Definitia Consilierii Psihologice Dupa Ion Dumitru

Consilierea psihologică este un tip de intervenție prin care se urmărește sugerarea unui mod de a proceda, a unui mod de comportare ce trebuie adoptat într-o situație dată sau, în general, în viața și activitatea cotidiene. Ea se adresează persoanelor relativ normale, sănătoase psihic, aflate uneori în dificultate, pe care le ajută să-și conștientizeze disponibilitățile și să le valorifice pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă, trăind o viață plină de sens, confortabilă psihologic.

Scopuri ale consilierii

În general, scopul consilierii psihologice constă în a ajuta clientul să-și soluționeze problema, să conștientizeze și să-și schimbe modelele de comportament dezadaptative, pentru a putea lua decizii importante, pentru a soluționa problemele ce apar, pentru a atinge obiectivele propuse, pentru a trăi în armonie cu sine și cu lumea înconjurătoare.

Obiectivele consilierii

1. Schimbarea comportamentală – Clientul este ajutat să găsească modalitățile în care să trăiască mai bine, să funcționeze la un nivel mai bun de performanță, să dobândească mai mult, să aibă un potențial mai ridicat.

2. Dezvoltarea capacităților adaptative. Pe parcursul vieții, fiecare etapă de dezvoltare pune subiectul în fața anumitor sarcini specifice și așteptări. Nerealizarea acestora determină dezvoltarea unor comportamente care, deși constituie cea mai bună soluție pentru etapa respectivă de viață, se dovedesc ulterior a fi ineficiente. De aceea, adaptarea la noile situații, la situațiile de viață actuale, presupune reactivarea capacităților de adaptare și schimbarea unor comportamente greșite dobândite în trecut.

3. Dezvoltarea capacităților decizionale. Consilierul nu va lua decizii în locul clientului, ci îl va susține pentru a lua cea mai bună decizie. Clientul va învăța să înțeleagă cum și de ce își asumă responsabilitatea pentru o decizie, să înțeleagă cât mai bine consecințele în termeni de risc, timp, costuri, energie.

4. Îmbunătățirea relațiilor interpersonale. Majoritatea indivizilor întâmpină dificultăți în relațiile lor cu ceilalți, cu efecte nedorite în contextul familial, profesional etc. Dificultățile au cauze variate, printre care imaginea de sine joacă un rol important întrucât determină modalități defensive de relație. De aceea, consilierea se va centra atât pe îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți, dar și cu sine, așa încît clientul să se accepte, să se respecte și să-și dezvolte potențialul.

5. Dezvoltarea potențialului clientului. În acest aspect ne centrăm pe învățarea modalităților prin care clientul să-si poată folosi maximal abilitățile de care dispune. Aceasta presupune încurajarea libertății de manifestare a clientului în cadrul său specific și totodată a capacității de control a acestui mediu.

dobîndirea independenței subiectului.- consilierul are responsabilitatea de a evita riscul dezvoltării unei dependențe a clientului față de cadrul consilierii. Consilierul trebuie să respecte două reguli importante ce au tangențe semnificative cu dimensiunea dependență-independență în contextul consilierii: să nu ofere sfaturi clienților și să nu ia decizii în locul lor.

Abuzul fizic este o actiune deliberata asupra integritatii corporale a unei persoane. Este inclusa aici utilizarea nerezonabila a fortei pentru a disciplina copilul sau adolescentul si poate varia de la vanatai minore, arsuri si urme ale bataii cu cureaua, pana la fracturi majore ale oaselor si ale craniului si, in situatii extreme, putand aparea chiar si moartea victimei (The B.C. Handbook for Action on Child Abuse and Neglect, 2007). Abuzul fizic poate fi considerat „minor" cand se constata existenta unor suprafete de piele inrosita sau leziuni usoare si „major" cand este vorba de fracturi sau arsuri. In acesta categorie este inclusa si exploatarea copilului prin supunerea la munci fizice dificile care-i depasesc puterile .
Abuzul emotional este mai greu de definit si de recunoscut. El poate varia de la ignoranta si umilirea repetata a copilului, pana la privarea acestuia de hrana. in cadrul abuzului emotional putem include: ostilitate si critica extrema, respingerea afectivitatii, lipsa de atentie, inconsecventa, amenintarea cu abandonul, stresul si nevoile necorespunzatoare (Iftene, 2005). Alti autori includ printre manifestarile abuzului emotional si tratarea copilului ca pe un „tap ispasitor", atacurile verbale asupra acestuia, insultele si umilirea. Daca este cronic si persistent, abuzul emotional poale cauza anxietate, depresie, sociabilitate redusa sau agresivitate indreptata impotriva altora sau a propriei persoane.
Abuzul sexual se concretizeaza prin supuneri la practici de intruziune orala, genitala sau anala, molestare de natura sexuala, cu contact genital sau fara si exploatare sexuala (Ursa, 2000). Tot in categoria abuzului sexual sunt incluse si atingerea sau invitatia de a se atinge reciproc in scopuri sexuale, gesturile si comunicarea obscene, referinte sexuale legate de corpul sau comportamentul copilului, cererile adresate copilului de a se dezbraca in scop sexual, expunerea deliberata a copilului la materiale cu tenta sexuala (reviste, casele etc) sau la activitati sexuale si la forme de abuz ritual (The B.C. Handbook for Action on Child Abuse and Neglect, 2007). Ca efecte, putem aminti: probleme comportamentale, delincventa, anxietate, cosmaruri, tulburare de stres posttraumatic, comportament sexual dezadaptativ, abuz de alcool si droguri, tulburare de personalitate borderline, dificultati de invatare etc .

Strategii de interventie

a. Primul obiectiv specific, insertia copilului in mediul scolar, nu
poate fi realizat decat in masura in care cadrele didactice din scoala vor fi implicate in programul de reabilitare a copilului neglijat. Pentru a putea realiza o interventie eficienta trebuie sa tinem cont de problemele specifice, care pot sa apara la clasa, dintre care amintim: imposibilitatea controlului emotional, provocarea de batai, afisarea neajutoratii in situatii de stres, imposibilitatea invatarii in clasa, obtinerea de rezultate scolare nesatisfacatoare si multe altele. Pentru a contracara aceste probleme, dar nu numai, propunem aplicarea urmatoarelor activitati:
– conducerea scolii va trebui sa creeze oportunitatea de a comunica despre aceste probleme in cadrul unui forum, care sa asigure informarea- diferitilor membri ai sistemului educational despre factorii de risc in cazul neglijentei;
> realizarea de training-uri cu profesorii de la clasa, care sa ofere acestora posibilitatea achizitionarii unor tehnici de interactiune cu elevii neglijati, trebuind sa ii incurajeze pe copii sa vorbeasca si sa caute ajutor atunci cand acestia au nevoie, sa poata sa controleze clasa in situatii tensionate, sa stimuleze dezvoltarea personala a elevilor si sa organizeze diferite serbari sau mici excursii in care sa ii implice pe elevii cu probleme legale de neglijenta;
> desfasurarea de prelegeri in cadrul scolii avand drept tema de discutie problema copiilor abuzati, prelegeri care sa sensibilizeze intreaga comunitate scolara cu privire la neglijenta ca forma de abuz, evidentiind consecintele negative pe care le poate avea aceasta, nu numai la nivel de individ, dar si la nivelul intregului sistem interrelational, pe de o parte, precum si a masurilor de prevenire si de interventie eficiente, pe de alta parte. Activitatile amintite mai sus pot fi incluse in cadrul unui program
mai amplu, care sa vizeze suportul social pe care scoala o poate oferi copiilor neglijati. Prin suportul social se incearca (DePanfilis, 2006):
• facilitarea accesului la informatie, la asistenta de specialitate, la resurse materiale; de exemplu haine si mancare pentru copiii neglijati;
• oferirea de suport emotional, evidentiat prin empatie si compasiune;
• asigurarea feedback-ului si a ghidarii in situatii de stres;
• crearea de planuri financiare care sa includa retele sociale informale, precum vecinii sau colegii;
• asistarea in procesul de achizitionare de noi competente si a abilitatilor de adaptare la situatii limita.
Tinand seama de cele specificate mai sus, putem admite ca scoala poate oferi un suport social esential in procesul de interventie, mentinand activat un factor protector persistent. in consecinta, ea va putea asigura cadrul de desfasurare a unor activitati ce vizeaza si familia elevului neglijat, ce trebuie implicata in solutionarea problemelor ce au ca nod central propriul copil.

b. in continuare, vom trece in revista strategiile de interventie pe care le propunem pentru a realiza cel de-al doilea obiectiv specific, si anume imbunatatirea pattern-urilor de relationare intre membrii familiei. Activitatile ce urmeaza sa le realizam ar fi urmatoarele:
• inainte de a aplica o terapie propriu-zisa, trebuie sa avem in minte foarte clar delimitata problema specifica a fiecarui copil, de aceea e absolut necesar sa facem o evaluare initiala a cazului, de unde trebuie sa aflam urmatoarele lucruri: sanatatea fizica si mentala a copilului, nivelul sau de dezvoltare, explicatia pe care el o da evenimentelor, atitudinea parintelui fata de situatie si explicatia sa asupra faptelor, capacitatea de control a familiei, interactiunile dintre membrii ei, calitatea relatiilor, abilitatea de rezolvare a posibilelor conflicte, starea actuala a familiei si situatia financiara de moment. Toate aceste informatii vor fi descoperite prin intermediul unor interviuri cu fiecare membru al familiei si cu familia reunita, informatii care sa ajute la creionarea unui plan de interventie, avand la indemana cunostinte cu privire la starea de fapt a situatiei familiale si identificand nevoile ei.
• inainte de a pune in aplicare diferite strategii, trebuie sa avem in vedere si relatia ce se stabileste intre noi si familie, deoarece o interactiune buna poate asigura colaborarea din partea acestora si castigarea increderii lor in reusita interventiei. Cand membrii familiei au sentimentul ca sunt ascultati cresc sansele ca acestia sa se implice in modificarea comportamentelor si a conditiilor care contribuie la fenomenul de neglijenta.
• strategie ce si-a dovedit utilitatea in interventia in cazul copiilor neglijati este terapia de familie. Aceasta ii implica pe toti membrii familiei si are drept scop dezvoltarea abilitatilor de crestere a copiilor si de solutionare a problemei, vizandu-se in special abilitatile sociale, de interactiune in cadrul familiei si comportamentale. in continuare, propunem aplicarea terapiei care include activitati atat in cadrul serviciului de consiliere, desfasurate la scoala, abordare initiata de Alexander & Parsons, 1982 (apud Slesnick, Bartle-Haring & Gangamma, 2006) si alte activitati ce se vor realiza acasa, demers propus de Slesnick & Prestopnik, 2005 (Slesnick, Bartle-Haring & Gangamma, 2006). • Un alt obiectiv ar fi ca parintii si copiii sa devina mai increzatori si mai competenti in a-si exprima parerile, nevoile si expectantele in cadrul familiei. Membrii vor fi ghidati de la interpretarea proprie la o perspectiva diferita, cea a familiei, a problemelor, prin folosirea de intrebari si resemnificari ale acestora ce au la baza interactiunea interpersonala. Consilierul creeaza o atmosfera interactiva si deschisa comunicarii de-a lungul tuturor sedintelor. Alte tehnici ce pot fi folosite aici, ar fi terapia cognitiv-comportamentala, care sa ajule la invatarea si aplicarea unor noi deprinderi de interactiune, in afara orelor de terapie. Pe langa training-urile privind competentele de comunicare, se mai pot organiza si intalniri cu profesorii de la scoala si cu persoane specializate in problematica abuzului, intalniri care sa ofere informatii despre posibilii factori de risc, ce pot produce recidiva abuzului, in functie de situatia familiei. in consecinta, obiectivul vizat e acela de a imbunatati comunicarea intre membrii familiei si de a-i ajuta sa invete diferite tehnici care sa ii ajute sa faca fata situatiilor de stres.

c. Pentru dezvoltarea abilitatilor de comunicare asertiva putem folosi modelul- DCT – Developmental Counselling and Therapy. Astfel, dupa ce vom stabili nivelul de dezvoltare al copilului, vom decide daca ar fi mai potrivit sa extindem dezvoltarea copilului pe plan orizontal – pentru a ajuta copilul sa aiba o descriere mai concreta si detaliata a experientei sau pe plan vertical – pentru a-1 ajuta sa surprinda relatii de tip cauza – efect. Astfel, copilul poate fi invatat efectiv tehnici de comunicare asertiva, pe care le poate exersa chiar in cadrul consilierii.
Tot in acest sens consideram absolut necesara formarea unui grup de suport – peer grup sau crearea cel putin a unui grup de studiu la initiativa profesorului, care ar putea sa ofere copilului oportunitatea sa:
isi sporeasca abilitatile de intelegere si exprimare a sentimentelor si dorintelor; 
observe cum interactioneaza ceilalti copii, ce simt si cum se comporta in legatura cu anumite probleme;
achizitioneze abilitati de rezolvare de probleme, prin incercare si eroare, testare si observatie;
isi imbunatateasca convingerile de auto-eficacitate;
isi inlature teama de a li respins.

Urmarim in acest sens facilitarea dezvoltarii unor relatii pozitive cu ceilalti copii de varsta sa: manifestarea increderii, nevoia de a primi si de a da afectiune, o atitudine empatica, deschisa si calda, precum si autonomie personala (evaluarea pe sine dupa standarde personale, independenta, o preocupare moderata privind expectantele si evaluarile celorlalti).

d. Deoarece tot ce tine de dezvoltarea copilului nu poate fi abordat fragmentat, o buna interventie include strategii interdependente, in sensul ca, abordand problema dezvoltarii unor abilitati de comunicare asertiva, nu o putem separa de necesitatea existentei unei bune imagini despre sine, a unui sentiment de auto-eficacitate, a unei relationali adecvate cu ceilalti si a capacitatii de a face fata problemelor specifice varstei.

Pentru a ajuta copilul sa-si dezvolte strategii de coping eficiente, vom interveni pentru ajustarea acestuia la situatii pe care le considera amenintatoare sau in care se simte nesigur. Propunem in acest sens jocul de rol, ca metoda eficienta pentru invatarea unor noi abilitati ce presupune simularea unui rol pe o situatie-problema cu copilul (un eveniment care ii provoaca frica sau care il inhiba, o confruntare provocativa). Copilul va executa un pattern de comportament, un rol egociat (fixat, specific). Aceasta metoda ii ajuta in special pe copiii cu tima de sine scazuta, pe copiii persecutati sau izolati social. Kelly (1992), orbeste de aceasta metoda ca fiind o forma cognitiv-comportamentala ofisticata de repetare a comportamentului (Garfield, 1994). Astfel, un opil timid poale acoperi acest deficit prin training asertiv. O alta aplicatie oate fi invatarea relationarii cu persoane de celalalt sex, cu profesori, arinti, autoritati (Clarkson, 1992).

e. Cresterea stimei de sine o vom aborda prin prisma modificarii
gnitiv – comportamentale.

Fobia sociala este definita ca fiind teama puternica si persistenta de situatii sociale sau care presupun realizarea unor performante si in care persoana se poate simti stanjenita.

Principalele tipuri de fobii sociale sunt ( Fensterheim si Baer, 1977 ):

Fobia de a privi – subiectii au impresia ca ceilalti ii privesc insistent si aceasta le provoaca teama; acest gen de fobie are drept consecinta teama de a vorbi in public.

Teama legata de faptul ca ceilalti isi vor da seama ca individul este nervos – subiectul isi exteriorizeaza nervozitatea prin manifestari neurofiziologice ( tremorul mainilor sau a vocii, paloare ori roseata) si se teme ca cineva sa nu observe .

Teama ca subiectul va fi “prins” intr-o relatie apropiata – reprezinta un fel de extindere a claustrofobiei la relatiile sociale : “daca mi se intampla aceasta nu voi mai putea face ceea ce vreau eu sa fac”.

Fobia de a fi “descoperit” – persoana se teme de faptul ca daca ceilalti isi vor da seama de particularitatile personalitatii sale ( “vor vedea cum sunt cu adevarat” ) o vor respinge. Acest gen de fobie conduce la evitarea relatiilor apropiate cu ceilalti.

Fobia de sentimente negative – subiectul se teme sa exprime astfel de sentimente sau/si de faptul ca altii ar putea exprima asemenea sentimente fata de el.

Fobia de singuratate – teama de a intreprinde o actiune singur (“decat sa ies singur in oras, prefer sa raman acasa si sa ma intristez”).

Fobia subiectului ca nu va putea comunica cu ceilalti – teama ca ceilalti nu l-ar putea agreea il determina pe subiect sa fie excesiv de amabil, incetand sa mai fie el insusi, renuntand uneori la demnitatea sa; teama de a parea ridicol il poate determina pe individ sa-si inhibe orice pornire creativa, transformandu-se intr-un individ plat si plicticos.

In cadrul psihoterapiei cognitiv-comportamentale, persoanele fobice isi pot depasi problema parcurgand urmatorii pasi: 
– renuntarea la comportamentele de evitare ( evita sa vorbeasca in public);
– renuntarea la comportamentele de asigurare (tine mainile la spate ca sa nu se observe tremuratul acestora);
– experimente in sfera comportamentala (care sa asigure posibilitatea verificarii reactiilor celor din jur);
– invatarea unei tehnici de relaxare (pentru reducerea simptomelor);
– invatarea unor formule sugestive de autoincurajare (pentru a creste increderea in fortele proprii si pentru a realiza mai usor experimente in sfera practica);
– modificarea convingerilor irationale si inlocuirea acestora cu unele mai adaptative (“este catastrofal” –“este neplacut, suparator, rau…insa nu este cel mai rau lucru posibil”).