Partea întâi – fundamentare teoretică

Introducere

Societatea românească se confruntă în ultimii ani cu schimbări economico-sociale profunde. În acest context transformările care au loc solicită adaptări la fel de rapide din partea actorilor umani. Aceste transformări sunt cu atât mai dificil de realizat cu cât mecanismele de adaptare ale individului sunt mai puțin dezvoltate.

Lucrarea de față își propune atât identificarea cât și optimizarea mecanismelor de adaptare în divese situații precum viața socială cât și cea profesională. Rezultatele în urma optimizării mecanismelor de coping reprezintă un beneficiu orientat către o mai bună adecvare la mediul social cât si catre relațiile interpersonale ale fiecărui individ.

Partea întâi – fundamentare teoretică

Delimitări conceptuale ale termenului „stres”

Stresul

Termenul de stres pare tot mai des atât în publicațiile științifice cât și în vocabularul curent ca un răspuns la solicitarile asupra posibilităților de adaptere ale omului aduse în prim plan de viața modernă. La prima vedere, afirmația „ Oare era mai ușor pentru omul primitiv – comparativ cu cel din zilele noastre – să se adapteze?” ar putea stârni nedumerire, dacă nu chiar opoziția directă. Fiecare gândește, cu drept cuvânt, la natura ostilă căreia cu greu îi putea face față omul primitiv cu insuficientele sale mijloace de apărare. Dar nu trebuie să mergem chiar atât de departe.

Comparația se poate face cu orice epocă sau treaptă de civilizație care ne-a precedat; examinarea, chiar superficială a condițiilor de viață și de muncă ne arată că limitele rezistenței umane erau foarte frcvent atinse și în orice caz se aflau sub cele actuale. Durata medie de viață era mult mai scăzută datorită bolilor, muncilor istovitoare, condițiilor de hrană și de locuit; nivelul adaptărilor umane, din această perioadă, se măsoară în primul rând în termenii rezistenței fizice. Problemele cu care a fost confruntat omul o bună perioadă a existenței sale s-au referit în primul rând la supraviețuire, la un minim necesar întreținerii vieții.

Pe masură ce s-au dezvoltat știința și tehnica, s-au mărit posibilitațile fizice ale omului. Progresele medicinei au scos din “nomenclator” boli care făceau ravagii decimând populații întregi; s-au descoperit mijloace de tratament din ce în ce mai eficace, care au mărit durata medie a vieții și au prelungit capacitatea de lucru a omului pâna la o vârstă înaintată. Progresele tehnicii au oferit nu numai condiții de comfort de care beneficiază din ce în ce mai mulți oameni, dar și un transfer al activităților – fizice sau intelectuale algorimizate – de la om la masină. Teoria și practica revoluționară îl fac pe om conștient de drepturile sale la o viața fericită, la condiții de munca in care sa-și poata valorifica întregul său potențial creator și ale cărui rezultate să beneficieze în raport cu străduința și capacitățile sale.

Dacă examinam doar factorii comuni ai societații civilizate din zilele noastre, care intervin în viața omului mijlociu, este neîndoielnic că am dobândit posibilități de adaptare și de acomodare la condițiile ambianței cu mult mai mari decât le-au avut generațiile care ne-au precedat. Și nu este vorba numai de reacții immediate, directe, la modificări neașteptate, dar și de o incomparabilă capacitate de a anticipa evenimentele și deci de a elabora răspunsuri adaptative preventive.

Atunci când ne referim la argumente care să susțină posibilitățile de adaptare ale omului în epoca noastră, avem în vedere cel puțin două aspecte principale caracteristice acestei epoci. Primul este de ordin calitativ și se referă la natura, tipul răspunsurilor raspunsurilor solicitate și al mecanismelor care intra în joc în vederea unei adapări eficiente; cel de-al doilea este de ordin cantitativ. El vizează intensitatea și multitudinea, complexitatea cerințelor societății contemporane.

Definiția stresului

Mulți cercetători au incercat să ajungă la un punct comun în stabilirea unei definiții generale care sa răpundă la întrebarea „ce este stresul?” și să acopere, pe cât de mult posibil, toate ariile in care acesta se manifestă. John Wayne Mason afirma:

„ Indiferent de soliditatea logică care poate fi în diverse abordări în definirea stresului, imaginea de ansamblu în domeniul acesta poate încă fi descrisă doar ca una de confuzie. Deziluzia resimțită de mulți oameni de știință din acest domeniu este cu siguranță ușor de înțeles, atunci când aceștia văd două decenii în care termenul de „stres” a fost folosit în mod diferit pentru a se referi la „stimul” de către unii cercetători, „răspuns” de către unii cercetători, „interacțiune” de către alții. Unele autorități din domeniu sunt destul de îndoielnice că această confuzie asupra terminologiei va fi corectată în viitorul apropiat.” (John Wayne Mason, 1975b:29)

Motivele pentru care anchetatorii nu au reușit să ajungă la un acord general privind o definiție a termenului “stres” sunt fără îndoială complexe, dar în mare parte se invart in jurul problemelor inerente în definirea oricărui fenomen complex. De exemplu, o definiție bazată pe reactia la stres – care urmărește activitatea fiziologică crescută ca indicator de stres – suferă de, printre altele, faptul că același model de răspuns – cum ar fi creșterea tensiunii arteriale sau a frecvenței cardiace – poate apărea din cu totul diferite condiții de stimulare cum ar fi de la exercitii fizice grele sau frică extremă. Și, desigur, sensurile psihologice ale acestor condiții sunt de obicei destul de diferite (McGrath, 1970b). De asemenea, definițiile bazate pe stimuli care produc situația stresantă sunt incomplete, deoarece orice situație poate fi sau nu stresantă, în funcție de caracteristicile individului și semnificația situației pentru el sau ea.

Din cauza acestor probleme, unii cercetători au sugerat abandonarea temenului de „stres” (Hinkle, 1974 ; Mason, 1975b), în timp ce alții au susținut folosirea termenului „stres” ca o etichetă generală pentru un domeniu mare, complex și interdisciplinar de studiu și interes:

„Ar fi adecvat să se utilizeze termenul de “stres” ca un termen generic pentru întreaga categorie de probleme care include stimulii stresori, reacțiile însăși și diferite procese care intervin. Astfel, putem vorbi de termenul „stres” ca înseamnând fenomene fiziologice, sociologice și psihologice și conceptele acestora. Aceasta ar putea include de asemenea cercetările și teoriile de grup sau individuale în caz de dezastru, atac fiziologic pe țesuturi și efectele acestui asalt, tulburările sau facilitățile funcționării adaptative produse de condițiile de sărăcie, zădărnicire, depresie, disperare, lipsa de speranță sau vinovăție. Stresul nu este nici una din aceste lucruri; nici nu este stimul, răspuns sau care variabile contextuale, ci mai degrabă un termen colectiv pentru un domeniu de studiu.” (Lazarus, 1966:27)

Încercând să realizăm o definiție putem afirma că stresul poate fi definit ca un răspuns nonspecific al organismului la exigențele mediului. El reprezintă reacția unui organism a cărui stare de bine este amenințată și care nu are un răspuns imediat pentru a combate amenințarea respectivă. Este vorba de un sindrom general de adaptare nonspecifică, ce poate să apară în orice tip de boală sau stimulare psihică, la care subiectul se poate adapta sau nu.

Stresul este așadar o reacție defensivă a organismului, de alarmă, care are trei stadii:

Un stadiu de alarmă în care organismul detectează agentul stresor și se pregătește să-i facă față;

Un stadiu de rezistență în care sunt mobolizate resursele psihofizice și de adaptare de care organismul dispune;

Un stadiu de epuizare în care resursele de adaptare și apărare ale organismului sunt depășite, datorită intensității și persistenței agentului stresor.

Stresorii, care sunt „stimuli”, nu trebuie confundați cu „stresul”, care este un răspuns, întotdeauna același, prin adaptarea organismului la exigențele înconjurătoare. Stresul este legat de viață, deci nu poate fi evitat. Sindromul general de adaptare evoluează tot pe baza celor trei faze prezentate anterior.

Factorii stresori care pot declanșa stări stresante sunt multiplii, diferențiindu-se de la un individ la altul în primul rând de modul în care aceștia se raportează la diverse situații contextuale. Cu toate acestea putem încerca realizarea unei liste cu cele mai frecvente situații declanșatoare de stres:

Stresul de supraviețuire, cu alternativa „flight or fight” („luptă sau fugi”);

Stresul legat de o suprasarcină a evenimentelor din viață: doliu, divorț, promovare, schimbări, mediul de lucru;

Stresul venit din interior: griji și probleme relaționale.

Dependența de stresul plăcut (senzații tari): căutarea limitelor extreme și a pericolului;

Stresul legat de mediu: zgomot, mulțime, poluare stc.

Munca în exces, în timp scurt.

La omul primitiv, sindromul de alarmă de răspuns de tip „flight or flight” avea o valoare de supraviețuire, deoarece îl pregatea să acționeze. Aceste forme de răspuns încă se manifestă la om, subtil coercitiv, însa cultura îl obligă pe individ să adopte alte strategii decât aceste reacții primitive, provocănd astfel osuferință psihologică și fizică. În prezent, autorii disting trei tipuri de stres:

Stresul fiziologic corespunde fenomenelor neurohormonale sau neuroumorale și tisulare.

Stresul psihologic reprezintă aprecierea subiectivă a unei situații considerate drept stresantă, care va antrena răspunsuri fiziologice. Stresorul nu este dorit și este perceput ca o amenințare în funcție de semnificația pe care individul o conferă l aun moment dat situației și de caracteristicile sale emoționale. Capacitățile individuale de adaptare și de stăpânire sunt esențiale la un astfel de răspuns, deoarece ele permit atingerea unei faze de ajustare (coping).

Stresul social corespunde rupturii unei unități sociale (cuplu, familie) sau a unui sistem social.

În ciuda considerației că aceste trei tipuri de stres sunt interconectate, această relație este departe de a fi lămurită.

Caracteristicile stresului

Orice tip de stres apare pe fondul adaptării organismului la mediu când se poate produce un dezechilibru marcant între solicitările mediului și posibilitățile de răspuns reale ale individului.

Adaptarea presupune efotul susținut de a pastra homeostazia organismului care este în pemanența amenințată de agenți stresori de toate tipurile. Mai mult de atât, aceasta presupune realizarea unui echilibru dinamic cu mediul. Stresul se instalează în momentul în care acest echilibru destinat adaptării se perturbă. Această perturbare poate fi reversibilă. Michelle Landy susține că stresul reprezintă percepția subiectivă a acestui dezechilibru între cerințele organismului și ale mediului și posibilitățile de răspuns individuale.

În funcție de natura agentului stresor, stresul poate fi psihic, fizic, chimic și biologic. În funcție de numărul persoanelor afectate, stresul poate fi individual sau colectiv.

Stresul psihic

Definirea stresului psihic a fost realizată de-a lungul timpului de către mai mulți autori. Paul Frasse descrie stresul psihic ca fiind totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu-și găsesc soluția pe moment. Pe de altă parte Mihai Golu definește stresul psihic ca stare de tensiune, încordare sau disconfort, determinată de agenți afectogeni cu semnificație negativă, stare de frustrare (reprimare) a unor trebuințe, dorințe sau aspirații.

Stresul psihic are un dublu caracter: primar și secundar. Caracterul primar afirmă despre stres ca fiind rezultatul agresiunii recepționate direct în planul psihic. Caracterul secundar afirmă despre stres ca fiind o reacție de conștientizare în planul psihic al unui stres fizic, căruia individul îi acordă semnificație.

Caracteristicile stresului psihic

Agenții stresori psihici sunt reprezentați prin stimulii verbali, înglobându-i si pe cei care aparțin limbajului interior, care sunt vehiculați pe căi nervoase la cortex. Putem afirma despre acești agenți stresori că se diferențiază complet față de celelalte categorii de agenți stresori din cauza semnificației lor în raport cu individul, având un caracter potențial de a produce stres psihic. Acest caracter potențial fiind validat de catre idivid în funcție de semnificația pe care i-o acordă acestuia.

Același agent stresor psihic nu produce același stres psihic aceluiași individ de fiecare dată și nici nu este universal pentru toți indivizii, putând să se manifeste diferit sau chiar deloc, acest lucru fiind favorizat de dispozițiile de moment ale fiecărui individ în parte. Instaalarea și amploarea stresului psihic sunt în legatură strânsă si depind de caracterele cognitive, voliționale, motivaționale și afective ale individului. Vulnerabilitatea psihică la stres poate fi constituțională sau dobândită. Aceasta este valabilă doar anumitor indivizi și se manifestă printr-o stare de stres psihic declanșată de o gamă largă de agenți stresori.

Situații generatoare de stres psihic:

existența unor circumstanțe neobișnuite pentru individ care îl surprind pe acesta nepregătit pentru a le face față.

semnificația unui eveniment.

angajarea individului într-o acțiune sau relație exagerată.

particularitățile contextului social.

lipsa condițiilor interne.

modul subiectiv de a percepe solicitările mediului.

subsolicitare / suprasolicitare.

situațiile conflictuale existente în familie, profesie sau la nivel intelectual.

criza de timp.

izolarea.

apariția unui obstacol fizic sau psihic în calea unui scop care duce la frustrare.

situații perturbatoare cauzate de agenți fizici (zgomote, vibrații, fluctuații de temperatură).

Există două forme speciale de stres: distress și eustress. Distress-ul implică toate tipurile de stres enumerate (stresul „rău”). Eustress-ul (stresul „bun”) este starea de stres care este însoțită și de anumite reacții endocrine specifice. Acesta de diferențiază de distress prin:

natura agenților stresori (eustress – stimuli plăcuți ai ambianței, trăirile plăcute ale individului).

consecințele acțiunii agenților stresori care de cele mai multe ori sunt plăcute.

în plus față de distress, eustress-ul are implică și stres fizic.

Agenții stresori ai stresului psihic prezintă următoarele caracteristici specifice: au un caracter potențial stresant, un caracter de amenințare permanentă pentru individ si unul negativ ca și consecință a agenților stresori. Agenții stresori se pot împărții în două categorii: o categorie a celor acelor agenți stresori care acționeaza pe calea celui de-al doilea sistem de semnalizare (agenți patogeni) și o categorie a celor senzoriali externi care devin agenți stresori psihici atunci când reprezintă un atac persistent asupra scoarței cerebrale și intensitatea lor depașeste valoare medie.

Caracteristicile agenților stresori sunt reprezentate de anumite valori care țin de intensitate, durată, noutate și violența cu care acționează asupra individului. În majoritatea cazurilor este se poate vorbi de o combinație de agenți stresori. Aceștia la rândul lor pot fi clasificați în funcție de:

de numărul lor: unici și multiplii.

de asociere: conglomerați și configurați.

de dominanța acțiunii: principali și secundari.

de numărul indivizilor afectați: agenți stresori cu semnificație strict individuală, colectivă sau generală.

de natura lor: fizici (sonori, luminoși etc), chimici, biologici, psihologici.

Coping – caracteristici generale

Definiție, structură și diverse abordări ale termenului

Lucrarea lui Lazarus (1966) cu privire la stresul psihologic și procesul de coping – în Engleză, to cpoe with înseamnă a „face față”, „a da de capăt” (unei dificultăți, de pildă). Copping califică termeni precum strategies, behaviours, processes sau styles și ar putea fi tradus el însuși prin „strategii”, „comportamente”, „procese” sau „stiluri” utilizate pentru a face față (unei situații). Dacă unii autori francofoni utilizează termenii de tipul „strategii” sau „comportamente de ajustare” (Ddantchev, 1989 ; Paulhan, 1992), în le Grand Dictionare de la psyhologie (Bloch et al., 1991) este reținut termenul englezesc coping, fară traducere – a contribuit la pătrunderea noțiunii de coping în linbajul științific. Începând din acest moment, interesul acordat noțiunii a crescut încontinuu: din ianuarie 1990 până în septembrie 1996, în banca PsycLIT au intrat 3392 de articole cudescriptorul coping.

Două definiții ne vor permite să înțelegem mai bine la ce se referă termenul de coping. Pentru Lazarus și Folkman (1984) este vorba de ansamblul eforturilor cognitive și comportamentale destinate contrololarii, reducerii sau tolerării exigențelor interne și externe care amenință sau depășesc resursele unui individ. În dicționarul elaborat de Bloch et al. (1991) copingul este definit drept procesul activ prin care individul, grație auto-aprecierii propriilor activități, a motivațiilor sale, face față unei situații stresante și reușește să o controleze.

Mecanismele de coping pot fi grupate în două mari categorii, avănd toate aceeași finalitate: reducerea stresului.

1) Copingul comportamental: include toate comportamentele cu funcția de a preveni sau reduce reacția de stres; apoape orice comportament, plasat într-un anumit context, poate dobăndi funcție adaptativă. Fuga sau lupta, căutarea sprijinului social, planificarea unei acțiuni, aplicarea unei tehnici de relaxare etc., toate pot constitui comportamente cu funcții adaptative.

Numeroase studii (Badia et. at., 1966, Malzman și Wolf, 1970, Averill, 1973, Neufeld și Pattkinson, 1989 ), au concluzionat preferința subiecților de a controla comportamental factorii de stres.

Dintre explicațiile existente, cea mai plauzibilă este ipoteza evoluționistă, conform căreia evoluția la nivel de specie cât și la nivel de individ este prezent un control sporit al mediului, ca o condiție esențială a supraviețuirii. Privit din acest punct de vedere, controlul comportamental al mediului, are rădacini biologice, iar reducerea capacițătii de control genereaza anxietate.

Copingul comportamental reduce stresul doar atunci când sunt îndeplinite urmatoarele condiții: este urmat de un feed-back asupra eficienței respectivului comportament; costul realizarii lui nu depașeste beneficiile; reduce ambiguitatea lagată de situația stresanta.

2) Copingul cognitiv: vizează modalitatile de prelucrare a informației cu funcția de diminuare a reacției de stres. Astfel, organismul își reduce stresul operșnd nu asupra situației stresante, ci asupra modului de percepție, de prelucrare și stocare a acesteia în memorie.

Confruntarea cu situații stresante de o copleșitoare intensitate – moartea unei persoane apropiate, un handicap dobândit în urma unui accident etc. – fac imposibil controlul comportamental al stresului, singurele resurse disponibile în acest caz, fiind cele cognitive.

Intervenția mecanismelor de coping comportamental se face fie chiar în momentul evaluării situației-stimul, fie după ce această evaluare a avut loc – în acest din urmă caz, se modifica reevaluarile ulterioare.

Modalitățile neurobiologice de coping vizează modificările neuro-chimice, imuno-fagocitare și hormonale generate de situațiile de stres.

În literatura de specialitate pe tema coping-ului (Paulhan și Bourgeois, 1995) se menționează mai multe tipuri posibile:

Copingul centrat pe emoție, care vizează reglarea tulburării emoționale;

Coping centrat pe problemă, care vizează gestionarea problemei aflate la originea tulburării subiectului;

Coping de evitare, care permite subiectului, prin strategii pasive (evitare, fugă, resemnare etc.), să reducă tensiunea emoțională;

Coping „vigilent”, care, grație unor strategii active (căutare de informații, de susținere socială, de mijloace etc.), permite subiectului să înfrunte situația pentru a o rezolva.

Diferitele instrumente de evaluare a coping-ului (Folkman și Lazarus, 1988 ; Chipp și Scherer, 1992) sunt alcătuite din itemi care descriu diferite mijloace utilizate pentru a face față situațiilor problematice: rezolvarea rațională a problemei (inclusiv căutarea de informații), căutarea de sprijin social, reamenajarea pozitivă (sau reevaluare pozitivă) a situației, fuga-evitare, reprimarea cognitivă (distanțare sau minimalizarea amenințărilor), recurgerea la gândirea magică, autoacuzarea, exprimarea afectelor, reprimarea afectelor, spiritul combativ sau acceptarea confruntării, stăpânirea de sine etc.

Conceput ca o trăsătură stabilă de personalitate sau ca un răspuns la anumite situații stresante specifice, coping-ul este studiat din ce în ce mai mult într-o perspectivă integrativă, care ține cont deopotrivă de abordarea tip „dispoziție” și de abordarea tip „context” (Holahan et al., 1996).

Premisele unei abordări integrative: Menninger este probabil primul care – într-un articol din 1954 – abordează mecanismele de apărare dintr-o perspectivă mai largă, aceea a proceselor adaptative și a unei ierarhizări a dispozitivelor de reglare. Mai târziu, Haan (1969) elaborează un model al funcționării adaptative cuprinzănd diferite dimensiun de bază (zece la număr) ; exprimându-se fiecare sub formă de coping, de apărare și de fragmentare, acestea constituie cele trei tipuri de procese sau de mecanisme specifice eului – cele trei tipuri de mecanisme se diferențiază printr-o serie de caracteristici, coping-ul fiind descris drept conștient, flexibil și reflexiv. El permite efectuarea unor alegeri și este orientat spre realitatea prezentă și spre viitor. Favorizează exprimarea deschisă și moderată a afectelor, generează compromisuri realiste între dorințe și afecte și îi oferă subiectului posibilitatea de a-și exprima într-o manieră diversificată afectele și cognițiile. Mecanismele de coping constituie, de fapt, moduri de rezolvare a problemelor generale ale vieții. Apărările sunt însă rigide și constrângătoare. Ele suportă presiunea trecutului, distorsionează realitatea prezentă, orientează greșit experiențele și reacțiile subiectului. Apărările neagă logica și cauzalitatea și implică un mod nediferențiat și magic de gândire. Ele sunt centrate mai degraba pe anxietate deât pe problemele care o generează și permit obținerea unor beneficii printr-o serie de „subterfugii”. Mecanismele de fragmentare sunt automate, ritualizate și se manifestă într-o manieră irațională. Aceste mecanisme deformează mult realitatea și constituie un eșec al eului. Astfel, dimensiunea sensibilității se manifestă sub forma empatiei (ca proces de coping), proiecției (ca apărare) sau a unei idei de referință ca proces de referință – în psihopatologie, se spune despre un subiect că prezintă idei de referință atunci când el atribuie a semnificație personală unei observații sau unor evenimente care nu-l privesc direct. Aceste idei apar în psihoză (mai ales în psihozele paranoice), dar pot constitui, de asemenea, a minima, o componentă a tulburărilor senzitive ale personalității (Braconnier, în Dora si Parot, 1991).

Fondat pe teoria psihanalitică și influențat de teoria lui Piaget, modelul lui Haan (Haan, 1969; Haan et al., 1973 ; Haan, 1977) este elaborat, în buna măsură, pornind de la datele obținute într-un studiulongitudinal cunoscut sub numele de Oakland Growth. Deși criticat pentru caracterul său prea categoric (pentru Haan, mecanismele de apărare sunt în mod necesar patologice), acest model are meritul de a oferi o viziune mai curând constructivistă decât reactivă asupra adaptării. În același timp, el propune, dupa cum am văzut, relaționarea diferitelor tipuri de mecanisme ale eului. Modelul lui Haan conceptualizeazămecanismele eului ca reglatori care intervin în medierea stresului și care permit indivizilor să se acomodeze la schimbare și să asimilieze noi informații despre ei și despre ceilalți.

Ideea unei relaționări sistematice între diferitele mecanisme ale eului apare și la alți autori. Astfel, Mucchielli (1981) compară mecanismele psihice de apărare cu mecanismele de apărare socială și încearcă să elaboreze o tipologie a relațiilor dintre aceste două tipuri de mecanisme. Cu titlu de exemplu mai menținăm că, pentru Mucchielli, anularea retroactivă și legămintele sau anulările rituale ai fi expresia, pe nouă niveluri deferite, a unui mecanism biologic fundamental, reflexul biologic de supunere. Comparația făcută de Mucchielli evidențiază mai multe tipuri de relații și-l conduce la formularea unei constatări: un număr mare de fenomene, fie ele individuale sau de grup, pot fi analizate ca reacții de apărare.

Două alte contribuții vizează punerea în relație a diferitelor mecanisme de adaptare: cea a lui Ionescu (1993) și cea a lui Plutchik (1995).

Contribuția lui Ionescu (1993) constituie, de fapt, o propunere de semiologie psihopatologică funcțională. Pornind de la unele critici aduse semiologiei psihiatrice clasice – considerată prea închistată și centrată pe simpotm – , Ionescu propune cercetarea aspectelor semiologice care pot fi clasificate drept funcționale în virtutea scopurilor lor: reducerea tensiunii pulsionale și a angoasei ce rezultă din ea (ca în cazul mecanismelor de apărare) și, respectiv, adaptarea la schimbare, la condițiile externe (ca atunci când acem în vedere mecanismele de degajare și de cpoing). Aceastăviziunne asupra semiologiei pune accent pe aspectul de proces de funcționare psihică și sugerează în același timp un continuum al mecanismelor de adaptare mergând de la adaptare până la degajare și apoi, la cpoing.

Plutchik (1995) este de părere că fiecăreia dintre cele opt apărări de bază (considerate niște mecanisme inconștiente, rigide, de valoare adaptativă limitată) îi corespunde un stil de coping (conceput ca o metodă conștientă de rezolvare a problemelor, flexibilă și în general, adaptativă). Astfel, refuzului i-ar corespunde minimizarea (încercare de rezolvare a unei probleme postulând că aceasta ne este atăt de importantă cum se crede), iar regresiei i-ar corespunde căutarea de ajutor.

După o perioadă de evidențiere și descriere a diferitelor mecanisme psihologice de adaptare, cercetătorii și practicienii se orientează acum spre studiul relațiilor dintre aceste diverse mecanisme. O abordare integrativă ar putea conduce la o nouă teorie a adaptării, care să permită o viziune globală asupra funcționării psihicului. Diversitatea mecanismelor de adaptare face totuși indispensabilă – ca și în cazul unei abordări integrative în psihopatologie (Ionescu, 1995) – o reflecție epistemologică pe aceasta tema.

În ce privește caracteristicile copingului, paradigma cognitivistă pornește de la cel puțin două premize esențiale :

copingul presupune efort conștient, îndreptat asupra modului în care situația stressantă este percepută, prelucrată, stocată ;

copingul presupune o anumită procesualitate, etapizare, ce se concretizează în :

a) anticiparea situației (evaluarea costului confruntării) ;

b) confruntarea propriu-zisă și redefinirea situației prin prisma confruntării ;

c) analiza semnificației personale a situației post-confruntare.

Distorsiunile în prelucrarea informației, redefinirea situației stressante în termeni convenabili, capătă, în viziunea cognitivistă, o înaltă valoare adaptativă, deși se poate întîmpla ca, uneori, să existe un dezacord între ceea ce stabilește subiectul „amenințat” în forul său interior și exigențele sarcinii.

Percepute din afară uneori ca mecanisme de „autoînșelare”, tehnicile de coping de acest tip sunt frecvent întîlnite în clinică. Supra-estimarea șanselor de vindecare și minimalizarea simptomelor ce anunță un prognostic prost (ex. scăderea accentuată în greutate la un bolnav neoplazic, etc.) sau optimismul nejustificat, denumite generic „iluzii pozitive” (Taylor și Brown, 1994) ar avea o certă contribuție modula- toare în relația cu stressul produs de boală.

Nu de puține ori, un șir de evaluări/distorsiuni de acest tip, pot fi urmate de reevaluări ce nu se mai adresează situației inițiale, ci celei imaginate, construite mental de bolnav. Acest fenomen atinge un apogeu în cazul constituirii anumitor boli psihice, și explică depărtarea tot mai accentuată de realitate a acestor pacienți (ex. mecanisme defensive de tip proiectiv, aplicate neselectiv, mai ales pe un tip de personalitate dizarmonic, ca cel paranoid) ; îl întîlnim însă și în diverse boli somatice, cu impact psihologic real, situație în care se poate ajunge la hipocompli- anță și agravarea prognosticului inițial.

În practică, chiar și aplicarea exclusivă și neselectivă a unei singure tehnici adaptative, duce în mod inevitabil la dizadaptare și rupere de realitate. Atribute esențiale ale mecanismelor cognitive de coping la o persoană sănătoasă l-ar reprezenta așadar flexibilitatea și adecvarea. Orientarea teleologică (spre scop) a mecanismelor de coping nu trebuie să prevaleze în principiu asupra flexibilității.

Natura copingului

În legătură cu natura copingului, acest aspect rămîne controversat în literatură.

Unii autori (Miller, 1987, Carver și colab., 1989 etc.) concep copingul ca pe o predispoziție stabilă, sau ca pe o trăsătură de personalitate. Alții (Lazarus și Folkman, 1984, Miclea, 1997, Băban, 1998) îl văd ca pe un proces evolutiv, inclusiv în plan ontogenetic.Cea de-a 2-a variantă este cea care cîștigă vizibil teren astăzi, inclusiv pentru că susține mai bine flexibilitatea.

Forme de coping

Se delimitează o clasificare clasică (Lazarus și colab., 1984, 1987) în coping centrat pe problemă și coping centrat pe emoție.

Prima variantă, numită și coping direct, este direcționată pe analiza, rezolvarea, sau, dacă nu este posibil, minimalizarea situației stressante.Ea ar cuprinde , în principal, strategiile de acceptare a confruntării cu agentul stressor.

Cea de-a 2-a (coping indirect) se centrează pe persoană, pe (in)capacitatea ei de a face față stressului, și cuprinde inclusiv modalități paleative sau de autoînșelare, prin care o confruntare decisivă cu agentul stressor este adesea amînată “sine die” sau chiar nu are loc.

Alți autori concep copingul într-o manieră mult mai neomogenă, în esență multifactorială. Spre exemplu, Stone și Neale (1984) îl văd ca fiind determinat de 8 factori (catharsis, suport social, acceptare, acțiune directă, distragere, redefinirea situației, relaxare, sentimente religioase), și înșiși Folkman și Lazarus procedează, în 1985, la o diversificare a structurii copingului (8 factori : confruntare, distanțare, autocontrol, căutarea suportului social, asumarea responsabilității, evadare-evitare, planificarea rezolvării problemei, reevaluare pozitivă).

Revenind la clasificarea inițială, să remarcăm inter-relația între cele două tipuri de coping, ele susținîndu-se și potențîndu-se reciproc : copingul centrat pe emoție crează condițiile pentru soluționarea în condiții mai bune a problemei (tensiunea ergică scade), iar copingul centrat pe problemă reduce distressul emoțional, printr-o evaluare mai realistă, decentrată de sentimentul neputinței.

Există o legătură, atît de filiație conceptuală, cît și obiectivă, între strategiile de coping (văzute din perspectivă cognitivistă) și diversele scheme cognitive mai generale ale persoanei, care reflectă “modul de selecție, păstrare, interpretare a informației, din și în experiențele trăite” (Băban, 1998), chiar și independent de prezența stressului.

Mai reprezentative ne apar aceste legături în cazul locusului de control, autoeficacității, robusteței.

Trăsături imunogene de personalitate implicate în coping

În tabelul urmator sunt prezentate cele mai importante trăsături imunogene implicate în mecanismul de coping, cât si importanța acestora pentru sănatatea individului.

Tabelul nr.1 – Sinteză a trăsaturilor imunogene implicate în coping

Locus de control

Conceptul locus of control (locul controlului) își are originea în lucrările psihologului Julien Rotter (1966) și reflectă credința pe care indivizii o au cu privire la ce sau cine controlează evenimentele importante din viața lor – ei înșiși sau alți factori externi cum ar fi alți indivizi, șansa, norocul, Guvernul, Divinitatea, ș.a.m.d. Acei indivizi care își percep viața ca fiind controlată de propriile acțiuni, aptitudini și abilități sunt considerați internaliști, ca având un loc al controlului intern. În sens invers, aceia care consideră că viața lor este controlată de forțe externe, sunt externaliști, au un loc al controlului extern. Așadar, Rotter propune o așezare a expectanțelor personale pe un continuum cu extremele internalism-externalism. (Hodgkinson, 1992).

Estimarea numărului articolelor publicate care fac referire la controlul intern sau extern este extrem de dificil de realizat. În ceea ce privește numărul investigațiilor, tezelor de master și doctorat nepublcate, acest lucru este imposibil. De neignorat este interesul activ dacă nu chiar în creștere asupra acestui subiect. Conceptul are în vedere atât parametri situaționali cât și diferențe individuale, majoritatea studiilor centrânduse pe cea de-a doua categorie (Rotter, 1975).

Conceptul de control intern sau extern derivă din teoria învățării sociale (Rotter, 1954). În dezvoltarea teoriei sale, Rotter are la bază lucrările lui Albert Bandura despre determinism, ideea de bază fiind următoarea: comportamentul unui individ este influențat de mediu și caracteristicile individului, mai exact, comportamentul individului, mediul și atributele personale se influențează reciproc. În dezvoltarea propriei teorii a învățării sociale Rotter se bazează și pe legea efectului: oamenii sunt motivați să caute stimulii pozitivi și să îi evite pe cei negativi. El susține că efectul comportamentului are un impact puternic asupra motivației indivizilor de a se angaja în acel comportament specific. Dacă un individ se așteaptă la un rezultat pozitiv în urma unui comportament sau crede că există o posibilitate ridicată a apariției rezultatului pozitiv, acesta va fi mai predispus să manifeste comportamentul respectiv. Comportamentul este întărit, cu rezultate pozitive, ceea ce determină persoana să îl repete. Teoria învățăii sociale sugerează un lucru cert: comportamentul este influențat de acești factori de mediu și nu doar de factori psihologici. Așadar personalitatea reprezintă, în viziunea lui Rotter, o interacțiune între individ și mediu, nu se poate vorbi despre o personalitate care să fie independentă de mediu. Pentru înțelegerea comportamentului este necesar să se aibă în vedere atât particularitățile individuale cât și environmentale (Rotter, 1945).

În teoria sa, autorul mai sus menționat descrie expectanța ca fiind probabilitatea (percepută subiectiv) ca un comportament dat să ducă la un rezultat particular sau întărit. Astfel un comportament are loc datorită expectanței individului că va obține scopul către care este direcționat. Acest lucru relevă importanța locului controlului asupra motivației (Rotter, 1945).

Interesul crescut pentru acest concept se poate datora unor probleme sociale persistente, care sunt legate de incredibila creștere demografică, creșterea complexității societății și sentimentul ulterior al lipsei de putere care pare să afecteze toate nivelurile societății, cel puțin în culturile vestice (Rotter, 1975).

Caracteristici:

Locusul de control este o percepție învățată. Asta însemnă că putem să ne schimbăm percepția și să internalizăm cât mai mult locusul nostru de control.

Locusul nostru de control variază de la un context la altul. Sunt domenii în care putem manifesta un locus de control intern în timp ce în alte contexte avem un locus de control extern.

Locusul de control este influențat de: mediu, cultură, alte variabile personale.

Locusul de control intern (LCI) reprezintă convingerea că responsabilitatea pentru eșec, respectiv meritul pentru succes stau în defectele, erorile, respectiv în aptitudinile și calitățile persoanei respective, și au o prea mică legătură cu întîmplarea sau factori de presiune din afară, în timp ce locusul de control extern (LCE) se referă la convingerea că sursa evenimentelor (pozitive sau negative ) se găsește în soartă, destin sau puterea altora.

Dincolo de apropierea evidentă care se poate face între categorii ca LCE-proiecție, sau LCI-strategii de tip combativ („luptă”), unii autori încearcă a stabili o legătură între tipul de LC și eficiența copingului. Astfel, LCI ar fi protector în stressul psihic acut și cronic (Cohen, Edwards, 1989 ; Rotter, 1966), prin receptivitatea crescută a persoanei la informațiile din mediu cu valoare adaptativă, prin rezistența la presiunile externe, ca și prin gradul crescut de angajare în situație. Antonovsky (cit.de Băban, 1998) consideră că LCI manifestat prin responsabilitate (asumarea răspunderii pentru succes, dar și pentru eșec) ar reprezenta un factor favorizant pentru sanogeneză. Alți autori susțin, în consens, că LCE ar fi asociat cu o proporție mai mare de insatisfacții, și cu o predispoziție netă spre anxietate și depresie (Sarason și colab., 1978).

Totuși aceste concluzii au un anumit grad de relativitate, în măsura în care :

LC are totuși o evoluție individuală cu vârsta (în general de la LCI spre LCE);

uneori LCI este asociat cu sentimente crescute de culpabilitate, iar LCE – cu o anumită detașare de consecințele situației stressante („externalitate defensivă”) ;

există o variabilitate transculturală a LC care vine din normele de presiune culturală și socială specifice unui anumit tip de societate (ex. LCI – exprimabil în autonomie timpurie, independență, responsabilitate – și strategiile agresive de coping sunt încurajate în societățile moderne de tip occidental, iar LCE și strategiile pasive, de tip „Capul plecat sabia nu-l taie” sau „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, în societățile de tip tradițional).

Scala „locus of control”

Rotter (1966) susține că dimensiunea internalism-externalism este o variabilă a personalității stabilă, unidimensională, și propune un instrument cu 29 de itemi cu alegere forțată pentru măsurarea acesteia.

În anii ce au urmat, cosnstructul locus of control (intern-extern), și in special scala lui Rotter și-a găsit aplicativitate în literatura psihologică. Mai mulți autori descriu aplicativitatea constructului în psihologia clinică, socială, educațională și organizațională. Conținutul general al acestor descoperiri este acela că cei cu un loc al controlului intern au o mai bună capacitate de adaptare decât cei cu un loc al controlului extern, și mai capabili să facă față mai bine evenimentelor vieții. În particular, locul controlului extern a fost chiar asociat cu depresia și lipsa speranței (Ashkanasy, 1985).

În ciuda literaturii suportive consistente, o varietate de probleme au fost semnalate, mai ales în ceea ce priveste validitatea instrumentului lui Rotter. Acestea includ întrebări cu privire la pertinența formatului chestionarului și anume raspunsurile cu alegere forțată, la multidimensionalitate, influența dezirabilității sociale, specificitate culturală. Rotter respinge aceste critici sustinând că acestea apar numai datorită eșecului în a înțelege corect bazele sociale de învățare ale constructului și datorită aplicării greșite a scalei. El afirmă că scala originală a fost supusă procedurilor de validare (Ashkanasy, 1985).

Rotter aduce argumente convingătoare în favoarea propriului instrument. În studierea locului contolului, pentru că avem de-a face cu un construct larg se dorește studierea comportamentului într-o varietate mare de situații, surprinderea mai multor situații fără a determina scorul total să depindă de o situație particulară (ca de exemplu reușita școlară) mai mult decât de alta ( de exemplu, implicarea politică). De accea autorul nu a țintit obținerea unui scor Alpha ridicat (scorul consisțenței interne), datorită presupunerii că corelațiile dintre diferiții referenți comportamentali ai conceptului sunt pozitive dar scăzute. ‚Scoruri Alpha foarte ridicate se pot obține adresând aceiași întrebare în repetate rânduri, dar limitele predictive ale unui astfel de test sunt evidente’ (Rotter, 1990, p. 491). Este adevărat că nu toate așa numitele caracteristici stabile suprind toate situațiile posibile și un scor alpha mare, în jurul valorii de 0.90 este suspect în sensul că poate măsura stilurile de răspuns mai mult decât să ofere o serie reprezentativă de comportamente și situații pe care cineva dorește să le prezică, sau mai rău decât atât acest lucru ar putea conduce la redundanța itemilor. În aceiași ordine de idei, pare redundant să se urmărească procedura deseori folosită care constă în selecția itemilor pe baza unui singur criteriu obținut într-o situație specifică pe un lot în mare parte omogen de subiecți, în condițiile în care se dorește ca testul să prezică un comportament ce apare în diferite situații pentru diferiți subiecți (Rotter, 1990).

Autoeficacitatea și robustețea

Autoeficacitatea (AE) reprezintă „convingerea unei persoane în capacitățile sale de a-și mobiliza resursele cognitive și motivaționale, necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date” (Băban,1998).

– AE crescută este asociată cu o motivație mai înaltă și cu o centrare pe problemă mai accentuată și mai productivă (subiectul își concentrează atenția pe analiza și găsirea de soluții).

– AE scăzută este, în contrast, asociată cu atribuirea insucceselor unor cauze ce țin de propria incompetență, teama de insucces, iar în plan clinic prin predispoziția netă la :

anxietate (prin perceperea ineficienței resurselor de coping);

depresie (rezultă din autocritica exagerată, fixarea de scopuri prea înalte).

Este documentată, de asemenea, o relație de directă proporționalitate între AE și funcționarea optimă a sistemului imun, în special a celulelor T, subpopulația NK (autori cit.de Iamandescu, 1996).

Robustețea („hardiness” – engl., „andurance” – fr.) este o variabilă individuală ilustrativă pentru rezistența la stressul psihic, sau , altfel spus, pentru eficiența mecanismelor de coping.

Trei componente definesc această dispoziție de personalitate :

LCI (convingerea că evenimentele pot fi controlate și influențate, datorită capacităților și aptitudinilor subiectului);

angajarea și persistența în scopul propus;

percepția schimbărilor de viață, ca fiind normale (sau chiar ca pe niște provocări („challenges”) și nu ca pe niște fatalități.

Limitele teoriilor cognitive asupra copingului

În principal, cei care susțin limitele teoriei cognitive (psihanaliști, psihiatri, dar și unii medici somaticieni) se prevalează de incompatibili- tatea între noțiuni ca prelucrare informațională, restructurare cognitivă conștientă, etc., și posibila evoluție subterană a unui agent stressor (uneori strict la nivel inconștient), sau de evoluția sa brutală, ce nu lasă timp suficient mecanismelor de filtrare și adaptare conștientă să acționeze. Iamandescu (1993) consideră că toți agenții stressori (fizici, chimici, biologici), induc, în ultimă instanță, un stress psihic „secundar”.Este evocat efectul stressor jucat de stimuli afectogeni puternici (ex.dezgustul violent sau emoția brutală la vederea unui accident), ca și stressul psihic instalat în cursul efectuării unei acțiuni cu rezonanță afectivă plăcută pentru subiect, ce generează insidios o „stare de oboseală, cu atributele stressului” (ibid.). După Shaffer (1982), citat de L.Alexandrescu (1997), agenții stressori silențioși, insidioși „pot declanșa SGA (sindromul general de adaptare – n.n.) direct, fără o evaluare cognitivă conștientizabilă”, iar agenți „inevitabili” (ca poluarea atmosferică, zgomotul stradal continuu, etc.) sunt procesați automat, fără implicarea proceselor cognitive superioare.

Acestor puncte de vedere li se opun alți autori, care, sprijinindu-se și pe cercetări anterioare (studiul subcepției, analiza apărării perceptive, învățarea implicită (inconștientă) a gramaticilor artificiale) postulează imaginea unui inconștient cognitiv (Miclea, 1997), ce depășește cu mult clasicul conținut „cald, umed, primitiv și irațional” (idem.) al inconștientului freudian. Inconștientul cognitiv ar avea certe proprietăți informaționale și adaptative.

Această controversă, între punctul de vedere psihiatric – psihanalitic, și cel al psihologiei cognitive, este încă departe de a fi rezolvată.

Perspectiva psihanalitică

Tradiția psihanalitică asupra mecanismelor de apărare situează conflictul id (sine) ego, ca tip de conflict primar, sursă a majorității mecanismelor defensive.

Ego-ul, supus „principiului realității”, încearcă compromisul optim, reconcilierea între tendințele de sens contrar ale sinelui și supra-ego-ului, supuse exclusiv „principiului plăcerii”, respectiv „datoriei”.

Această reconciliere se poate realiza într-o manieră mai mult sau mai puțin adaptativă, funcție și de gradul de maturizare a mecanismelor defensive.

Ierarhizarea mecanismelor defensive este, din punctul de vedere psihanalitic, un fapt real, la un pol situându-se mecanismele cu un potențial înalt patogen, „imature”, ce blochează energia instinctuală, creând implicit premizele pentru acumularea tensiunii interne (ca de ex. negarea, represia), iar la celălalt pol, cele mature, „superioare”, ca intelectualizarea și sublimarea.

Eficiența copingului depinde de procesele și mecanismele psihologice pe care le implică. Aceste mecanisme sunt foarte diversificate, după cum rezultă din tabelul următor realizat de M. Miclea (1995).

Tabel nr. 2  Sinteză a mecanismelor psihologice pe care le implica coping-ul  (M. Miclea, 1995)

În ceea ce privește mecanismele psihologice implicate în coping prezantate mai sus, acestea pot fi casificate după vectorul funcționarii în trei categorii:

1) strategii de evitare: recurgerea la alcool, pasivitate comportamentală, pasivitate mentală;

2) strategii de confruntare: coping activ, planificare, eliminarea activităților concurente;

3) modalități de răspuns neutre: acestea pot fi incluse, în funcție de situație în cele două categorii: reținerea de la acțiune, căutarea suportului social-instrumental, căutarea suportului social-emoțional, reinterpretarea pozitivă, acceptarea, negarea, descărcarea emoțională, orientarea spre religie;

O bună parte din cauzele neapdatării sau a tulburărilor unui individ sunt reprezentate de convingerile acestuia și dacă s-ar ajunge la controlul acestor convingeri iraționale, atunci putem considera că individul și-ar dezvolta o mai buna adaptare la mediu si un control al evoluției tulburării. Cele mai frecvent întâlnite astfel de convingeri iraționale sunt cele de tip „trebuie” care determină un comportament maladaptativ. Ca și consecință, individul își va dezvolta un comportament și un mecanism de coping de evitare si pasivitate în raport cu situațiile de viață. Pe de altă parte, convingerile raționale de tip preferențial dezvoltă comportamente și mecanisme de coping de confruntare, active, care asigură o adaptare pe toate planurile vieții individului.

Ways of Coping.

În scopul evaluării modului în care oamenii fac față stresului Folkman și Lazarus (1988) au dezvoltat scala prin care se măsoară modalitățile de coping (Ways of Coping Questionnaire) și care constă într-o serie de afirmații, fiecare afirmație prezentând un gând sau o acțiune prin care oamenii fac fața problemelor în situația de stres și prin care s-a făcut distincția simplistă între cele două modalități generale de coping, coping focalizat pe problemă și coping focalizat pe emoții. Copingul centrat pe problemă țintește spre rezolvarea propriuzisă a situatiei, sau pe încercările active de a elimina sursa stresului, acesta fiind utilizat cel mai adesea când indivizii cred că agentul stresor se poate modifica sau elimina. Copingul focalizat pe emoție se referă la reducerea sau managementul stresului emoțional care rezultă în urma acțiunii agenților stresori. Acesta este adesea utilizat când stresorul este perceput ca permanent, neputând fi modificat, ca ceva ce trebuie îndurat, suportat. Abordate într-o manieră mai complexă strategiile formează clasele menționate anterior (confruntare, distanțare, autocontrol, căutarea suportului social, asumarea responsabilității, evadare-evitare, planificarea rezolvării problemei, reevaluare pozitivă) (Partyka, 2004).

Trebuie menționat faptul că instumentul „Ways of coping” nu este destinat scopului măsurării strategiilor de coping ca trăsături sau stiluri personale de coping ci, este un intrument de măsurare a procesului de coping. Poate fi administrat însă si în prima situație în scopul de a analiza consistența strategiilor de coping în diferite situații, însă în mod repetat, urmat apoi de analize intraindividuale. Fiecare administrare însă este centrată pe procesul de coping într-o situație particulară (Forlkman, 1986).

Inventarul COPE

Carver, Scheier și Weintraub (1989) au elaborat un inventar multidimensional al strategiilor de coping (COPE Inventory) care permite evaluarea strategiilor diferite prin care oamenii răspund la stres. Autorii aduc completări clasificării lui Lazarus și colab. considerând că aceștia din urmă au omis anumite aspecte în ceea ce privește exhaustivitatea Inventarului Ways of coping.

Prin analiza factorială exploratorie a scalelor individuale ale chestionarului COPE, Carver, Scheier și Weintraub (1989) au identificat inițial patru factori principali: (1) coping focalizat pe problemă (incluzând următoarele strategii de coping: abordarea activă, planificarea și suprimarea activităților concurente); (2) coping focalizat pe emoții (interpretare pozitivă și creștere, abținerea, acceptarea și abordarea religioasă); (3) coping focalizat pe căutarea sprijinului social (folosirea suportului social instrumental, folosirea suportului social emoțional și focalizarea pe exprimarea emoțiilor) și (4) coping evitant, de evitare a problemei sau emoțiilor asociate (negarea, dezangajarea mentală și dezangajarea comportamentală). Pe lânga acestea Carver și colaboratorii săi adaugă în cadrul chestionatului un item care suprinde și consumul de alcool sau droguri.

Găsim aceste strategii în studiile elaborate de Charles Carver și colaboratorii săi și grupate în forma : strategii centrate pe problemă, strategii centrate pe emoție și strategii disfuncționale. Acestea din urmă fac referire la metodele mai puțin constructive de coping incluzând aici dezangajarea comportamentală, dezangajarea mentală si focalizarea pe exprimarea emoțiilor. Carver recunoaște etichetarea controversată a anumitor tipuri de strategii de coping drept „utila”, „mai puțin utilă”, „funcțională” și „disfuncțională”. Abordăm exemplul negării care poate fi de un real ajutor atunci când presupune minimizarea stresului sau nefolositoare existând riscul de a creea probleme adiționale (Partyka, 2004).

Unii autori sustin că în ciuda popularității aparente a conceptului de coping, puțină atenție a fost acordată chestiunilor de evaluare, acest lucru având drept rezultat mai multe instrumente de măsurare a copingului cu o validitate și fidelitate scăzută.

În primul rând trebuie adusă în discuție claritatea conceptuală a copingului cu pierderea și doliul, în comparație cu alte tipuri de situații stresante. În al doilea rând apare problema validității și fidelității instrumentelor psihometrice actuale de măsurare a strategiilor de coping cu pierderea și situațiile de doliu. Nu în ultimul rând apar limitările metodologice ale evaluărilor prezente ale copingului cu stresori asociați pierderii și sugestii pentru direcțiile viitoare de urmat în privința propunerii unei noi metode de evaluare (Van Heck, & De Ridder, 2001).

Într-o descriere teoretică complexă, Guus Van Heck și Denise De Ridder abordează în 2001 sub eticheta „Assessments of coping with loss: Dimensions and measurement”, chestiunile menționate anterior. În continuare voi rezuma concluziile autorilor:

– În ceea ce privește studierea situației de doliu, toate cercetările au utilizat evaluări situaționale ale strategiilor de coping. Acest mod de evaluare a copingului însă presupune utilizarea instrumentelor care nu au fost create special pentru situațiile de coping cu pierderea. Această ‚tradiție’ a utilizării unei scale în format situațional , o scală care a fost original creată pentru măsurarea copingului dispozițional, a dus la amânarea dacă nu chiar anularea dezvoltării unui instrument care să fie destinat evaluării unui tip particular de stresori, asemenea pierderii sau doliului. Așadar nu există informație sistematică care să descrie exact cererile particulare pe care situația pierderii le aduce asupra strategiilor de coping ale indivizilor și în ce măsură aceste cereri diferă de alte tipuri de condiții stresante.

– Instrumenetele actuale ce măsoară strategiile de coping eșuează în ceea ce privește cuprinderea unei arii complete de gânduri și comportamente. Unul din exemple ar fi eroarea de excludere a copingului anticipat. Altul este restricționarea copingului la eforturile reactive excluzându-le pe cele proactive în care indivizii îcearcă să prevadă potențialii stresori și să își canalizeze resursele pentru a-și crește competența, suportând astfel mai ușor stresorii odată ce aceștia au apărut. Erori care afectează serios studiul copingului cu pierderea sunt, de exemplu și confundarea expresiei emoțonale cu ruminația emoțională activă sau pasivă, sau ‚contaminarea’ reglării emoției cu stresul emoțional.

– Instrumentele de coping actuale sunt mai degrabă descriptori slabi ai varietății de eforturi de coping ale indivizilor îndoliați. Lista strategiilor de coping ale indivizilor îndoliați este departe de a fi exhaustivă. Multe strategii au fost ignorate, de exemeplu: fenomene de identificare – adoptarea caracteristicelor, manierei de a fi și simptomelor persoanei pierdute, sau halucinațiile, iluziile prezenței persoanei respective; deși pare bizar faptul că asemnea gânduri și comportamente iraționale sunt vazute ca strategii de coping, acest lucru se întâmplă deoarece aceste comportamenete pot fi de ajutor în reglarea emo țională.

– Apare întrebarea dacă itemii celor mai popularizate instrumente de măsurare a copingului sunt relevanți pentru evaluarea strategiilor de coping în cazul doliului. Răspunsul la această întrebare este ilustrat printr-un exemplu adecvat; o analiză a cestionarului WCQ (Ways of Coping Questionnaire) a lui Lazarus și Folkman scoate în evidență itemi de tipul: ‚Am incercat sa fac persoana responsabilă să se răzgândească’, ‚Am realizat ca am adus eu însămi/ însumi această problem asupra mea’ sau ‚Mi-am promis că lucrurile vor fi diferite data viitoare’. În mod evident acești itemi au o aplicabilitate redusă în ceea ce priveste copingul cu decesul, fie al partenerului, copilului, unui prieten sau unei rude. Din acest punct de vedere autorii recomandă Inventarul COPE al lui Carver și Scheier deși susțin că nici acesta nu acoperă în totalitate tipurile de reacții posibile.

– Situația actuală a instrumentelor de măsurare a copingului este o provocare pentru canalizarea eforturilor viitoare de a aduce o nouă generație de instrumente pentru măsurarea copingului în cazul pierderii. Aceste noi instrumente ar trebui să schițeze o imagine mult mai validă a ceea ce presupune de fapt experiența pierderii și a modului în care indivizii încearcă să facă față acestei experiențe.

Stresul organizational

În momentul în care facem referire la stresul care afectează viața profesională a individului, termenul consacrat folosit este cel de stres ocupațional sau organizațional. Definirea stresului ocupațional trebuie privită dintr-o perspectivă multidisciplinară deoarece acesta joacă un rol important atât pe planul psihologic sau sociologic, cât si pe cel fiziologic al idividului. Exista mai multe accepțiuni ale stresului organizațional după cum urmează:

cea de stimul sau variabilă independentă care își exercită actiunea asupra individului; acea caracteristică a mediului organizațional care amenință angajatul;

cea de interacțiune de tip stimul – răspuns (cauză – efect) – stresul organizațional reprezintă un răspuns nespecific al organismului la orice stimul;

c) cea de tranzacție – ca urmare a diferențelor de la nivelul percepției si răspunsurilor ale indivizilor, stresul organizațional reprezintă rezultatul negocierii dintre cerințe (presiunile mediului) și ierarzizarea scopurilor individuale. Perceperea dezechilibrului dintre solicitarile externe și resursele interne sau dintre solicitările care țin de profesiune, expectanțele individului (așteptările sale) și capacitățile de răspuns, duc la apariția amenințării homeostaziei.

e) cea de coping – (ajustare la stres, adaptare) – stresul organizațional reprezintă efortul la nivel cognitiv, fiziologic, conceptual de a reduce, elimina, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depașesc resursele reale sau imaginare ale angajatului.

Stresul este privit ca un răspuns la o situație în care indivizii sunt incapabili să îndeplinească cerințele care li se solicită (Cooper, Sloan & Williams, 1988). Stresul ocupațional nu trebuie privit în mod simplist – a fi sub presiune la locul de muncă, el trebuie analizat ca un factor ce influențează întreaga viață și trebuie privit din mai multe perspective: încărcarea muncii, relațiile la locul de muncă, structura și climatul organizațional, ambiguitatea de rol și conflictul de rol, oportunități pentru dezvoltarea carierei, relația muncă-familie.

Stresul ocupațional – teorii și modele relevante

Stresorul este orice stimul fizic sau psihic la care un individ răspunde. Cerințele pe care individul trebuie să le îndeplinească în organizații și condițiile în care acesta lucrează pot constitui de multe ori stresori.

O categorie a stresorilor în mediul organizațional sunt cei fizici/chimici, precum : căldura, zgomotul, produsele toxice, și altele. Pe de alta parte sunt stresorii ce alcătuiesc mai degrabă obiectul de studiu al psihologiei organizaționale și industriale. Aceștia se referă la stresori interni ai organizației (Beehr & Newman, 1978):

– solicitările postului și caracteristicile sarcinii: orarul de muncă, variația încărcării muncii, ritmul muncii, responsabilitățile,

– solicitările și așteptările de rol: încărcarea de rol, conflictul de rol, ambiguitatea de rol, contractul psihologic perceput de angajați;

– caracteristicile și condițiile organizaționale: securitatea locului de muncă, orele lucrate și durata sarcinilor, structura organizațională, sistemele de comunicare, politicile si procedurile legate de personal, sistemul de evaluare, climatul organizațional;

– condițiile și cerințele externe ale organizației: distanța dintre locul de muncă și domiciliu, sindicatele, legile și reglementările guvernamentale, temperatura etc.

Cooper & Marshall (1976) descoperă de asemenea cinci surse de stres organizațional, amintind sumar la fiecare dintre ele și anumite tulburări pe care acestea le pot induce.

Conceptul de „supraîncărcare” se poate analiza din două perspective: calitativ și cantitativ. In timp ce supraîncărcarea cantitativă înseamnă, după cum indica termenul, a avea prea mult de lucru, supraîncărcarea calitativă se referă la dificultatea și complexitatea sarcinii. Încă din anii ‘70, French și Caplan au găsit o legătură între supraîncărcarea cantitativă a muncii și consumul excesiv de țigări. French și Caplan (1973) au sugerat ca supraîncărcarea calitativă poate produce simptome precum insatisfacția profesională, tensiune, creșterea colesterolului, dar în același timp și-au luat precauția de a menționa influența diferențelor individuale. Acest stresor se poate manifesta în două direcții: prima este reprezentată de supraîncărcarea cantitativă, ce rezultă din faptul că angajatul are prea multe sarcini de realizat și insuficient timp pentru a le face față; a doua formă de supraîncărcare este de natură calitativă și are loc atunci când angajații au senzația ca nu posedă abilitățile cerute, cunoștințe sau competențe pentru a face față sarcinilor de muncă.

Trebuie remarcat tot aici că și subîncărcarea muncii este inclusă de Cooper și Marshall (1976), în categoria stresorilor intrinseci ai muncii.

Rolurile sunt definite în general ca expectanțe comportamentale pe care anumiți indivizi și grupuri le comunică unui angajat la locul de muncă. Un set de roluri este compus din toți ceilalți indivizi numiți „role senders”, care au așteptări de la o anumita persoană. Fiecare „role sender” adresează solicitări unice persoanei. De exemplu: supervizorul poate stabili data limită pentru anumite proiecte; angajații pot fi preocupați de procedurile de evaluare a performanței; ei pot aștepta, de asemenea, consistență în stilul managerial în ceea ce privește persoana centrală. Diversele comportamente pe care ceilalți le așteaptă de la persoană centrală nu sunt întotdeauna consistente sau compatibile. Există două tipuri de disfuncții in activitățile de atribuire de rol și asumare de rol : conflictul de rol si ambiguitatea de ro1.

Ambiguitatea de rol rezultă atunci când există informații neclare, confuze despre expectanțele legate de: obiectivele postului, relațiile cu colegii sau responsabilitățile pe care un individ trebuie să și le asume. Când acestea sunt slab definite sau inadecvate, individului îi este dificil să împlinească așteptările de rol, acest lucru ducând la insatisfacție fata de muncă și tensiune (Kahn, Wolfe, Quinn, Snoek & Rosenthal1964). Același autor găsește de asemenea o relație între ambiguitatea de rol și creșterea presiunii sanguine. In primul rând, ambiguitatea se naște din cauza persoanei calificate (supervizorul), care nu prezintă adecvat instrucțiunile noului venit („fă și tu ce fac ceilalți!”). In al doilea rând, ambiguitatea derivă din faptul că în anumite medii cu termeni tehnici (spital-terminologia medicală și chirurgicală) supervizorul prezintă informațiile neclar, confuz. Iar în al treilea caz, deși așteptările de rol sunt clar definite (un manager dorește să reducă conflictele intraorganizaționale, să îmbunătățească anumite practici legate de personal), comportamentele și activitățile prin care acesta ar putea să îndeplinească aceste roluri sunt neclare. Ambiguitatea mai poate apărea atunci când consecințele îndeplinirii unui rol specific sunt neclare. Shirom și colab. (1973) au constatat că cu cât funcția în organizație este mai importantă, cu atât rolul este mai dificil de stabilit, deci crește ambiguitatea de rol și riscul pentru bolile cardiovasculare. Totuși, probabilitatea unui accident cardiovascular crește cu cât ocupația necesită mai mult exercițiu fizic.

Ambuiguitatea de rol apare și atunci când persoana primește informații inadecvate, neclare sau confuze în legătură cu comportamentele așteptate de la aceasta. Se poate datora faptului că supervizorii nu comunică informația adecvata în legătură cu ceea ce așteaptă de la angajați, iar aceștia nu-și înțeleg rolul în termeni de comportamente specifice (proaspeții absolvenți). O altă cauză ar fi faptul că informația care i se comunică este neclară sau confuză, formulată în termeni tehnici sau în jargon nefamiliar angajatului. Acest fapt se poate observa la personalul administrativ din spitale care la început nu înțeleg termenii de specialitate. Ambiguitatea de rol se mai poate datora neclarității consecințelor și expectanțelor unui rol specific.

Conflictul inter-rol, apare în momentul în care cerințele unui rol sunt incompatibile cu cerințele unui al doilea rol (de exemplu, când datoria unui director de spital necesită prezența lui în același timp în care se desfășoară, la școală, festivitatea de premiere a fetiței lui). Conf1ictul “interrol” are loc atunci când cerințele unui rol sunt incompatibile cu cerințele unui al doilea rol ocupat de persoană. Este cazul în care un angajat se află în imposibilitatea de a-și realiza atribuțiile familiale din cauza sarcinilor de muncă.

Încărcarea de rol apare în momentul în care se așteaptă de la un individ prea multe comportamente, sau comportamentul expectat este prea complicat sau dificil pentru a fi dus la capăt de un singur individ.

Conflictul de rol are loc atunci când o persoană din mediul de muncă comunică o expectanță în legătură cu modul în care aceasta ar trebui să se comporte iar expectanța îngreunează sau face imposibilă îndeplinirea unei alte expectanțe comportamentale sau set de expectanțe. Stresul este cauzat de dificultatea de a îmbina diferitele așteptări de comportament. Conflictul de rol intrasender are loc atunci când o singură persoană comunică expectanțe incompatibile, cum ar fi de exemplu situația în care șeful are așteptări contradictorii de la un subordonat. Conf1ict de rol intersender are loc atunci când două sau mai multe persoane comunică expectanțe incompatibile. Poate avea loc în organizațiile cu structura matriceala. Atunci când indivizii raportează managerilor de proiect rezultatele, aceștia pot oferi îndrumări conflictuale. Are loc de obicei atunci când angajații sunt forțați de către organizație să se comporte în moduri care încalcă propriile lor standarde etice sau credințe religioase.

Supraîncărcarea de rol este asemănătoare cu supraîncărcarea muncii; are loc atunci când sunt așteptate prea multe comportamente de la un singur individ, ori atunci când comportamentul așteptat este prea complicat sau prea dificil pentru a fi realizat de un singur individ. Aceste forme ale conflictului de rol contribuie la creșterea nivelului de stres al angajaților.

Cauzele stresului organizațional specifice managerilor sunt generate, în cea mai mare parte, de conflictele de rol pe care încearcă să le armonizeze în cursul activității lor. Cele mai evidente cauze generatoare de stres managerial sunt:

Complexitatea, diversitatea și caracterul de noutate frecventă a sarcinilor curente cu care se confruntă managerul. Solicitările contradictorii provin din gradul ridicat de dificultate și urgență al sarcinilor și lipsa de limp și/sau de cunoștințe profesionale actualizate cerute de rezolvarea lor;

Responsabilitățile mari care însoțesc funcțiile de management. Presiunile pot apărea, ca urmare a dorinței de a concilia interesele organizației, in ansamblu; cu cele ale diferitelor categorii de indivize angajați, acționari, clienți, furnizori. Nu de puține ori, managerul este pus să aleagă și să sacrifice unele interese în favoarea altora, aceste responsabilități fiind însoțite de emoții și sentimente puternice;

Preocuparea pentru viitorul organizației. Conflictul apare între complexitatea și importanța problemelor, cărora managerul trebuie să le găsească rezolvarea, și presiunea exercitată de timpul redus alocat acestora. Se știe că, una dintre deficiențele majore cu care se confruntă managerii, este tendința de a se lăsa copleșiți de problemele cotidiene, relativ minore ca importanță, dar urgente, care consumă o parte apreciabilă a zilei de muncă;

Ritmul alert de adoptare a deciziilor. Presiunea exercitată de schimbările frecvente din mediu determină scurtarea timpului cerul de adoptarea corectă, științifică a deciziilor. Stresul apare prin conștientizarea posibilelor efecte ale unor decizii insuficient elaborate;

Stilul de management neadecvat reflectă conflictul dintre tipul de management care generează un anumit stil și caracteristicile diferite ale activității sau grupului condus;
– Centralizarea excesivă a autorității, stres datorat conflictului dintre dorința de a dirija.

Răspunsul la stres constă într-o serie bine organizată de evenimente care implica sistemul nervos simpatic și sistemul endocrin (hormonal). Aceste răspunsuri au o adaptabilitate ridicată în pregătirea pentru o provocare fizică, precum atacul unor animale sălbatice, sau provocările psihologice, precum o dezbatere legală într-o sală de tribunal. În funcție de vulnerabilitatea fiecărui individ, acest răspuns poate fi în mare măsură dezadaptativ, atunci când implicarea se face pe o perioadă lungă de timp, cu o mare intensitate sau cu o prea mare frecvență. Un răspuns deseori întâlnit în situații de stres este luptă sau fugi (din engleză fight-or-flight). Reacția la stres variază în funcție de două categorii de factori. Factorii interni includ variabile ca istorie familială, pattern-uri de comportament, experiență trecută, funcționare cognitivă, vârsta, sex și personalitate. Factorii externi sunt: dieta, climatul, droguri, relații interpersonale și suport social. Acești factori pot fi considerați ca fiind condiții preexistente sau caracteristici care influențează modul în care persoana răspunde în situații stresante. Unii dintre acești factori pot fi modificați de către individ (mecanismele de coping, tehnicile de intervenție).

O sumare grafică a celor prezentate se găsește în figura nr. 3.

Figura nr. 3 – Stresorii și consecințele lor

Strategiile de a face față situațiilor stresante prezintă două funcții principale, funcții ce au fost identificate cu ajutorul cercetărilor empirice. Prima este gestionarea problemei, iar cealaltă este reajustarea (Lazarus și Folkman, 1984). Coping-ul orientat spre emoții – Acest tip de coping se bazează pe reducerea efectului negativ al stresului cu ajutorul proceselor cognitive și încercarea de a obține o „valoare pozitivă” din evenimentele negative experiențiate, prin schimbarea sensului atribuit relației dintre individ și mediu. Astfel de modalități de coping sunt evitarea, minimizarea, distanțarea, atenția selectivă, sau comparațiile pozitive (Lazarus 1999, retipărită 2006; Lazarus și Folkman, 1984). Coping-ul orientat spre problemă – Aceste tipuri de coping sunt similare cu strategiile de rezolvare a problemelor, realizându-se o cântărire a posibilităților în fucțție de costurile și beneficiile ce le pot aduce. Deosebirea dintre acest tip de coping orientat spre problemă și abordarea de tip rezolvarea problemei constă în includerea în strategie și a persoanei și orientarea către sine, nu numai spre mediul exterior. Această modalitate implică o schimbare efectivă a relației (Lazarus și Folkman, 1984).

Este destul de probabil ca indivizii în realitate să folosească preponderent un anumit stil, dar acest aspect nu implică excluderea totală a celuilalt tip de coping. Un exemplu poate fi încercarea unui individ de a remedia o problemă prin acțiune, dar pentru recâștigarea echilibrului emoțional acesta să apeleze și la discuții cu prietenii, de unde se așteapă să primească înțelegere.

Deși inițial Lazarus (1999, 2006) a trasat o linie clară între coping și evaluare (din engleză appraisal), ulterior revine asupra celor două concepte, afirmând că acestea se pot și suprapune, deoarece un anumit tip de coping, cel cognitiv este în esență o reevaluare. Astfel devine greu de catalogat un gând sau o acțiune ca fiind proces de coping sau evaluare, ori ambele, lucru ce poate fi știut cu certitudine doar după o atentă analiză a ceea ce se petrece în mintea individului. Lazarus (1999, 2006) afirmă că individul face o alegere eficientă în privința strategiei ce urmează să o utilizeze dacă apelează la cea mai bună metodă de a face față stresului într-o anumită situație. Dacă există o potrivire între persoană, cerințele cu care se confruntă și nevoile individului alegerea făcută se consideră ca fiind eficientă. Un alt aspect ce poate ajuta persoana să facă față într-un mod mult mai bun stresului este recunoașterea ineficienței unui tip de coping și abandonarea (cel puțin temporară sau situațională) lui în favoarea altuia.

Pe scurt, o persoană alege modalitatea de a face față stresului în funcție de caracteristicile și experiența personală, dar și în funcție de caracteristicile mediului din momentul respectiv, după ce a realizat o evaluare a situației și a identificat-o ca fiind generatoare de stres. Altfel spus, o situație va deveni stresantă doar dacă aceasta este percepută de individ ca fiind amenințătoare ori poate determina o pierdere sau un beneficiu. Indivizii nu își impun strategii de coping deoarece este foarte probabil ca situațiile cu care se confruntă să nu fie identice, ci doar asemănătoare, iar pe o perioadă mai mare se poate vedea cum o persoană își schimbă modul în care aleage să trateze o anumită problemă.

Stresul și calitatea vieții. Starea de bine psihologică

„Calitatea vieții” este un concept multidimensional ce tratează aspecte care țin de contextul în care o persoană trăiește, plecând de la condițiile de viață obiective, bunăstarea subiectivă, până la percepțiile referitoare la societate. Astfel, calitatea vieții este o sumă a percepțiilor subiective ale unui individ în legătură cu poziționarea lui în societate, implicând standarde personale și așteptări de nivel economic (financiar), cultural, fizic (absența durerii, mobilitatea), social (relațiile interpersonale, comunicarea, rolurile sociale) și politic (Organizația Mondială a Sănătății – World Health Organisation – WHO, 1993).

Interesul la nivelul organizațiilor față de sănătatea angajaților a devenit pregnant odată cu conștientizarea importanței resurselor umane pentru îndeplinirea eficientă a obiectivelor și pentru rezistența pe o piață în continuă competiție și dezvoltare. Sub procesul de globalizare, au loc schimbări rapide la nivel tehnologic, legislativ, profesional, al comunicării, ce asigură o evoluție puternică și benefică. Însă, astfel se schimbă și condițiile de lucru, presiunea devine mai mare, cantitatea și complexitatea informațională cresc, îndeplinirea sarcinilor presupunând eficiență și viteză mai mari în realizarea sarcinilor (Guest, 2002). Sunt afectate atât sănătatea angajaților, cât și mediul social în care aceștia activează. Procesul muncii devine mai complex, luându-se în considerare aspecte mai profunde precum mediul de lucru, recompensele, feedback-ul pozitiv, comunicarea, starea de bine a angajatului, aspecte care influențează statutul organizației în termeni de performanță și productivitate. Totodată, lipsa sănătății la nivelul personalului a adus și aduce costuri ridicate firmei, datorate cheltuielilor medicale (tratamente, concedii plătite, salarii compensatorii), în țările dezvoltate acestea ajungând chiar la 12-15% din PIB.

Managementul stresului

Programele de training privind managementul stresului se axează pe abordarea stresului și prevenția stresului (spre exemplu Schabracq & Cooper, 2001). Rezultatele sunt parțial similare cu acelea ale programelor de instruire pentru manageri. Mai mult, astfel de programe pot avea ca obiectiv următoarele rezultate:

– luarea unor pauze pentru recuperare, reflectare și planificare;

– un stil de viață mult mai sănătos;

– ținerea unui jurnal de stres pentru a avea o opinie detaliată a surselor stresului și a reacțiilor la stres;

– urmărirea supozițiilor unei persoane, supoziții ce fundamentează reacțiile la stres;

– dobândirea anumitor cunoștințe privind managementul timpului și planificarea;

– dobândirea anumitor abilități privind eficiența personală și tehnici de tip „stoparea gândurilor”

– dobândirea anumitor cunoștințe și abilități, în una sau mai multe modalități, pentru a avea liniște mentală, modalități precum tehnici de respirare, exerciții de relaxare, fantazii ghidate, alergarea etc.);

– aplicarea „liniștii mentale”, precum: relaxare, recreere sau concentrare; punerea de întrebări („focusare”); automotivarea precum și stabilirea de obiective proprii;

– învățarea de metode pentru pregătirea sarcinilor dificile.

Partea a doua – studiu experimental

4.1. Obiectivele lucrării

Lucrarea de față își propune atât identificarea cât și optimizarea mecanismelor de adaptare în divese situații precum viața socială cât și cea profesională. Rezultatele în urma optimizării mecanismelor de coping reprezintă un beneficiu orientat către o mai bună adecvare la mediul social cât si catre relațiile interpersonale ale fiecărui individ.

Costurile stresului sunt ridicate atât pentru indivizi, cât și pentru organizații și economie în general. În privința indivizilor, stresul provoacă iritabilitate, stări depresive, dureri de piept și spate, creșterea presiunii arteriale, tulburări gastrointestinale și dureri de cap. De asemenea, studiile de teren au indicat că indivizii supuși stresului prezintă comportamente dăunătoare cum ar fi: creșterea consumului de alcool, creșterea consumului de nicotină și probleme de alimentație (supraalimentație sau subalimentație).

Lucrarea a fost structurată și gândită conform următoarelor obiective:

identificarea mecanismelor de adaptare (coping) în populația adultă;

construirea unui pattern rezolutiv general de a răspunde în mod adecvat factorilor stresori;

identificarea unor modificări cantitative din punct de vedere statistic în cadrul mecanismelor de adaptare .

4.2. Ipoteze de cercetare

În această cercetare ipoteza generală pe care ne propunem să o demonstrăm este aceea că participarea la programul de optimizare a capacităților de coping va determina o îmbunătățire a eficienței personale și profesionale și o reducere a efectelor negative asociate factorilor stresori.

Prima parte a cercetării este reprezentată de identificarea mecanismelor de adaptare utilizate de subiecți în diverse situații contextuale.

Ipotezele specifice sunt următoarele:

Ipoteza 1: Se presupune că programul intervenției de optimizare are efect în reducerea intensității reacțiilor la evenimentele stresante.

Ipoteza 2: Se presupune că practicarea temei pentru acasă va determina o creștere a răspunsurilor adecvate în situații de stres.

Ipoteza 3: Presupunem că factorul de gen intervine în raportarea stresului perceput de indivizi, în populația investigată. Persoanele de gen feminin raportează un nivel mai ridicat de stres decât persoanele de gen masculin.

4.3. Metodologia cercetării

În cadrul prezentului demers au fost selectați un număr de 40 participanți având vârste cuprinse între 21-40 ani (media de vârstă egală cu 27,2). În ceea ce privește domeniul organizațional de proveniență în cazul grupului, subiectii fiind diversificați: de la studenți care sunt angajati până la avocați, ingineri, arhitecti etc.

Din perspectivă de gen din numărul total de 40 participanți se regăsesc 20 persoane de sex masculin și 20 persoane de sex feminin.

Fig. 4 – Reprezentarea grafica de gen a întrgului enșantion

Cercetarea s-a desfășurat în anul 2014 între lunile mai – iunie în București iar tuturor participanților li s-a garantat confidențialitatea în legătură cu rezultatele probelor aplicate fiindu-le explicat scopul statistic al înscrierii datelor respective.

Fig. 5 – Repartiția subiecților de sex masculin pe grupe de vârstă

Fig. 6 – Repartiția subiecților de sex feminin pe grupe de vârstă

În tabelul următor am prezentat frecvența vârstelor întâlnite în cadrul enșantionului ales pentru realizarea studiului experimental, media fiind 27.2:

TOTAL: 40

Tabel nr. 7 – Frecvența vârstelor enșantionului ales

Tabel nr. 8 – Reprezentarea grafica a întregului ensantion pe categorii de vărstă

Toți cei 40 de participanți au beneficiat de programul de dezvoltare/optimizare.

Modalitatea de eșantionare a fost cea nealeatorie – pseudoaleatorie sau de conveniență (Popa, 2008, p.40) fiind utilizați participanți disponibili. Această situație s-a creat în urma considerentelor de ordin practic.

Aplicarea instrumentelor – participanții au fost rugați să răspundă în manieră scrisă – aplicarea instrumentului utilizat. Subiecții au fost informați privitor la scopul cercetării și au fost asigurați de confidențialitatea informațiilor relevate pe parcursul demersului de cercetare cât și ulterior acestuia.

4.3.1. Exemple de tehnici utilizate în componența temei pentru acasă

Pe parcursul perioadei în care subiecții au fost rugați sa aplice tema dată, obiectivul principal a fost reprezentat prin conștientizarea și optimizarea mecanismelor (strategiilor) de coping.

Programul de optimizare a cuprins: tehnici de rezolvare de probleme

Tehnici de rezolvare de probleme

1. Învățarea etapelor rezolvării de probleme

Obiective:

învățarea unor paternuri rezolutive cu o sferă largă de aplicabilitate;

formarea patternurilor de cooperare în grup;

dezvoltarea unor abilități de a rezolva probleme în grup;

dezvoltarea sentimentului de apartenență la grup;

dezvoltarea unor noi mecanisme de coping.

Fiecare participant a fost rugat să își aleagă o problemă asupra căreia va lucra, după urmând prezentarea etapelor demersului rezolutiv, etapă cu etapă, subiectul parcurgându-le individual, în scris, pe rând: definirea problemei, stabilirea obiectivelor, generarea soluțiilor alternative, evaluarea acestora, adoptarea deciziei, verificarea deciziei și stabilirea planului de implementare. Urmând ca în final acesta să realizeze demersului rezolutiv, punerea în practică a planului se va constitui în tema pentru acasă.

4.4. Prezentarea enșantionului

Inventarul multidimensional COPE (COPE Inventory) elaborat de Carver, Scheier și Weintraub (1989) reprezintă un inventar al strategiilor de coping care permite evaluarea strategiilor diferite prin care oamenii răspund la stres. Chestionarul integrează modelul stresului elaborat de Lazarus (1984), dar autorii chestionarului consideră departajarea formelor de coping în cele două tipuri (focalizat spre problemă și focalizat spre emoție) prea simplistă. Chestionarul COPE vizează 14 forme de coping, care pot avea preponderent un caracter activ sau pasiv.

Chestionarul cuprinde 53 de afirmații, fiecare formă de coping fiind evaluată prin 4 itemi. Excepție face copingul prin recurgerea la alcool-medicamente, care este măsurat printr-un singur item.

Răspunsul se face pe o scală de la 1-4, în care cifra 1 – de obicei nu fac acest lucru, 2 – rareori fac acest lucru, 3 – fac uneori acest lucru, 4 – fac deseori acest lucru.

Cele 14 scale corespunzătoare strategiilor de coping sunt:

copingul activ – vizează acțiunile concrete, ce urmăresc înlăturarea stresorului sau ameliorarea efectelor sale. Este o formă de acțiune conștientă, de intensificare a efortului în vederea ameliorării sau ajustării la stresor (1, 14, 31, 40).

planificarea – se referă la orientarea gândirii spre pașii și modalitățile de acțiune (2, 15, 30, 45).

eliminarea activităților concurente – evaluează tendința persoanelor de a evita distragerea de la situația problematică, pentru a se putea concentra mai mult asupra soluționării ei (3, 16, 28, 42).

reținerea de la acțiune – măsoară opusul tendințelor impulsive și premature de a acționa chiar dacă situația nu o permite; este o formă de coping activ în sensul focalizării pe stresor, dar în același timp, o strategie pasivă, până în momentul când circumstanțele vor permite acțiunea (4, 17, 29, 43).

căutarea suportului social-instrumental – evaluează tendința de a solicita sfaturi, informații, ajutor material necesar în acțiunile de ameliorare a situației; este considerat a fi o formă de coping activ (5, 18, 32, 44).

căutarea suportului social-emoțional – itemii identifică în ce măsură persoana tinde să solicite înțelegere, compasiune sau suport moral de la prieteni, rude, colegi, pentru a diminua distresul; este o formă de coping focalizat pe emoție (6, 19, 33, 46).

reinterpretarea pozitivă – identifică tendința unei persoane de a extrage un beneficiu chiar dintr-o situație indezirabilă sau cu consecințe nefaste; nu are doar scopul de a reduce distresul, ci poate fi punctul de plecare pentru un alt gen de acțiune asupra stresorului (7, 20, 34, 48).

acceptarea – vizează una dintre cele două situații: acceptarea realității factorului amenințător, în vederea acționării asupra lui și/sau acceptarea faptului că nu se poate face nimic pentru ameliorarea situației (8, 21, 35, 47).

negarea – se referă la refuzul de a crede că stresorul există sau la acțiunile întreprinse care ignoră stresorul, ca și cum nu ar fi real; deși, în mod tradițional, negarea este inclusă în categoria mecanismelor defensive, Carver și colaboratorii consideră utilă includerea negării la mecanismele de coping (11, 24, 38, 52).

descărcarea emoțională – scala pune în evidență tendința persoanei de a-și reduce nivelul distresului prin exprimarea afectelor și emoțiilor negative (10, 23, 37, 51).

orientarea spre religie – se referă la măsura în care subiectul apelează, în momentele nesigure, la ajutor din partea divinității; autorii chestionarului apreciază că orientarea spre religie este o strategie de coping cu funcții multiple: poate servi pentru reinterpretarea pozitivă, pentru suport emoțional sau ca o formă de coping activ la un stresor (9, 22, 36, 49).

pasivitatea mentală – scala identifică „tactica” folosită de anumite persoane în scopul de a evita confruntarea cu problema; pasivitatea mentală are loc prin „imersia” în alte activități: vizionarea de filme sau spectacole, vizitarea prietenilor, practicaresa sporturilor etc.; este tendința opusă suprimării oricăror activități, pentru a se concentra la situația problematică (13, 26, 27, 53).

pasivitatea comportamentală – evaluează tendința de răspuns la stres prin reducerea efortului sau chiar abandonarea angajării în atingerea scopului sau înlăturarea stresorului care interferează cu scopul; pasivitatea comportamentală ca strategie de coping este similară conceptului de neajutorare (12, 25, 41, 50).

recurgerea la alcool-medicamente – itemul identifică propensiunea de a apela la medicație anxiolitică sau la alcool pentru cuparea stărilor de disconfort psihic rezultate din confruntarea cu situația amenințătoare (39).

Itemii chestionarului au fost astfel fomulați încât acest instrument să permită examinarea atât a dispozițiilor coping, cât și a răspunsurilor coping legate de o situație specifică. Diferența constă în instrucția dată subiectului: când se evaluează stilul coping, se cere subiectului să răspundă cum acționează în general când se confruntă cu situații problematice sau stresante. Pentru evaluarea copingului situațional, subiectul va opta pentruy formele de răspuns care reflectă cel mai bine modul în care a acționat într-o anumită situație specifică.

Coeficientul de consistență internă a scalelor este cuprins între .92 și .62, iar cel al fidelității test-retest între .83 și .48 (Carver și colab., 1989).

Acest inventar a fost prezentat fiecărui participant la acest studiu experimental. Aceștia au avut la dispoziție 20 de minute, timp în care au trebuit să răspundă cât mai fidel întrrbărilor prezente in inventar.

Model al inventarului COPE aplicat pe subiecți:

Sex

Vârsta

Data examinării

Tabel nr. 9 – Exemplu de chestionar folosit realizarea studiului

În urma completării fiecărui chestionar în parte, am realizat interpretarea rezultatelor după cum urmează:

Bărbați:

Tabel nr. 10 – Centralizarea răspunsurilor – înainte de aplicarea temei – subiecților de sex masculin

Femei:

Tabel nr. 11 – Centralizarea răspunsurilor – înainte de aplicarea temei – subiecților de sex feminin

Dupa această primă interacțiune a subiecților cu chestionarul, subiecții au primit tema pentru acasa, fiind îndrumati pe parcursul a două saptamăni să iși optimizeze mecansimele de coping însușite deja.

În cele ce vor urma vom prezenta răspunsurile subiecților în urma realizării reevaluării:

Bărbați:

Tabel nr. 12 – Centralizarea răspunsurilor – după de aplicarea temei – subiecților de sex masculin

Femei:

Tabel nr. 13 – Centralizarea răspunsurilor – după de aplicarea temei – subiecților de sex feminin

Tabel nr. 14 – Centralizarea răspunsurilor – comparatie a mediei coeficientului de consistența, înainte și dupa aplicarea temei pentru acasă

În această cercetare ipoteza generală pe care ne propunem să o demonstrăm este aceea că participarea la programul de optimizare a capacităților de coping va determina o îmbunătățire a eficienței personale și profesionale și o reducere a efectelor negative asociate factorilor stresori.

Prima parte a cercetării este reprezentată de identificarea mecanismelor de adaptare utilizate de subiecți în diverse situații contextuale.

Ipotezele specifice sunt următoarele:

Ipoteza 1: Se presupune că programul intervenției de optimizare are efect în reducerea intensității reacțiilor la evenimentele stresante.

Ipoteza 2: Se presupune că practicarea temei pentru acasă va determina o creștere a răspunsurilor adecvate în situații de stres.

Ipoteza 3: Presupunem că factorul de gen intervine în raportarea stresului perceput de indivizi, în populația investigată. Persoanele de gen feminin raportează un nivel mai ridicat de stres decât persoanele de gen masculin.