indivizi anomici, dezorientați în raport cu normele. Această dezorganizare personală nu are caracter patologic, ci se datorează stării de dezorganizare normativă prin care trece întreaga societate.

Merton explică în mod concret aplicațiile teoriei anomiei. În condițiile unei stagnări sociale cunoscute, membrii societății depind de structura socială și culturală existentă, justificată de mentalitățile care-și pun amprenta pe comportamentul individului și al grupului. Plasarea individului pe o anumită poziție a structurii sociale presupune participarea lui doar la anumite evenimente, acționând în conformitate cu regulile sociale cunoscute. Ruptura de regulile globale, determinată de un eveniment imposibil de înțeles și de acceptat, determină dezorganizarea socială. Apare conflictul între interesul individual și lipsa posibilităților legitime pentru anumite categorii sociale, care vor recurge la mijloace ilicite, lovind într-o societate slabă.

2. Teoria etichetării sociale (a curentului infracționist). Reprezentanți: F. Tannenbaum, E. Lemert, H. Becker, K. Erikson, M. Wolfgang, E. Rugbington, E. Goffman etc. Potrivit acestei teorii delincvența nu este un anumit tip de comportament, ci o însușire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care dețin puterea și care apreciază, definesc conduita ca deviantă. Nici un comportament nu este prin el însuși conformist sau deviant. Devianța, în general, și delincvența, în special, nu există decât în măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale o definesc, o „etichetează” și îl sancționează pe cel considerat deviant. Persoana căreia i s-a aplicat o asemenea etichetă devine deviantă și se va comporta ca atare. Individul conștientizează că este incriminat etic, însă acceptat social ca delincvent. Devenit un „outsider” pentru societate, își acceptă poziția și se comportă ca atare.

Astfel, sunt considerate deviante actele de conduită ale anumitor categorii de tineri proveniți din categorii și familii neprivilegiate, deși comportamentul lor nonconformist nu se deosebește de cel al tinerilor aparținând unor categorii sociale privilegiate sau care dețin puterea; tinerilor cu antecedente penale, chiar dacă actele lor ulterioare nu sunt delincvente; unor categorii minoritare (etnice, culturale etc.), printr-o generalizare abuzivă și refuzul preconceput de a judeca individual fiecare caz etc.

Delincvența este un tip special de reacție de apărare a societății sau a anumitor grupuri, natura și intensitatea acestei reacții depinzând de o serie de factori ca: puterea, clasa privilegiată, bogăția etc. Cei care dețin puterea sau bogăția, făcând parte din categoriile privilegiate social, au tendința de a eticheta ca deviante actele nonconformiste ale indivizilor proveniți din clasele de jos sau mijlocii ale societății, care, la rândul lor, fie acceptă eticheta, comportându-se în conformitate cu ea, fie o resping, adoptând noi conduite de frondă, unele dintre ele iarăși substrat al fenomenului infracțional. Din procesul de interacțiune și reacțiune dintre grupul care elaborează și aplică norma și grupul sau indivizii care suportă norma și eticheta se poate stabili și evalua intensitatea și caracterul delincvenței și al devianței.

3. Criminologia critică. Reprezentanți: I. Taylor, P. Walton, J. Young. Autorii explică delincvența prin asocierea concepțiilor derivate din criminologia reacției sociale și explicarea stărilor conflictuale dintre individ și sistemul economico-politic. Dintre toate faptele sociale, susțin ei, cele care privesc delincvența sunt limitate de următorii factori: originile îndepărtate ale faptului, originile mediate, faptul deviant, originile imediate ale reacției sociale, originile îndepărtate ale reacției sociale.

Cu aceste elemente autorii verifică structura socială și atribuirea valorilor sociale în mod diferențiat, formulând conceptele pentru „economia politică a crimei”, urmând ca să se stabilească, prin acumularea unor date de „psihologie socială a crimei”, reacția fiecărui individ după temperament, în sensul adoptării sau respingerii „opțiunii criminale”. Obiectul general al studiului actului infracțional structurează relația dintre gândirea și acțiunea individuală, diferențiată social în raport cu libertatea individuală și demersul structurilor sociale în cadrul crizei sociale existente. Conflictul dintre actul infracțional și reacția socială de răspuns (dezaprobare, acceptare, indiferență) explică și justifică atitudinea statală sau socială asupra devianței.

4. Teoria „asociațiilor diferențiale”. Criminologul american E. A. Sutherland elaborează teoria plecând de la convingerea unei structuri duale a comportamentului delincvent, alcătuită atât din circumstanțele de la momentul comiterii actului criminal, cât și din elementele care au influențat anterior viața delincventului (anamneza socială). Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că, în viața socială, indivizii se confruntă cu modele pozitive (conformiste) și negative (nonconformiste) de comportament, care se învață în cadrul relațiilor de comunicare și relaționare socială. Procesul de învățare a delincvenței nu este liniar. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alții, încep să-și orienteze mobilurile, scopurile și atitudinile în funcție de interpretările negative sau pozitive pe care le acordă regulilor și dispozițiilor legale. Dacă grupul din care face parte este unul nonconformist, care înclină spre violarea dispozițiilor legale, individul va recepta negativ ideea de normă de conduită, fiind primul pas spre cariera delincventă. De aceea, indivizii care se vor asocia (de aici denumirea de „asociere diferențială”) grupurilor deviante vor fi nevoiți să învețe și să experimenteze modul de viață caracteristic mediului în care trăiește pentru a supraviețui și a-și îndeplini scopurile.

Un alt element important pe care se întemeiază teoria este „organizarea diferențială” a grupurilor sociale în ceea ce privește regulile de conduită și valorile sociale adoptate. Din acest motiv, pot să apară conflicte între diferitele norme sociale, care pun individul în fața unor reguli de conduită divergente. El va învăța și asimila acele reguli care aparțin grupului cu care vine în contact cel mai mult sau pe cele considerate ca fiind mai favorabile îndeplinirii scopurilor personale. În sfârșit, alte elemente ce caracterizează „asociațiile diferențiale” se referă la frecvența, durata și anterioritatea acestora, care oferă individului posibilitatea de a alege și de a învăța fie comportamentele convenționale, fie pe cele deviante. Opțiunea de învățare începe încă din copilărie și durează pe tot parcursul vieții individului, care se află permanent în fața unor factori ce-i pot influența conduita morală.

În materia delincvenței juvenile această teorie mai primește o semnificație. Ea poate explica procesul de „inducție negativă” întâlnit în instituțiile de resocializare a minorilor delincvenți, unde adolescenții internați pentru comiterea unor delicte ocazionale, cu grad redus de pericol social, datorită contactului cu cei recidiviști, sancționați pentru fapte penale grave, „învață” pe parcursul șederii lor acolo o serie de tehnici delincvente, pe care le pot folosi ulterior când vor fi eliberați. Doar primele 6 luni de detenție reprezintă cea mai grea perioadă pentru un condamnat, apoi intervine obișnuința și de aici până la efectul criminogen al locului de deținere nu mai este decât un pas. Mai mult chiar, locurile de deținere favorizează organizarea unui mediu structurat de delincvenți, solidari între ei, ierarhizați, pregătiți pentru tot felul de complicități viitoare.

5. Teoria strategică. M. Cusson, autorul acestei teorii, arată că analiza strategică înțelege delictul ca pe un comportament îndreptat către rezultat, având rațiunea sa proprie, ținând cont de oportunitățile care se oferă autorului și de conduita adversarului său. Teoria are patru postulate:

delictul este înainte de orice un comportament și nu o simplă manifestare a unei personalități;

comportamentul este îndreptat către obținerea de rezultate;

comportamentul are rațiunea sa proprie;

comportamentul este marcat de conflictul care opune pe delincvent mai întâi victimei și apoi celor care pedepsesc (poliție, instanțe etc.).

Cusson încearcă să răspundă la întrebarea de ce anumiți adolescenți săvârșesc acte criminale. Răspunsul pe care îl dă este acela că activitatea delincventă le aduce mai multe avantaje decât sunt obișnuiți. Aceasta ar fi o explicație pentru marea majoritate a minorilor care sunt tentați ocazional să comită infracțiuni. Autorul afirmă că explicația este cu atât mai valabilă pentru „super-delincvenți”, minorii care se angajează mult mai activ și mai profund în fenomenul criminal, o asemenea atitudine caracterizând recidiva juvenilă.

6. Teoria conflictelor de cultură, cu diferite variante: a „subculturilor delincvente” sau a „grupurilor de la marginea străzii” (a „bandelor stradale”), are ca principali reprezentanți pe A. K. Cohen, M. Gordon, M. Yinger, F. M. Trasher, R. A. Cloward, L. E. Ohlin, W. F. Whythe, M. E. Wolfgang, F. Ferracuti, T. Sellin, T. Și Z. Gluek și alții.

Teoria conflictelor de cultură explică delincvența juvenilă considerând drept cauze prime ale acesteia valorile sociale și culturale din cadrul unei societăți, respectiv culturile și subculturile. Conflictul de cultură apare ca o consecință a condițiilor economice precare în comunitățile sărace de emigranți sau în cele ale unor etnii minoritare. T. Sellin consideră că anumite comportamente au ca premisă obligatorie schimbări radicale în sistemul politic, economic, social astfel încât vor intra în conflict cu alte grupuri (conflict de coduri culturale) sau cu membrii propriului grup (conflict de norme). Procesul de formare în cadrul unei perspective duale, ancorată în procesele și conflictele vieții sociale, determină un comportament delincvențial a cârui rată depinde de numărul și intensitatea conflictelor.

O variantă a teoriei este cea a subculturilor delincvente. Subcultura este o diviziune a modelelor culturale la care participă anumite grupuri. Ele apar ca o reacție de protest față de normele și valorile societății, la indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilitățile și mijloacele de acces spre valorile și bunurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură include un set de valori și norme diferit de cel al societății, uneori chiar contradictorii (nonutilitarismul, malițiozitatea, versatilitatea, negativismul etc.). Atunci când indivizii aparținând unor asemenea culturi utilizează modalități și mijloace ilicite pentru a-și realiza scopurile, ne aflăm în fața unor subculturi delincvente. Mecanismul principal prin care aceste subculturi acționează asupra indivizilor, arată Cohen, este acela de socializare în grup, prin transmiterea și „învățarea” diferitelor procedee și tehnici delincvente. De asemenea, autorul arată că, în familie copiii asimilează, prin intermediul părinților, valori și norme omogene și coerente, în timp ce prin socializarea făcută de școală omogenitatea dispare. Sistemul de valori prin care sunt apreciate performanțele tinerilor în școală aparține claselor privilegiate sau care dețin puterea. Prin urmare, supuși presiunii celor două forme de socializare, copiii aparținând claselor defavorizate reacționează într-un mod asemănător nevrozei, prin exteriorizarea frustrării și asocierea în bande sau subculturi delincvente. Pentru alți autori (Trasher, Cloward, Ohlin), delincvența este un fenomen colectiv, iar nu individual. Grupurile și subculturile se constituie ca mijloc de supraviețuire într-o societate care nu le acceptă și care nu oferă membrilor acestora mijloace legitime de realizare a scopurilor personale. În consecință, indivizii se unesc în grupuri pentru ași realiza idealurile, prin mijloace apreciate de majoritate ca fiind ilicite, și pentru a-și legitima sau justifica actele (ideea că voința unei colectivități legitimează). Autorii introduc noțiunea de „oportunitate diferențială”, reprezentată de ansamblul mijloacelor prin care grupurile sociale își realizează scopurile dezirabile. În funcție de aceste oportunități (legitime sau nelegitime) și de mijloacele utilizate (licite sau ilicite), se structurează și tendințele spre conformitate sau devianță, care sunt dependente de pozițiile ocupate de indivizi în „structura de oportunitate”.

În sfârșit, o altă variantă este teoria grupurilor de la marginea străzii, sau a „societății de la colțul străzii” (corner street society). W. F. Whythe subliniază că perioada adolescenței și tinereții se caracterizează prin stabilirea unor relații de prietenie și camaraderie, de sociabilitate și comunicare între tineri, care se adună, discută, stabilesc diferite planuri de acțiune. Soluția grupului este o posibilitate a tânărului de a-și manifesta și realiza dorințele și aspirațiile, de a se impune. Unele din aceste grupuri au o situație marginală în societate, fiind alcătuite din tineri care au abandonat școala, au fugit de acasă, sunt fără serviciu sau au suferit deja condamnări penale, și în care predomină sentimentele de frustrare și insatisfacție socială sau individuală, de violență și agresivitate, ducând la contestarea normelor și valorilor sociale din lumea adulților, pentru a da loc altor valori și norme proprii de conduită, caracterizate prin folosirea de mijloace ilicite în scopul obținerii bunurilor sociale. Evident că aceste grupuri, prin structura și obiectivele urmărite, devin adevărate surse potențiale de devianță și delincvență, prin inducerea și învățarea de către membrii lor a unor tehnici infracționale.

7. Teoria dezorganizării sociale. Conform acestei orientări, geneza și dinamica delincvenței sunt determinate de marile recesiuni sau crize sociale și economice, de fenomenele de urbanizare și exod rural. Cercetătorii americani C. R. Shaw și H. D. McKay au dovedit, prin date statistice și cartigrafice, faptul că în marile metropole americane, zone cu procese intense de dezvoltare economică și socială, rata delincvenței este mult mai ridicată comparativ cu alte zone și orașe care nu au cunoscut schimbări sociale, economice și culturale atât de spectaculoase. Efectul este generat de constituirea unor comunități eterogene, cu grad scăzut de structurare și coeziune socială, în care controlul social tradițional devine difuz și ineficace. La acestea se adaugă comunitățile de imigranți, incapabile de adaptare, cel puțin de una rapidă, la mediul ambiant în care au pătruns. Cauzele primare ale delincvenței se găsesc în interiorul comunității urbane care, datorită aglomerării de populație, diversificării spațiilor și serviciilor sociale și comerciale, devine prin ea însăși o sursă potențială criminogenă, prin „atragerea” și „ispitirea” unor tineri de a comite delicte penale. Deci, soluția eradicării delincvenței juvenile nu se află la nivel individual, ci prin stabilirea unor măsuri generale la nivel de comunitate, respectiv ameliorarea condițiilor economice, sociale și culturale în zonele defavorizate ale spațiilor urbane.

Alți autori arată că tinerii crescuți și educați în zonele defavorizate socio-economic prezintă situații și condiții sociale diferite de cele ale tinerilor care trăiesc în zonele rezidențiale selecte. În consecință, plecând de la premisa că delincvența este un produs direct al dezorganizării sociale, trebuie remodelat însuși mediul social în care trăiește tânărul pentru a putea preveni apariția și dezvoltarea fenomenelor infracționale. Din acest punct de vedere, tratamentul delincvenței juvenile nu este o problemă de sancțiune socială, ci una de reconstrucție și ameliorare a mediului socio-cultural, iar cazurile de delincvență va trebui să fie rezolvate în termenii comunității și mai puțin în termenii tânărului deviant.

8 Teoria controlului social. Controlul social poate corecta, în mare parte, deficiențele și lipsurile socializării și integrării sociale ale indicidului sau grupurilor. Lipsa sau scăderea controlului social în asemenea crize ale individului poate determina apariția unor forme de devianță. Pentru acest motiv, T. Hirschi – autorul teoriei, consideră conformitatea ca finalitatea fundamentală a oricărui proces de socializare și integrare socială, conformitate ce se poate realiza doar printr-o legătură puternică dintre individ și societate, legătură dată de patru variabile:

atașamentul față de o serie de persoane, în special familie. Parinții reprezintă modelele de socializare și au rolul de a transmite copilului normele de socializare primară;

angajamentul tânărului de a dobândi un status socio-profesional ridicat printr-o pregătire școlară și profesională desăvârșită;

implicarea individului în activități convenționale ce duc la succese valorizate social și la obiective legate de achiziționarea statusului social;

convingerea, credința validității morale a sistemului central de valori sociale. Cu cât sunt mai puternice asemenea elemente, cu atât sunt mai puțin probabile comportamentele delincvente.

Teoria a cunoscut și unele variante nuanțate. Astfel, dacă pentru Hirschi familia are un rol dominant în procesul de socializare și control social, pentru M. D. Wiatrowski și colaboratorii săi socializarea nu are loc doar în micromediul social, ci se produce într-un context educațional, în care instituția școlii, relațiile cu colegii și prietenii au roluri determinante. Devianța și delincvența nu este efectul direct al socializării defectuoase în familie, ci reprezintă consecințele unui lanț cauzal, format din atașamentul față de școală și familie în relație cu convingerea (credința) tânărului în validitatea morală a normelor și valorilor sociale. Un punct de vedere original îl are și E. M. Lemert, pentru care normele sociale prin care se realizează controlul social nu mai reprezintă puncte de referință constante, ci doar probabilități care, în unele situații, pot genera chiar ele devianță în urma procesului de „etichetare”.Acesta considera că „recent,concepte structurale precum:normele,regulile,rolul,insituția au fost oarecum atacate de ideile existente , influențate totodata și de pluralismul societății moderne „În consecință, Lemert consideră actul deviant un efect nemijlocit al intensității și formei de control social exercitat asupra persoanelor care încalcă regulile și normele de conviețuire socială.

J.L.Siegel a făcut o astfel de analiză sintetică a teoriilor sociologice și a încercat să dezvăluie atât punctele forte cât și pe cele mai vulnerabile . „Aceste teorii nici nu-și propun să prezinte o explicație exhaustivă asupra etiologiei posibile a delincvenței. Meritul lor principal constă în faptul că ne oferă o anume imagine asupra fenomenului, și nu imaginea lui absolută.”

Nici una dintre orientările teoretice analizate până în momentul de față nu reușește însă să surprindă totalitatea cauzelor fenomenului infracțional. În schimb,ele pot fi privite ca un puzzle imens,ale căror piese pot fi analizate în repetate rânduri,dar ale cărui încercări de întregire nu dispar.

2.5. Procedura în cauzele cu infractori minori

Când învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează pe delegatul autorității tutelare precum și pe părinți, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.

Citarea persoanelor prevăzute în alineatul precedent este obligatorie la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală.

Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor arătate în alineatele 1 și 2 nu împiedică efectuarea acelor acte. De asemenea în cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să dispună efectuarea anchetei sociale.

Ancheta socială constă în strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorului o are în mod obișnuit, la starea fizică și mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condițiile în care a fost crescut și în care a trăit, la modul în care părinții, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul își îndeplinesc îndatoririle lor față de acesta și în general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau la aplicarea unei sancțiuni față de minor.

Ancheta socială se efectuează de către persoane desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază minorul.

Referitor la cauzele în care inculpatul este minor, acesta se judecă potrivit regulilor de competență obișnuită de judecători desemnați de către ministrul justiției.

Instanța compusă potrivit dispozițiilor alineatului precedent rămâne competentă să judece și face aplicația dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.

Inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor, este judecat potrivit procedurii obișnuite, dacă la data sesizării instanței împlinise vârsta de 18 ani.

Judecarea cauzei privind o infracțiune săvârșită de către un minor se face în prezența acestuia, cu excepția cazului când minorul s-a sustras de la judecată. La judecarea cauzei se citează, în afară de părți, autoritatea tutelară și părinții iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum și alte persoane a căror prezență este considerată necesară de către instanță.

Persoanele arătate în alineatul precedent au dreptul și îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri și să prezinte propuneri în privința măsurilor ce ar urma să fie luate.

Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.

În ceea ce privește, ședința în care are loc judecarea infractorului minor, aceasta se desfășoară separat de celelalte ședințe.

Ședința nu este publică. La desfășurarea judecății pot asista persoanele arătate în articolul precedent, apărătorii părților, precum și alte persoane cu încuviințarea instanței.

Când inculpatul este minor sub 16 ani, instanța după ce îl ascultă, poate dispune îndepărtarea lui din ședință, dacă apreciază că cercetarea judecătorească și dezbaterile ar putea avea o influență negativă asupra minorului.

În situația când în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, dintre care unii minori și alții majori și nu este posibilă disjungerea, instanța judecă în compunerea prevăzută în art. 483 și după procedura obișnuită, aplicând însă cu privire la inculpații minori, dispozițiile cuprinse în acest capitol.

În conformitate cu prevederile Codului Civil, în România capacitatea de exercițiu începe la vârsta de 18 ani.

Drept urmare până la împlinirea acestei vârste responsabili pentru faptele minorului sunt părinții sau susținătorii legali. În cazul producerii unui prejudiciu ei vor trebui să asigure repararea acestuia.

Situația copilului care a săvârșit o faptă penală dar nu răspunde penal, deci are vârsta sub 14 ani, este reglementată de Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Conform acestui act normativ în art. 80/cap.5 se arată că față de copilul care a săvârșit o faptă penală dar nu răspunde penal, la propunerea direcției generale de asistență socială se va lua una din măsurile prevăzute la art.55 lit.a și c, respectiv: plasamentul sau supravegherea specializată.

În dispunerea acestei măsuri se va ține seama de:

condițiile care au favorizat săvârșirea faptei;

gradul de pericol social al faptei;

mediul în care a trăit și crescut copilul;

riscul săvârșirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;

orice alte elemente de natură a caracteriza situația copilului.

Măsura supravegherii specializate în accepțiunea legii constă în menținerea copilului în familia sa, sub condiția respectării de către acesta a unor obligații, cum ar fi:

frecventarea cursurilor școlare;

utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;

utilizarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;

interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.

În cazul în care menținerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu își îndeplinește obligațiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia pentru protecția copilului ori, după caz, instanța judecătorească, după distincțiile prevăzute la art.80(2), poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum și îndeplinirea de către copil a obligațiilor prevăzute la alin(1).

În cazul în care fapta prevăzută ca fapta penală, săvârșită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum și în cazul în care copilul pentru care s-au stabilit măsurile prevăzute la art.81 săvârșește în continuare fapte penale, comisia pentru protecția copilului sau, după caz, instanța judecătorească dispune, pe perioadă determinată, plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial specializat.

Hotărârea nr.1439/2004 aduce precizări suplimentare referitor la organizarea și funcționarea serviciilor specializate destinate copiilor care au săvârșit o faptă penală și nu răspund penal.

Astfel, în accepțiunea legii există următoarele servicii specializate destinate acestei categorii de copii:

servicii de zi;

servicii de tip familial;

servicii de tip rezidențial.

Referitor la activitățile desfășurate în cadrul acestor servicii, acestea au următoarele obiective:

prevenirea și combaterea acțiunilor sau comportamentelor deviante ale copiilor;

educarea copiilor în spiritul respectului fașă de lege și fașă de valorile morale, în spiritul toleranței, al demnității și solidarității;

încurajarea și sprijinirea copiilor în evoluția spre o viață responsabilă și corectă;

responsabilizarea și conștientizarea copiilor față de factorii care le-ar putea periclita dezvoltarea fizică și morală;

reintegrarea școlară, familială ori socială a copilului.

La sfârșitul anului 2004 Guvernul României a adoptat Strategia Națională de Prevenire a Criminalității pe perioada 2005 – 2007, prin H.G. nr. 2074/24.11.2004. Acest document are la bază principiile acceptate de Uniunea Europeană, fiind totodată un concept modern, adaptat specificului țării noastre.

Între domeniile prioritare de acțiune ale acestei strategii se regăsește și prevenirea delincvenței juvenile.

În acest context, Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității a recurs la o serie de măsuri de prevenire a fenomenului infracțional, acționându-se pe următoarele direcții;:

organizarea unor cursuri de instruire pentru polițiștii implicați în prevenirea delincvenței juvenile (lucrători de la prevenirea criminalității, poliție de proximitate, investigații criminale), pentru însușirii noului cadru legislativ;

pregătirea antiinfracțională și antivictimală a minorilor în cadrul unor întâlniri periodice desfășurate în unități de învățământ și centre de plasament pentru minori, precum și în taberele școlare;

dezvoltarea unor relații de parteneriat cu instituții guvernamentale și neguvernamentale, în scopul inițierii și derulării unor programe de prevenire destinate reducerii fenomenului;

inițierea de campanii în mass-media , în cadrul căreia să fie prezentate cazurile mai deosebite, punându-se accent pe implicațiile sociale ce decurg din comiterea unor infracțiuni;

realizarea și distribuirea de materiale educativ–preventive necesare susținerii activității de prevenire.

CAP. III .Cercetarea practică

3.1. Aspecte metodologice ale studiului.Tehnici utilizate.

Metoda pe care am ales-o este studiul de caz.

Tehnicile utilizate : documentarea (studierea dosarului de supraveghere), observatia, întrevederea, interviul (tehnici utilizate împreună cu consilierul de supraveghere pe teren sau la sediul Serviciului de Probatiune).

Prezentarea studiilor de caz:

Studiu de caz nr. 1

1.Prezentarea faptei penal

Fapta pentru care minorul este inculpat: transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare, în vederea efectuării de operatiuni cu instrumente de plată electronice.

2. Prezentarea mediului familial si social

Minorul P.A locuieste într-un apartament, proprietate personală a părintilor, compus din două camere corespunzător mobilate si curat întretinute, la care se adaugă dependinte.Familia este constituită din 4 membri: minorul în cauză, P.A.; mama minorului, 44 de ani, absolventă a XII clase, laborantă de profesie; tatăl minorului, 43 de ani, absolvent a XII clase, taximetrist de profesie; sora minorului, 13 ani, elevă în clasa a VI-a.Veniturile familiei sunt constituite din salariul tatălui în valoare de 2000 lei si cel al mamei, n valoare de 700 lei, la care se adaugă alocatiile celor doi minori, în valoare de 24 lei fiecare. Relatiile din cadrul grupului familial sunt percepute de minor ca fiind adecvate, bazate pe comunicare si sustinere reciprocă.Cu privire la petrecerea timpului liber, P.A. sustine că obisnuieste să stea la calculator, având retea de internet acasă, sau să mearga uneori la discotecă, în special vinerea seara cu prietenii.Minorul sustine că nu obisnuieste să consume alcool, decât ocazional si în cantităti reduse.Cu privire la starea de sănătate a membrilor familiei, mama sustine că, în afară de tatăl minorului, care prezintă afectiuni ale inimii (angină pectorală) si de sora acestuia, care a fost diagnosticată cu astm bronsic, nici un alt membru al familiei nu se confruntă cu probleme de sănătate.În ceea ce priveste fapta pentru care este judecat minorul, părintii acestuia o dezaprobă, tatăl considerând că la baza comiterii faptei de către minor a existat curiozitatea. De asemenea, mama sustine că minorul este foarte afectat din cauza situatiei actuale si declară că nu îsi poate imagina ce a fost în capul fiului său, considerând că P.A a comis această faptă pe fondul influentei negative a anturajului. Cu privire la acest aspect, tânărul declară că era prieten cu ceilalti doi inculpati, dar nu apropiati, sustinând că le-a spus despre existenta cărtilor de credit deoarece aveau si ei calculatoare.Familia inculpatului minor are o imagine pozitivă în comunitate. Nici unul dintre membrii familiei nu a mai fost implicat în săvârsirea unor fapte prevăzute de legea penală.

Evolutia situatiei scolare si profesionale

P.A. este elev în clasa a X-a în cadrul unui liceu cu profil sportiv. Acesta s-a transferat la acest liceu în semestrul al II-lea, anterior studiiind în cadrul unui liceu cu profil informatic.

Mama minorului declară că si-a tranferat fiul la actualul liceu la solicitarea acestuia, în baza faptului că la acest liceu se transferase anterior un prieten apropiat al minorului. Cu privire la acest aspect, minorul sustine că s-a transferat pentru că fostul diriginte si colegii de clasă au aflat despre fapta comisă, si se simtea marginalizat, iar faptul că urma să fie împreună cu acel prieten la liceu, a contribuit la hotărârea luată.

Fostul diriginte al minorului, declară că minorul avea o situatie scolară mediocră, patru corigente si acumulase foarte multe absente. De asemenea, acesta sustine că părintii au venit la scoală pentru a se interesa de situatia minorului destul de târziu.

Actualul diriginte al minorului, sustine că, în prezent, minorul are o situatie scolară medie, cu note de 7 si 8 si declară că, pe parcursul scolarizării, acesta nu a creat probleme prin comportamentul său, nefiiind implicat în conflicte cu elevii sau profesorii.

După terminarea liceului, P.A. intentionează să urmeze cursurile unei forme de învătământ superior.

4. Trecutul infractional

P. A. nu a mai fost judecat sau cercetat pentru comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, anterior acesteia.

5. Comportamentul minorului înainte si după comiterea faptei.

Părintii minorului declară că, până la comiterea faptei pentru care este judecat, P. A. nu a mai creat probleme în familie, având un comportament normal vârstei sale si aflându-se în bune relatii cu prietenii săi, cu care nu a avut niciodată probleme. Mama sustine că băiatul nu întârzia acasă după terminarea orelor scolare, iar după-amiezile si le petrecea jucându-se la calculator.După comiterea faptei, minorul nu a mai creat probleme în comunitate si are un comportament corespunzător.În prezent, P. A. constientizează consecintele faptei sale, îsi asumă responsabilitatea faptei comise si regretă comiterea acesteia.

6. Identificarea factorilor favorizanti ai comportamentului infractional

Raportându-se la comiterea faptei, minorul declară că, având acces la internet, obisnuia să descarce programe si astfel a descoperit întâmplător un program pentru cărti de credit pe care l-a descărcat în calculator.Acesta sustine că a copiat acest program din curiozitate, le-a spus si celorlalti doi coinculpati despre acest lucru, atât din cauza faptului că aveau si ei calculatoare, dar si pentru că nu i s-a părut nimic anormal cu privire la acest aspect. De asemenea, acesta mai sustine că, după ce le-a povestit celor doi coinculpati despre acele cărti de credit, acestia au venit ulterior cu ideea de a le vinde, spunându-i că gasise un cumpărător. P.A. sustine că a acceptat să dea acele carti de credit coinculpatilor si să meargă împreună să se întâlnească cu respectivul cumpărător, pentru a le vinde contra sumei de 100 dolari, considerând că dacă tot nu le-a furat, să nu le tină degeaba.Cu privire la acest aspect, tatăl minorului sustine că acele carti de credit erau expirate si precizează că, desi nu îi dă dreptate minorului, l-a înteles, considerând că a existat curiozitatea specifică vârstei.Minorul în cauză se consideră vinovat pentru că a săvârsit această faptă, declarând că regretă faptul că s-a ajuns la actuala situatie si că nu a constientizat pericolul faptei.

7. Identificarea factorilor care influentează sau care pot influenta conduita generală a minorului

A fost identificat un factor care poate influenta în mod negativ comportamentul inculpatului si anume faptul că minorul nu constientizează că prin internet se poate facilita accesul la unele programe ilegale si că utilizarea lor înseamnă săvârsirea de infractiuni.Factorii de natură să inhibe dezvoltarea comportamentului infractional sunt în strânsă legătură cu sprijinul afectiv si material acordat de către membrii familiei. De asemenea, absenta antecedentelor penale, atitudinea de regret fată de consecintele faptei sale, intentia minorului de a-si continua studiile, motivatia crescută pentru schimbare comportamentală pe fondul existentei unui proces penal, primul în cazul minorului, fapt de natură să reducă frecventa acestor manifestări, existenta modelelor pozitive de comportament în familie, sunt factori care pot contribui la reintegrarea minorului în societate.

8. Conturarea conduitelor de reinsertie socială

Lipsa antecedentelor penale, existenta motivatiei pentru schimbare comportamentală, atitudinea de regret fată de consecintele faptei sale, intentia minorului de a-si continua studiile, precum si faptul că beneficiază de sprijin afectiv si material din partea familiei, constituie premise reale pentru reintegrarea socială a minorului.În concluzie,sintetizând informatiile expuse mai sus,considerăm că P.A. prezintă perspective mari de reintegrare în societate.Pentru fapta comisă minorul P.A, în vârstă de 17 ani, a primit un an supraveghere în comunitate, supraveghere realizată de către Serviciul de Probatiune.

Studiu de caz nr.2

1. Prezentarea faptei penale

Minorul D.C a fost coinculpat în săvârsirea infractiunii de furt calificat. Din dosarul penal rezultă faptul că minorul, împreună cu o altă persoană, au sustras bunuri, în repetate rânduri, de la domiciliul părtii vătămate, când aceasta nu era acasă.

2. Prezentarea mediului familial si social

D.C locuieste în mediul rural, la casă, proprietate personală a părintilor, compusă din 4 camere, modest mobilate si curat întretinute, la care se adaugă dependinte.Familia este constituită din sapte membri: minorul în cauză, 16 ani, elev în clasa a X-a; mama minorului, 54 de ani, absolventă a I clase, agricultoare de profesie; tatăl minorului, 55 de ani, absolvent a IV clase, diagnosticat cu invaliditate de gradul II; sora minorului, 30 de ani, absolventă a X clase, în prezent căsătorită; fratele minorului, 29 de ani, absolvent a XI clase, agricultor de profesie; sora minorului, 28 de ani, absolventă a X clase, în prezent căsătorită; fratele minorului, 26 de ani, absolvent a I clase, fără ocupatie.În prezent, în casă locuiesc doar 4 membri ai familiei, părintii lui D.C, un frate si minorul în cauză.Veniturile familiei sunt constituite din pensia de invaliditate a tatalui, în valoare de 110 lei, bursa sociala a minorului, în valoare de 180 lei si alocatia minorului, în valoare de 24 lei. Familia detine în proprietate un hectar de pământ, animale si o cărută cu un cal.Desi relatiile între membrii grupului familial se caracterizează, în prezent, prin respect si sustinere reciprocă, tatăl minorului sustine că este dezamagit de situatia actuală a fiului său, declarând că la el în familie nu s-a mai întâmplat niciodată asa ceva.Minorul declară că nu are un grup de prieteni cu care obisnuieste să-si petreacă timpul liber, de aceea preferă să stea acasă, cu familia. În prezent, minorul sustine că se mai întâlneste uneori prin comună cu celălalt inculpat în acelasi dosar, dar că nu prea mai stau de vorbă.Desi minorul sustine că nu consumă alcool, atunci când a fost contactat pentru intervievare,D.C se afla sub influenta băuturilor alcoolice. Minorul a precizat că anterior comiterii faptelor obisnuia să consume băuturi alcoolice, în mod special atunci când se ducea să muncească la vecinii din comunitate.În ceea ce priveste starea de sănătate a membrilor familiei, tatăl suferă de mai multe afectiuni, printre care artrită septică, etilism cronic, epilepsie grandmall, iar mama declară că suferă de afectiuni ale ficatului. Minorul sustine că si el prezintă afectiuni ale ficatului de un an de zile.În ceea ce priveste faptele pe care le-a comis D.C, familia acestuia le dezaprobă si consideră că minorul a ajuns în această situatie datorită influentei negative exercitată de către celălat inculpat, care a avut si ideea de a sustrage bunuri de la partea vatamată. Părintii minorului sustin faptul că, în acea perioadă minorul nu era supravegheat corespunzător, acestia fiind plecati să desfasoare diverse activităti agricole pe terenul pe care îl au în proprietate.Referitor la imaginea familiei în comunitate, reiese faptul că tatăl minorului consumă deseori băuturi alcoolice, dar că nu crează probleme în familie sau comunitate, fiind caracterizat de membrii comunitătii ca un om linistit. Cu privire la acest aspect, mama minorului sustine că sotul ei consumă băuturi alcoolice atât din cauza supărării provocate de minor familiei dar si pentru faptul că este foarte bolnav. Familia minorului are o imagine pozitivă în comunitate, fiind caracterizati ca o familie bună de oameni gospodari. Nici unul dintre membrii familiei nu a mai fost implicat în savârsirea unor fapte prevăzute de legea penală.

3. Evolutia situatiei scolare si profesionale

D.C este elev în clasa a X-a, profil practică-tractoare, în cadrul scolii cu 10 clase din comuna în care locuieste. Directorul scolii, sustine că în clasa a IX-a minorul a avut o situatie slabă la învătătură, dar că nu a avut corigente si nici nu a acumulat absente. Acesta sustine că, pe parcursul scolarizării, minorul nu a creat probleme prin comportamentul său si că nu a fost implicat în conflicte cu elevii sau cu profesorii. Totodată, directorul scolii a declarat faptul că părintii nu s-au interesat de situatia scolară a fiului lor, acestia netinând legătura cu cadrele didactice. Directorul a precizat faptul că minorul beneficiază de o bursă socială, fiind inclus în programul Bani de liceu si a mentionat faptul că, pentru a primi această bursă, elevul nu trebuie să acumuleze absente.Minorul declară că intentionează să-si continue studiile scolare pentru a obtine o calificare. De asemenea, D.C. a declarat că pe viitor doreste să plece la Bucuresti, împreună cu cumnatul său, pentru a-si găsi un loc de muncă.

4. Trecutul infractional

D.C nu a mai fost judecat sau cercetat pentru comiterea unor fapte prevăzute de legea penală. Nici unul dintre membrii familiei nu a mai fost implicat în săvârsirea unor fapte prevăzute de legea penală.

5. Comportamentul minorului înainte si după comiterea faptei

Părintii minorului declară că, până la comiterea acestei fapte, minorul nu a mai creat probleme în familie. Mama minorului consideră că fiul ei nu este vinovat însă, în caz contrar, acesta va trebui să îsi asume responsabilitatea. De asemenea aceasta mai sustine că anterior faptei săvârsite, minorul a muncit în gospodaria proprie dar a lucrat si în Bucuresti o perioadă împreună cu unul dintre frati.Cu privire la faptele comise, minorul sustine că a fost influentat de celălalt inculpat, care a avut initiativa săvârsirii acestor fapte.Un agent din cadrul politiei din comuna în care locuieste minorul, sustine că după comiterea faptelor, minorul nu a mai creat probleme în comunitate având un comportament corespunzător.Minorul constientizează consecintele faptei sale, regretă comiterea acesteia si declară că nu va mai fura niciodată.

6. Identificarea factorilor favorizanti ai comportamentului infractional

Fapta săvârsită de minor a fost comisă atât pe fondul consumului de alcool cât si a lipsei unor modalităti constructive de petrecere a timpului liber.Minorul sustine că initiativa de a sustrage bunuri din casa părtii vătămate, i-a apartinut, în toate cele trei cazuri, celuilalt inculpat din acelasi dosar. D.C a declarat că nu mai retine cu exactitate dacă a participat la comiterea a două sau a trei fapte penale, însă a precizat faptul că nu a pătruns în locuinta părtii vătămate decât o singură dată. De asemenea, acesta a precizat că, în general, rămânea de pază, pentru a nu fi surprinsi de nimeni si că beneficiul obtinut a fost suma de 5 lei.Părintii minorului sustin că nu au avut cunostintă de săvârsirea acestor fapte deoarece, în perioada comiterii faptelor, acestia nu erau acasă, fiind plecati să desfasoare diverse activităti agricole pe terenul pe care îl au în proprietate.D.C recunoaste faptele comise si se consideră vinovat pentru că s-a lăsat influentat să participe la săvârsirea acestora.

7. Identificarea factorilor care influentează sau care pot influenta conduita generală a minorului

Factorii care pot influenta reiterarea comportamentului infractional sunt în legatură cu existenta unui debut infractional la o vârstă timpurie (16 ani), lipsa unor preocupări adecvate în timpul liber, ineficienta supraveghere de către părinti, precum si consumul de băuturi alcoolice.În ceea ce priveste factorii de natură să inhibe dezvoltarea comportamentului infractional, acestia sunt conditionati de lipsa antecedentelor penale atât la minor cât si în cadrul familiei, existenta experientei unui proces penal, primul în cazul minorului, fapt de natură să reducă frecventa acestor manifestări. De asemenea, dorinta minorului de a-si continua studiile, faptul că beneficiază de sprijin din partea familiei, disponibilitatea minorului de a munci, faptul că în prezent munceste, precum si atitudinea de regret fată de săvârsirea faptelor, sunt factori care pot influenta în mod pozitiv comportamentul minorului.Minorul nu prezintă antecedente de natură suicidală sau de autovătămare.

8. Conturarea perspectivelor de reinsertie socială

Perspectivele de reinsertie socială ale minorului D.C sunt relativ mari. Lipsa unor antecedente penale, gradul de instructie scolară relativ crescut si dorinta de a continua studiile scolare în vederea obtinerii unei calificări constituie factori care pot modifica comportamentul minorului într-unul acceptat de comunitate.În situatia în care familia acestuia va interveni mai activ în supravegherea si motivarea sa pentru a renunta la consumul de alcool, sansele de reintegrare în societate pot creste considerabil.Pentru fapta comisă minorul D.C, în vârstă de 16 ani, a primit un an de supraveghere în comunitate, supraveghere realizată de către Serviciul de Probatiune.

Studiu de caz nr. 3

1. Prezentarea faptei penale

Minorul B.A a fost coinculpat în săvârsirea infractiunii de furt calificat. Din dosarul penal rezultă faptul că minorul, mpreună cu sora sa si alti trei prieteni si-au petrecut seara de joi în discotecă. Aici, pe fondul consumului de băuturi alcoolice si la cererea sorei mai mari si a celorlalti inculpati, a sustras un telefon mobil de la o tânără în vârstă de 16 ani, care se afla în discotecă la acea data.

2. Prezentarea mediului familial si social

Minorul provine dintr-o familie legal constituită care are în componenta sa, pe langă persoana în cauză, urmatorii membri: mama minorului, 49 de ani; tatăl minorului, 52 de ani; fratele inculpatului, 27 de ani; surorile inculpatului, în vărstă de 21 de ani, absolventă a VIII clase, inculpată în acelasi dosar, 29 de ani si 19 ani.Mijloacele de existentă ale familiei sunt constituite din pensia mamei în valoare de 160 lei pe lună, din sumele de bani pe care le primeste ocazional tatăl inculpatului ca urmare a faptului că lucrează în domeniul constructiilor si din produsele alimentare si agricole pe care le obtin din cresterea animalelor si a cultivării pămantului pe care îl detin.Din sursele de informatie reiese faptul că relatiile dintre membrii familiei sunt adecvate, acestea caracterizându-se prin afectivitate, respect si întelegere, nefiind marcate de conflicte. Părintii sunt supărati pe minor pentru fapta comisă.Nu s-a constatat existenta unui comportament deviant care să fie structurat în timp ci o forma incipientă de non-conformism si teribilism.În familie nu se consumă alcool si nici alte forme de substante stupefiante. Imaginea în comunitate a familiei este bună, membrii acesteia nu au fost implicati în nici un conflict cu alti membri ai comunitătii.

3. Evolutia situatiei scolare si profesionale

Minorul este elev în clasa a X-a. Diriginta minorului sustine că acesta prezintă interes pentru actul educational, acesta având putine absente la ore si o situatie scolară medie (note de 7-8).Minorul sustine că va continua cursurile scolare în vederea obtinerii unei calificări profesionale pentru a se angaja mai usor în străinătate.

4. Trecutul infractional

Minorul este la prima abatere de natură penală si nu a fost amendat contraventional în trecut. Nici unul dintre membrii familiei nu a fost sanctionat penal sau contraventional.

5. Comportamentul minorului înainte si dupa comiterea faptei

Până la comiterea acestei fapte minorul a manifestat un comportament adecvat în familie, în scoală, în comunitate, el nefiind implicat în comiterea unor contraventii sau infractiuni.După comiterea faptei minorul a manifestat de asemenea un comportament adecvat în familie, scoală si comunitate.Cu privire la fapta comisă minorul sustine că a fost influentat de sora sa, care a avut initiativa săvârsirii furtului.

6. Identificarea factorilor favorizanti ai comportamentului infractional

Minorul sustine că în discotecă a consumat bauturi alcoolice împreună cu sora sa si ceilalti trei tineri. De asemenea acesta sustine că ideea de a sustrage telefonul mobil de la victimă i-a apartinut sorei sale iar ceilalti l-au încurajat.

Pe lângă acesti factori favorizanti mai trebuie avut în vedere teribilismul perioadei pe care o traversează (adolescenta) corelat cu lipsa cunostintelor din domeniul legal.

7. Identificarea factorilor care influentează sau care pot influenta conduita generală a minorului

Factorii de natură să dezvolte comportamentul infractional al minorului sunt corelati cu rezistenta scăzută la presiunea grupului, cu lipsa unei supravegheri mai atente din partea părintilor.Factorii de natură să inhibe dezvoltarea comportamentului infractional sunt în strânsă legătură cu lipsa abaterilor de natură infractională a minorului, lipsa unui pattern infractional în familia acestuia, prezenta unor abilităti sociale bine dezvoltate (disponibilitatea pentru muncă si dorinta de a continua cursurile scolare), motivatie crescută pentru schimbare comportamentală pe fondul experientei trăite pe durata procedurii judiciare,existenta unui mediu familial si a sprijinului din partea familiei.Nu s-a identificat existenta antecedentelor de natură suicidală sau de vătămare.

8. Conturarea perspectivelor de reinsertie socială

Perspectivele de reintegrare în societate ale minorului B.A sunt crescute. Lipsa antecedentelor de natură penală, corelată cu dorinta de a continua cursurile scolare, cu experienta trăită pe durata procesului si cu o supraveghere mai strictă a minorului din partea părintilor, cu privire la modul de petrecere a timpului liber, sunt factori ce pot contribui la ajustarea comportamentului acestuia în unul acceptat social.

Pentru fapta comisă minorul B.A. in varsta de 16 ani a primit un an de supraveghere în comunitate, supraveghere realizată de către Serviciul de Probatiune.

Studiu de caz nr. 4

1. Prezentarea faptei penale

Minorul I.P., împreună cu alte două persoane au mers într-un parc de vară si, pe fondul consumului excesiv de alcool, au smuls două telefoane mobile de la gâtul a două persoane.

2. Prezentarea mediului familial si social

Familia minorului este constituită din patru membri:inculpatul, 16 ani; mama minorului, 41 de ani; tatăl minorului, 46 de ani si sora minorului, în vârstă de 18 ani.Familia minorului locuieste într-un imobil, proprietate personală, cu două camere. Tatăl minorului este plecat de doi ani în Israel.Venitul familiei este constituit din suma de 300 dolari trimisă lunar de tatăl minorului si alocatia sorei acestuia, în valoare de 24 lei.Minorul sustine că fumează si consumă băuturi alcoolice.Mama minorului prezintă probleme psihice. Mama sustine că minorul nu a comis fapta pentru care este inculpat.Relatiile din cadrul grupului familial sunt percepute de către minor ca fiind adecvate, bazate pe comunicare si sustinere reciprocă.Nici unul dintre membrii familiei nu a mai fost implicat în săvârsirea unor fapte prevăzute de legea penală.

3. Evolutia situatiei scolare si profesionale

I.P., este elev în clasa a VIII-a. Acesta a ramas repetent, atât în clasa a VII-a, cât si în clasa a VIII-a, acumulând foarte multe absente.Profesoara de matematică a minorului declară că, în rarele ocazii în care minorul s-a prezentat la ore, acesta nu a creat probleme prin comportamentul său si nu a fost implicat în conflicte cu elevii sau profesorii.

4. Trecutul infractional

Desi minorul nu are antecedente penale, acesta recunoaste că a mai participat la două actiuni de furt. Pentru acestea din urmă el nu este cercetat penal. Minorul sustine că a comis aceste fapte pe fondul consumului excesiv de alcool.Nici unul dintre membrii familiei nu a mai fost implicat în savârsirea unor fapte prevăzute de legea penală

5. Comportamentul minorului înainte si după comiterea faptei

Mama sustine că, până la injusta acuzatie care i se aduce fiului său cu privire la comiterea faptei, minorul a fost un copil comunicativ, care nu a mai creat probleme, manifestând un comportament adecvat, atât fată de membrii familiei, cât si fată de membrii comunitătii.După comiterea faptei, minorul nu a mai creat probleme în comunitate.În prezent, minorul constientizează consecintele faptei sale si regretă comiterea acesteia.

6. Identificarea factorilor favorizanti ai comportamentului infractional

I.P., sustine că fapta s-a petrecut atât pe fondul consumului excesiv de alcool cât si a influentei negative din partea anturajului, care l-a determinat să adopte această atitudine antisocială.Minorul împreună cu ceilalti doi inculpati au mers intr-un parc de vară din orasul în care locuiesc si au smuls două telefoane mobile de la gâtul a două persoane.Minorul declară că îi pare rău că si-a facut familia să sufere, sustinând că intentionează să nu mai consume alcool si să întrerupă orice legătură cu ceilalti coinculpati.

7. Identificarea factorilor care influentează sau care pot influenta conduita generală a minorului

Factorii care pot influenta reiterarea comportamentului infractional sunt în legatură cu existenta unui debut infractional la o vârstă timpurie (16 ani), participarea la comiterea mai multor infractiuni, lipsa autoritătii paterne, consumul de alcool, lipsa unor preocupări adecvate în timpul liber, cât si aderarea la un grup infractional.În ceea ce priveste factorii de natură să inhibe dezvoltarea comportamentului infractional, acestia sunt conditionati de existenta modelelor pozitive de comportament în familie, de faptul că recunoaste infractiunile săvârsite, că în prezent este scolarizat.

8. Conturarea perspectivelor de reinsertie socială

Perspectivele de reintegrare în societate ale persoanei inculpate, I.P., sunt medii.În situatia în care părintii minorului, în special tatăl, vor interveni mai activ în supravegherea si motivarea sa, atât pentru a renunta la consumul de alcool, cât si în vederea continuării studiilor si a angajării sale în muncă, sansele de reintegrare în societate pot creste considerabil.Pentru fapta comisă minorul I.P., in varsta de 16 ani a primit un an supraveghere în comunitate, supraveghere realizată de către Serviciul de Probatiune.

Descrierea proiectului

1.1.Titlu: Identificarea factorilor determinanti comportamentului delincvent si reinsertia sociala a minorilor.

Argument:

Proiectul pe care îl propunem în vederea diminuării fenomenului de delincventă juvenilă poartă numele: Identificarea factorilor determinanti comportamentului delincvent si reinsertia sociala a minorilor. Scopul acestui proiect este acela de a-i ajuta pe minorii care sunt predispusi la comiterea de acte infractionale,integrarea scolară si socio-profesională precum si resocializarea a 25 de minori delincventi de sex masculin, cu vârste cuprinse între 16 si 18 ani din Municipiul Bucuresti.

Locul de desfăsurare:

Municipiul Bucuresti.

Obiective:

Identificarea factorilor cauzali în fenomenul delincvenței juvenile in mediu urban;

Identificarea acelor factori psihosociali care produc delincvența atât ca fenomen de grup cât și ca manifestare specifică a conduitei individuale;

Identificarea modalităților prin care familia săracă influențează formarea comportamentului delincvent al tinerilor și modul de manifestare al acestuia.

Documentarea preliminara:

Adolescenții- lumea lor spirituală și educativă, Dumitrescu Ion,1980, Editura Scrisul Românesc-Craiova,

Codul Penal

Delincvență juvenilă, dr. Emilian Stanișor,2003, Editura Oscar Print-Bucuresti

Introducere in sociologia delincvenței juvenile: adolescența între normalitate și devianță, Sorin M. Radulescu, Dan Banciu,1990, Editura Medicală- BucurestI.

Psihologie școlară, Cosmovici si Luminita Iacob (coord.),1998 , Editura Polirom- Iași

Cadrul teoretic:

’’Delincvența juvenilă este analizată în mod diferit de la o societate la alta, fiind elaborate diverse orientări, paradigme si teorii explicative, unele excluzându-se iar altele completându-se reciproc, însă toate urmărind același scop, și anume: identificarea și evaluarea cauzelor și a mecanismelor de bază, care determină producerea atât a unor manifestari cât și a unor fapte cu caracter penal in rândul tinerilor’’( Sorin M. Radulescu, Dan Banciu,1990,61).

În literatura de specialitate există numeroase teorii care explică acest fenomen în randul tinerilor. Cauzele individuale cele mai des intalnite sunt tulburarile de personalitate, mentalitatea specifică vârstei adolescentine (negarea valorilor si normelor recunoscute de societatea celor mari, societatea adulților).

Din punct de vedere al devianței comportamentale cei care comit acte penale sunt acei tineri deficienți care violeaza normele sociale și juridice, care nu au capacitatea de a se supune și a le respecta. ’’Predispoziția’’ acestor tinerii spre comiterea de acte sancționate penal este strans legată de contextul socio- economic și cultural în care acesta traieste , mediul familiar, carentele socializarii morale ale acesteia, sentimentele de frustrare afectiva, conditiile dificile de munca etc. Tinerii apelează la mijloace ilegitime și datorita esecului avut de a ajunge la scopurile propuse prin mijloace legitime datorita nepriceperii de a promova alternative de reusită ca urmare a unor restricții și bariere sociale.

„Adolescența reprezintă, din punct de vedere sociologic, o perioadă de tranziție de la o stare de dependentă de adult la o stare de independență relativă ce declanșează începutul maturității”( Andrei Cosmovici si Luminita Iacob (coord.),1998, 39).

Adolescența este cea mai dificilă etapă, o etapă de tranzit a tânarului spre maturitate, etapă ce ridică cele mai multe dificultăți procesului educațional, ca urmare a multiplelor perturbari fiziologice, dezechilibrelor afective, problemelor caracteriale și tulburărilor de conduită ce însoțesc maturizarea tânărului. În această perioadă tinerii își impun de cele mai multe ori dreptul la identitate personală și își afirmă dorința de a fi autonomi din punct de vedere moral prin acțiuni ce vin în contradictoriu cu cele ale adulților. Adolescența reprezintă o perioadă de achiziții socio-culturale pe parcursul căreia conflictele nu au numai conotații negative, pentru că ele antrenează pe tânăr în conștientizarea limitelor și barierelor morale ale libertății sale și exercitării unor raporturi cât mai adecvate cu mediul.

Perioada de criză adolescentină nu este una absoluta deoarece aceasta depinde de numerosi factori si o serie de caracteristici care diferă de la un tânăr la altul, în funcție de condițiile sociale și familiale care îi marchează formarea personalității. Aceasta criză diminuează dependența adolescentului față de adulți și intervine o atmosferă tensionată la nivelul vieții de familie. De multe ori manifestările opozante ale tinerilor devin absurde și în discordanță cu realitatea concretă care le generează.Criza adolescentină reprezintă o perioadă de revoltă și neascultare contra școlii, familiei și societății. Tânărul dorește sa nu-l mai imite pe adult și să se distingă cât mai mult de el. Tinerii trebuie ajutați să iasă din starea de anxietate inoculată de factorii sociali perturbatori, știut fiind că „anxietatea este legată de agresivitate (Dumitrescu Ion, 1980, 56-57). Marginalizarea tinerilor aflați în plină criză de adolescentină se produce ca urmare a tratării superficiale a problematicii specifice vârstei de către adulți, și a ignorării noului statut adolescentin.

Ceea ce se poate remarca pregnant este faptul că, „lipsa afecțiunii părinților față de proprii copii dă naștere la devieri de comportament, ca forme de protest pentru lipsa ei”(Dumitrescu Ion, 1980, 91).

A învăța „să trăim împreună” presupune efortul tuturor celor implicați în acest proces: elevi, profesori, părinți, instituții cu responsabilități în domeniul educațional. În sistemul educațional, școala are libertatea de a alege metodele și mijloacele pentru prevenirea, gestionarea și combaterea violenței.

În spațiul social, agresivitatea copiilor și a adolescenților are semnificații multiple. Ea este expresia indiferenței relaționale a adulților, a lipsei lor de solidaritate cu tânăra generație. Este în același timp o interpelare privind capacitatea adulților de a-și exercita rolul lor față de copii.

Nerezolvarea acestor probleme pot duce la o serie de efecte ireversibile asupra comunitatii, asupra societatii și asupra adolescentului in devenire adult, dintre acestea amintim riscult ridicat al minorilor de a comite acte delincvente, prostituția, riscul de a devenii copii strazi, trafic si consum de droguri etc.

Pe scur vom vedea care sunt teoriile cele mai deseaman in cercetarea abaterilor și a manifestărilor anti-sociale omise de tineri.

Teoria ''rezistenței'' la frustrare

Teoria elaborată de W. C. Reckless pune accent pe existența unei structuri sociale externă și o structură psihică interioară care acționează ca niște mecanisme de protectie in calea frustrării și a agresivitații tânărului. Structura de rezistență externă este alcatuită din grupurile de persoane cu care acesta socializează (familie, prieteni, vecini etc.) si o structura de rezistență interna care reprezintă o adevarată ''matrice'' care asigură tânărului constiința identitații de sine și a imaginii despre sine in raport cu alte persoane sau grupuri. In concluzie daca unul sau mai multe elemenete din cele doua structuri de rezistență lipsesc atunci tanarul va fi predispus să devieze de la normele de conviețuire socială, comițând acte cu caracter penal (dr. Emilian Stanișor,2003,70)

Teoria ''asocierilor diferențiale''

Teoria lui Sutherland pleacă de la premiza că fiecare dintre noi ne confruntam pe tot parcursul vieții fie cu modele pozitive (conformiste), fie cu modele negative (nonconformiste) de comportament și conduită, care nu se transmit nici pe cale ereditară dar nici nu se imită ci se ''învată'' prin relationarea dintre individ si diverse grupuri. Prin urmare atașarea sau asocierea unui individ la unul sau altul dintre cele două grupuri- conformiste (nondelincvente) sau nonconformiste (delincvente)-reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluția ulterioară a carierei individului.

Teoria ''subculurilor delincvente''.

Subcultura este o subdiviziune a modelelor culturare la care participă o parte din grupurile sociale. Orice subculture are propriile norme si valori dupa care se ghideaza diferite de cele ale societatii respectiv ‘’ contraculturile’’. În cadrul acestor subculturi, membrii grupului au un sistem de valori și norme, standarde si reguli de conduită dupa care aceștia îsi exercita rolul și in funcție de care sunt apreciate performanțele.

Asadar in momentul in care unul sau mai mulți tineri aparțin unor astfel de subculturi utilizează mijloace ilegitime și anti-sociale in atingerea scopurilor propuse astfel i-au nastere subculturile delincvente.

Universul cercetarii:

Universul cercetarii se referă la populatia studiata.

Populația studiata in această cercetare va fi selectată din categoria de vârsta 16-18 ani, deoarece minorii prezinta un anumit specific care îi fac mai vulnerabili in savârșirea actelor infracționale. Acest specific se refera la legaturile dintre vârsta și transformarile care au loc in plan fizic, psihic și comportamental, si anume teribilismul perioadei pe care o traverseaza ( adolescenta).

Populația studiata va fi delimitată spațial astfel, voi avea in vedere doar minorii care au comis acte infracționale și care s-au aflat in evidența Sistemului de Probațiune din Municipiul Bucuresti in ultimele 6 luni.

Populația studiata va cuprinde doua unitati:

Unitatea de analiză: adolescenții cu vârsta cuprinsa intre 14-18 ani care au comis acte infracționale si care au fost condamnați;

14-16 ani persoana raspunde penal daca se dovedește ca în momentul savarșirii actului infracțional a avut discernamant;

16-18 ani persoana raspunde penal deoarece aceasta are discernamânt.

Unitatea de inregistrare: adolescenții cu vârsta cuprinsa intre 16-18 ani care au comis acte infracționale in urma căreia au fost condamnați si care urmează o forma de invatamant.

Eșantionul:

Colectarea datelor de tip calitativ se va realiza pe un lot de 25 de subiecți, minori cu varste cuprinse intre 16-18 ani care au comis acte infracționale fiind reprezentativ pentru intreaga populatie de adolescenți ce au comis acte infracționale cu varsta intre 16-18 ani din Municipiul Bucuresti .

Surse suplimentare: dosarele de la probatiune, specialiști care lucrează cu adolescenții.

Elaborarea ipotezelor:

1. Daca adolescentul a abandonat scoala riscul ca acesta să comită infracțiuni este mult mai mare;

2. Dacă minorul face parte dintr-un anturaj în care sunt prezente faptele delincvente (anturaj delincvent) atunci există riscul ca acesta sa comită infractiuni;

3. Dacă in familie sunt prezente exemple de comportament deviant atunci exista riscul ca acesta să comită infracțiuni.

Operaționalizarea conceptelor:

În prima ipoteză am identificat două concepte:

adoleșcent;

abandon;

infracțiune.

1.a. Definirea nominală:

Adolescenții se definesc ca fiind persoane cu vârsta cuprinsă între 14 si 18 ani, persoane care la vârsta de până în 14 ani nu raspund penal, între 14-16 ani răspund penal doar dacă se dovedește că acesta din urmă a avut dișcernamânt în momentul comiterii infracțiunii respective , iar după 18 ani acesta raspunde penal ( cursurile de MTASC)

In dicționarul limbii romane abandonul se defineste prin parasirea unui bun ori renuntarea la un drept

Infracționalitatea este definită in textul de lege ca ’’fapta ce prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevazută de legea penală. Termenul de infracțiune este denumirea rezervată exclusiv încalcarilor de lege cu caracter penal, el este echivalent cu conceptul de faptă penală, ilicit penal. Infractiunea este singurul temei al raspunderii penale’’ (Codul Penal, art.17)

1.b. Definirea operațională:

Indicatori:

lipsa adolescentului de la orele de curs;

unul dintre parinți este decedat;

folosirea violentei fizice.

În cea de a doua ipoteză am identificat trei concepte:

anturajul;

faptele delincvente;

anturaj delincvent.

2.a. Definirea nominală:

În dicționarul roman anturajul se definește ca fiind un ’’grup de persoane care constituie mediul social particular al cuiva, care înconjoară în mod obișnuit pe cineva, societatea în care trăiește cineva’’.

Faptele delincvente sunt acele ’’fapte care prezinta pericol social în întelesul legii penale sau orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile aratate în art.1 (Legea penala apară, împotriva infractiunilor, România, suveranitatea, independența, unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertațile acesteia, proprietatea, precum si întreaga ordine de drept), si pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse’’ (Codul Penal art 18).

Anturaj delincvent este definit in dicționarul limbii romane ca fiind un ’’grup de prieteni care se implică in comiterea de infracțiuni in grup, împreuna sau separat’’.

2.b. Definirea operatională:

Indicatori:

– prieteni care comit infracțiuni;

– tipuri de infracțiuni comise;

– unul sau mai mulți prieteni au dosar penal;

– unul sau mai mulți prieteni au fost condamnați;

-locul unde se comit infracțiunile.

In cea de a treia ipoteză am identificat doua concepte:

3.a. Definirea nominală:

In dicționarul român familia este definită ca fiind o ’’formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, și care constă din soț, soție și din descendenții acestora, copii’’.

Comportamentul deviant în dicționaru limbii române se defineste ca fiind ’’ modalitate de a acționa în anumite împrejurări sau situații, dar care este un tip de conduită ce se abate de la regulile admise de societate’’.

3.b. Definirea operatională:

Indicatori

– folosirea unui limbaj obscen;

– folosirea violenței fizice;

– folosirea unui ton ridicat al vocii;

-folosirea de divere mijloace ilegare in atingerea scopului propus.

– lipsei înțelegerii din partea părinților

Strategii, metode, tehnici si procedee

Strategii: cercetare de tip explicativ

Obiectivul propus in această cercetare a fost acela de a-mi explica care sunt acei factori determinanți comportamentului delincvent ce simte si cum simte adolescentul transformarile care survin in urma actelor infracționale savarșite in grup sau separat și cine sunt actorii sociali (secundari) responsabili de comiterea acestor infracțiuni .

Metoda: ancheta sociologică

Ca si metoda de cercetare am folosit ancheta sociologică deoarece aceasta imi permite investigarea universului subiectiv al vieții sociale, iar in acest caz opiniile, sentimentele si idealurile adolescenților care au comis acte infracționale față de cum se percep ei însuși si față de modul cum sunt percepuți de cei din jur.

Tehnica: interviu

Ca tehnică de lucru am ales interviul, deoarece in momentul in care am formulat intrebarile pe care le-aș fi pus unui adolescent ce a comis infracțiuni, m-am axat pe obținerea de date calitative si totodata sa observ comportamentul nonverbal care spune foarte multe despre fiecare, pe langă raspunsurile peroanei respective. In acelasi timp interviul ofera posibilitatea obtinerii unor raspunsuri spontane, elaborate care de cele mai multe ori te ajută sa ințelegi mai bine ce simte un adolescent care a comis infracțiuni, ce nevoi are si cum poți contribuii la reinserția socială a acestuia.

Procedeul: interviul structurat

Procedeul pe care l-am ales este interviul structurat deoarece acesta imi permite sa am un control mai mare asupra informațiilor obținute.

Instrumentul: ghidul de interviu

Interviul se va realiza la o data stabilita impreuna cu clientul, astfel încât acesta sa nu fie luat prin surprindere, astfel modul de lucru va fi mult mai destins atât pentru mine cât si pentru client. Locatia va fi cabinetul individual al consilierului de probațiune din cadru FPSC .

Interviul,

Buna! Numele meu este Vaduva Georgiana si sunt studentă la Facultatea de Sociologie si Asistență Sociala, Specializarea Asistență Socială, Modulul de Probațiune. Doresc sa fac o cercetare cu tema ,, Identificarea factorilor determinanți comportamentului delincvent și reinserția socială a minorilor,, și pentru acest lucru am nevoie de opinia ta sinceră.

Crezi ca ai disponibilitatea necesara de a-mi oferii 1 ora pentru a-ti adresa câteva intrebari?

Precizez că interviul va fi folosit doar in scop didactic iar confidențialitatea datelor va fi respectată.

Te incurajez sa fi sincer in raspunsurile date deoarece nu există raspunsuri corecte sau gresite.

Îti multumesc !

Q1. Poți sa-mi spui, te rog, care este parerea ta despre rolul si importanța familiei în viata ta de zi cu zi ?

Q2. Povestește-mi, te rog, despre familia ta, despre tine?

Q3. Descrie-mi o zi normală din viața ta ?

Q4. Povestește-mi situația ta familiară din punct de vedere financiar, un eveniment ce te-a marcat?

Q5. În familie cine avea control asupra banilor?

Q6. Au existat momente când nu aveai bani sa-ți cumperi ceva?

Q7. Cum apreciezi efortul parinților tăi de a-ți ridica moralul?

Q8. Ce simți în momentul de față când te gandești la fapta comisă?

Q9. Care crezi că sunt calitățile tale? Ai fost vreodată apreciat(ă) pentru ele?

Q10. Cum te simți privit de către ceilalți (prieteni, colegi, vecini, rude etc.) ?

Q11. Poți să-mi povestești despre o situație dificilă, în care te-ai aflat și ai primit ajutor din afara familiei ( rude, vecini, profesori etc.)?

Q12. In afară de familia ta, care sunt persoanele cele mai aporpiate în care ai cea mai mare încredere ?

Q13. În momentul de față, cum te vezi tu?

Q14. Spune-mi, te rog, ce planuri ai pentru viitorul apropiat?

Q15. Cum ti-ar placea sa te privească oamenii din jurul tau?

CONCLUZII

În trecut, reabilitarea unei personae care comitea o infractiune era reprezentată de pedeapsa cu închisoarea sau supunerea la cele mai groaznice torturi, uneori fiind aplicată chiar si pedeapsa cu moartea, considerându-se că în acel mod, persoana va fi îndreptată iar în momentul revenirii în societate va renunta la comportamentul delincvent. În prezent aceast mod de a gândi si de a actiona s-a schimbat.De-a lungul timpului s-a observat că aceste pedepse nu ajutau la scăderea riscului de recidivă, sau la scăderea ratei infractionalitătii. Studiile de specialitate în domeniu arată faptul că o persoană care se află la prima faptă, atunci când intră în contact cu mediul carceral isi întăreste comportamentul infractional, fiind influentată de cei care se află în acest mediu, în loc ca sansa acestei persoane de a recidiva să scadă.În inchisoare putem vorbi de o educare a persoanei, în special a persoanelor care se află la prima infractiune si în mod deosebit a minorilor.Serviciile de probatiune au apărut ca urmare a suprapopulării închisorilor si din dorinta de a se încerca scăderea numărului persoanelor care comit infractiuni cu atât mai mult a minorilor care comit fapte penale.Dacă la început această alternativă la pedeapsa neprivativă de libertate, a fost privită cu reticentă, în prezent a luat amploare si s-au format servicii specializate care se ocupă de acest lucru, precum si profesionisti în domeniul probatiunii.Avându-se în vedere protectia si promovarea drepturilor copilului s-au înfiintat instantele pentru minori, un element esential pentru sistemul românesc de probatiune,a căror functionare va îmbunătăti considerabil caliatea actului de justitie pentru copii. În acest context apare judecătorul pentru minori, procurorul pentru minori si politistul pentru minori.Judecătorul pentru minori este acel judecător specializat în judecarea cauzelor penale în care sunt acuzati minorii si care pronuntă o hotărâre judecătoreacă echitabilă, având în vedere atât fapta comisă cât si circumstantele personale ale minorului.Procurorul pentru minori are un rol principal în instrumentarea dosarului penal în care sunt cercetati minori cu mandat de a putea dispune neînceperea urmăririi penale si sesizarea serviciilor sociale si a celor de probatiune pentru luarea unor măsuri de protectie pentru minor.Politistul pentru minori are ca principală atributie activitatea de prevenire a infractionalitătii atât prin contactul permanent cu familia, scoala si alte colectivităti, cât si prin programe de informare realizate organizat în colaborare cu alte institutii civile.În momentul în care au apărut serviciile de probatiune acestea nu se bucurau de o foarte mare recunoastere, mai ales din partea altor institutii mai vechi, cu care serviciul avea nevoie să colaboreze .Acest lucru făcea ca munca consilierilor să fie si mai mare iar sansele ca acestia să-si atingă scopurile propuse mai mici.În prezent acest lucru s-a schimbat, serviciile de probatiune colaborând foarte bine cu aceste institutii, cu centre de plasament, organizatii guvernamentale si neguvernamentale. Proiectul propus de noi constă într-un program de consiliere intens pe perioada de supraveghere a minorilor de catre serviciile de probatiune si reprezintă un tampon între mediul penitenciar si comunitate. În cadrul acestei activitati de tip consiliere minorul intră în contact cu alte persoane,îsi schimbă modul de petrecere a timpului liber, lucruri care îl ajută pe acesta să vadă că există si alte modalităti utile de petrecere a timpului liber, care sunt atât distractive cât si educative.Avem încrederea că prin punerea în practică a proiectului propus de noi un anumit număr al minorilor care sunt la prima faptă penală vor alege, după participarea la activitătile din cadrul proiectului, o cale diferită de cea a delincventei.

B I B L I O G R A F IE

Bocancea Cristian, Neamțu George, „Elemente de asistență socială”,Editura Polirom,2002;

Fabienne Nicolas, Etude sur la deliquence juvenile, et la justice de Mireurs en Romanie, București 1992

Ion.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei ,Editura All Beck, București, 2001

R.Galli, Educazione familiale et societe, Brescia, La Scuola, Editrice, 1966

Johnson Allan „Dicționarul Balckwell de Sociologie „,Editura Humanitas,2007

Kardiner Abram, L’individu dans la societe, Gallimond, Paris, 1969

Marica Mircea Adrian, „Introducere în problematica delincvenței juvenile”,Editura Ovidius University Press,Constanța,2007

Michel Gilly, Elev bun, elev slab, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967

Mihăilă Arthur,”Sociologia dreptului”,Editura Hamangiu,București,2010

Neveanu Paul Popescu, Mielu Zlate, Tinca Crețu, Psihologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

Ralea Mihai, Herseni Traian, Introducere în psihologia socială, Editura Științifică, București, 1966

Voinea Maria, Dumitrescu Florin, Psihologie judiciară, Editura Sylvi, București, 1999

Rădulescu Sorin, Banciu Dan , Voicu Marin, „Introducere în sociologia devianței”,Editura Stiințifică și enciclopedică, București,1985

Rădulescu Sorin, ,.Banciu Dan, ,” Criminalitatea în România în periada de tranziție: teorii, tendințe, metode de prevenire”, Editura Lică, Pitești, 2001

Stănișor Emilian,”Justiția pentru minori”,lucrare colectivă, coordonatori: M.Coca-Cozma,C.M.Crăciunescu,L.Lefterache,Editura Universul Juridic,București,2003

Stela Teodorescu, Psihologia conduitei, Editura Științifică, București, 1973

Stănoiu RM, Criminologie, Editura Oscar Print, București, 1999

Stănoiu Rodica Mihaela, Brezeanu Ortansa, Dianu Tiberiu, Tranziția și criminalitatea, Editura Oscar Print, București, 1994

Tănăsescu C.,.Tănăsescu G, Tănăsescu I., „Criminologie”,Editura All Back,București,2003

Vasiliu T. și colab. „ Codul penal al RSR comentat și adnotat. Partea generală”, Editura Științifică, București, 1972.

LEGISLAȚIE

Codul Penal Român cu modificările aduse prin Decizia Curții Constituționale nr.62/2007,Titlul II,Capitolul I,Dispoziții generale,art 17,Editura Hamanagiu,2007

Decretul 218/1977 privind executarea măsurii educative de către minorii infractori.

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Legea 108/1998, publicată în M.Of. nr. 398/20.IX.1998

B I B L I O G R A F IE

Bocancea Cristian, Neamțu George, „Elemente de asistență socială”,Editura Polirom,2002;

Fabienne Nicolas, Etude sur la deliquence juvenile, et la justice de Mireurs en Romanie, București 1992

Ion.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei ,Editura All Beck, București, 2001

R.Galli, Educazione familiale et societe, Brescia, La Scuola, Editrice, 1966

Johnson Allan „Dicționarul Balckwell de Sociologie „,Editura Humanitas,2007

Kardiner Abram, L’individu dans la societe, Gallimond, Paris, 1969

Marica Mircea Adrian, „Introducere în problematica delincvenței juvenile”,Editura Ovidius University Press,Constanța,2007

Michel Gilly, Elev bun, elev slab, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967

Mihăilă Arthur,”Sociologia dreptului”,Editura Hamangiu,București,2010

Neveanu Paul Popescu, Mielu Zlate, Tinca Crețu, Psihologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

Ralea Mihai, Herseni Traian, Introducere în psihologia socială, Editura Științifică, București, 1966

Voinea Maria, Dumitrescu Florin, Psihologie judiciară, Editura Sylvi, București, 1999

Rădulescu Sorin, Banciu Dan , Voicu Marin, „Introducere în sociologia devianței”,Editura Stiințifică și enciclopedică, București,1985

Rădulescu Sorin, ,.Banciu Dan, ,” Criminalitatea în România în periada de tranziție: teorii, tendințe, metode de prevenire”, Editura Lică, Pitești, 2001

Stănișor Emilian,”Justiția pentru minori”,lucrare colectivă, coordonatori: M.Coca-Cozma,C.M.Crăciunescu,L.Lefterache,Editura Universul Juridic,București,2003

Stela Teodorescu, Psihologia conduitei, Editura Științifică, București, 1973

Stănoiu RM, Criminologie, Editura Oscar Print, București, 1999

Stănoiu Rodica Mihaela, Brezeanu Ortansa, Dianu Tiberiu, Tranziția și criminalitatea, Editura Oscar Print, București, 1994

Tănăsescu C.,.Tănăsescu G, Tănăsescu I., „Criminologie”,Editura All Back,București,2003

Vasiliu T. și colab. „ Codul penal al RSR comentat și adnotat. Partea generală”, Editura Științifică, București, 1972.

LEGISLAȚIE

Codul Penal Român cu modificările aduse prin Decizia Curții Constituționale nr.62/2007,Titlul II,Capitolul I,Dispoziții generale,art 17,Editura Hamanagiu,2007

Decretul 218/1977 privind executarea măsurii educative de către minorii infractori.

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Legea 108/1998, publicată în M.Of. nr. 398/20.IX.1998