Criminalitatea Si Copiii Strazii

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1.1. Concepte: devianță, delincvență

1.1.1. Definiții

1.1.2. Cauzalitatea fenomenului devianței

1.2. Factori determinanți ai delincvenței juvenile

1.2.1. Influența familiei în apariția delincvenței juvenile

1.2.2. Factorul psihic

CAPITOLUL 2. CRIMINALITATEA JUVENILĂ ȘI FENOMENUL „COPIII STRĂZII”

2.1. Scurt istoric al justiției pentru minori

2.2. Cauze generale și cauze specifice ale criminalității juvenile

2.2.1. Sărăcia cronică.

2.2.2. Cauze familiale

2.2.3. Școala și delincvența.

2.3. Efectele criminalității juvenile

2.3.1. Fenomenul "copiii străzii".

2.3.2. Prostituția juvenilă

2.3.3. Consumul și traficul de droguri. Consumul de alcool.

2.3.4. Delincvența în grup

2.3.4. Alte fenomene specifice

CAPITOLUL 3. TEORII CRIMINOLOGICE PRIVIND DELINCVENȚA JUVENILĂ

3.1. Teoria eredității privind criminalitatea juvenilă

3.2. Teoria psihologică

3.3. Teoria sociologică

3.3.1. Opinii sociologice moderne

3.3.2. Opinii radicale

CAPITOLUL 4. MODALITĂȚI DE PREVENIRE A CRIMINALITĂȚII JUVENILE

4.1. Evaluarea predictivă a raportului dintre predelincvență și delincvență

4.2. Politici sociale și modalități de reinserție a minorilor cu comportament delincvent

4.2.1. Tipuri de politici sociale

4.2.2. Reintegrarea socială a minorilor delincvenți

4.3. Prevenție și intervenție în devianță

CONLCUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

În comunitățile arhaice, violența era admisă ca normă de grup, în timp ce in în societățile contemporane este reprimată. În multe societăți, însăși desemnarea indivizilor ca sănătoși sau bolnavi se manifestă ca o problemă de definiție culturală, ceea ce face ca deseori o anumită societate să utilizeze criterii divergente față de alta.

Astfel,în anumite societăți totemice epilepticii erau considerați ca un grup social "privilegiat", atribuindu-li-se puteri supranaturale, spre deosebire de societățile moderne și contemporane, unde sunt etichetați ca bolnavi.

În orice societate există tabuuri, interdicții și comportamente prohibite, care în alte societăți sunt admise sau tolerate. Deciziile privind consumul „legitim”de droguri, depind, de pildă, de normele și valorile sociale, într-o serie de comunități mai vechi neexistând reglementări legale pentru interzicerea sau restrângerea acestui consum atât de nociv în societatea contemporană. Anumite interdicții se extind chiar asupra consumului de alimente sau alcoolului, fiind cunoscute din acest punct de vedere tabuurile și prescripțiile religioase ale populației musulmane. Legea sau norma morală dictează de cele mai multe ori regula de comportare, permițând a califica ceea ce este „normal” sau „deviant”. Un exemplu ilustrativ este reprezentat de perioada prohibiției din S.U.A., caracterizată prin interdicția consumului de alcool, dar și prin multiplicarea actelor deviante, ceea ce a constrâns administrația să revină asupra legii.

Depășind limitele instituționale acceptabile, devianța împreună cu starea de marginalitate se manifestă ca elemente disfuncționale, definite de abaterea de la normele și răspunsurile general acceptate care caracterizează normalitatea.

Comportamentul deviant poate fi înțeles două moduri: fie ca produsul „incapacității profesionale" a individului, datorită unor deviații fiziologice sau a anormalității intrapsihice de a acționa conform indicaților normei, fie ca produs al unei forme de comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de compatibilitate ale grupului. În primul caz, avem de a face cu starea de boală sau cu incapacitatea funcțională a individului, care îi acordă acestuia „obligații” și „privilegii” speciale iar în al doilea caz avem de-a face cu situații de inadaptare și neintegrare socială, determinată de condițiile de mediu, implicând negarea normelor de bază ale grupului sau revolta împotriva lor.

Sociologii fac, de altfel, distincția între „devianța pozitivă”, prin care individul se abate de la standardele „medii” și de la stereotipul conformismului social și „devianță negativă”, prin care individul încalcă, refuză sau eludează indicațiile de bază. De obicei, personalitățile puternice, marii inventatori și inovatori care adoptă comportamente peste „medie” se încadrează în tipul de devianță pozitivă.

Ei sunt adeseori combătuți sau respinși, dar timpul le va da de dreptate. Devianța nu implică, evident, starea „de anomie” caracterizată prin absența oricărei norme, ci comportă și ea conformism, adeseori mai constrângător decât cel al vieții normale. Integrarea în cadrul unor grupuri delincvente presupune, de pildă, o serie de reguli „rituale”, supunerea necondiționata față de autoritatea șefului și alte caracteristici conformiste specifice acestei forme de organizare socială. Majoritatea concepțiilor sociologice consideră devianța că este un produs de viață specific condițiilor de viață extrem de tensionate, caracterizând societatea contemporană care au generat și generează în continuare multiplicarea fără precedent a modurilor de comportament „alternativ”, ca reacție firească față de tendințele de manipulare și de integrare existente în cadrul unei forme de organizare socială, caracterizată prin polarizarea marcantă a diferitelor straturi sociale și unde factorul politic nu reușește decât rareori să concilieze interesele economice ale agenților sociali.

Această viziune apare plauzibila dacă avem în vedere abundența grupurilor subculturale, a sectelor religioase, a mișcărilor extremiste și a altor categorii deviante din cadrul societății contemporane. Adeseori, creșterea decalajelor între nivelul aspirațiilor și mijloacelor legale, permise, de a le satisface, de care dispun unele grupuri sociale, conduce la apariția frecventă a unor sentimente de frustrare și, implicit, la tendințe constante de devianța, violență, și agresiune.

Multe din aceste grupuri se compun din indivizi „handicapați” social și frustrați afectiv, ale căror norme și valori cu caracter „marginal” sunt diametral opuse normelor legale și permise, devenind astfel baza unor acțiuni antisociale, ilicite sau deviante.

Dincolo de conținutul și semnificația acestor concepții, fenomenul de devianța reprezintă o realitate de care trebuie să țină seama orice societate. Măsurile punitive trebuie să fie în strânsă legătură cu gradul de periculozitate al comportamentelor respective și cu toleranța normelor morale și juridice față de ele. Diversitatea normelor și valorilor culturale dovedește că tipul de comportament deviant nu este universal și omogen.

CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1.1. Concepte: devianță, delincvență

Cuvântul devianță provine din limba latină, de la verbul deviare care înseamnă abatere de la drum. Termenul românesc este preluat din limba engleză: deviance , care se referă la abaterea de la normele sociale. Acest sens este mult mai apropiat de percepția prezentă a cuvântului.

1.1.1. Definiții

Devianța reprezinta „ansamblul actelor sau conduitelor care deviază de la normele legitime cu caracter socio-cultural, acceptate in cadrul unui anumit grup sau sistem social.” Prin intermediul acestei definiții, devianța apare ca o manifestare nonconformistă față de ceea ce este unanim acceptat la nivelul întregii societăți.

„În sens larg, devianța constituie orice tip de manifestare sau comportament care se opune celor convenționale sau conformiste, incluzând o multitudine de conduite, de la diversele acte de incalcare a legii (infracțiunile sau delictele) până la comportamentele bizare, excentrice ori insolite, incompatibile cu codurile culturale ale unui grup social sau ale societății în ansamblul ei.” Cu alte cuvinte, prin devianță ințelegem orice încălcare fie a normelor sociale, fie a normelor juridice. De altfel, întreaga definiție a devianței este strâns legată de noțiunea de normă.

Cuvântul delincvență provine din latinescul delinquens , care înseamnă delincvență, încălcare sau cuvântul delinquentis care înseamnă delincvent, persoană care încalcă legea.

Unele definiții ale delincvenței nu fac o distincție foarte clară între aceasta și noțiunea de devianță. Există multiple exemple de astfel de definiții, însă am ales să mă opresc asupra unuia dintre ele:

„Delincvența reprezintă un eșec al individului de a respecta cerințele sociale; reprezintă violarea unei obligații sociale.”

„Delincvența reprezintă acte criminale sau infracțiuni minore sau comportamente care, atâta timp cât nu sunt legale, sunt privite ca fiind anti sociale sau imorale”

Având în vedere această interpretare pentru noțiunea de devianță, putem defini comportamentul deviant ca fiind „un comportament atipic, care se opune celui convențional sau conformist și cuprinde nu numai încălcările legii, ci orice deviere de conduită care are un caracter patologic și reprezintă o abatere de la normele sociale.”

O altă definiție, de data aceasta mai complexă, dată devianței este : „un comportament uman individual sau colectiv care încalcă una sau mai multe norme scrise sau nescrise impuse printr-un sistem de reacții sociale (sancțiuni) care ocrotesc valorile general acceptate de un grup social relativ stabil și de durată.”

Ceea ce aduce nou această definiție este conturarea ideii de sancțiune ca reacție socială față de încălcarea normelor. Prin urmare, putem spune că un act este deviant numai dacă îndeplineste condiția de a încălca o normă stabilită la nivel social și ca urmare a acestei încălcări societatea reacționează, sancționând negativ comportamentul deviant.

Având în vedere faptul că prin devianță se înțelege atât încălcarea normelor sociale, cât și încălcarea normelor juridice, este lesne de înțeles că și sancțiunile vor fi aplicate in funcție de tipul de normă încălcată. Astfel, sancțiunile pot fi: formale (aplicate prin intermediul forței coercitive a statului, după încălcarea normelor juridice) și neformale (aplicate de către membrii societății, după încălcarea normelor sociale). De asemenea sancțiunile pot fi negative sau pozitive.

Normele sociale reprezintă un set de reguli stabilite de comun acord de membrii unei societăți sau a unui grup social, reguli menite să reglementeze comportamentul membilor societății sau grupului respectiv. Normele sociale nu sunt reglementate prin lege, deci încălcarea unei astfel de norme va atrage dupa sine sancțiunea sub formă de dezaprobare colectivă din partea celorlalți membri ai societății, blamare, marginalizare, excluziune. Astfel, acesta reprezintă punctul de constrângere în vederea adoptării unui anumit comportament.

Normele juridice reprezintă un set de reguli obligatorii, impersonale, menite să asigure ordinea socială. Respectarea acestor norme este garantată de forța coercitivă a statului. Încălcarea unei norme juridice va atrage dupa sine o aplicare organizată a sancțiunii. Sancțiunile sunt aplicate prin constrângere de către agenți specializați ai statului.

Indiferent de tipul de normă încălcată, sancțiunea are ca principal scop reafirmarea valorilor și credințelor colective ale societății. Valorile sociale reprezintă idei abstracte despre ceea ce este considerat a fi dezirabil, bun, corect. Prin urmare, toți membrii unei societăți trebuie să acționeze prin prisma acestor valori. Comportamentul lor va fi continuu apreciat prin raportare la respectarea valorilor, care sunt considerate criteriu de referință.

În opinia autoarei Ana Bogdan-Tucicov, respectarea riguroasă a tuturor normelor, fie ele sociale sau legale, este imposibilă. De aceea, oamenii au dezvoltat o oarecare toleranță față de comportamentele deviante care nu pun în pericol buna desfășurare a vieții sociale. Ba mai mult, aceste deviații mărunte de la ceea ce este conform cu așteptările societății sunt benefice. Ele aduc elemente noi și pot genera adoptarea respectivului comportament la o scară tot mai largă de oameni, până când este apreciat ca fiind un comportament pozitiv pentru ca mai apoi să câștige statutul de normă socială nouă.

Un alt aspect important în delimitarea sensului devianței este acela că aigure ordinea socială. Respectarea acestor norme este garantată de forța coercitivă a statului. Încălcarea unei norme juridice va atrage dupa sine o aplicare organizată a sancțiunii. Sancțiunile sunt aplicate prin constrângere de către agenți specializați ai statului.

Indiferent de tipul de normă încălcată, sancțiunea are ca principal scop reafirmarea valorilor și credințelor colective ale societății. Valorile sociale reprezintă idei abstracte despre ceea ce este considerat a fi dezirabil, bun, corect. Prin urmare, toți membrii unei societăți trebuie să acționeze prin prisma acestor valori. Comportamentul lor va fi continuu apreciat prin raportare la respectarea valorilor, care sunt considerate criteriu de referință.

În opinia autoarei Ana Bogdan-Tucicov, respectarea riguroasă a tuturor normelor, fie ele sociale sau legale, este imposibilă. De aceea, oamenii au dezvoltat o oarecare toleranță față de comportamentele deviante care nu pun în pericol buna desfășurare a vieții sociale. Ba mai mult, aceste deviații mărunte de la ceea ce este conform cu așteptările societății sunt benefice. Ele aduc elemente noi și pot genera adoptarea respectivului comportament la o scară tot mai largă de oameni, până când este apreciat ca fiind un comportament pozitiv pentru ca mai apoi să câștige statutul de normă socială nouă.

Un alt aspect important în delimitarea sensului devianței este acela că aceasta nu provine din structura biologică sau psihică a deviantului, ci din contextul social în care se produce actul deviant. Nu trebuie să uităm că devianța este dată de abaterea de la norme, iar normele diferă din punct de vedere istoric și de la o societate la alta. Astfel, dacă un act este valorizat într-o societate el poate fi considerat ca fiind deviant într-o altă societate și dacă în trecut erau încurajate unele comportamente în prezent acestea pot fi aspru condamnate și judecate.

1.1.2. Cauzalitatea fenomenului devianței

De-a lungul timpului au apărut o multitudine de teorii care încearcă să explice cauzalitatea fenomenului devianței. Autoarea Oxana Isac clasifică aceste teorii astfel:

1. Potrivit abordării normative: „consideră devianța ca o abatere de la normele unei societăți sau ale unui grup social, ca o violare a regulilor, care reglementează viața colectivă.” La rândul lor, aceste teorii se clasifică în:

a) Teorii structurale – își propun să evidențieze faptul că devianța apare ca efect al unor factori structurali.

Modelul anomiei (Emile Durkheim). Anomia este o „stare de dezordine sau de perturbare normativă care-i împiedică pe indivizi să acționeze sau să dezvolte conduite în funcție de repere normative clare și precise” Aceste perioade de schimbare socială sunt generate de dezordinea normativă, care se produce ca urmare a diferitelor modificări pe care le suferă normele sau ca urmare a existenței unor norme care intră în conflict cu sistemul individual de valori. Astfel, în dorința de satisfacere a propriilor nevoi omul este predispus să apeleze la comportamente deviante.

R.K. Merton analizează și el apariția devianței ca rezultat al instalării stării de anomie. „Devianța este un produs direct al discrepanței între scopurile culturale și mijloacele instituționale de a le transpune în realitate”. Ceea ce aduce nou Merton este constatarea respingerii normelor deja existente și tendința de abordare a unor noi norme.

b) Teoriile procesuale încearcă să demonstreze că devianța apare ca urmare a unui proces format din mai multe etape, la capătul cărora persoana care încalcă normele îsi asumă identitatea de deviant.

Teoria cu privire la fumătorii de marijuana (H. Becker). Autorul acestei teorii identifică două etape în consumul de droguri: Prima etapă îl surprinde pe individ integrat într-un grup corupt, care deja se confruntă cu problema dependenței de drog. Prin urmare, acest contact îi asigură consumatorului o sursă de informații cu privire la droguri și efectele pozitive imediate pe care le au după consum. Cea de-a doua etapă este cea în care individul își recunoaște identitatea de consumator regulat. Acest lucru se întâmplă după ce consumatorul face conexiunea clară între starea euforică pe care o atinge și drogul care îl poate purta spre acea stare.

2. Abordarea relativistă: văd o puternică relativitate în existența devianței. Pun un mare accent pe reacția societății față de persoana deviantă. În funcție de atitudinea de etichetare a societății individul se conformează sau nu să fie deviant. Teoriile relativiste sunt de două feluri:

a) Teorii structurale – care încearcă să explice fenomenul devianței raportându-l la normele existente.

Teoria conflictului (R. Quinney). Autorul apreciază că normele, regulile de conduită sunt redate de cei care dețin puterea și resursele de îmbogățire. De aceea, el spune că devianța nu este o realitate, ci o abatere de la principiile impuse ale persoanelor care au puterea de a sancționa sau incrimina.

b) Teoriile procesuale văd devianța ca pe un proces dinamic accentuat de atitudinea de etichetare a societății

Teoria cu privire la paranoia (E. Lemert). Autorul consideră că paranoicii au un comportament dificil de înțeles, ceea ce determină din partea societății o atitudine de etichetare, fiind considerate ca având un comportament de risc. Această etichetă atrage după sine excluderea lor socială. Prin urmare, nu bazele comportamentului lor sunt sursa devianței, ci catalogarea lor de către membrii societății ca fiind devianți. În concluzie, ei se vor conforma etichetei puse de societate.

3. Abordarea ideologică – Prin prisma acestor teorii devianța este văzută ca „ un act care atentează la ordinea socială și la stabilirea sistemului social”

Teoria structural-fucționalistă (T. Parsons). Conform acestei teorii, omul non-deviant este cel care se supune atât normelor și valorilor unanim acceptate și respectate de membrii unei societăți, cât și normelor și valorilor personale, interiorizate prin intermediul socializării. Așadar, apariția devianței poate fi generată de „perturbarea întregului echilibru stabilit între funcțiile și structurile sistemului social, perturbare posibilă datorită refuzului sau incapacității indivizilor de a-și exercita rolurile sociale”

Analizând această perspectivă, Merton identifică diferențe consistente de norme și valori la nivelul diferitelor societăți. În concluzie, el observă că un comportament deviant aplicat într-o societate poate fi perfect funcțional într-o altă societate.

Continuându-i ideea, A. Cohen face distincția între funcțiile și disfuncțiile sociale ale devianței. Principalele funcții ale devianței identificate sunt: clarificarea normelor sociale și nașterea solidarității grupurilor. Principala disfuncție a devianței este redată de avantajul recompensei, care poate fi obținută și prin încălcarea normelor.

Teoria interacționismului simbolic (G.H. Mead), prin prisma căreia faptele umane, fie ele deviante sau nu, apar ca fiind rezultate ale socializării.

1.2. Factori determinanți ai delincvenței juvenile

Infracțiunea apare în orice mediu social, chiar și într-unul superior din punct de vedere etic. În acest caz cauzele infracțiunii trebuiesc căutate la individ. Unii delincvenți prezintă din naștere tendințe antisociale care se manifestă devreme prin acte de brutalitate, nesupunere, furt, perversiuni. Putem spune despre aceștia că sunt victimele propriei constituții psihice. Aceștia ajung de timpuriu în conflict cu legea, și dintre ei se recrutează cel mai mare procent de recidiviști.

Inteligența scăzută este un alt factor care determină criminalitatea. Explicația dată de specialiști în argumentarea impactului inteligenței asupra delincvenței ar fi lipsa unuia din factorii inhibativi de prim ordin – nu poate prevedea consecințele infracțiunii, nu e capabil să se oprească la timp, să se abțină de la impulsul antisocial.

Anomaliile psihice care pot duce la infracțiune sunt cel mai des native, dar pot fii determinate și de boli precum encefalita epidemică, care să aibă ca rezultat modificări comportamentale.

Condițiile de mediu – certurile, neînțelegerile din familie, lipsa de supra-veghere, imposibilitatea satisfacerii nevoilor primare – pot fii cauze care să determine o conduită delicventă chiar la persoane cu o constituție psihică normală.

La întâlnirea factorilor individuali și sociali șansele ca infracțiunea să aibă loc cresc foarte mult.

Cauzele care determină delicvența juvenilă sunt variate și necesită o cunoaștere cât mai amanunțită a delicvenților, atât în plan individual cât și social.

1.2.1. Influența familiei în apariția delincvenței juvenile

Din vremuri istorice s-a considerat că familia dezorganizată consituie cauza comportamentului deviant. După apariția unor lucrări valoroase, aceasta concepție se consideră depășită, considerându-se că de fapt nu structura familiei este vinovată de comportamentul deviant ci carențele pe care le are fiecare tip de familie dezorganizată.

În fapt, familia dezorganizată este familia care-și pierde integritatea ca urmare a separării părinților datorită unor motive, precum :

-familia incomplet unită sau nelegitimă ,

-familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia din soți, ca urmare a  anulării căsătoriei, separării, divorțului sau părăsirii,

-familia tip ,,cămin gol” (soții locuiesc împreuna  fără o comunicare reală și fără să constituie unul pentru altul un suport emoțional) ,

-familia în criză datorită absenței unuia din soți prin : deces, detenție, concentrare, boală , existența unor situații care determină eșecurile comportamentului conjugal, datorită: retardarii copilului, psihoza copilului sau a unuia din soți, boală incurabilă.

Studiile asupra delicvenței juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorității părintești, a controlului și a a-fecțiunii acestora i-au determinat pe copii să adopte atitudini antisociale. Astfel, din studiul lui Noberto Galli, efectuat pe un grup de 297 delicvenți rezulta că : separarea părinților a determinat la 22,8% din chestionați să aibă atitudini anti-sociale, despărțirea părinților a fost cauza delincvenței la 42% din minorii delincvenți, imoralitatea mediului  familial a fost motivul acțiunilor antisociale în cazul a 58,5%, în timp ce doar 7,7% din subiecți proveneau dintr-un mediu familial normal.

Alt studiu relevant este cel realizat de Jean Pinatel. Acest studiu a determinat urmatoarele concluzii : 58% din infractorii minori provin din familii dezorganizate, din care 13% sunt copii naturali, 4% sunt orfani de ambii părinți, 18% au un părinte decedat, 6% au părinți divorțați, 13% au părinți separați. Dintre subiecții acestui studiu 13% proveneau din familii imorale, în 14% din cazuri copii au schimbat două medii familiale, 13% au schimbat mediul familial în favoarea internatului, 17% au avut dese plecări de-acasă, 9,73% sunt absenți constant din familie.

Există unele familii care, deși sunt ,,organizate” se caracterizează prin accentuate stări conflictuale. Aceste stări pot fi de intensitate diferită și se pot întinde pe diferite perioade de timp, plecând de la forme relativ simple – ceartă, neînțelegeri, contraziceri, refuzul unor obligații familiale – la forme complexe – agresivitate fizică, alungare din domiciliu, abandon familial.

Conflictul conjugal patogen se caracterizează prin capacitatea de penetrare destructivă la nivelul personalității soților, dezorganizând familia și împiedicând realizarea funcțiilor firești ale acesteia.

Modul de relaționare intraconjugală diferă de la un cuplu la altul, ceea ce nu a împiedicat o clasificare a cuplurilor conflictuale. Situațiile conflictuale crează o situație-stimul cu efecte puternice asupra personalității copilului, în funcție de acest criteriu se diferențiază 5 tipuri de cupluri conflictuale. Astfel :

căsnicia celor obișnuiți cu conflictele se caracterizează prin frecvența conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar neexteriorizate altor persoane. Deși conflictul este oricând potențial, rar se ajunge la disoluția cuplului. În general, după trecerea perioadei de criza, cuplul își revine. Copii crescuți într-un astfel de mediu devin violenți, violența manifestându-se atât verbal – necunoscând o alta forma de susținere a punctului de vedere – cât și fizic – de cele mai multe ori pentru păstrarea supremației în grup, sau pentru rezolvarea diferendelor. Minorii delicvenți proveniți din astfel de familii petreceau la întâlnirile cu membrii grupului infracțional una sau mai multe zile împreună în proporție de 47,8%.

căsniciile devitalizate se caracterizează prin pierderea treptată a sentimentelor, a armoniei existente în primii ani de căsnicie. Partenerii petrec puțin timp împreună, manifestă dezinteres pentru preocupările celuilalt, dar îi leagă interesul pentru creșterea copiilor. Lipsită de implicarea emoțională relația nu are perspective, dar rar se ajunge la separare soților. Este genul de relație cel mai des întâlnit. Faptul că părinții nu se ceartă în prezența copiilor determină o interiorizare mai mare a atitudinilor antisociale ale minorilor, procentul fiind 68,4%.

căsnicia pasiv-cordială se deosebește de căsnicia devitalizată prin aceea că pasivitatea caracterizează de la început relația. Acest fapt se poate datora direcționării interesului spre alte activități, sau datorită personalității partenerilor.

căsnicia vitală se bazează pe o relație empatică. Prezența partenerului este foarte importantă, dar partenerii nu-și pierd personalitatea, putându-se afla în poziții de rivalitate.

căsnicia bazată pe relația totală este relativ rară. Partenerii au mult mai multe puncte comune decât partenerii celorlalte căsnicii, nu-și pierd niciodată sentimentele de unitate, vitalitate și centralitate a relației lor.

În fiecare din aceste cazuri, copiii, receptează și trăiesc intens fiecare eveniment desfășurat în familia lor. Efectul principal al relațiilor conflictuale din cadrul familiei îl constituie devalorizarea modelului parental și pierderea posibilității cu identificarea cu acest model.

Nu de puține ori copiii care resimt puternic influențele climatului conflictual, fug de acasă și caută să găsescă un grup de apartenență, care poate fi antisocial. Din cadrul lotului studiat de V. Dragomirescu, 62% din minori provin din familii conflictuale, procentul crește la 72% când stările conflictuale sunt asociate cu consumul de alcool, astfel : 43,9% tatăl consumă zilnic alcool, în 23,6% consum ocazional.

1.2.2. Factorul psihic

În criminologia contemporană, factorii psihici au o mare pondere în etiologia crimei, alăturându-se factorilor biologici și sociali. Unii autori consideră factorii psihici având o importanță mărită comparativ cu restul factorilor criminogeni, motivând astfel: factorii biologici și sociali pot acționa doar dacă trec prin factorii psihici și dacă factorii sociali și fizici sunt interiorizați și însușiți de factorii psihici, astfel încât primii trezesc nevoi, dorințe și planuri mintale care se pun apoi în aplicare.

Studiul factorului psihic impune o tratare a fenomenului atât din perspectiva psihiatriei cât și a criminologiei. O determinare din perspectivă psihiatrică clasifică acești factori în 3 categorii : factori motivaționali, factori cognitivi, factori conativi.

Factorii motivaționali sunt factorii propulsivi, cei care determină la acțiune. Aici se înscriu trebuințele, mobilurile, tendințele, emoțiile, dorințele.

Factorii cognitivi sunt factori de cunoaștere a situației, a mijloacelor de acțiune. Intra în această categorie factorii perceptivi, reprezentativi, imagi-nativi, intelectivi.

Factorii conativi sunt cei care determină punerea în aplicare a dorinței, a planului de acțiune. Aceste categorii de factori există în realizarea de obiective licite, dar și ilicite, în ambele cazuri se manifestă tendințe, dorințe de a realiza ceva și hotărârea de comitere a unei fapte, urmată de punerea în mișcare a hotărârii.

În cadrul factorilor psihici un rol aparte îl ocupă caracterul, temperamentul. În planul psihic pot exista abateri spre anormal de la trăsături psihopatice și nevrotice la patologia psihică (paranoia, schizofrenia).

CAPITOLUL 2. CRIMINALITATEA JUVENILĂ ȘI FENOMENUL „COPIII STRĂZII”

2.1. Scurt istoric al justiției pentru minori

În secolele trecute minorii nu beneficiau de un regim juridic aparte față de adulți, fiind acuzați, condamnați și pedepsiți la fel ca aceștia, indiferent de vârstă. Nu existau nici proceduri speciale de judecare a minorilor și nici facilități de reeducare și socializare.

Începând cu perioada Evului Mediu, Biserica catolică susținea ideea, împărtășită și de juriștii vremii, că minorii sub 7 ani nu au atins încă vârsta rațiunii, motiv pentru care nu pot fi făcuți responsabili pentru "transgresiunile" lor spirituale. Ca urmare a acestei noi concepții, în multe țări, printre care și Anglia, legea permitea scutirea de răspundere penală și pentru minorii între 7 și 14 ani, care puteau fi judecați la fel ca și adulții numai dacă se demonstra că la momentul săvârșirii faptei au avut o înțelegere deplină a naturii criminale a actelor sale. Responsabili pentru faptele penale comise de minori erau considerați părinții, în special tatăl, considerat cap al familiei.

O dată cu perioada Iluminismului a apărut segregarea expresă între lumea copilăriei și cea a adulților. În consecință, în mai multe țări din Europa secolului XIX, au fost construite cămine sau "case de refugiu" pentru copiii orfani, abandonați sau neglijați de familie. La începutul secolului XIX, Johann Pestalozzi a inițiat, în Argau – Elveția, primul așezământ pentru delincvenți, centrat pe reeducarea acestora, inițiativă care s-a răspândit ulterior în mai multe țări europene. La nivel legislativ, codurile penale ale țărilor europene, elaborate mai ales în perioada interbelică, stabilesc dispoziții speciale cu privire la sancționarea minorilor, reglementări ce au la bază prioritatea protecției și reintegrării sociale a tânărului, în defavoarea pedepsei privative de libertate.

În Statele Unite ale Americii primele legi speciale în baza cărora minorii erau judecați în cadrul unui regim juridic separat de cel al adulților au apărut la sfârșitul secolului XIX. În anul 1899, în Illinois a fost elaborată o lege specială cu privire la delincvența juvenilă, lege care a devenit un model în domeniu pentru toate celelalte state. Pentru a evita stigmatizarea tinerilor ca urmare a definirii lor drept infractori (criminali), legea din Illinois a fost prima care a consacrat noțiunea de delincvenți. De asemenea, legea menționa că judecătorii trebuie să judece cazurile de delincvență juvenilă în funcție de necesitatea apărării intereselor tinerilor și în direcții sociale dezirabile. În perioada 1938-1945, legislația specială pentru minori s-a generalizat în toate statele americane, ca urmare a Actului reglementând funcționarea tribunalelor pentru tineri (Juvenile Court Act), elaborat de guvernul federal în anul 1938.

În România, până în anul 1866, minorii delincvenți, cei cu "rele deprinderi" și cei cu tulburări de comportament erau internați la Mănăstirea Cernica, iar ulterior, din lipsă de spațiu, la Schitul Balamuci din județul Ilfov. În 1878 a fost înființată Casa de corecție a minorilor, cu sediul la Mislea, județul Prahova, unde se executau pedepsele privative de libertate pentru minorii care comiseseră fapte grave. În anul 1921, din inițiativa profesorului C. Meisser, secretar general al Ministerului Instrucției Publice, a fost creată la Iași prima Școală de îndreptare pentru minorii cu comportamente deviante, inclusiv delincvenți. La nivel legislativ, Codul penal din 1936 prevedea internarea minorilor care comiteau delicte grave în școli de îndreptare, denumite mai târziu colonii de reeducare, aflate inițial în subordinea Ministerului Instrucției Publice, apoi a Ministerului Sănătății și, din anul 1951, în subordinea Ministerului de Interne. Codul penal din 1968 cuprinde o reglementare juridică superioară celui anterior în ceea ce privește minoritatea, acest domeniu fiind normat în amănunt și în toate aspectele sale.

2.2. Cauze generale și cauze specifice ale criminalității juvenile

2.2.1. Sărăcia cronică.

România se confruntă în primul rând cu o criză a resurselor economice. După anul 1989 formarea mecanismelor economiei de piață a înaintat foarte greu, reformele politice și sociale și-au atins în mică măsură obiectivele, iar viața oamenilor s-a deteriorat continuu sub aspect economic, atingându-se o rată a inflației de până la 40%. Chiar în prezent salariul mediu pe economie este în jurul sumei de 200 de euro, cu mult sub media europeană. La aceste venituri scăzute se adaugă creșterea permanentă aprețurilor în toate sectoarele economice.

Fară a se putea stabili un raport de cauzalitate directă între sărăcie și delincvența juvenilă, ea este responsabilă de modul în care familiile își cresc copiii, și de aici se nasc o serie de factori favorizanți pentru o conduită deviantă, cum ar fi:

frustrarea unui mod de viață limitat în resurse față de cel al altor copii și tineri din anturajul minorului îl determină la utilizarea unor mijloace nelegitime, chiar ilicite, pentru atingerea scopurilor, mijloace apreciate drept "soluții de viață";

în unele cazuri, mai ales în rândul populației rrome, chiar familia este cea care încurajează minorul la comiterea unor acte deviante, în scopul obținerii de resurse nu doar pentru el, ci pentru întreținerea întregului cămin;

părinții folosesc diferite surse de trai aflate la limita legalității (cum ar fi colectarea de fier vechi), ceea ce reprezintă un model negativ pentru minor sub aspectul formulării obiectivelor și mijloacelor de reușită în viață;

apariția fenomenului "copiii străzii", fie la instigarea familiei (de exemplu, copiii sunt trimiși la cerșit de către unele familii de țigani), fie din proprie inițiativă, ca evadare dintr-o "viață grea" cu sărăcie și lipsă de socializare.

2.2.2. Cauze familiale

Din punct de vedere economic cele mai mari dificultăți le întâmpină familiile cu doi sau mai mulți copii. O consecință directă este scăderea numărului de copii într-o familie. Puțini adulți se încumetă să-și dorească mai mult de doi copii, iar unii dintre ei nu vor avea nici unul. Există, însă, și unele excepții, respectiv familiile de țigani, caracterizate de interesul relativ redus pentru asigurarea unor condiții optime de trai minorului, iar în lipsa barierelor economice dispar și temeiurile limitării natalității. Efectele pentru viitorul copil sunt, firește, dezastruoase dacă avem în vedere că populația rromă se confruntă cu cea mai mare rată a sărăciei, și vor fi exprimate prin lipsa unor condiții minime de hrană, îmbrăcăminte, și igienă, eșecul socializării școlare și abandon școlar, deficiențe de educație, marginalizarea socială datorată factorilor menționați anterior și altor factori negativi, apariția sentimentului de frustrare și a fenomenului de etichetare socială etc.

Însă, chiar familiile de alte etnii cu doi sau mai mulți copii se pot confrunta cu probleme economice grave, date de șomaj, incapacitatea de a le asigura condițiile de viață cu care minorul intră în contact în anturajul său, creșteri de prețuri etc. În sens contrar, alte familii dețin resurse financiare suficiente, chiar în surplus, dar pentru a le obține sacrifică timpul destinat educației și socializării cu copiii lor. Astfel, părinții îi neglijează, le dau libertate deplină, nu-i supraveghează, nu țin legătura cu școala, ori, dimpotrivă, pentru că nu le înțeleg necesitățile afective, adoptă măsuri punitive prea severe sau chiar îi maltratează, nu le asigură o educație corespunzătoare etc. Drept urmare, a crescut numărul de minori inadaptați social, cu carențe de educație și conduite deviante, la fel ca și numărul acelora care evadează, temporar sau definitiv, din familie pentru a se alătura mediului stradal.

O altă problemă o reprezintă familiile cu părinți divorțați sau separați în fapt. Aceste familii sunt caracterizate de o acută lipsă de funcționalitate și de un climat educațional cu deficiențe morale. Nu sunt puține cazurile în care, părintele căruia i-a fost încredințat minorul, îl instigă la ură împotriva celuilalt părinte sau manifestă față de el o atitudine prea indulgentă, în scopul de a-i câștiga atașamentul, ori cele în care parintele trăiește în concubinaj, de multe ori partenerul de viață având o atitudine ostilă, chiar violentă, față de minor, ori cele în care părintele uită de copil, de educația acestuia, de nevoile lui de socializare, tratându-l ca pe un simplu coleg de apartament. În cadrul acestor familii conflictele sunt permanente, iar privațiuniile și insatisfacțiile sunt frecvente, determinând disoluția familiei ca grup coeziv și protectiv.

2.2.3. Școala și delincvența.

Inadaptarea școlară se manifestă sub două aspecte: un aspect pedagogic sau instrucțional, respectiv dificultăți de asimilare a cunoștințelor instructive și cele educative, și un altul relațional, dat de capacitatea de a stabili legături cu profesorii și ceilalți elevi, de a interioriza normele școlare și valorile sociale acceptate, cu alte cuvinte, el exprimă orientarea și stabilitatea atitudinilor elevului față de ambianța școlară. Apectul pedagogic se traduce prin eșecul școlar, iar deficiențele de relaționare determină apariția conduitelor deviante.

Eșecul școlar este și el de două feluri – cognitiv (privind asimilarea cunoștințelor instructive) și necognitiv (privind regulile de educație) și are la bază factori individuali și exogeni. Printre primii se pot aminti: malformații anatomo-fiziologice, deficiențe senzoriale, retard intelectual ori doar hiperexcitabilitate sau irascibilitate etc. Acești factori dau naștere unor complexe de inferioritate și inhibiții generale, inclusiv intelectuale. Nesusținut afectiv de către cei din jur elevul va deveni suspicios, se va izola evitând grupurile, sau chiar va da frâu liber imaginației, considerând că nu este dorit de colegi sau că nu este iubit nici măcar de familie.

Drept urmare, crizele de plâns, episoadele de agitație și agresivitate verbală sau chiar fizică, faptele de răzbunare, de la cele puerile (cum ar fi, ascunderea unor rechizite ale colegilor, delațiunea, minciuna etc.) la cele grave, din sfera ilicitului penal (furturi, tâlhării, vătămare corporală etc.), vor fi tot mai fracvente. Între factorii exogeni, cei mai importanți sunt reprezentați de criza familiei, inclusiv lipsa respectului pentru educație și cultură, precum și unii factori școlari, ca de exemplu mărimea clasei de elevi; eterogenitatea acesteia sub aspectul vârstei și ritmului individual de asimilare a cunoștințelor; stiluri didactice deficitare; slaba pregătire profesională a unor cadre didactice; neimplicarea acestora în problemele personale ale elevului, fapt care îi distanțează pe cei doi protagoniști ai procesului de învățământ, generând indiferența unuia pentru celălalt; neadaptarea programelor șolare la necesitățile actuale ale societății etc. În aceste condiții, fenomenele de absenteism, inadaptare școlară și abandon școlar au devenit extrem de frecvente, în special în rândul populației rurale.

Victime ale propriilor lor părinți și educatori, copiii, în general, și adolescenții, în special, se orientează din ce în ce mai frecvent spre grupurile stradale sau spre anturaje privite sub forma unor "cluburi private", unde por găsi recunoaștere, identitate, securitate emoțională, sprijin și ajutor reciproc. Ca o consecință directă, crește riscul socializării negative, implicit al genezei conduitelor deviante, printre care și delincvența juvenilă.

2.3. Efectele criminalității juvenile

2.3.1. Fenomenul "copiii străzii".

Nu există o definiție legală sau unanimă a copiilor străzii, cea mai folosită fiind definiția dată de Grupul de Studiu din Consiliul Europei: "copii sau adolescenți sub 18 ani, care trăiesc pe stradă pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi; ei se deplasează dintr-un loc în altul și își au propriul grup de prieteni și propriile contacte, iar, oficial, domiciliul lor poate fi cel al părinților sau al unei instituții de stat pentru asistență socială". Deși definiția, dar și doctrina, vorbește de o vârstă între 5-18 ani, sau chiar până la 3 ani, în realitate vârsta poate depăși cu mult 18 ani. În sfârșit, tot sub aspectul definirii, în ultima vreme se face diferența între "copiii străzii" – care trăiesc exclusiv în stradă, și "copiii din stradă" sau "copiii de pe stradă" – cei care au o locuință alături de familie, dar își petrec mai mult timp în stradă, însă au contact zilnic cu familia, de regulă seara, când se retrag la somn.

În prezent în România se estimează că sunt cca. 5.000-6.000 de copii în stradă. Numărul lor real este dificil să fie stabilit cu exactitate datorită mobilității foarte mari a fenomenului. Cei mai mulți dintre minorii fugiți de acasă sau din centrele de ocrotire părăsesc județul de domiciliu, pentru a nu fi găsiți de familie și pentru a fi greu identificați. Așadar, majoritatea copiilor străzii sunt fie fugiți de acasă, datorită crizei familiale (relații tensionate, lipsa afectivității și sentimentului de protecție, agresiuni ale tatălui împotriva mamei, consumul sporit de alcool, maltratarea copilului, abuzul sexual etc.) și sărăciei (șomaj, lipsa serviciului pentru unul sau chiar ambii părinți, absența perspectivelor profesionale și materiale favorabile pentru copil etc.), ca o evadare dintr-un mediu neprimitor, fie din centrele de ocrotire pentru minori, din care fug de violența copiilor mai mari sau a personalului, de condițiile proaste de viață, precum și datorită inadaptării la privațiunile pe care le presupune mediul social. La acestea se adaugă și factori macrosociali, cum ar fi absența unei politici sociale coerente din partea statului, incapacitatea acestuia de a susține financiar programe adecvate într-un asemena domeniu sau un sistem de protecție a minorilor depășit ca pregătire și logistică.

Se poate stabili următoarea clasificare a copiiilor care se află în stradă:

copii care se află în stradă cea mai mare parte a zilei și care au abandonat școala, dar care au contact zilnic cu familia, aceștia reprezentând majoritatea (cca. 53 %); prezintă cea mai mare șansă de recuperare socială;

copiii "fugari" de acasă sau dun centrele de ocrotire, dar pentru perioade relativ scurte de timp, de maxim câteva luni; și aceștia prezintă șanse bune de resocializare;

copiii străzii permanenți sau cvasipermanenți, aceștia au abandonat definitiv instituțiile de ocrotire și păstrează legături ocazionale, rare, cu familia; sunt cel mai dificil de controlat, având mare nevoie de asistență socială deoarece au un comportament deviant structurat, fiind aproape irecuperabili.

Cele mai grave efecte ale mediului stradal sunt reprezentate de favorizarea unor conduite predelincvente și, în cele din urmă, infracționale. Ca fapte infracționale, pe primul loc se află cerșetoria, majoritatea covârșitoare trăind dintr-o asemenea sursă de mijloace materiale. Urmează faptele de furt, în special din zonele aglomerate: gări, mijloace de transport în comun, centre comerciale, parcuri, terasele unor localuri etc., și predominând furturile din buzunar și cele de telefoane mobile. Într-o pondere mai mică, dar în creștere, se află și faptele de consum de stupefiante. Deși mulți dintre copiii care trăiesc în stradă sunt organizați în grupuri, totuși sunt puține cazurile în care acestea sunt structurate pe sistemul unei bande ce are drept obiectiv comiterea de infracțiuni. Pericolul mai mare vine din partea grupurilor criminale constituite de adulți, care vor reuși să îi atragă pe minori în mijlocul lor și să îi folosească în diferite activități delictuale, cerșetoria, furtul și prostituția fiind predilecte.

2.3.2. Prostituția juvenilă

Fenomenul exploatării sexuale a copiilor este dificil de identificat datorită lipsei unor reglementări legislative adecvate și a unor politici de coordonare dintre acestea și autoritățile competente. Foarte puține cazuri au fost anunțate, și mai puține au ajuns în fața instanțelor de judecată, iar condamnările se pot număra pe degete. Fenomenul este și mai grav dacă avem în vedere că piața sexului cu copii este doar un aspect al unei probleme mai largi a traficului de ființe umane.

Existând consumul de acte sexuale deviante, acesta duce implicit la fenomenele de prostituție și pornografie infantilă. Deși fenomenul nu aduce câștigurile financiare așa cum se întâmplă cu piața sexului cu adulți, el există, fiind denumit "industria ușoară" a sexului. România a devenit un mediu favorabil pentru racolarea minorilor datorită sărăciei, consumul fiind mult mai slab reprezentat. Cei mai afectați sunt, firește, copiii din familiile sărace și copiii străzii. De asemenea, se constată o scădere considerabilă a vârstei de stabilire a unui așa-zis majorat, în acest sens, dacă un baiat la 14 ani trezește doar interesul pedofililor, o fată de aceeași vârstă își poate începe "cariera" în lumea prostituatelor adulte.

Rețelele de exploatare sexuală a minorului sunt adevărate pericole nu doar pentru copii, ci și pentru întraga societate. Ele își desfășoară activitatea în secret, conform unor planuri bine puse la punct, având legături cu corupția politică și socială și cu fenomenele de spălare de bani. Astfel de rețele își desfășoară activitatea în trei direcții: servicii sexuale, pornografie infantilă și turismul sexual al minorilor români în alte țări consumatoare de prostituție juvenilă.

Piața serviciilor este mai dezvoltată în orașele de la granită și în cele cu potențial turistic. Absența "caselor de toleranță" legal înființate a dezvoltat alte modalități de practicare a prostituției: prostituția pe drumul public sau în preajma acestuia (parcări, străzi, campinguri, moteluri etc.); casele de "rendez-vous", apărute ca agenții matrimoniale, dar care prestează prostituție de lux; rețelele de sex prin telefon, unele dintre acestea permițând și stabilirea de întâlniri; saloanele de masaj erotic; cluburi de streap-tease etc.

2.3.3. Consumul și traficul de droguri. Consumul de alcool

O parte din ce în ce mai importantă a delincvenței juvenile este în legătură directă sau indirectă cu consumul și traficul de droguri, precum și cu consumul de alcool. Fenomenul este foarte răspândit, de la anturajele stradale și până la colectivitățile din școli, facultăți, cluburi sportive (mai ales dopaj) sau alte instituții.

Folosirea regulată a drogurilor duce la dependență psihică și dezvoltă toleranță și dependență fizică. Pe măsură ce se instalează toleranța, senzația de euforie, specifică stupefiantelor, dispare. Consumatorul are nevoie de drog pentru a se simți normal și pentru a evita starea de rău datorată sevrajului. Aceasta duce la o nevoie incontrolabilă în a continua să folosească drogul. Simptomele de sevraj în mod obișnuit se dezvoltă în 6-12 ore de la ultima doză administrată. Odată ce o persoană este dependentă de droguri, e în stare să facă orice ca să-și obțină doza de drog.

Costurile narcoticelor ilegale sunt foarte mari și dependenții deseori recurg la furturi în familie, înșelarea familiei, ajungând apoi la furturi, tâlhării și chiar crimă în grupul de prieteni, de cunoștințe și în comunitate. De la infracțiunile săvârșite individual în scop de procurare a dozelor se ajunge la constituirea de grupuri criminale formate din prieteni și "tovarăși de consum". Dar cel mai grav aspect al problemei este racolarea consumatorilor dependenți de către rețelele ilegale ale traficului ilicit de droguri. Dependenții acceptă să vândă "marfa" în schimbul unor doze pentru consumul propriu. Astfel, orice consumator de droguri este întotdeauna un potențial "dealer", care sporește membrii crimei organizate.

2.3.4. Delincvența în grup

Fenomenul este incipient, dar sunt deja indicii concrete că el se dezvoltă: o adevărată explozie a consumului și traficului de droguri, existența unei puternice piețe subterane, constituirea unor "grupuri de interese" în unele regiuni din București, Brașov, Timișoara, Constanța, așa cum rezultă din date ale Ministerului de Interne și , constituirea "grupurilor de protecție" contra unei taxe, textele muzicii hip-hop care descriu viața "băieților de cartier", unele incitând la acte de bravadă sau chiar deviante și delincvente, delimitarea zonelor de oraș prin graffitti etc.

2.3.4. Alte fenomene specifice

Cauzele enumerate și expuse sumar până aici nu epuizează, nici pe departe, întreaga etiologie a delincvenței juvenile, generate de fenomenul „copiii străzii”, din România. Din întreaga diversitate posibilă, în final, vor fi prezentate pe scurt căteva dintre ele.

Un alt fenomen negativ, provocat de carențele comunicării între parinți și copii, este așa numitul fenomen „emo" (din englezul emotion = emoție, emotivitate). Comportamentul specific se caracterizează prin exacerbarea emoțiilor negative, prin explorarea sentimentelor de frustrare, umilință, durere, printr-o concepție nihilistă și fatalistă.

Tânărul "emo" se crede inferior și inutil, pentru el viața nu are orizonturi luminate, societatea nu îl dorește, ascultă muzică rock, se îmbracă neîngrijit, cu haine negre sau alte culori sumbre, își lasă părul lung, neîngrijit sau cu frizuri care imită părul neîngrijit. Suntem, așadar, în fața unui comportament nevrotic, autodistructiv, motiv pentru care acești copii comit, în primul rând, acte prin care se pun în pericol pe ei înșiși (izolare, abandon școlar, automutilare psihică sau fizică, înfometare sau alte tehnici în scopul producerii de suferință, suicid etc.), și mai rar constituie un pericol pentru comunitate.

În sfârșit, un real pericol pentru societate, dar și pentru minori, îl reprezintă fenomenul satanist. Curentul satanist face parte din mișcarea New Age, în care se regăsesc, pe lângă "Biserica lui Satan", și alte entități sectante, cum ar fi Asociația Vrăjitoarelor sau Biserica Scientologică. Sataniștii au drept scop "slujirea autentică" a lui Satan și proclamarea lui ca "singur Dumnezeu".

Adepții satanismului sunt grupați în trei structuri organizaționale: categoria ocultă a vrăjitorilor și vrăjitoarelor, urmași direcți ai unor zeități malefice din culturile asiriene, babiloniene, iudaice, aztece etc. – reprezintă linia inițiatică; biserica satanistă, o desprindere din linia inițiatică; și o mișcare la modă a tinerilor, în special sub 20 de ani, care reprezintă sursa de racolare pentru primele două categorii de grupări sataniste. În România se cunoaște doar existența ultimei forme de adulație satanistă, dar se cunosc încercări de infiltrare a unor secte autentice New Age. Dificultatea de a obține informații este dată si de caracterul strict secret și ascuns al primelor două categorii de grupări sataniste pe care îl promovează membrii lor.

Fenomenul satanist constituie un pericol la adresa tinerilor prin două aspecte: comportamentul cotidian pe care îl impune și ritualurile de slujire a diavolului. Comportamentul cotidian se caracterizează prin: consum de alcool în cantități ridicate; consum de droguri; clișee verbale în jurul unor cuvinte cheie, ca "sânge", "bestie", "lanțuri", "mormânt" etc.; în timpul dansului se folosește violența (mosh); se practică sexul sau violul în grup; se promovează și practică complexul brâncovenesc; se promovează principii de viață de tipul: "Ceea ce te iubește, te ucide. Ucide, deci, tot ceea ce te iubește!", "Fă tot ce vrei!", "Puterea este în tine!" etc. Comportamentele ritualice presupun: întâlniri în cavouri, grote, cimitire etc.; pângărirea rugăciunilor creștine; sacrificii cu animale sau chiar umane; supunerea unor membrii ai grupului sau terți la tortură fizică; sinucideri ritualice etc.

CAPITOLUL 3. TEORII CRIMINOLOGICE PRIVIND DELINCVENȚA JUVENILĂ

3.1. Teoria eredității privind criminalitatea juvenilă

În secolele XVII-XVIII, Locke, Shaftersbury și Hutcheson, reprezintanți ai filosofiei engleze, stabileau că delicvența reprezintă o abatere nativă de la regulile de conduită. Potrivit acestui context moralitatea și imoralitatea reprezentau caracteristici native ale psihicului. Similar acestei concepții este și teoria lui Cesare Lombroso.

Punctul de pornire al teoriei lui Cesare Lombroso, cel mai de seamă reprezentant al orientării antropologice, îl reprezintă ideea regresiunii atavice a infractorului. Pe baza acestei idei, el a construit o teorie a criminalului înnăscut, conform căreia structura anatomo – fiziologică a individului și particularitățile sale biologice transmise pe cale ereditară, permit identificarea predispozițiilor către crimă.

Potrivit studiului „Cauzele și remediile criminalității”, Lombroso susține cu o mare varietate de date statistice concepția după care ereditatea manifestă o influență morbidă asupra criminalității. Astfel, în colaborare cu alți cercetători, au fost analizate cauzele morții criminalilor, familiile de proveniență ale acestora, cauzele morții părinților acestora, precum și gradul de devianță existent în cadrul familiilor respective. Totodată, a fost luat în calcul aspectul de recidivă la nivel familial, chiar pe parcursul mai multor decenii, ajungându – se la un secol .

Pornind tot de la o analiză statistică, Lombroso face o comparație între evrei și țigani, ca rase diferite, urmărind influența rasei asupra criminalității: el constată că evreii din diferite țări sunt mai puțin predispuși la infracțiuni, în comparație cu ceilalți creștini. Pe de altă parte, țiganii se situează în contrast cu evreii, deoarece lenea, necinstea, minciuna, hoția, imoralitatea și altele de acest gen, constituie prototipul țiganului de oriunde și oricând.

Lombroso afirma la vremea lui, ceea ce astăzi constituie o problemă socială referitor la țigani: imposibilitatea civilizării acestora, neputința societății de a-i educa și organiza, precum și de a-i conduce spre valorile dezirabile din punct de vedere social.

În urma cercetărilor asupra rasei, Lombroso a ajuns la concluzia că „există o oarecare relație între rasă și criminalitate, și mai ales între rasă și criminalitatea specifică… Criminalitatea unei rase poate avea tendință pronunțată împotriva persoanelor, iar a alteia împotriva averii. O rasă, în general, poate avea mai multă dispoziție la crimă, decât alta”.

În lucrarea „Introducere în criminologie”, este analizată concepția lui Lombroso cu privire la rolul determinant al factorului ereditar asupra criminalității, cu ajutorul a două metode de cercetare:

Metoda genealogică în criminologie constă în cercetarea familiilor de criminali. Cu ajutorul acestei metode s-a lucrat mult sub aspect etiologic din punct de vedere familial, obținându-se rezultate remarcabile. Din cercetări a rezultat rolul extrem de puternic al eredității.

Ca dificultăți în utilizarea acestei metode, putem preciza: factorii și condițiile de mediu constituie de multe ori cauze ale infracțiunilor, iar în unele situații, avem drept cauze atât factori ereditari, cât și factori de mediu. Este deosebit de dificil a se preciza ponderea acestora în săvârșirea actului criminal.

Metoda gemenalogică în ceea ce privește cercetarea eredității la criminali s-a aplicat atât la gemenii monozigoți, (gemeni rezultați din fecundarea aceluiași ovul, sunt identici și se mai numesc univitelini), cât și la gemenii dizigoți (gemeni rezultați din fecundarea a două ovule deodată, nu sunt identici și se mai numesc bivitelini).

Ceea ce s-a constatat rezidă în faptul că gemenii monozigoți prezintă asemănări de conduită, sunt bazate pe același caracter, ceea ce conduce la ideea de o singură ființă în două exemplare, ceea ce nu se întâmplă cu gemenii dizigoți. Din cercetări, a rezultat că în cazul în care unul dintre gemenii monozigoți a fost condamnat penal, urmărindu-se soarta celuilalt geamăn monozigot pereche, și acesta fusese condamnat. Dinpotrivă, în cazul în care unul dintre gemenii dizigoți fusese condamnat penal, urmărindu-se soarta celuilalt geamăn dizigot pereche, s-a constatat că acesta nu manifestase conduită delincventă.

Jonas Lange, care a operat mult cu această metodă, a studiat și trăsăturile gemenilor criminali și a constatat inafectivitate, lipsă de autocontrol precum și existența influențabilității, cauză a inadaptării sociale.

Cu privire la ceea ce se moștenește în cazul crimei, trebuie precizat că „ceea ce este moștenit sunt trebuințele care pot fi egoiste sau puțin altruiste, care determină o conduită bună sau rea, morală sau criminală. Trebuințele și tendințele sunt comune atât actelor permise, cât și actelor nepermise. Conduita criminală nu este nativă, ci native sunt trebuințele care conduc la asemenea act. În felul acesta nu putem susține ereditatea actelor criminale, a criminalității, ci ereditatea structurii psihice, a impulsurilor spre acțiuni sociale ori criminale.

Crima nu este nativă, este nativă structura psihică ce împinge la asemenea acte ”.

Ereditate versus mediu în apariția criminalității juvenile

Profesorul C.I.Urechia a demonstrat în lucrările sale că influența eredității este mare, dar nici influența mediului nu poate fi neglijată. Astfel, el afirmă că puterea eredității este deosebit de primejdioasă, ea având menirea de a „săpa” în organism, pe când în cazul mediului situația poate fi mai lesne controlabilă și, nu în ultimul rând, poate fi modificată.

Se afirmă că un individ sănătos fizic și psihic, poate ține piept unor influențe nefaste ale mediului, pe când un individ căruia i s-a transmis pe cale ereditară viciul, face față mult mai greu sau deloc influențelor negative de mediu.

În cazul în care pe cale ereditară se transmite înclinația către crimă, este mai ușor ca purtătorul să devină criminal, indiferent de mediul „pozitiv” în care se manifestă comportamental, decât individul care primește ereditar trăsături „pozitive”, dar care trăiește într-un mediu viciat. În cel de-al doilea caz, individul, chiar dacă greșește o dată, există șansa resocializării, pe când în primul caz, cu toate oportunitățile mediului favorabil unei vieți decente, morale, individul va călca greșit cu prima ocazie întâlnită.

Ca și alți înaintași, profesorul Urechia a demonstrat că ereditatea este factorul criminogen cel mai grav, considerând după natura sa. Ereditatea criminală există, dar nu este fatală, ci se poate modifica prin influența mediului.

3.2. Teoria psihologică

Concepția psihiatrică

Valerian Cioclei tratează sub trei aspecte contribuția psihanalizei freudiene la dezvoltarea gândirii criminologice:

în ceea ce privește structura psihicului și funcționarea acestuia, Freud analizează cele două sisteme ierarhizate din sfera psihicului, anume inconștientul și conștientul, pentru a căror problematică, el inventează ca tehnică de tratament psihanaliza; privitor la acest aspect structural și funcțional, Freud redefinește conștientul ca „Eu” (Ego) și împarte subconștientul în „Sine” (Id) și „Super-eu” (Super Ego);

cu privire la etiologia și tratamentul nevrozelor, Freud consideră „Complexul lui Oedip” ca fiind nucleul nevrozelor, pe care le tratează cu ajutorul tehnicii „de transfer”, care cu timpul se va extinde, ajungându-se la metoda psihologiei de transfer;

referiri la fenomenul criminal– „diferența între infractor și noninfractor, în concepția lui Freud, s-ar situa la nivelul Supra-eu-lui; tendințele criminogene ar fi prezente la toți indivizii, acestea rămânând ascunse în pliurile cele mai profunde ale personalității individului, fiind controlate și stăpânite pe măsura dezvoltării acestuia și trecerii la faza adultă de către „Eu”, care se desăvârșește în permanență, datorită experiențelor succesive trăite de individ în cursul procesului de maturizare, prin structurarea conștienței morale, Supra – eul fiind cel care dictează Eu – lui, acesta (Eul) supunându-se ori nu ordinului de a controla și stăpâni pulsiunile Sine – lui.”

August Aichhorn a elaborat „Teoria ființei umane lipsite de Supra – eu”, bazată pe cercetarea infracționalității juvenile, extinsă apoi la cea adultă, folosind printre altele metoda genealogică. Această teorie reprezintă oglinda unei personalități socializate negativ, sau inadecvat la normele și valorile dezirabile ale societății, cum ar spune cercetătorul Dan Banciu. Un Id complet nereglat, datorită necunoașterii, îl determină pe Aichhorn să abordeze factorii de mediu ca tehnici de tratament.

O altă concepție sub forma „Teoriei atașamentului” pornind de la funcția biologică a atașamentului – supraviețuirea, consideră că lipsa afectivității materne, sau ruperea legăturilor afective din diverse cauze în copilărie, pot fi exprimate mai târziu în incapacitatea de a oferi afectivitate precum și refulări ce îmbracă manifestări infracționale.

O teorie a caracterului antisocial o întâlnim în lucrarea „Delincvența juvenilă” demonstrează că formarea personalității delincvente ca și conformitate la normele și valorile internalizate în cadrul procesului de socializare primară, la nivel familial.

Teoretizarea complexului de inferioritate apare în lucrarea „What Life Should Mean to You” prin care ni se oferă o explicație a comportamentului infracțional, aceasta constând în nevoia individului de a-și depăși propriul complex de inferioritate, pe o cale facilă, săvârșind infracțiuni. Astfel, prin teoria complexului de inferioritate, Adler afirmă că sentimentul de inferioritate al individului provoacă la acesta trebuința de a-și depăși propria condiție.

Factorii determinanți ai personalității apar prezentați în „Crime and Personality”(1964) lucrare a lui Hans J. Eysenck, care elaborează o teorie a condiționării și afirmă că infractorii sunt caracterizați referitor la personalitate prin agresivitate, impulsivitate, egocentrism, în ceea ce privește psihoticii, sunt căutători de senzații, dominatori, insistenți, cei extrovertiți, iar neuroticii sunt anxioși, neîncrezători în propriile forțe și prezintă stări emoționale labile, toate acestea în proporție majoritară, comparativ cu celelalte trăsături de personalitate.

Tot în ceea ce privește relația dintre personalitate și criminalitatea, Eysenck aduce în discuție o altă idee, conform căreia oamenii își dezvoltă o conștiință prin condiționare, în sensul că pe întreg parcursul vieții sunt pedepsiți pentru acte antisociale și recompensați pentru acte sociale.

Teoria dezvoltării morale „a argumentat că principiile morale de bază și normele sociale se învață prin interacțiunea socială și participarea în societate; în esență, copiii învață să își formeze o moralitate prin legătura cu alte persoane care se află la un nivel superior de dezvoltare morală”.

Prin intermediul lucrării „Introduction à la Criminologie” se avansează conceptul de „proces criminogen”, pe care îl prezintă în trei faze : faza asentimentului temperat (individul inițial normal suferă o degradare progresivă a personalității; este momentul în care subconștientul hotărăște respingerea codului moral și ia naștere ideea de crimă); faza asentimentului formulat (ideea de crimă este acceptată în totalitate); faza a treia, criza, se caracterizează prin trecerea concretă la act. În concluzie, E. de Greef stabilește că infractorul, spre deosebire de noninfractor trece mai ușor la act, în cazul apariției unei situații favorizatoare.

Profesorul Jean Pinatel, elaborează lucrarea „Traité de droit pénal et de Criminologie” în care dezvoltă doctrina lui De Greef și introduce „Teoria personalității criminale”, unde susține inexistența diferenței de natură între infractor și noninfractor. Astfel, apare ideea diferențelor de grad în locul diferențelor de natură, între personalitatea celor două categorii de indivizi, ca de exemplu diferența între infractorul ocazional și cel recidivist. „În viziunea lui Pinatel gradul reprezintă nivelul de la care impulsurile endogene și excitațiile exogene îl determină pe individ să comită o faptă antisocială”.

În încercarea de a realiza portretul personalității criminalului, Jean Pinatel aduce în discuție două aspecte:

a). – nivelul scăzut de instrucție al criminalului: analfabeți, delincvenți cu abandon școlar, nivel insuficient sau absent de pregătire profesională;

b). – nivelul scăzut al conștiinței sociale, indiferența la interesele și scopurile semenilor, iresponsabilitatea față de ceilalți, în general o stare gravă de imaturitate socială, ce se poate constitui în handicap: lipsa integrării, marginalizare.

În concluzie, Pinatel este psihologul ce evidențiază necesitatea cercetării personalității criminale prin prisma factorului social. El consideră criminalitatea „ca o maladie morală a societății criminogene”.

3.3. Teoria sociologică

Emile Durkheim, unul din fondatorii sociologiei, autorul conceptului de fapt social, pornind de la structura societății și instituțiile acesteia, abordează infracțiunea în raport cu funcționarea unei societăți.

În lucrarea „Regulile metodei sociologice” el consideră criminalitatea un aspect normal, funcțional și universal. Având în vedere că nu există nici o comunitate în care indivizii să nu se abată în măsură mai mică sau mai mare de la normele grupului de care aparțin, deci să fie altfel decât tipul colectiv, este foarte probabil ca aceste transgresări să se prezinte ca definite de grup, colectivitate, drept acte infracționale.

Durkheim, în analiza faptelor și actelor sociale, are un punct de plecare bazat pe antiteză: pozitiv – negativ, corect – greșit, etc. La el întâlnim excepția care confirmă regula: nu poate exista o societate perfect normală, dacă nu conține infracțiuni, căci atunci nu s-ar mai putea evidenția aspectul pozitiv în comparație cu cel negativ.

În ceea ce privește schimbarea socială, infracțiunea este declarată indispensabilă, întrucât dinamica societății se axează pe acest raport de schimbare: pozitiv – negativ, poziții dealtfel determinante.

Totodată, infractorul, după părerea lui Durkheim, este o piesă indezirabilă în sistemul social global. Crima constituie într-o măsură mai mică sau mai mare, după caz, un factor social reglator, de echilibru, ca un schimb la ceea ce ar putea fi stagnare, anihilare a progresului. Așa cum el însuși se exprimă, „crima este unul din prețurile pe care le plătim pentru libertate”.

În lucrarea „Diviziunea muncii sociale”, Durkheim imprimă viziunea sa asupra conceptului de anomie. Cu privire la societatea de tip mecanic, diviziunea muncii se prezintă la un nivel scăzut, solidaritatea în această societate fiind caracterizată prin uniformitate. Aspectul totalitar nu lasă loc talentelor sau scopurilor individuale, funcțiile specializate existând în număr restrâns la nivel de grup.

„Fiecare societate exercită, în acest sens, influențe sau presiuni, determinând așa – numitele „curente suicidogene” sau stări „de opinie” cu caracter generalizat, pe care Durkheim le-a clasificat în felul următor: starea de egoism, starea de altruism, starea de anomie și starea de fatalism”.

În funcție de aceste stări, Emile Durkheim a explicat cele patru tipuri de sinucidere: egoistă, altruistă, anomică și fatalistă, fără a pune granițe rigide între ele.

Întemeietorul Școlii mediului social, atribuie criminalitatea factorului social, dar nu în exclusivitate. Acesta este Dr. A. Lacassagne, care recunoaște existența factorului individual în geneza criminalității, a factorilor fizici, acceptând că structura criminalității se diferențiază în funcție de poziția geografică, ceea ce conduce la legea termică a criminalității, conform căreia iarna ar crește numărul crimelor contra proprietății, iar crimele contra persoanelor se intensifică odată cu creșterea temperaturii.

Gabriel Tarde formulează „Teoria imitației”, sub formă de legi bazate pe imitație, ca rezultat al procesului învățării, ceea ce face trimitere la „legile de învățare” ale lui Aristotel. În acest fel, autorul teoriei explică formarea comportamentului criminal, ceea ce va conduce mai târziu la formularea Teoriei socializării la cultura de deviant.

„… și dacă părinții au neglijat să-i dea o meserie, el va învăța ceea ce i se oferă, ce este captivant și amuzant (ceea ce el crede), o meserie ce nu este tehnică, o profesie esențial liberală în ochii săi (din punctul său de vedere), profesia de criminal.”

Tarde consideră că progresul social și moralitatea pot oferi explicații asupra fenomenului criminal, iar în comparație cu Durkheim, consideră crima nu un fenomen normal, ci un rău generator de alte rele. Normal este comportamentul delincvent, care se manifestă după cum a fost învățat, deci intervine aspectul de conformism la normele și valorile cu care individul s-a socializat prin învățare fără „putere” de selecție.

Astfel, teoria elaborată de Tarde, a fost primul pas în tratarea comportamentului criminal din punct de vedere al unui comportament normal învățat.

Fondatorul criminologiei sociologice, Enrico Ferri începe prin a se întreba care este motivul pentru care în condiții exogene similare numai anumiți indivizi comit acte infracționale.

Fără a nega aspectul determinant al factorilor endogeni propus de Lombroso, el pune accentul pe influența socio-economică asupra criminalității.

La Ferri, delictul este un fenomen complex, cu determinare multiplă, atât fizico-socială, cât și biologică, în modalități și grade diferite în funcție de caracterul persoanei implicate, ale locului și timpului comiterii faptei penale.

Raportându-se la acești factori, Enrico Ferri a clasificat delincvenții, după care a oferit o viziune complexă privind etiologia criminalității.

În ceea ce privește posibilitățile de scădere a criminalității, el propune renunțarea pe cât posibil la sancțiunile coercitive și punitive, în avantajul tratării cauzelor ce pot conduce la alegerea comportamentului infracțional.

Ca o concluzie, putem spune că Ferri combină datele furnizate de diversele discipline implicate în cercetarea criminalității cu ceea ce rezultă din studierea infracționalității determinată în principal de aspectul social.

3.3.1. Opinii sociologice moderne

a. Conștiința colectivă

Acest tip de abordare se caracterizează prin caracterul static al societății, în care legi universal valabile au ca scop evitarea conflictelor prin metode reconciliatoare, scopul final general fiind obținerea ordinei sociale prin consens și sacrificii reduse.

Burgess și Park au pus accentul pe studierea dezorganizării sociale sub aspect ecologic, elaborând și aplicând cu acest prilej teoria – metoda cercului concentric la nivelul orașului Chicago. Astfel, au fost analizate caracteristicile zonelor geografice sub aspectul cauzal al echilibrului și dezechilibrului dintre biotic și social.

Cei doi cercetători afirmă că mediul înconjurător este rezultanta echilibrului dintre o anumită zonă geografică „areas” și posibilitățile economice ale locuitorilor acesteia. Ei explică infracționalitatea ca pe un rezultat al caracteristicilor zonei de tranziție, locuită de muncitorii necalificați, care sunt săraci, deci cauza criminalității îmbracă aspectul sărăciei.

Clifford Shaw și Henry McKay au preluat de la Burgess și Park teoria cercului concentric, studiind raportul dintre rata infracționalității juvenile și diferitele areale din orașul Chicago. Rezultatele studiului au arătat că rata delincvenței a persistat în timp, indiferent de rase și de etnii, care în acest timp s-au schimbat, constantă rămânând doar poziția economică și valorile culturale ale grupurilor delincvente.

Totodată, metodele și tehnicile de comitere a infracțiunilor s-au transmis în timp, deci delincvența este un comportament social învățat, transmis de la grupuri anterioare către cele ulterioare, caracterizate de același status economic și cultural, aspect care a primit numele de transmisiune culturală.

b. Incidența dintre cultură și criminalitate

Anumiți indivizi internalizează normele și valorile indezirabile societății și opuse celor dominante, prin urmare aceștia se socializează negativ, condiții în care apare delincvența. Teoria asocierilor diferențiale a fost formulată de Edwin Sutherland. În 1939, în lucrarea „Principles of Criminology” a fost introdus conceptul „asociații diferențiate” deoarece, pe de o parte, termenul „diferențiale” este folosit în limba română în domeniul matematicii și tehnicii, iar pe de altă parte, s-a urmărit redarea cât mai fidelă a concepției lui Sutherland.

Acesta pune la baza teoriei sale principiul învățării, pe care îl preia din teoria imitației a lui Tarde. El reconsideră întreaga experiență de viață a individului pentru a explica istoric și genetic comportamentul criminal, înaintând în acest sens o serie de ipoteze. Principiul cheie al asocierilor diferențiate se rezumă la faptul că o persoană nondelincventă devine delincventă având drept factor cauzal o abundență de aprecieri favorabile violării normelor de drept în detrimentul aprecierilor nefavorabile încălcării acestora. Evidențiind caracterul ambivalent al grupurilor existente în societate, Sutherland accentuează ideea după care criminalitatea ar fi o rezultantă a organizării diferențiale a grupurilor sociale.

Teoria lui Sutherland se caracterizează în principal prin:

– conținutul a ceea ce este învățat include tehnici specifice de comitere a crimei și în general, aprecieri favorabile încălcării legii; acestea sunt elemente cognitive, sunt mai degrabă idei decât comportamente;

– procesul prin care învățarea are loc implică asocieri cu alte persoane în cadrul grupurilor personale intime.

c. Crima: un scop sau un mijloc?

Robert K. Merton a reconsiderat conceptul de anomie din punctul de vedere al devianței sociale, elaborând teoria anomiei.

Merton creează o paradigmă, ce tratează modurile de adaptare a individului la mediu, reușind să evidențieze cinci dintre ele ca reprezentative: conformismul ( cei ce acceptă și scopurile dar și posibilitățile de atingere a acestora pe care le oferă societatea, indiferent de rezultat); inovația (indivizii care acceptă scopurile înalte propuse de societate, dar resping mijloacele legitime de atingere a scopurilor, deoarece acestea nu sunt suficiente pentru finalizarea acțiunii întreprinse în vederea atingerii țelului propus); ritualismul (acest comportament îl adoptă cei care se limitează la posibilitățile de trai legitime pe care le au la dispoziție, fiind dispuși să renunțe la scopurile mai înalte – sunt cei mediocri, care nu doresc să-și depășească propria condiție); evaziunea (sunt în general indivizii anomici, care renunță la scopuri și posibilități de mai bine și se refugiază în grupuri marginale , adoptând subcultura acestora); rebeliunea (rebelii sunt cei care resping atât scopurile cât și mijloacele înlocuindu-le cu altele și luptând pentru ele).

Merton pune accent pe faptul că mediul în care trăiește individul este determinant atât în ceea ce privește aspectul social (relații sociale), cât și cel cultural (întregul sistem de norme și valori care umanizează specia umană în timp și spațiu). Concluzia este că cei ce aparțin claselor defavorizate nu au acces la statusuri înalte și încearcă pătrunderea spre pozițiile sociale râvnite recurgând la adoptarea unui comportament antisocial.

Această teorie are meritul de a fi evidențiat discrepanța dintre scopuri și mijloace, precum și tipurile de comportament adoptat de la mijloace la atingerea scopurilor, dar are și limite, întrucât caracterizează în principiu tendințele individului american, deci arealul de aplicare este delimitat.

d. Necesitatea controlului social pozitiv și negativ în studiul comportamentului delincvent

Sociologul american Walter C. Reckless, a încercat o explicație atât privitor la comportamentul normal, pozitiv, cât și la cel deviant. Astfel, punând temei pe controlul social, el elaborează „teoria înfrânării”, care se vrea o îmbinare între sistemul de control interior, beneficiarul unui puternic autocontrol, stăpânire de sine, încredere, optimism etc. și sistemul de control exterior, alcătuit din mijloacele de care dispune mediul apropiat pentru a-l ține în frâu, a-l împiedica să aleagă mijloace de realizare a scopurilor considerate ilicite, ilegale și a-i oferi alternative dezirabile din punct de vedere social. Această teorie, încearcă să clarifice cum acționează tensiunile negative și pozitive asupra individului, conlucrarea acestora cu căile socializatoare pe care el le-a parcurs, dar nu reușește o explicație în legătură cu diferența de etichetare în cazul delictelor de același fel.

e. Conflictul, factor determinant al devianței sociale

Curentul interacționist pornește de la ideea conform căreia societatea este alcătuită din grupuri care diferă atât ca normativitate și valorizare, cât și ca definire a conformității și devianței, după cum specifică și sociologul român S. Rădulescu, în „Devianță, criminalitate și patologie socială”.

Lemert și Tannenbaum au pus bazele unei teorii denumită „teoria etichetării”, după care devianța este considerată o atribuire a unor comportamente altfel decât cele convenționale, o reacție socială.

Etichetarea conduce către „dramatizarea răului”, aplicarea de pedepse cu privarea de libertate și asocierea cu infractori mult mai periculoși și mai experimentați, ceea ce cimentează viitoarea carieră infracțională.

Edwin Lemert a realizat o analiză paralelă între reacția socială și efectul acesteia față de conduita deviantă (devianța secundară) și manifestarea conduitei ca atare, faptul în sine (devianța primară). El caută să explice procesul prin care, „ca urmare a reacției sociale față de conduita sa, individul își autodefinește propria-i identitate pentru a se ajusta cerințelor noului rol (cel de deviant, delincvent), care i s-a atribuit”.

Conform teoriei etichetării, alegerea carierei infracționale are drept cauze atât reacția socială, concretizată în sancționare, stigmatizare, izolare și segregare socială, cât și internalizarea etichetării de către individ, toate acestea conducând în final la acceptarea și practicarea unui comportament infracțional ce tinde către profesionalizare.

Este absolut necesar, ca ori de câte ori vorbim despre teoria etichetării să menționăm care sunt tezele fundamentale ale lui H.Becker, J.Kitsuse și K. Erikson, care studiază consecințele teoriilor avansate de Tannenbaum și Lemert :

Definițiile care clasifică conduitele în comportamente deviante sau acceptabile (normale) sunt subiective și relative;

Reacțiile sociale negative față de actele de violare a normelor nu se declanșează în mod automat – reacția socială nu poate fi anticipată, ea are un caracter problematic;

Procesul cheie care trebuie urmărit în investigarea devianței este etichetarea comportamentului ca fiind deviant și a indivizilor ca fiind devianți de către public (în această categorie intră și individul în cauză, în calitate de observator și evaluator al propriului comportament);

Etichetarea unui individ ca fiind deviant, din perspectiva caracterului social și moral indezirabil al conduitelor sau actelor sale, are multiple consecințe negative pentru întărirea și agravarea comportamentului său deviant ;

Odată ce eticheta a fost aplicată este dificil de a o înlătura.

Aplicarea etichetei de deviant unui violator de normă nu este un proces întâmplător, ci este puternic influențată de o serie de împrejurări, ca de exemplu acuzarea publică a deviantului;

Aplicarea etichetei de deviant are consecințe puternice în ceea ce privește autopercepția individului și autodefinirea lui ca fiind un deviant autentic.

Pe lângă merite, această teorie are, ca oricare alta și limite, cum ar fi ignorarea cauzelor actelor infracționale și generalizarea ideii conform căreia etichetarea determină invariabil amplificarea infracționalității.

3.3.2. Opinii radicale

În 1973 a fost publicată lucrarea „Noua criminologie”, avându-i ca autori pe Ian Taylor, Paul Walton și Jock Young, lucrare axată pe principii marxiste, considerând factorul economic ca primordial în producerea conflictelor, în condițiile în care legea se aplică diferențiat, în funcție de clasa socială .

Autorii au susținut că noua abordare criminologică ar necesita analizarea cauzelor îndepărtate și imediate ale actului infracțional, actul în sine, precum și originile apropiate și îndepărtate ale reacției sociale, efectul acesteia asupra perpetuării infracțiunii, „natura procesului devianței ca întreg”.

Această lucrare a avut un efect mult sub cel scontat.

Richard Quiney a încercat să promoveze o teorie socială, bazată pe idei marxiste. El susține o egalitate deplină în fața legii, pentru aceasta fiind necesară înlocuirea societății capitaliste cu cea socialistă, care se vrea singura și necesara condiție pentru ca indivizii să împartă în mod egal beneficiile materiale, totul conducând către o nouă natură umană (vezi N.Ceaușescu, care preluând ideile marxist-leniniste, promova crearea omului nou, perfect fizic și psihic, egal cu ceilalți, un individ fără probleme, fericit și total integrat în societatea pe care și-o dorea comunistă).

CAPITOLUL 4. MODALITĂȚI DE PREVENIRE A CRIMINALITĂȚII JUVENILE

4.1. Evaluarea predictivă a raportului dintre predelincvență și delincvență

Aplicarea în practică a tabelelor de predicție implică, mai multe dificultăți metodologice generate, cu prioritate, de opțiunile pentru modelul teoretic ales ca bază de referință pentru evidențierea cauzelor delincventei juvenile. O dificultate în acest sens o reprezintă și elaborarea unor ipoteze corecte cu privire la deosebirea dintre predelincvență și delincventă, pentru a fi în măsură să precizăm dacă există o continuitate legică între conduitele unor minori sau adolescenți care n-au săvârșit decât acte deviante cu caracter benign și conduitele infracționale bine structurate ale acelorași tineri în perioada lor de maturitate. Printre studiile clasice întreprinse în această problemă trebuie menționat și cel întreprins în perioada interbelică în orașele Cambridge și Soummerville.

Cercetarea a debutat prin selectarea a două loturi de minori: primul lot cuprindea un număr de 325 de băieți având o vârstă medie de aproximativ 10 ani și jumătate, care săvârșiseră deja o serie de acte predelincvente, fără a putea fi însă numiți delincvenți ca atare cel de al doilea lot cuprindea același număr de băieți definiți prin vârste și caracteristici similare, apreciați de educatorii lor ca neridicând probleme din punct de vedere moral și legal.

Primul grup, denumit „grup de tratament” grup I, a fost încredințat supravegherii atente a unor lucrători din domeniul asistenței sociale, care se preocupau, îndeaproape, de pregătirea lecțiilor, de modul de petrecere a timpului și de anturajul minorilor, intervenind ori de câte ori era cazul în activitatea și reacțiile acestora. O atenție deosebită fost acordată de asistența socială corelării dificultăților școlare cu cele familiale și extrafamiliale, activitatea ei fiind orientată, cu prioritate, asupra adaptării școlare și asupra anturajului acestora.

Cu cel de al doilea grup, denumit „grup de control” a fost lăsat să evolueze singur, fără nici o supraveghere sau intervenție din partea asistenței sociale.

Metoda selecției „în pereche”, utilizată de cercetătorii care au întreprins acest studiu, a constat în alegerea, pentru fiecare minor din grupul de tratament, a perechii sale în grupul de control, alegere bazată pe circa 100 de variabile relevante și pe examinarea clinică, atentă a personalității.

Doi băieți erau considerați pereche dacă apăreau din punct de vedere al modelului configurațional format din cele mai semnificative variabile (grad de inteligență și educație, personalitate, sănătate, factori de mediu, de familie, de rezistență etc).

Cercetarea a fost desfășurată într-un interval de 10 ani, propunându-și să releve eficacitatea activității de asistență socială asupra conduitelor minorilor predelincvenți.

O prolemă esențială a studiului a constituit-o calificarea comporta-mentului ca fiind predelincvent sau delincvent. In acest sens, culegând date de la vecini, rude, profesori și consultând dosarele de judecată, ca și cele întocmite de poliție, evaluatorii echipei de cercetare care au examinat fiecare caz în parte , au utilizat o scală de predicție , ordonată de la minus 5 (cea mai mare probabilitate ca un minor să devină delincvent), la plus 5 ( cea mai mică probabilitate ca un minor să devină delincvent).

Punctul "0" a fost considerat limita de la care un minor poate să evolueze de la delincventă spre marea delincventă.

Cercetarea a făcut posibilă observarea evoluției comportamentului delincvent, chiar la acei minor care nu erau considerați de la început predelincvenți la vârsta de 10-11 ani. În cursul desfășurării cercetării într-o perioadă de 10 ani lotul de tratament s-a redus, în urma diferitelor evenimente intervenite ( decese , mutări în alte orașe etc.) de la 325 la 255 de băieți.

Deși rezultatele au reliefat influența benefică exercitată de asistența socială asupra grupului de tratament, studiul nu a reușit să confirme decât parțial predicțiile elaborate. În mod paradoxal se observă existența unui indice mai mare de delincventă decât lotul de control.

Astfel, se evidențiază că nu întotdeauna predicțiile bazate pe principiul extrapolării au un caracter adecvat și că ele pot genera și situații contrare, mai ales când eforturile de tratament sunt abandonate, considerându-se că nu vor deveni delincvenți pentru că nu au comis acte predelincvente cunoscute ca atare.

4.2. Politici sociale și modalități de reinserție a minorilor cu comportament delincvent

Abordarea fenomenului de delincventă juvenilă, a mecanismelor sale de producere și manifestare, își justifică actualitatea prin caracterul mai mult sau mai puțin intens al acestui fenomen, ale cărui efecte negative nu pot fi evaluate sau subestimate de sociologi, psihologi, medici, psihiatri, juriști, criminologi etc. Reprezentând ansamblul încălcărilor și abaterilor tinerilor de la normele de conviețuire socială, delincventa juvenilă se caracterizează printr-o serie de trăsături generale și comune, ceea ce implică identificarea factorilor și adoptarea unor măsuri adecvate de prevenire și recuperare socială.

Perioada postrevoluționară a avut un efect important și asupra vieții și comportamentului minorilor, mulți dintre aceștia luând-o pe un drum greșit, încă de la primii pași în viață.

Frământările politice și social economice prin care se caracterizează etapa actuală de tranziție, au marcat puternic o serie de familii, situație cu repercusiuni directe asupra creșterii și educării copiilor, problemă trecută pe plan secundar sau chiar omisă.

Fenomenul de delincventă juvenilă tinde să depășească chiar un anumit punct „critic”, provocând îngrijorarea în rândul specialiștilor și cercetătorilor, factorilor de răspundere din domeniul aplicării legilor și administrării justiției, opiniei publice în general.

Acest fenomen este agravat și de așa-numiții „copii ai străzii”, fenomen care a fost sesizat la începutul anilor '90 în presă și necunoscut opiniei publice românești până la acea dată. Imaginea copiilor dormind în Gara de Nord, drogându-se cu celebrul „aurolac” ne aduce în prim plan o realitate șocantă, prezentându-ne victime ale unui sistem educativ deficitar, copii maltratați sau alungați de acasă și care prin „asociere diferențiată” învață la o vârstă fragedă tehnicile infracționale.

4.2.1. Tipuri de politici sociale

România, la data semnării „Convenției cu privire la drepturile omului”, adoptată la Adunarea Generală O.N.U. în noiembrie 1989, dispunea deja de un sistem juridic de promovare a dreptului copilului, ceea ce constituie o premisă favorabilă preluării și implementării acestei convenții internaționale.

Unul din elementele politicii sociale, caracteristic perioadei de dinainte de 1989, care a adus la apariția fenomenului de devianță în rândul copiilor a fost politica demografică.

Acțiunea legilor care o susțineau a determinat deteriorarea climatului afectiv al familiei. Efectul a fost dezastruos, iar printre altele un număr considerabil de copii au fost abandonați în orfelinate sau case de copii, care datorită climatului educațional și afectiv necorespunzător, au generat comportamente deviante în rândul tinerilor.

În prezent, consecințele negative ale acestor tipuri de procese sociale declanșate în trecut s-au combinat cu schimbările economice și sociale din perioada de tranziție, printre care:

scăderea nivelului de trai pentru familiile cu copii mulți;

lipsa unor modalități viabile de protecție socială a acestor familii defavorizate socio-economic, ceea ce contribuie la perpetuarea stării de marginalizare în care se află;

scăderea autorității mediilor și a instituțiilor cu rol în asigurarea controlului social;

degradarea continua a climatului civic, dezorientarea morală și normativă explicabilă pentru o societate aflată într-o perioadă de schimbări sociale majore.

O analiză atentă scoate în evidență faptul – deloc neglijabil – că majoritatea acestor copii aflați în situații foarte dificile provin din familii cu grave deficiențe structurale și funcționale, din familii în care dezinteresul pentru soarta propriului copil merge până la situația limită în care copilul e lăsat să-și poarte singur de grijă.

Dezvoltarea învățământului superior, creșterea promoțiilor nefiind însoțită de sporirea capacității de absorbție a pieței muncii, duce la devalorizarea speranțelor atașate nivelurilor școlare înalte și la marginalizarea unei proporții crescânde a tinerilor.

Calitatea serviciilor de asistență medicală este foarte scăzută, protecția socială în această direcție dovedindu-se ineficientă, de slabă calitate cu efecte negative în domeniul sănătății, igienei și al educației tinerilor în acest sens.

Ca o concluzie, putem afirma că familia se confruntă în prezent cu o serie de probleme aproape insurmontabilă în unele cazuri:degradarea continuă a nivelului economic, nivel relativ scăzut de sănătate, incapacitate de a se adapta la noile condiții de trai într-un mediu instabil; dificultăți de integrare pentru familiile marginale și de sprijinire a familiilor rurale; slaba organizare și funcționare a serviciilor sociale ce deservesc familia.

În această perioadă de multiple schimbări, deși grav afectată, familia este nevoită să preia o serie de funcții ale statului, fost patemalist, devenind principal pivot de sprijin și de supraviețuire în condițiile dificile generate de restructurările economice și sociale.

Politica socială pe care o promovează fiecare stat este ancorată și reflectă societatea respectivă și prezintă modalitatea în care statul a găsit soluții pentru problemele societății. O privire asupra câtorva tipuri de politici familiale existente este edificatoare.

Acestea pot fi împărțite în politici familiale explicite și politici familiale implicite. Cele explicite cuprind măsuri luate în mod expres pentru familie și recunoscute astfel în mod oficial. Pentru atingerea obiectivelor precise și explicite acestea presupun programe specifice.

Politicile familiale implicite cuprind politicile și măsurile guvernamentale, care nu vizează în mod expres familia, dar care o influențează. Ele vizează indivizi, segmente ale populației, anumite probleme sociale precum și politicile sociale sectoriale.

Există două modele principale care cunosc variante sau chiar extreme , precum și combinații ale lor.

Tablou comparativ

Modelul instituțional (redistributiv) crede politica familială ca pe un domeniu social major, îndeplinind servicii universale, in afara regulilor pieței, după principiile nevoilor și tinde să se extindă asupra tuturor aspectelor vieții civile, având ca scop redistribuirea resurselor .

Rolul statului, in acest model, este după părerea prezentată de P.Hardiker, acela de a „menține status quo-ul” și deci „serviciile de ocrotire suplimentează eforturile indivizilor și al familiilor de a-și satisface propriile nevoi”. Problemele sociale apar din pricina incapacității indivizilor sau a familiilor de a se servi de serviciile oferite sau din eșecul agențiilor de ocrotire socială de a pune la dispoziție aceste servicii. Finalitatea centrală a serviciilor sociale rămâne adoptarea familiilor. Acest punct de vedere poate fi comparat cu concepția paternalismului statal, prezentată de Fox Harding.

Modelul rezidual propune două căi „naturale” prin care nevoile individuale sunt indeplinite, piața liberă și familia. Acest model este legat de ideologia liberală a pieței libere și autosusținerii. Valorile ce rezidă din individualism și libertate sunt subliniate in acest model, iar inegalitatea este acceptată ca rând o „consecință necesară”. Există o intervenție statală minimă, iar indivizii au responsabilitatea de a-și asigura propria lor bunăstare și de acoperi cerințele tuturor celor care se află in ocrotirea lor, sunt dependenți de ei. Intervenția statului este percepută doar ca un ultim remediu in eventualitatea unei ocrotiri a copiilor dezavantajați sau a familiilor aflate in nevoie, marginalizate. Paralela care poate fi făcută aici este in mod evident aceea cu viziunea non-intervenționistă prezentată de Fox Harding.

Se observă caracterul mai activ al politicii familiale de tip instituțional in raport cu tipul rezidual. După unele păreri, in modelul redistributiv, asigurările sociale ar ocupa principalul loc, pe când in sistemul rezidual, locul principal ar aparține asistenței sociale .

In lucrarea "Contextele politicii sociale de prevenție in ocrotirea copilului" P. Hardiker in colaborare cu K. Exton și M. Barker, dezvoltă pe lângă modelele elaborate mai sus altele două.

Modelul dezvoltării. Accentul cade aici pe egalitatea socială și dreptatea socială. Ocrotirea socială de stat este unul din mijloacele centrale prin care societatea poate să devină mai echitabilă. "Problemele personale și sociale sunt explicate in termenii unei distribuții inegale a puterii și resurselor in societate" -afirmă Hardiker.

Modelul radical /conflictual. În cadrul acestui model, statul își asuma un rol destul de mare in crearea condițiilor de egalitate și echitate. Modelul de dezvoltare și cel radical au in comun o finalitate identică, căutând a schimba sistemul mai degrabă decât oamenii, in primul rând printr-o acțiune colectivă.

Este clar, chiar din prezentarea sinoptică a acestor modele de ocrotire, că politica socială, definită in sens larg, va depinde de un set larg de ideologii și de valori care vor determina direcția generală pe care aceasta o va lua, precum și întinderea rolului pe care statul ii va avea in relația cu cetățenii săi.

4.2.2. Reintegrarea socială a minorilor delincvenți

Această latură a problematicii trebuie privită sub trei aspecte.

organismele care execută activitatea de prevenire;

conținutul activității de prevenire;

metodele de lucru utilizate.

a) Activitatea de prevenire o realizează acele organisme care prin profilul și structura lor sunt în măsură să îndeplinească obiectivele fiecăruia din tipurile de activitate preventivă care au fost analizate în secțiunile anterioare. Activitatea de prevenire prin educație este realizată, în mod firesc de ansamblul instituțiilor sociale de profil. Există însă și alte instituții care participă direct la procesul educativ printr-o formă indirectă (implicită), obiectul activ lor fiind de altă natură. În rândul acestora se situează organele judiciare: Poliție, Ministerul Public și Justiția;

b) În ceea ce privește conținutul activității de prevenire(sub aspectul prevenirii prin educație), instituțiile sociale realizează acțiunea educativă antiinfracțională în cadrul a trei mari categorii de principii:

1. cultivarea în rândul indivizilor a respectului față de valorile morale apărate și de legea penală;

2. informarea publicului țintă asupra conținutului legii penale;

3. participarea la formarea deprinderilor și obișnuințelor de a respecta valorile sociale fundamentale.

Organele judiciare desfășoară activitatea prevenire prin informarea indivizilor asupra instituțiilor de drept penal(infracțiuni,pedepse) și, în actualul climat de transparență prin cazuistica prezentată prin mass-media și informarea referitoare la propria activitate desfășurată.

c) Există metode specifice muncii educative din instituțiile sociale spre deosebire de cele folosite în munca educativă a organelor judiciare.

De asemenea, s-ar putea distinge între metodele care privesc organizarea activității de prevenire – asigurarea condițiilor materiale, planificarea acțiunilor, corelarea acestora, îndrumarea, selecționarea și specializarea cadrelor care desfășoară muncă de prevenire, colaborarea cu alte organe etc. – metode practice de realizare a acestei activității(transmiterea de cunoștințe prin procedee orale, scrise, audio-vizuale), asigurarea calității muncii de prevenire (analiza modului de desfășurare, generalizarea activităților pozitive, verificarea rezultatului etc).

Programe de prevenire și recuperare privind copii cu comportament deviant

Amploarea luată de fenomenul devianței comportamentale la minori impune inițierea unor măsuri cu caracter preventiv desfășurată atât de poliție,cât și de alte instituții,îndeosebi instituțiile de învățământ. În acest sens Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Educației și Cercetării au elaborat programe de prevenire a delincventei juvenile în care se prevăd acțiuni comune,dar și specifice unităților de învățământ și ale poliției. Programele sunt în consens cu prevederile privind combaterea fenomenului de delincventă juvenilă din statele Uniunii Europene. În abordarea acestei probleme se impun o serie de acțiuni din partea societății având în vedere că minorii implicați în încălcarea legilor sunt un rezultat și în același timp victime ale unui mediu adeseori neprielnic. În programele elaborate sunt prevăzute:

1. Acțiuni de prevenire generală :

– includerea în cadrul programelor de învățământ a unor teme vizând cunoașterea Constituției și legislației;

– acțiuni educative organizate de personalul didactic,în colaborare cu poliția, atât în scopul cunoașterii de către elevi a normelor de comportament, cât și pentru informarea acestora cu privire la fenomenul delincventei juvenile;

– editarea unor publicații de specialitate, buletine informative pentru minori în vederea promovării ideilor de justiție, legalitate, morală;

– identificarea de către conducerile unităților de învățământ împreună cu specialiști din poliție, a minorilor aflați în situații de risc victimal ori pretabili la săvârșirea de fapte penale, datorită împrejurărilor sau mediului familial, luându-se măsuri de protecție,ocrotire și prevenire adecvate fiecărui caz.

2.Acțiuni de prevenire specială :

– realizarea unor evidențe nominale cu minorii ce nu frecventează școala sau au abandonat-o, aflându-se în situații de vagabondaj și reintegrarea lor în familie și în procesul de învățământ;

– internarea pe termen limitat în centrele de primire minori a copiilor sub 14 ani ce nu pot fi îngrijiți în propria familie sau la care nu există posibilitatea plasamentului familial încredințării și care au săvârșit fapte penale în mod repetat, au fugit din instituțiile de ocrotire, au manifestat tendințe de vagabondaj, cerșetorie, prostituție;

– clarificarea cu operativitate a situației minorilor delincvenți internați în centrele de minori pentru a se asigura reluarea procesului instructiv-educativ;

– desfășurarea în școli speciale și case de copii a unor activități de informare juridică și pregătire antiinfracțională a minorilor.

Programe de acțiune pentru proiectele de tip intervenție

Aceste programe au în vedere:

– îmbunătățirea organizării și funcționării centrelor de primire minori;

– triajul rapid și eficient al minorilor vagabonzi, delincvenți și a celor bolnavi psihic și orientarea acestora spre unități specializate;

– organizarea unor "centre sociale" de mici dimensiuni,de tip deschis, la care acești copii să se adreseze de bună voie și care să acopere nevoile lor primare(hrana, locuința,îngrijire medicală de urgență etc);

– organizarea de "centre specializate" pentru reducerea, resocializarea și reinserția socială a vagabonzilor cronici și a celor care se droghează;

– organizarea unor acțiuni de stradă în scopul contactării, cunoașterii, transferului acestor minori din "mediul străzii" către "un loc de viață".

Programe de acțiune pentru proiecte de tip preventiv

Acestea vizează depistarea cauzelor și condițiilor care generează și favorizează fenomenul delincventei juvenile și trebuie să aibă în vedere:

1. Acțiuni referitoare la :

– familii cu mulți copii și cu o situație economică precară, a acelor familii dezorganizate aflate în situații de criză și în care se întâlnesc aspecte precum abandonul, neglijarea copilului, violențe intrafamiliale;

– unități de ocrotire socială a minorilor, pentru a se evita părăsirea acestora;

– unități de învățământ pentru a identifica și interveni cu rapiditate în cazul minorilor care au săvârșit fapte penale, dar care nu răspund penal.

2. Sensibilizarea opiniei publice și autorităților pentru a se avea în vedere adevărata dimensiune a acestui fenomen.

3.Pregătirea de cadre calificate (medici, psihologi, sociologi, asistenți sociali) și specializarea lor în acest domeniu precum și o politică nouă de abordare a problematicii complexe prin implicarea unor echipe multidisciplinare în vederea identificării de soluții eficiente pentru minorii aflați în situații de criză.

4.3. Prevenție și intervenție în devianță

Profilaxia comportamentelor deviante se referă la totalitatea măsurilor adresate indivizilor, precum și structurilor sociale cărora le aparțin, luate în scopul prevenirii conduitelor neintegrate social, prin intervenția precoce asupra cauzelor, condițiilor și circumstanțelor care pot genera devianța. Astfel, profilaxia ne apare ca o măsură de sănătate individuală și colectivă, o acțiune amplă, desfășurată sistematic, strategie de combatere și de eradicare a cauzelor, pentru a cărei reușită e nevoie de o echipă interdisciplinară. Prevenția presupune aplicarea unui sistem de măsuri structurate în timp sub forma prevenției primare, prevenției secundare și prevenției terțiare.

Prevenția primară se adresează nemijlocit cauzelor generatoare, împiedicând apariția devierilor de comportament; ca operații, cuprinde cunoașterea elevilor, analiza, identificarea și înlăturarea factorilor de risc ce pot genera devieri de comportament.

Prevenția secundară se referă la identificarea precoce a situațiilor de inadaptare și remedierea lor înainte ca acestea să se structureze în comportamente deviante.

Prevenția terțiară sau intervenția constă în măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea structurării conduitelor deviante în forme mai grave, cu conținut antisocial ridicat, infracțional, precum și prevenirea recidivei acestora; aceste măsuri se iau prin procedee individualizate și diferențiate, cu ajutorul suportului social și convergența în acțiune a factorilor educativi.

În ceea ce privește conținutul măsurilor, în opinia autorilor V. Dragomirescu și C. Păun, acestea trebuie întreprinse în planurile socio-psihologic și psihopedagogic, socio-profesional, psihoprofilactic (medical și psihologic) și juridic.

Măsurile de ordin socio-psihologic și psihopedagogic se referă la inserția socio-familială pozitivă prin socioterapia și psihoterapia familiei, prin acțiuni cu caracter de asistență socială, plasarea elevului în relații interpersonale pozitive și un control prelunmgita supra mediului extrașcolar.

Măsurile socio-profesionale au în vedere prevenirea riscurilor de eșec adaptativ cauzat de alegerea unei profesii în dezacord cu aptitudinile sau cu interesele individului, motiv pentru care se intervine prin consiliere și orientare.

Măsurile medicale și psihologice urmăresc depistarea și înlăturarea sau atenuarea acțiunii unor factori cauzali de natură organică ce predispun la conduite deviante.

Măsurile juridice implică în primul rând familiarizarea cu legislația în vigoare.

Din perspectiva diminuării fenomenului, aspectul cel mai important îl constituie deschiderea conținuturilor educației formale către problemele comunității. Implicarea activă a elevilor și dezvoltarea de conduite responsabile prin care să nu contribuie la amplificarea problemelor pot reprezenta soluții eficiente în acestă privință.

Una dintre chestiunile unanim acceptate cu privire la efortul de a îmbunătăți cadrul legislativ și instituțional care protejează minorii și tinerii în țara noastră a fost necesitatea colaborării internaționale în domeniu. Un exemplu în acest sens îl constituie Programul de asistență tehnică acordată autorităților române în implementarea reformei globale a protecției copilului la nivel județean.

Programul Phare/BRIDGING iși propune să răspundă nevoii de asistență tehnică la nivelul fiecărui județ, în paralel cu definirea imaginii globale a situației actuale a protecției copilului, exprimate în indicatori specifici. Astfel, asistența tehnică urmărește:

evaluarea situației copilului în dificultate, incluzând o investigație completă a situației fiecărui copil în dificultate, a serviciilor publice pentru protecția copilului și a instituțiilor rezidențiale de ocrotire, precum și identificarea oportunităților existente la nivel local;

stabilirea unui program de lucru pentru Comisiile de Protecție a Copilului in scopul reevaluării hotărârilor luate conform Legii nr.3/1970, precum și stabilirea unei metodologii privind măsurile de protecție prevăzute de Ordonanța de Urgență nr.26/1997;

evaluarea organizării serviciului public specializat atât din punct de vedere al structurii organizaționale (de exemplu: reorganizarea serviciilor in funcție de volumul de muncă, capacitatea de absorbție a instituțiilor rezidențiale clasice, dezvoltarea rețelei locale, accesibilitatea serviciului și penetrabilitatea in populația țintă), cât și din punct de vedere al activității profesionale (stabilirea unor norme si standarde de calitate, reorganizarea instituțiilor absorbite, dezvoltarea de noi servicii alternative create in comunitate, inclusiv in parteneriat cu organizații neguvernamentale locale);

inventarierea completă a resurselor locale ( cu precădere a resurselor financiare) și propunerea de soluții pentru managementul eficient al acestora;

consolidarea capacității serviciului public specializat in realizarea unei strategii județene in domeniul protecției copilului, corelate cu strategia națională și integrate într-o strategie regională care trebuie încurajată.

Pentru atingerea acestor scopuri s-au constituit opt echipe de câte doi experți care vor acționa în opt macroregiuni, care lucrează în directă relație cu reprezentanți ai administrației locale din aceste județe. Cele opt echipe de experți oferă asistență tehnică continuă și, împreună cu Direcțiile Județene pentru Protecția Drepturilor Copilului, în concordanță cu filosofia reformei sistemului de protecție a copilului, se implică în elaborarea strategiilor județene specifice. Informațiile furnizate de echipele de experți vor fi un important suport pentru autoritățile române în stabilirea unei strategii operaționale și financiare care să justifice un nou sprijin din partea Uniunii Europene pentru continuarea implementării reformei sistemului de protecție a copilului în dificultate la nivel local. Programul își propune, nu în ultimul rând, ca echipa să devină un adevărat catalizator al tuturor resurselor și informațiilor de specialitate care există la diferite nivele (local, județean, regional, național) și al tuturor programelor internaționale de sprijin al sistemului de protecție a copilului în dificultate, în așa fel încât suprapunerile și cheltuiala inutilă de fonduri să fie evitate, iar resursele disponibile să fie orientate în funcție de nevoile prioritare.

CONLCUZII

Evoluția României din ultimul deceniu în contextul general din spațiul sud-est european a pus populația și instituțiile statului în fața unor probleme la care, în multe rânduri, poate prea multe, nu au reușit să găsească soluții viabile. Evident, acest lucru nu a întârziat să-si arate efectele, în toate domeniile . Dificultățile în care se află acum societatea reprezintă un factor favorizant pentru ca un mare număr de tineri să se orienteze către periculosul drum a delincventei. De data aceasta gravitatea situației nu poate fi atenuată de nimic pentru că în joc se află un factor deosebit de important pentru modul cum va arăta mâine societatea românească: tinerii.

Lucrarea se vrea a fi o constatare a unei stări de fapt intolerabile în orice societate, o modalitate de a avertiza asupra consecințelor ce le are ignoranța față de factorii care generează criminalitate și care mai mult sau mai puțin afectează pe fiecare dintre noi.

Se impune cu necesitate dezvoltarea programelor de prevenire a delincventei care țintesc acești factori de risc și supravegherea copiilor la adolescență și maturitate pentru stabilirea efectelor pe termen lung asupra delincventei și crimelor. Programe care să încerce să îmbunătățească metodele de educare folosite de părinți și cunoștințele acestora despre dezvoltarea copiilor ar putea fi eficiente. Un impact pozitiv ar avea și antrenarea aptitudinilor comportamentale interpersonale, pentru îmbunătățirea autocontrolului, programele de îmbunătățire intelectuală preșcolară.

Una din ideile de bază de la care trebuie să se pornească este aceea că orice măsură care va avea succes în reducerea infracționalității va avea succes și în rezolvarea problemelor sociale. Orice măsuri care reduc infracționalitatea vor reduce probabil și consumul de alcool, conducerea sub influența băuturilor alcoolice, abuzul de droguri, promiscuitatea sexuală, violența în familie, chiulul, neterminarea studiilor, șomajul, dezarmonia cuplurilor, divorțul. Este evident că un copil problemă tinde să devină un adult problemă, iar adultul problemă tinde să dea naștere la copii problemă.

Sunt necesare mari eforturi pentru a stârpi rădăcinile crimei, în special din partea celor care se ocupă de dezvoltarea timpurie a copilului în primii ani de viață.

a. Abordarea diferențiată a factorilor biologici, psihologici și sociali

Teoriile evolutive pornesc de la ideea conform căreia diferiți factori biologici, psihologici și sociali, au efecte diferite asupra indivizilor, în funcție de particularitățile prezente la aceștia în diferitele stadii ale ciclului vieții.

Relația dintre vârstă și crimă a fost analizată divergent, printr-o cercetare longitudinală (aceasta aduce în discuție criminalul de carieră, adică individul care comite infracțiuni pe o lungă perioadă de timp; se urmărește comportamentul unui grup de indivizi într-o anumită perioadă de timp, ceea ce determină stabilirea influenței comportamentului anterior asupra celui prezent și viitor, precum și posibilitatea aplicării diferitelor modele pentru explicarea comportamentală în anumite etape ale ciclului vieții), ca și printr-o cercetare denumită „secțiune transversală” (atenția este focalizată pe diferiți indivizi cu tendință criminală, care sunt comparați în același timp).

b. Abordarea conflictuală unificată a criminalității

Teoria conflictuală unificată a criminalității „începe cu caracteristicile social-structurale generale, continuă cu procesele prin care indivizii din locații social structurale similare deprind modele de comportament similare și încheie prin asocierea acestor modele de comportament cu procesele de adoptare și aplicare a legilor penale”.

John Braithwaite s-a inspirat din teoria etichetării, din teoria învățării, a controlului, a asociațiilor diferențiale și a subculturii, elaborând teoria reintegrării prin blamare, concept nou, conform căruia blamarea se reduce la stigmatizare (când datorită blamării individul se conformează modelului impus și se refugiază în subculturi marginale) și reintegrare (cei care aplică blamul nu îl exclud pe cel blamat din grupul lor, ci dimpotrivă îi susțin reintegrarea, determinându-l să conștientizeze greșeala comisă).

Braithwaite arată în teoria sa că reintegrarea duce la scăderea ratei criminalității, în timp ce stigmatizarea are efect contrar.

Brian Vila elaborează o paradigmă ecologică evolutivă, din aceasta decurgând ulterior toate teoriile ce ar putea explica fenomenul criminalității sub toate aspectele, atât la nivel micro cât și macro, respectându-se o condiție esențială: reconsiderarea și includerea factorilor biologici în toate teoriile. În concepția lui Vila, teoriile care au fost inițiate până în prezent, ar fi doar parțiale, deoarece fiecare la rândul ei abordează fenomenul infracțional fracționat, în sensul că nu poate fi găsită o aplicabilitate a acestor teorii fie din punct de vedere al devenirii istorice a cauzalității, fie din reducerea cercetării numai la nivel micro, sau, în cazul abordărilor mai generale la nivel macro, fie sunt luați în considerare numai factorii de mediu; ideea este că nu s-a reușit explicarea complexității comportamentului uman sub absolut toate aspectele și tocmai aceasta propune Vila: o paradigmă caracterizată de o generalitate fără precedent, centrată pe influențare totală și nelimitată în dublu sens (micro-macro), dar și pe schimbare și problematica acesteia.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI, PUBLICAȚII ȘI STUDII

Giddens A., – Sociologie, Ed.Bic All. București, 2000

Banciu D., Rădulescu S.M., Teodorescu V. – Tendințe actuale ale crimei și criminalității în România, Ed. Lumina Lex, București, 2002

Dan Banciu – Elemente de sociologie juridică, Editura Lumina Lex, București, 2000

Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu – Adolescenții și familia, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987

Cioclei V., Manual de criminologie, Ediția 5, Ed. C.H.Beck, București, 2011

Durkheim E. – Educație și sociologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980

Elisabeta Stănciulescu – Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași, 2002

Gary S. B.– O abordare economică a comportamentului uman, Ed. Bic-All, București, 1998

Goody J. – Familia europeană, Ed. Polirom, Iași , 2003

Grosu Nicolae – Tratat de sociologie, Ed. Expert, București, 1999

Herseni T. – Sociologie. Teoria generală a vieții sociale, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Iluț P. -Abordarea calitativă a socioumanului, Ed . Polirom, Iași, 1997

Ion Pitulescu – Criminalitatea juvenilă, Editura Național, București, 2000

Lisette Coandă, Florin Curta – Mic dicționar de sociologie, Editura All, București, 1994

Mărginean I. – Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iași, 2000

Mills C. W. – Imaginația sociologică, Ed. Politică, București, 1975

Mircea Al. – Violența domestică, Ed.MI, București, 1994

Mirela C. Nilă Stratone- Sociologie juridică, Editura „Paralela 45”, Pitești, 2006

Mirela C. Nilă Stratone- Sociologie, Editura „Paralela 45”, Pitești, 2006

Mitrofan I., Mitrofan N. – Elemente de psihologia cuplului, Casa de Editură Șansa, București, 1990

Mitrofan I., Mitrofan N. – Familia de la A…la Z . Mic dicționar al vieții de familie, Ed. Științifică, București, 1991

Moscovici S. – Psihologie socială a relațiilor cu celălalt, Ed. Polirom, Iași, 1998

Muntean A., Popescu M., Popa S. – Victimele violenței domestice: copiii și femeile, Ed.Eurostampa, Timișoara,2001

Munteanu A., Popescu M., (coord) – Violența domestică din perspectiva celor lipsiți de putere. Un raport privind victimizarea în contextul violenței domestice, UNICEF, 2000

Raymond Boudon – Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1997

Ruxandra Rășcanu – Psihologie și comunicare, Editura Universității din București, 2002

Sandu I.E., Sandu F., Ioniță Gh.I. – Criminologie, Ed. Sylvy, București, 2001

Sorin M. Rădulescu – Anomie, devianță și patologie socială, Ed. Hyperion XXI, București, 1991

Sorin M. Rădulescu – Devianță, criminalitate și patologie socială, Ed. Lumina Lex, București, 1999

Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu – Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Editura Medicală, București, 1990

Stănoiu A., Voinea M – Sociologia familiei, Ed. Universității, București, 1983

Stănoiu R.M. – Criminologie, Ed. Oscar Print, București, 1998

Stern H.H. – Educarea părinților în lume, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972

Vasile Preda – Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981

Vlăsceanu, Lazăr, Zamfir, Cătălin, Dicționar de sociologie, Editura Babel, București , 1993

Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr – Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București, 1993

LEGISLAȚIE

Codul Civil

INTERNET

http://denisapatrascu.wordpress.com/2010/02/13/studiu-criminologic-privind-cauzele-delicventei-juvenile/

http://www.salvaticopiii.ro/upload/p0002000100000002_Studiu%20-%20abuzul%20si%20neglijarea%20copiilor.pdf

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI, PUBLICAȚII ȘI STUDII

Giddens A., – Sociologie, Ed.Bic All. București, 2000

Banciu D., Rădulescu S.M., Teodorescu V. – Tendințe actuale ale crimei și criminalității în România, Ed. Lumina Lex, București, 2002

Dan Banciu – Elemente de sociologie juridică, Editura Lumina Lex, București, 2000

Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu – Adolescenții și familia, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987

Cioclei V., Manual de criminologie, Ediția 5, Ed. C.H.Beck, București, 2011

Durkheim E. – Educație și sociologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980

Elisabeta Stănciulescu – Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași, 2002

Gary S. B.– O abordare economică a comportamentului uman, Ed. Bic-All, București, 1998

Goody J. – Familia europeană, Ed. Polirom, Iași , 2003

Grosu Nicolae – Tratat de sociologie, Ed. Expert, București, 1999

Herseni T. – Sociologie. Teoria generală a vieții sociale, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Iluț P. -Abordarea calitativă a socioumanului, Ed . Polirom, Iași, 1997

Ion Pitulescu – Criminalitatea juvenilă, Editura Național, București, 2000

Lisette Coandă, Florin Curta – Mic dicționar de sociologie, Editura All, București, 1994

Mărginean I. – Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iași, 2000

Mills C. W. – Imaginația sociologică, Ed. Politică, București, 1975

Mircea Al. – Violența domestică, Ed.MI, București, 1994

Mirela C. Nilă Stratone- Sociologie juridică, Editura „Paralela 45”, Pitești, 2006

Mirela C. Nilă Stratone- Sociologie, Editura „Paralela 45”, Pitești, 2006

Mitrofan I., Mitrofan N. – Elemente de psihologia cuplului, Casa de Editură Șansa, București, 1990

Mitrofan I., Mitrofan N. – Familia de la A…la Z . Mic dicționar al vieții de familie, Ed. Științifică, București, 1991

Moscovici S. – Psihologie socială a relațiilor cu celălalt, Ed. Polirom, Iași, 1998

Muntean A., Popescu M., Popa S. – Victimele violenței domestice: copiii și femeile, Ed.Eurostampa, Timișoara,2001

Munteanu A., Popescu M., (coord) – Violența domestică din perspectiva celor lipsiți de putere. Un raport privind victimizarea în contextul violenței domestice, UNICEF, 2000

Raymond Boudon – Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1997

Ruxandra Rășcanu – Psihologie și comunicare, Editura Universității din București, 2002

Sandu I.E., Sandu F., Ioniță Gh.I. – Criminologie, Ed. Sylvy, București, 2001

Sorin M. Rădulescu – Anomie, devianță și patologie socială, Ed. Hyperion XXI, București, 1991

Sorin M. Rădulescu – Devianță, criminalitate și patologie socială, Ed. Lumina Lex, București, 1999

Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu – Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Editura Medicală, București, 1990

Stănoiu A., Voinea M – Sociologia familiei, Ed. Universității, București, 1983

Stănoiu R.M. – Criminologie, Ed. Oscar Print, București, 1998

Stern H.H. – Educarea părinților în lume, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972

Vasile Preda – Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981

Vlăsceanu, Lazăr, Zamfir, Cătălin, Dicționar de sociologie, Editura Babel, București , 1993

Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr – Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București, 1993

LEGISLAȚIE

Codul Civil

INTERNET

http://denisapatrascu.wordpress.com/2010/02/13/studiu-criminologic-privind-cauzele-delicventei-juvenile/

http://www.salvaticopiii.ro/upload/p0002000100000002_Studiu%20-%20abuzul%20si%20neglijarea%20copiilor.pdf